TEHNICA TRAGERII CU PISTOLUL
CUPRINS Capitolul I REGULI DE SIGURAN ŢĂ PE TIMPUL FOLOSIRII PISTOLULUI 1.1. Măsuri de siguran ţă referitoare la arm ă 1.2. Măsuri de siguran ţă pe aliniamentul de tragere 1.3. Măsuri de siguran ţă referitoare la poligon Capitolul II 2. INIŢIEREA ÎN TEHNICA TRAGERII CU PISTOLUL 2.1. Adoptarea pozi ţiei pentru tragere; tragerea din picioare 2.2. Ansamblul mân ă-pistol; priza cu ambele mâini 2.3. Reglarea respira ţiei; luarea corect ă a liniei de d e ochire; mânuirea tr ăgaciului; Greşeli de ochire 2.4. Reluarea tragerii; tragerii; Formarea algoritmului algoritmului propriu pe faze; corectarea tragerii tragerii 2.5. Greşeli frecvente pe care tr ăgătorul începător este predispus s ă le comită 2.6. Rolul psihicului în procesul procesul tragerii tragerii Capitolul III 3. FORMAREA DEPRINDERILOR PENTRU EXECUTAREA UNEI TRAGERI EFICIENTE CU PISTOLUL ÎN IPOSTAZE DIFERITE 3.1. Scoaterea pistolului din toc în diferite pozi ţii, încărcarea şi punerea lui în pozi ţie de tragere, executarea tragerii; reînc ărcarea tactic ă şi de viteză 3.1.1. POZIŢII DE TRAGERE Poziţia de tragere din picioare Poziţia de tragere din genunchi Poziţia de tragere culcat Scoaterea pistolului din toc din pozi ţia aşezat pe scaun Poziţia de trage tragere re aşezat Poziţia de tragere culcat pe spate Poziţia de tragere cu o mân ă – Tragerea cu cu mâna dreaptă – Tragerea cu cu mâna stângă Tragere din spatele unui ad ăpost Tragerea pe deasupra ad ăpostului (vehicule sau zid) Tragerea Tragerea pe lângă adăpost (în picioare, picioare, în genunchi genunchi sau şezând şi/sau întins) Schimbarea armei Tehnica tradi ţională de schimbare a armei Tehnica de l ăsare pe jos a armei Folosirea măştii de protec ţie 3.1.2. Tehnici de deplasare cu arma a. Deplasarea înainte b. Deplasarea înapoi c. Tragere Tragereaa în lateral lateral fa ţă de sensul deplas ării d. Pasul lateral e. Orientarea ţevii pe timpul deplas ărilor f. Întoarcerea la 90 de grade g. Întoarcerea Întoarcerea la 180 de grade
3.1.3.Tehnici de reînc ărcare Reîncărcarea tactic ă Reîncărcarea rapid ă 3.2.Reguli tactice de baz ă Tehnici de preg ătire pe timpul antrenamen antrenamentului tului Tragerea f ără cartuşe Tragerea cu muni ţie de manevr ă Direcţionarea loviturii Tragerea cu ochire lent ă Tragerea cu cu pistoale cu aer comprimat sau sau cu bile Tragerea cu folosirea de cronometre 3.3. Incidente ce apar în timpul tragerii; remedierea lor în timp util Capitolul IV NOŢIUNI DE BALISTIC Ă 4.1. NOŢIUNI DE BALISTIC Ă INTERIOAR Ă 4.1.1. Arderea pulberii 4.1.2. Fenomenul tragerii 4.1.3. Viteza ini ţială a glonţului 4.1.4. Rezisten ţa, uzura şi vivacitatea ţevii 4.2. NOŢIUNI DE BALISTIC Ă EXTERIOAR Ă 4.2.1. Traiectoria şi elementele ei 4.2.2. Noţiuni despre deriva ţii şi despre ochire 4.2.3. Forma traiectoriei şi însemnătatea ei practică 4.2.4. Spa ţiul periculos al terenului şi al înălţătorului 4.2.5 Spa ţiul defilat şi spaţiul protejat 4.2.6 Influen ţa condi ţiilor de tragere asupra traiectoriei glon ţului 4.3. ÎMPR ĂŞ ĂŞTIEREA 4.3.1. Fenomenul împr ăştierii 4.3.2. Cauzele împr ăştierii 4.3.3. Legile împr ăştierii 4.3.4. Importan ţa şi procedee de determinare a punctului mediu al loviturilor 4.3.5. Măsurarea împrăştierii şi unităţi de măsură a împrăştierii 4.3.6. Gruparea şi precizia tragerii
Capitolul I
REGULI DE SIGURAN ŢĂ PE TIMPUL FOLOSIRII PISTOLULUI De fiecare dată când se folosesc arme, siguran ţa persoanelor trebuie să fie pe primul plan. Posesorul unei arme de foc trebuie s ă ştie că siguranţa oricărei arme nu este de natur ă mecanică; este vorba de con ştientizarea mentală a pozi ţiei degetului în prelungirea g ărzii tr ăgaciului până când se ia decizia de a se executa foc. Degetul se plaseaz ă în prelungirea gărzii tr ăgaciului pentru a reduce şansele unei descărcări accidentale a armei. În cazul unei surprize, o contracţie involuntar ă a muşchilor poate declanşa mecanismul de tragere. Acest lucru se poate întâmpla dac ă se ţine degetul pe tr ăgaci, dar nu şi dacă degetul este pozi ţionat în prelungirea gărzii tr ăgaciului.
1.1. Măsuri de siguran ţă referitoare la arm ă -Manevraţi toate armele ca şi cum acestea ar fi înc ărcate, chiar dac ă v-aţi asigurat că sunt neîncărcate; -Ţineţi degetul luat de pe tr ăgaci, în prelungirea gărzii tr ăgaciului până în momentul în care aţi ajuns în faţa ţintei cu intenţia de a trage; -Nu îndreptaţi niciodată arma spre ceva pe care nu inten ţionaţi să-l loviţi; -Luaţi în considerare atât ţinta, cât şi ceea ce se afl ă în spatele acesteia sau în imediata apropiere; -Nu folosiţi arme într-un interval mai mic de opt ore după ce aţi consumat alcool sau medicamente! Aceasta ar putea s ă vă afecteze judecata sau abilitatea de a mânui o arm ă în siguranţă; -Blocaţi sau asiguraţi pistolul atunci când nu sunte ţi la ţintă.
1.2. Măsuri de siguran ţă pe aliniamentul de tragere -Ţineţi pistolul în tocul de purtare, cu excepţia cazurilor în care v ă aflaţi pe aliniamentul de tragere; -Aşezaţi-vă în linie cu ceilal ţi tr ăgători; -Nu vă întoarceţi niciodată cu pistolul în mână. Mai întâi aşezaţi-l în toc, după care vă întoarceţi; -Nu executaţi niciodată cu pistolul în mân ă mişcări necontrolate; -Folosiţi întotdeauna mijloacele de protec ţie pentru ochi şi urechi (ochelari tactici, căşti antifoane ); -Luaţi degetul de pe tr ăgaci poziţionându-l în prelungirea gărzii tr ăgaciului atunci când v ă îndepărtaţi de ţintă; -Niciodată nu alegeţi o ţintă de deasupra poligonului (sau în direc ţie opusă faţă de direcţia de tragere) sau din afara poligonului; -Pentru corectarea eventualelor deficienţe ale pistolului folosiţi zona destinată pentru repararea armelor; -Nu încărcaţi arma până nu vi se spune.
1.3. Măsuri de siguran ţă referitoare la poligon -Trebuie să aveţi întotdeauna la îndemân ă o trusă medicală atunci când vă aflaţi în poligon; -Să aveţi întotdeauna la îndemân ă un telefon mobil pentru apeluri de urgen ţă; -Conducătorul tragerii va verifica întotdeauna armamentul înainte şi după executarea tragerii;
-Fiţi atenţi la ceilalţi tr ăgători şi păstraţi distanţa stabilită faţă de aceştia; -Nu vă deplasaţi niciodată la ţintă f ăr ă indrumarea conducătorului tragerii; -Nu trageţi în alte obiecte decât cele special stabilite ca ţintă; -Tr ăgătorii vor încerca să remedieze pe cât posibil singuri incidentele de tragere. Dac ă nu vor reuşi, vor apela la conducătorul tragerii. Remedierea oric ărui incident începe cu scoaterea încărcătorului ; -Luaţi degetul de pe tr ăgaci atunci când reînc ărcaţi sau remediaţi incidentele de tragere; -Oricine poate impune încetarea focului dacă observă o acţiune periculoasă. Capitolul II
2. INIŢIEREA ÎN TEHNICA TRAGERII CU PISTOLUL Un bun tr ăgător se formează prin antrenament. Fiecare individ posed ă calităţi în domeniul tragerii, acestea trebuiesc însă dezvoltate, ceea ce se poate realiza prin antrenamente repetate, până la însuşirea, la nivel de reflex, a tehnicii specifice.
Formarea unei tehnici corespunzătoare nu presupune tragerea unei cantit ăţi mari de muniţie. Antrenamentul tr ăgătorului trebuie bine structurat pe şedinţe de iniţiere şi şedinţe de perfecţionare, funcţie de gradul de preg ătire : începător sau avansat. Pentru perioada de iniţiere trebuie avut în vedere crearea unui mediu ambiental care s ă favorizeze fixarea noilor no ţiuni şi formarea reflexelor. În perioada de perfec ţionare a deprinderilor, tr ăgătorul trebuie antrenat în condi ţii cât mai variate, cu un grad de dificultate din ce în ce mai ridicat, în condi ţii de stres (zgomot, ploaie, noapte etc.), scopul fiind de a-l aduce pe acesta la un nivel care s ă-i permită rezolvarea în mod legal, în timp util a unei situaţii practice care poate apărea. Pentru ambele categorii de tr ăgători pot fi folosite diverse metode de antrenament: – antrenamentul f ăr ă utilizarea muniţiei (antrenamentul cu pistolul la rece sau „în sec”): are drept scop însuşirea mult mai facilă de către tr ăgător a elementelor tehnice de bază legate de tragere, executarea unui control permanent asupra gradului de însu şire a algoritmului pentru tragere, depistarea eventualelor greşeli şi remedierea lor. -antrenamentul cu utilizarea muniţiei (cu foc): are drept scop punerea în aplicarea a noţiunilor tehnice însuşite prin intermediul antrenamentului „la rece” şi vizualizarea eficienţei cu care acesta a fost executat. -antrenamentul la simulator (antrenament tactic) : este deosebit de util în egal ă măsur ă pentru tr ăgătorii începători şi pentru cei deja iniţiaţi, contribuind la îmbunătăţirea tehnicii acestora. Acest gen de antrenament este recomandat a fi folosit în special pentru tragerea tactic ă, condiţiile în timpul tragerii fiind cât se poate de apropiate de realitate, ( la simulator existând posibilitatea de a crea speţe similare celor cu care tr ăgătorul se poate confrunta pe timpul execut ării misiunilor). Un mod eficient de a antrena un tr ăgător, mai ales dac ă acesta este încep ător, se realizează prin îmbinarea în succesiune a antrenamentelor „la rece” cu cele „cu foc”, tr ăgătorul având posibilitatea să constate de la un antrenament la altul cre şterea randamentului. Pentru a fi eficient, antrenamentul „la rece” trebuie executat cu aceea şi exigenţă şi concentrare ca şi cel cu muni ţie.
Antrenamentele pot fi: – antrenamente individuale – recomandabil a fi utilizate pentru tr ăgătorii începători, pentru însuşirea în mod corect de c ătre aceştia a elementelor tehnice de baz ă precum şi pentru însuşirea la nivel de reflex a algoritmului tragerii; – antrenamentele colective – pentru perfecţionarea tehnicii tr ăgătorului şi creşterea capacităţii acestuia de a executa trageri în condi ţii de stres, condiţii nefavorabile (ploaie, ger, noapte etc.) precum şi pentru tragerea în echipă (binom, echipă, …). Organizarea antrenamentelor impune crearea de condi ţii optime pentru mobilizarea tr ăgătorului şi lucrul concentrat al acestuia. Tr ăgătorul adaptează, funcţie de calităţile sale, algoritmul activităţilor ce duc la realizarea unei trageri precise, creându-şi un stil propriu, cât mai simplu şi eficace.
2.1. Adoptarea pozi ţiei pentru tragere; tragerea din picioare Tr ăgătorul trebuie să adopte o pozi ţie verticală normală, cu greutatea corpului uniform distribuită pe ambele picioare, pozi ţia acestora fiind de preferat dep ărtate aproximativ cât lăţimea umerilor, vârful celui dinapoi pe linia c ălcâiului piciorului dinainte tălpile aproximativ paralele. Poziţia trunchiului verticală- usor adusa in fata-, umerii traşi, pieptul ridicat, braţele semiflexate (nu întinse exagerat, nici flexate aproape de corp). Tr ăgătorul foloseşte ambele mâini pentru prinderea pistolului, for ţa de prindere a acestuia fiind de t ărie medie, la nivelul palmelor, f ăr ă a încorda în mod special mu şchii braţelor. Poziţia capului – verticală normală, nu împins c ătre înainte sau înapoi, între umeri f ăr ă a se încorda muşchii gâtului, pentru a nu influenţa negativ procesul ochirii. Este foarte important ca tr ăgătorul să cunoască semnificaţia funcţională a tonusului muscular şi anume faptul că, odată instalat printr-o practică corespunzătoare; asigur ă acea stare de pregătire a muşchilor favorabilă tragerii. Fiecare tr ăgător trebuie să-şi găseasc ă propria poziţie de tragere, ţinând cont de caracteristicile propriei conformaţii fizice. Gradul de tonicitate difer ă de la tr ăgător la tr ăgător. Tonusul muscular, această proprietate a muşchilor de a fi permanent în tensiune are o mare importan ţă pentru tr ăgător în legătur ă cu menţinerea unei pozi ţii stabile şi constante de tragere. Trebuie ştiut faptul că nu putem ob ţine un echilibru absolut al poziţiei de tragere, oricât de mult am executa antrenament în acea pozi ţie deoarece corpul uman, segmentele sale sufer ă permanent asociaţii care se transmit pistolului. Scopul urmărit de tr ăgător în luarea poziţiei de tragere este de a reduce la maximum mi şcările oscilatorii involuntare ale corpului – datorită mişcărilor din articulaţii ale trunchiului şi membrelor inferioare precum şi de articulaţiile păr ţilor componente ale bra ţelor care ţin pistolul. Se reuşeşte acest lucru prin – reducerea timpului de ochire şi mânuire a tr ăgaciului (aproximativ 6–8 secunde); imprimarea unei tensiuni reduse musculaturii bra ţelor, adoptarea poziţiei de tragere corespunz ătoare, cu bazinul u şor către înapoi, blocarea articula ţiei şoldurilor, trunchiul vertical, capul menţinut în pozi ţie verticală normală, f ăr ă încordări excesive ale muşchilor şi tendoanelor, gâtului şi braţelor. Poziţia de tragere însuşită corect devine eficace când tr ăgătorul îşi formează un tonus muscular caracteristic de natur ă reflexă.Această poziţie confer ă tr ăgătorului stabilitate dar şi posibilitatea de a trece în scurt timp, dacă este nevoie, într-o alt ă poziţie (culcat, adă postit, în genunchi etc.). Depărtarea picioarelor unul faţă de celălalt peste o anumit ă limită angrenează tensiuni suplimentare ale grupelor musculare ale membrelor inferioare şi diminuează stabilitatea.
Stabilitatea tr ăgătorului este permanent amenin ţată de mişcările involuntare ce se produc datorită numărului mare de articulaţii, pe fondul lipsei de concentrare a acestuia. Poziţia de tragere corespunz ătoare trebuie însuşită corect de către fiecare tr ăgător, asimilată la nivel de reflex şi perfecţionată în timp.
2.2. Ansamblul mână-pistol; priza cu ambele mâini Prinderea pistolului se face de preferat cu mâna dreapt ă, chiar şi pentru tr ăgătorii ce au ochiul stâng director. Priza este cu ambele mâini Pistolul trebuie poziţionat în prelungirea antebraţului, formând un ansamblul mân ă-pistol. La adoptarea prizei este indicat, pe cât posibil ca unghiul format între axa pistolului şi prelungirea antebraţului să fie cât mai redus. Crosa pistolului se prinde cu toate degetele, imprimând o tensiune modic ă dar fermă în muşchii acestora. Degetele mijlociu, inelar şi mic cuprind strâns lipite crosa pistolului, având rolul principal în susţinerea acestuia cu un efort constant, dat fiind faptul c ă la acest nivel se disip ă for ţa de recul. Degetul mare exercită o presiune laterală asupra crosei, din partea stângă. Mâna stângă vine şi exercită o presiune pe crosa pistolului din partea opus ă, aproximativ egală cu cea a mâinii drepte. Tr ăgaciul este acţionat de către indexul mâinii drepte ( similar pentru stângaci ). Este de preferat ca poziţionarea tr ăgaciului să se facă la îmbinarea dintre prima şi a doua falangă a degetului. Tr ăgaciul trebuie acţionat continuu, progresiv, în plan orizontal (către tr ăgător), f ăr ă a fi bruscat (smucit) aceasta pentru a nu modifica traiectoria glonţului stabilită de tr ăgător prin luarea liniei de ochire.
2.3. Reglarea respira ţiei; luarea corect ă a liniei de ochire; mânuirea trăgaciului; Respiraţia deţine un rol deosebit de important în executarea tragerii, contribuind la men ţinerea poziţiei stabile a pistolului în timpul acţionării tr ăgaciului. Respiraţia este funcţia prin care organismul uman ia din mediu oxigen şi elimină bioxidul de carbon. În procesul respiraţiei, braţele sunt antrenante de cutia toracică într-o mişcare în plan vertical. Din acest motiv, pentru tr ăgător această mişcare trebuie diminuată până la eliminare. Reţinerea şi reglarea respiraţiei contribuie decisiv la executarea unei trageri de calitate. Trebuie menţionat că procesul respiraţiei nu trebuie privit numai din punct de vedere al influenţei asupra stabilităţii pistolului în timpul tragerii. Respiraţia este un proces fiziologic vital al organismului uman cu o frecvenţă permanentă şi nu poate fi întrerupt ă pe o perioadă prea mare de timp şi foarte des. Luarea liniei de ochire – se execut ă cu ajutorul dispozitivului mecanic de ochire, compus din cuiul cătării (determină înclinarea ţevii pistolului în plan vertical) şi ţel (determină înclinarea ţevii pistolului în plan orizontal). Luarea corectă a liniei de ochire se execut ă astfel: Folosind ochiul director tr ăgătorul dispune cuiul cătării la nivelul umerilor ţelului, la egală distanţă stânga – dreapta faţă de păr ţile laterale. Astfel poziţionate, aparatele de ochire se dispun pe ţintă, în punctul dorit. Raza vizual ă care pleacă din ochiul tr ăgătorului, trece deasupra cătării la nivelul acesteia, ansamblul ţel – umerii cătării fiind direcţionat către punctul de reper de pe ţintă.
De calitatea ochirii depinde în propor ţie de 50% rezultatul tragerii. Pentru început tr ăgătorul trebuie antrenat pentru a- şi însuşi deprinderea de menţinere a cuiului cătării între umerii înălţătorului, la acelaşi nivel, pozi ţionat corect, la egal ă distanţă stângadreapta, proiecţia aparatelor de ochire (luarea liniei de ochire) f ăcându-se pe un fond alb. Pentru a scurta timpul în care tr ăgătorul poziţionează aparatele de ochire în mod corect pe ţintă, aceasta poate fi antrenat cu ajutorul unui exerci ţiu ajutător: în poziţie de tragere, cu aparatele de ochire pozi ţionate în mod corect, tr ăgătorul execută o mişcare în plan orizontal sub un unghi de 450 stânga, 450 dreapta, f ăr ă a executa percuţia. În acelaşi mod, mişcarea se execut ă în plan vertical. Tehnica mânuirii tr ăgaciului trebuie însuşită „pas cu pas”. Tr ăgătorul trebuie învăţat să declanşeze la început f ăr ă a lua linia de ochire, con ştientizând for ţa cu care acţioneaz ă tr ăgaciul, pentru a-şi fixa corect această deprindere, ţinând cont de elementele de la punctul
2.4.Executarea tragerii: Concomitent cu ducerea braţelor către înainte şi îndreptarea pistolului către ţintă, tr ăgătorul inspir ă profund, expir ă, poziţionează corect aparatele de ochire pe ţintă acţionând tr ăgaciul continuu, progresiv pe orizontal ă, f ăr ă a-l smuci, până când are loc percu ţia.
2.5. Reluarea tragerii; Formarea algoritmului propriu pe faze; corectarea tragerii După declanşare, tr ăgătorul scoate degetul din garda tr ăgaciului, retrage braţele la un unghi de 45o şi îşi reface capacitatea organismului – execută câteva respiraţii profunde pentru a-şi ventila plămânii şi a oxigena creierul, priveşte clipind des pe un fond închis pentru a- şi reface acuitatea vizuală. Această activitate de refacere are un rol deosebit în executarea unei trageri constante. În mod normal concentrarea şi resursele tr ăgătorului scad în mod progresiv cu cre şterea numărului de lovituri trase, diminuând calitatea tragerii. Acest algoritm trebuie însu şit de către tr ăgător până la amortizare şi pus în aplicare func ţie de numărul de cartuşe alocate şedinţei de tragere. Pentru fiecare lovitur ă în parte, tr ăgătorul parcurge gradual fazele algoritmului, astfel: – dispunerea greutăţii corporale în mod uniform pe ambele picioare, pozi ţionarea acestora astfel încât să diminueze mişcările involuntare din încheieturi, impunerea unui tonus muscular adecvat, pozi ţionarea bazinului cu 2–3 cm către înapoi, f ăr ă a ieşi din centrul de greutate; – adoptarea poziţiei optime pentru tragere prin tragerea umerilor către înapoi, ridicarea pieptului, ducerea braţelor cu pistolul c ătre înainte, semiflexate, f ăr ă a încorda mu şchii braţului şi antebraţului; – poziţionarea pistolului în mână, impunerea unui tonus mediu musculaturii degetelor şi a podului palmelor aproximativ de aceeaşi intensitate; – concomitent cu orientarea armei către ţintă (ducerea braţelor către înainte, semiflexate) tr ăgătorul inspir ă profund, expir ă, dispune în mod corect aparatele de ochire pe ţintă după care poziţionează degetul ar ătător pe tr ăgaci şi începe acţionarea lui f ăr ă a-l brusca; – după plecarea glonţului din ţeavă, tr ăgătorul poziţionează degetul ar ătător aflat pe tr ăgaci în prelungirea gărzii tr ăgaciului, retrage braţele la un unghi de 45 o detensionând toţi muşchii angrenaţi, inspir ă profund de 2–4 ori pentru a- şi regla echilibrul inferior (oxigenează creierul şi elimină producerea st ării de crispare), reface acuitatea vizuală privind pe un fond închis la culoare (iarba, vestimentaţie etc.) clipind de câteva ori în cazul în care ochiul l ăcrimează.
Ochiul trebuie să privească cât mai liber spre ţintă pentru a preîntâmpina încordarea excesivă a muşchilor globului ocular care, obosesc şi deformează vederea, ceea ce implic ă distorsiuni în ochire. Tr ăgătorul trebuie să aibă în vedere faptul c ă o eroare de 1 mm în poziţionarea cuiului cătării între umerii cătării se materializează printr-o deviere de la traiectoria normal ă a glonţului de 3 cm la distanţa de 10 m, aceast ă deviere crescând direct propor ţional cu creşterea distanţei până la ţintă. Pentru a evita crearea fenomenului de refrac ţie a luminii între aparatele de ochire, acestea trebuie să fie vopsite mate. Tehnica acţionării tr ăgaciului este determinantă în executarea unui foc precis. Tr ăgătorul trebuie să-şi desăvâr şească această tehnică prin antrenamente repetate, pân ă la automatizarea deprinderilor acţionarea tr ăgaciului devenind un stereotip dinamic ca reac ţie la perceperea imaginii corecte de ochire. La un anumit grad de perfecţionare a deprinderilor, se formează la nivelul scoar ţei cerebrale legături condiţionate de toţi factorii de tehnică iar declanşarea devine un act automat, tr ăgătorul nu-şi mai concentrează atenţia asupra acţionării tr ăgaciului.
2.6. Greşeli frecvente pe care tr ăgătorul începător este predispus s ă le comită 1) Greşeli legate de însu şirea incorectă sau parţială a algoritmului , ceea ce duce la incapacitatea tr ăgătorului de a controla toate etapele acestuia în vederea execut ării unei trageri de calitate. În situaţii de stres, reflexele tr ăgătorului nu mai funcţionează condiţionat acţionarea tr ăgaciului nu se mai face ca un act automat, ap ărând următoarele greşeli: – smucirea trăgaciului – apare din concentrarea tr ăgătorului excesiv pe aparatele de ochire şi din dorinţa acestuia de a nu dep ăşi momentul când acestea sunt „bine prinse” pe ţintă; – declanşarea necontrolat ă – acţionarea involuntar ă a tr ăgaciului ca o reacţie necontrolată la stimuli perturbatori externi pe fondul unei slabe coordonări; – întârzierea declan şării: a) pe fondul unei pregătiri precare, tr ăgătorul prezintă nesiguranţă încercând s ă-şi creeze condiţii cât mai bune de tragere, ceea ce îl împiedică să declanşeze la timp; b) inhibarea psihică îi creează tr ăgătorului senzaţia că distanta este mai mare. 2) Greşeli generate de prinderea deficitar ă a pistolului: – poziţionarea diferită a pistolului în mână de la o lovitur ă la alta precum şi modificarea intensităţii prizei pe crosa acestuia generează variaţii de grupare; în plan vertical şi orizontal ( priza fermă – aruncă loviturile în plan vertical; priza moale – le aruncă în jos ); – poziţionarea incorectă a indexului pe tr ăgaci şi acţionarea acestuia necorespunzător, în altă direcţie decât pe orizontal ă, precum şi aplicarea unei intensit ăţi diferite în palme la priza pe crosă (generează aruncarea loviturilor stânga jos, dreapta jos sau lateral stânga – dreapta). 3) Greşeli generate de adoptarea unei pozi ţii de tragere incorecte: – poziţionarea picioarelor cu tălpile pe aceeaşi linie – generează mişcări oscilatorii involuntare din încheieturi în plan vertical; – distribuirea în mod inegal a greutăţii corporale pe membrele inferioare şi adoptarea unei stări de încordare excesive la nivelul mu şchilor – generează o preocupare predominantă, pentru menţinerea echilibrului tr ăgătorului, în detrimentul activităţilor de ochire şi mânuirea tr ăgaciului. 4) Greşeli de ochire: – Cătare lipită stânga: cuiul c ătării dispus la nivelul umerilor c ătării dar mai aproape de partea stângă – loviturile vor merge în stânga; – Cătare lipită dreapta: cuiul c ătării dispus la nivelul umerilor c ătării dar mai aproape de partea dreapta – loviturile vor merge în dreapta;
– Cătare plină: cuiul cătării este poziţionat deasupra nivelului umerilor c ătării, la egală distanţă de aceştia – loviturile vor merge sus; – Cătare plină lipită dreapta: cuiul cătării dispus deasupra nivelului umerilor cătării şi mai aproape de partea dreapta – loviturile vor merge sus în dreapta; – Cătare plină lipită stânga : cuiul c ătării dispus deasupra nivelului umerilor cătării şi mai aproape de partea stâng ă – loviturile vor merge sus în stânga; – Cătare subţire: cuiul cătării este poziţionat sub nivelul umerilor cătării, la egal ă distanţă de aceştia – loviturile vor merge jos; – Cătare subţire lipită dreapta: cuiul cătării dispus sub nivelul umerilor c ătării şi mai aproape de partea dreapta – loviturile vor merge jos în dreapta; – Cătare subţire lipită stânga : cuiul c ătării dispus sub nivelul umerilor c ătării şi mai aproape de partea stângă – loviturile vor merge jos în stânga; – Cătare luminată dreapta: datorită luminii în exces ( soare, bec puternic ) din partea dreaptă, tr ăgătorul are impresia că se confruntă cu un caz de c ătare lipită stânga şi repoziţionează aparatele de ochire, mutând cuiul c ătării către dreapta – loviturile vor merge în dreapta; – Cătare luminată stângă: datorită luminii în exces ( soare, bec puternic ) din partea stângă, tr ăgătorul are impresia că se confruntă cu un caz de c ătare lipită dreapta şi repoziţionează aparatele de ochire, mutând cuiul c ătării către stânga – loviturile vor merge în stânga; – Cătare luminată puternic: lumina excesiv ă creează o imagine falsă a cuiului cătării ( acoper ă partea de sus ), ceea ce determin ă tr ăgătorul să-l repoziţioneze către „în sus”, pentru a-l aduce la nivelul umerilor cătării – loviturile vor merge sus;
2.6. Rolul psihicului în procesul tragerii Activitatea tr ăgătorului este în principal de natur ă nervoasă, rolul preponderent avându-l sistemul nervos central, care coordonează activitatea biomecanică a corpului. Algoritmul activităţilor pe care tr ăgătorul le desf ăşoar ă la tragerea cu pistolul devin deprinderi după o anumită perioadă de exersare, implicând un proces de automatizare la nivelul emisferelor cerebrale ale tr ăgătorului, care influenţează pozitiv activitatea acestuia (ac ţionează cu mai multă uşurinţă, cu o mai mare rapiditate, depune o cantitate mai mic ă de efort fizic şi psihic f ăr ă a fi nevoie să conştientizeze fiecare mişcare în parte). Este bine pentru tr ăgător să asimileze de la început no ţiunile corecte pentru că odată consolidate deprinderile greşite, cu greu pot fi şterse din memorie şi însuşite din nou în mod corect. Procesul de pregătire al tr ăgătorului se bazeaz ă pe crearea în mod treptat, în timp, de reflexe condiţionate specifice. Antrenamentul nu specifică numai tragerea cu cartu şe, tr ăgătorului fiindu-i deosebit de utilă folosirea diferitelor mijloace de lucru pentru însuşirea tehnicii (antrenament „la rece”, lucru la simulator). În mod similar cu învăţarea şi perfecţionarea elementelor tehnice şi a deprinderilor practice, tr ăgătorul trebuie să-şi dezvolte calităţile psihice care să-l ajute în depăşirea momentelor critice, generate de stres, oboseal ă. Efectul fiziologic generat de emo ţii puternice, stres, se materializeaz ă prin accelerarea pulsului tr ăgătorului, oscilaţia tensiunii arteriale, apariţia unei încălziri bruşte a corpului şi a transpiraţiei, accelerarea ritmului respiraţiei, toate acestea influen ţând tonusul muscular, ducând la dereglarea pozi ţiei tr ăgătorului, apariţia oscilaţiilor braţelor de o amplitudine din ce în ce mai mare, diminuându-se în acelaşi timp abilitatea însuşită de tr ăgător la antrenament în derularea algoritmului.
Tr ăgătorul se inhibă, nu-şi mai coordonează mişcările, asupra lui instalându-se nesiguranţa, teama, pe fondul fixării incorecte sau insuficiente în procesul de antrenare a reflexelor condiţionate. De aceea este important ca fiecare antrenament s ă se desf ăşoare cu o temă precisă, să fie planificat corespunzător gradului de pregătire în domeniul tragerii a celui instruit, să fie bine dozat şi executat cu un procentaj de concentrare peste 50%.
Capitolul III
3. FORMAREA DEPRINDERILOR PENTRU EXECUTAREA UNEI TRAGERI EFICIENTE CU PISTOLUL ÎN IPOSTAZE DIFERITE 3.1. Scoaterea pistolului din toc în diferite pozi ţii, încărcarea şi punerea lui în pozi ţie de tragere, executarea tragerii; reînc ărcarea tactic ă şi de viteză 3.1.1. POZIŢII DE TRAGERE Poziţia de tragere din picioare Scoaterea pistolului din toc este esen ţială pentru toate tipurile de tragere. Poziţia unu: Se adoptă atunci când se percepe o tinta şi se decide scoaterea armei pentru a fi folosit ă. Tr ăgătorul trebuie să se orienteze cu fa ţa spre tinta ş i să scoată pistolul din toc repede. Pentru a se executa o prindere corectă, trebuie format reflexul de prindere a mânerului pistolului cu mâna care execută tragerea. Mânerul trebuie apucat cât mai de sus cu podul palmei, degetul ar ătător este întins şi pistolul se prinde cu cele trei degete r ămase.. Cu degetul mare se deschide tocul pistolului, dup ă care se continuă prinderea şi scoaterea acestuia din toc. Mâna cealalt ă este adusă pe linia de centru a corpului şi este ţinută deschisă, cu degetele întinse, orientat ă la 45 de grade în jos pentru a fi gata să primească pistolul. Pentru a executa aceste mi şcări rapid şi corect trebuie să se elimine efortul şi mişcările suplimentare. Dacă se execut ă antrenament suficient pentru scoaterea pistolului din toc, se poate executa din ce în ce mai repede. Scoaterea pistolului din toc trebuie f ăcută corect şi în cea mai mare vitez ă. Poziţia doi: Prinderea pistolului şi extragerea acestuia din toc difer ă de la persoan ă la persoană. De îndată ce se scoate pistolul din toc, acesta se duce repede în direc ţia tintei, pe linia de centru a corpului pentru a fi prins şi cu mâna cealaltă, degetul ar ătător fiind pregătit pentru tragere. După ce se îndreapt ă ţeava către tinta, se poate dezasigura pistolul. Când se execut ă mişcările pentru următoarea poziţie, se îndreaptă pistolul cu ţeava spre ţintă, pe direc ţia ochiului director . Această poziţie se va executa din ce în ce mai repede, dup ă acomodarea cu aceast ă tehnică. Poziţia trei: În această poziţie mâna de sprijin prinde pistolul, trecându-se la pozi ţia de tragere cu cele două mâini, gura ţevii fiind îndreptată către ţintă. Degetul ar ătător nu este încă pe tr ăgaci, dacă nu urmeaz ă să se execute foc. Aceasta este poziţia ,,Gata pentru tragere!”, cu degetul în afara g ărzii tr ăgaciului. Partea superioar ă a corpului trebuie să fie semi-relaxată, capul fiind u şor adus în faţă într-o poziţie naturală.
Notă: Ducerea mâinilor şi a pistolului către înainte, din poziţia trei spre poziţia patru se execut ă relativ repede, astfel încât această mişcare să permită luarea liniei de ochire şi apăsarea tr ăgaciului.
Poziţia patru: Este poziţia finală din care se ob ţine cea mai bună şi cea mai precisă tragere. Dacă se dispune de timp, se trec în revist ă regulile de bază pentru executarea tragerii. Această poziţie nu se menţine prea mult dacă nu este necesar. Timpul optim de r ămas în aceast ă poziţie este de 4-6 secunde de la adoptare. Dup ă ce se execut ă tragerea, se îndepărtează degetul de pe tr ăgaci, se ia o pauză de respiraţie. Când se revine la pozi ţia trei, trebuie verificată starea armei (dac ă este în funcţiune), se asigur ă. Acest lucru permite adoptarea sau schimbarea poziţiei şi a direcţiei de tragere în caz de nevoie. Pentru a se lua o pauz ă trebuie să se ajungă în poziţia ,,Repaus”! sau înapoi la pozi ţia trei. Poziţia ,,Repaus”! este folosit ă pentru evaluarea unei situaţii după ce se execut ă tragerea. Această poziţie se poate folosi în poligon pentru a face pauz ă între trageri. Pentru a r ămâne mereu alert şi gata de ac ţiune, folosirea pozi ţiei trei pentru odihnă şi aşteptare permite imediat reluarea tragerii, la nevoie, fiind mai eficientă decât pozi ţia ,,Repaus”!, deoarece ţeava r ămâne astfel îndreptat ă spre tinta sau spre zona acesteia.
Poziţia de tragere din genunchi Aceasta este o pozi ţie tactică, deoarece poate fi folosit ă pentru a ascunderea dup ă un obstacol disponibil, putându-se ieşi prin dreapta sau prin stânga pentru a se deschide focul. Poziţia de tragere din genunchi permite adă postirea şi mişcarea la nevoie. Poziţia de tragere din genunchi este bună pentru tinte aflate la distanţă, dacă tr ăgătorul se află după o bună acoperire şi dacă se poate trece imediat la o pozi ţie ,,culcat”. De asemenea permite aşezarea într-un genunchi, având un unghi de 90 de grade la ambele picioare pentru mai multă stabilitate. Când se trece de la poziţia în picioare la cea în genunchi, se înlocuieşte talpa cu genunchiul pentru a ob ţine rapid o pozi ţie stabilă şi consistentă. Se poate adopta pozi ţia în genunchi şi în funcţie de partea pe care se g ăseşte încărcătorul pentru a fi mai uşor de înlocuit. Pentru a se trage de după acoperire, se execut ă sprijin pe genunchiul corespunzător direcţiei în care se execut ă tragerea (dacă se trage spre dreapta, se execut ă sprijin pe genunchiul drept, evitându-se expunerea). Constituţia fiecărui tr ăgător influenţează foarte mult pozi ţia de tragere ,,în genunchi”, pentru unii fiind chiar greu de adoptat. Poziţia ,,în genunchi”, poate fi adoptată şi pentru a se trage sub un unghi mai mare pentru cazul în care este nevoie de aceasta.
Poziţia de tragere culcat ,,Pozi ţia de tragere culcat” este o pozi ţie care ofer ă o protecţie mai mare tr ăgătorului. Această poziţie se adoptă pentru a se evita o situa ţie critică, nu pentru odihna tr ăgătorului. În ,,poziţia culcat-rostogolit” arma se aduce pe aceea şi linie cu corpul pentru a se ob ţine un control mai bun asupra reculului. Dacă este nevoie de un punct mai înalt pentru a se lua linia de ochire, se poate folosi unul dintre genunchi pentru a se ridica arma. Se poate face acest lucru dup ă poziţia de tragere culcat în stil militar, cu sprijin pe coate. Această poziţie prezintă dezavantajul că nu se mai poate controla reculul ca la ,,pozi ţia culcat-rostogolit”.
Trebuie executat mult antrenament pentru a se forma deprinderi pentru înc ărcarea pistolului şi pentru corectarea eventualelor incidente de tragere din ,,pozi ţia de tragere culcat”. Ambele poziţii sunt utile pentru diferite situa ţii. Trebuie practicate pentru a se vedea care se potrivesc fiecărui tr ăgător. Pentru a se trece de la pozi ţia de tragere în picioare la pozi ţia culcat sau în genunchi, se a şează mai întâi mâna stângă (dreaptă) pe pământ, uşor către înainte, reuşindu-se în acest fel a şezarea pe sol cât mai repede şi cât mai către în faţă.
Scoaterea pistolului din toc din pozi ţia aşezat pe scaun Se execut ă la fel ca la poziţia în picioare, etapele pentru aceast ă tehnică fiind aceleaşi ca şi pentru poziţia în picioare.
Poziţia de tragere a şezat Poziţia aşezat se poate folosi atunci când situa ţia o permite. În această poziţie tr ăgătorul este limitat în mişcare dar, cu acoperirea potrivit ă, aceast ă poziţie poate fi foarte stabil ă. – Coatele sunt sprijinite în interiorul genunchilor, aceştia constituind sprijinul necesar acestei poziţii pentru a nu interveni obosirea muşchilor. Tragerea peste un obstacol nu este întotdeauna cea mai bună utilizare a acoperirii, dar situa ţia poate dicta folosirea acestei pozi ţii. – O variantă este f ăr ă sprijin, braţele fiind în aceeaşi poziţie de la tragerea în picioare.
Poziţia de tragere cu o mână – Tragerea cu mâna dreaptă Această poziţie este folosită pentru a se trage cu pistolul atunci când tr ăgătorul dreptaci (stângaci) are mâna cealalt ă ocupată cu ceva mult prea important pentru a putea apuca pistolul cu ambele mâini. Pentru această poziţie, trebuie dus piciorul drept către înainte, astfel încât braţul să fie în prelungirea umerilor, pieptul fiind orientat lateral, având greutatea corpului lăsată uşor către înainte. Pistolul se ţine în podul palmei, în prelungirea antebraţului, pentru a prelua reculul prin braţ către piept.
– Tragerea cu mâna stângă Această poziţie este folosită pentru a se trage cu pistolul folosind mâna mai slab ă, la antrenament în poligon sau când tr ăgătorul este r ănit. Pentru această poziţie, trebuie dus piciorul stâng către înainte, astfel încât braţul să fie în prelungirea umerilor, pieptul fiind orientat lateral, având greutatea corpului lăsată uşor către înainte. Pistolul se ţine în podul palmei, în prelungirea antebraţului, pentru a se prelua reculul prin bra ţ către piept. Această poziţie trebuie exersat ă până la însuşire, pentru a se lua corect linia de ochire şi pentru a se lovi ţinta în mod eficient, la nevoie folosindu-se chiar corec ţii (unii tr ăgători probabil vor trebui să ţintească mai spre stânga pentru a lovi centrul ţintei). În timpul tragerii braţul drept trebuie ţinut lipit de piept pentru a se împiedica mişcarea corpului în timpul execut ării tragerii.
Tragere din spatele unui ad ăpost Se poate executa: – pe deasupra adă postului; – pe lângă adă post. Tehnica de tragere pe deasupra ad ă postului ofer ă o posibilitate mai mare de acoperire şi o bază stabilă de susţinere pentru armă. În plus nu conteaz ă dacă tr ăgătorul este dreptaci sau stângaci. Pentru a se obţine eficienţă şi viteză se face economie de mi şcare şi de efort Pentru a nu se trage în ad ă post trebuie acordată atenţie luării liniei de ochire.
Tragerea pe deasupra ad ăpostului Pentru aceasta tr ăgătorul trebuie să adopte o pozi ţie ghemuit în spatele ad ă postului. Pentru un adă post mai jos tr ăgătorul se aşează în genunchi pentru a nu se expune. Pistolul trebuie s ă fie pregătit şi gata de tragere. Dacă tr ăgătorul iese de dup ă adă post trebuie să o facă numai pentru a trage, nu pentru a se expune. Dacă se trage pe deasupra unui ad ă post, tr ăgătorul poate folosi acest adă post drept bază de susţinere, cu condiţia ca pistolul s ă nu fie extins dincolo de acesta, dar atunci când se folose şte această tehnică, tr ăgătorul nu trebuie niciodată să fixeze pistolul pe o bază dur ă, mâinile fiind plasate între pistol şi adă post.
Tragerea pe lâng ă adăpost (în picioare, în genunchi sau şezând şi/sau întins) Ca şi la metoda de tragere pe deasupra, tr ăgătorul trebuie să stea cât mai aproape de ad ă post atunci când pistolul este preg ătit pentru tragere. Această poziţie va expune o suprafa ţă cât mai mică din corpul său. El trebuie să tragă din pozi ţia principală ca tr ăgător, adică cu dreapta dac ă este dreptaci sau cu stânga dacă este stângaci. Dacă tr ăgătorul nu este antrenat pentru a trage şi cu mâna mai slab ă, atunci el trebuie s ă stea rezemat când trage. Atunci când stă în picioare sau în genunchi tr ăgătorul trebuie să facă un pas înainte pentru a se angaja în tragere şi pentru a putea nimeri chiar şi cea mai îndep ărtată ţintă. Dacă este în pozi ţie culcat tr ăgătorul se va deplasa cu un cot spre înainte şi apoi se va rostogoli pentru a trage. Trebuie întotdeauna acordat ă atenţie suprafeţei de corp expuse atunci când se trageţi folosind această tehnică. Se mai poate încerca schimbarea pozi ţiei în funcţie de situaţii şi de tipurile de adă post pentru a se minimaliza expunerea.
3.1.2. Tehnici de deplasare cu arma Notă: Degetul cu care se apas ă tr ăgaciul va fi în afara g ărzii tr ăgaciului până când se intenţionează să se tragă.
a. Deplasarea înainte Tragerea din mişcare reprezintă o necesitate deoarece de multe ori trebuie înaintat spre sursa de ameninţare, nefiind timp suficient pentru oprire şi executarea tragerii de pe loc.
Pentru a se trage eficient din mi şcare trebuie executat antrenament astfel încât s ă se obţină o deplasare rapidă şi o lovire eficient ă a ţintei. Deplasarea înainte se face prin pa şi mărunţi şi repezi, folosindu-se suprafaţa călcâiului şi rulând apoi talpa piciorului pe vârful degetelor pentru a se face urm ătorul pas, având corpul uşor aplecat către înainte cu genunchii îndoi ţi pentru a se amortiza şocurile. Mişcarea corpului trebuie limitată de la talie în jos pentru a nu se aduce modific ări liniei de ochire în momentul apăsării pe tr ăgaci. Pentru a se trage precis în timpul mersului trebuie executat antrenament şi pentru schimbarea încărcătorului şi pentru remedierea incidentelor de tragere în timpul mersului. La o distanţă mai mică de 25 de metri în faţa unei ţinte reprezentată de o siluet ă întreagă ar trebui să se obţină o tragere eficientă.
b.
Deplasarea înapoi
Într-o situaţie tactică reală uneori este necesar s ă se facă şi o deplasare către înapoi. Mai întâi se identifică locul în care trebuie s ă se ajungă precum şi cea mai bun ă metodă. Se studiază obstacolele din teren, după care se face reorientarea c ătre tinta ş i se începe deplasarea înapoi, rulând pe vârful piciorului, pe talp ă şi pe călcâi. În felul acesta piciorul va identifica eventualele obstacole întâlnite pentru a fi evitate sau ocolite. Pericolele la deplasarea înapoi sunt inerente şi de aceea trebuie gestionate cu mare aten ţie în funcţie de situaţie.
c. Tragerea în lateral fa ţă de sensul deplas ării Acest lucru se poate realiza foarte u şor prin întoarcerea păr ţii superioare a corpului către tinta şi efectuând tragerea . Se poate încetini deplasarea în momentul tragerii, dar şi această metodă trebuie practicată pentru a determina cât de repede se poate face deplasarea. Dacă este nevoie de o întoarcere mai mare, atunci aceasta se face cu tot corpul orientat pe direcţia tintei, în funcţie de situaţie, putându-se executa tragerea în lateral şi cu o singur ă mână.
d. Pasul lateral Pentru aceasta trebuie deplasat lateral piciorul care se afl ă cel mai aproape de direc ţia în care urmează să se facă deplasarea, dup ă care se aduce lâng ă el şi celălalt picior, repetându-se până se ajunge în locul dorit. Picioarele nu se ridic ă de pe sol decât dac ă este nevoie pentru ocolirea unui obstacol şi pentru păstrarea echilibrului. Această tehnică poate fi folosită şi pentru deplasarea înapoi.
e. Orientarea ţevii pe timpul deplas ărilor Pe timpul deplasărilor arma se ţine în poziţia ,,de aşteptare” sau în pozi ţia ,,gata pentru tragere”. Pentru ca deplasarea s ă se facă în siguranţă faţă de propria persoan ă şi faţă de alţii, trebuie acordată mare atenţie locului în care se ţine orientată ţeava. Dacă prin faţa ţevii trece un individ nepericulos, se îndoaie mâinile din încheietur ă pentru a se orienta ţeava pistolului în jos, până când persoana respectiv ă iese din raza de ac ţiune a armei, apoi se aduce din nou pistolul în pozi ţia anterioar ă.
Trebuie conştientizată în permanenţă direcţia în care este orientat ă ţeava armei, aceasta putând fi îndreptată în orice direcţie în care nu se inten ţionează să se tragă, dar trebuie f ăcut foarte mult antrenament la rece pân ă când acest lucru devine reflex.
f. Întoarcerea la 90 de grade Se face o pivotare pe c ălcâiul piciorului stâng (drept) şi pe vârful piciorului drept (stâng), lăsându-se greutatea corpului pe vârful piciorului stâng (drept) şi orientându-se către direcţia de întoarcere, aducându-se şi celălalt picior la o distanţă egală cu lăţimea umerilor, după ce sa f ăcut întoarcerea complet ă.
g. Întoarcerea la 180 de grade Întoarcerea la 180 de grade este în mod normal se face dintr-o pozi ţie statică, în picioare şi este similar ă întoarcerii la 90 de grade discutat ă anterior. La fel ca la întoarcerea la 90 de grade, centrul de greutate se las ă pe piciorul cu care se începe întoarcerea. Piciorul din exterior va acţiona ca o frână astfel încât să se poată adopta o poziţie de tragere, de îndată ce corpul este orientat cu fa ţa catre tinta. În etapa de extragere a pistolului din toc, ţeava pistolului nu se aduce în poziţie orizontală până ce nu s-a executat întoarcerea completă către ţintă.
3.1.3.Tehnici de reînc ărcare Antrenamentul pentru însuşirea tehnicilor de reîncărcare are ca obiectiv eliminarea unor greşeli cum ar fi: scă parea încărcătoarelor, tremurul mâinilor, montarea greşită a încărcătoarelor, montarea unor înc ărcătoare goale la armă şi orice alte manevre greşite. Pentru însuşirea tehnicilor de reîncărcare este necesar ca tr ăgătorii: – să-şi dezvolte o metodă corectă pentru purtarea încărcătoarelor în toc. Toate înc ărcătoarele trebuie să fie poziţionate cu faţa în jos, având cartu şele orientate spre înainte. Locul de păstrare a încărcătoarelor trebuie să le protejeze adecvat pe timpul desf ăşur ării unor activităţi intense. – să nu practice niciodată o încărcare administrativă. De la o încărcare iniţială, trebuie să se ajungă în timp la o încărcare de viteză. Se pleac ă de la o încărcare corectă f ăcută încet, mărindu-se ritmul pe măsur ă ce se exerseaz ă, importantă fiind deprinderea unei tehnici corecte de încărcare – să ştie când trebuie să reîncarce. Atunci când este posibil, se execut ă o încărcare tactică, deoarece este mai sigur s ă se facă o reîncărcare dacă există cartuş pe ţeavă, putând fi folosit oricând la nevoie. În felul acesta nu mai este nevoie de eliberarea man şonului. – să-şi formeze deprinderi pentru prinderea corect ă a încărcătorului pe care urmeaz ă să-l introducă la armă, pentru a se exclude posibilitatea de sc ă pare a acestuia sau dificultăţile inerente încărcării. Pentru a se introduce înc ărcătorul la pistol, acesta se ghidează cu ajutorul degetului ar ătător. Trebuie verificată cu atenţie introducerea corect ă şi până la capăt a încărcătorului la pistol. Pentru însuşirea acestor tehnici acestea se exerseaz ă sub o oarecare formă de stres: prin competiţii, în condiţii de zgomot, după alergare, etc.. Reîncărcarea pistolului semiautomat se poate face prin următoarele mişcări:
– mişcarea unu: după luarea deciziei de reînc ărcare, se păstrează atenţia asupra tintei, atât cu pistolul cât şi cu privirea. Având degetul luat de pe tr ăgaci şi dus în afara gărzii tr ăgaciului, cu mâna netr ăgătoare se extrage încărcătorul nou din toc. Pentru a se extrage corect încărcătorul, degetul ar ătător se întinde către partea din faţă a acestuia şi se apucă din lateral cu degetul mare şi cel mijlociu. – mişcarea a doua: având prins corect noul înc ărcător, se apăsa butonul pentru eliberarea încărcătorului vechi.. Privirea trebuie aruncat ă repede la pistol pentru a se asigura efectuarea corectă a schimbului de înc ărcătoare şi dusă repede înapoi către tinta., se introduce încărcătorul nou in pistol, menţinându-se în câmpul vizual ţeava pistolului. – mişcarea a treia: când încărcătorul este pe jum ătate introdus, cu palma mâinii netr ăgătoare se împinge ferm pentru a-l introduce complet în pistol. Trebuie menţinute mereu în câmpul vizual gura ţevii şi linia de ochire, astfel încât să se reducă pe cât posibil mi şcarea şi să se mărească viteza de realimentare, pentru a fi gata de tragere cât mai repede Reîncărcarea rapid ă Această tehnică se folose şte atunci când se consum ă toate cartuşele, iar manşonul a r ămas către înapoi. Spre deosebire de reînc ărcarea tactică, care este ceva mai lent ă, această tehnică se bazează pe viteză pentru a se putea continua tragerea. Se va putea ajunge la acest lucru încet pentru a se putea înv ăţa mişcările în mod corect, viteza venind pe m ăsur ă ce se execut ă antrenament. Trebuie realizat ă o anumită continuitate şi constanţă în menţinerea unei linii drepte între ochi, gura ţevii şi ţintă, astfel încât atunci când se aduce pistolul în pozi ţia iniţială de tragere, să se poată executa foc imediat. Se execut ă în patru mişcări: – mişcarea unu: când manşonul pistolului a r ămas blocat în spate, se apasă pe dispozitivul de scoatere a încărcătorului cu degetul mare al mâinii tr ăgătoare, concomitent cu ducerea mâinii netr ăgătoare la locul de purtare a înc ărcătorului nou. Cu degetul ar ătător al mâinii netr ăgătoare se identifică încărcătorul, se prinde apoi între degetul mare şi degetul mijlociu, astfel încât să se controleze scoaterea înc ărcătorului şi montarea lui la pistol. Locul de păstrare a încărcătorului determină modul în care se execut ă această mişcare. Dacă încărcătorul nu cade atunci când se apas ă pe dispozitivul de scoatere a înc ărcătorului, atunci va trebui extras cu mâna din mânerul pistolului cât mai repede. Pentru aceasta se poate folosi o margine a noului înc ărcător, sau degetele inelar şi mic, după care se continu ă prin a se reîncărca pistolul. – mişcarea a doua: imediat ce încărcătorul a ieşit din pistol şi încărcătorul cel nou se îndreaptă spre pistol, acesta se rote şte uşor pentru a se observa locul în care se introduce noul încărcător. Trebuie avut în vedere locul pe unde va intra înc ărcătorul pentru a exista convingerea că încărcătorul se introduce corect. De asemenea trebuie men ţinută alinierea între ochi, gura ţevii şi ţintă. – mişcarea a treia: când se începe introducerea noului înc ărcător, se priveşte mânerul pistolului pentru a se asigura că degetul ar ătător ghidează corect încărcătorul la pistol. Dup ă ce s-a introdus jumătate din încărcător la pistol, se vizualizeaz ă ţinta, concomitent cu împingerea energică a încărcătorului la pistol (având palma cu degetele întinse) cu podul palmei netr ăgătoare. Piedica manşonului se eliberează astfel încât să se închid ă automat, sub tensiunea arcului recuperator. O soluţie alternativă ar fi apucarea man şonului cu mâna netr ăgătoare, tragerea lui spre spate după care se las ă să se închidă automat. Dacă se folose şte această tehnică, pistolul se rote şte pentru a fi apucat cu mâna netr ăgătoare şi pentru a se trage de man şon către înapoi, după care se eliberează manşonul, acesta închizându-se automat. Dup ă ce se efectueaz ă acest lucru, pistolul se prinde din nou cu ambele mâini, se ia linia de ochire şi se înfruntă ameninţarea.
– mişcarea a patra: după ce se prinde din nou pistolul cu ambele mâini, se continuă tragerea. Dacă se menţine alinierea între ochi, gura ţevii şi ţintă, atunci va fi uşor să se execute luarea liniei de ochire. Pentru o reîncărcare rapid ă (de la mişcarea a treia la mi şcarea a patra, o tragere, reîncărcare şi iar tragere), un timp poate fi considerat bun dac ă se execută în 3-3,5 secunde pentru o ţintă reprezentând o siluet ă completă în mărime naturală, la o distanţă de 7 metri. 3.2 Tehnici de preg ătire pe timpul antrenamentului Pentru obţinerea unei trageri eficiente şi în condiţii de siguranţă, metodele de preg ătire pe timpul antrenamentului trebuie învăţate şi însuşite corect şi pe îndelete.
a).Tragerea f ără cartuşe Este cea mai eficient ă şi cea mai ieftină metodă de pregătire. Este nevoie de un pistol gol şi un loc sigur pentru antrenament. Dacă antrenamentul are loc într-o înc ă pere este obligatorie purtarea vestei antiglonţ pentru siguranţă în cazul unei desc ărcări accidentale. Niciodată nu se execut ă antrenament cu încărcătoare pline sau cu muniţie reală atunci când se execut ă tragere f ăr ă cartuşe. Pistolul trebuie controlat de cel puţin două ori pentru a nu avea muni ţie pe ţeavă sau în încărcătoare. Se pot folosi cartuşe de exerci ţiu sau încărcătoare de exerciţiu pentru antrenamentul prin aceast ă metodă. Şedinţa de tragere (antrenamentul) începe la fel ca oricare alta având obiectivele bine definite, cu tehnica necesar ă şi mult calm. Cele mai moderne pistoale nu sunt afectate de tragerea f ăr ă cartuşe. Se impune coordonarea antrenamentului de c ătre un instructor specializat , pentru a preciza când se execut ă corect şi când nu, existând astfel posibilitatea de perfec ţionare a tr ăgătorului.
b).Tragerea cu muni ţie de manevră Este folosita pentru simularea tragerii în condiţii asemănătoare celor reale, pentru a familiariza tr ăgătorul cu zgomotul produs de armă, precum şi cu reculul acesteia. Atunci când se trage cu cartu şe de manevr ă, instructorul poate observa dac ă, în anticiparea reculului, tr ăgătorul for ţează uşor arma în jos. Dup ă repetarea acestei tehnici acest lucru poate fi corectat din proprie ini ţiativă de către tr ăgător.
c).Direcţionarea loviturii Constă în precizarea locului unde trebuie lovit ă ţinta de către glonţ, în funcţie de locul în care trebuie luată linia de ochire, de exemplu c ătre dreapta, în centru, etc. Dacă tr ăgătorul nu direcţionează lovitura corect, înseamn ă că nu a luat corect linia de ochire, el putând fi corectat de instructor în timpul tragerii. În acest sens poate fi folosit ă metoda ceasului. De exemplu „zece centimetri la ora trei”, ceea ce înseamnă „zece centimetri” dinspre centrul ţintei spre ora trei.
d).Tragerea cu ochire lent ă Această tehnică de antrenament este una dintre cele mai importante pentru orice tr ăgător şi se foloseşte pentru evaluarea modului de în ţelegere şi de folosire a principiilor de baz ă ale tragerii. Constă în respectarea tuturor principiilor de baz ă ale tragerii de fiecare dat ă când se apas ă pe tr ăgaci, f ăr ă grabă, fiind de preferat s ă se înceapă tragerea mai târziu, decât s ă se irosească un cartuş. Pistolul nu trebuie ţinut în ultima pozi ţie de tragere mai mult de 4-5 secunde. Dacă se face acest lucru trebuie sa se revin ă in pozi ţia anterioara şi să se reînceap ă din aceasta pozi ţie. Tr ăgătorul trebuie să se concentreze asupra a ceea ce are de f ăcut, menţinerea aparatelor de ochire pe ţintă concomitent cu mânuirea lin ă a tr ăgaciului. Un bun control al tr ăgaciului permite cocoşului să lovească in capsa detonanta f ăr ă a se aduce modificări liniei de ochire. O anumita mişcare este acceptabilă, dar trebuie executat antrenament pentru diminuarea acesteia. Pentru a se dobândi vitez ă trebuie ca acţiunile să fie efectuate într-o manier ă corectă şi trebuie acordata atenţie minimalizării sau chiar reducerii mişcărilor (economie de mişcare şi de efort = viteză). Viteza se obţine chiar dacă uneori se rateaz ă în propor ţie de 30%, apoi reducându-se viteza se face antrenament până la lovirea în propor ţie de 100% a ţintei (metoda împinge/trage).
e).Tragerea cu pistoale cu aer comprimat sau cu bile Pistoalele cu aer sau cu bile pot fi folosite pentru efectuarea unui antrenament ieftin şi realist. La tragerea cu aceste pistoale se aplic ă principiile de baz ă ale tragerii şi prevederile de siguranţă, singura diferenţă fiind pistolul.
f).Tragerea cu folosirea de cronometre Tragerea cu folosirea unui cronometru nu poate fi omisă. Folosirea corectă a unui cronometru ajută la calcularea progreselor tr ăgătorilor. Un cronometru obişnuit poate ajuta la calcularea timpilor de tragere precum şi a timpului dintre executarea mai multor lovituri.
3.3. Incidente ce apar în timpul tragerii; remedierea lor în timp util Incidentele de tragere sunt de obicei u şor de remediat. Fiecare incident trebuie abordat ca şi cum ar apărea într-o situaţie reală de folosire a focului armamentului. Remedierea incidentelor de tragere trebuie cunoscută foarte bine şi f ăcută foarte repede, în propor ţie de sută la sută (cu excepţia cazului în care arma se stric ă), astfel încât, doar la o simplă privire a pistolului să se identifice problema şi să se treacă imediat la remedierea acesteia. Remedierea unui incident de tragere depinde de situa ţia în care se găseşte tr ăgătorul în acel moment. Închiderea incomplet ă a manşonului – manşonul nu execută închiderea complet ă după ce este eliberat. Acest tip de incident se remediaz ă întotdeauna la fel, indiferent de mâna folosit ă. Acest incident apare de obicei atunci când se execut ă încărcarea iar tensiunea creat ă de arcul recuperator nu permite închiderea manşonului . Pentru a se remedia acest incident, se ia degetul de pe tr ăgaci, scoţându-se în afara gărzii tr ăgaciului, după care se love şte manşonul cu podul palmei pentru a-i permite închiderea completă.
Incident de tragere Tipul I – Acest incident apare atunci când tr ăgătorul a omis să armeze sau când capsa detonantă nu se aprinde. Descriere – se fac operaţiunile pregătitoare pentru tragere, se aude şi se simte percutorul, dar arma nu produce plecarea glon ţului.. Înainte de a se remedia acest lucru mai întâi se ia degetul de pe tr ăgaci. Remediere: 1. se loveşte baza încărcătorului cu podul palmei (cu degetele întinse), pentru a se verifica dacă încărcătorul este bine pozi ţionat şi închis. 2. se trage de manşon până ce ajunge complet în spate şi apoi se eliberează pentru a se închide automat sub tensiunea arcului recuperator. Pistolul se poate roti u şor către mâna netr ăgătoare, pe axul s ău. Acest lucru permite efectuarea mai rapidă a manevrei. Pistolul se menţine orientat cu ţeava către ţintă. 3. Gata pentru tragere. Pistolul se îndreaptă din nou c ătre ţintă, putându-se executa sau relua tragerea, aşa cum s-a inten ţionat înainte de a se ivi acest incident. Incident de tragere Tipul II – acest incident apare de obicei prin blocarea manşonului de către tubul nearuncat, din cauza unui ejector murdar sau defect. Acest incident se remediaz ă uşor prin scoaterea tubului din fereastra manşonului, fie că este blocat în plan orizontal, fie în plan vertical. Descriere: în timpul tragerii nu se mai observă ţelul, manşonul nu s-a închis complet şi tr ăgaciul este moale. Remediere: se prinde manşonul pe deasupra. Degetele nu se pun în fa ţa ţevii pistolului. Manşonul se trage puţin înspre înapoi şi se elibereaz ă uşor. Manşonul nu trebuie tras prea mult înapoi deoarece va fi nevoie de mai mult timp pentru rearmare şi pentru pregătirea pentru tragere, existând riscul unei duble alimentări, deoarece deja exist ă un cartuş pe ţeavă. După deblocarea camerei, man şonul va introduce un nou cartuş în camera cartuşului, pistolul fiind pregătit pentru tragere. Notă : întotdeauna degetele trebuie trecute pe deasupra man şonului, astfel încât orice problemă există, pe verticală sau pe orizontal ă, să poată fi remediată imediat. Incident de tragere Tipul III – acest incident de tragere (alimentare dubl ă) apare atunci când tubul cartuşului tras nu este extras iar urm ătorul cartuş se blocheaz ă în camer ă înapoia acestuia. Pentru remedierea rapidă a acestui incident este nevoie de dexteritate. Descriere: în timpul tragerii la un moment dat se observă oprirea manşonului către înapoi, blocarea acestuia, tr ăgaciul fiind moale şi nu se produce tragerea. Remediere: – cu degetul luat de pe tr ăgaci, se roteşte uşor pistolul pentru a se putea elibera piedica manşonului cu degetul opozabil al mâinii tr ăgătoare. Cu mâna ne-tr ăgătoare se trage manşonul către înapoi şi se blocheaz ă; – se scoate încărcătorul de la pistol; – se trage de manşon către înapoi (de cel pu ţin două ori) până când tubul este extras şi aruncat; – se introduce încărcătorul la pistol; – se trage de manşon către înapoi şi se lasă să se închidă automat, pistolul fiind gata pregătit pentru tragere. Când se execut ă această operaţiune, se poate roti u şor pistolul pentru a se folosi mâna netr ăgătoare. Notă: Remedierea acestui incident trebuie exersat ă deoarece este cea mai complex ă.
Capitolul IV NOŢIUNI DE BALISTIC Ă 4.1. NOŢIUNI DE BALISTIC Ă INTERIOAR Ă Balistica reprezintă o ramur ă a fizicii aplicate, care se ocup ă cu studiul mi şcării unui corp aruncat sub un anumit unghi faţă de orizontală, mişcare determinată de impulsul ini ţial, de atracţia gravitaţională şi influenţată de rezistenţa mediului. Denumirea de balistic ă derivă din grecescul “ballo” – a arunca. Balistica interioar ă studiază fenomenele ce se petrec cu glon ţul (proiectilul) în interiorul ţevii, sub acţiunea gazelor rezultate din arderea pulberii (înc ărcăturii de azvârlire). Aceste fenomene sunt: pirostatica şi pirodinamica. Pirostatica: studiază arderea pulberii într-un volum constant. Pirodinamica: studiază arderea pulberii într-un volum variabil, respectiv în ţeavă, după ce glonţul a păr ăsit tubul cartuşului şi a început să se mişte şi până la ieşirea lui din gura de foc (de pe ţeavă) 4.1.1. Arderea pulberii Arderea pulberii cuprinde trei faze: aprinderea, inflamarea şi arderea propriu-zisă. a) Aprinderea reprezint ă iniţierea procesului de ardere într-un punct al elementului de pulbere. Se produce ca urmare a ac ţiunii percutorului asupra capsei cartu şului care, fiind strivit pe nicovala tubului, produce o flac ăr ă, ce pătrunde prin cele două orificii de la fundul cartuşului la încărcătura de azvârlire, producând aprinderea acesteia. Pentru aprinderea unui punct de pe suprafa ţa gr ăuntelui de pulbere este necesar ă o anumită temperatur ă, care poartă denumirea de temperatur ă de aprindere, cu o valoare cuprins ă între 100O şi 300OC. La cartuşele de infanterie este folosit ă pulbere f ăr ă fum, la care se adaug ă o mică cantitate de pulbere cu fum, deoarece pulberea cu fum se aprinde mai repede decât cea f ăr ă fum, acest amestec favorizând aprinderea înc ărcăturii de azvârlire. b) Inflamarea pulberii constă în r ăspândirea procesului de aprindere pe întreaga suprafa ţă a unui element de pulbere. Viteza cu care se propag ă flacăra pe suprafaţa elementului de pulbere se numeşte viteză de inflamare, fiind diferită de la un tip de pulbere la altul.
VITEZE DE INFLAMARE ŞI DE ARDERE Tip de pulbere Viteză de inflamare Viteză de ardere Pulbere cu fum 1 – 3 m/s 1 cm/s Pulbere f ăr ă fum 2 – 3 m/s 1 mm/s c) Arderea propriu-zisă constă în r ăspândirea procesului de aprindere în interiorul elementului de pulbere. Dacă această ardere nu se produce instantaneu şi elementele de pulbere se vor inflama la intervale de timp diferite, o parte din ele vor arde cu întârziere, iar presiunea necesar ă pentru deplasarea glonţului în ţeavă se va produce tot cu întârziere, durata tragerii va cre şte şi se poate produce aşa-zisul fenomen al focului întârziat. Viteza de ardere a pulberii se m ăsoar ă prin grosimea stratului de pulbere, care arde într-o unitate de timp. Ea este direct propor ţională cu presiunea exterioar ă. Această viteză este influenţată de: natura pulberii, compoziţia pulberii, umiditatea pulberii, temperatura pulberii şi densitatea elementului de pulbere. Ca rezultat al arderii pulberii în interiorul tubului se produc: temperatur ă foarte ridicată (2400 – 2500 0 C), gaze care, datorită temperaturii ridicate, se dilată ajungând să ocupe un volum de
8 – 10 ori mai mare decât volumul încărcăturii de pulbere ini ţiale şi o presiune foarte mare ( 2500 – 3000 kgf/cm2)care, ac ţionând asupra glon ţului, îl deplaseaz ă pe canalul ţevii.
4.1.2. Fenomenul tragerii Plecarea glonţului (proiectilului) din canalul ţevii ca urmare a ac ţiunii presiunii gazelor provenite din arderea pulberii (încărcăturii de azvârlire) se numeşte fenomenul tragerii (tragerea loviturii). Tr ăgătorul, după ce a executat corect ochirea, apas ă pe tr ăgaci; pragul profilat al tr ăgaciului eliberează cocoşul, care sub ac ţiunea arcului său loveşte percutorul. Prin lovirea capsei cartuşului de către vârful percutorului se produce inflamarea amestecului de fulminat de mercur al capsei şi se formeaz ă o flacăr ă care pătrunde prin orificiile aflate în fundul tubului cartuşului spre încărcătura de azvârlire,producând aprinderea acesteia. Arderea încărcăturii de azvârlire în tubul cartu şului produce o mare cantitate de gaze, puternic încălzite, care creează o presiune ce ac ţionează cu aceeaşi for ţă în toate direcţiile şi anume: 1. înapoi, asupra fundului tubului cartuşului, sprijinit de capul închiz ătorului care, fiind bine zăvorât, îi opune rezisten ţă; 2. lateral, asupra pereţilor tubului cartuşului, sprijinit pe camera cartuşului care, prin construcţia ei opune rezistenţă; 3. înainte, asupra glonţului care începe să se mişte în interiorul ţevii, imprimându-i o mişcare accelerată, obligându-l să intre for ţat cu cămaşa în ghinturi şi, învârtindu-se în ele (mişcarea de rotaţie), înaintează în canalul ţevii cu o viteză din ce în ce mai mare, după care este aruncat afar ă pe direcţia axului ţevii. La armamentul de infanterie automat, o parte din gaze ac ţionează asupra mecanismului reculant, asigurând funcţionarea automată (semiautomată) a armei. Pentru pătrunderea completă a glonţului în ghinturi este necesar ă o anumită presiune a gazelor, care se numeşte presiune de for ţare. Cea mai înaltă presiune obţinută de gaze în canalul ţevii se numeşte presiune maxim ă. Presiunea gazelor în momentul ie şirii glonţului din gura ţevii se numeşte presiunea de la gura ţevii. Acţiunea gazelor asupra fundului tubului cartu ş împinge arma către înapoi în momentul în care glonţul a păr ăsit gura ţevii. Această acţiune a gazelor exercitat ă asupra închiz ătorului prin intermediul tubului cartuş poartă denumirea de recul. Reculul se percepe şi sub formă de şoc în umăr. Viteza reculului este aproximativ de atâtea ori mai mică decât viteza ini ţială a glonţului, de câte ori glon ţul este mai uşor decât arma. Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului tragerii, acest proces, ce se desf ăşoar ă într-un timp foarte scurt (0,2 – 0,6 s), a fost împăr ţit în patru perioade, denumite perioadele fenomenului tragerii, care sunt: – perioada iniţială (preliminar ă) a arderii pulberii într-un volum constant. Aceasta dureaz ă din momentul aprinderii încărcăturii de azvârlire şi până la desprinderea glonţului din gulerul tubului cartuşului şi for ţarea glonţului în partea ghintuită a ţevii. Valoarea presiunii în aceast ă perioadă (presiunea de for ţare) este de 250 – 500 kgf/cm2 şi variază în raport cu greutatea glonţului şi construcţia ghinturilor. – perioada întâi (principală) a arderii pulberii într-un volum care se modifică în timp scurt, începe din momentul obţinerii presiunii de for ţare până la arderea complet ă a încărcăturii de azvârlire. La începutul acestei perioade, viteza de mi şcare a glonţului în canalul ţevii este mică, deci spaţiul dintre partea dinapoi a glonţului şi fundul tubului cartuşului se măreşte încet, ceea ce favorizează creşterea rapidă a presiunii. În câteva miimi de secundă glonţul parcurge o distanţă de circa 2 – 7 calibre, presiunea
gazelor devenind maximă (2500 – 3000 kgf/cm2). Ca urmare a creşterii vitezei de mi şcare a glonţului, în ţeavă se măreşte volumul spaţiului dintre partea dinapoi a glon ţului şi fundul tubului cartuş, spaţiu ce trebuie completat cu un volum mai mare de gaze, ceea ce duce la scăderea treptată a presiunii. Arderea întregii încărcături de azvârlire se termin ă cu puţin timp înainte ca glon ţul să păr ăsească ţeava. Sfâr şitul arderii încărcăturii de azvârlire marchează terminarea perioadei întâi a fenomenului tragerii. – perioada a doua a destinderii (dilatării calorice) a aceleaşi cantităţi de gaze puternic comprimate şi încălzite, care, ca urmare a cre şterii volumului dintre partea dinapoi a glonţului şi fundul tubului cartuşului durează de la terminarea arderii înc ărcăturii de azvârlire şi până la ieşirea glonţului din ţeavă. Presiunea gazelor la sfâr şitul acestei perioade este de 600 – 200 kgf/cm2. Cu toate c ă presiunea gazelor continuă să scadă, viteza glonţului creşte datorită dilatării calorice a gazelor şi faptului că s-au format pe c ămaşa glonţului urmele ghinturilor. La armamentul de infanterie cu ţeava scurtă (pistolul) perioada a doua poate s ă lipsească, deoarece arderea pulberii se termin ă odată cu ieşirea glonţului din canalul ţevii. – Perioada a treia sau perioada acţiunii posterioare a gazelor asupra glon ţului după plecarea acestuia din ţeavă, durează până în momentul încetării acestei acţiuni asupra glonţului. Gazele care ies din canalul ţevii având o viteză mai mare decât viteza glon ţului, continuă să exercite (pe o distanţă de câţiva centimetri sau metri) o mare presiune asupra glon ţului, până când presiunea gazelor devine egal ă cu rezistenţa aerului. În aceast ă perioadă se obţine, la o distanţă de 2 – 4 calibre de gura ţevii, viteza maxim ă a glonţului, care este mai mare decât viteza iniţială. – În contact cu atmosfera, gazele se destind brusc, producând un efect sonor sub form ă de bubuitur ă şi un efect luminos sub form ă de flacăr ă.
4.1.3. Viteza ini ţială a glonţului Viteza pe care o are glon ţul în momentul ieşirii din canalul ţevii se numeşte viteză iniţială. Aceasta se noteaz ă cu “Vo”, se m ăsoar ă în metri/secundă (m/s) şi reprezintă una din proprietăţile tehnice de baz ă ale fiecărei categorii de armament. Viteza iniţială a glonţului are influenţă asupra: – bătăii (distanţa la care ajunge glon ţul); – duratei de traiect a glonţului până la obiectiv; – curburii traiectoriei; – puterii de pătrundere a glonţului. Viteza iniţială a glonţului este influenţată de: – lungimea ţevii; – cantitatea încărcăturii de azvârlire; – greutatea glonţului; – temperatura încărcăturii de azvârlire. Cu cât ţeava este mai lungă (până la anumite limite) cu atât mai mult timp presiunea gazelor va acţiona asupra glonţului şi, prin urmare, cu atât mai mare va fi viteza ini ţială a glonţului (vezi tabelul comparativ). Modificarea greutăţii încărcăturii de azvârlire determină modificarea cantităţii de gaze şi, prin urmare, modificarea presiunii maxime în canalul ţevii, implicit modificarea vitezei iniţiale. La aceeaşi lungime a ţevii şi aceeaşi greutate a înc ărcăturii de azvârlire, viteza iniţială este cu atât mai mare cu cât greutatea glon ţului este mai mică.
Când temperatura încărcăturii de azvârlire creşte, se măreşte viteza de ardere a pulberii, ceea ce duce atât la cre şterea presiunii, cât şi la creşterea vitezei iniţiale; când temperatura încărcăturii de azvârlire scade, viteza ini ţială se micşorează. În medie, la o variaţie de 10OC a temperaturii de azvârlire fa ţă de cea normal ă (+15OC) viteza iniţială a glonţului se modifică cu 1%. Prin sporirea vitezei iniţiale a glonţului se măresc: – bătaia armamentului; – puterea de pătrundere a glonţului; – efectul omorâtor al glonţului. Tot mărirea vitezei iniţiale duce la scăderea influenţei condiţiilor exterioare asupra traiectoriei.
4.1.4. Rezistenţa, uzura şi vivacitatea ţevii Rezistenţa ţevii Capacitatea pereţilor ţevii de a rezista la o anumit ă presiune a gazelor care se formeaz ă în interiorul acesteia se numeşte rezistenţa ţevii. Pentru a nu creşte greutatea ţevilor, acestea se fac astfel încât s ă suporte o presiune de 1,5 – 2 ori mai mare decât cea la care sunt supuse în mod normal. Deoarece pe timpul tragerii presiunea gazelor nu este uniformă pe toată lungimea canalului ţevii, nici grosimea pereţilor ţevii nu este uniformă, ci sunt mai groşi la culată (partea de dinapoi) şi mai subţiri la partea din faţă. Dacă din diferite motive presiunea gazelor din interiorul ţevii este cu mult peste presiunea pentru care a fost calculată rezistenţa ei, atunci se poate produce umflarea sau explozia acesteia. În majoritatea cazurilor, umflarea ţevii se produce din cauza r ămânerii în interiorul ei a corpurilor str ăine (cârpe, câlţi, nisip, ză padă).Glonţul deplasându-se pe canalul ţevii, la întâlnirea cu aceste corpuri str ăine îşi micşorează viteza. Gazele care urmeaz ă glonţul, la micşorarea bruscă a vitezei acestuia sunt respinse înapoi. La afluxul gazelor care merg în sens opus se produce o cre ştere instantanee a presiunii, care duce la umflarea sau câteodat ă şi explozia ţevii.
Uzura ţevii Cauzele care produc uzura ţevii se împart în trei grupe principale, având caracter chimic, mecanic şi termic. a) Ca rezultat al cauzei cu caracter chimic, în canalul ţevii se formează zgura (funingine aderentă) care are o mare influen ţă asupra uzurii ţevii. Zgura se compune din substan ţe solubile şi insolubile; – substanţele solubile sunt săruri care se formează pe timpul exploziei înc ărcăturii de iniţiere a capsei (în special clorat de potasiu); – substanţele insolubile sunt: cenu şa, care se formează din arderea pulberii şi tombacul (un aliaj din cupru şi zinc) care se formeaz ă din depunerea resturilor cămăşii gloanţelor. Sărurile solubile, absorbind umezeala din atmosfer ă, formează o soluţie care produce ruginirea (coroziunea oţelului). Substanţele insolubile, în prezenţa sării, sporesc ruginirea. Se impune cur ăţirea şi ungerea ţevii imediat după tragere, apoi repetarea cur ăţirii după dizolvarea zgurii pentru a feri canalul ţevii de influenţa ruginii. b) Cauzele cu caracter mecanic sunt: – cur ăţirea incorectă (cur ăţirea ţevii f ăr ă manşon sau cur ăţirea camerei cartuşului f ăr ă introducerea în camera cartuşului a unui tub cu fundul g ăurit);
– frecarea glonţului în ghinturi datorită existenţei unor corpuri str ăine pe canalul ţevii. c) Cauzele cu caracter termic constau în: – supraîncălzirea ţevii pe timpul tragerii; – topirea par ţială a pereţilor canalului ţevii. Sub influenţa tuturor acestor factori se lărgeşte canalul ţevii şi se modifică suprafaţa lui, din care cauză creşte posibilitatea de scurgere a gazelor printre glonţ şi peretele canalului ţ evii, se micşorează viteza iniţială a glonţului şi se măreşte suprafaţa de împr ăştiere a gloanţelor.
Vivacitatea ţevii Capacitatea ţevii de a rezista la tragerea unui anumit num ăr de cartuşe f ăr ă a-şi schimba calităţile ei balistice se nume şte vivacitatea ţevii; după depăşirea acestui num ăr, ţeava se uzează şi, ca urmare: – se micşorează viteza ini ţială a glonţului; – creşte instabilitatea gloanţelor pe traiectorie; – se măreşte considerabil împr ăştierea gloanţelor. Vivacitatea ţevii se menţine prin: – întreţinerea corectă şi la timp a armei; – respectarea regimului de tragere (debitului de tragere). Regimul (debitul) de tragere este dat de num ărul maxim de cartuşe pe care le poate trage o armă într-un anumit interval de timp f ăr ă a cauza st ării armei şi preciziei tragerii. De exemplu, cu mitraliera cal. 7,62 mm, model 1966, se pot trage 500 lovituri la foc continuu, după care ţeava trebuie înlocuită şi lăsată să se r ăcească.
4.2. NOŢIUNI DE BALISTIC Ă EXTERIOAR Ă Balistica exterioar ă este acea ramur ă a balisticii care studiaz ă legile mişcării glonţului din momentul păr ăsirii ţevii până la lovirea obiectivului sau c ăderea pe pământ. După ieşirea glonţului din ţeavă, gazele având o vitez ă mai mare, depăşesc glonţul şi-i imprimă o acceleraţie pozitivă. Datorită rezistenţei aerului, viteza gazelor se micşorează repede şi glonţul iese din norul format de acestea. Studierea elementelor legate de deplasarea glonţului în aer s-a realizat pe baza tragerilor experimentale şi a calculelor teoretice, cu ajutorul radiolocatoarelor, fotografierii sau film ării traiectoriei. La început, se studiaz ă mişcarea proiectilului în vid. Această parte a balisticii exterioare se numeşte teoria parabolică, deoarece în acest caz traiectoria va fi o parabol ă, lipsind rezistenţa aerului. Apoi se studiaz ă mişcarea proiectilului în aer, sub acţiunea a două for ţe (gravitaţia şi rezistenţa aerului), care se consider ă aplicate în centrul de greutate şi dirijate după tangenta la traiectorie. După aceasta se studiaz ă mişcarea proiectilului când i s-a aplicat o mi şcare de rotaţie şi rezistenţa aerului nu este aplicată în centrul de greutate. Pentru a înţelege complexul de factori de care depinde mersul glonţului în aer vom men ţiona că: – valoarea gravitaţiei este variabilă în raport de latitudine şi de altitudine; – valoarea for ţei de rezistenţă a aerului difer ă funcţie de densitate, temperatur ă, direcţia şi viteza de mişcare a masei de aer, factori care la rândul lor depind de al ţii şi care trebuie luaţi în considerare mai ales când se trage la distan ţă mare. Pentru tr ăgătorii cu armamentul de foc concluziile practice furnizate se concretizeaz ă în regulile de tragere.
4.2.1. Traiectoria şi elementele ei Traiectoria este drumul parcurs de centrul de greutate al glon ţului (proiectilului) în aer, de la ieşirea din ţeavă până la punctul de c ădere. Principalele elemente ale traiectoriei sunt: 1. originea traiectoriei – centrul retezăturii dinainte a ţevii reprezintă punctul de plecare a glonţului din gura ţevii. 2. orizontala armei – linia orizontală care trece prin originea traiectoriei; planul care con ţine această linie se nume şte plan orizontal. 3. linia de tragere – prelungirea imaginar ă a axului canalului ţevii după ce ochirea a fost terminată (înainte de plecarea glonţului din gura ţevii); planul vertical care con ţine această linie se numeşte plan de tragere. 4. unghiul de tragere – unghiul format între linia de tragere şi orizontala armei. 5. linia de aruncare (de proiecţie) – prelungirea imaginar ă a axului canalului ţevii în momentul plecării glonţului din ţeavă; planul vertical care con ţine această linie se nume şte plan de aruncare (de proiecţie). 6. unghiul de aruncare (de proiec ţie) – unghiul format între linia de aruncare şi orizontala armei. 7. unghiul de zvâcnire – unghiul format între linia de tragere şi linia de aruncare. 8. punctul de cădere – punctul de intersecţie a traiectoriei cu orizontala armei. 9. unghiul de cădere – unghiul format între tangenta la traiectorie în punctul de cădere şi orizontala armei. 10. distanţa de tragere (bătaia) – distanţa de la originea traiectoriei pân ă la punctul de c ădere, măsurată în plan orizontal. 11. vârful traiectoriei – punctul cel mai înalt al traiectoriei deasupra orizontalei armei. 12. săgeata traiectoriei – depărtarea de la orizontala armei pân ă la vârful traiectoriei. 13. ramura urcătoare – partea traiectoriei cuprinsă între originea traiectoriei şi vârful traiectoriei. 14. ramura coborâtoare – partea traiectoriei cuprinsă între vârful traiectoriei şi punctul de cădere. 15. punctul de inciden ţă – punctul în care traiectoria intersectează suprafaţa obiectivului (pământului, obstacolului). 16. unghiul de incidenţă – unghiul format între tangenta la traiectorie în punctul de incidenţă şi tangenta la suprafaţa obiectivului (pământului, obstacolului). 17. punctul de ochire – punctul de pe obiectiv sau în afara acestuia asupra c ăruia se ocheşte cu arma. 18. linia de ochire – linia dreaptă care uneşte ochiul tr ăgătorului, prin mijlocul crestăturii înălţătorului şi prin vârful cătării cu punctul de ochire; planul vertical care conţine această linie se numeşte plan de ochire. 19. unghiul de ochire – unghiul format între linia de tragere şi linia de ochire. 20. unghiul de teren al obiectivului – unghiul format între linia de teren a obiectivului şi orizontala armei. 21. distanţa ochită – distanţa măsurată pe linia de ochire de la punctul de plecare (originea traiectoriei) până la intersecţia traiectoriei cu linia de ochire. 22. ordonata verticală – înălţimea oricărui punct de pe traiectorie fa ţă de orizontala armei. 23. ordonata balistică – înălţimea oricărui punct de pe traiectorie fa ţă de linia de ochire. 24. linia de teren a obiectivului – linia dreaptă care uneşte originea traiectoriei cu baza obiectivului.
4.2.2. Noţiuni despre deriva ţii şi despre ochire Datorită mişcării de rotaţie a glonţului, acţiunii for ţei de rezistenţă a aerului asupra acestuia, cât şi a for ţei de gravitaţie, are loc o deviere a glon ţului pe planul de tragere în direc ţia rotirii acestuia (înspre dreapta – dacă sensul ghinturilor ţevii este dreapta; înspre stânga – dac ă sensul ghinturilor ţevii este stânga). Abaterea glonţului (proiectilului) din planul de tragere determinată de mişcarea de rotaţie în jurul axului său se numeşte derivaţie. La armamentul de infanterie, având ţeava ghintuită spre dreapta, deriva ţia se produce în partea dreaptă faţă de planul de tragere. Până la distanţa de 500 m, derivaţia este mică şi nu se ia în considerare. Aceast ă corecţie de derivaţie se aplică când se execut ă trageri la distanţe mai mari de 500 m, în special când bate vântul. Pentru ca glonţul (proiectilul) să ajungă la obiectiv şi să-l lovească este necesar ca înainte de darea focului ţeava armamentului să capete o anumit ă poziţie în plan orizontal şi vertical. Totalitatea operaţiunilor efectuate pentru a îndrepta ţeava armamentului în plan orizontal şi vertical, în aşa fel încât traiectoria medie s ă treacă printr-un punct ales pe obiectiv se nume şte ochire. Operaţiile prin care se d ă axului ţevii o poziţie anumită în plan orizontal constituie ochirea în direcţie. Operaţiile prin care se d ă axului ţevii o poziţie necesar ă în plan vertical constituie ochirea în înălţime. Ochirea se execută cu ajutorul dispozitivelor de ochire : mecanice (cătare şi înălţător – pistolmitralier ă, pistol), optice (luneta – puşca semiautomată cu lunetă), cu grile şi corectoare (mitraliera antiaeriană). Linia dreaptă care uneşte mijlocul crestăturii înălţătorului cu vârful cătării se numeşte linie de mir ă. Prin ochirea cu ajutorul cătării şi înălţătorului se dă liniei de mir ă o astfel de pozi ţie încât între ea şi axul canalului ţevii să se formeze în plan vertical un unghi corespunz ător distanţei până la obiectiv, iar în plan orizontal un alt unghi egal cu corecţia de direcţie corespunzătoare vitezei vântului lateral, derivaţiei sau vitezei de deplasare a obiectivului.
4.2.3. Forma traiectoriei şi însemnătatea ei practică Forma traiectoriei depinde de m ărimea unghiului de tragere. Modificând unghiul de tragere se modifică atât înălţimea traiectoriei cât şi distanţa de tragere. Odată cu mărirea unghiului de tragere – până la o anumit ă limită (circa 300– 350) – se măresc înălţimea traiectoriei şi distanţa de tragere (bătaia). Dacă unghiul de tragere se m ăreşte peste aceast ă limită, înălţimea traiectoriei continuă să se mărească, iar distanţa de tragere (b ătaia) începe să se micşoreze. Unghiul de tragere cu care se ob ţine cea mai mare distan ţă la care poate ajunge glonţul (proiectilul) se numeşte unghiul distanţei maxime. Traiectoriile care se obţin cu unghiuri de tragere mai mici decât unghiul distan ţei maxime se numesc traiectorii întinse (razante). Traiectoriile care se obţin cu unghiuri de tragere mai mari decât unghiul distan ţei maxime se numesc traiectorii curbe. Traiectoriile care au aceea şi distanţă de tragere, dar sunt ob ţinute cu unghiuri de tragere diferite, se numesc traiectorii conjugate.
Însemnătatea practică a traiectoriilor întinse (razante) rezultă din proprietatea acestora, şi anume: cu cât traiectoria este mai întins ă cu atât mai mare este întinderea de teren de-a lungul căreia obiectivele pot fi lovite f ăr ă modificarea înălţătorului. Razanţa traiectoriei se caracterizeaz ă prin ridicarea mai mare sau mai mic ă a acesteia deasupra liniei de ochire. La o anumită distanţă, traiectoria este cu atât mai razant ă, cu cât se ridică mai puţin deasupra liniei de ochire. Razanţa traiectoriei poate fi apreciat ă şi după valoarea unghiului de cădere, cu cât acesta este mai mic, cu atât traiectoria este mai razant ă. Lovitura a cărei traiectorie nu se ridică deasupra liniei de ochire mai sus de în ălţimea unui obiectiv, pe întreaga întindere a distan ţei ochite, se numeşte lovitur ă directă. Distanţa pe care glonţul nu depăşeşte înălţimea unui obiectiv se nume şte distanţa loviturii directe. În limitele distanţei loviturii directe, obiectivele pot fi lovite f ăr ă a modifica înălţătorul. În acest caz, punctul de ochire în în ălţime se stabileşte la marginea de jos a obiectivului. Distanţa loviturii directe depinde de în ălţimea obiectivului şi razanţa traiectoriei. Cu cât este mai înalt obiectivul şi mai razantă traiectoria, cu atât este mai mare distan ţa loviturii directe pe care obiectivul respectiv poate fi lovit cu acela şi înălţător. Această distanţă se poate determina prin compararea în ălţimii obiectivului cu ordonata traiectoriei medii şi se rotunjeşte în jumătăţi de gradaţii
4.2.4. Spaţiul periculos al terenului şi al înălţătorului Por ţiunea de teren pe întinderea căreia traiectoria nu se ridică mai sus de înălţimea obiectivului se numeşte spaţiul periculos al terenului (Sp.P.T.). El depinde de: – înălţimea obiectivului; – razanţa traiectoriei; – relieful terenului; – mărimea unghiului de incidenţă. Cu cât este mai înalt obiectivul şi mai razantă traiectoria, cu atât este mai mare întinderea de teren pe care obiectivele pot fi lovite f ăr ă schimbarea înălţătorului. Întinderea Sp.P.T. într-un teren înclinat va fi cu atât mai mic ă (mare) decât întinderea spaţiului periculos al înălţătorului, cu cât unghiul de incidenţă este mai mare (mic) decât unghiul de cădere. Panta terenului micşorează spaţiul periculos al terenului, iar contrapanta îl m ăreşte (dacă unghiul de cădere este mai mare decât unghiul de pant ă); la tragerea de sus în jos Sp.P.T. se micşorează, iar la tragerea de jos în sus se m ăreşte. Mărimea Sp.P.T. este egal ă cu spaţiul periculos al înălţătorului înmulţit cu raportul dintre unghiul de cădere şi unghiul de incidenţă. Sp.P.T. = Sp.P.Î. x Uc / Ui Por ţiunea de teren pe întinderea căreia ramura coborâtoare a traiectoriei nu depăşeşte înălţimea obiectivului se nume şte spaţiul periculos al înălţătorului (Sp.P.Î.); se măsoar ă pe linia de ochire şi este definit de distan ţa de la punctul de c ădere până la punctul în care ordonata traiectoriei nu depăşeşte înălţimea obiectivului. Spaţiul periculos al înălţătorului depinde de: – înălţimea obiectivului (va fi cu atât mai mare cu cât este mai înalt obiectivul); – razanţa traiectoriei( cu cât traiectoria este mai razant ă cu atât Sp.P.Î. este mai mare); Importanţa practică a Sp.P.Î. constă în aceea că un obiectiv care se afl ă în limita acestui spaţiu poate fi lovit f ăr ă a modifica înălţătorul sau punctul de ochire în în ălţime. Sp.P.Î. compenseaz ă într-o oarecare măsur ă erorile comise în determinarea elementelor ini ţiale de tragere.
4.2.5 Spaţiul defilat şi spaţiul protejat Por ţiunea de teren dinapoia unei ad ă postiri pe care nu poate cădea nici un glon ţ dacă traiectoria r ămâne neschimbat ă se numeşte spaţiul defilat (Sp.D.). Spaţiul defilat reprezintă por ţiunea de teren dintre punctul de incidenţă şi obstacol (acoperire) unde nu vor cădea gloanţe trase cu o arm ă, f ăr ă a schimba pozi ţia sau unghiul de tragere. Sp.D. va fi cu atât mai mare cu cât este mai înalt obstacolul şi cu cât traiectoria este mai înaltă. El se determină cu ajutorul formulei: Sp.D. = H x 1000 / Uc unde Sp.D. = spa ţiul defilat; H. = înălţimea adă postirii, în metri; Uc = unghiul de cădere, în miimi. Traiectoria întinsă îngreunează lovirea obiectivelor adă postite, iar traiectoria curbă uşurează lovirea lor. Por ţiunea de teren din spaţiul defilat în care obiectivul nu poate fi lovit de glon ţ se numeşte spaţiul protejat (Sp.P) sau spaţiul mort. Spaţiul protejat se determină cu ajutorul formulei: Sp.P. = (H – h) x 1000 / Uc unde Sp.P. = spa ţiul protejat; H = înălţimea adă postirii, în metri; h = înălţimea obiectivului, în metri; 1000 / Uc = coeficientul spa ţiului periculos. Cealaltă por ţiune din spaţiul defilat în care obiectivul, cu toate c ă nu este v ăzut, poate fi lovit se numeşte spaţiul periculos. Importanţa practică a cunoaşterii spaţiului defilat şi a spaţiului protejat (mort) constă în aceea că permite folosirea judicioas ă a adă postirilor contra focului executat de adversar, precum şi a posibilităţilor de lovire a obiectivelor adversarului dispuse înapoia unor ad ă postiri.
4.2.6 Influen ţa condiţiilor de tragere asupra traiectoriei glon ţului Glonţul, pe timpul traiectului în atmosfer ă, este supus influen ţei diferitelor condiţii meteorologice, care pot fi normale sau speciale (accidentale). Datele înscrise în tabelele de tragere privind traiectoria corespund condi ţiilor normale de tragere.
Sunt considerate condi ţii normale de tragere urm ătoarele: a) condiţii meteorologice: – presiunea atmosferică la orizontala armei egală cu 750 mm coloan ă de mercur (corespunzătoare unei altitudini de 110 m deasupra nivelului m ării); – temperatura aerului la orizontala armei : + 15OC; – umiditatea relativă a aerului : 50%; – lipsa totală de vânt. b) condiţii balistice: – armamentul de categoria întâi; – greutatea glonţului şi viteza iniţială egale cu cele înscrise în tabelele de tragere; – temperatura încărcăturii de azvârlire : + 15OC; – forma glonţului corespunzătoare datelor de fabricaţie; – înălţimea cătării, cea stabilit ă la reglarea armamentului; în ălţimea (gradaţia) crestăturii corespunzătoare unghiurilor de ochire prev ăzute în tabelele de tragere; c) condiţii topografice: – obiectivul să se găseasc ă la orizontala armei; – lipsa totală a înclinării laterale a terenului.
Pe măsur ă ce presiunea atmosferic ă creşte, aerul se concentreaz ă, iar densitatea acestuia (greutatea unui metru cub de aer) se m ăreşte; mărindu-se for ţa de rezisten ţă a aerului se micşorează distanţa de tragere (bătaia glonţului). Dacă presiunea scade, cre şte bătaia glonţului. Creşterea cu 100 m a altitudinii duce la sc ăderea presiunii atmosferice cu aproximativ 9 mm – coloană de mercur, iar în tabelele de tragere sunt precizate diferenţele ce apar în b ătaia glonţului. Când creşte temperatura, densitatea aerului se mic şorează, deci se micşorează for ţa de rezistenţă a aerului, ceea ce determin ă mărirea distanţei de tragere (b ătaia glonţului). La scăderea temperaturii se micşorează distanţa de tragere. Când creşte temperatura înc ărcăturii de azvârlire creşte viteza de ardere a acestei şi deci creşte viteza iniţială a glonţului şi implicit distanţa de tragere. În cazul în care vântul bate din spatele glon ţului, for ţa de rezistenţă a aerului scade, iar distanţa de tragere (bătaia glonţului) se măreşte. În cazul în care vântul bate din fa ţă, for ţa de rezisten ţă a aerului creşte şi se micşorează bătaia glonţului. Vântul lateral exercită o presiune asupra suprafe ţei laterale a glonţului şi îl abate faţă de planul de tragere astfel: – vântul din stânga abate glonţul spre dreapta; – vântul din dreapta abate glonţul spre stânga.
4.3. ÎMPR ĂŞTIEREA 4.3.1. Fenomenul împr ăştierii Dacă tragem un num ăr de cartuşe (proiectile) de acelaşi tip şi lot, cu aceeaşi armă, ochind cu acelaşi înălţător în acelaşi punct, în aceleaşi condiţii de timp şi lumină, gloanţele (proiectilele) nu vor avea una şi aceeaşi traiectorie, ci vor descrie în aer un snop de traiectorii care nu vor cădea în unul şi acelaşi loc, ci se vor repartiza pe o suprafaţă oarecare. Acest fenomen se numeşte împr ăştierea normală a gloanţelor sau împr ăştierea traiectoriilor. Totalitatea traiectoriilor obţinute ca urmare a împr ăştierii normale a gloanţelor se numeşte snopul traiectoriilor. Suprafaţa împr ăştierii este suprafaţa pe care se dispun punctele de inciden ţă ale gloanţelor (proiectilelor), prin intersectarea snopului traiectoriilor cu un plan oarecare (orizontal sau vertical). De regulă, aceast ă suprafaţă se apropie de forma unei elipse, fapt pentru care adeseori i se spune elipsa împr ăştierii. Când distanţa la care snopul traiectoriilor este intersectat de un plan vertical este mic ă, atunci aceast ă suprafaţă are o formă circular ă. Practic, pentru a uşura calculele, elipsa se înlocuie şte printr-un dreptunghi, denumit şi dreptunghi de împr ăştiere. Centrul suprafeţei (elipsei) împr ăştierii este centrul împr ăştierii, iar traiectoria imaginar ă care trece prin centrul împr ăştierii se numeşte traiectorie medie. Elementele prev ăzute în tabelele de tragere sunt calculate pentru traiectoria medie. Punctul mediu al loviturilor este punctul în care traiectoria medie intersectează suprafaţa obiectivului (obstacolului). Linia orizontală şi linia verticală care trec prin centrul împr ăştierii, când suprafaţa împr ăştierii se află în plan vertical, se numesc axele împr ăştierii; cea orizontală – axa împr ăştierii în înălţime, iar cea verticală – axa împr ăştierii în direcţie. Când suprafaţa împr ăştierii se află în plan orizontal (pe p ământ), direcţia de tragere va fi axa împr ăştierii în direcţie, iar linia care trece prin centrul împr ăştierii perpendicular pe direcţia de tragere – axa împr ăştierii în bătaie.
4.3.2. Cauzele împr ăştierii Împr ăştierea traiectoriilor este un fenomen inevitabil, iar înl ăturarea sa nu este posibil ă deoarece nu pot fi create condiţii cu desăvâr şire identice pentru toate loviturile. Acest fapt este determinat de un mare număr de cauze, care pot fi împ ăr ţite în trei grupe: a) cauze care produc varia ţia vitezei iniţiale; b) cauze care produc varia ţia unghiurilor de aruncare şi a direcţiei de tragere; c) cauze care produc varia ţia condiţiilor în care se produce mi şcarea gloan ţelor.
a) Cauzele care duc la varia ţia vitezelor iniţiale sunt: – variaţia greutăţii încărcăturilor de pulbere şi a gloanţelor, a formei şi dimensiunilor gloanţelor şi tuburilor, a calităţii pulberii, a densităţii încărcăturii etc.; – variaţia temperaturilor încărcăturii care depinde de temperatura aerului şi de timpul cât cartuşul se află pe ţeava încălzită în timpul tragerii; – variaţia gradului de încălzire şi a stării calitative a ţevii. Aceste cauze duc la varia ţii ale vitezelor iniţiale şi prin urmare şi ale distanţelor de zbor ale gloanţelor, ele depinzând în principal de muniţii şi armament.
b) Cauzele care produc varia ţia unghiurilor de aruncare şi a direcţiei de tragere sunt: – inconstanţa ochirii orizontale şi verticale a armei (erori de ochire). O greşeală de ochire de 1 mm în direcţie la tragerea cu pistolul-mitralier ă md. 1963 la distan ţa de 100 m creează o abatere a gloanţelor faţă de planul de tragere de 26 cm în direcţia în care tr ăgătorul a f ăcut greşeala; – variaţia unghiurilor de ieşire şi a deplasărilor unghiulare ale armei ob ţinute în urma pregătirii defectuoase pentru tragere, a men ţinerii instabile şi neuniforme a armei şi apăsării bruşte pe coada tr ăgaciului; – variaţiile unghiulare ale ţevii la tragerea la foc automat, care apar ca urmare a deplas ărilor laterale ale armei pe parapet şi a reculului. Aceste cauze duc la împr ăştierea gloanţelor în direcţie şi în bătaie, ele depinzând în principal de deprinderile tr ăgătorului, construcţia patului armei, jocurile îmbinărilor pieselor componente, modul cum a fost instalat ă arma pe pozi ţia de tragere (caracterul terenului şi a durităţii solului).
c) Cauzele care provoac ă variaţia condiţiilor atmosferice în care se produce mi şcarea gloanţelor sunt: – micile diferenţe ce au loc de la tragerea unei serii de cartuşe la alta, în special în ceea ce priveşte direcţia şi intensitatea curenţilor de aer; – micile diferenţe ce au loc de la tragerea unei serii de cartuşe la alta în presiunea atmosferică; – variaţia condiţiilor atmosferice în special a direc ţiei şi vitezei vântului între lovituri; – variaţia greutăţii, formei şi dimensiunile gloanţelor care duc la modificarea valori for ţei de rezistenţă a aerului. Aceste cauze duc la cre şterea gradului de împr ăştiere în direcţie şi bătaie, în principal ele depinzând de condi ţiile atmosferice şi de calitatea muni ţiei. Cauzele împr ăştierii gloanţelor sunt, în fond, o urmare a unor erori de măsur ă (imprecizii şi toleranţe în fabricarea armamentului şi muniţiilor, greşeli de ochire etc.). La fiecare tragere, în diferite combinaţii, aceste cauze pot ac ţiona în totalitate sau par ţial.
Aceasta înseamnă că mişcarea fiecărui glonţ se efectueaz ă după o traiectorie diferită de traiectoria altor gloanţe. Îndepărtarea completă a cauzelor care produc împr ăştierea şi, prin urmare, înlăturarea împr ăştierii este imposibilă. Totuşi, cunoscând cauzele de care depinde împr ăştierea, se poate reduce influenţa fiecăreia dintre ele. Reducerea gradului de împr ăştiere a gloanţelor se obţine printr-o temeinică pregătire a tr ăgătorilor, a armelor şi muniţiilor pentru tragere, prin aplicarea judicioasă a regulilor de tragere, prin pregătirea corectă pentru tragere, ochire corect ă, apăsarea lină a tr ăgaciului, întreţinerea armelor şi muniţiei, aplicarea corecţiilor când tragerile au loc în condi ţii atmosferice deosebite.
4.3.3. Legile împrăştierii La un număr mare de lovituri (peste 20), în dispunerea punctelor de incidenţă de pe suprafaţa de împr ăştiere, se observ ă o anumită legitate. Împr ăştierea gloanţelor se supune legii normale a erorilor întâmplătoare, care se afl ă într-o strânsă legătur ă cu împr ăştierea traiectoriilor. Analizând împr ăştierea gloanţelor, rezultă că acestea se caracterizează prin următoarele trei principii: 1. punctele de inciden ţă a gloanţelor cu suprafaţa împr ăştierii sunt dispuse inegal, mai dese spre centrul împr ăştierii şi mai rare spre marginile suprafeţei de împr ăştiere; 2. pe suprafaţa împr ăştierii se poate determina punctul care constituie centrul împr ăştierii (punctul mediu al loviturilor) faţă de care distribuirea punctelor de inciden ţă este simetrică. Faţă de ambele p ăr ţi ale axului de împr ăştiere, numărul punctelor de incidenţă este egal şi fiecărei devieri de la axul împr ăştierii dintr-o parte îi corespunde o deviere egală în partea opusă; 3. suprafeţele pe care sunt dispuse punctele de inciden ţă au dimensiuni limitate, determinate. Ţinând cont de aceste trei principii poate fi formulat ă legea împr ăştierii: la un număr suficient de lovituri executate, practic, în acelea şi condiţii, împr ăştierea gloanţelor este inegal ă, simetrică şi limitată.
4.3.4. Importanţa şi procedee de determinare a punctului mediu al loviturilor Determinarea corectă a punctului mediu al loviturilor (P.M.L.) este o opera ţiune necesar ă în special la verificarea b ătăii armamentului şi aducerea acestuia la b ătaie normală. Punctul mediu al loviturilor se stabileşte, în principal, prin trei metode: b) metoda grafică – când numărul loviturilor este mic (până la 5 lovituri); c) prin măsur ători şi calcul – pentru un număr de 5 – 20 lovituri; d) cu ajutorul axelor împr ăştierii (principiul simetriei) – pentru un număr de peste 20 lovituri. a) Metoda grafică are la baz ă diviziunea succesiv ă a segmentelor: – pentru două lovituri – se unesc cu o linie dreaptă cele două puncte de inciden ţă, iar mijlocul distanţei este punctul mediu al loviturilor; – pentru trei lovituri – se unesc cu o linie dreaptă două puncte de inciden ţă (cele mai apropiate dintre ele), se împarte distanţa la jumătate. Punctul obţinut se uneşte cu cel de-al treilea punct de incidenţă, iar distanţa dintre ele se împarte în trei segmente egale; deoarece spre centrul împr ăştierii punctele de incidenţă sunt mai dese, prin P.M.L. al celor trei lovituri se în ţelege diviziunea cea mai apropiat ă de primele două puncte de incidenţă; – pentru patru lovituri se continuă unirea punctului mediu al celor trei lovituri cu al patrulea punct de incidenţă, iar distanţa dintre ele se împarte în patru segmente egale; diviziunea cea mai apropiată de primele trei puncte de inciden ţă se ia ca punct mediu al celor patru lovituri.
Tot pentru patru lovituri putem stabili punctul mediu prin unirea punctelor de inciden ţă două câte două, în diagonală, iar intersecţia celor două drepte reprezintă punctul mediu al celor patru lovituri; un alt procedeu pentru patru lovituri este următorul: punctele de inciden ţă care sunt mai apropiate unul faţă de altul se unesc dou ă câte două, mijlocul ambelor drepte de uneşte din nou, iar linia ob ţinută se împarte în două păr ţi egale; punctul de diviziune astfel obţinut reprezintă punctul mediu al celor patru lovituri. – pentru cinci puncte de incidenţă se continuă unirea punctului mediu al celor patru lovituri cu cel de-al cincilea punct de incidenţă, iar distanţa dintre ele se împarte în cinci segmente egale; diviziunea cea mai apropiat ă de primele patru puncte de inciden ţă reprezintă punctul mediu al celor cinci lovituri. b) Pentru determinarea punctului mediu al loviturilor prin măsur ători şi calcul (pentru douăsprezece lovituri) se procedează astfel: – se numerotează loviturile, începând de sus în jos; – prin lovitura cea mai din stânga (dreapta) se trasează o linie vertical ă, iar prin cea mai de jos (sus) se trasează o linie orizontală; – se măsoar ă distanţele de la fiecare lovitur ă la linia verticală, se face suma acestor distan ţe, iar suma se împarte la num ărul loviturilor, obţinând o distanţă medie faţă de linia verticală; – se măsoar ă distanţele de la fiecare lovitur ă la linia orizontal ă, se face suma acestor distan ţe, iar suma se împarte la num ărul loviturilor, obţinând o distanţă medie faţă de linia orizontal ă; – cu ajutorul acestor două distanţe medii am stabilit pozi ţia punctului mediu al celor douăsprezece lovituri. c) Pentru stabilirea punctului mediu cu ajutorul axelor împr ăştierii pentru un num ăr mare de lovituri (peste 20) se procedează astfel: – se calculează prin numărare jumătatea inferioar ă a punctelor de incidenţă şi se separ ă prin axul împr ăştierii în înălţime (în bătaie); – se calculează prin numărare jumătatea din dreapta şi cea din stânga a punctelor de inciden ţă şi se separ ă prin axul împr ăştierii în direcţie; – intersecţia axelor astfel trasate reprezintă punctul mediu al loviturilor. Dacă numărul loviturilor este impar, axele împr ăştierii trebuie să treacă prin unul din punctele de incidenţă.
4.3.5. Măsurarea împrăştierii şi unităţi de măsură a împrăştierii În orice condiţii de tragere, legitatea împr ăştierii r ămâne nemodificată, dar mărimea suprafeţei de împr ăştiere se modifică în funcţie de gradul de instruire al tr ăgătorului, de tipul armei, de calitatea muniţiei, aparatele de ochire, pozi ţia pentru tragere, distanţa de tragere, condi ţii meteorologice şi altele. În teoria şi practica tragerilor foarte adesea trebuie s ă se opereze cu diferite elemente ale fenomenului împr ăştierii loviturilor şi să se ia în considerare limitele posibile ale abaterilor în raport cu traiectoria medie. Pentru aceasta a ap ărut necesitatea de a folosi anumite unit ăţi de măsur ă care să caracterizeze împr ăştierea. Aceste unităţi de măsur ă, folosite uzual, sunt abaterea probabil ă, fâşia centrală şi raza cercului ce con ţine toate loviturile sau care conţine 50% din lovituri. Abaterea probabilă (medie) – este acea abatere a glon ţului de la centrul împr ăştierii (în bătaie, în înălţime şi în direcţie) care ocupă locul central în rândul tuturor abaterilor aranjate în ordinea crescândă sau descrescând ă, după mărimea lor absolută şi reprezintă unitatea de măsur ă de baz ă a împr ăştierii. Ea este notată astfel: – Apd = abaterea probabilă în direcţie; – Apî = abaterea probabilă în înălţime; – Apb = abaterea probabilă în bătaie;
Funcţie de dispunerea elipsei împr ăştierii notaţiile de mai sus se folosesc astfel: – elipsa împr ăştierii în plan vertical: Apd şi Apî ; – elipsa împr ăştierii în plan orizontal: Apd şi Apb ; Abaterea probabilă este egală cu a opta parte din în ălţimea, lăţimea sau adâncimea dreptunghiului de împr ăştiere şi cea de lângă axul împr ăştierii conţine 25% din numărul punctelor de incidenţă ale loviturilor trase. La un număr mare de lovituri, în fiecare fâşie egală cu o abaterea probabilă există, indiferent de valoarea împr ăştierii, un anumit procent de puncte de întâlnire. Reprezentarea grafic ă alăturată a procentelor de lovituri în diferite fâşii poartă numele de scara împr ăştierii. Scara împr ăştierii este aceeaşi în expresie numeric ă pe orice direcţie şi caracterizează legea împr ăştierii. Abaterile gloanţelor care se află mai jos de centrul împr ăştierii au semnul minus, iar cele care se află mai sus de centrul împr ăştierii au semnul plus. Consider ăm opt puncte de incidenţă pe panoul vertical al împr ăştierii. Abaterile acestor lovituri în înălţime faţă de centrul împr ăştierii au următoarele valori: +7cm; +12cm; +14cm; +15cm; -10cm; -3cm; -32cm; -8cm. Luăm valorile absolute (f ăr ă semnul plus sau minus) ale abaterilor şi le aranjăm pe rând în ordine crescândă: 3, 7, 8, 10, 12, 14, 15, 32. La mijlocul rândului se afl ă două abateri: 10 şi 12. Media acestor abateri va fi: 10+12 ––– = 11 cm 2 În cazul unui număr impar de abateri, se consider ă ca abatere probabil ă aceea care ocup ă locul din mijloc din cadrul şirului Fâşia centrală (inima snopului) este fâ şia împr ăştierii prin mijlocul căreia trec axele împr ăştierii, cuprinde 70% din numărul punctelor de incidenţă ale loviturilor trase, reprezint ă treimea centrală din suprafaţa împr ăştierii şi se notează astfel: – fâşia centrală în bătaie – Fcb ; – fâşia centrală în direcţie – Fcd ; – fâşia centrală în înălţime – Fcî . Fâşiile centrale în plan vertical: Fcd – în direcţie; Fcî – în înălţime; C – centrul împr ăştierii. Fâşiile centrale în plan orizontal: Fcd – în direcţie; Fcb – în bătaie; C – centrul împr ăştierii. Între fâşia centrală şi abaterea probabilă există o anumită dependenţă. Din calcule a rezultat c ă fâşia centrală include 3,06 abateri probabile. În practic ă lăţimea fâşiei centrale este egal ă cu 3 abateri probabile. Prin intersecţia a două fâşii centrale se formează un dreptunghi care se nume şte partea centrală a împr ăştierii şi conţine 50% din numărul loviturilor trase. Raza cercului – la distanţe apropiate de armă secţiunea transversal ă prin snopul traiectoriilor are o formă circular ă, de aceea se spune c ă la distanţe mici de tragere împr ăştierea în înălţime şi direcţie este o “împr ăştiere circular ă”. Pentru aprecierea împr ăştierii în acest caz, se foloseşte o singur ă mărime, (unitate de măsur ă) şi anume raza cercului care cuprinde “cea mai bună jumătate” din totalul loviturilor notat ă cu R50 sau raza cercului care cuprinde toate loviturile şi este notată cu R100 .
