Psihologia-varstelor

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ṢI CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

Specializarea : Asistenţă Socială SEMPRONIA FILIPOI

PSIHOL PSIHOLOGIA OGIA VÂRSTEL VÂRSTEL OR

ANUL II

   D  .    I  .    C  .    F  .

Cluj-Napoca

   C

2013

1

Universitatea ,,Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca

Psihologia Vârstelor

Suport de curs pentru învăţămîntul la distanţă anul II Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

autor: Sempronia Filipoi

2013 2

Obiectivele cursului 1 Înţelegerea conceptului de dezvoltare, a proceselor pro ceselor de învăţare socială socială şi de adaptare progresivă la interrelaţii umane. 2 Abilitatea practică de a aproxima nivelul dezvoltarii psihice a copilului mic ( sub 6 ani) pe baza aplicării unei scale de dezvoltare. Utilizar ea ea unei scale de dezvoltare în scopul observării comportamentului copilului, pe parametri şi aprecierea condiţiilor de reabilitare dacă este vorba de un decalaj de dezvoltare faţă de vârsta cronologi crono logică. că. 3. Capacitatea de a sesiza elemente elemente de anormal ano rmalitate itate comportamentală pe vârste, pe baza cunoaşterii caracteristicilor specifice normei fiecarei vărste. Prezentarea unui caz de virsta adulta. comunicare cu persoane de vârste diferite. diferite. 4. Exersarea abilităţilor abilităţilor adecvate de comunicare

Tematica cursului 1.Perspectiva psihologică asupra primei copilării; factorii dezvoltării psihicului la om; controversa dezvoltării: prevalenţa influenţei eredităţii sau a mediului 2. Invăţarea socială; scalele de dezvoltare: principalii parametri (tipuri de scale şi utilizarea lor) 3. Prima Pr ima copilărie, problema ataşamentului; ataşa mentului; rolul mamei mamei şi al familiei familiei,, rolul stimularii multisenzoriale în dezvolarea copilului mic 4. Vârsta preşcolara; jocul ca factor de dezvoltare; procesul pro cesul maturizării maturizării emotionale emotionale 5. Vârsta şcolară mică mică şi pubertatea 6. Adolescenţa : aspecte normale şi aspecte patologice. Particularităţile delincventului şi a toxicomanului 7. Parametrii psihologici ai vârstei tinereţii: dragostea şi căsătoria ca evenimente de viaţă şi implicaţiil implicaţiilee lor psihologice şi ş i sociale 8. Problemele psihologice ale adultului 9. Imbătrînirea bio-psiho-socială 10. Aspecte psihologice ale bolii şi morţii

3

Condiţiile admiterii la examenul final: -1. Redactarea în scris a unei caracterizari din care sa reiasă nivelul dezvoltarii psihomotor iiii a unui copil mai mic de 6 ani. Se va aplica aplica o scală de dezvoltare. dezvoltar e. Pe baza Itemilor ei va fi observat şi evaluat pe parametri nivelul de dezvoltare al copilului. Se recomandă observarea comportamentului în timp, de-a lungul a 2- 3 întâlniri şi descrierea comportamentelor observate, pe baza cărora s-a efectuat evaluarea. Lucrarea nu va depăşi 5 pagini. Va fi predată până în 15 Ianuarie. -2. Redactarea Redactar ea schemei de Interviu cu un tânăr dezadaptat ( de ex. prezentând o situaţie complexă, cu una sau mai mult e dificultăţi cum ar fi: pe plan şcolar, familial, consumator de droguri, şomer, fără familie, externat din clinica de psihiatrie sau eliberat din puşcărie, fără adăpost, etc.). Interesează realizarea în urma Interviului a unui profil psihologic, cu posibile "puncte slabe" şi "puncte tari", capacitatea de autoevaluare, Imaginea de sine, motivaţia pentru viitor, capacitatea de rezilienţă şi de colaborare în vederea reabilitării sociale. Lucrarea Implică şi cunoştinţele de psihologie generală.Nu va depăşi 5 pagini. Predarea cel tîrziu la data începutului sesiunii de Iarnă.

Evaluarea finală  Nota finală finală se compune din 40% nota la examen examen şi câte 30% pentru realizarea fiecărui fiecărui referat. Se va aprecia pe lângă valoarea cunoştinţel cunoşt inţelor, or, calitatea, calitatea, consistenţa, logica expunerii şi nu nu în ultimul ultimul rând corectitudinea co rectitudinea ortografică. ort ografică.

4

Bibliografie orientativă Bocus Anne, Copilul de la 1 an la 3 ani , Ed. Teora, Bucureşti,1998

Botiş Adina, Adina, Tărău Tăr ău Anca, Disciplinarea pozitivă, Ed. ASCR Cluj-Napoca, 2oo4 Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, ed. a 2-a Ed. Medicală Medicală Almatea,Bucureşti, Almatea,Bucureşti, 1998 Cosman Doina, Sinuciderea , studiu în perspectiva biopsihosocială, Risoprint, Cluj-Napoca 2000 Dopfner, Schurmann,Lehmkuhl, Copilul hiperactiv si încăpătînat , Ed. ASCR, Cluj-Napoca, 2004 Dumitrana Magdalena, Copilul instituţionalizat , Ed. did.şi pedagogică, Bucureşti, 1998

Cognitivă, Experienţa învăţării mediate în clasă şi în afara acesteia. Programul de Cercetare Cognitivă, Universitatea Universitatea din Witwatersrand, Witwatersrand, (trad.), (tr ad.), ed. ASCR, Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, 2002 Ferreol G. Adolescenţii şi toxicomania, Bucureşti, Bucureşti, Polirom 2000 Filipoi Sempronia, Steluţa Palade, Cum să ajutăm bebeluşul b ebeluşul să se dezvolte? Exerciţii de stimulare multisenzorială, Cluj-Napoca, Ed. Forum, 2003 Fischer Fischer G.,Riedesser G., Riedesser P.,Tratat de psihotraumatologie , Bucureşti, Ed. Trei, 2001 Holdevici Irina, Gândirea pozitivă, Bucureşti, Ed. Dual Tech 2000 Mitrofan Iolanda, Mitrofan N.Elemente de psihologia a cuplului , Ed Sansa Bucureşti 1994 Oancea Ursu Gheorghe Ereditatea şi mediul în formarea personalităţii, ed. a 2-a Edit. E dit. All educational, educational, Bucureşti, 1998 Preda V. Delincvenţa juvenilă, o abordare multidisciplinară multidisciplinară, Presa universitară clujană, l998 Robert-Ouvray, B. Susanne, Copil Abuzat, copil meduzat , Timişoara, Timişoara, Ed. E d. Eurostampa, 2001

5

I.

Cu ce se ocupă Psihologia vârstelor?

Se ocupă cu studiul comportamentului uman pe etape de vârstă, de la naştere pînă la moarte (studiul copilului, adultului şi al intervalelor de viaţă). Explicarea comportamentului implică investigarea dezvoltării fiinţei umane, adică a factorilor care determină, influenţează comportamentul precum şi a parametrilor prin care poate fi evaluat, măsurat. Există implicaţii interdisciplinare cu sociologia, antropologia, biologia, medicina şi mai ales cu pedagogia, conceptul de dezvoltare f iind cuprins în sensul filosofic existenţial al fiinţei umane. Obiectivele studierii dezvoltării sunt descrierea, explicarea, predicţia, respectiv intervenţia în cursul dezvoltării. Astfel recunoaştem practic că omul îşi poate influenţa propria dezvoltare. Metodele psihologiei dezvoltării sunt studiul natural, studiul clinic, experimentul, metoda colectării datelor.

Cum înţelegem noţiunea de  dezvoltare? În ultimii 25 de ani ai secolului XIX psihologia a trecut de la o perspectivă filosofică la una care se baza mai ales pe observaţie directă şi experimentare. În ultimii 10 ani ai secolului XX,  psihologia s-a apropiat foarte mult de cercetările genetice, paralel cu tendinţa de a urmări prin cercetarea devoltării umane cîştigarea unor Informaţii care să amelioreze politica socială (ocrotirea minorilor, a persoanelor cu handicap şi a categoriilor de vărstă defavorizate). Dezvoltarea reprezintă un patern de schimbare care începe din momentul conceperii şi continuă de-a lungul întregii vieţi. Caracteristicile psihologice ale fiecărei vârste au o origine, o sursă de dezvoltare şi trebuie înţelese în funcţie de mediul în care se manifestă. Dezvoltarea este evidentă mai ales la vârsta copilăriei. A privi comportamentul din perspectiva dezvoltării înseamnă a accepta ideea de schimbare şi de unitate, de coerenţă în ciuda schimbării. Asfel, deşi de exemplu copilul de 6 ani este total diferit faţă de omul care va fi el la 60 de ani , multe trăsături comportamentale se dezvoltă şi continuă să se manifeste sub diverse forme de-a lungul celor 6 decenii. Practic nimeni nuşi dă seama că este o persoană diferită de la o vârstă la alta, cu toate că este conştient cît şi cum s-a schimbat . Rata dezvoltării diferă de la individ la individ. Acest fapt presupune şi ideea că la fiecare vârstă, dar mai ales în copilărie, o anumită trăsătură îşi are originea într -o capacitate manifestată la o vârstă anterioară. Nimic nu apare din nimic. De exemplu capacitatea de a scrie şi a citi a unui copil de 6 ani este prefigurată încă la 2 ani  prin capacitatea de a ţine creionul şi de a mîzgăli, la 4 ani de capacitatea sa de a recunoaşte şi diferenţia forme , mărimi, distanţe, iar la 5 ani de capacitatea de a observa relaţii de succesiune în timp şi spaţiu. Vorbirea, atenţia, stabilitatea motorie sau emoţională, jocul, abilitatea în relaţiile interpersonale, aproape toate capacităţile unei persoane, sunt precedate de manifestări 6

 premergătoare mai simple, care apoi sunt repetate, îmbogăţite şi exersate pînă la perfecţionare. Dezvoltarea este implicată în toate procesele psihice ( de cunoaştere, emoţionale, motivaţionale, volitive, relaţionale etc.). Istoria dezvoltării unui individ oferă perspectiva a ceea ce el a devenit sau  poate deveni. Adultul de azi este explicat de copilul de ieri, de şi copilul nu este un adult în miniatură. Schimbările sunt cantitative şi calitative. În copilărie de exemplu, îmbogăţirea cantitativă a capacităţilor este mai evidentă. Vocabularul creşte vertiginos, la fel abilităţile perceptive şi cele motorii. Acumulările conduc la modalităţi mai complexe de procesare a informaţiei, deci la o mai  bună capacitate de înţelegere. Cînd înţelegerea este mai bună, se ameliorează şi capacitatea de relaţionare, sau de acţiune. Pe de altă parte, condiţiile confortului emoţional devin mai complexe şi ele, depinzînd tot mai mult de condiţii exterioare decît de cele interioare. Ipoteza de start a copilului  este :"Totul este posibil, totul este îngăduit". Spre deosebire, adultul gîndeşte: "totul este imposibil, cu mici excepţii...". Adultul rămîne puţin copil, dar experienţa de viaţă îl face să dobîndească necesităţi calitativ diferite şi astfel vede " cu alţi ochi" ceea ce-l înconjoară. Comportamentul specific fiecărei vârste reprezintă o reorganizare faţă de vârsta anterioar ă şi o schimbare calitativă. La vârstnici schimbările calitatative încetează de obicei să aibă un sens pozitiv, pentru că odată cu bătrîneţea intervine degradarea proceselor psihice. Reorganizarea comportamentului poate fi profund marcată de aceste pierderi. La fel trăirile subiective. În acelaşi timp însă, experienţa vieţii se transformă în înţelepciune. Ca proces dezvoltarea nu este omogenă. Are aspecte multidirecţionale. De exemplu capacitatea de exprimare verbală prin vocabular va tinde să crească cu vârsta, dar timpul de reacţie tinde să scadă (la vârsta bătrîneţii timpul de reacţie creşte din nou); cu vârsta se îmbunătăţeşte capacitatea de asociaţie de idei, dar poate scădea inteligenţa concretă. La adult unele abilităţi au forme de manifestare inexistente în copilărie . De exemplu pe plan fizic forţa musculară sau pe plan social capacitatea de interrelaţionare socială. La diferite vârste, diferite funcţii au ponderi diferite în dezvoltare. La fel, influenţele cu rol formativ care vin din mediu, variază de la o vârstă la alta. Datorită schimbărilor multe şi rapide, se produc dezechilibrări urmate de reechilibrări, care fac ca anumite vârste să fie perioade mai vulnerabile decît altele ( de exemplu copilăria medie, adică pubertatea sau adolescenţa sunt perioade mai vulnerabile decît perioada adultului tînăr, sau mediu). Scările de dezvoltare abordează punctul de vedere cantitativ. Ele se referă la performanţele motorii, perceptive, de cunoaştere, sociale, de autoservire, de comunicare prin limbaj la copilul pînă la 6 ani. Pentru aceeaşi perioadă de timp teoriile stadiale încearcă să explice dezvoltarea din punct de vedere calitativ. (v. anexele ).Abea după vârsta de 3 ani pot fi aplicate şi anumite teste de Inteligenţă

7

cu scopul de a evalua gradul dezvoltării sau deteriorării cognitive, sau alte probe psihologice, cum ar fi testele de atenţie, de memorie, percepţie, de personalitate, etc.

Care sunt factorii dezvoltării? Dezvoltarea este predictibilă în mare măsură datorită cadrului genetic care prescrie etapele de dezvoltare şi manifestare pentru toate comportamentele specific umane (mers, vorbit, conştiinţă de sine) ca şi pentru comportamentele instinctive (de supravieţuire, de reproducere). Planul genetic conţine instrucţiunile de bază prin care fiecare individ se aseamănă cu toate fiinţele umane. Zestrea ereditară este stocată în cromozomi, compuşi din molecule de ADN. Fiecare caracteristică umană (ţinînd de înfăţişare sau de comportament) este controlată de o genă. Un singur cromozom conţine  pînă la 20000 de gene. La om există 23 perechi de cromozomi, reprezentînd informaţia ereditară de la mamă şi respectiv de la tată .Cromozomii sunt capabili să se copieze pe ei înşişi în duplicate,  pentru a se transmite informaţia lor generaţiei următoare. Tot uşi, fiecare individ se deosebeşte de toţi ceilalţi, fiind unic în felul său.Codul genetic nu  poate prevedea condiţiile de mediu în care va trăi Individul. Multe aspecte ale comportamentului nu sunt prevăzute genetic ( de ex. limbajul pe care am învăţat să-l folosim, hainele pe care le purtăm, mîncarea consumată). Mecanismul învăţării este de aceea foarte Important de studiat pentru a înţelege comportamentul. In permanenţă factorul biologic Interacţionează cu cel social. Genele nu influenţează direct comportamentul pentru că nu întîlnesc în mod obligatoriu condiţii favorabile care să le activeze. Genele "dialoghează' cu mediul. Se recunoaşte că determinanţii dezvoltării creierului sunt: Informaţia genetică (factor Intrinsec) şi respectiv factorii extrinseci (trofici şi de experienţă) Cercetările din ultimii ani dovedesc "plasticitatea neuronală", respectiv capacitatea creierului de a se schimba datorită experienţelor pe care I le oferă mediul. Acesta este reprezentat de factori fizici, biochimici, geografici,  nutriţionali, de boală, sociali ( contextul familial, economic, politic, cultural), evenimente accidentale, sau intervenţii educative . Agenţii din mediu intervin acţionînd independent sau cumulativ şi modifică

sau generează circumstanţe nefavorabile exprimării informaţiei genetice. Este de asemenea de menţionat că nu toate trăsăturile unei persoane au şansa de a se transmite genetic descendenţilor în aceeaşi măsură. Se transmit caracteristicile general umane, unele trăsături genotipice neesenţiale, urmînd ca unele trăsături fenotipice transmise ca potenţe, să se definească numai sub influenţa condiţiilor de mediu. Dezvoltarea nu se termină în adolescenţă. În orice moment al vieţii pot interveni modificări importante. Factorii de mediu şi cei genetici interacţionează în mod obligatoriu, chiar dacă este greu de înţeles sau de prevăzut în ce mod se petrece interacţiunea. În schema următoare se observă forme ale acestei interacţiuni: dacă zestrea ereditară (e) are şansa să fie activată, într -un mediu (m) str ucturat cu supleţe, care oferă condiţii favorabile pentru 8

toate potenţialităţile moştenite genetic, individul are şansa să se remarce prin realizările lui (A). Cînd dinpotrivă potenţele genetice (e) sunt normale, dar întîlnesc un mediu (m) sărac în posibilităţi, doar o  parte din ele vor fi activate(B). În acest caz individul este defavorizat. De exemplu copiii orfani sau abandonaţi care erau crescuţi în Instituţii manifestau o întîrziere generală a dezvoltării ("piticism  psihosocial").Împrejurările timpurii de viaţă nu le permiteau să experimenteze şi să realizeze tot ceea ce ar fi putut. În cazuri nefericite potenţialităţile transmise genetic sunt fie sărace, fie conţin anomalii sau boli genetice, sau anumite predispoziţii patologice. Dacă mediul oferă totuşi condiţii  bune de dezvoltare, zestrea ereditară, modestă, are datorită mediului şanse de a se activa la maximum, defecţiunile pot fi compensate, sau măcar atenuate (C). Situaţia cea mai critică este atunci cînd atît zestrea ereditară cît şi condiţiile de mediu care o activează sunt modeste (D).

m

m

m m

e

e

e

e

Un alt tip de exemplu pentru interacţiunea dintre gene şi mediu este dezvoltarea sexuală. Perechea 23 de cromozomi conţine informaţia sexuală (de tip feminin dacă este vorba de o pereche de cromozomi X sau masculin, dacă este o pereche formată dintr -un cromozom X şi unul Y).Spermatozoidul care fertilizează ovului poartă "secretul" dezvoltării fie a ovarelor fie a testiculelor embrionului uman. Dar diferenţierea sexuală este oarecum amînată, pentru că în primele 6 săptămîni de la concepţie nu este nici o diferenţă între ţesuturile organelor sexuale primitive. Abea în a şaptea săptămînă îşi face simţită prezenţa cromozomul Y (în cazul că a fost purtat de spermatozoid) şi astfel începe diferenţierea sexuală prin dezvoltarea testiculelor. In caz că este  prezent un cromozom X, în următoarea săptămînă se vor dezvolta organe sexuale feminine. Dacă apar testicule, ele vor secreta hormoni androgeni,care continuă să influenţeze dezvoltarea unui făt de sex masculin prin apariţia tractului reproductiv masculin, respectiv hormoni care vor atrofia structurile din care s-ar putea dezvolta sistemul reproductiv feminin. Pentru dezvoltarea unui făt de sex feminin nu sunt necesari hormoni, ci este suficient să absenteze testiculele. Experienţe (pe animale), cu hormoni androgini adminstraţi în anumite perioade critice au arătat că un embrion care genetic este mascul va dezvolta organe sexuale de femelă. Invers, homoni androgeni administraţi în cantitate mare embrionilor genetic femele, conduc la apariţia unor organe genitale masculine. Efecte

9

similare poate avea tratamentul cu hormoni administraţi unei femei gravide. în perioada critică  pentru diferenţierea sexuală a embrionului.

Ce se înţelege prin perioad ă critică de dezvoltare? Este un interval de timp, precizabil mai mult sau mai puţin exact, în care anumite influenţe sau evenimente din mediu au cel mai mare impact asupra unor aspecte ale dezvoltării. Acest lucru înseamnă că fie prezenţa sau alteori dinpotrivă absenţa unei anumite influenţe din mediu conduce la pierderea definitivă a şansei de dezvoltare a unei funcţii. Astfel de  perioade critice există nu numai la embrion, în faza Intrauterină,( cum ar fi perioada în care se  produce diferenţierea sexuală), ci şi după naştere. Postnatal se pot da cîteva exemple: perioada necesară dezvoltării limbajului, care se pare că expiră la 12 ani, perioada necesară dezvoltării sensibilităţii şi echilibrului social şi emoţional (perioada formării ataşamentului), sau a unor aptitudini speciale (de motricitate fină, grosieră sau de dezvoltare a aptitudinilor artistice) . Ghidarea dezvoltării rezultă permanent din interacţiunea factorilor ereditari cu cei din mediu. Încă din perioada prenatală mediul (intrauterin) poate mijloci apariţia unor malformaţii ale fătului chiar în ciuda integrităţii zestrei genetice. Sunt agenţi numiţi "teratogeni" care intervin întîmplător prin intermediul organismului mamei exact în perioadele critice ale stadiilor de dezvoltare embrională (cînd se formează organe vitale sau părţi ale corpului).Cu cît vârsta sarcinii este mai mică, efectul factorilor teratogeni este mai important. Aceşti agenţi sunt: drogurile, alcoolul, tutunul, anumite medicamente sau hormoni, viruşi, alimentaţia gravidei, vârsta ei, stările de stres pe care trebuie să le suporte pe parcursul sarcinii. Din păcate nu se cunoaşte la modul absolut acţiunea factorilor teratogeni, toate perioadele critice şi toate consecinţele posibile. Cercetările au dovedit cîteva consecinţe comportamentale evidente postnatal, ale expunerii prenatele la factori teratogeni (droguri): - În domeniul motor: greutate în realizarea coordonărilor (ochi-mînă), tremurături cînd vrea să atingă obiecte, hiperactivitate, învaţă cu greu să folosească lingura, creionul sau obiecte, jucării mici. - În domeniul limbajului: gîngurit "anemic", greşeli de articulare, dificultăţi de denumire a Imaginilor, vocabular sărac; - În domeniul capacităţii de cunoaştere: diminuarea puterii de concentrare, dezorganizarea cunoaşterii, Inabilitatea de a structura jocul sau alte activităţi, Inabilitatea de a-şi fixa scopuri, sărăcia jocului Imitativ şi de explorare; - In domeniul afectivităţii : contactul din priviri este deficitar, schimbarea obiectelor, a rutinii sau  persoanelor din jur este greu tolerată, autoreglarea comportamentului precum şi disponibilitatea de a Interacţiona cu cei din jur sunt scăzute, în schimb sunt frecvente descărcările nervoase sau diferite frici.

10

- În domeniul jocului: evitarea I niţiativei, compor tament agresiv din cînd în cînd, Inabilităţi şi confuzii în diferite situaţii de joc, mai ales faţă de parteneri.

Studierea perioadelor critice este importantă atît pentru biologie sau medicină, cît şi pentru educaţie. Educaţia ( prin instrucţie, activităţi specifice vârstelor, cultură, civilizaţie) reprezintă cel mai important factor prin care mediul influenţează dezvoltarea.A educa înseamnă a stimula procesul de informare. Capacitatea de cunoaştere este vizată progresiv şi logic. În domeniul educaţiei momentele critice sunt ca nişte ferestre, care după un timp "critic" se închid şi rămîn închise pentru totdeauna. Cu cît funcţiile psihice sunt mai complexe, momentele critice sunt mai greu de stabilit . Se poate afirma că ele nu mai sunt "momente" ci "perioade" critice, în care agenţii sociali din mediu au cea mai mare influenţă. Doar situaţii speciale întîmplătoare ne informează despre durata probabilă a unor perioade critice (pentru că dacă s-ar face experimente în acest domeniu s-ar încălca norme etice elementare ). De exemplu se pare că fără contribuţia mediului social, fără stimulare verbală,  pînă la 12 ani limbajul nu mai poate fi însuşit niciodată. De asemenea, dezvoltarea morală are o  perioadă critică mai lungă, cuprinsă undeva între vârsta preşcolară şi adolescenţă. Se poate considera că aproape fiecare perioadă de viaţă este “critică” pentru dezvoltarea anumitor modele de comportament. Influenţa mediului asupra dezvoltării este o influenţă gradată: de normele impuse de vârstă, de normele social-istorice (civilizaţie, cultură, evenimente sociale) şi de evenimente de viaţă nonnormative (accidente, catastrofe, pierderi sau cîştiguri neaşteptate, etc.)

Recapitulînd, să exersăm.....

1. De ce este schimbarea cea mai stabilă trăsătură a copilăriei? 2. Poate fi înţeleasă dezvoltarea ca o modificare de structuri? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce? (vezi anexele pt. stadiile dezvoltării) 3. Dacă am compara noţiunea de dezvoltare a omului cu noţiunea de dezvoltare aplicată unui pui de maimuţă, la ce ar trebui să ne gîndim ca elemente diferenţiatoare ? 4. Cum explicaţi diferenţele dintre Indivizi prin prisma a ceea ce ştiţi despre dezvoltare?

11

II. Aprecierea cantitativă şi calitativă a dezvoltării Dezvoltarea continuă toată viaţa, influenţată de caracteristicile înnăscute şi de cele achiziţionate. Totuşi, diferenţierea între cantitativ şi calitativ este mai temeinic studiată în perioada copilăriei.Faptul că organele de simţ sunt dezvoltate şi funcţionale încă din ultimele luni de sarcină, deci înainte de a cîştiga un rol în activitatea de cunoaştere, este un argument bun pentru ideea că dezvoltarea cantitativă se deosebeşte şi o precede pe cea calitativă. Mulţi neuroni sunt prezenţi la naştere, dar sinapsele se dezvoltă în număr mare după naştere pînă la vârsta adultă.Experienţa şi Implicit stimularea senzorială afectează şi stimulează dezvoltarea sistemului nervos prin inducerea şi modularea formării sinapselor.În plus cu ajutorul diferitelor experienţe senzoriale se menţin anumite sinapse deja formate. Acestea, împreună cu neuronii, în lipsa stimulării nu ar supravieţui. Aspectele cantitative (cronologice) ale dezvoltării se referă la descrierea schimbărilor măsurabile, a performanţelor, (creşterea fizică, volumul vocabularului, ş.a.) din care pot f i deduse normele fiecărei vârste. Măsurătorile sunt clinice sau psihologice. Ele sunt parţial standardizate, în scale de dezvoltare , mai ales pentru 0-6 ani ( Gesell, Brunet-Lesine, Portage, Danver, Scala muncheneză de evaluare a dezvoltării ş. a.) şi în baterii de teste psihologice pe funcţii, pentru vârstele superioare. Scalele au caracter descriptiv şi sunt ordonate pe luni sau ani. Sunt des utilizate în practică. (v.anexa 4 unde apare o formă simplă de scală de dezvoltare). În schimb, aspectele calitative se referă la modul de organizare a structurilor de ansamblu ale comportamentului ( stadii de dezvoltare), la operaţionalitatea lor, cauzele care le explică, şi care fac  posibilă predicţia lor.Teoriile stadiale nu ascultă de cronologie, (ca durată nu sunt fixe) ci de ordinea de succesiune a achiziţiilor, a funcţiilor, care nu se juxtapun, şi au un caracter integrativ (de exemplu structurile perceptiv- motorii construite între 1- 3 ani, devin parte integrantă a structurii inteligenţei  preoperative de după 4 ani, după Piaget). Stadiul este delimitarea în timp a perioadelor necesare consolidării unor particularităţi ale activităţii psihice, exprimate printr -un anumit nivel de organizare (intelectuală, afectivă, volitivă, instinctuală, etc.). Fiecare stadiu presupune un nivel de pregătire şi unul de realizare a funcţiilor considerate, deci există o succesiune de perioade stabile şi instabile, de continuitate şi discontinuitate ( a se vedea stadiile dezvoltării după Piaget, Freud, Erikson, Wallon în anexe).

12

Cum împărţim intervalele de viaţă? De obicei împărţirea este după criterii fizice, biologice sau sociale şi este destul de arbitrară. Se vorbeşte despre: intervalul de la concepţie pînă la naştere (perioada prenatală) naştere - 1 an (perioada de sugar) 1-3 ani (perioada antepreşcolară) 3-6-7 ani (perioada preşcolară) 7-12 ani (copilăria medie) 12-20 ani (adolescenţa) 20-40 ani (perioada adultului tînăr) 40-65 ani (vârsta medie)  peste 65 ani (perioada adultului vârstnic) Copilăria are o durată mai lungă din cauza gradului evoluat al speciei umane, care impune trei nivele de integrare: biologic, psihologic şi social. Criteriile după care se periodizează copilăria sunt de ordinul parametrilor: staturo- ponderali (greutate, înălţime , etc ) fiziologici (indice de osificare, dezvoltare endocrină etc) psihologici (dezvoltare cognitivă, afectivă, imagine de sine, etc.) respectiv după tipul relaţiei cu mediul (activitatea specifică vârstei, calitatea integrării sociale, natura şi conţinutul influenţei educative, etc.).         

Perioada prenatală Concepţia marchează debutul acestei perioade. Pînă în sec. al 18-lea se credea că în ovul sau în spermatozoid se află un homunculus, un individ în miniatură care are nevoie de uterul matern doar  pentru a se dezvolta de la mic la mare. Perioada prenatală este de fapt un timp al celor mai rapide transformări, creşteri şi diferenţieri. Primele 3 luni sunt marcete de cea mai mare vulnerabilitate. Din resurse iniţial limitate la 2 celule care se contopesc, din genele lor, se dezvoltă incredibil de repede structuri organice extrem de complexe. Programul acestor modificări este prefigurat, predeterminat cuprinzînd cîteva etape: a) germinală  (formarea şi implantarea zigotului în primele 2 săptămîni); b ) etapa embrională (pănă la 8 săptămîni în care are loc organogeneza); c) etapa fetală (pînă la naştere, perioadă în care organele formate cresc rapid, după un program prestabilit, iar datorită rapidei maturizări a sistemului nervos, din a 10-a săptămînă, fătul este chiar capabil să răspundă prin mişcări la anumite stimulări). Pînă la naştere sistemul nervos evoluează calitativ permiţînd fătului răspunsuri din ce în ce mai specifice, în funcţie de stimulare. Fiinţa iniţial pasivă se transformă treptat într -una activă, reactivă. Din luna a5-a bătăile cordului sunt ascultabile cu stetoscopul. Fătul adoptă chiar o anumită 13

 poziţie cînd doarme şi alts cînd este în perioade de veghe. Din luna a 7-a îşi suge degetul şi închide ochii cînd doarme. Din luna a 8-a reacţionează la sunete moderate. Dezvoltarea lui evidenţiază importante modificări de structuri şi de funcţii. Durata etapei prenatale este de circa 266 de zile . 75% din copii se nasc între a 259 şi a 273 zi de la fertilizare. Agenţii care pot influenţa negativ evoluţia fătului au fost deja amintiţi ca agenţi teratogeni. Din fericire, în prezent o bună parte din defectele genetice ca de pildă sindromul Down, sunt detectabile prenatal. După senzaţia de “masaj “mai apăsat pe care o are copilul în momentul naşterii,venind pe lume stimulii care-l invadează sunt neobişnuiţi: zgomotele nu mai sunt atenuate de lichidul amniotic, temperatura este diferită, destul de rece, lumina este puternică, atingerile dure. Probabil din cauză că naşterea normală nu este propriu-zis dureroasă pentru copil, acesta este destul de alert, mai treaz şi mai atent la ceea ce este în jur, decît în următoarele cîteva zile. Scorul de la 1 la 10 cu care se evaluează normalitatea manifestărilor sale în aceste prime momente, se numeşte APGAR.Scorul mic se Ia adesea în considerare pentru aprecierea şanselor de dezvoltare ulterioară a copilului, mai ales în cazul nevoii de a lua unele măsuri de supraveghere medicală mai atentă a sugarului.

Perioada de sugar  Nou-născutul se deosebeşte esenţial de adult prin faptul că nu are nici o cunoştinţă anterioară despre lume. El o descoperă treptat. După naştere are loc un complex fenomen de ajustare cu reacţii de alarmă, sau de căutare de stimuli, care indică un anumit nivel de prelucrare a informaţiei. Îl ajută doar capacităţile înnăscute de care dispune: reflexe şi abilităţi de a învăţa. Acestora li se adaugă rapid abilităţi motorii şi perceptive, care toate, contribuie la adaptare. Din primele momente intră în interacţiune cu oamenii care-l iau în primire, dintre care contează desigur mai ales mama sa, a cărei  bătăi de inimă, şi voce le-a auzit încă intrauterin şi pe care o cunoaşte acum prin miros şi atingere. Dependenţa de adult este totală în primele luni.Performanţele de care este totuşi capabil au fost studiate de medicul american T.Berry Brazelton. Competenţele nou-născutului sunt uimitoare. Ele se bazează pe faptul că deşi neuronii luaţi individual nu funcţionează încă eficient, creierul asigură controlul reflexelor. Aceste competenţe sunt: nevoia de supravieţuire manifestată prin reflexul d e supt ,respirat, clipit şi plîns, organizarea comportamentului (la început în secvenţe simple, apoi tot mai complexe), selectivitatea reacţiilor, capacitatea de a detecta relaţia dintre o acţiune şi urmarea ei. Funcţiile neuronilor se

 per fecţionează odată cu mielinizarea, proces care este intens în primul an, dar continuă de-a lungul copilăriei. Există şi alte reflexe care încă nu-i sunt utile, cum ar fi reflexul de înot, de apucare şi de  păşit. 14

De menţionat că precocitatea sugarului nu este neapărat predictivă pentru un nivel înalt de inteligeţă ulterior. Dezvoltarea motorie evidenţiază principiul diferenţierii mişcărilor , (de la mişcări globale ca răspuns la orice stimul, spre mişcări adecvate), principiul dezvoltării cefalo-caudale (de la cap în  jos) şi proximodistale (dinspre centrul axial spre extremităţi). Pe lîngă reflexe, mişcările ochilor sunt şi ele importante. La naştere controlul acestor mişcări este modest. La 2 luni mişcarea e mai coordonată şi continuă să se perfecţioneze pînă la 7 ani.(!) Deducem că senzaţiile vizuale joacă un rol tot mai important în stimulare. Reflexul iniţial de apucare dispare. La 3-4 luni copilul nu mai apucă din reflex, ci intenţionat. Rezultă că aceste mişcări trec de sub controlul centrilor infer iori din creier, sub controlul mai complex al cortexului. Pînă la 1 an,apucarea se perfecţionează ( apare "pensa digitală" adică apucarea cu degetul mare şi arătător). Mişcările de mers sunt precedate de capacitatea de ridicare a capului, susţinerea capului, şezut, rostogolore, ridicare în picioare. Mersul independent apare între 9 şi 12,5 luni. Senzorialitatea sugarului se bazează pe văz, auz, gust şi miros. Acuitatea vizuală este modestă la început. Atrag atenţia contrastele luminos-întunecos şi obiectele care se mişcă lent. Sunetele vocii umane sunt discriminate. Sugarul întoarce capul în direcţia lor. El este capabil să distingă destul de precis gusturile şi mirosurile de bază. Are preferinţe pentru gustul dulce. Percepţia este un proces care se perfecţionează în primul an de viaţă, permiţînd treptat, datorită vederii binoculare, observarea distanţei şi a adîncimii. La 3 luni sugarul sesizează constanţa formei şi mărimii unor obiecte. La 12 luni are reprezentări rudimentare, percepe “obiecte totale “cu calităţi mai complexe de formă, mărime, culoare. Capacitatea de învăţare este o predispoziţie genetică. Este demonstrată în primul rînd de capacitatea de acomodare la stimuli repetaţi şi de învăţare asociativă, prin condiţionare clasică sau cu ajutorul întăririlor pozitive sau negative (codiţionarea instrumentală). Primele învăţări au la bază reacţii înnăscute, cum ar fi suptul reacţia de frică, etc. Ulterior are loc învăţarea prin imitaţie, foarte importantă în însuşirea sunetelor limbajului, iar apoi a unor comportamente simple senzoriale, motorii, afective. Sugarul mic doarme cel puţin 16 ore pe zi. 10% din 24 ore plînge. Somnul este de 3 tipuri.Cu timpul perioadele de somn se scurtează. Plînsul se nuanţează treptat. La fel ca somnul,  plînsul are importanţă pentru interacţiunile sociale cu sugarul. Limbajul este într-o fază prelingvistică, în care, pe la 2-3 luni apare tendinţa de nuanţare a sunetelor, (gînguritul), apoi pînă la 6 luni exerciţii fonatorii mai ample cu valoare de apel (lalalizările ) după care se intră în faza lingvistică, cînd apar primele cuvinte, (sunete ale limbii materne, jocul cu  polisilabe ) prin imitare şi autoimitare. 15

Dezvoltarea cognitivă a fost explicată de teoria lui Jean Piaget, care s-a impus multă vreme,  prin cele 4 substadii descrise de el pînă la 12 luni, (vezi anexa 1) care fac parte din etapa inteligenţei senzori-motorii, care se termină după primii 2 ani de viaţă. Sugarul nu "gîndeşte" pentru că nu are reprezentări mintale clare şi nici posibilitatea de a codifica prin limbaj. El are percepţii şi mişcări, deci se descurcă practic. Conform unor cercetători, dezvoltarea memoriei (procesul de recunoaştere din  primele 6 luni, iar apoi învăţarea unor categorii simple, cum ar fi figuri de femei sau bărbaţi) este cheia pentru înţelegerea dezvoltării cognitive. La 12 luni reprezentările se clarifică şi apare obiectul  permanent.( copilul caută cu privirea sau cu gesturi simple un obiect care a dispărut din cîmpul său vizual). Faza obiectului permanent se desăvârşeşte pînă la 2 ani. Dezvoltarea socială este prezentă la sugar prin formarea relaţiei de ataşament adică a sentimentului de securitate în prezenţa persoanei care îl îngrijeşte,.care-i oferă confort fizic. Acest sentiment este universal seamănă cu fenomenul de imprinting al puilor de animale şi este cel mai important aspect al copilăriei. Apare chiar şi la debilii mental, dar mai tîrziu. Copilul se ataşează de adultul care răspunde la nevoile sale, iar răspunsurile devin modele (paternuri) de comunicare cu numeroase implicaţii afective ulterioare. Sugarul mic are o înclinaţie înnăscută să fie atras de stimuli

sociali. Atracţia exercitată iniţial de faţa umană e determinată de contrastele ei specifice (părţi luminoase sau întunecoase) şi abea în a doua jumătate a primului an, de semnificaţia socială a feţei  persoanei care îl îngrijeşte. Odată cu prelungirea timpului de veghe sugarul se angajează tot mai mult în relaţie cu mediul social. De la grimasa de zîmbet din primele săptămîni ajunge să zîmbească intenţionat, adică "social" şi chiar să rîdă. Complexitatea interacţiunii se datorează şi reciprocităţii. Adultul îl îmbrăţişează pe copil într -un ‘cadru al interacţiunii’ nu numai cu braţele sale, ci şi cu ochii cu vocea, cu zîmbetul, iar copilul îi împărtăşeşte emoţia şi o alimentează. În cazuri normale adultul este sensibil la reacţiile copilului şi este capabil să-l stimuleze chiar atunci cînd copilul pare să nu răspundă. Orele de interacţiune cu copilul îmbunătăţesc performanţele părinţilor în acest sens. Învăţarea socială se referă la acest proces de modelare. Cele mai moderne metode de studiu şi de măsurare a calităţii relaţiei de ataşament se bazează pe utilizarea tehnicilor video.Ataşamentul are implicaţii importante pentru dezvoltarea psihică ulterioară.

Dezvoltarea emoţională cuprinde 3 etape pînă la 12 luni: a) adualismul iniţial; b) contagiunea afectivă şi c)începutul comunicării afective. Emoţiile sunt evidente încă din a treia lună. Atunci copilul diferenţiază plăcerea de neplăcere. După a şasea lună, cînd activitatea sa începe să fie mai intenţionată, în funcţie de succesul sau eşecul acţiunilor sale, devine bucuros sau furios. Are o anumită abilitate de a anticipa. Prin urmare va trăi surprize, în funcţie de aceste anticipări. Dacă la 3

16

luni zîmbeşte oricui, la 5 luni are preferinţe şi îi deosebeşte pe "străini". Absenţa persoanei care-l îngrijeşte şi de care s-a ataşat, îl stresează. Spre sfîrşitul primului an apare frica de separare. Relaţia de ataşament are calităţi emoţionale speciale şi nu poate fi înlocuită de nimic. Ea se construieşte pe parcursul orelor de interacţiune şi continuă pe tot parcursul micii copilării. Copilul caută persoana de care s-a ataşat mai ales în momentele de nemulţumire, de stres.Această persoană este de obicei mama, nu tata , dar  poate fi şi un părinte adoptiv, în situaţia în care adopţiunea s -a

 produs foarte timpuriu. John Bowlby a studiat această relaţie şi a afirmat că ea este înnăscută la om şi la cîteva primate superioare. Ataşamentul este un concept utilizat mai mult decît este înţeles. Are un sens cantitativ şi calitativ ( în funcţie de relaţia de securizare) . Se poate vorbi despre: -relaţie de ataşament prezentă, cînd mama sau un adult îngrijeşte constant copilul, creinduI confort şi securitate

-relaţie de ataşament disfuncţională în diverse grade (ataşament nesigur sau distorsionat), cînd adultul care îl îngrijeşte pe copil se schimbă mereu (ca în condiţiile de Instituţionalizare) sau lipseşte Intermitent, sau nu reuşeşte să asigure copilului confortul necesar. (mamele bolnave psihic sau caracterial).

- absenţa relaţiei de ataşament cînd relaţia nu se poate înfiripa din cauza absenţei cronice a unui adult de referinţă. Practic relaţia de ataşament influenţează modul în care este trăit şi depăşit fiecare moment critic al existenţei, indiferent de etapa cronologică de viaţă.

Comportamentele generate de absenţa relaţiei de ataşament crează totdeauna probleme. Ele depind de reţeaua vastă a liniilor de forţă dezvoltate pe structura experienţei de viaţă. Sunt de o mar e varietate, dar (fără pretenţia de a le epuiza) pot fi grupate ca manifestări după cum urmează : - apetit cognitiv scăzut  - discontrol comportamental, tendinţe extremiste, instabilitate psihomotorie, ( cu sau fără tulburări

de atenţie ) atitudini scurtcircuitate, agresivitate, victimizare la abuz sau dimpotrivă. comportament abuzator, criminalitate, atitudini de abandon pe diverse planuri, tulburări ale comportamentului instinctual ( alimentar, sexual sau de supravieţuire) - aplatizare, labilitate sau ret ard emoţional ( cu sau fără consecinţe motivaţionale , anxietate) - imagine de sine deficitară, nesiguranţă de sine, atitudini disautoevaluative

17

- dificultăţi în relaţiile interpersonale ( izolare, suspiciune, neîncredere socială, egocentrism,

dependenţă vs. tendinţe dominatoare, absenţa toleranţei, iniţiativă deficitară-timiditate sau invers exces de iniţiativă, aşteptări nerealiste, capacitate de ad aptare defectuoasă)

Oricare dintre aceste comportamente poate fi explicat anamnestic printr-un anume grad de

tulburare a relaţiei de ataşament.

Stimularea sugarului Stimularea previne întîrzierea în dezvoltare. Este vorba să exersăm capacităţile pe care  bebeluşii le au din naştere, nu să-i solicităm peste puterile lor. Văzul, auzul, pipăitul, mişcarea, capacit atea de a observa, de a gusta, sau mirosi, toate aceste funcţii mai mult sau mai puţin

complexe pot fi antrenate la un bebeluş. Ca să stimulezi adecvat trebuie să intri în interacţiune cu bebeluşul, să observi ce poate şi ce doreşte să facă, să-I continui Intenţiile, să-l ajuţi atît cît este necesar, să- simţi cănd oboseşte, să fii disponibil, prietenos, cald, răbdător... Mamele pot fi pregătite şi antrenate ca să devină eficace în practica exerciţiilor de stimulare,  pentru că ele au cele mai multe ocazii, cea mai mare dragoste şi sunt capabile să o facă în beneficiul copilului, la fel ca un specialist sau poate chiar mai bine . Există exerciţii speciale de stimulare

pentru funcţiile psihice şi motorii ale copilului, exerciţii care trebuie programate după o

evaluare atenta a copilului.  A fi capabil să stimulezi adecvat un bebeluş înseamnă a simţi copilul cu propriul tău suflet..

Iată ce ocazii de a Intra în relaţie cu bebeluşul se pot observa pentru a antrena capacităţile copilului: cînd se întinde sau arată după un obiect din mai multe care se văd în jur, cînd pipăie un

obiect pentru că are o suprafaţă zgrunţuroasă/păroasă,interesantă, sau atinge o faţă de adult pt. că are barbă sau mustaţă. Contează momentele în care copilul descoperă ceva (propria mînă la bebeluşi, o jucărie la cei mai mari), experimentează (ţine prima oară un anumit lucru în mînă, sau aruncă (să vadă cum cade un obiect), cînd este contrariat, (că nu poate reuşi ceva), cînd încearcă o senzaţie nouă de rece/cald/ascuţit,etc, cînd insistă, este dezamăgit, este satisfăcut, priveşte în ochi adultul, se teme de ceva, caută să se elibereze de ceva care îl deranjează, cînd caută după un paravan un obiect dispărut, cînd se bucură expresiv mimic şi pantomimic, încearcă să consoleze pe cineva, mîngîie, încearcă să se îmbrace singur, este la baie şi se teme de apă, vrea să se ridice, să se caţăre, să se întoarcă de pe spate pe burtă, vrea să apuce ceva, să răsfoiască o carte, să pipăie faţa adultului,(îl trage de păr, îi bagă degetele în gură, ), cînd manifestă refuz întorcînd capul sau strîmbîndu-se, face

18

 primele semne sociale (tai-tai, bravo- bravo), arată cu degetul pe carte,/ spre un obiect, (persoană),

încearcă să mănînce ţinîndu-şi singur sticluţa sau biscuitul cînd este gelos pe cineva, sau încruntat că i s-a luat jucăria, sau"fermecat" în faţa pomului de Crăciun. Este util să observăm gîngurelile,

lalalizările, Intonaţiile, expresia feţei cînd adultul îl ignoră, cînd adultul îi arată interes, cînd se încruntă la el pedepsindu-l, cînd îl ser veşte hiperprotector făcînd ceva în locul copilului, deşi copilul ştie să facă acel lucru, expresia mimică dacă miroase, gustă sau mănîncă ceva bun, / ceva neplăcut, cînd se ascunde de adult (eventual la jocul cu-cu- bau), cînd primeşte ceva ce i se oferă, reacţia feţei

cînd i se refuză, cînd este ameninţat de adult, cînd este încurajat să mai încerce să facă cînd se rostogoleşte făcînd "gimnastică" , cînd se apără de o lumină prea puternică, cînd plînge ca şi cum ar cere ajutor dar nu ştie cum să spună.

Menţiuni speciale privitor la vârsta sugarului: se remarcă diferenţe individuale de la naştere, sub aspectul tipului constituţional, a sensibilităţii generale şi a adaptabilităţii la stimuli, a nivelului (ritm, dinamică) activităţii, a iritabilităţii, a distracbilităţii atenţiei, a tipului de bioritm veghe-somn . Modelul iniţial pe care-l are comportamentul sugarului influenţează semnificativ personalitatea ulterioară, pentru că are un anumit impact asupra comportamentului  parental. Relaţia nu este simplă, directă. Un copil cu probleme de adaptare poate fi perceput de  părinţi ca predominant iritabil, sau predominant nervos, “rău” şi, fiind dificil, are mai multe şanse să fie ori supraprotejat, ori rejectat. Dinpotrivă, un copil fără probleme este perceput ca uşor de îngrijit, sociabil, vesel. Caracterul reciproc al relaţiei conduce la întărirea trăsăturilor fie pozitive, fie negative. În prezenţa mamei eficiente, rolul tatălui este acela de a lărgi stimulii sociali,de a asista  primele atitudini de joc, de a produce senzaţii plăcute. Dacă sugarul trăieşte într -un mediu de suprastimulare, (suprasolicitare), sau dacă este supraîngrijit (hiperprotejat), starea lui este de anxietate şi lipsă de destindere. Este utilă în acest caz consultarea psihologului sau a pediatrului.

19

Perioada antepreşcolară Dezvoltarea fizică este marcată de învăţarea mersului care reprezinta o Independentizare care face posibilă explorarea mediului. Uneori în al doilea an de viaţă erupţia dentară, contribuie la nervozitatea şi nestatornicia copilului ( în mod normal are loc între 4 şi 12 luni). Senzorialitatea şi percepţia: experienţele sensoriale se diversifică, de la simplu la complex În general creşte capacitatea de interpretare a senzaţiilor supraabundente. Descoperă interiorul obiectelor, acţiunile cu sens dublu (închis-deschis), lucrurile folosite de adult (priza, bricheta, aragazul aparatele electronice), funcţiile sonore ale anumitor lucruri, are interes pentru imagini, muzică, gusturi, mirosuri. Descoperă şi conştientizează propriul corp ( schema corporală), iniţial vag, apoi tot mai detaliat. Îl interesează caracteristicile de formă, culoare, volum, consistenţă ale obiectelor. Introducerea lor în gură are şi un scop se cunoaştere a calităţilor pe care le au.  Neprevăzînd consecinţele, copilul se expune la pericolul unor accidente pornind de la curiozitatea sa exploratorie (cade, se loveşte, se arde, se înţeapă, îşi introduce obiecte mici în nas, urechi, sau necomestibile în gură). Este nevoie să fie supravegheat permanent. Comportamentul motor se diferenţiază şi se perfecţionează ( se corticalizează). Apare mersul independent în jurul vârstei de 1 an, care- i permite explorarea tot mai activă a mediului, (inclusiv a locurilor “înalte” pe care se caţără). Mersul presupune o coordonare voluntară generală a mişcărilor. De la mersul cu “bază largă” ajunge să alerge, să se oprească brusc, să meargă înapoi, să urce, să coboare scări. Este o problemă de investigat neurologic dacă mersul întîrzie după vârsta de 15 luni. Creşte forţa de inhibiţie, deci autocontrolul. Se instalează treptat controlul sfincterelor, mai întîi nocturn, apoi şi diurn. Apar şi se exersează diverse abilităţi ( grafice: ţine creionul, mîzgăleşte, apoi imită şi trage chiar linii), introduce bile pe un şnur, clădeşte cuburi, mînuieşte linguriţa, încearcă să se îmbrace şi la 3 ani reuşeşte să se încalţe singur. Schemele de acţiune se reorganizează  permanent. Caută relaţia obiectelor cu spaţiul (caută, mută, răvăşeşte jucării). Cînd apucă un obiect în mînă această mişcare nu mai este întîmplătoare, ci are o semnificaţie de cunoaştere. Ajunge chiar să imite activităţi ale adultului spre 3 ani, pentru că doreşte să fie util. Stimularea multisenzorială continuă să fie deosebit de utilă pentru perfecţionarea performanţelor şi cîştigarea altora noi. Atenţia se ameliorează prin creşterea timpului de concentrare pînă la 15 min. la 3 ani. Se exersează prin joc. Memoria frapează prin creşterea intervalului de păstrare, prin recunoaşterea şi reproducerea cuvintelor, a experienţelor personale încărcate de conţinut afectiv, a situaţiilor. Se orientează bine în interiorul spaţiilor pe care le explorează. Învaţă spontan, prin acţiuni proprii. Este capabil să-şi formeze deprinderi (de igienă, alimentaţie, control sfincterian), dar şi fobii (frică de apă, oliţă, animale, aparate zgomotoase, întuneric). 20

Limbajul este de circa 300 cuvinte. Între 10 şi 18 luni învaţă cam 3 cuvinte noi pe lună De la 2 ani construieşte propoziţii scurte (substantiv + verb) şi ajunge la 2000 de cuvinte pe la 3 ani. Atunci foloseşte şi pronumele “eu”. Progresiv achiziţionează sintaxa limbii materne. Prin intermediul cuvintelor, conduita materială se transformă în gîndire. Acţiunile sunt interiorizate. Poate fi prevenit de anumite pericole (“nu-i voie”). Factorul hotărîtor în dezvoltarea limbajului este relaţia cu adultul. Adultul trebuie să vorbească corect cu copilul, fără să-I I mite modul pueril de a pronunţa . Tulburările de limbaj sunt mai frecvent tulburări de articulare. Uneori vorbirea întîrzie, sau există o tendinţă de prelungire peste vârsta de 4 ani a pelticismului infantil (articulează sunete izolate, dar nu le poate asambla, omite foneme sau le substituie pe unele cu altele). Pînă la 3 ani bîlbîiala uşoară se  poate corecta de la sine. După această vârstă copilul cu orice tip de tulburare de limbaj va fi adresat  psihologului şi logopedului. Activitatea imaginativă apare odată cu capacitatea de a izola percepţiile directe de reprezentări (imită onomatopeic animalele chiar în absenţa lor). Comportamentul cognitiv  exprimă trecerea de la inteligenţa sensorimotorie (v.Piaget) la inteligenţa preoperatorie. Saltul este favorizat de dezvoltarea limbajului. Perfecţionarea reprezentărilor duce la rezolvarea de situaţii noi. Fiecare conduită se bazează pe experienţa anterioară, deci pe un grad (redus) de anticipare a rezultatelor. Primele diferenţieri stau la baza operaţiilor de gîndire. Poate stabili analogii, face clasificări simple şi de aceea poate fi învăţat să facă ordine. Înţelege mai multe cuvinte decît poate exprima(vocabularul pasiv este mai bogat decît cel activ).Cîştigă abilitatea de a utiliza simboluri. Logica sa investigatorie este diferită de cea a adultului, de unde şi conflictele cu acesta. Experienţa personală este activă (este foarte curios). Acţiunile sunt dirijate de o intenţie spre un scop, pentru că dispune de mecanisme de compunere şi recompunere mentală a reprezentărilor. Răspunsurile din mediu îi asigură posibilitatea de a face asociaţii directe cu comportamentul său. Dezvoltarea afectivă este marcată de stabilizarea dispoziţilor emoţionale şi de diferenţierea reacţiilor afective superioare (simpatie, gelozie, ruşine, teamă, consolare). Îi “cuprinde” pe toţi membrii familiei, ca într- un fel de reintegrare. Intuieşte sentimente morale de bine, rău, cuminte, egalitate, etc. Uneori reacţiile emoţionale sunt explozive, puternice. Nu este empatic şi nu reacţionează adecvat, cu compasiune la indispoziţia altor copii. Sentimentul competenţei (realizat  prin performanţa de a merge, vorbi ) este semnificativ. Sub presiunea primelor reguli sociale, dintre care nu este neglijabilă “regula oliţei”, apare şi se consolidează treptat sentimentul de “eu” în opoziţie cu ceilalţi. Dezvoltarea volitivă: prin limbaj este capabil să-şi autocomande şi să-şi controleze unele comportamente. La 3 ani apare negativismul normal , fiziologic pentru această vârstă. Refuzul nu este o “rea voinţă”, ci arată că copilul a devenit capabil să se opună conştient altuia. Este ca un  proces de identificare inconştientă cu cel care-i interzice. 21

Activitatea de joc  exersează la început proaspetele achiziţii (vorbitul, mersul, săritul, manipularea obiectelor “complicate”).Copilul trebuie învăţat să se joace, să descopere jucăriile. Ulterior jocul devine constructiv, creativ. La 2 ani d oar imită manipuînd jucăria, pentru că încă îi lipseşte elementul de transpunere a realităţii pe plan imaginativ. Spre 3 ani reuşeşte să transfigureze o situaţie reală în una imaginară. Un obiect neînsufleţit poate simboliza ceva sau pe cineva. Activitatea sa este paralelă cu a altor copii, pentru ca la 3 ani să înceapă să colaboreze şi să-şi asume reguli şi roluri în joc colectiv. Socializarea are la bază un început de logică şi învăţare a semnificaţiei sociale a gesturilor (“bravo”, “pa” “tai-tai”). Cîştigă abilităţi de a controla comportamentul celor care-l îngrijesc, faţă de care îşi exprimă dorinţe, preferinţe. Începe să ştie să întreţină o interrelaţie socială. Uneori este  posesiv.

Perioada preşcolară Creşterea fizică este de la aprox. 92 cm la 116 cm, respectiv de la 14 kg la 22 kg. Se dezvoltă musculatura, scade ţesutul adipos, creşte sensibilitatea la afecţiuni bronho-pulmonare. Senzorialitatea şi percepţia: scade importanţa simţului tactil, în favoarea celorlalte. Nu mai introduce obiecte în gură pentru a le cunoaşte mai bine. Creşte coordonarea dintre analizatori. Percepţia spaţiului şi timpului devine operativă. Spre 5 ani percepţia este totală (pot fi diferenţiate tot felul de detalii ale obiectelor şi semnificaţia lor). Perfecţionarea mecanismelor senzoriale şi  perceptive fac posibilă recunoaşterea literelor, cifrelor şi chiar cititul precoce. Aspectele motorii:  Dezvoltarea musculaturii face ca organismul să fie elastic, mişcările suple, sigure. Abilităţile de fineţe, de coordonare sunt încă precare. Gestul grafic (desenul scrisul,) sunt pline de stîngăcii. În schimb se clarifică şi stabilizează emisfera dominantă (“dreptaci” sau “stîngaci”). Se desăvârşeşte antrenamentul sfincterelor, care pe lîngă controlul anumitor muşchi,  presupune şi abilităţi de comunicare a necesităţilor şi de autoservire. Atenţia: devine voluntară, alimentată de multitudinea dorinţelor, intenţiilor,calităţii stimulilor, antrenamentului mai ales prin joc (ajunge la 50 min. în timpul jocului la preşcolarul mare). Tot  în joc, prin reguli, se diferenţiază şi atenţia voluntară.. Memoria:  în activităţile ludice începe să intuiască cerinţa fixării şi păstrării sarcinilor şi regulilor. Ceea ce memorează este impregnat de elemente afectogene. În general memorează involuntar , fără să înţeleagă, mai ales pînă la 4 ani. De aceea fixarea este fluctuantă, superficială, iar reproducerea este fragmentară. Uită repede. Recunoaşterea este mai bună calitativ. Îşi aminteşte anumite comportamente pe care le imită. Imaginaţia: din ceea ce este “real” începe să construiască “posibilul”. Ele sunt înglobate. Imaginaţia acţionează fluid, instabil, inconsecvent, cu reprezentări fantastice (influenţate de spaţiul 22

cultural în care trăieşte). Este “vârsta de aur”. Se transpune uşor în imaginar, lumea reală fiind  banală. Treptat descoperă că ele nu se mai pot suprapune ( la 3 ani realitatea este încă impregnată de fantastic, dar la 5 ani fantasticul este acceptat ca o convenţie de joc) Îi plac basmele şi îşi asumă rolurile unor personaje cu multă plăcere. Este creativ, inventiv, se exprimă “artistic” la nivelul dezvoltării sale. Trebuinţa de a crea se datorează imaginaţiei debordante. Mediul educativ trebuie să favorizeze şi să solicite această trebuinţă. Precocitatea activităţii artistice în orice domeniu semnalează existenţa unui talent care trebuie cultivat. Pe scurt, imaginarul este un instrument al vieţii intime, un instrument prin care copilul se “salvează “din situaţiile mai dificile (cînd îi este frică sau sa simte neînţeles, nedreptăţit ,  iar pe de altă parte este şi un instrument de creaţie, de aspiraţii. Gîndirea:  există zone de asimilare de maxim interes, în care operaţiile de gîndire sunt foarte active, iar cunoştinţele se organizează uşor. Şi funcţia simbolică se dezvoltă prin activităţile ludice. Face achiziţii “culturale” (cunoaşte denumiri exterioare mediului casnic, identifică locuri, obiecte şi respectiv persoane după comportamentul lor), îşi lărgeşte înţelegerea prin repere noi legate de anumite evenimente. Pune întrebări cauzale. Face comparaţii cantitative. Cunoaşte mărimi, culori, noţiunea de succesiune şi de simultaneitate. Îi place ordinea exterioară care exprimă nevoia lui de ordine şi organizare în gîndire. Suferă totuşi de un egocentrism intelectual . Nu se poate detaşa de  propriul punct de vedere. fiine cont numai de ceea ce vede, de succesiunea percepţiilor sale, fără să intuiască reciprocitatea unor relaţii dintre obiecte (este vorba de stadiul gîndirii preoperatorii după Piaget, v.anexa 1) Limbajul:  De la circa 2000 de cuvinte stăpînite la 3 ani, ajunge la aproximativ 5000 la 6 ani. Limbajul fixează experienţa cognitivă şi organizează activitatea copilului. (Cei din mediu lingvistic mai sărac au performanţe mai reduse). Utilizează adjective, comparaţii, intonaţii verbale, cu care îşi nuanţează exprimarea, în funcţie de interlocutor. Sunt sesizabile defectele de vorbire care trebuie adresate logopedului pentru corecţie (dislalii, disartrii, distonii, defecte de ritm, de debit, mutismul sau afonia). Afectivitatea:  impresionabil, evoluează de la o anumită labilitate afectivă la o emoţionalitate complexă, controlată. Are inclusiv emoţii artistice şi empatie. Este pentru prima oară cînd se identifică, are o imagine despre sine. Imită modele parentale, adoptă conduitele care i se atribuie (este “rău” sau “bun” dacă se spune despre el acest lucru). Se identifică mai activ cu părintele de acelaşi sex. După 5 ani identificarea se lărgeşte, datorită multiplicării contactelor sociale în afara familiei. Are preferinţe şi antipatii clare. Motivaţia:  este marcat de curiozităţi. Trebuinţele lui sunt “dilatate”. Este un bun observator. Îl interesează activităţile şi instrumentele cu care lucrează adultul, lumea animalelor, plantelor, maşinilor, semnelor de circulaţie etc. Este uşor de antrenat în orice direcţie. Se accentuează

23

contradicţiile între dorinţele sale şi modul în care sunt satisfăcute. La 3 ani apare negativismul fiziologic. La această vârstă manifestările permanente de opoziţie nu trebuie să îngrijoreze. Autoservire şi autocontrol:  Ştie să se îmbrace să se spele şi să mănînce singur. Deprinderile achiziţionate favorizează autonomia comportamentală. Îi plac ritualurile, igiena, cochetăria îmbrăcării. Are control sfincterian diurn şi nocturn. Pediatrii consideră copilul pregătit pentru a învăţa să-şi controleze sfincterele stînd pe oliţă atunci cînd: Poate merge singur şi aşeza singur pe oliţă,cînd are scaune regulate şi previzibile, cînd îşi poate da jos sau ridica singur pantalonaşii ,cînd îşi dă singur seama dacă este uscat sau ud, cînd în vocabularul său există cuvinte pentru a denumi urina şi scaunul, cînd începe să spună "eu" sau să se opună cu "nu". Vârsta controlului sfincterian diferă de la copil la copil chiar în condiţii de sănătate. Trebuie să ne îngrijoreze absenţa controlului sfincterian la băieţi după 6 ani, Iar la fete după 4 ani. Uneori preşcolarul se manifestă exploziv, mînios sau copilăros, alteori este civilizat. Acceptă greu culcarea din cauza intereselor sale nenumărate pentru care nu are timp destul. In general în obişnuinţele sale comportamentale se vede clar Influenţa adulţilor, a căror metehne sau calităţi le Imită destul de bine. Abilităţi sociale: Ia contact cu colectivitatea grădiniţei, unde învaţă şi respectă strict reguli de comportament, norme, ştie să fie ordonat, are conduite sociale nuanţate, diferenţiate. Îşi exprimă îşi comunică sentimentele. Acasă nteracţionează mai mult timp cu tatăl, cu fraţii. Este sensibil la aprobare sau dezaprobare. Are atitudini de simpatie, antipatie, compasiune, pînă cînd “celălalt” nu intră în conflict cu propriile sale dorinţe. Atunci prietenia se schimbă în ostilitate. Propriul stres impiedică sentimentul de compasiune. Cînd nu este stresat, este empatic. Învaţă să accepte dorinţele altora, să le inhibe sau să le amîne pe ale sale. Uneori se ataşează de adulţi, nu de copii de aceeaşi vârstă. Este capabil să se lanseze în competiţii pentru a cuceri afectivitatea adultului. Competiţiile se accentuează după 4 ani. Rivalităţile pot începe chiar în familie (unde sunt 2-3 copii), mai ales dacă  părinţii sunt părtinitori, sau dacă un copil are un puternic simţ al proprietăţii. Adaptarea la colectivul grădiniţei este uneori dificilă (8-10 săptămîni la preşcolarii mici, 3-4 săptămîni la cei mai mari). Alimentaţia şi somnul se pot tulbura. Uneori se blochează capacitatea de joc, activităţile cognitive, sau se alterează deprinderile de acasă. Tensiunea de adaptare este mai mare dacă educatorul are un stil sever, rapid sau constrictiv. Jocul şi jucăriile: contribuie la dezvoltarea intelectuală, socială, morală a personalităţii. Este activitatea fundamentală a vârstei preşcolare (între 4 şi 8 ani se joacă la fel de natural, cum doarme sau mănîncă).Jocul simbolic este un mijloc de adaptare cu caracter foarte personal şi subiectiv. Situaţii reale penibile , prin joc devin agreabile.De aceea în joc se identifică cu persoanele care îl stresează sau agresează. Îi place jocul în grup. Cooperează cu plăcere, are roluri şi într -o oarecare măsură îşi subordonează propriile dorinţe scopurilor grupului.

24

Jucăria este o sursă de învăţare, cu care copilul de fapt “lucrează”. Pentru a alege jucăria  potrivită trebuie observat mai întîi copilul. Jocul furnizează informaţii cruciale despre nivelul de dezvoltare al copilului, despre capacitatea sa de organizare, de autocontrol şi starea sa emoţională.

Recapitulînd, să exersăm... 1.Care este diferenţa între a aprecia dezvoltarea  cantitativ, respectiv calitativ ? 2. Ce reprezintă parametrii după care se spreciază cantitativ dezvoltarea psihică? 3. Aplicaţi o scară de dezvoltare psihomotorie după modelul din anexă unui copil mai mic de 6 ani şi redactaţi pe o pagină rezultatele obţinute, ţinînd cont de propriile observaţii şi de datele obţinute de la adultul care îngrijeşte copilul. 4. Ce se înţelege prin "stimularea copilului mic"? Gîndiţi -vă prin ce exerciţii ar putea fi stimulat auzul , văzul şi simţul tactil.

25

Copilăria medie Ca şi la vârstele anterioare, a distinge dezvoltarea pe procese este un demers artificial, acceptabil numai din punct de vedre didactic. Orice funcţie psihică cuprinde în sine raportarea la  psihicul ca întreg, în cadrul căruia se realizează. Geneza funcţiilor psihice nu este echivalentă cu analiza lor izolată, pe diferite trepte de dezvoltare, la vârste diferite, dar complexitatea lor coincide cu anumite vârste. Dacă în copilăria timpurie s-au maturizat mai ales funcţiile bazate în principal pe aspectele biologice, pe ereditate, la vârsta şcolară este capitală dezvoltarea funcţiilor bazate pe aportul educativ al mediului. Creşterea fizică, comparativ cu vârstele anterioare este mai lentă la începutul perioadei şi are un nou puseu spre sfîrşitul perioadei. Modificările endocrine demarchează subetapa "liniştită" a vârstei şcolare mici, de etapa "furtunoasă" a pubertăţii, care este începutul maturizării biologice. Pînă la 12-13 ani fetele au o rată mai mare de dezvoltare, după care sunt depăşite de băieţi. Intervenţia hormonilor transformă mai repede corpul fetelor. Ritmul de creştere diferă şi individual, cu opriri şi pusee de creştere, care depind de factorii genetici dar mai mult de cei de mediu, (factori geografici sau de nutriţie). Sănătatea copiilor la această vârstă este afectată de viroze, infecţii, migrene, acnee , cefalee sau tulburări emoţionale, care anunţă pubertatea. Apar probleme de vedere sau stomatologice. Dezvoltarea motorie este favorizată de activismul copilului, de faptul că abilităţile sale se  perfecţionează contunuu. Mişcările fine de coordonare ochi mînă permit scrisul, desenul din ce în ce mai elaborat. Gama de activităţi motorii este mai bogată (sporturi diferite, balet, dans) Există diferenţe între sexe: băieţii fug mai repede, sar mai bine, sunt mai puternici ca fetele. Dezvoltarea cognitivă este profund marcată de începutul şcolii .Abilităţile cognitive se elaborează şi se rafinează în mod special, se sistematizează cunoştinţele, fiind implicate în strategiile de rezolvare a problemelor .Copilul se poate gîndi la propriul său proces de gîndire (abilitate numită metacunoaştere). El învaţă să gîndească. Întreabă din ce în ce mai puţin "ce?" sau "de ce?", pentru

că poate compara informaţiile noi cu cele vechi, identifică relaţiile, categorializează, abordează informaţiile mai sistematic, mai critic, inventează cu creativitate,vede mai uşor ceea ce este important de citit, sau ascultat .Conform lui Piaget, procesarea informaţiei este asigurată de trecerea la stadiul operaţiilor concrete . Activitatea mentală nu se mai bazează exclusiv pe cea fizică, ci pe

 propriile reprezentări. Deci este vorba de o decentrare faţă de egocentrismul etapei preoperatorii, cînd nu era posibilă nici o operaţie mentală fără un corespondent în activitatea concretă. Copilul este

26

capabil acum să observe că o cantitate va rămîne constantă ca substanţă, chiar dacă i se dă o altă formă sau mărime. Începe să înţeleagă cauzalitatea şi de aceea I se pot explica motivele pt. care sunt impuse anumite restricţii asupra comportamentului, sau I se poate arăta importanţa unei activităţi sau împărtăşi semnificaţia unor evenimente culturale. Trebuie găsite reguli generale implicate în situaţii similare, asocierea evenimentelor prezente cu altele trecute/viitoare. Dezvoltăm vocabularul care relaţionează noţiuni înrudite. Legăm experienţa nouă de idei anterioare. Stimulăm explorarea dincolo de experienţa imediat. Dezvoltarea gîndirii se reflectă într -o oarecare măsură prin testele de inteligenţă, cu toate că această aptitudine de bază, reprezintă în esenţă mult mai mult decît cunoştinţele testabile.

Dezvoltarea morală coincide cu cea cognitivă. După Piaget are 2 stadii: faza rigidităţii morale şi cea a flexibilităţii cooperante. Fiecare se caracterizează sub mai multe aspecte: punctul de vedere (egocentric / alocentric), intenţionalitatea ( contează consecinţa faptei/ contează intenţia săvârşirii), respectarea regulii ( cu stricteţe / cu dorinţa de a o schimba ), respectul pentru autoritate (adultul trebuie ascultat obligatoriu / respectul este mutual şi propriile opinii trebuie valorificate) ,  pedeapsa (este în funcţie de gravitatea faptei / o pedeapsă moderată ajută corectarea faptelor),  justiţia imanentă (confundă legea morală cu cea fizică / distinge ghinionul de pedeapsă). Lawrence Kohlberg detaliază 3 nivele de dezvoltare morală în 6 stadii: 1. orientarea spre pedepsă şi ascultare,; 2. scopul instrumental şi de schimb (faza moralităţii preconvenţionale de la 4 la 10 ani); 3. menţinerea relaţiei mutuale; 4. sistemul social şi consecinţa ( faza moralităţii convenţionale de la 10 l1 13 ani); 5. moralitatea contractului, a drepturilor individuale şi a legii acceptate democratic; 6. moralitatea ca principiu etic universal (faza moralităţii postconvenţionale, după 13 ani). Dezvoltarea morală are rol important în relaţiile sociale cu colegii de generaţie, dar şi cu părinţii, mai ales ţinînd cont de firea şi stilurile lor educative. Memoria se dezvoltă ca şi procesele cognitive mai ales datorită activităţii şcolare. Creşte cantitatea informaţiei care poate fi reţinută. Copilul se poate gîndi la felul în care ţine minte şi poate fi învăţat anumite strategii mnemonice care-i permit să reţină mai bine ( repetiţia, organizarea mentală în categorii, elaborarea unui scenariu imaginar din elementele de reţinut, căutarea unor repere exterioare de tipul batistei înnodate, etc). Metamemoria îi permite copilului să reflecteze că anumite informaţii sunt mai greu de ţinut minte decît altele, sau că unii îşi pot aminti mai uşor ca alţii ceea ce au învăţat. Dezvoltarea limbajului  este rapidă. Copilul înţelege şi se face înţeles. Interpretează mai bine mesajele. Sintaxa evoluează. Începe să înţeleagă sensul comunicării, dar mai poate avea dificultăţi ( pentru că nu-şi dă seama ce nu înţelege, ce aşteaptă adultul de la el (metacomunicarea adică abilitatea de a judeca procesul comunicării) este în curs de perfecţionare.

27

Activitatea şcolară este centrală. Reflectă dezvoltarea copilului şi este exprimată prin  progresele în dezvoltare. În succesul ei sunt implicaţi atît părinţii, cît şi profesorii. Părinţii organizează procesul de învăţare acasă, sunt confidenţii copiilor, supraveghează organizarea timpului, executarea temelor, alimentaţia, refacerea energiei prin odihnă sau joc, hobiurile,  preocupările extraşcolare, timpul de t.v. sau plimbare, punctualitatea, orele de somn, prieteniile. Prin atitudinea valorizantă ei pot menţine interesul pentru studiu. Profesorii au la rîndul lor exigenţe şi mijloace de a recompensa şi de a stimula interesul pentru învăţătură. Principalul lor instrument este menţinerea motivaţiei prin sentimentul de succes, care dă sens eforturilor de a învăţa. Pentru copii  personalitatea profesorilor contează nu numai prin ceea ce ştiu, ci şi ca modele sociale. Activitatea şcolară este deranjată de inabilităţile de învăţare, specifice acestei vârste. Acestea au cauze diferite şi cer intervenţie terapeutică sau reorientarea şcolară. Debilitatea mintală, dislexia, disgrafia sau discalculia precum şi tulburările de atenţie sunt principalele manifestări. La polul opus

sunt copiii supradotaţi, talentaţi. Potenţialul lor genetic pretinde un proces de stimulare adecvat,  programe sau şcoli speciale, fără de care nu poate fi garantată realizarea lor ulterioară. Dificultatea de adaptare la şcoală se manifestă uneori somatic, prin anumite simptome care neliniştesc părinţii sau educatorii. Un exemplu frecvent întâlnit este durerea abdominală, însoţită de greţuri şi vărsături, care apare înainte de plecarea la şcoală, sau înainte de teste la anumite materii. Pentru a fi diagnosticat, abdomenul dureros cronic (ADC)  presupune aparitia a cel putin asemenea trei episoade dureroase abdominale intr-o perioada de minimum trei luni ( Valeanu C., Farcau D., 1997, pp 141- 144), interferînd datorita severitatii, cu activitatea sociala şi şcolara a copilului. Dupa excluderea cauzalitatii organice  ramîne în discutie cauzalitatea functională. . Factorii psihogeni

determină debutul, mentinerea sau exacerbarea simptomelor.

Caracteristici asociate  :A) la pacient legate de personalitatea sa; B) la persoanele din mediul familial:

A

Caracteristici somatice imbolnaviri frecvente multe interventii chirurgicale oboseala, cefalee intoleranta la lactoza tulburari de somn Caracteristici comportamentale  plânge din orice, hipersensibil

B

dureri (gastrointestinale, cefalee,"painful family")

stil hiperprotector de educatie

28

compulsiv, timid foarte exigent,perfectionist Caracteristici emotionale Anxietate, depresie Caracteristici cognitive  preocupari somatice .

anxietate, insatisfactie în cuplul marital preocupari somatice (model comportamental familial)

Sub aspectul inteligentei, copilul cu ADC nu difera in general de cel sanatos. Particularitatile relatate de parinti se refera mai ales la: dificultati de adormire, vise urite,

 plins facil, indispozitii, frici, fatigabilitate, cefalee, apetit crescut, sentimente de gelozie si dorinta de a fi perfect. Comportamentul copilului in timpul crizei nu seamana cu cel al unui copil care sufera din cauza unei afectiuni organice reale. Adesea comportamentul de durere este invatat prin imitatie sau  prin autoimitatie.

Când pediatrul exclude o cauză organică, se impune ca psihologul clinician sa faca analiza functionala (distala si proximala) a comportamentului. La psiholog se apelează pentru orice  problemă de adaptare la efortul şcolar, sau la schimbările din viaţa socială a copilului.

Adolescenţa Este o perioadă de reechilibrare somato-fiziologică după furtuna hormonală a pubertăţii, dar şi ,uneori, de criză emoţională, de personalitate. Postura adolescentului este ambiguă: nu mai este considerat copil, dar nu i se recunoaşte statutul, rolul, funcţiile sociale ale adultului. Dezvoltarea somatică: este o perioadă de creştere rapidă de cele mai multe ori, care conduce la manifestări de stîngăcie, legate de noile dimensiuni ale corpului. Apariţia acneei este trăită ca o desfigurare, ca o pedeapsă, la fel modificările în greutate a cărei valoare optimă este căutată asiduu, prin tot felul de diete, mai ales de fete. Trăsăturile fizionomice se stabilizează. Dezvoltarea cognitivă: adolescentul gîndeşte logic. Îşi formează şi consolidează concepţii filosofice proprii, atitudini caracteriale. Primează introspecţia. Descoperă lumea interioară, reveria. Pentru că ştie argumenta, poate face "gimnastică mentală" pe orice subiect. Argumentele sale sunt intermina bile. Autoanaliza este uneori suprasolicitată, ("cel mai bine mă cunosc eu însumi") alteori este complet ignorată. Adolescentul normal are o inteligenţă vie, pentru că are o gîndire formală,(v. Piaget) în virtutea căreia operează uşor cu simboluri abstracte. Gîndirea formală face posibilă aprecierea nu numai a datelor concrete, ci şi a celor posibile, a anticipărilor, a mai multor ipoteze, a respectării unor limite convenţionale. Unii adolescenţi sunt creativi în domeniul ştiinţific sau artistic.

29

Totuşi, deşi bogat, limbajul adolescentului rămîne greoi cînd trebuie să comunice cu ceilalţi, din motive emoţionale. Motivaţia:  adolescentul trăieşte destul de hedonic, egocentric, motivat de ceea ce-i face  plăcere în "prezent" (spre deosebire de adult, care vede adolescenţa ca o trambulină de lansare spre viitor). De fapt adolescentul doreşte să se autoevalueze, să se autoafirme, să se autorealizeze şi are  puternice aspiraţii de emancipare materială şi morală. Consideră că originalitatea îl face imbatabil şi de aceea poartă o vestimentaţie "trăznită". Originalitatea lui este însă limitată. El reuşeşte să se îmbrace diferit faţăde generaţia mai vârstnică, dar este la fel cu cei din generaţia lui, faţă de care nu doreşte, sau nu reuşeşte să fie cu adevărat nonconformist. Capacitatea de decizie este foarte solicitată, chiar forţată de opţiunile fundamentale (profesionale, uneori politice) cărora trebuie să le facă faţă. Interesele sale sunt serios suplimentate din surse sociale. Are hobyuri şi preocupări extraşcolare. Îşi construieşte idealuri care nu sunt departe de motivaţia socială generală (vrea să schimbe lumea, să o facă mai bună, să inventeze leacuri pentru bolile grave, sau să salveze pe cei care suferă).Vrea să devină celebru, dar motivaţia adolescentului este uneori serios pusă la încercare de activitatea fundamentală a vârstei, care este instruirea, învăţătura, pentru care nu are totdeauna chef. Comportamentul afectiv : adolescentul este preocupat de propria lui persoană, este îngrijorat de felul în care arată. Unele studii au remarcat scăderea nivelului de autoapreciere la începutul adolescenţei, şi o creştere în preajma vârstei de 20 ani. Erik Erikson arată că în procesul de autoidentificare adolescentul se bazează pe felul în care îl judecă alţii, pe modul cum îi judecă el pe ei, pe felul în care adolescentul judecă felul de a judeca al celorlalţi şi de abilitatea lui de a reţine anumite tipologii sociale. Uneori schimbările de dispoziţie sunt bruşte. Autocontrolul emoţional este fragil, iar unele comportamente excesive ( pe plan sexual, consum alimentar sau de diferite stimulente, pe plan estetic sau auto / heteroagresiv) apar ca mecanisme de apărare faţă de sentimentul de nesiguranţă sau de pierdere a autocontrolului. Sentimentul de iubire faţă de sexul opus este manifestarea emoţională cea mai importantă în adolescenţă. Înflăcărarea este adesea determinată de o trăire imaginară, naivă. Adolescentul (fie copil-femeie, fie copil- bărbat) zdrobeşte inimi delectîndu-se cu sentimentul dragostei efemere sau cu jocul erotic. Afecţiunea se educă, se învaţă, diferit la fete, faţă de băieţi. Sentimentul de dragoste modelează personalitatea adolescentului, pentru că este o alchimie complexă între afectiv şi conştient. Adaptarea socială are aspecte variate: apropierea de majorat ascute atitudinea critică faţă de lumea adultului pe care o chestionează nemilos. Obrăzniciile au menirea de a demonstra emanciparea faţă de tutela familiei, (cu fluctuaţii între comportamente de dependenţă copilăroasă -determinate mai ales de dependenţa financiară faţă de părinţi - şi tendinţa de a fi cu îndărătnicie independent). Totuşi, necesitatea alegerii unei cariere profesionale creşte sentimentul de responsabilitate faţă de sine. Nevoia de protecţie, anxietăţile, sunt manifestări impregnate de atitudini copilăreşti, în timp ce 30

descoperirea resurselor, "farmecelor" personale corespund nevoii de autonomie. Dacă simte că nu se  poate adapta, adolescentul abordează o atitudine cinică. Grupurile mărite din care face parte (clasa, strada, echipa sportivă, clubul etc.) îl ajută să-şi precizeze identitatea ca persoană, faţă de colegii de acelaşi sex, sau de sex opus. Aşa se explică aparenta iresponsabilitate cu care adolescenţii comit în grup acte antisociale, pe care singuri nu le-ar comite. Ciocnirile cu "autoritatea" pot fi frecvente. Cînd are nevoie să se înţeleagă pe el însuşi, adolescentul alege singurătatea, izolarea temporară. Stă de vorbă cu el însuşi tăcînd. Uneori, comportamentul liniştit avut anterior este complet dislocat şi apar atitudini rebele, de revoltă şi refuz al valorilor sociale existente. Nu-i plac situaţiile în care "buna cuviinţă" cere să-i menajăm pe alţii. Obiceiurile sociale, manierele sau pretenţiile adolescentului sunt cîteodată foarte costisitoare, dar instinctul social se dezvoltă, aşa că de obicei, el este gata să intervină, să ajute pe alţii, să contribuie cu responsabilitate faţă de condiţiile în care trăieşte. Prietenia, dragostea îi satisfac adolescentului nevoia de legătură cu lumea. Asumarea rolurilor de sex Termenul se referă la un set de comportamente conforme unor standarde ataşate celor două sexe şi cu determinare socială şi culturală. Standardele respective sunt comune, în linii mari diferitelor civilizaţii şi culturi ale umanităţii, prezentând specificitate în cadrul unui anumit spaţiu de cultură sau civilizaţie. Începând cu primele stadii ale socializării, copilul învaţă ce este şi ce nu este  permis din punct de vedere comportamental pentru fiecare sex. Comportamentul părinţilor faţă de un  băiat sau faţă de o fetiţă este în mod traditonal asimetric de la naşterea acestora. Comportamentele  permise sau nepermise fac parte din setul de norme şi reguli validate social pe care o comunitate le deţine implicit. Identificarea cu aceste imagini stereotipe construite de grupul social se face sub  presiunea unor factori ca de exemplu: mas-media, educaţia sexuală, şcoala, părinţii. Rolurile de sex aparţin deci setului de norme pe care o comunitate umană le deţine, transmiţându-le din generaţie în generaţie, ele existând anterior ca un subiect uman dat să se identifice comportamental şi atitudinal în socializare cu ele. Prin Identificare treptată, rolul va acţiona ca factor socializant, pînă la formarea unui profil de personalitate ataşat rolului de sex., care va fi transmis mai departe generaţiei urmâtoare. Acest fenomen social funcţiona cu foarte mare stricteţe în societăţile tradiţionale. În societăţile moderne transmiterea rolurilor de sex este mai laxă.  Ne confruntăm în zilele noastre cu o bulversare a comportamentelor considerate ca specifice din punct de vedere sexual. Presiunea exercitată în zilele noastre asupra adolescenţilor de către mass-media, în special prin intermediul vedetelor muzicale este uriaşă. Rolul modelelor în formarea identitâţii sexuale are o pondere foarte mare.  Noţiunea de rol de sex trebuie diferenţiată de valenţele sexuale ale imaginii corporale de sine (caracterele sexuale secundare). Se pare că în cadrul mai larg al formării atitudinii faţă de sine conştientizarea existenţei unor aspecte care ţin de imaginea corporală şi care diferenţiază sexele între ele este posibilă deja aproximativ în jurul vârstei de 5 ani, în timp ce asumarea rolurilor de sex devine 31

deplină doar în perioada adolescenţei. Înainte de pubertate nu există o diferenţiere a comportamentelor impusă prin standarde sociale. In pubertate însă, asupra persoanei încep să se exercite presiuni din partea grupului. În primul rând părinţii, şcoala şi alte instanţe ale socializării vor interveni în direcţionarea viitorului adult, pentru a-l ajuta în asumarea rolurilor specifice. În al doilea rând grupul de aceeaşi vârstă îşi va intensifica influenţa în stabilirea comportamentelor acceptate. Ambele tipuri de influenţe aduc anumite standarde ale comportamentelor sexuale, precum şi reguli de sancţionare a încălcării lor. Este posibil ca normele propuse de diferiţii factori implicaţi să se contrazică reciproc, fapt ce va crea dificultăţi adolescentului în primul rînd de ordin adaptativ. In general percepţia masculinităţii şi a feminităţii este realizată în funcţie de stereotipiile de sex, dar şi de factorii biologici, care acum încep să capete o pondere deosebită. Maturizarea  biologică, structurarea caracterelor sexuale primare şi secundare vor determina o şi mai mare accentuare a asimetriei rolurilor de sex. Nivelul stimei de sine se află într -o relaţie de directă  proporţionalitate cu gradul concordanţei între autoestimările persoanei în ceea ce priveşte masculinitatea sau feminitatea sa şi stereotipiile rolului de sex. Axiologia adolescentului:  valorile în care crede sunt cele general umane: sinceritate, dragoste, responsabilitate,bunătate, prietenie, sentimentul datoriei, curaj, spirit de sacrificiu, generozitate, loialitate, iertare, toleranţă, răbdare, optimism, umor, speranţă, credinţă, fericire, creaţie. Uneori adolescentul susţine că nu-l mai atrage nimic tocmai din cauza sărăciei experienţei sale de viaţă, care nu i-a ofierit încă ocazia de a descoperi ceva ce să-l atragă. Pare totodată inocent şi pervers, primitiv şi rafinat. Crede că tot ceea ce face este vrednic de ceea ce simte el că este şi aşteaptă să fie iubit pentru ceea ce este, fără să fie nevoie să schimbe ceva pentru a se conforma. Adolescentul vrea să semene cu o lumînare care arde intens, la amîndouă capetele, dar este capabil să-şi propună scopuri de viaţă şi să-şi organizeze activitatea independent. Pentru că Intensitatea trăirilor emoţionale este atît de mare, pericolul dezechilibrărilor Impune cunoşterea semnelor care Impun ajutor şi protejarea adolescentului. Exemplificăm cu următoarea triadă de simptome depresive: • atitudinea asupra sinelui: sinele este perceput depreciativ • atitudinea asupra realităţii înconjurătoare: viaţa este privită ca fiind extrem de solicitantă şi plină de obstacole imposibil de depăşit; • atitudinea asupra viitorului: acesta este privit în termenii unei lipse de speranţă, referitor la Incapacitatea persoanei de a face faţă celor ce vor urma, precum şi referitor la inutilitatea de a continua viaţa care pare a-şi pierde sensul. Sunt de remarcat tendinţele de izolare ale adolescenţilor depresivi. Ei petrec mai puţin timp cu colegii, sunt mult mai puţin implicaţi în activităţi sociale specifice vârstei (sportive), preferând să se izoleze.

32

O problemă frecvent de rezolvat pentru adulţii care se ocupă de adolescenţi este cea a tulburărilor grave de comportament. În continuare am alcătuit un „ portret robot” conţinând liniile esenţiale ale personalităţii adolescentului delincvent care acţionează cu discernământ dar în afara limitelor legii. Astfel:

33

Dezvoltarea cognitivă variază de la nivel concret operator, la nivelul de gîndire formală (logico-matematică), în funcţie de gradul de instrucţie şcolară. Dezvoltarea morală: are adesea un nivel preconvenţional stadiul 2 (hedonism instrumental, reciprocitate),ceea ce dovedeşte centrarea pe sine şi pe nevoile personale. Dezvoltarae afectivă: dovedeşte imaturitate, anxietate, dispoziţii emoţionale alternative, tulburări afective reziduale(după perioade de frustrare emoţională în copilărie, sau după evenimente traumatice), egocentrism, indiferenţă faţă de viitor ca timp şi nivel aspiraţional. Trăirea emoţională: este marcată de sentimente de coeziune de grup, nevoia de exprimare a revoltei, capacitatea de ataşament precar, sentimente de nemulţumire în general faţă de viaţă. Imagine de sine exprimă fie o încredere în sine excesivă, grandomanie, fie o neîncredere care are nevoie de autovalidare în grup . Toleranţa la frustrare este scăzută, există impulsivitate (autocontrol comportamental diminuat), dar şi o sensibilitate exagerată (mai ales dacă se simt jigniţi din atitudinile adulţilor). Tipul de învăţare socială este dominată de învăţare observaţională, după model (imitarea unor delincvenţi experimentaţi), receptivitate la întărirea socială din partea grupului dezadaptat.  Nivel axiologic: delincventul crede în valori anticulturale (sfidare, teribilism, contrare cu  perfecţionismul adultului), furtul ca procesare rituală, ignorarea preocupării faţă de semeni. Apreciază curajul acţiunii, a faptei în sine („tupeul”). Relaţia cu şcoala se află sub semnul randamentului inferior posibilităţilor reale, cu dificultăţi la diferite materii, care determină ulterior dezangajarea în efortul şcolar, pînă la , abandon. Relaţia cu familia: la majoritatea cazurilor găsim prezenţa părinţilor insuficient definită, metode educative inconstante, discontinue.

Relaţiile sociale:sunt dominate de conflicte frecvente cu autoritatea, parentală, şcolară,  judiciară, după caz. Delincvenţii „se bucură” de clasice etichetări negative ( pentru că sunt totdeauna „oaia neagră”) din partea tuturor factorilor care se ocupă de ei. Din partea „colegilor” se aleg cu porecle sugestive, care sunt purtate cu o anumită „glorie”. Motivaţia intrinsecă :la originea faptelor reprobabile stă mai ales plăcerea de a-şi asuma riscul, comportamentul tensionat, aventuros (cum ar fi de exemplu şmecheria necesară  pentru evitarea confruntării cu poliţia), simţul umorului (“nu am nimic de pierdut”),  perspectiva împlinirii dorinţelor mai ales materiale, ideaţie obsesivă pentru furt, dorinţa de a trăi fără muncă, sau dorinţa de a ieşi în evidenţă cu orice preţ. 34

Motivaţia extrinsecă: dovedeşte Imaturitatea afectivă. Delincvenţii adolescenţi sunt rareori singuratici în faptele lor. Grupul Induce tentaţia câştigului, respectarea anumitor norme de

solidaritate socială, respectarea unor norme etice formate/conforme grupului căruia îi aparţin, ăn care sunt persoane dominatoare faţă de care depind. Legislaţia este adesea necunoscută. Profilul schiţat mai sus arată cât de multe sunt pistele pe care se poate face prevenţie sau se  poate interveni educativ ,diferit de la caz la caz pentru reabilitarea adolescentului delincvent. Etiologia faptelor este legată de condiţiile de pervertire delictogenă a comportamentului prin dezangajarea progresivă pe plan social şi moral şi prin egocentrismul etic.

Recapitulînd, să exersăm... 1. Incearcă să defineşti rolul familiei în integrarea socială a puberului şi a adolescentului. 2. Cum poate fi "combătut" sentimentul de singurătate al adolescentului? Imaginează o strategie care ţi s -ar fi potrivit ţie, dacă erai un "singuratic". 3. Pentru ce devine adolescentul consumator de droguri, sau infractor, sau sinucigaş? Gîndeşte_te care ar fi factorii adaptării optime la cerinţ ele virstei adolescenţei? 4. Ce înseamnă asumarea rolului sexual? 5. Incercaţi să analizaţi psihologic un caz de furt la un adolescent cu familie dezmembrată.

35

Perioada adultului tînăr Odată cu emanciparea faţă de părinţi, este perioada celor mai importante decizii şi priorităţi. Fiecare dintre ele măsoară calitatea dezvoltării, privitor la sănătate, viaţa emoţională şi profesională. Timpul pare prea scurt pentru cîte ar dori să facă şi cîte ar trebui să facă. Arbitrar, după criterii legate mai mult de civilizaţia europeană, tinereţea se împarte 3 etape: 1) 24-28 ani ( adaptare,  stagiatură în viaţa de adult; 2) 28 -32 ani (implantaţie socială atît ca profesionist, cît şi ca familist); 3) 32-40 ani ( stabilzare relativă a conduitelor, aspiraţiilor şi valorilor).Elementele cheie sunt munca şi dragostea. Ambele vor fi încă obiectul unor schimbări ulterioare mai mult sau mai puţin conştiente. Sănătatea fizică asigură o putere de muncă deosebită. Toate capacităţile funcţionează din  plin şi vor intra în declin pe rînd , pe nesimţite, în următoarele decenii de viaţă.( forţa musculară după 30 de ani, acuitatea vizuală şi auditivă după 40, etc.). 90% dintre adulţii tineri se consideră sănătoşi. Starea de sănătate se menţine la vârf prin respectarea cîtorva reguli: luarea micului dejun, mese regulate (nu gustări improvizate), apetit moderat, exerciţii fizice moderate, somn de 7-8 ore pe noapte, evitarea fumatului, consum moderat sau deloc de alcool. Stresul este principalul adversar al sănătăţii, pentru că la această perioadă de vârstă stresul are cele mai diverse surse în conflictele din relaţiile interpersonale, în competiţia permanentă din activitate, în programul de studii, în nivelul economic scăzut. Desigur în funcţie de parsonalitate, stresul nu afectează sănătatea în aceeaşi măsură tuturor. Psihologii cunosc thenici de evitare şi combatere a stresului. Capacitatea de cunoaştere progresează prin împletirea maturizării cu experienţele de viaţă. La adultul tînăr experenţele de viaţă sunt foarte variate. Tot ce achiziţionează are ca scop creşterea competenţei, de aceea este destul de selectiv, pentru ca ceea ce învaţă să fie adecvat scopurilor pe care şi le-a propus. Gîndirea este flexibilă, deschisă, adaptativă, o gîndire "postformală" performantă. Este bazată pe subiectivitate şi intuiţie, pe logică şi operaţii formale. Capacitatea de cunoaştere este  pilonul adaptării la realitate. Adultul tînăr devine uşor un adevărat expert în activitatea sa. Activitatea profesională este în perioada de stagiatură şi apoi de lansare profesională. Oricare ar fi cariera aleasă, este nevoie o perioadă de cunoaştere, de căutare a propriei Identităţi şi de confruntare cu sistemele de organizare a locului de muncă. Stagiarul este investit uneori cu mai  puţine responsabilităţi, în ciuda străduinţelor sale de a se face remarcat,iar altori este suprasolicitat. În perioada de implantaţie profesională tînărul concurează în ierarhia profesională, iar în faza de stabilizare se remarcă prin potenţialul său de opozabilitate, printr -o mar e dorinţă de autoafirmare pe toate planurile ( activitatea este cumulativă şi creatoare). Şomajul la această vârstă este un factor important de stres şi chiar dezechilibru emoţional.

36

Întemeierea propriei familii ; Căsătoria este în înţelesul ei clasic, o relaţie substanţială care nu poate fi explicată în termeni simpli. În cadrul marital se dezvoltă atît ataşamentul, prietenia, cît şi iubirea fizică, sexuală, cu deosebirea că, faţă de perioada anterioară sunt calitativ diferite, implicînd factorul de decizie. Partenerul este abordat pe de o parte ca stimul, iar pe de altă parte ca rol, cu  plusurile şi minusurile alternînd suportabil pe diferite secvenţe de viaţă. Premarital s-ar putea deosebi mai mulţi timpi, (stadii) a căror durată variază în funcţie de vârsta, educaţia, tradiţiile, cultura  partenerilor: - Stadiul curtării în care partenerul este un stimul foarte important, atractiv, dezvoltînd dorinţe şi impulsuri, (dintre care cele sexuale nu sunt neglijabile,) pe lîngă atractivitatea reprezentată de reputaţia, aspiraţiile, realizările sale, şi desigur aspectul exterior. - Al doilea stadiu este al comparării valorilor " în care se pun în contrast propriile valori, interese, nevoi, preferinţe cu cele ale partenerului. Fiecare judecă preliminar compatibilitatea celuilalt pentru o relaţie de durată şi apreciază dacă va putea convieţui cu valorile celuilalt. Este faza în care îndrăgostiţii discută la nesfîrşit despre trecutul, prezentul şi uneori viitorul fiecăruia, pentru a se cunoaşte sperînd să se iubească tot mai mult. - Urmează stadiul de rol în care fiecare din cei doi încearcă să anticipe în detaliu cum i-ar sta căsătorit cu celălalt. Explorarea este adesea concretă, pentru a anticipa satisfacţiile sau nepotrivirile posibile. Este o sarcină cognitivă complicată pentru că presupune multe abstractizări, dintre care cea mai importantă este că celălalt se va schimba în viitor în mod destul de imprevizibil. Din această cauză, mulţi tineri nu sunt capabili să decidă corect raportat la mariaj,  pentru că nu au dezvoltate abilităţile logice formale pentru a anticipa corect rolurile viitoare. Totuşi, de abicei "banda transportoare tradiţională" se mişcă destul de accelerat de la curtare spre căsătorie. În mod obişnuit, căsătoria este o deschidere spre o existenţă mai completă : cea de familie,  prin care viaţa va fi transmisă mai departe. Dragostea nu există fără atracţia spirituală, specifică sensibilităţii umane. Dimensiunea spirituală a parteneriatului se împleteşte cu cea sensibilă, trupească a cuplului. Prin acţiuni cu scop comun se exprimă intenţia de dăruire şi de bine, de îmbucurare a celuilalt. Relaţia reuşită este o relaţie "luminată", în timp ce cea nereuşită este plină de umbre şi opacităţi care duc la nesiguranţă şi neîncredere. Pentru reuşita căsător iei este important ca partenerii să-şi înţeleagă intenţiile şi să fie de acord cu ele adică să realizeze o comuniune prin dragostea şi inteligenţa lor. "Limbajul" comun îi face pe cei doi să se construiască reciproc, nu să se consume unul pe altul pînă la epuizare. "Te iubesc pentru că trebuie să te iubesc" ajută în momentele grele de egoism, sau cînd se pierde sensul spiritual al relaţiei. Iubirea are exigenţe, care nu sunt evidente doar  pe plan sexual. Ele se descoperă pe parcurs. Simţul datoriei este una din aceste exigenţe. Cînd  bărbatul şi femeia căsătoriţi se simt complementari şi egali atunci copiii veniţi pe lume cresc într -un climat de siguranţă şi echilibru. Sfîrşitul tinereţii este o perioadă aglomerată, plină de schimbări, în care apariţia copiilor şi îngrijirea lor coincide cu viaţa profesională intensă şi uneori cu îmbătrînirea propriilor părinţi, care nu-I mai  pot ajuta eficient pe cei tineri. În acest context stresant mariajul este pus la încercare, pot apare 37

divergenţe cu privire la viaţa sexuală. Eşecul reechilibrării maritale înseamnă probleme psihologice sau divorţ. Parentalitatea este o experienţă deosebită în procesul de dezvoltare, care are recompense prin copii. Femeile consideră maternitatea o perioadă minunată . Doar puţine nu-i găsesc un sens pozitiv şi se cred frustrate ca mame sau amînă aducerea pe lume a unui copil pînă cînd se vor simţi "pregătite". Uneori este nevoie de al doilea sau al treilea copil, pentru ca femeia să  se dezvolte ca mamă . Cuplurile infertile se transformă psihologic, iar adoptarea tîrzie a unui copil nu este recomandabilă din cauza acestor modificări mai ales pe plan emoţional.Taţii, deşi doresc să se implice în viaţa copiilor şi în mod normal au această responsabilitate, sunt mai puţin amatori sau disponibili să o facă la modul concret. În consecinţă mamele devin adesea supraîncărcate şi stresate. dezvoltării psihologice a propriilor copii. Mamele depresive sunt mai puţin active, manifestând o disponibilitate emoţională mai redusă, precum şi o sincronizare deficitară în relaţiile cu copiii lor . Copilul este cea mai preţioasă investiţie a unei familii. Doar aparent creşterea lui este condiţionată de nivelul " înalt" de trai. În realitate copiii au nevoie pe lăngă un minim de condiţii materiale, doar de dragoste şi de prezenţa de spirit a părinţilor în situaţiile de rezolvare a  problemelor conflictuale. Uneori îngrijirea copilului necesită sfaturi psihologice avizate, pentru  pregătirea părinţilor sau pentru corectarea greşelilor educative. Fiecare stil educativ reprezintă pe de o parte personalitatea părintelui, Iar pe de alta parte experienţa şi cunoştinţele sale de viaţă.Comportamentele problematice la un copil reflectă de obicei atitudini educative neadecvate. Iată schematic stilurile parentale după Shaefer 1959: A O

BB

 N

C

M L

D

J

E F I

G H

38

A= acordă libertate; B= este democratic; C= este coooperant ; D= este Indulgent ; E= Este supraindulgent; F= este protector; G= este supraprotector; H= este posesiv; I= este dictatorial; J= este exigent, veşnic nemulţumit; L= este rejectiv; M= este neglijent; N= este Indiferent; O= este detaşat Adultul este adesea un mediator între copiii săi şi proprii săi părinţi, ambii având nevoie de ajutor. Rolul de părinte trebuie mereu redefinit odată cu creşterea copiilor, pentru a veni în întîmpinarea nevoilor lor de adolescenţi sau adulţi tineri. Un divorţ din diverse motive sau o recăsătorie la această vârstă are serioase implicaţii emoţionale pentru toate generaţiile care convieţuiesc sub acelaşi acoperiş. Cele mai dificile probleme le are părintele care din diferite motive îşi creşte singur copilul. În cazul existenţei în familie a unui copil bolnav cronic sau cu un handicap, funcţionarea familiei va fi Influenţată de următoarele variabile: 

Vârsta copilului, sexul, locul lui în fratrie



Modelul comportamental premorbid al copilului



Capacitatea intelectuală a copilului



Mărimea familiei



Relaţia părinte- copil



Starea sănătăţii maritale



Tipul de îngrijire medicală şi psihosocială necesare pentru copil



Experienţa anterioară a familiei cu boala



Orientarea religioasă a familiei



Resursele financiare ale familiei



Modelele de comunicare din familie



Modelul relaţiei dintre generaţii din familie



Suportul asigurat de familia extinsă şi de comunitate



Experienţe traumatice anterioare din familie



 Nivelul de coeziune/ haos din familie

Toate aceste variabile trebuie avute în vedere cînd se pune problema consilierii sau a sprijinirii familiei respective.

39

Este posibilă aprecierea gradului de implicare a membrilor adulţi ai familiei, verigile puternice şi cele slabe ale cuplului, dacă urmărim completarea datelor anamnestice după următorul tabel:

Scorul

 Neangajare

Separare,indepen Conexiune

Contopire

cuplului/familiei

în relaţie

dentizare

relationară

Relaţia emoţională Modalitatea de implicare în familie

Relaţia maritală Coaliţiile  părinte-copil Limitele interioare timp personal(fizic

şi emoţional) spaţiu personal(fizic

şi emoţional) luarea deciziilor 

Limitele exterioare (înăuntru/ înafară)  prieteni

Interese şi activităţi 40

Rata coeziunii globale

Virsta adultă medie Aspectele fizice şi de sănătate marchează începutul perioadei de declin general. După 40 de ani carcteristicile declinului sunt sesizabile, apar treptat şi diferit la femei şi la bărbaţi. Abilităţile senzoriale scad, dar sunt suplinite de experienţele anterioare.Acuitatea vizuală scade şi este nevoie de ochelari.Vârsta medie de instalare a menopauzei la femei este 51 ani, iar a andropauzei la bărbaţi cu aproximativ 10 ani mai tîrziu. Modificările caracteristice sunt: producerea tot mai redusă de hormoni feminini, încetarea ciclului menstrual, apariţia osteoprozei în unele cazuri, sau stări depresive. La bărbat apare senzaţia de oboseală, descreşte libidoul, ocazional apare impotenţa, sau dureri fizice. La ambele sexe stările de disconfort sunt accentuate de anumite evenimente de viaţă, îngrijorări, nelinişti existenţiale, "aşezarea" copiilor, moartea propriilor părinţi, etc. Schimbarea aspectului exterior, pierderea calităţilor atractive le afectează mai ales pe femei, pentru că în civilizaţia noastră de consum societatea tinde să-şi modifice atitudinea faţă de femeia peste 50 de ani şi nu o consideră înţeleptă, ci "trecută". Păstrarea condiţiei fizice atît la femeie, cît şi la bărbat ajută la depăşirea prejudecăţilor sociale. Activitatea saxuală continuă în multe cupluri de vârstă medie. Afecţiunile specifice acestei vârste sunt mai mult cronice: astmul, bronşita, diabetul, dificultăţile de vedre şi auz, tulburările circulatorii, digestive şi urinare. Moartea la această vârstă este considerată  prematură. Capacitatea cognitivă se bazează pe calitatea de integrare a gîndirii. Abilităţile verbale sunt remarcabile. Interpretarea informaţiei se bazează pe filtrul experienţei personale, deci are implicaţii emoţionale şi sociale. Calităţile de "expert", creativitatea se păstrează. Uneori societatea  beneficiază de pe urma înţelepciunii vârstnicilor. Unii adulţi se menţin în "formă", continuînd să frecventeze diferite cursuri pentru a învăţa, pentru a-şi menţine mintea flexibilă.. Activitatea profesională atinge culmea carierei ( ca experienţă, influenţă, cîştig material) sau se descoperă noi "vocaţii" şi se schimbă tipul de activitate. Stresul profesional poate fi un motiv de schimbare a muncii. Sunt percepuţi ca factori stresanţi: lipsa perspectivei de a promova, salarul mic, munca monotonă, neînţelegerile cu şeful, etc. Cel mai stresant aspect este pierderea locului de muncă, mai ales cînd suportul financiar al familiei este legat de şomer. Sunt adulţi a căror creativitate  profesională raportată la vârstă o depăşeşte pe cea fizică. 41

Viaţa socială  este îmbogăţită de responsabilităţi, de evenimentele membrilor de familie: examene, carieră, angajare, căsătoria copiilor ("golirea cuibului"), boala, moartea rudelor sau a  părinţilor. Motivaţiile deciziile adultului sunt precise, ierarhizate, argumentate (v.piramida lui Maslow din anexă). Familia şi munca sunt axele dominante ale existenţei. Modificările de sănătate sau spirituale personale afectează relaţiile sociale, crează conflicte între generaţii şi amintesc mereu de sensul propriei vieţi al cărei bilanţ final se apropie. Întăririle, recompensele insuficiente în domeniile majore ale vieţii vor genera distimie, aceasta fiind un prim simptom al depresiei. Diminuarea stimei de sine şi lipsa de speranţă sunt consecinţe ale acestei stări de disconfort. În primul rând mediul poate de termina o pierdere a întăririlor, sau poate fi inadecvat în oferirea de recompense suficiente pentru a menţine o funcţionare normală. De exemplu, pierderea unei slujbe poate reprezenta pierderea unei asemenea surse de întăriri, iar şomajul cronic o frustrare şi mai gravă. În al doilea rând unii adulţi frustraţi devin conştienţi că le lipsesc abilităţile necesare pentru a obţine întăriri într -un mediu unde acestea există în mod virtual. De exemplu, lipsa abilităţilor de comunicare interpersonală poate opri o persoană de la dezvoltarea unor relaţii sociale necesare  pentru o bună inserţie şi adaptare socială. În al treilea rând, în ciuda recompenselor disponibile adultul, din diferite motive, poate pierde capacitatea de a se bucura consecutiv de utilizarea acestora. Cauza pentru care se întâmplă cel mai adesea acest lucru este anxietatea. Persoana care se confruntă cu anxietate socială nu poate profita de recompense, chiar dacă acestea sunt oferite de mediul social amiabil. onflictele pot ajunge la stări de criză, consum de alcol, droguri sau tentative de sinucidere. Se poate observa impactul pe care îl au tulburările emoţionale ale adulţilor părinţi asupra stilului de viaţă al familiei în general şi al copilului în special.

Recapitulînd, să exersăm...

42

1.Explică pentru ce crezi că sentimentul de dragoste faţă de partener reprezintă o formă a cunoaşterii de sine? 2. Care sunt factorii de stres prin care divorţul părinţilor afectează copilul la fiecare virstă? Care crezi că este virsta cea mai afectată şi de ce? Cum vei conduce un dialog imaginar cu un cuplu implicat în divorţ? 3. Gîndeste-te la relaţia dintre stilul parental şi problemele de adaptare ale adolescentului ( v. cap. anterior). Care ar fi stilul parental cel mai recomandabil şi de ce?

43

Perioada adultului vârstnic (bătrîneţea propriu-zisă) Imbătrînirea biologică are cauze încă necunoscute. Unii explică îmbătrînirea prin teoria endocrină, hormonală, alţii prin Implicarea sistemului Imunitar. S-a constatat că persoanele care suferă de anxietate cronică, de depresie, de tulburări emoţionale îmbătrînesc mai repede decît cele care ştiu să se confrunte cu stresul de-a lungul vieţii. Unele aspecte ale îmbătrînirii pot fi în orice caz întîrziate prin exerciţii, alimentaţie, igienă mentală. Din cauza pierderii ţesutului adipos, creşte sensibilitatea la frig; corpul se adaptează mai greu la schimbări de temperatură. Prin deteriorarea discurilor coloanei vertebrale şi slăbirea muşchilor scade înălţimea corpului, dar se îngroaşă regiunea sa mediană. Celulele musculare nu se mai înmulţesc. Fibrele musculare dispar. Forţa muşchilor rămaşi slăbeşte, ceea ce predispune la accidente banale. Sistemul respirator şi circulator îşi pierde elasticitatea, ceea ce determină ca unele organe să nu mai fie oxigenate suf icient. Funcţia endocrină se alterează, dar acest lucru nu conduce în toate cazurile la încetarea apetitului pentru viaţă sexuală. Îmbătrînirea sistemului nervos fac ca aproape toate impulsurile nervoase să se transmită mai lent. Timpul de reacţie creşte. Îmbătrînirea senzorială. Scăderea capacităţii auditive tulbură comunicarea verbală şi conduce la o anumită izolare, iar uneori la atitudini de suspiciune, ( i se pare că ceilalţi vorbesc despre el) sau chiar la paranoia. Bătrînul face un efort conştient ca să audă. El pare mai surd decît este. Pentru că răspunsurile sunt uneori neadecvate, cei din jur au tendinţa să-i considere senili pe  bătrînii care nu aud şi de aceea îi exclud din activităţi sociale. În consecinţă, capacitatea lor de orientare pe plan social se pierde şi poate apare teama socială sau o anumită blazare. Pentru a contracara acest aspect este necesar ca bătrînilor să li se vorbească pe un ton jos şi rar (dacă interlocutorul unui bătrîn se enervează şi ridică tonul vocii, el va fi înţeles şi mai rău). Spontaneitatea în conversaţie se pierde, aşa că răspunsul bătrînilor vine cu întîrziere. Auzul slab este uneori suplimentat de capacitatea de a citi de pe buze sau prin înţelegerea mesajelor nonverbale. Văzul slăbeşte la bătrîni . Adaptarea la întuneric scade, la fel vederea periferică, perceperea adîncimii, capacitatea de a distinge culorile. Glaucomul şi cataracta sunt cele mai frecvente afecţiuni ale ochiului. Culorile trebuie să fie mai vii pentru a fi percepute. Bătrînul care vede rău, sau a orbit, nu trebuie tratat ca un obiect, ci trebuie încurajat săşi folosească suplimentar alte simţuri. A fi orb, nu înseamnă a fi dependent. Bătrînul care nu vede este capabil să trăiască independent într -un mediu cunoscut, printre lucruri care-i sunt familiare. Intrarea unei persoane în camera sa va fi anunţată, de asemenea poziţia anumitor obiecte importante (scaunul, masa,etc.)pentru a-l ajuta să-şi formeze o imagine mentală adecvată. Este bine ca persoanele cu care vorbeşte să-şi spună numele pentru a fi recunoscute mai uşor. Bătrînii pironiţi în pat sunt şi ei deprivaţi vizual, chiar dacă nu au probleme cu

44

văzul. Patul lor trebuie aşezat pentru a avea o perspectivă cît mai largă asupra a ceea ce se întîmplă în cameră.  Nervul olfactiv oboseşte şi el la vârstnici, mai ales dacă au fost fumători. La 80 de ani 30% din oameni nu mai pot identifica cele mai obişnuite substanţe după miros. Pierderea mirosului se numeşte anosmie. Pierderea simţului gustativ se datorează micşorării numărului papilelor gustative de la aproximativ 245 la un copil, la 80 la un om de 70 ani şi faptului că mucoasa bucală secretă mai  puţină salivă în care să se dizolve diferite substanţe pentru a stimula papilele. Alimentele la temperatura camerei par mai gustoase decît cele reci. Pierderea gustului poate duce la pierderea generală a apetitutului şi la scăderea în greutate. Simţul tactil este important atît pentru copilul mic, cît şi pentru bătrîn, (în cultura europeană)  pentru că este un mijloc de comunicare. Importanţa atingerii creşte în situaţii de stres sau boală şi trebuie să fie adcvată situaţiei. Pînă la 60-65 ani importanţa atingerii tactile este la fel de mare ca în tinereţe, după care creşte, poate pentru a compensa slăbirea celorlalte simţuri. Strîngerea mîinii vârstnicului poate fi şi un indiciu asupra funcţiei sale senzorimotorii. Cînd bătrînii (mai ales cei instituţionalizaţi) strîng în braţe un obiect ( de exemplu o pernă), sau se ghemuiesc în pat şi se acoperă chiar dacă este cald, îşi simulează senzaţia de a fi îmbrăţişat. Ca să nu solicite direct atingerea pentru a nu fi înţeleşi greşit, bătrînii cer să fie ajutaţi să se îmbrace, sau să fie masaţi pe spate. Contactul corporal le dă senzaţia că sunt iubiţi, protejaţi, ceea ce de fapt este specific oricărei fiinţe umane, indiferent de vârstă. Cel ce îngrijeşte un bătrîn are prin intermediul atingerilor un mijloc excelent de a-l ajuta. Pentru că între bătrîni şi animale există un raport de acceptare necondiţionată, anumite animale de companie răspund adecvat bătrînilor şi devin adevăraţi terapeuţi. Animalele sunt un catalizator al socializării pentru bătrîni, ca şi pentru copii. Declinul funcţiilor psihice: treptat sau odată cu episoade de îmbolnăvire acută (de ex, viroze) se poate instala diminuarea memoriei , mai ales p entru faptele recente. Motivaţia de a se implica scade. Unii bătrîni îşi acceptă starea ca fiind inevitabilă şi renunţă la lupta de a mai schimba ceva în viaţa lor, devenind depresivi, distanţi sau răutăcioşi. Stima de sine poate scădea. Dacă nu le arată nimeni interesul ei rămîn fără nici o sursă de afecţiune sau îngrijire. Temerile şi fricile se înmulţesc. Gîndirea raţională slăbeşte. Scade coeficientul de Inteligenţă şi capacitatea de rezolvare a  problemelor. Creşte nesiguranţa, o anumită stare de alertă care uneori conduce la insomnii. Poate scădea gradul de conştienţă (orientarea temporo-spaţială). Nu mai este capabil să-şi poarte singur de grijă şi trebuie ajutat. Din cauza unor afecţiuni organice uneori scade capacitatea controlului sfincterian. Cîteodată apar halucinaţii vizuale sau auditive, dificultăţi de recunoaştere a identităţii unor persoane chiar din anturaj, pînă la uitarea propriului nume. Greşeşte la îmbrăcat, se accidentează mişcîndu-se, mănîncă încet, greoi. Starea de confuzie cere din partea celor ce îngrijesc un bătrîn, multă răbdare, o atitudine suportivă, de asigurare a pacientului că totul este bine în jurul său. Dacă dinpotrivă bătrînul este tratat ca fiind iresponsabil, el va învăţa foarte uşor să fie 45

dependent de cel ce-l îngrijeşte . Capacitatea sa de autocontrol va scădea şi mai repede. Îngrijirea lui devine astfel mult mai dificilă. Bătrînii care cu sibţul umorului sau cu o pregătire spirituală deosebită ajung să depăşească conflictul sufletesc dintre sentimentul Integrităţii personale şi disperarea de a o  pierde, reuşesc să atingă valori filosofice şi morale deosebite şi chiar să-şi menţină condiţia fizică mai mult timp. Îmbătrînirea nu poate fi evitată, dar poate fi întîrziată. Aspectele sociale ale vieţii vârstnicului se referă în primul rînd la finalizarea activităţii  profesioanle prin ieşirea la pensie, pierderea statutului social şi asigurarea îngrijirilor în caz de îmbolnăvire. Mai greu de suportat sunt singurătatea în urma dispariţiei rudelor apropiate sau a  partenerului de viaţă. Probleme speciale: abuzarea bătrînilor care au devenit dependenţi de ajutor apare cînd familia nu le este loială. Abuzul poate fi fizic (maltratare, brutalităţi, bătaie, neglijarea îngrijirii sau recomandărilor medicale, înfometare), psihologic (umilire, agresiune verbală, dispreţ, provocarea fricilor,nesiguranţei, depresiei, izolare fizică sau emoţională.) sau material ( furtul, excrocarea sau folosirea necuvenită a bunurilor din proprietatea bătrînului). Cînd acesta se teme de represalii, sau cînd îi este ruşine de comportamentul familiei sale, victima refuză să reclame abuzul, sau nu ştie cui să reclame. Se poate întîmpla ca foştii copii abuzaţi să devină abuzatori, ca o reacţie întîrziată la copilăria lor. Alteori neglijarea se petrece din cauză că îmbătrînirea părinţilor coincide cu nevoia de îngrijire a noii generaţii de copii, ceea ce stresează şi supraîncarcă familia. Este de precizat că  îmbătrînirea se petrece mai repede atunci cînd nemaiavând responsabilităţi sociale sau familiale, cei din jur uită să-i mai atribuie vreun rol iar bătrînul se simte iremediabil inutil  pentru ceilalţi. Doliul şi sentimentul de neajutorare pe care vârstnicii îl trăiesc după pierderea  partenerilor de viaţă (mai ales femeile) sau dispariţia "înainte de vreme" a propriilor copii aflaţi la vârsta adultă, pune de asemenea probleme de asistenţă şi sprijin.Există diferenţe între trăirea doliului după o perioadă de suferinţă îndelungată şi trăirea doliului după o moarte neaşteptată. Sinuciderea  poate să fie o formă de revoltă, pedepsire sau autoagresiune la vârstnici ca şi la cei tineri. Moartea este programată odată cu desfăşurarea programului genetic pînă la ultima informaţie. In definiţia pe care Scoala medicală Harvard a dat-o, moartea biologică este echivalentă cu moartea totală a creierului, adică pierderea Ireversibilă a funcţiilor întregului creier, atît a centrilor corticali, cît şi subcorticali. Aceasta înseamnă încetarea funcţională a centrilor Implicaţi în gîndire şi a centrilor care controlează procesele vitale. Orice amestec al tehnologiei pentru "rezolvarea" acestui eveniment, ridică dileme etice serioase şi controversate ( de exemplu eutanasia). Misterul vieţii şi al morţii scapă chiar şi tehnologiilor celor mai avansate medicale (menţinerea funcţiilor vitale cu ajutorul aparatelor). Moartea nu este doar un fenomen biologic, ci şi un proces psihologic şi social. Este cea mai dură confruntare cu trecerea timpului. Se pune problema momentului în care cineva are dreptul să decidă deconectarea aparatelor medicale, atunci cînd pacientul nu poate să o facă el însuşi. Dar se pune şi problema calităţii morţii, a liniştii şi împăcării care însoţeşte despărţirea sufletului de 46

trup, a credinţei din acel moment, în sensul de a nu abandona în singurătate pe cel ce-şi trăieşte ultimele clipe. Este bine să facem astfel încît timpul să treacă şi pentru el în mod obişnuit, cu un sentiment de împăcare, fără durere, fără frică. Sensurile sociale pe care le are moartea variază de la o epocă la alta şi de la o civilizaţie la alta. Pregătirea pentru asistarea muribunzilor cere un antrenament la fel de serios ca şi asistarea persoanelor care au probleme şi nevoi speciale.

Recapitulînd, să exersăm... 1.Imaginează (în scris) cîteva recomandări prin care procesul de îmbă trînire ar putea fi prevenit sau măcar întîrziat. 2. Te afli în faţa unei persoane care urmează să se pensioneze. Cum îl pregăteşti pentru acest eveniment? Ce motive personale ar putea invoca pentru a se opune deciziei de pensionare? 3.Ce comportamente ale unei persoane în vârstă te pot conduce la bănuiala că este o persoană abuzată de cei din jur? 4. Care sunt nevoile fundamentale ale vărstnicului?

47

Anexa 1 Stadiile dezvoltării cognitive, după J.Piaget.  Inteligenţa senzorimotorie 0-24 luni

cu substadii:- 0-1lună : adaptarea biologică la viaţa extrauterină; utilizarea reflexelor  -1-4 luni : reacţii circulare primare (repetă comportamentele care-i procură plăcere şi face primele coordonări între informaţiile senzoriale) -4-8 luni : acţiuni intenţionale dar nedirecţionate spre scop -8-12 luni : coordonarea schemelor secundare, (priveşte, apucă cu scop), apare “obiectul permanent “(caută un obiect unde a fost ascuns, chiar dacă întretimp a fost mutat de acolo) 12-18 luni : reacţii circulare terţiare (variază acţiunile pentru a vedea rezultatul lor) 18-24 luni : combinaţii mentale ( se dezvoltă sistemul simbolic primitiv al limbajului care reprezintă evenimente.  Inteligenţa preoperatorie 24 luni - 6 ani

Apariţia limbajului, reprezentărilor şi jocului simbolic  Inteligenţa concret -operatorie 7 - 12 ani

Apar operaţiile de gîndire (tranformările reversibile raportate la un invariant cum este volumul, cantitatea, greutatea)  Inteligenţa formală după 12 ani

Conţinutul gîndirii se diferenţiază de formele concrete; se poate opera cu itoteze alternative, este înţeles sensul abstract, simbolic,filosofic, exprimarea propoziţională este logică, precisă.

48

Anexa 2 Stadiile dezvoltării emoţionale după H.Wallon Stadiul impulsiv pur (o-3 luni)

Descărcări motorii neadecvate stimulului pentru că scoarţa cerebrală nu are încă un rol inhibitor. Stadiul emoţional (3-8 luni)

Confortul şi disconfortul primesc semnificaţii emoţionale Stadiul senzori-motor (pînă la 18 luni)

Dominat de dezvoltarea motorie Stadiul proiectiv (18-24 luni)

Obiectele au reprezentări mentale şi respectiv coduri verbale. Stadiul personalismului ( pînă la 3 ani) Apare imaginea de sine şi conştiinţa de sine, opoziţionismul Stadiul personalităţii polivalente (de la 6 ani)

Se stabilesc raporturi noi cu anturajul prin participarea la grup Stadiul adolescenţei

Se structurează raporturile afective dintre sexe şi se formează normele sociale şi morale.

49

Anexa 3 Stadiile dezvoltării libidoului (instinctului plăcerii) după S .Freud :Stadiul pregenital: - faza orală

în primele 18 luni de viaţă, cînd sursa plăcerii este centrată pe zona bucală

- faza anală

pînă la 3 ani, cînd sursa plăcerii implică zona anală, sau plăcerea eliminării asociată cu

această zonă. Stadiul falic pînă la 6 ani, cînd sursa plăcerii se focalizează pe organele genitale, a căror existenţă

odată descoperită, pot fi autostimulate. Este faza experimentării "complexului lui Oedip" la băieţi. Stadiul de latenţă, refulare care durează aproximativ între 6 ani şi pubertate. Interesele pentru sex

sunt reprimate, în favoarea celor sociale , respectiv de cunoaştere, intelectuale, şcolare. debutează odată cu pubertatea. Reînvie interesul sexual, sursa plăcerii , a satisfacerii sexuale fiind reprezentată de sexul opus. Relaţia de dragoste se maturizează permiţînd emanciparea faţă de părinţi şi funcţionarea ca adult independent. Stadiul genital

50

Anexa 4 Stadiile dezvoltării după E.Erikson

51

Anexa 5 Scale de dezvoltare

52