INTRODUCERE Ce este guvernarea? De ce avem nevoie de guvernare? Sunt puţinele din întrebările pe care le întâlnim zi de zi, dar nu toţi reflectează cu adevărat asupra lor. Mulţi oameni acceptă forma de guvernare fără ca să patrundă în adevaratul ei înţeles. Oamenii sunt obişnuiţi cu lucrurile care s-au petrecut de-a lungul istoriei astfel încât ei nu iau în calcul posibilitatea unei schimbări. Totuşi, au fost cazuri în istorie, în care indivizii s-au opus diferitelor forme de organizare. Au avut loc revoluţii, s-au adoptat reforme, menite să îmbunătăţească regulile de guvernare . Indivizii nu trăiesc izolaţi unii de alţii, interacţionează în anumite feluri. Viaţa cotidiană a fiecăruia depinde de anumite reguli. Fiecare om în parte tinde să creadă că ceilalţi oamneni vor acţiona conform legilor. Guvernarea este o organizaţie care are autoritatea de a elabora şi de a impune regulile şi legile privitoare la aspecte importante ale vieţii umane . Filosofii şi politicienii sunt de acord asupra faptului că guvernarea ar trebui să fie, intr-o oarecare măsură, legitimă. O organizaţie care nu se bazează pe legile sale, nu este o organizaţie; o organizaţie care nu respectă legile, dar care poate folosi forţa asupra indivizilor, nu este o organizare; o organizaţie care poate conduce, dar care nu este acceptată de indivizi, nu este o guvernare. O guvernare trebuie să fie mai mult decât o „armată”. Ea trebuie să aibă autoritate să facă legi şi trebuie să stabilească constrângerile pentru respectarea acestor legi. Legile şi constrângerile trebuie să fie acceptate de oameni. Scopul guvernării este acela de a stabili legi, norme şi constrăngeri destinate respectării acestora pentru un stat . De ce avem nevoie de guvernare? De exemplu, pigmenii din zona de est a Congo-ului, trăiesc fară a avea o guvernare. Ei încearcă să se convingă între ei să acţioneze corect, nimeni nu este autorizat să aplice pedespe . Ar fi oare mai bună o societate lipsită de guvernare, este oare bună anarhia, absenţa unei guvernări? Legate de aceste întrebări fundamentale există câteva teorii referitoare la scopul guvernării. În primul rând, o teorie importantă ar fi “Protejarea oamenilor unii de alţii, ideea centrală în teoriile „contractlui social”. Fără legi, în starea naturală, oamenii s-ar asupri unii pe alţii, unii dintre ei vor fi abuzaţi, unii si-ar însuşi proprietatea altora. Într-un astfel de „stat natural”, civilizaţia nu ar avea puterea de a se dezvolta si de a se răspândi. Dacă ar ar fi să-l cităm pe Thomas Hobbes în lucrarea sa “Leviathan”, autorul spune că în starea naturală domneşte „războiul fiecăruia cu toţi ceilalţi”, viaţa omului ar fi tristă şi singuratică. Scopul guvernării este acela de a elabora şi de a întări legi care să-i protejeze pe oameni şi care să le ceară indivizilor să se respecte între ei. 1
Thomas Hobbes este unul dintre autorii care pleacă de la premisa că indivizii nu pot supravieţui în starea naturală, ideea sa de bază este că autoritatea guvernării se datorează consimţământului celor guvernaţi. Este necesar încheierea unui contract social, investind un „suveran” care să-i conducă, căruia îi cedează drepturile lor. Astfel, indivizii ar fi protejaţi unii faţă de alţii şi faţă de cei din afară. Jean Jacque Rousseau oferă o altă formă pentru contractul social. În viziunea sa, contractul social conferă autoritate guvernării . El are o părere diferită faţă de cea a lui T. Hobbes, referitoare la „războiul fiecăruia cu toţi ceilalţi”, J.J. Rousseau spune că aceştia ar putea supravieţui destul de decent în starea naturală, însă nu vor avea capacitatea să obţină maximul potenţialului . În concepţia sa, contractul social are rolul de a conserva valoare fiecarui individ în parte. John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire, ‘în timp ce starea de natură ar putea fi o stare de război’, J. Locke a susţinut că ar putea la fel de uşor să fie caracterizată de pace, fondul comercial, asistenţă reciprocă şi conservare. J. Locke a susţinut, că indivizii ar acorda autoritatea lor la un guvern în schimbul protecţiei binelui comun, pentru că viaţa în starea de natură este plină de pericol pentru oameni. Cu alte cuvinte, T. Hobbes, J. Locke, J.J. Rousseau au fost de acord cu faptul că guvernul a fost necesar pentru a salva omenirea de la starea de natură, dar nu pentru că starea de natură a fost un loc oribil. În opinia lui J. Locke, atunci când oamenii au convenit să devină obiectul unor autorităţi guvernamentale, nu numai că se aşteaptau ca guvernul lor să le asigure stabilitatea şi ordinea, dar preconizau, de asemenea, protejarea drepturilor şi a libertăţilor. Scopul guvernului, atunci, a fost de a asigura o protecţie suficientă de viaţă, de libertate şi proprietate de care indivizii s-ar putea bucura. O altă teorie importantă ar fi ‘Promovarea bunăstării generale’. Teoria are un rol mai activ, guvernarea, după cum am menţionat mai sus, are rolul de a elabora legi şi în acelaşi timp îşi propune să participe la fericirea generală a fiecărui individ în parte. Conservarea ordinii şi culturii tradiţionale, această teorie se intersectează cu teoriile anterioare, ea pleacă de la ideea că indivizii trăiesc într-un mediu dominat de legi, care au o cultură şi o formă de guvernare. Guvernarea îşi propune să menţină ordinea, cultura şi conştiinţa de sine a oamenilor . Asigurarea egalităţii oamenilor, aici guvernarea trebuie să promoveze bunăstarea generală, această teorie susţine ideea că oamenii ar trebui să fie egali între ei. Nici un individ nu ar trebui să se considere mai presus decât altul. Împiedicarea şi evitarea discrepanţelor care se fac la nivelul statului, puterii şi la nivelul proprietăţii. O guvernare îşi propune toate aceste scopuri enumerate mai sus, însă nu poate să le îndeplinească pe toate o dată. Însă, se incearcă să se atingă cele mai înalte şi importante scopuri, cum ar fi protejarea oamenilor unii de alţii, promovarea bunăstării generale. 2
Scopul unui guvern este acela de a oferi siguranţa şi protecţia cetăţenilor. Acesta protejează naţiunea de inamici, de violenţă, oferă servicii cum sunt protecţia împotriva incendiilor, forţa armată, reglementează comerţul interstatal, schimburile comerciale cu alte ţări. Un guvern, de asemenea, are obligaţia de a proteja drepturile cetăţenilor, deşi nu toate guvernele fac asta. Pentru ca omul are nevoie de guvern. Pentru că omul are nevoie de limite morale, guvernul este absolut necesar. Un guvern este un organism care are puterea de a face şi de a asigura respectarea legislaţiei în termen de o organizaţie sau un grup. În sensul cel mai larg, “să guverneze” înseamnă gestionare şi supraveghere. Există patru motive majore care explică de ce avem nevoie de guvernare: lăcomia şi asuprire, ordine şi tradiţie, drepturile naturale, precum şi contractul social. Nu e de mirare Frédéric Bastiat a descris guvernul ca fiind “jaf organizat.” Cu toate acestea, ordinea socială depindea de guvern, într-o oarecare măsură. Libertatea depinde de vigoare, precum şi un mare bun depindea de un mare rău. Guvernarea, în sine, îşi are rostul şi scopul său, chiar dacă nu este uneori eficientă, avem nevoie de ea. Să ne imaginăm pentru o clipă cum ar fi fără guvern. Totul ar fi schimbat. Ordinea socială nu ar fi cea care există azi. Mereu va exista problema siguranţei personale, a binelui comun, al proprietaţii. Până la urmă ca să înţelegem guvernarea, care este cel mai bun mod de a guverna, este calea de a ne învăţa să ne guvernăm singuri
3
I. FORME DE GUVERNAMANT Guvernarea, exercitarea puterii se înfaptuiesc prin intermediul unor forme si structuri organizate, legal constituite si consemnate ca atare în legi fundamentale (constitutiile).La rândul lor, traditiile, cutumele, antecedentele istorice, dar si reformele constitutional - juridice au rolul lor specific. Din aceasta perspectiva, regimurile politice, formele de guvernare au fost si sunt diferite. În lumea antica, Aristotel le împartea în: monarhie, aristocratie si democratie. Mai târziu, Montesquieu se referea la guvernarea republicana (puterea apartinea poporului), la cea monarhica (guverneaza un singur om, dar în temeiul unor legi) si la cea despotica (guverneaza un singur om, fara legi, fara reguli). Epoca moderna, în care guvernarile democratice s-au restrâns (monarhia fiind uneori doar expresia traditiei istorice, practic lipsita de putere) a propus practicii si teoriei politice guvernarile republicane în formele parlamentara, prezidentiala si semiprezidentiala. Notiunea de "forma de guvernamânt" exprima, în esenta, modul de organizare si exercitare a puterii într-un stat. Forma de guvernamânt este independenta de structura de stat. Diferite forme de guvernamânt se pot succede în cadrul aceleiasi structuri de stat, si invers, aceeasi forma de guvernamânt poate exista în state cu structuri diferite. Forma de guvernamânt are ca element determinant titularul suveranitatii si modalitatile în care aceasta se exercita. Configuratia formei de guvernamânt este caracterizata de raporturile specifice ce se stabilesc între organul chemat sa îndeplineasca atributiile de sef de stat si celelalte categorii de organe, îndeosebi parlamentul si guvernul. Atunci când examinam forma de guvernamânt, trebuie sa identificam titularul puterii si sa analizam modul în care ea se exercita. Urmând o clasificare imaginata înca de Aristotel, principalele forme de guvernamânt sunt: -democratia; - monocratia sau monarhia; - oligarhia. 1.1 Democratia [1] În esenta, democratia este forma de guvernamânt bazata pe ideea fundamentala ca suveranitatea apartine poporului, cu titlu inalienabil, imprescriptibil si indivizibil, care o exercita conform 1- Ion DELEANU Drept constitutional si institutii politice - Tratat- vol.I, Ed. "Europa Nova", Bucuresti,1996,.p. 155-158
4
principiului majoritatii. Potrivit acestui principiu, poporul exercita puterea suveran prin corpul sau electoral sau, dupa caz, prin corpul sau referendar. Poporul se înfatiseaza astfel ca "putere originara", iar organele constituite de el pentru a-i exprima si realiza vointa sunt "puteri derivate". Democratia, ca forma de guvernamânt, nu se identifica cu regimul politic democratic, pentru ca, nu de putine ori, puterile derivate au ajuns sa actioneze conform propriilor interese, sfidând interesele poporului, adica ale titularului puterii originare. Democratia, ca forma de guvernamânt se divide în democratie directa, democratie reprezentativa si democratie semi-directa. A. Democratia directa Este acea forma de guvernare în care poporul se autoguverneaza, adica el însusi legifereaza si controleaza executarea legilor. Ea semnifica aplicarea integrala a ideii de democratie. Democratia directa, în sensul strict si originar al acestui concept nu a existat niciodata si este putin probabil sa se înfaptuiasca într-un viitor apropiat. B. Democratia reprezentativa În conditiile geografice si demografice ale majoritatii statelor contemporane, în locul democratiei directe s-a impus democratia reprezentativa, din ratiuni pragmatice: suveranitatea nu poate fi exercitata direct de titularul ei - populatia. În legatura cu democratia reprezentativa, s-au conturat doua conceptii fundamentale, suveranitatea populara si suveranitatea nationala, justificând doua sisteme de guvernamânt reprezentativ. Potrivit teoriei suveranitatii nationale (exprimata în doctrina lui Montesquieu) natiunea este o entitate globala, colectiva, cu caracter de continuitate, un ansamblu constituit din generatiile trecute, prezente si viitoare. Puterea apartine acestei entitati globale. Generatiile actuale îsi desemneaza reprezentantii, acestia au legitimitatea guvernarii, însa misiunea lor este de a guverna în respect fata de mostenirea ramasa de la generatiile trecute si având în vedere interesele fundamentale ale generatiilor viitoare. Natiunea în întregul ei deleaga, printr-un mandat colectiv si general, reprezentantei nationale, constituita prin sufragiu, exercitiul suveranitatii. Reprezentantii desemnati de natiune nu traduc pur si simplu vointa alegatorilor, ci creeaza vointa generala, actionând pentru binele public general. În acest caz, mandatul, cunoscut si sub denumirea de mandat "de drept public" este general si liber, prezumând, totodata, exercitarea lui în conformitate cu vointa mandantului care este populatia în ansamblu, nu grupul de alegatori. Acest mandat, calificat de unii autori ca "ultrareprezentativ" are urmatoarele consecinte: - reprezentanta nationala, în întregul ei, devine mandatara natiunii; 5
- adunarea nationala fiind reprezentanta deplina a natiunii nu se poate pune problema ratificarii deciziilor ei de catre altcineva; - deputatii, ca reprezentanti ai întregii natiuni, nu pot fi revocati de alegatorii lor, nici nu au obligatia de a da socoteala în fata acestora; - deputatul nu poate primi instructiuni din partea grupului care l-a ales, întrucât el trebuie sa actioneze, conform propriei constiinte, pentru promovarea interesului national general; Acest sistem are si neajunsuri, dintre care mentionam: - excluderea oricarei subordonari juridice directe a deputatilor fata de alegatori: - posibilitatea si tendinta deputatului de a aluneca spre arbitrar si voluntarism; - corpul electoral devine doar un instrument de desemnare a deputatului, iar nu unul de vointa; - adunarea reprezentativa, considerata ca depozitara exclusiva a suveranitatii nationale, având plenipotenta de a decide în numele natiunii, se transforma într-un interpret infailibil al vointei generale; - înlocuirea vointei generale cu vointa partidului sau a formatiunii careia deputatul îi apartine, vointa la care el trebuie sa se conformeze, mai ales daca structurile de partid sunt stricte si au o disciplina severa. Iata câteva motive pentru care sistemul mandatului ultra-reprezentativ, larg acreditat de la sfârsitul sec.XVIII, pâna la începutul sec.XX, a trebuit corectat, în sensul instituirii unor raporturi de responsabilitate juridica între alesi si alegatori. Teoria suveranitatii populare considera ca puterea este atomizata la nivelul fiecarui individ capabil existent, care îsi exercita particica lui de suveranitate, în formele recunoscute de societatea respectiva. Aceasta teorie pune accentul pe prezent. Aceasta conceptie îsi are originea în doctrina lui J.J. Rousseau si porneste de la conceptia civilista a proprietatii pe cote-parti indivize si a mandatului civil. Potrivit acestei conceptii, suveranitatea se împarte în cote-parti indivize egale care revin tuturor indivizilor ce alcatuiesc corpul electoral. Institutiile reprezentative se constituie pe calea exercitarii dreptului cetatenilor de a le alege, dar cei alesi nu sunt reprezentanti autonomi ai intereselor alegatorilor, ci împuterniciti în limite stricte, direct legati de alegatorii lor. În aceste conditii, suveranitatea nu se poate manifesta decât prin vointa celor ce o detin, ceea ce face ca cei alesi sa nu fie decât simpli mandatari ai celor reprezentati, care trebuie sa exprime vointa imperativa a alegatorilor. Suntem în prezenta asa numitului mandat imperativ, din care decurg urmatoarele consecinte: - mandatul nu exprima propria vointa, ci vointa celor care l-au acordat (corpul electoral dintr-o circumscriptie); 6
- conduita mandatarului în adunarea deputatilor nu poate fi alta decât aceea care i-a fost prescrisa expres de catre mandanti; - deputatul trebuie sa raporteze periodic alegatorilor sai asupra modului cum îsi îndeplineste mandatul; - mandantii pot retrage oricând mandatul, daca mandatarul nu a îndeplinit prescriptiile date sau daca le-a depasit. Din acest sistem rezulta cel putin doua neajunsuri: - imposibilitatea deputatului de a reprezenta interesele generale, el fiind constrâns sa actioneze în limitele intereselor unei anumite circumscriptii electorale, ceea ce poate conduce la conflicte între detinatorii unor parti de suveranitate; - îngradirea libertatii de actiune a deputatului, el fiind cu totul subordonat vointei alegatorilor sai. Viciul de fond, originar, al acestei constructii juridice ingenioase este determinat de faptul ca, prin referire la institutii esentialmente de drept civil (proprietatea pe cote-parti si contractul de mandat) se încearca explicarea unor raporturi de o cu totul alta natura, si anume raporturile care iau nastere în procesul exercitarii puterii, or între cele doua domenii exista deosebiri esentiale. C. Democratia semi-directa Este forma moderna de democratie. Ea reprezinta un sistem în care coexista si se realizeaza, prin mijloace tehnice adecvate, atât democratia reprezentativa cât si democratia directa. Astfel, pe lânga organul legiuitor ales prin sufragiu universal, sunt institutionalizate mijloace de interventie directa a poporului în procesul legiferarii. Astfel de mijloace sunt: initiativa populara, veto-ul popular, revocarea mandatului si referendumul. Initiativa populara este o modalitate de interventie a cetatenilor în procesul legislativ. Ea face posibila adoptarea unei legi, la propunerea directa a cetatenilor. Initiativa populara implica fie obligarea parlamentului sa decida asupra oportunitatii interventiei sale legiuitoare într-un anumit domeniu, fie obligarea acestuia de a se pronunta asupra unui proiect de lege deja formulat. Se observa ca, în ambele situatii, Parlamentul este obligat sa ia o decizie, însa nu este obligat sa-si însuseasca initiativa populara. Veto-ul popular presupune stabilirea unui termen pentru intrarea legii în vigoare, de la data adoptarii ei. În cadrul acestui termen un numar determinat de cetateni, se poate opune validarii legii adoptate, printr-o petitie colectiva. Urmeaza o consultare generala a corpului electoral, de rezultatul careia depinde mentinerea sau invalidarea legii. Revocarea mandatului are în vedere mandatul parlamentar si poate fi individuala sau colectiva. Revocare individuala are în vedere unul sau mai multi parlamentari dintr-o circumscriptie. Revocarea colectiva se refera la întregul parlament. În aceste situatii sunt 7
prevazute proceduri constitutionale care ofera posibilitatea ca, prin hotarârea corpului electoral dintr-o circumscriptie sau, dupa caz, a întregului corp electoral, sa se puna capat, înainte de termen, unuia sau mai multor mandate parlamentare, sau, dupa caz, mandatului întregului parlament. Referendumul este cea mai utilizata forma de manifestare a democratiei semi-directe. În cazul referendumului, corpul electoral este convocat la initiativa organului legiuitor, a sefului statului, a guvernului sau a altor subiecte prevazute de lege, pentru a decide asupra unor probleme de interes general, cum ar fi: mentinerea sau abrogarea unei legi în vigoare, adoptarea sau modificarea constitutiei, adoptarea unei anumite conduite într-o anumita chestiune a vietii internationale, perfectarea sau denuntarea unui tratat. Referendumul poate fi obligatoriu sau facultativ. El este obligatoriu atunci când este prevazut în mod imperativ de lege, pentru procedura de adoptare a unui act. Referendumul este facultativ, atunci când subiectii, prevazuti de lege, pot recurge la el, doar daca apreciaza ca este necesar. Referendumul constituie, în zilele noastre, forma cea mai expresiva de asociere directa a poporului la procesul exercitarii suveranitatii. Concluzionând putem spune ca: - initiativa legislativa reprezinta participarea populatiei la formularea legilor; - revocarea mandatului exprima o relatie de dependenta între ales si alegator; - veto-ul popular, o forma de abrogare a legilor; - referendumul este o forma de exprimare a vointei poporului cu privire la cele mai importante probleme ale tarii.
1.2 Monocratia [2] Potrivit originii cuvântului, monocratia înseamna puterea unei singure persoane. Aceasta forma de guvernamânt implica, asadar, concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane. Monocratul este vârful puterii, celelalte organe ale statului fiind elemente decorative sau simple servicii auxiliare. 8
2 - Ion DELEANU Drept constitutional si institutii politice - Tratat- vol.I, Ed. "Europa Nova", Bucuresti,1996, p. 155-158
Potrivit naturii lor, formele monocratiei se clasifica în trei mari categorii: 1. monocratiile clasice; 2. monocratiile populiste si cele religioase; 3. dictaturile militare. Monocratiile clasice evidentiate, ca atare, de istorie, sunt: monarhia absoluta, tirania si dictatura. a) Monarhia absoluta are ca principii: ereditatea si subordonarea monarhului fata de lege, principiu care o deosebeste de puterea arbitrara. Pentru regi, însa, subordonarea fata de lege, se realizeaza prin propria vointa, fara a exista vreo forma de constrângere statala. Din acest motiv, monarhia absoluta se poate transforma în despotism, adica într-un exercitiu al puterii total subordonat vointei si capriciilor despotului. b) Tirania sau despotismul are ca nota specifica arbitrariul, adica nerespectarea nici unei reguli, în ceea ce priveste: - instaurarea puterii (se utilizeaza orice mijloace), - transmiterea ei (desemnarea succesorului se face dupa bunul plac al tiranului), - exercitiul puterii (tiranul exercita puterea în mod discretionar). c) Dictatura este, de regula, un remediu pentru situatiile de criza, când puterea trebuie sa faca fata unor dificultati exceptionale si este cunoscuta înca din antichitate. Dictatura consta în concentrarea puterii concomitent cu suspendarea exercitiului unor drepturi si libertati cetatenesti, sub motivul realizarii eficacitatii în rezolvarea unor situatii de pericol, de criza. Subliniem ca, ea nu este conceputa ca o forma de guvernare în sine, ci ca o metoda de gestiune a situatiilor de criza, bazata pe eficacitatea conducerii prin comanda unica. Dupa depasirea crizei, mai devreme sau mai târziu, dictatura înceteaza. Dictatura poate fi prevazuta prin Constitutie, chiar daca nu i se da o asemenea titulatura, ci se invoca "starea de asediu", "starea de necesitate", "starea de urgenta" sau "starea de razboi". Rezulta ca, dictatura este justificata de împrejurari exceptionale care impun sacrificarea libertatii, caracteristica starii normale sub imperiul necesitatii. Mai precis, daca în conditii normale problemele vietii sociale pot fi si trebuie solutionate cu respectarea libertatilor individuale, în situatiile de criza, de amenintare sau de disfunctie grava a sistemului social, cea mai potrivita metoda de salvare a statului este cea care asigura luarea cu eficacitate maxima a masurilor adecvate. Asa se ajunge la un sistem de guvernare care concentreaza puterea si reduce drepturile cetatenesti la minimul necesar.
9
Daca dictatura, ca forma de organizare a puterii, asigura eficacitatea actului de conducere, gradul de adecvare a deciziilor si deci rezultatele obtinute de o asemenea conducere depind, în mare masura, de personalitatea dictatorului. Trebuie sa atragem atentia ca, uneori, sub masca dictaturii se ascunde o adevarata tiranie. Monocratia populista si cea religioasa semnifica acea forma de guvernamânt în care, pe baza unui exclusivism ideologic agresiv si dogmatic, asumat de un partid unic, atotputernic sau de o organizatie religioasa fundamentalista, puterea totalitara se realizeaza într-un climat de adulare, real sau regizat, de catre masele intoxicate printr-un dogmatism laic sau religios împins la extrem. Între trasaturile monocratiilor populiste sau religioase distingem: - exclusivismul ideologic cu grave accente extremiste si intoleranta; - concentrarea si personificarea puterii; - obstinatia pentru permanentizarea puterii; - unicitatea adevaratului organ de guvernare (de regula o organizatie politica sau religioasa unica, cu un lider unic); - suportul popular real, realizat prin manipularea maselor sau suportul popular regizat, impus prin teroare; - omnipotenta guvernantilor în toate domeniile vietii sociale si chiar ale vietii personale, intime. 1.3. Dictatura militara [3] Dictatura militara se deosebeste de celelalte dictaturi, prin faptul ca se instituie prin lovitura de stat realizata de conducerea armatei, de regula, prin utilizarea fortei armate. Ca orice dictatura, si dictatura militara apare în situatii de criza. Dictatura militara, din punct de vedere politic, poate fi - reactionara (conservatoare); - revolutionara (reformista). Eticheta sub care se prezinta este de multe ori înselatoare, ascunzând adevaratul scop, si anume, realizarea intereselor unor grupuri oligarhice sau ambitiilor unei persoane. si dictatura militara, ca orice dictatura trebuie sa cedeze, la un moment dat, locul unei guvernari civile. 1.4 Oligarhia [4] Se caracterizeaza prin exercitarea puterii de catre un grup restrâns de persoane. Principalele modele de oligarhie sunt: a) Guvernamântul pluripersonal, care este un guvernamânt exercitat de mai multe persoane ce nu constituie un grup omogen si nici o categorie sociala distincta. Aceste persoane sunt, adesea, alaturate la putere de jocul evenimentelor, fie ca urmare a unei întelegeri survenite 10
între ele, fie pentru a neutraliza suspiciunile guvernatilor privind pericolul instaurarii unei tiranii. Persoanele 3, 4 - Ion DELEANU, Drept constitutional si institutii politice - Tratat- vol.I, Ed. "Europa Nova", Bucuresti,1996, p. 158-159
respective, fie exercita colectiv puterea, fie partajeaza atributiile ce decurg din aceasta. Ex.: Triumviratul lui Cezar, Crassus si Pompei. b) Aristocratia Aristocratia reprezinta guvernamântul unei categorii sociale privilegiate. Acest guvernamânt se exercita numai de catre persoane apartinând acestei categorii, care are un caracter închis, exclusivist. De regula privilegiile acestei categorii se transmit ereditar, ea dobândind astfel caracter de casta. Ex.: Aristocratia militara spartana. c) Plutocratia cenzitara Plutocratia reprezinta si ea guvernamântul unei minoritati sociale privilegiate, numai ca, de aceasta data, minoritatea guvernanta nu este o categorie sociala organic constituita, ci o simpla reuniune de persoane care au în comun faptul ca detin o anumita avere. Plutocratia cenzitara apare ca urmare a acordarii drepturilor electorale pe criterii de avere. d) Partidocratia este forma de guvernamânt în care, de fapt, puterea apartine unor partide politice deosebit de puternice care controleaza institutiile statului. 1.5 Formele mixte [5] Formele de guvernamânt prezentate, identificate conform conceptiei lui Aristotel, reprezinta cele trei modele teoretice de baza - monocratia, oligarhia, democratia. Prin combinarea acestora obtinem formele de guvernamânt mixte. Desi diverse, regimurile mixte pot fi clasificate în doua mari categorii: - regimuri mixte prin sistem atunci când sistemul de guvernare este conceput ca o anumita combinatie între formele de baza; acestea sunt: - monarhia limitata - parlamentarismul dualist - cezarismul democratic - regimuri mixte circumstantiale atunci când avem de-a face cu un amestec al formelor de baza determinat pur si simplu de circumstante. Monarhia sau monocratia limitata se diferentiaza de cea absoluta prin faptul ca puterea monarhului este restrânsa în exercitiul ei prin existenta si a altor organe, având atributii proprii si o anumita autonomie. Monarhia limitata combina principiul monocratic de guvernamânt cu participarea la guvernare a aristocratiei ereditare si a oligarhiei cenzitare, acestea formând cele doua camere ale parlamentului. 11
Parlamentarismul dualist deriva din monarhia limitata si se caracterizeaza prin faptul ca seful statului îsi pastreaza pozitia si unele atributii, dar, în acelasi timp trebuie sa accepte politica de 5 - Ion DELEANU Drept constitutional si institutii politice - Tratat- vol.I, Ed. "Europa Nova", Bucuresti,1996, p. 159-161
guvernare ce emana din compozitia camerelor ("camera superioara" de factura aristocratica si "camera inferioara" de factura cenzitara). Într-un astfel de sistem rolul principal revine primuluiministru. Pe de o parte el are nevoie de încrederea si sprijinul parlamentului, iar pe de alta, el se sprijina pe prerogativele sefului de stat. Cezarismul democratic rezulta din combinarea monocratiei cu democratia. Cezarul exercita puterea nu pe baza propriei suveranitati, ci în numele poporului care l-a învestit cu exercitiul puterii printr-un plebiscit [6] si care, din timp în timp, îl aproba, tot prin plebiscit. În acest sistem rolul oligarhiei, care se regaseste în camerele parlamentului, este mult diminuat. Regimurile mixte circumstantiale se caracterizeaza prin faptul ca apar datorita împrejurarilor, fara o vointa deliberata a autorilor lor si fara o conceptie doctrinara. De regula sunt regimuri de tranzitie. Mentionam ca toate modelele de forma de guvernamânt prezentate sunt concepte teoretice, elaborate de doctrina, rezultat al unor operatiuni logice de abstractizare, generalizare si sistematizare a formelor de organizare si exercitare a puterii, conform unui criteriu în mare parte numeric, vizând identificarea titularului sau a titularilor puterii, precum si a titularilor exercitiului puterii. Atragem atentia ca, aceasta clasificare nu este singura posibila si nu este ferita de critici. Are, însa, marele merit de a surprinde anumite trasaturi caracteristice generale, în marea diversitate a formelor de guvernamânt, fiind astfel un instrument teoretic util pentru studiul formelor reale de guvernamânt. Daca observam concretul istoric, constatam ca statele reale s-au numit, de obicei, imperii, regate sau republici. Pentru facilitarea expunerii, imperiile si regatele le vom invoca sub denumirea generica de monarhii. Cu toate ca exista o mare varietate de monarhii si republici, deosebirea esentiala dintre aceste doua forme de guvernamânt o regasim la nivelul sefului statului. În cazul monarhiilor, seful statului (monarhul) îsi exercita atributiile cu titlu perpetuu, adica le detine pe viata si le transmite ereditar. Motivatia acestui statut este de natura religioasa. Monarhul este alesul, unsul lui Dumnezeu, calitate în care detine puterea asupra oamenilor prin gratie divina, considerata singura sursa legitima de putere. În cazul republicii, seful statului, indiferent de titulatura pe care o poarta, detine doar un exercitiu, mai larg sau mai restrâns, al puterii si pe acesta cu titlu precar, adica pe o perioada limitata si cu 12
respectarea anumitor conditii. Conceptia fundamentala care sta la baza republicii este ca puterea apartine poporului care hotaraste suveran, cui si în ce conditii confera exercitiul acestei puteri. 6 - Plebiscit provine din lat. Plebiscitum care înseamna decizia plebei, a poporului. Termenul desemneaza scrutinul prin care o persoana aflata la putere solicita un vot de încredere din partea poporului. Le Petit Larousse, Paris – 1993.
Daca ne referim la statele moderne observam ca si ele se clasifica în republici si monarhii. Monarhia caracteristica epocii moderne este, la începutul secolului, monarhia constitutionala, devenita, dupa cel de-al doilea razboi mondial, monarhie parlamentara. Acest tip de monarhie se caracterizeaza prin faptul ca puterile monarhului sunt limitate prin constitutie, pe care el este tinut sa o respecte. Initial, în monarhia constitutionala rolul monarhului era important. În primul rând, având puterea cu caracter perpetuu, el se situa deasupra partidelor politice, a cetatenilor si a dreptului comun. De asemenea, atributiile sale erau largi în raport cu parlamentul. Monarhia parlamentara contemporana, întâlnita, de exemplu, în Marea Britanie, Belgia, Olanda, Suedia si Danemarca are doar un caracter simbolic, tinând de istoria si traditia acestor tari. Monarhul îndeplineste anumite atributii de sef de stat, însa el nu guverneaza. El nu poate exercita nici o atributie fara contra-semnatura primului-ministru sau a unui ministru.
1.6 În ceea ce priveste republica [7], epoca moderna a cunoscut patru tipuri 1. Republica parlamentara; 2. Republica prezidentiala; 3. Republica semi-prezidentiala; 4. Republica socialista marxist-leninista. Republica parlamentara se caracterizeaza prin pozitia superioara a parlamentului fata de executiv si prezinta, în principiu, urmatoarele trasaturi: - disocierea executivului în guvern si sef de stat ; - plenitudinea competentei parlamentului; - dreptul parlamentului de a anula anumite acte normative emise de guvern; - desemnarea si revocarea executivului de catre parlament. Acest tip de republica se întâlneste, de exemplu, în Italia. Republica prezidentiala se caracterizeaza prin egalitatea pozitiilor parlamentului si executivului si prezinta, în principiu, urmatoarele trasaturi: - monocefalismul executivului si caracterul reprezentativ al sefului acestuia, care este si seful statului, ales prin sufragiu universal; - stricta delimitare a atributiilor între puterea legislativa si cea executiva; - independenta dintre legislativ si executiv; 13
- dreptul de veto al executivului; - membrii guvernului raspund numai în fata sefului statului. Exemplul clasic de republica prezidentiala îl reprezinta S.U.A. 7 - Tudor DRĂGANU, Drept constitutional si institutii politice, Tratat elementar, vol.II, Ed. "Lumina Lex", Bucuresti,1998, p. 266-287.
Republica semi-prezidentiala reprezinta o atenuare a puterii sefului de stat din regimul prezidential si a aparut din teama ca seful statului sa nu dobândeasca o pozitie superioara parlamentului. Prezinta urmatoarele caracteristici: - disocierea executivului între guvern si institutia sefului de stat; - atât parlamentul cât si seful de stat sunt alesi prin sufragiu universal; - atributiile sefului de stat sunt limitate; - învestirea si revocarea guvernului se face de catre parlament. Exemplu: Franta. Republica socialista marxist-leninista se caracterizeaza prin unicitatea puterii în stat, legislativul, executivul si jurisdictionalul îndeplinind functiile statului socialist sub deplinul control al partidului unic. În concluzie, vrem sa precizam ca forma de guvernamânt trebuie înteleasa în contextul istoric, fiecare dintre forme putând fi, la un moment dat cea mai potrivita sau dimpotriva [8].
14
8 - CIOBANU Dan, DUCULESCU Victor, Drept constitutional român, Ed. Hyperion XXI, Bucuresti, 1993 , p. 48
II. FORMA DE GUVERNAMANT IN REPUBLICA MOLDOVA Un rol important în cadrul separării puterilor îl are forma de guvernămînt, pe care statul o îmbracă. Forma statului este un mijloc de organizare şi realizarea puterii de stat. Prin forma de guvernămînt se înţelege modul de organizare a puterii supreme de stat, competenţa organelor supreme ale puterii de stat, caracterul autorităţii pe care ele o exercită. Astfel, după forma de guvernămînt se poate constata cine se află în fruntea statului, cum este organizată instituţia şefului statului, dacă ea este instituită prin lege sau succesiune, are o putere limitată sau nu. Cele mai răspîndite forme de guvernămînt sînt monarhia şi republica. În ceea ce priveşte republica (din care face parte şi Republica Moldova) este o formă de guvernămînt în care puterea supremă aparţine unui organ ales pe un timp determinat. Controlul asupra guvernului se exercită de către parlament şi de către preşedintele republicii. În literatura de specialitate se evidenţiază mai multe tipuri de republici:[9] Republica parlamentară ce presupune că parlamentul din competenţa sa şi a fracţiunilor majoritare formează guvernul (monopartinic sau de cualiţie), care poartă în faţa lui răspundere pentru activitatea desfăşurată. Republica prezidenţială ce presupune că Guvernul este format nemijlocit de preşedintele republicii, sub un control parlamentar, şi este responsabil în faţa parlamentului pentru activitatea sa. Drept exemplu tipic de republică prezidenţială poate servi SUA. Aceste două varietăţi de republici în multe ţări se îmbină, constituind o nouă formă de guvernămînt – republica semiprezidenţială sau semiparlamentară, cum sunt, de exemplu România, Bulgaria.[10] În cazul în care abordăm forma de guvernămînt a Republicii Moldova, putem menţiona în acest sens, că Republica Moldova pe parcursul unei perioade mici de timp (adică de la declaraţia de independenţă şi suveranitate), a avut două forme de guvernămînt, prima fiind cea semiprezidenţială sau semiparlamentară şi a doua fiind cea parlamentară (2000). Dacă să ne referim la Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994[11], în cea ce priveşte forma de guvernămînt, subliniază că statul nostru este republică (regim politic în care puterea constituie „un lucru public”, ceea ce înseamnă că deţinătorii ei o exercită nu în virtutea unui drept propriu ci a unui mandat conferit de către corpul social), fără să specifice dacă ea este parlamentară, prezidenţială sau semiparlamentară. 15
9 - Rusu I. Regim politic Românesc –, ed. Bren, Bucureşti, 2000, p. 31. 10 - Borodac A.Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova- ed. Ştiinţa ,Chişinău, 1997, p. 80. 11 - Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994) .
Însă, ţinînd cont de alte prevederi constituţionale, se poate afirma că ea se apropie mult de regimul semiprezidenţial. Această formă de guvernămînt în cazul Republicii Moldova pune o mare amprentă asupra separării puterii în stat reeşind mai ales din poziţia puternică a Preşedintelui Republicii Moldova (care este un mediator între cele trei puteri: legislativă, executivă şi judiciară) deoarece are dreptul de a recurge la referendum, de a conduce şedinţele Guvernului, de a dizolva Parlamentul. Din cele menţionate mai sus putem conchide că Preşedintele Republicii Moldova poate influenţa într-o formă sau alta toate celalte puteri, adică putea influenţa viaţa politică a ţării. Aşadar, regimul politic semiprezidenţial din Republica Moldova care într-o formă sau alta a fost instaurat prin Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994 prezintă următoarele caracteristici, care reese nemijlocit din articolele acestei: Preşedintele nu este ales de Parlament ci de corpul electoral, prin sufragiul universal (art. 78)[12]; din acest punct de vedere putem afirma că preşedintele se află pe picior de egalitate în ce priveşte reprezentativitatea, cu autorităţile legiuitoare; Preşedintele are dreptul de a recurge la referendum, aceasta constituind de fapt un mijloc de presiune înpotriva Parlamentului. Astfel, aceasta ne demonstrează echilibrul puterilor, dintre puterea executivă şi cea legislativă, care se datorează rolului Preşedintelui. Preşedintele nu poate să numească descreţionar Guvernul, el trebuind să-l desemneze astfel încît aceasta să se bucure de încrederea majorităţii. Din cele menţionate mai sus am putea spune că regimul semiprezidenţial care a fost prezent în Republica Moldova pînă la întroducerea regimului parlamentar reprezenta o combinaţie de elemente aparţinînd unor regimuri politice diferite, în special regimului prezidenţial şi cel parlamentar, care subliniază că şefului executivului (şeful de stat) nu răspunde în faţa parlamentului, dar guvernul trebuie să fie aprobat de către parlament. O nouă etapă a evoluţiei statalităţii Republicii Moldova a fost cea cînd, Partidul Popular Creştin Democrat împreună cu Partidul Comunist au votat în ceea ce priveşte modificarea formei de guvernămînt, astfel, noua formă de guvernămînt devenind cea parlamentară, stîrnind multe critici şi obiecţii. Însă, acest pas după părerea majorităţii parlamentare va influenţa pozitiv democratizarea societăţii şi avînd la bază ideea colaborării puterilor. Regimul parlamentar instaurat a dat posibilitate separaţiei suple sau a colaborării puterilor în Republica Moldova, în care gestionarea afacerilor publice este asigurată de colaborarea dintre executiv şi legislativ, prin intermediul unui guvern, responsabil în faţa parlamentului. [13] 16
12 - Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.11994. 13 - Moldova suverană, nr.195, 14 septembrie 2000
Regimul parlamentar din Republica Moldova are următoarele caracteristice: Puterea executivă (Guvernul) este responsabil în faţa Parlamentului şi prezintă informaţiile şi documentele cerute de acesta, de comisiile lui şi de deputaţi. Executivul este compus dintr-un şef de stat iresponsabil din punct de vedere politic şi dintr-un guvern numit de şeful de stat şi responsabil în faţa parlamentului; Datorită faptului că şeful statului este iresponsabil din punct de vedere politic, actele sale sunt contrasemnate de un ministru; Executivul este responsabil nu numai în faţa parlamentului dar şi în faţa şefului de stat. Dubla responsabilitate a guvernului îi permite acestuia de a se prevala pe lîngă fiecare dintre ele (şeful statului sau parlament) de încrederea şi voinţa celuilalt şi de a încerca să realizeze, prin sinteza aspiraţiilor lor, o politică acceptabilă pentru amîndouă părţi; Guvernul este sprijinit în activitatea sa de o majoritate parlamentară ori de o coaliţie parlamentară; dacă guvernul pierde încrederea parlamentului, este obligat să se retragă; Guvernul, prin şeful statului, poate să determine dizolvarea parlamentului, provocînd noi alegeri; Legislativul dispune de prerogativa adoptării legilor şi de a controla activitatea executivului; Relaţiile dintre executiv şi legislativ sînt caracterizate de un echilibru garantat prin ezistenţa mijloacelor de acţiune reciproce. Separarea puterilor în regimul parlamentar al Republicii Moldova este evidentă şi reese nimijlocit din capitolul VII al Constituţiei Republicii Moldova, care este denumit „Raporturile Parlamenului cu Guvernul” . Acest raport, echi-libru îl putem deduce din articolele aceluiaşi capitol: Informarea Parlamentului art. 104; Întrebări şi interpelări art.105; Exprimarea neîncrederii art. 106; Angajarea răspunderii Guvernului art. 1061; Delegarea legislativă art. 106 [14]. Cea mai mare modificare care a fost făcută prin regimul parlamentar, este cea că Preşedintele Republicii Moldova, care reprezintă cu Guvernul puterea executivă, nu mai este ales de către populaţie prin vot universal,egal, discret şi liber exprimat, ci este ales de către parlament prin vot secret (potrivit Constituţiei Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994 cu modificări şi completări conform situaţiei din 21 noiembrie 2002). Este nevoie de menţionat faptul că aproape toate atribuţiile Preşedintelui Republicii Moldova în fond au rămas aceleaşi (Preşedintele poate proceda la dizolvarea parlamentului, desemnează un candidat pentru funcţia de Prim – ministru, poate declara cu aprobarea prealabilă a parlamentului mobilizarea parţială sau generală, art. 87, 114 - Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1-1994.
17
poate declara starea de război) astfel, există multe opinii potrivit cărora regimul parlamentar din Republica Moldova este doar o aparenţă, o dorinţă a unui stat în tranziţie de a imita alte state democratice, dezvoltate din Europa. Totuşi, regimul parlamentar din Republica Moldova este un regim politic în care organul executiv şi organul legislativ, efectiv distincte, sunt ţinute să colaboreze în exercitarea funcţiilor etatice şi dispun de mijloace politice care le permit să se controleze mutual.
18
CONCLUZII De-a lungul istoriei, societăţile au avut nevoie de guverne pentru a crea şi aplica legile care afectau societatea. Rolul guvernului, modul acestuia de funcţionare şi puterea, gradul până la care acestea erau abilitate să dicteze comportarea individului au fost puse mereu sub semnul întrebării. Noţiunea de guvernare sau guvernământ se referă la conducerea supremă a statului ce cuprinde organele ce o înfăptuiesc şi căreia îi revine sarcina de a asigura realizarea drepturilor si îndeplinirea obligaţiilor pe care le are statul pe plan intern si extern. Forma de guvernământ este un concept din ştiinţele politice care se referă la modul în care este organizată puterea executivă a puterii de stat. Încă din antichitate întâlnim o preocupare pentru cunoaşterea formelor de guvernământ şi pentru recomandarea unora care pentru autorii lor erau ideale. Platon considera că forma ideală de guvernământ, degenerează în timocraţie, adică guvernământul celor lacomi de bogaţi şi ambiţioşi. Timocraţia se transformă în oligarhie, unde conducătorii sunt cei bogaţi. Abuzurile oligarhiei duc la naşterea dorinţei de libertate şi atunci oligarhia se transformă în democraţie, guvernământul mulţimii. La rândul lui, Aristotel identifică trei forme de guvernământ : democraţia, monarhia şi aristocraţia. Montesquieu identifică şi el trei forme: guvernământul republican, monarhic şi cel despotic. În politologia modernă, prin guvernământ se desemnează uneori organizaţiile executive ale statului, respectiv şeful statului şi guvernul, parlamentul constituind doar un corp de cenzură a guvernului si reprezentând intermedierea în raportul guvernanţi corp electoral. În dreptul constituţional, prin forma de guvernământ înţelegem în general modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme într-un stat. Ea este raportată în principiu la trăsăturile definitorii ale şefului statului şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. Forma de guvernamânt am definit-o ca fiind modalitatea de alcatuire a sistemului organelor statului, inclusiv relatiile dintre acestea. Formele de guvernamânt, conform conceptiei lui Aristotel,sunt: I. Democratia, cu variantele:
- democratia directa; - democratia reprezentativa; - democratia semi-directa.
II. Monocratia, cu variantele: - monarhia absoluta; - tirania; 19
- dictatura; - monocratia populista sau religioasa; - dictatura militara. III. Oligarhia, cu variantele:
- guvernamântul pluripersonal; - aristocratia; - plutocratia cenzitara; - partidocratia.
IV. Formele mixte, cu variantele: - prin sistem - monarhia limitata - parlamentarismul dualist - cezarismul democratic - circumstantiale. Realizând o sinteză a formelor de guvernământ vom reţine că cele mai utilizate au fost şi sunt monarhia şi republica. În plan real epoca moderna a cunoscut doua forme de guvernamânt: republica (republica parlamentara,
republica prezidentiala, republica semi-prezidentiala, republica socialista marxist-
leninista) si monarhia (monarhia constitutionala si monarhia parlamentara).
20
BIBLIOGRAFIE 1. Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994) 2. BORODAC A.Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova-Chişinău, Ed. Ştiinţa, 1997 3. CADART Jacques, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel, vol.I, Ed. "Economica", Paris,1990 4. CIOBANU Dan, DUCULESCU Victor, Drept constitutional român, Ed. Hyperion XXI, Bucuresti, 1993 5. DELEANU Ion, Drept constitutional si institutii politice - Tratat- vol.I, Ed. "Europa Nova", Bucuresti,1996 6. GICQUEL Jaques, Droit constitutionnel et institutions politiques, 10 Ed, Montchrestien, Paris,1993 7. HAURIOU Andre, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1972 8. IORGOVAN Antonie,Drept constitutional si institusii politice. Teorie generala, Ed. „ Galeriile J. L. Calderon”, Bucuresti, 1994 9. MONTESQUIEU, Charles Louis de SECONDAT, Despre spiritul legilor, vol. I, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1964 10. MURARU Ioan, Drept constitutional si institutii politice,vol.II, Ed. Actami, Bucuresti,1995 11. MURARU Ioan, TANASESCU Simina, Drept constitutional si institutii politice, editia a – IX-a revazuta si completata, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001 12. NEGRU Boris, “ Teoria generala a dreptului si statului”, Ed. Chisinau, 1999 13. PACTET Pierre, Institutions politiques Droit constitutionnel, 8e édition, Ed."Masson", Paris,1986 14. www.wikipedia.org 15. www.scritube.com 16. www.comarion.ro 17. Moldova suverană, nr.195, 14 septembrie 2000.
21
