Mioriţa varianta V. Alecsandru
I Pe-un picior de plaiu, Pe-o gură de raiu, Iată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei Unu-i Moldovean Unu-i Ungurean Şi unu-i Vrâncean. II Iar cel Ungurean, Şi cu cel Vrâncean, Mări se vorbiră, Ei se sfătuiră Pe l'apus de soare Ca să mi-l omoare Pe cel Moldovan Că-i mai ortoman Ş'are oi mai multe, Mîndre şi cornute, Şi cai invăţaţi Şi cîni mai bărbaţi!... III Dar cea Mioriţă Cu lîna plăviţă De trei zile'ncoace Gura nu-i mai tace, Iarba nu-i mai place. IV - Mioriţă laie, Laie, bucălaie, De trei zile'ncoace Gura nu-ţi mai tace! Ori iarba nu-ţi place, Ori eşti bolnăvioară, Draguţă Mioară?
VI Că l'apus de soare Vreau să mi te-omoare Baciul Ungurean Şi cu cel Vrâncean! - Oiţă bîrsană, De eşti năzdrăvană Şi de-a fi să mor In cîmp de mohor, Să spui lui Vrâncean Şi lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe- aproape În strunga de oi, Să fiu tot cu voi; In dosul stînii, Să-mi aud cînii, Aste să le spui, VII Iar la cap să-mi pui Fluieraş de fag, Mult zice cu drag! Fluieraş de os, Mult zice duios! Fluieraş de soc, Mult zice cu foc! Vîntul cînd a bate Prin ele-a răzbate, Ş'oile s'or strînge Pe mine m'or plînge Cu lacrimi de sînge! Iar tu de omor Să nu le spui lor. Să le spui curat Că m'am însurat Cu-o mindră crăiasă, A lumei mireasă; Că la nunta mea A căzut o stea; Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa; Brazi şi păltinaşi I-am avut nuntaşi; Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păsărele mii, Şi stele făclii!
V - Drăguţule bace! Dă-ţi oile'ncoace La negru zăvoi, Că-i iarba de noi Şi umbra de voi. Stăpîne, stăpîne, Iţi cheamă ş'un cîne Cel mai bărbătesc Şi cel mai frăţesc,
VIII Iar dacă-i zării, Dacă-i întîlnii Măicuţă bătrînă Cu brîul de lîna, Din ochi lăcrimînd, Pe culmi alergînd, Pe toţi întrebînd Şi la toţi zicînd: IX Cine-au cunoscut, Cine mi-au văzut Mîndru ciobănel Tras printr'un inel? Feţişoara lui, Spuma laptelui; Musteţioara lui, Spicul grîului; Perişorul lui, Peana corbului; Ochişorii lui, Mura cîmpului!... X Tu Mioara mea, Să te'nduri de ea Şi-i spune curat Că m'am însurat Cu-o fată de crai, Pe-o gură de rai. XI Iar la cea măicuţă Să nu spui, drăguţă, Că la nunta mea A căzut o stea, C'am avut nuntaşi Brazi si păltinaşi, Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păsărele mii, Şi stele făclii!...
BALADA POPULARĂ Balada este o creaţie epică în versuri, în care este povestită o întâmplare despre confruntarea între două sau mai multe personaje. Balada mai este cunoscută în popor şi sub denumirea de cântec bătrânesc, ceea ce atrage atenţia asupra a două caracteristici importante ale acestei specii: în primul rând, faptul că este cântată, versurile fiind deci însoţite de o melodie specifică; în al doilea rând, că este veche, unele dintre temele şi motivele sale venind din timpuri foarte îndepărtate. Balada prelucrează teme istorice, vitejeşti, haiduceşti, familiale sau păstoreşti. Personajele baladei sunt mai puţin schematice (împărţite în bune şi rele) decât cele din basme. Poezia epică cu subiect fantastic şi legendar - de celebrare a unui erou. Caracteristici: este o specie a genului epic; totdeauna - în versuri; aparţine literaturii populare, dar şi celei culte; se cântă - rareori se recită, se citeşte (cântarea are un caracter solemn şi dramatic); înglobează o mare varietate de teme şi motive; amplă desfăşurare epică. Clasificare tematică: balade fantastice: Soarele şi Luna; balade legendare: Mănăstirea Argeşului; balade pitoreşti: Mioriţa; balade istorice: Cântecul lui Constantin Brâncoveanu; balade familiale: Ghiţa Catanuţa. Naraţiunea: Este rectilinie (schematică): 1.fixează un singur moment - rareori 2-3; 2.funcţie etica-moral(izator)-educativă; 3.orice tulburare a ordinii morale este înlăturată; 4.nu există gratuitate, totul se face cu un scop; 5.acţionează asupra conştiinţelor în mod simbolic. Acţiunea: lupta se dă între inteligenţă şi forţă; haiducia este o formă a luptei de clasă, propunând şi un ideal uman; de cele mai multe ori situaţiile se rezolvă la modul sângeros, prin triumful eroului. Personajele: întruchipează un ideal uman; constituie un element de transfigurare a realităţii; au atribute excepţionale, de basm; în plan etic, eroul este un învingător; frumuseţea fizică presupune şi frumuseţea morală; voinicul pierde prin trădarea unui apropiat; trădătorii sunt totdeauna pedepsiţi şi cu metodele pe care ei le pregătiseră pentru uciderea voinicului; iubirea glorifică virtutile bărbatului. Protagoniştii se caracterizează prin: înţelepciune; apărarea valorilor tradiţionale colective: adevăr, dreptate, sociabilitate, îngăduinţă şi înţelegere faţă de semeni, calm, echilibru, curaj, vitejie, eroism; recurg la anumite stratageme (se travestesc pentru atingerea unui scop; distrag atenţia adversarului; se prefac că au murit; cer să li se elibereze o mână); obţin permisiunea de a cânta dintr-un instrument; tărie morală; veselie şi generozitate; fidelitate faţă de sine şi de lumea exterioară; • • • • •
• • • • •
• • •
• • • • • • • •
• •
•
• • • •
rămân neschimbaţi; primesc ajutor de la natura, în special de la animalele credincioase; de remarcat: umanismul şi patritismul. Eroii antitetici personajului central se evidenţiază prin: şiretenie, viclenie, diplomaţie pusă în slujba unor scopuri meschine, imediate, pararea interesului personal, caracter despotic bazat pe conştiinţa unei superiorităţi sociale; insolenţa, violenţa, spririt de răzbunare, meschin, temperament posac, egoism, avaraţie, laşitate, trădare, josnicie, slăbiciune dusă până la crimă. Personajele pot fi grupate astfel: 1.personaje mitologice; 2.personaje animaliere parţial antropomorfizate; 3.mame cu calităţi excepţionale, acţionând în numele unor principii superioare; 4.personalele din lumea pastorească; 5.personaje istorice; 6.personajele obişnuite puse în situaţii excepţionale. Compoziţia - formulele tradiţionale, şabloane convenţionale şi structura codificată: formule introductive; urmează un fel de expoziţiune sumară; desfăşurarea acţiunii îmbină relatarea narativă şi descrierea; deznodământul se atinge cu cât mai puţine ocolişuri; dar cu sublinierea primejdiei care îl pândeşte pe eroul pozitiv; sfîrşitul are un caracter optimist. Clasificări, cicluri tematice: 1.ciclul domnesc; 2.ciclul codrenilor; 3.ciclul dobrogean; 4.ciclul transdunărean; 5.ciclul haiducesc. Conflictul: cultivarea opoziţiitilor se face în aşa fel, încât drama să fie rezultatul unei ciocniri autentice; lupta se duce între bine şi rău; accesoriile vitejiei: arme albe, arme de foc, trânta voinicească. • •
•
• • • •
•
• • •
MIORIŢA
Balada populară ,,Mioriţa’’, perlă a literaturii populare româneşti, vorbeşte despre o îndeletnicire dintotodeauna a românului: păstoritul. În expoziţiunea baladei este fixat cadrul natural în care se petrece acţiunea: ,,Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai.’’ Cele două metafore: ,,picior de plai” şi ,,gură de rai” fixează cadrul edenic în care are loc fenomenul transhumanţei (mişcarea ciclică a turmelor de oi, primăvara spre vârful muntelui, la colţul ierbii, iar iarna spre şes, pentru iernat). Interjecţia predicativă ,,iată” marchează momentul coborării turmelor ,,la vale”. Turmele în număr de trei (număr fatidic) sunt însoţite de tot atâţia ciobănei. Unul dintre cei ,,trei” ciobănei e ,,moldovean’’, al doilea ,,ungurean”, iar al treilea ,,vrâncean’’. Originile lor diferite vorbesc de unitatea poporului român cu diversitatea lui. Ciobanelul ungurean şi cu cel vrâncean complotează împotriva ciobanelului moldovean: ,,Iar cel ungurean Şi cu cel vrâncean Mari, se vorbiră, Ei se sfătuiră’’. Cei doi se întâţeleg ca să-l omoare pe ciobanul moldovean pe l-apusul soarelui, întunericul fiind favorabil faptelor reprobabile. Aici în baladă, autorul anonim foloseşte o figură de stil rară, dativul etic, care sugerează implicarea afectivă a naratorului: ,,Ca să mi-l omoare pe cel moldovean’’. Motivul crimei este unul economic: ,,Că-i mai ortoman (bogat în turme) Şi-are oi mai multe Mândre şi cornute Şi cai învăţaţi Şi câni mai bărbaţi”. Numărul mai mare al oilor din turma ciobanului moldovean, faptul că oile sunt ,,mândre şi „cornute” şi însoţite de cai ,,învăţaţi” şi câini ,,mai bărbaţi”, stârnesc invidia. O mioriţă, plină de afecţiune pentru stăpânul ei, o mioriţă cu lâna plăvită, se arată neliniştită, ,,Căci de trei zile încoace Gura nu-i mai tace’’. Ea are ceva de spus. În starea de anxietate care a cuprins-o ,,Iarba nu-i mai place”. Văzându-o atât de îngrijorată, ciobanelul moldovean o întreabă pe mioriţa ,,laie şi bucalaie”, de ce iarba nu-i mai place, dacă este bolnavioară, fiindcă ,,De trei zile încoace Gura nu-i mai tace.’’ Se remarcă în adresarea ciobanului către mioriţa, abundenţa formelor diminutivale ale substantivelor şi adjectivelor, care sunt o mărturie a iubirii stăpânului faţă de animalul fidel. Ciobanaşul îşi iubeşte mioara, dar şi ea nutreşte aceleaşi sentimente faţă de stăpânul ei. Adresându-i-se ,,draguţului bace”, mioriţa îl sfătuieşte să-şi dea oiţele-ncoace la ,,negru zăvoi” unde se află ,,iarbă şi umbră” pentru oi şi ciobani. Prezenţa epitetului coloristic ,,negru” folosit înaintea substantivului ,,zăvoi” are puteri prevestitoare, îl pregăteşte pe cititor (sau pe ascultător) cu ideea morţii care îl va pune la încercare pe ciobanaşul moldovean. Mioara îl mai sfătuieşte să-şi mai cheme ,,şi-un câne”, dar nu unul obişnuit, ci pe ,,cel mai bărbătesc/ Şi cel mai frăţesc”. Repetiţia vocativului ,,stăpâne” anunţă parcă pericolul în care se află ciobanul, că va trebui să fie apărat de câinele său vrednic, pentru că: ,,Pe l-apus de soare’’ baciul ungurean şi cu cel vrâncean vor încerca să-l omoare: ,,Ca l-apus de soare Vreau să mi te omoare Baciul ungurean Şi cu cel vrâncean’’.
Remarcam aici folosirea din nou a dativului etic care este o mărturie a iubirii mioriţei pentru stăpânul baci. Aflând despre complotul pus la cale împotriva lui, ciobanul moldovean îi răspunde mioriţei, răspunsul constituind un vast monolog liric ce se întinde până la sfârsitul baladei. El i se adresează oiţei bârsane rugîndu-o, în eventualitatea morţii lui, dacă e năzdrăvană sa-i spună ciobanului ungurean şi celui vrâncean ca să-l îngroape în apropiere, ,,în strunga de oi”. Eventualitatea morţii este exprimată în baladă prin propoziţia condiţională ,,de-a fi” urmată de subiectiva ,,să mor”. Verbul ,,a fi” folosit la viitorul popular nu la infinitiv are sensul de a se întâmpla. El le mai acorda o şansă de umanizare celorlalţi doi ciobani, posibili asasini rugându-i să se ocupe de înhumarea lui. Locul unde se vrea îngropat e chiar strunga pentru a fi pururea alături de oiţele sale: ,,În strunga de oi Să fiu tot cu voi’’. Se vrea îngropat ,,În spatele stânii”, pentru a-şi auzi pururea ,,cânii”. După moarte, ciobanul moldovean ar vrea să aibă la cap trei fluieraşe, ,,unul de fag”, pentru a-i zice ,,cu drag”, altul ,,de os”, pentru a-i cânta cu duioaşie, şi cel de-al treilea ,,de soc”, pentru a plânge ,,cu foc” dispariţia-i timpurie: ,,Iar la cap să-mi pui Fluieraş de fag, Mult zice cu drag, Fluieraş de os, Mult zice duios, Fluieraş de soc, Mult zice cu foc”. Vântul în mişcarea sa perpetuă va răzbate prin ele, adunând oile, care-l vor plânge pururea ,,cu lacrimi de sânge”: ,,Vântul când a bate Prin ele a razbate S-oile s-or strânge Pe mine m-or plânge Cu lacrimi de sânge’’. Se observă în aceste versuri predilecţia creatorului popular pentru diverse forme ale viitorului popular: ,,a bate”, ,,a răzbate”, ,,s-or strânge”, ,,or plânge”, sugerând că suferinţa este atât de mare încât viaţa însăşi se scurge. Ciobanul o mai roagă pe oiţă, în eventualitatea morţii sale, să nu le spună de omor celorlalte tovarăşe, ci să le marturisească ,,curat” ca s-a însurat ,,Cu-o mândră crăiasă, A lumii mireasă;” (metafore pentru moarte). De asemenea, ciobanaşul moldovean n-ar vrea ca măicuţa sa să afle că la nunta lui a căzut o stea, nici că ,,soarele” şi ,,luna”, aştri fundamentali, i-au ţinut cununa. Mama lui n-ar trebui să afle niciodată că, drept nuntaşi a avut ,,brazi şi paltinaşi” şi că locul preoţilor a fost luat de ,, munţii mari’’, al lăutarilor de ,,paseri” şi de alte păsărele mai mici, iar locul flăcliilor de către ,,stele”. În această alegorie apar două substituţii: moartea este înlocuită prin nuntă, iar fiinţele care participă la nuntă sunt substituite prin elemente ale naturii ceea ce duce cu gândul la moarte. Pentru a-şi proteja ,,măicuţa bătrână” de suferinţa eventualei sale dispariţii, ciobanul moldovean îşi mai roagă ,,oiţa năzdrăvană” în eventualitatea că o va întâlni, să nu-i spună nimic despre moartea sa: ,,Iar dacă-i zari Dacă-i întâlni Măicuţa bătrână Cu brâul de lână, Din ochi lăcrimând Pe câmpi alergând Pe toţi întrebând
Şi la toţi zicând…” Se observă că în aceste versuri poetul popular preferă folosirea viitorului popular: ,,îi zări”, ,,îi întâlni”, prin intermediul căruia proiectează în viitor faptele. ,,Măicuţa” sa apare aici succint portretizată. Aflăm despre ea că este bătrână şi că este învăşmântată în costum popular având ,,brâul de lână”. Vorbirea la gerunziu: ,,lăcrimând”, ,,alergând”, ,,întrebând”, ,,zicând” sunt folosite în monorimă. Repetându-se rima ,,ând” e sugerat parcă suspinul ,,măicuţei’’ îndurerate, care se interesează de fiul său şi are ceva de spus. Ea vrea să dea de urmele copilului său, interesându-se: ,,Cine-au cunoscut Cine mi-au văzut Mândru ciobanel Tras printr-un inel?”. Din părerea subiectivă a mamei, aflăm că ciobanelul este mândru, frumos, chipes şi suplu. În versurile următoare apare portretul ciobănaşului, chintesenţă a frumuseţii masculine: ,,Feţişoara lui, Spuma laptelui; Mustăcioara lui, Spicul grâului; Periţorul lui, Pana corbului; Ochişorii lui, Mura câmpului!...” Folosirea din abundenţă a substantivelor diminutivale: ,,Feţişoara”, ,,Mustăcioara”, ,,Periţorul”, sunt dovadă a afecţiunii mamei pentru fiul mult iubit. Se remarcă de asemenea că în metaforele exprimate prin apoziţie dezvoltată: ,,Spuma laptelui”, ,,Spicul grâului”, ,,Pana corbului”, ,,Mura câmpului”, elementele sunt luate din natură, chiar din îndeletnicirile ciobanilor. ,,Feţişoara” îi este albă, ,,mustăcioara” îi este deasă, ,,perişorul” negru, şi ochişorii tot negri. De asemenea versurile amintite prin care este portretizat au monorima ,,lui” care apare de patru ori ca pronume personal, persoana a treia, masculin, singular, în genitiv. În plus, această monorimă are puterea de a sugera faptul că măicuţa bătrână e obsedată de imaginea fiului ei. Spre finalul monologului liric a ciobanului moldovean, mioara e rugată să se îndure de măicuţa cea ,,bătrână” şi să-i spună ,,curat” că s-a însurat ,,Cu-o fată de crai Pe-o gură de rai.”. Metafora ,,gură de rai” care fixează cadrul natural edenic din expoziţiune reapare aici. ,,Drăguţa mioară” e rugată să nu-i spună că la nunta lui ar fi căzut o stea, că ,,nuntaşii” au fost ,,Brazi şi păltinaşi”, că ,,Munţii mari” au ţinut loc preoţilor, că a avut drept lăutari ,,paseri” şi ,,păsărele mii” şi drept ,,făclii de nuntă” stelele. (fiindcă ar înţelege că l-a pierdut pentru totdeauna). Balada nu are punct culminant şi nici deznodământ.
Caracterizarea ciobănaşului moldovean Opera populară “ Mioriţa “ a fost culeasă de Alecu Russo de la nişte păstori din munţii Vrancei, pe când se afla în exil la Soveja şi publicată în prima culegere de “ Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri “, antologie apărută în 1852. Baciul moldovean este unul dintre cei trei ciobani care parcurg drumul de la munte către câmpie, pentru iernat. Caracterizarea lui se face direct şi indirect: direct de către autor şi alte personaje şi indirect din faptele şi acţiunile sale. Are o situaţie materială deosebită datorită priceperii şi hărnicie sale (“că-i mai ortoman/ ş-are oi mai multe/ mândre şi cornute,/ şi căi învăţaţi/ şi câni mai bărbaţi “). Sub aspect fizic reprezintă idealul de frumuseţe masculină aşa cum l-a creat de-a lungul secolelor creatorul anonim. Portretul fizic este realizat prin ochii mamei („ feţişoara lui/ spuma laptelui/ mustăcioara lui/ spicul grâului/ perişorul lui/ pana corbului/ ochişorii lui/ mura câmpului ! ”). Este zvelt, delicat, gingaş şi fermecător. Însuşirile fizice presupun şi pe cele morale deoarece în mentalitatea populară, frumuseţea fizică este o completare a celei morale. Manifestă devotament, dragoste şi pasiune pentru meseria de oier, este ataşat de oile şi de câinii sâi credincioşi. Fata de „ mioara nazdravana „ il leaga o prietenie aproape omeneasca , sentimentele dintre ei fiind reciproce . Este o fire sensibilă, dar şi meditativă, întregul testament devenind o meditaţie gravă asupra existenţei omeneşti . Are mult curaj şi ştie să se stăpânească .El vede moartea ca pe o continuare a vieţii, dar în alt plan. Ştie că fiecare om este dator să treacă prin cele trei etape ale vieţii sale, naşterea, nunta şi moartea. Viaţa este văzută ca o integrare în natură. Dovedeşte o extraordinară capacitate de înţelegere şi pătrundere a fenomenelor. Respectul faţă de mama sa ajunge până la veneraţie şi se manifestă printr-o dragoste duioasă şi puternică. Cu ajutorul caracterizării directe, autorul anonim compune un portret de o frumuseţe impresionantă cu ajutorul diminutivelor, epitetelor sugestive, metaforelor: „mândru ciobanel„ „feţişoara „ „ mustăcioara „ „ ochişori „ „ mândru„ „ tras printr-un inel”. Pentru a contura trăsăturile feţei autorul anonim foloseşte comparaţia cu elemente naturale în care culorile se vizualizează expresiv şi delicat cu ajutorul metaforelor . Este o fire blândă şi iubitoare, prietenos şi sensibil, acest fapt reieşind din dorinţa lui de a fi înmormântat alături de cei dragi („Ca să mă îngroape.../ în strunga de oi,/ să fiu tot cu voi/ în dosul stănii/ sămi aud cânii.„). Oieritul presupune întotdeauna şi talentul de a cânta la fluier. Cele trei fluiere sugerănd dragostea de viaţă(„fluieraş de fag „), duioşia („fluieraş de os„) şi pasiunea sentimentelor sale („fluieraş de soc„). Deşi foarte tânăr, boieraşul este foarte înţelept, acceptă moartea ca pe un final firesc al vieţii, dovedeşte delicateţe sufletească faţă de oi, dar şi de mama sa, cerând mioarei să nu le spună adevărul crud, că a murit, ci transformă evenimentul trist într-unul de fericire deplină. Portretul ciobănaşului compune un personaj de o neasemuită frumuseţe fizică şi morală, asemănător unui Făt–Frumos din basmele populare. Reprezintă idealul de frumuseţe masculină a unui tânăr din popor .
