Neurologie Neurologia este o ramură specială a medicinii care se ocupă cu diagnosticul și tratamentul bolilor organice care afectează sistemul nervos central sau periferic. Structurile organice ce țin de domeniul neurologiei sunt - pe de o parte - creierul, măduva spinării (reprezintă sistemul nervos central), structurile înconjurătoare, precum și vasele sanguine care le hrănesc, - pe de altă parte - nervii cranieni, rădăcinile nervoase și ganglionii spinali, nervii periferici, după ieșirea din canalul spinal, inclusiv legăturile cu mușchii scheletici (reprezintă sistemul nervos periferic). Termenul de "Neurologie" a fost introdus de anatomistul englez Thomas Willis.
Sistemul nervos (diagramă). În roşu sistemul nervos central, în albastru sistemul nervos periferic
Istoric Primele indicații asupra unor încercări de tratamente "neurologice" rezultă din descoperirile arheologice". Aproximativ cu 10.000 de ani a.Chr. au fost efectuate trepanații craniene. Deschiderea cutiei craniene este singura dovadă a unei metode de tratament, pentru că modificările osoase se pot constata și după mii de ani. Întru cât s-au observat procese de regenerare osoasă, rezultă că mulți dintre "pacienții" trepanați au supraviețuit. O condiție a supraviețuirii era lăsarea intactă a durei mater. Cu privire la indicațiile unei asemenea intervenții se poate numai specula, de presupus sunt simptome neurologice ca durerile de cap, crizele epileptice sau aveau - probabil - o semnificație rituală. Primele documente în care se descriu afecțiuni neurologice provin din Egiptul antic, în care, în jurul secolului al XIV-lea a.Chr., sunt menționate dureri de cap, crize epileptice sau amețeli, paralizii sau hemoragii din nas sau urechi după fracturi ale craniului Se găsesc, de asemenea, descrieri anatomice ale creierului și ale structurilor înconjurătoare. În antichitatea greacă, Pitagora și Anaxagora au atribuit pentru prima dată creierului facultatea gândirii și simțirii, socotindu-l sediul sufletului, și au descris legăturile dintre creier și nervi. Descrieri ale diverselor boili neurologice se găsesc în scrierile lui Hippocrate. Deși Charles Bell scrisese deja în anul 1830 o substanțială monografie asupra sistemului nervos (The nervous system of the body), iar James Parkinson descrisese în 1817 semnele bolii care îi poartă numele, neurologia modernă își are originea în Franța, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Guillaume Duchenne de Boulogne, Alfred Vulpian și mai ales JeanMartin Charcot împreună cu elevii săi Joseph Babinski și Pierre Marie au contribuit la dezvoltarea neurologiei pe baze anatomo-clinice. În anul 1882 se înființează prima catedră de maladii nervoase la spitalul Salpêtrière în cadrul facultății de medicină din Paris, condusă de Charcot. Și neurologul român Gheorghe Marinescu, întemeietorul Școlii românești de neurologie, a fost elev al lui Charcot. În Marea Britanie a prevalat orientarea neurofiziologică prin lucrările lui Charles Sherrington. John Hughlings Jackson și Henry Head au adus contribuții importante în domeniul fiziopatologiei sistemului nervos. În Germania, neurologia s-a dezvoltat din medicina internă, devenind de sine stătătoare datorită în special activității unor personalități ca Max Nonne în Hamburg, Heinrich Romberg în Berlin și Wilhelm Erb în Heidelberg. În 1924, Hans Berger reușește să înregistreze grafic curenții electrici din creier, punând astfel bazele electroencefalografiei.
Boli ale sistemului nervos central Afecțiunile sistemului nervos central pot fi înăscute (congenitale), dobândite în cursul vieții (inflamatorii, de origine vasculară, prin procesul de îmbătrânire, neoplastice, de natură traumatică etc.).
Boli congenitale Printre bolile congenitale există o mare varietate de cauze și manifestări (tulburări metabolice, aberații genetice, traumatisme perinatale etc.). Noi născuții cu malformații grave ale creierului nu sunt de obicei viabili.
Afecțiuni dobândite ale sistemului nervos central
Boli vasculare: infarctul cerbral ischemic și hemoragiile cerebrale, ramolismentul medular ischemic. Bolile ganglionilor bazali: boala Parkinson Neoformații: Tumorile creierului și ale măduvii spinării. Boli convulsive: diversele forme de epilepsie. Bolile inflamatorii: infecțiunile bacteriene sau virale ale creierului (encefalite), măduvii spinării (mielite) sau învelișurilor lor (meningite), boli degenerativinflamatorii cauzate de prioni (de ex.: boala Creutzfeld-Jakob). Boli demielinizante: scleroza multiplă. Boli degenerative primare sau eredo-degenerative: demențe primitive (de ex.: boala Alzheimer), boala Huntigton, sindromul Gilles de la Tourette, boli sistemice ale motoneuronului (de ex.: scleroza laterală amiotrofică), bolile degenerative ale cerebelului (ataxiile ereditare). Diverse tipuri de dureri de cap (cefalee), în primul rând migrena. Traumatisme cranio-cerebrale și vertebro-medulare.
Boli ale sistemului nervos periferic
Afecțiuni ale nervilor cranieni sau periferici: neuropatii, polineuropatii, nevralgii. Boli inflamatorii demielinizante: sindromul Guillain-Barré, polineuropatia cronică inflamatorie demielinizantă (PCID). Tumori ale nervilor: Neurome. Sindroame compresive: radiculopatii prin hernii ale discurilor intervertebrale (de ex.: sciatica vertebrală), sindromul de tunel carpal. Boli ale joncțiunii neuro-musculare: miastenia. Boli ale mușchilor scheletici (miopatii): distrofii musculare, miotonie, boili inflamatorii (miozite). Traumatisme ale nervilor.
Examenul neurologic
Anamneza. Ca în toate celelalte specialități medicale, o anamneză completă și țintită joacă un rol primordial. Ea cuprinde istoricul bolii actuale, antecedentele personale și cele familiare.
Semne meningeale. Se controlează flexibilitatea cefei. Se poate constata o rigiditate ("redoarea cefei", meningism), semn de iritație meningială (meningită, hemoragie). Alte semne zise "meningeale": Semnul Kernig, Semnul Brudzinski.
Fundul de ochi. Se examinează oftalmoscopic fundul de ochi. Se poate constata o stază papilară, semn de hipertensiune intracraniană.
Nervii cranieni. Fiecare din funcțiile celor 12 nervi cranieni se examinează în parte.
Motricitatea. Se controlează forța diverselor grupuri musculare, motilitatea pasivă și activă a extremităților, precum și troficitatea musculară.
Sensibilitatea. Există cinci tipuri de sensibilitate, care se examinează separat: simțul tactil (atingerea), presiunea, simțul pozițional, durearea și temperatura.
Reflexe. Reflexele osteo-tendinoase sau "de întindere" (reflexe miotatice), de ex.: Reflexul rotulian, se examinează cu ciocanul de reflexe. În cazuri patologice pot fi exagerate, diminuate sau abolite. Reflexele cutanate (reflexe abdominale, cremasteriene) se examinează cu un ac, de preferință bont.
Ciocan de reflexe (aici tip Dejerine), semn distinctiv al unui neurolog Semne zise "piramidale". Sunt reflexe patologice care se pot pune în evidență în cazul unei leziuni a fascicolului piramidal ("tractus cortico-spinalis"). Cel mai cunoscut este semnul Babinski: la excitarea marginii externe a plantei piciorului apare extensiunea halucelui). Alte semne piramidale: semnul Chaddock, semnul Oppenheim.
Coordonarea]. Se controlează echilibrul (stațiunea și mersul) și felul cum sunt executate mișcările extremităților. În cazuri patologice apar tulburări de coordonare (ataxie).
Tonusul muscular. Prin mișcări pasive ale extremităților se pot constata diverse tipuri de tulburări de tonus muscular: spasticitate, rigiditate ("rigor"), fewnomenul de "roată dințată", flexibilitate ceroasă, hipotonie.
Examenul funcțiilor cognitive. Ce cercetează starea de conștiință (vigilitatea), atenția, memoria, precum și funcțiile vorbirii (în cazuri patologice se poate constata o afazie), mișcările automate și deliberate (patologic: apraxie), percepția și recunoașterea (patologic: agnozie vizuală, auditivă, "neglect", anozognozie etc.)
Examene tehnice în neurologie
Examenul lichidului cefalo-rahidian. Lichidul cefalo-rahidian (sau: cerebro-spinal) se obține prin rahicenteză, cel mai adesea prin puncție lombară, în cazuri speciale prin puncție sub-occipitală sau cisternală (metodă introdusă de neuropsihiatrul român Alexandru Obregia) Biopsie musculară în cazul bolilor neuro-musculare sau miopatii. Examene electro-fiziologice. - Electroencefalografie (EEG) - Electromiografie (EMG) - Electroneurografie (ENG) - Potențiale evocate - Stimulare magnetică transcranială
Doppler-Sonografie extra- și transcranială, "Duplex". Examene neuro-radiologice. - Tomografie computerizată (CT) - Rezonanță magnetică nucleară (MRT) - Tomografie cu emisiune de positroni (PET) - Tomografie computerizată cu emisiune de fotoni (SPECT) - Rezonanță magnetică funcțională (fMRT) - Magnetoenceflaografie (MEG) - Angiografie cerebrală
Examene neuro-genetice.
Principii terapeutice în neurologie Neurologia a fost considerată mult timp ca o specialitate cu rezultate diagnostice precise, dar cu posibilități terapeutice limitate. Acest fapt s-a modificat în ultimele trei decenii în mod semnificativ. Multe afecțiuni neurologice beneficiază în prezent de un tratament eficace. Îmbunătățirea tratamentului bolnavilor cu accidente vasculare cerebrale se datorează - între altele - posibilității unei diferențieri între infarctul ischemic și hemoragie cu ajutorul mijloacelor de diagnostic neuro-radiologic. Pentru tratamentul pacienților cu boala Parkinson există o gamă largă de medicamente cu efecte favorabile. În cazul bolnavilor epileptici, prin administrarea unor preparate diferențiate pentru diverse tipuri de manifestare, se poate obține o sistare completă a crizelor. Bolile infecțioase ale sistemului nervos se pot vindeca în aproape toate cazurile, în situația unui diagnostic exact și precoce. Scleroza multiplă reprezintă încă o problemă crucială a neurologiei, neexistând încă posibilitatea unei vindecări, dar în anumite forme clinice aplicarea preparatelor pe bază de interferon poate ameliora în mod favorabil evoluția bolii. În cazul majorității bolilor degenerative ale sistemului nervos, malformațiilor sau bolior neuro-musculare congenitale nu există până în prezent un tratament eficace.
Relații cu alte specialități Cele mai apropiate relații ale neurologiei sunt evident cu psihiatria. Separarea celor două discipline își are explicația în dezvoltarea lor istorică și este în mare parte menținută și în prezent din motive mai mult organizatorice, fără a avea o bază biologică. În fond domeniile ambelor specialități au ca obiect afecțiunile aceluiași organ, creierul. Cercetări din ultimii ani au demonstrat importanța mecanismelor neuro-chimice în dezvoltarea psihozelor ciclice și a schizofreniei. Multe boli "neurologice" au manifestări "psihiatrice", ca depresiunea apărută după un accident vascuklar cerebral, depresiunea și demența asociate cu boala Parkinson, tulburările cognitive din boala Alzheimer etc. Neurochirurgia reprezintă o altă specialitate cu care neurologia întreține legături strânse, în diagnosticul și tratamentul tumorilor intracraniene și vertebro-medulare, traumatismelor cranio-cerebrale, hemoragiilor cerebrale etc. Unele cazuri de infecții ale sistemului nervos și anexelor sale (encefalite, meningite) sunt tratate de cele mai multe ori în seviciile de boli infecțioase. Herniile de disc intervertebral (cervicale sau lombare) sunt prea adesea diagnosticate și tratate în servicii de ortopedie, un
examen neurologic amănunțit este însă absolut necesar pentru a se putea constata deficite funcționale, care impun o cură chirurgicală. Contacte strânse există cu oftalmologia ("Neurooftalmologie") în domeniul patologiei mișcărilor globilor oculari, nervului optic și a căilor vizuale centrale. În cele mai multe țări, medicii neurologi sunt specializați și în neurofiziologia clinică (EEG, EMG, ENG etc.), în unele țări (de ex.: Marea Britanie, Suedia), aceasta reprezintă o specialitate aparte.
Neurologi celebri
Théophile Alajouanine (1890-1980), Franța Alois Alzheimer (1864-1915), Germania Joseph Babinski (1857-1932), Franța Vladimir Mihailovici Bechterev (1857-1927), Rusia Hans Berger (1873-1941), Germania Ludo van Bogaert (1897-1988), Belgia William Russel Brain (1895-1966), Marea Britanie Paul Broca (1824-1880), Franța Jean Martin Charcot (1825-1893), Franța Hans Gerhard Creutzfeldt (1885-1964), Germania MacDonald Critchley (1900-1997), Marea Britanie Jules Joseph Dejerine (1849-1917), Franța Derek Denny-Brown (1901-1981), Statele Unite Guilaume Duchenne de Boulogne (1806-1875), Franța Constantin von Economo (1876-1931), Austria Wilhelm Erb (1840-1921), Germania Otfrid Foerster (1873-1941), Germania Charles Foix (1882-1927), Franța Henri Gastaut (1915-1995), Franța William Richard Gowers, (1845-1915), Marea Britanie Georges Guillain (1876-1961), Franța Henry Head (1861-1940), Marea Britanie Gordon Morgan Holmes (1876-1965), Marea Britanie James Ramsay Hunt (1872-1937), Statele Unite John Hughlings Jackson (1834-1911), Marea Britanie Karl Kleist (1879-1961), Germania Seghei Sergheievici Korsakov (1954-1900), Rusia Jean Lehrmitte (1877-1959), Franța Pierre Marie (1853-1940), Franța Gheorghe Marinescu (1863-1938), România Giovanni Mingazzini (1859-1919), Italia Constantin von Monakow (1853-1930), Elveția Max Nonne (1861-1959), (1861-1959), Germania James Parkinson (1755-1824), Marea Britanie Wilder Graves Penfield (1891-1976), Canada Heinrich Romberg (1795-1873), Germania Grigorii Ivanovici Rossolimo (1860-1928), Rusia Adolf Wallenberg (1862-1949), Germania Julius Wagner-Jauregg (1857-1940), Austria
Carl Wernicke (1848-1890), Germania Samuel Kinnier Wilson (1878-1937), Marea Britanie Klaus-Joachim Zülch (1910-1988), Germania
Bibliografie
C. Arseni, I. Petrovici: Bolile vasculare ale creierului și ale măduvii spinării. Editura Medicală, București 1965 C. Arseni (Edit.): Tratat de Neurologie în 5 volume. Ed. Medicală, București 1982 M. I. Botez: Neuropsychologie clinique. Masson, Paris 1987 A. Kreindler, V. Voiculescu: Neurologie clinică. Editura Medicală, București 1978 C. Popa: Neurologie. Ed. Națională, București 1997 Virginia Ion: Neurologie clinică. Ed. ALL, București 2002 V. Popescu: Neurologie pediatrică. Ed. Teora, București 2004 D. J. Weatheral, J. G. Lendingham, D. A. Warrel: Tratat de Medicină - Neurologie. Ed. Tehnică, București 2000 A. Hufschmidt, C. H. Lucking: Neurologie integrală: de la simptom la tratament. Ed. Polirom, București 2002 R. A. Adams, M. Victor: Principles of Neurology. McGraw-Hill Co., New York 1997 K. Poeck: Neurologie. Springer, Berlin 1974 A. Hopkins: Clinical Neurology - A Modern Approach. Oxford University Press, Oxford 1993 J. C. Eccles: The Understanding of the Brain. McGraw-Hill Co., New York 1973 H. Dorfmann (Edit.): Encyclopédie Médico-Chirurgicale - Neurologie. Ed. Techniques, Paris (tenue à jour) G. Bodechtel: Differentialdiagnose neurologischer Krankheutsbilder. G. Thieme, Stuttgart 1974 W. Haymaker: Bing's Local diagnosis in neurological diseases. Mosby Co., Saint Louis 1969 H. Ch. Hopf, K, Poeck, H. Schliack: Neurologie in Praxis und Klinik. G. Thieme, Stuttgart 1983 M. Stöhr, B. Riffel: Nerven- und Nervenwurzelläsionen. Ed. Medizin, Weinheim 1988 Th. Brandt, J. Dichgans, H. Ch. Diener: Therapie und Verlauf neurologischer Erkrankungen. Kohlhammer, Stuttgart 1998 K. J. Zülch: Biologie und Pathologie der Hirngeschwülste, in H. Olivecrona, W. Tönnis: Handbuch der Neurochirurgie. Springer, Berlin 1953 J. N. Walton: Disorders of Voluntary Muscle. Churchill Livingstone, Edinburgh 1974 L. P. Rowland: Meritt's Textbook of Neurology. Williams & Wilkins, Baltimore 1995
Școala Românească de Neurologie Școala Românească de Neurologie reprezintă ansamblul neurologilor români sau originari din România, descendenți din primul nucleu al colaboratorilor lui Gheorghe Marinescu în Clinica de Neurologie de la Spitalul Colentina din București. Se vorbește de aceea pe drept despre Școala de Neurologie a lui Gheorghe Marinescu.
N. Ionescu-Siseşti Primii colaboratori apropiați ai lui Gheorghe Marinescu au fost:
Ion Minea (lucrări în domeniul neuroinfecțiilor) Anghel Radovici (cu care a descris Reflexul palmo-mentonier, autor al monografiei La syphilis nerveuse, 1928) Nicolae Ionescu-Sisești (care în 1938 i-a urmat la conducerea clinicii, autor al monografiilor Tumeurs médullaires 1929, La Syringobulbie 1932 ) State Drăgănescu (autor al cărții Lichidul cefalo-rahidian 1932 și al monografiei Encefalite virotice umane 1962, împreună cu Arcadiu Petrescu)
Oskar Sager
Ion T. Niculescu (împreună cu Charles Foix a contribuit la cunoașterea profundă a nucleilor mezencefalo-diencefalici) Oskar Sager (devenit șef al clinicii după moartea lui N. Ionescu-Sisești în 1954, studii asupra fiziologiei talamusului împreună cu J. G. Dusser de Barenne) Arthur Kreindler (co-autor al monografiei Les Reflexes Conditionnelles 1935, autor al monografiilor Epilepsia 1955, Physiologie et Physiopathologie du cervelet 1958, împreună cu Mircea Steriade, Anatomo-fiziologia clinică a sistemului nervos central 1957,împreună cu Vlad Voiculescu) Emmerich Façon (lucrări de neurologie clinică, neuroinfecții)
După pensionarea lui Oskar Sager în 1966, noua conducere a clinicii de la Colentina, de formațiune sovietică, a îndepărtat treptat pe toți vechii colaboratori, astfel încât - pentru o lungă perioadă de timp - Școala lui Marinescu a încetat să mai existe, tocmai acolo unde luase ființă.
Arthur Kreindler Punctul de greutate se schimbase de fapt în jurul lui Arthur Kreindler care, în dubla sa calitate de Director al Institului de Neurologie al Academiei și de șef al catedrei supra- universitare de Neurologie a Institutului de Medicină și Farmacie din București, a reunit în jurul său personalități valoroase ca State Drăgănescu, Theodor Horneț și Vlad Voiculescu. În cadrul catedrei au fost organizate cursuri de specializare și perfecționare în Neurologie, care au format medici specialiști neurologi răspândiți în toată țara. Aceștia datorează în special lui Vlad Voiculescu - mai târziu succesor al lui Arthur Kreindler - pregătirea de specialitate la o înaltă calificare. Temele principale de cercetare pe plan clinic le-au constituit Epilepsia, Bolile cerebrovasculare, Encefalitele virale, Afazia iar în cercetarea de bază - mai ales în Institut - Stările de conștiință, Fiziologia talamusului, Reflexele condiționate. De la orientarea ințială anatomoclinică, neurologia românească a căpătat o tendință neurofiziologică, fiind abordate și alte teme moderne ca Neurochimia, Neurogenetica, Neuropsihologia.
Vlad Voiculescu Din generația imediat următoare trebuiesc menționați Ion Olteanu, Constantin BălăceanuStolnici (pioner în domeniul Neurociberneticei), Arcadiu Petrescu (Neuropatologie), Aurel Mareș, Virgil Chivu și Ion Voinescu (Neurologie clinică). Reprezentanți ai Școlii Românești de Neurologie care s-au afirmat în alte țări al lumii sunt:
Mihai Ioan Botez (director al Clinicii de Neurologie în spitalul Hôtel Dieu al Universității din Montreal - Canada)
Victor Ionășescu (profesor de Neurogenetică la Universitatea din Iowa - Statele Unite ale Americei)
Ion N. Petrovici (profesor de Neurologie la Universitatea din Köln-Germania)
Mircea Steriade (director al Laboratorului de Neurofiziologie al Universității "Laval" din Québec)
Jean-Jacques Askenasy (profesor de Neurologie la Facultatea de Medicină Sackler, Universitatea T.A. - Israel)
În ziua de 7 aprilie 2003 a avut loc la București o sesiune științifică închinată lui Gheorghe Marinescu sub egida Academiei Române. Cu acest prilej, reprezentanții din străinătate ai Școlii Românești de Neurologie au primit Diploma "Meritul Academic" a Academiei Române și li s-a conferit titlul de Membri de Onoare ai Academiei de Științe Medicale. În prezent în România reprezentantul de frunte al Școlii lui Gheorghe Marinescu este Constantin Popa, șeful Clinicii de Neurologie al Universității "Carol Davila" și director al Institutului de Boli Cerebrovasculare din București.
Gheorghe Marinescu
Academicianul Gheorghe Marinescu. Gheorghe Marinescu (n. 28 februarie 1863, București - d. 15 mai 1938, București) a fost un medic neurolog român, profesor la Facultatea de Medicină din București, membru al Academiei Române, fondatorul Școlii Românești de Neurologie. În 1882 - după absolvirea Seminarului Central - se înscrie la Facultatea de Medicină din București. Cu sprijinul lui Victor Babeș, în al cărui laborator de Anatomie Patologică și Bacteriologie începuse să lucreze ca preparator, își continuă studiile începând din 1889 la Paris în clinica de maladii ale sistemului nervos din spitalul Salpetrière condusă de JeanMartin Charcot. Aici cunoaște pe Pierre Marie, cu care va întreține strânse legături în viitor, pe Joseph Babinski și Fulgence Raymond. Mai târziu va lucra cu Carl Weigert în Frankfurt a.M. și cu Emil du Bois-Raymond în Berlin. Încurajat de Pierre Marie prezintă în 1890 în Berlin la un congres international rezultatul cercetărilor asupra substratului morfopatologic în acromegalie. Între 1890 și 1896 întreprinde călătorii de studii în Germania, Anglia, Belgia și Italia. În 1897 susține la Facultatea de Medicină din Paris teza de doctorat cu titlul Mâna suculentă în siringomielie. În același an - întors în țară - primește funcția de șef al serviciului de boli nervoase la spitalul Pantelimon; un an mai târziu este numit profesor la clinica bolilor nervoase a Facultății de Medicină din București. Tot atunci, în 1898, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, realizează primul film științific din lume: „Tulburările mersului în hemiplegia organică”. Însuși Auguste Lumière recunoștea, într-o scrisoare din 29 iulie 1924: „Comunicările dumneavoastră asupra utilizării cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut, într-adevăr, prin mână, într-o vreme când primeam «La Semaine médicale», dar atunci aveam alte preocupări de ordin industrial, care nu-mi permiteau să mă consacru cercetărilor biologice. Mărturisesc că uitasem aceste lucrări și vă sunt recunoscător de a mi le fi amintit. Din păcate, puțini savanți au urmat calea deschisă de dumneavoastră”. La 25 octombrie 1899, medicul Alexandru Bolintineanu a
susținut la Paris o teză de doctorat despre coxotuberculoză care se baza pe studiul mersului bolnavilor din filmele realizate la Spitalul Pantelimon. Considerate pierdute multă vreme, o bună parte din acestea au fost descoperite în 1975, de către reporterul TV Cornel Rusu, întrun fișet de-al profesorului.
Gheorghe Marinescu Marinescu a menținut un contact strâns cu foștii lui colegi din Paris, cele mai multe din numeroasele sale publicații au apărut în limba franceză. Împreună cu patologul francez Paul Oscar Blocq a publicat un atlas cu aspectele anatomopatologice ale maladiilor sistemului nervos central. Descrierea sa împreună cu Blocq a unui caz de tremurătură parkinsoniană la un pacient cu leziuni ale substantiei nigra a constituit baza de lucru a lui Edouard Brissaud în demonstrarea rolului acestei formații în patogenesa parkinsonismului. În 1906 este ales membru al Academiei Române, unde rostește discursul de recepție Progresele și tendințele medicinii moderne. În anul 1909 apare la Paris monografia La Cellule Nerveuse, cu o prefață elogioasă a renumitului histolog spaniol Santiago Ramón y Cajal. Devine din ce în ce mai cunoscut și apreciat în cercurile științifice de specialitate internaționale; în 1912 este ales membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris. În 1919 clinica de boli nervoase se mută la Spitalul Colentina, unde va rămâne timp de 41 de ani. Aici se înconjoară cu o echipă de colaboratori valoroși, care vor constitui nucleul Școlii Românești de Neurologie. Întreprinde cercetări pe teme foarte variate, ale căror rezultate apar în numeroase lucrări ca Cercetări histo-chimice asupra fermenților oxidanți în fenomenele vieții (1924), Bătrânețe și reîntinerire (1929), Reflexele condiționate (1935, împreună cu Arthur Kreindler), Tonusul mușchilor striați (1937, împreună cu Nicolae Ionescu-Sisești, Oskar Sager și Arthur Kreindler, prefațată de celebrul neurofiziolog Sir Charles Sherrington), Determinism și cauzalitate în domeniul biologiei (1938). În afara monografiilor a publicat peste 1000 de articole în reviste de specialitate. La această activitate se adaugă participarea la numeroase congrese și reuniuni științifice, la care de multe ori a fost raportor principal. La 15 mai 1938 Marinescu încetează din viață în București.
Medalia comemorativă Gheorghe Marinescu Marinescu a fost printre primii medici din lume care a aplicat în domeniul neurologiei metode histochimice și electrofiziologice în cercetarea științifică. Rețin atenția contribuțiile sale originale asupra unor fenomene ca troficitatea reflexă, cromatoliza, neuronofagia, degenerescența retrogradă ca urmare a secțiunii axonilor. Prin cercetări la ultramicroscop a aplicat datele teoriei coloizilor la structura neuronului. Marinescu a fost și un foarte prețuit profesor. În prelegerile sale aducea totdeauna idei noi și dezvolta ipoteze de perspectivă. În 1925 la aniversarea a 100 de ani de la nașterea lui Charcot, dintre toți discipolii a fost ales Marinescu să evoce personalitatea marelui maestru. Dintre studiile sale de neurologie clinică sunt de menționat descrierea Reflexului palmomentonier în afecțiunile sistemului piramidal (împreună cu Anghel Radovici) și izolarea unei boli eredodegenerative a sistemului nervos cunoscută în literatură sub numele de Sindrom Marinescu-Sjoegren. Din testamentul lui Marinescu: „... Plecând în lumea din care nimeni nu s-a întors vreodată, n-aș voi să supăr pe nimeni, dar adevărul totuși trebuie spus: prea multă nedreptate este în blagoslovita Țară Românească”.
Cuvinte: butterfly tumor frontal lob brain tumor
