UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ BUCUREŞTI
LUCRARE DE LICENȚĂ Libertatea de exprimare
Coordonator Ştiinţific: Lect.univ.dr. Ifrim Roxana
Student: Tanasă Robert-Veronel
București 2012
CUPRINS Introducere ....................................................................................................................................... 3 Capitolul I: Generalități ................................................................................................................... 5 I.1. Definirea și consacrarea legislativă ....................................................................................... 5 I.2. Libertatea de exprimare. Noțiunea și locul acesteia în cadrul drepturilor și libertăților fundamentale. .............................................................................................................................. 7 I.3. Conținutul și titularii libertății de exprimare ......................................................................... 9 I.4. Răspunderea pentru depășirea limitelor libertății de exprimare.......................................... 10 Capitolul II: Libertatea de exprimare.Componente ....................................................................... 11 II.1. Libertatea de exprimare – primul paragraf. ....................................................................... 11 II.1.1. Libertatea de opinie..................................................................................................... 11 II.1.2. Libertatea de a comunica informaţii şi idei................................................................. 12 II.1.3. Distincţia dintre fapte şi judecăţi de valoare. .............................................................. 13 II.1.4. Libertatea de a primi informaţii şi idei. ...................................................................... 14 II.1.5. Libertatea presei. ......................................................................................................... 14 II.1.6. Libertatea de difuzare a emisiunilor radio şi de televiziune. ...................................... 18 II.2. Sistemul restricţiilor asupra exercitării dreptului la libertatea de exprimare – cel de-al doilea paragraf. .......................................................................................................................... 20 Capitolul III: Libertatea de exprimare a agentului media.............................................................. 37 Capitolul IV: Libertatea de exprimare în jurisprudenta C.E.D.O. ................................................. 46 IV.1. Lesnik c. Slovaciei - Insultarea unui procuror. Acuzaţii grave. Sancţionare. Admisibilitate. ........................................................................................................................... 46 IV.2. Yağmurdereli c. Turcia - Libertatea de exprimare. Discurs politic.................................. 47 IV.3. Nikula c. Finlanda - Libertatea de exprimare. Avocat. .................................................... 47 IV.4. De Diego Nafria c. Spania - Libertatea de exprimare. Acuzaţii nefondate. ..................... 49 IV.5. Corneliu Vadim Tudor c. România - Dezbatere politică. Acuzaţii grave. Admisibilitatea unor sancţiuni. ........................................................................................................................... 49 -1-
IV.6. Băcanu şi SC «R» SA c. România - Libertatea presei. Posibilitatea de exagerare. ......... 50 CONCLUZII.................................................................................................................................. 54 BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................... 57
-2-
Introducere Convenţia europeană pentru Drepturile Omului este cea mai importantă formă de exprimare a ataşamentului profund al Statelor membre ale Consiliului Europei faţă de valorile democraţiei, păcii şi justiţiei, iar prin intermediul lor faţă de respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale indivizilor aflaţi sub jurisdicţia lor.1 Convenţia europeană pentru Drepturile Omului (în continuare „Convenţia”) a fost semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. Pe parcursul ultimilor 50 de ani acest instrument a evoluat graţie interpretărilor dispoziţiilor sale de către Curtea europeană a Drepturilor Omului şi Comisia europeană a Drepturilor Omului2, precum şi datorită activităţii Consiliului Europei. Cel din urmă a adoptat protocoale adiţionale care au extins domeniul de aplicare al Convenţiei, rezoluţii şi recomandări, care au dezvoltat şi au propus norme de conduită Statelor membre şi au impus sancţiuni statelor care nu respectau prevederile acestui instrument. Aproape toate Statele Părţi la Convenţia europeană pentru Drepturile Omului au integrat Convenţia în legislaţia lor naţională. Astfel, Convenţia este parte a sistemului de drept al Statelor Părţi şi aplicarea prevederilor ei este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti naţionale şi autorităţile publice naţionale. Respectiv, orice individ, afl at sub jurisdicţia Statelor vizate, se bucură de drepturile şi obligaţiunile care decurg din Convenţie şi, prin urmare, poate, în cadrul intern, invoca direct textul Convenţiei şi jurisprudenţa Curţii, care trebuie să fi e aplicate de instanţele judecătoreşti naţionale. Mai mult decăt atât, autorităţile naţionale, inclusiv instanţele judecătoreşti, trebuie să acorde Convenţiei prioritate asupra oricărei legi naţionale ce contravine ei sau jurisprudenţei Curţii. Textul Convenţiei nu poate fi interpretat separat de jurisprudenţa sa. Convenţia funcţionează în conformitate cu un sistem de drept comun. Hotărârile Curţii europene a Drepturilor Omului (în continuare Curtea) explică şi interpreteză textul. Ele constituie precedente obligatorii, al căror statut juridic este cel al normelor juridice obligatorii. Prin urmare, odată cu ratifi carea Convenţiei, autorităţile naţionale ale Statelor semnatare, inclusiv cele care practică un
1
Introducerea în Convenţia europeană pentru Drepturile Omului – colecţie de texte, Consiliul Europei 1994
2
În conformitate cu Protocolul Adiţional nr. 11 Comisia europeană şi Curtea europeană a Drepturilor Omului au
format un organ unic, Curtea europeană a Drepturilor Omului.
-3-
sistem de drept civil „continental”, trebuie să considere hotărârile Curţii legi obligatorii. Din această cauză textul acestui manual se va referi în mod extensiv la jurisprudenţa Curţii. În această ordine de idei, trebuie să înţelegem că în prezent, chiar şi sistemele tradiţionale de drept continental, practică un sistem mixt de drept continental şi de drept comun, unde jurisprudenţa are aceiaşi valoare ca şi legile adoptate de Parlament. Interpretarea textului Convenţiei este dinamică şi evolutivă, ceea ce evidenţiază faptul că Convenţia este un instrument iu, care trebuie interpretat în lumina condiţiilor actuale. Respectiv, Curtea este (şi trebuie să fi e) infl uenţată de schimbările şi convergenţele standardelor acceptate în toate Statele membre ale Consiliului Europei. Conform spiritului general al Convenţiei, responsabilitatea iniţială şi primară de a proteja drepturile consacrate în Convenţie revine Înaltelor Părţi Contractante. Curtea a fost instituită pentru a monitoriza acţiunile statelor, exercitându-şi competenţa de revizuire. Astfel, marja de apreciere conferită autorităţilor naţionale este coordonată cu supravegherea europeană. Doctrina marjei de apreciere se aplică în mod diferit şi nivelul discreţionar permis statelor variază în funcţie de context. Statului i se acordă o largă libertate de apreciere în cazuri de urgenţă publică în conformitate cu prevederile articolului 15 sau în anumite domenii, cum ar fi protecţia libertăţii de exprimare, în care lipsa unei concepţii comune în Statele Contractante duce la reducerea aproape completă a puterii discreţionare. Scopul acestui ghid este de a ajuta judecătorii de toate nivele să asigure soluţionarea tuturor cauzelor care vizează libertatea de exprimare în conformitate cu obligaţiile impuse de articolul 10 din Convenţie, aşa cum au fost dezvoltate de Curtea de la Strasbourg.
-4-
Capitolul I: Generalități I.1. Definirea și consacrarea legislativă Libertatea de exprimare reprezintă una dintre condițiile primordiale pentru existența unei societăți democratice. Proclamarea ei cu acest titlu în drepturilor omului este reflectată în dreptul intern prin consacrarea ca drept fundamental în art. 30 alin.(1) din Constituția României: (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisã. (3) Libertatea presei implicã si libertatea de a înființa publicații. (4) Nici o publicație nu poate fi suprimatã. (5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masã obligația de a face publicã sursa finanțãrii. (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particularã a persoanei și nici dreptul la propria imagine. (7) Sunt interzise de lege defãimarea țãrii și a națiunii, îndemnul la rãzboi de agresiune, la urã naționalã, rasialã, de clasã sau religioasã, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violențã publicã, precum și manifestãrile obscene, contrare bunelor moravuri. (8) Rãspunderea civilã pentru informația sau pentru creația adusã la cunoștințã publicã revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestãrii artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presã se stabilesc prin lege. Prin urmare, libertatea de exprimare reprezintă posibilitatea omului de a-și exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credințele religioase și creațiile spirituale de orice fel. Constituția României interzice cenzura de orice fel. Este o prevedere constituțională decisiva pentru libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare, declarată inviolabila, reprezintă principiul, iar toate celelalte dispoziții ale art. 30 trebuie interpretate în sensul respectării acestui principiu. Orice interpretare contrara, care ar tinde să transforme excepțiile în regula ar fi de natură să încalce voința constituantei, voință exprimată expres. -5-
Această garantare a libertații de exprimare este tradițională în dreptul constituțional românesc. Principiul, stabilit de Constituția din 1866( Art. 24 : ,,Constituțiunea garantează tuturor libertatea de a comunica și publica ideile și opiunile lor prin graiu, prin scris și prin presă, fiecare fiind respundetor de abusul acestor libertăți în casurile determinate prin Codicele penal, care în acestă privință se va revisui și complecta, fără însă a se putea restrînge dreptul de sine, sau a se înființa o lege escepțională. Delictele de presă sunt judecate de juriu. Nici censura, nici o altă măsură preventivă pentru aparițiunea, vinderea sau distribuțiunea oricărei publicațiuni nu se va putea reînființa. Pentru publicațiuni de jurnale nu este nevoe de autorisațiunea prealabilă a autoritatei. Nicio cauțiune nu se va cere de la ziariști, scriitori, editori, tipografi și litografi. Presa nu va fi supusș niciodata sub regimul avertismentului. Nici un jurnal sau publicațiune nu va putea fi suspendată sau suprimată. Autorul este respundetor pentru scrierile sale, iar in lipsa autorului sunt respundetori sau girantul sau editorul. Veri ce jurnal trebue să aibă un girant responsabil care să se bucure de drepturile civile si politice.”), a fost preluat aproape ad literam de Constituția din 1923. Chiar Constituția autoritara din 1938 il proclamă, într-o formă mai atenuata.3 Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră această libertate în art. 10: 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.4
3
http://.regielive.ro
4
http://provitabucuresti.ro
-6-
I.2. Libertatea de exprimare. Noțiunea și locul acesteia în cadrul drepturilor și libertăților fundamentale. Libertatea de exprimare include mai multe drepturi fundamentale, fiind „libertatea mama" a tuturor drepturilor de comunicare. Ea este strâns legată de garantarea demnității umane și ocupă un loc important în rândul drepturilor și libertăților omului și în cel al libertăților constituționale. Din conținutul reglementărilor cuprinse în instrumentele juridice internaționale în materia drepturilor omului și din dispozițiile cuprinse în constituțiile unor tări, rezultă că libertatea de exprimare este desemnată fie sub aceasta denumire, fie sub denumirea de „drept la libertatea de exprimare", fie sub denumirile unora din aspectele sale: libertatea cuvantului și libertatea presei. Este de remarcat că se folosesc ambele noțiuni, atât cea de drept, cât și cea de libertate, libertatea de exprimare fiind un drept și o libertate în același timp, atâta timp cât opinia majoritară în literatura juridică de specialitate este în sensul echivalenței celor doua notiuni. Având în vedere că libertatea de exprimare este un drept consacrat atât de instrumentele juridice internaționale în materie, cât și la nivel constituțional, prin prisma explicațtiilor terminologice anterioare, putem concluziona că libertatea de exprimare este deopotriva: un drept al omului, o libertate publică și un drept fundamental și cetățenesc. Cum toate cele trei noțiuni se referă la drepturi subiective, dreptul la libertatea de exprimare este și el un drept subiectiv. Sub aspectul clasificărilor operate în literatura de specialitate cu privire la drepturile și libertățile fundamentale, remarcăm că libertatea de exprimare este un drept politic, ce face parte din generația a doua de drepturi și libertăți, dar este deopotriva și un drept individual, ce ține de libertatea spirituală a fiecărei persoane, cât și un drept colectiv – sau mai degrabă convivial permițând comunicarea cu ceilalti.5 Sub aspectul conținutului libertății de exprimare cuprins în reglementările internaționale și în cele constituționale, remarcăm faptul că și acesta este diferit. Astfel, unele instrumente juridice includ expres în conținutul libertății de exprimare libertatea de opinie și libertatea de informare. În alte reglementări se include expres în conținutul libertății de exprimare doar libertatea cuvântului adică libertatea de opinie; libertatea de 5
Frederic Sudre, Drept european și internațional al drepturilor omului, Ed. Polirom, București, 2006, p. 351.
-7-
informare este reglementată ca drept separat, la fel ca și libertatea presei. Alte reglementări includ în conținutul libertății de exprimare, alături de libertatea de opinie și informare, sau alături de libertatea cuvântului, și libertatea presei. O parte din instrumentele juridice internaționale și constituționale mai sus amintite, chiar dacă nu prevăd expres - în cuprinsul reglementărilor pe care le cuprind - și libertatea presei ca un element de conținut al libertății de exprimare, fac referiri la aceasta. Putem trage așadar concluzia că libertatea de exprimare este un drept cu un conținut complex. În opinia noastră libertatea de exprimare cuprinde în conținutul său alte trei libertăți: libertatea de opinie, libertatea de informare și libertatea presei. Aceste trei libertăți sunt independente dar neputând să se manifeste una în lipsa celeilalte. Mai putem face și observația că libertatea de exprimare se manifestă atât ca libertate negativă, cât și ca libertate pozitivă. Ca libertate negativa - în raport cu statul, căruia îi este oprit sau interzis pentru a interveni și a o limita, iar ca libertate pozitiva - din punct de vedere al individului sau al grupului care se implica în procesul politic. Elementul pozitiv și cel negativ nu pot exista distinct, efectul politic al opiniei publice nu s-ar putea afirma fără protecția și garantarea acestei libertăți. Izvorul libertății de exprimare, al formării și alegerii opiniei, este critică. Critica este aceea care poate ridica semne de întrebare în fața unor percepții deja consacrate ori pur și simplu enunțate și deasemenea poate crea idei și opinii noi. Fără o critică adecvată nu s-ar crea posibilitatea alegerii opiniilor iar suprimarea, interzicerea sau limitarea opiniilor ar bloca orice dezvoltare. Istoria a dovedit că orice încercare de a opri, de a suprima diferitele opinii a fost mai mult sau mai puțin dramatic refuzată de omenire. Libertatea de exprimare în sens larg, al exprimarii individualității, este elementul care pe lângă diferențele fizionomice, individualizează o persoana și o face diferită de ceilalți. Fără libertatea fundamentală de exprimare a percepțiilor și ideilor proprii nu ar exista individualități și nu ar exista evoluție. J. S. Mill care apară cu o convingere puternică libertatea de exprimare, arată în lucrarea sa „On Liberty" (Despre libertate - 1859), că aceasta este o condiție necesară pentru progresul intelectual și social: „Nu putem fi niciodata siguri - afirmă el - că o idee nespusă nu conține elemente utile". De asemenea, a susținut faptul că a asculta păreri false este ceva productiv din doua motive: în primul rând, pentru că indivizii sunt mai dispuși să renunțe la opiniile eronate -8-
atunci când se află într-o dezbatere și, în al doilea rând, pentru că teoriile corecte vor fi continuu susținute și reafirmate, nefiind doar propoziții unanim acceptate ca fiind adevărate. Fiecare trebuie să înțeleagă de ce aderă la un anumit set de idei sau de ce nu. Constrângerea asupra unei persoane nu poate aparea din dorința de a-i impune concepții ale altora cu privire la modul de viață ori la conduită. Singura manieră prin care se poate încerca schimbarea unui individ este discuția de orice fel (fie ea mustrare, rugăminte sau implorare), întrucât „asupra lui insuși, (...) individul este suveran". În concluzie, Mill afirmă că societatea are mai mult de câștigat dacă respectă libertatea individuală, cu atât mai mult pe cea de exprimare. Atâta timp cât faptele unei persoane nu au consecințe negative asupra alteia, aceasta trebuie lăsată să trăiască dupa propriile reguli și nu dupa norme impuse din exterior.
I.3. Conținutul și titularii libertății de exprimare Așa cum rezultă din alin.1 al art. 30 din Constituția României, în domeniul libertății de exprimare intră aproape orice formă de comunicare orală sau scrisă, verbală sau nonverbală. Pot fi comunicate nu numai opinii propriu-zise, ci și credințe, gânduri și orice alt tip de idei sau creații. Practic enumerarea făcută în text este una exemplificativă ea fiind de natură să acopere orice formă de comunicare. Chiar și greva foamei se încadrează în domeniul art. 30 din Constitutie întrucat greva foamei reprezintă o modalitate extremă de exprimare, de comunicare a unor idei sau convingeri, o formă de protest. Din moment ce textul constituțional nu face nici un fel de distincție în acest sens, titularii libertății de exprimare sunt atat persoanele fizice cât și persoanele juridice. În ceea ce privește prima categorie, ea cuprinde toate persoanele fizice nu numai cetățenii. În ceea ce privește persoanele juridice, acestea dispun în egală măsură de libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare aparține în egală măsură și reprezentanților poporului, cu atât mai mult cu cât aceștia au fost aleși și acționează în temeiul acestui mandat. Această opinie este susținută și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care consideră că libertatea de exprimare a unui ales al poporului, atunci când acționează în această calitate, este extinsă și trebuie protejată eficient.
-9-
I.4. Răspunderea pentru depășirea limitelor libertății de exprimare Existența unor coordonate juridice înlăuntrul cărora trebuie să se exercite libertatea de exprimare implică și răspunderea juridică pentru depășirea acestor limite, altfel spus pentru abuzul în exercitarea acestei libertăți așa de importante. De aceea, art. 30 stabilește formele răspunderii și subiectele răspunderii. Astfel, în alineatul (8) sunt stabilite explicit doua forme ale răspunderii și anume răspunderea civilă și răspunderea penală. Cât privește răspunderea civilă, textul constituțional stabilește că ea revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Prin exprimarea ,, în condițiile legii” se dă legiuitorului misiunea de a stabili în detaliu condițiile stabilirii rspunderii, dimensiunile acesteia, repartizarea răspunderii civile pe cei raspunzători. Cât privește ordinea în care se raspunde, ea este cea stabilită expres prin textul constituțional, acesta urmărind de fapt să asigure responsabilitatea necesară într-un domeniu atât de important. Din punct de vedere al răspunderii civile, aceasta este în principiu o răspundere civilă delictuală reglementată de normele pertinente din Codul civil și din legile speciale, scopul acesteia fiind repararea prejudiciilor morale și materiale suferite de persoana afectată de exercitarea abuzivă a libertății de exprimare. Astfel victima unui abuz al libertății de exprimare are dreptul de a solicita daune pentru prejudiciul moral astfel suferit. Răspunderea penală poate fi atrasă numai pentru cazurile când aceste abuzuri sunt considerate infracțiuni. Privitor la răspunderea pentru delictele de presă ( răspunderea penala), ea va fi cea stabilită prin lege, tocmai pentru a proteja mai bine libertatea de exprimare împotriva tendințelor autoritare ale puterii executive sau judecătorești, iar nu pentru a limita această libertate.
- 10 -
Capitolul II: Libertatea de exprimare.Componente
II.1. Libertatea de exprimare – primul paragraf. Primul paragraf din Articolul 10 prevede că: „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiofuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.” Primul paragraf evidenţiază trei componente ale libertăţii de exprimare: libertatea de opinie; libertatea de a primi informaţii şi idei, libertatea de a comunica informaţii şi idei. Aceste libertăţi trebuie să fie exercitate în mod liber fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. II.1.1. Libertatea de opinie. Libertatea de opinie este o condiţie prealabilă pentru exercitarea altor libertăţi garantate de articolul 10, bucurându-se de o protecţie aproape absolută, în sensul că exclude aplicarea restricţiilor posibile enunţate în al doilea paragraf. Conform declaraţiei Comitetului Miniştrilor „orice restricţie asupra dreptului în cauză va fi incompatibilă cu natura unei societăţi democratice”.6 Statele nu trebuie să încerce să indoctrineze cetăţenii aflaţi sub autoritatea lor şi să opereze distincţii între indivizi în funcţie de opiniile împărtăşite. Mai mult decât atât, promovarea informaţiilor unilaterale de către Stat poate constitui un obstacol serios şi inacceptabil pentru exercitarea libertăţii de opinie. Dreptul la libertatea de opinie, de asemenea, protejează indivizii împotriva unor posibile consecinţe negative, care rezultă în cazurile când indivizilor li se atribuie anumite opinii ca
6
Raportul Comitetului Miniştrilor inclus în „Teoria şi practica Convenţiei europene pentru Drepturile Omului”, Van
Dijk şi Van Hoof, Kluver, 1990, p. 413.
- 11 -
urmare a declaraţiilor publice anterioare. Libertatea de opinie cuprinde libertatea negativă a unei persoane de a refuza comunicarea propriilor opinii.7 II.1.2. Libertatea de a comunica informaţii şi idei. Libertatea de a comunica informaţii şi idei are o importanţă primordială pentru viaţa politică şi structura democratică a unei ţări. În absenţa acestei libertăţi este imposibilă organizarea unor alegeri cu adevărat libere. În plus, o exercitare deplină a libertăţii de a comunica informaţii şi idei permite critica liberă a guvernului, care constituie indicatorul principal al unui sistem de guvernare liber şi democratic. După cum a declarat Curtea în 1976, funcţiile sale de supraveghere „impun asupra sa obligaţia de a atrage o atenţie deosebită principiilor caracteristice unei „societăţi democratice”. Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţile primordiale ale progresului său şi ale dezvoltării fiecărei persoane”.8 Libertatea de a critica guvernul a fost confi rmată în mod explicit de către Curte în 1986: este de datoria presei „să comunice informaţii şi idei dezbătute în arena politică, la fel ca şi cele privind alte domenii de interes public. Presa nu are numai datoria de a comunica astfel de informaţii şi idei, dar publicul are, de asemenea, dreptul de a le primi”.9 În mod evident, libertatea de a comunica informaţii şi idei este complementară libertăţii de a primi informaţii şi idei. Aceasta este valabil în ceea ce priveşte presa scrisă şi audiovizualul. Cât priveşte cel din urmă, Curtea a declarat că amestecul autorităţilor naţionale în relaţiile dintre postul de difuzare şi telespectatorul/ascultătorul nu este permis, deoarece ambele părţi au dreptul de a avea contact reciproc direct.10 Libertatea de a comunica informaţii şi idei cu privire la chestiuni economice (aşa numitul discurs comercial) este de asemenea garantată de articolul 10. Cu toate acestea, Curtea a decis că în acest domeniu autorităţile naţionale se bucură de o libertate mai largă de apreciere.11 Creaţia şi reprezentaţiile artistice, precum şi distribuirea lor, este percepută de Curte ca o contribuţie majoră la schimbul de idei şi opinii, un component esenţial al unei societăţi 7
Voght v. Germania, 1995.
8
Handyside v. Regatul Unit, 1976.
9
Lingens v. Austria, 1986; Sener v. Turcia, 2000; Thoma v. Luxembourg, 2001; Dichand şi Alţii v. Austria, 2002
10
Groppera Radio v. Elveţia, 1990 şi Casado Coca v. Spania, 1994.
11
Mark intern v. Germania, 1989.
- 12 -
democratice. Declarând că libertatea artistică şi difuzarea liberă a operelor de artă este limitată numai în societăţile nedemocratice, Curtea a afirmat că „prin intermediul activităţii sale creative, artistul îşi exprimă nu numai viziunea personală asupra lumii, dar, de asemenea, perceperea societăţii sub autoritatea căreia se află. În această măsură arta nu numai contribuie la formarea unei opinii publice, dar este şi modul de exprimare a acesteia, şi poate confrunta publicul cu problemele majore actuale.”12 II.1.3. Distincţia dintre fapte şi judecăţi de valoare. Din timp ce libertatea discutată se referă la comunicarea atât a informaţiilor cât şi a ideilor, distincţia trasată de către Curte devine relevantă la această etapă incipientă. Determinând distincţia clară între informaţii (fapte) şi opinii (judecăţi de valoare) Curtea a declarat că „existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit... În cazul judecăţilor de valoare, proba veridicităţii este imposibilă, iar exigenţa administrării ei afectează esenţa libertăţii de opinie, care constituie unul din elementele fundamentale ale dreptului garantat de articolul 10 din Convenţie.”13 În timp ce opiniile sunt puncte de vedere sau declaraţii personale asupra unui eveniment sau situaţii şi nu sunt susceptibile de probaţiune, faptele, adevărate sau false, în baza cărora se formează o opinie, s-ar putea dovedi a fi adevărate sau false. În egală măsură, în speţa Dalban Curtea a declarat inacceptabilă ideia „că un ziarist ar trebui împiedicat să exprime judecăţi de valoare critice, cu condiţia că el sau ea să poată dovedi adevărul”.14 Prin urmare, deopotrivă cu informaţiile sau datele care pot fi verificate, criticile sau speculaţiile, care nu pot fi supuse probei veridicităţii sunt, de asemenea, protejate de articolul 10. În plus, judecăţile de valoare, în special cele exprimate asupra problemelor dezbătute în arena politică, se bucură de o protecţie specială în conformitate cu exigenţa pluralismului opiniilor, care este crucială într-o societate democratică. Distincţia între fapte şi opinii, precum şi interzicerea probei veridicităţii cu privire la cele din urmă, devine extrem de importantă în sistemele de drept naţional, care în continuare prevăd aplicarea probei veridicităţii asupra infracţiunilor de „insultă”, care vizează exprimarea ideilor şi opiniilor. Mai mult, în ceea ce priveşte faptele, Curtea a
12
Otto Preminger Intitute v Austria, 1994.
13
Lignes, 1986; Jerusalem v. Austria, 2001; Dichand şi Alţii v. Austria, 2002.
14
Dalban v. România, 1999.
- 13 -
recunoscut apărarea bunei credinţe în scopul acordării mijloacelor de informare în masă „a unui spaţiu rezervat pentru eroare”. Spre exemplu, în speţa Dalban, Curtea a remarcat că „nu s-au adus dovezi că faptele descrise în articole erau în totalitate false şi că serveau alimentării unei campanii de defăimare a lui G.S...”15 În fond, apărarea bazată pe buna credinţă substituie proba veridicităţii. În cazul când un ziarist sau un organ de presă urmăreşte un scop legitim, chestiunea în cauză se circumscrie unui interes public şi au fost depuse eforturi rezonabile în vederea verificării faptelor, presa nu trebuie să poarte responsabilitate, chiar dacă faptele respective au fost dovedite a fi false. Oricum, o bază faptică suficientă trebuie să sprijine judecăţile de valoare După cum a subliniat Curtea „chiar şi în cazurile în care o declaraţie constituie o judecată de valoare, proporţionalitatea unei ingerinţe poate depinde de existenţa unei baze faptice suficiente pentru afirmaţia contestată, din timp ce chiar şi o judecată de valoare fără o bază faptică poate fi excesivă”.16 II.1.4. Libertatea de a primi informaţii şi idei. Libertatea de a primi informaţii şi idei include dreptul de a colecta informaţii şi de a căuta informaţii, utilizând toate sursele legitime disponibile. Libertatea de a primi informaţii, de asemenea, acoperă emisiunile televizate internaţionale.17 Deşi libertatea de a primi informaţii şi opinii se referă la mijloacele de informare în masă, acordându-le dreptul de a comunica publicului astfel de informaţii şi idei, Curtea, de asemenea, include în această libertate şi dreptul publicului de a fi informat în mod adecvat, în special asupra problemelor de interes public. II.1.5. Libertatea presei. În unele documente internaţionale, în doctrină şi în actele normative româneşti, se vorbeşte de libertatea presei, în timp ce în altele se foloseşte termenul de drept sau drepturi ale presei. După unii autori, între "drept" şi "libertate" nu ar fi nici o deosebire, arătând că termenul de "libertate" a fost folosit pentru frumuseţea acestuia în limbajul juridic.18 15
Dalban v. România, 1999.
16
Jerusalem v. Austria, 2001; Dichand şi Alţii v. Austria, 2002.
17
Autronic v. Elveţia,1990.
18
Ioan Muraru. Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Editura Actami Bucureşti, 1997.
- 14 -
Cu privire la acest aspect, ne permitem să avem o altă opinie şi anume, că cei doi termeni au semnificaţii juridice diferite. Astfel socotim că termenul de "libertate" presupune: a) - obligaţii din partea celorlalte persoane fizice sau juridice de a nu face ceva ce ar stingheri subiectul posesor al libertăţii în exercitarea acesteia; b) - obligaţia autorităţilor publice de a respecta de a nu face ceva care ar stingheri subiectul posesor al libertăţii; c) - obligaţia autoritãţilor publice de a face ceea ce prevede legea pentru apărarea libertăţii, atât preventiv cât şi reparatoriu sau punitiv atunci când a fost încălcată. De aici observăm că "libertatea" nu presupune obligaţii de a face ceva din partea celorlalţi, alţii decât autorităţile publice abilitate, în domeniul apărării libertăţii. Spre exemplu, există o diferenţă între dispoziţiile constituţionale formulate astfel: "Libertatea de a munci este garantată" şi "Dreptul la muncă este garantat". În prima formulare, nu există obligaţia de a pune la dispoziţie locuri de muncă, aşa cum o presupune în a doua formulare. Pe de altă parte, "libertatea de a primi informaţie" nu este tot una cu "dreptul la informaţie". Deci, termenul de "drept" inclusiv al agentului media, presupune toate obligaţiile de la punctele a-c, din cazul libertăţii şi în plus: d) - obligaţia din partea celorlalte persoane fizice sau juridice de a face ceva (corelativ), pentru a se realiza dreptul respectiv. Într-un capitol anterior am văzut că dreptului la informaţie îi corespunde, spre exemplu, "obligaţia de a face" adică, de a pune la dispoziţie autorului dreptului, informaţia de interes public sau de interes personal. e) - obligaţia autorităţilor publice de "a face ceva corelativ dreptului". Spre exemplu, în cazul dreptului la informaţie, autorităţii publice îi revine obligaţia constituţională de a furniza în mod corect informaţii "asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal". În art. 19 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se vorbeşte de "libertatea de a primi şi de a răspândi, fără a se ţine seama de graniţe, informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare, "fără a menţiona expres ceva referitor la agentul media. În art. 19 pct. 1 - 3 din "Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice" se dă o reglementare mai precisă, astfel: 1. Nimeni nu trebuie să aibă ceva de suferit din pricina opiniilor sale. - 15 -
2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a cânta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc la alegerea sa. 3. Exercitarea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportă îndatoriri şi răspunderi speciale." Deşi este un progres, folosind termenul "drept" observăm că nu este asociat în mod expres cu obligaţia corelativă a autorităţilor publice de a pune la dispoziţie informaţiile de interes public. În art. 9.1. al Documentului Reuniunii de la Copenhaga al Conferinţei asupra dimensiunii umane a O.S.C.E. din 29.06.1990 se prevede: "Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, inclusiv dreptul de a comunica (s.n.). Acest drept cuprinde libertatea de a-şi exprima opiniile ca şi de a primi şi transmite informaţii şi idei, fără ingerinţă din partea puterilor publice şi independent de frontiere". Aceste dispoziţii se regăsesc şi în art. 10 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la care România a aderat prin Legea nr. 30/1994. În Constituţia Germaniei, se vorbeşte de libertatea de opinie şi a presei: "Libertatea presei şi libertatea de informare prin radio şi film sunt garantate. Nici o cenzură nu poate avea loc. Aceste drepturi îşi au limitele în prevederile legilor ordinare, în prescripţiile legale privind protecţia tinerilor şi dreptul la onoarea persoanei." Observăm că drepturile şi libertăţile agentului media, inclusiv limitele acestora sunt lăsate a fi reglementate prin lege, de către Parlament şi nu sunt reglementate de Constituţie. În Constituţia Spaniei reglementările referitoare la drepturile şi obligaţiile agentului media sunt prevăzute în art. 20, astfel: “1. Sunt recunoscute şi ocrotite următoarele drepturi: a) de a exprima şi răspândi liber gândurile, ideile şi opiniile prin viu grai, prin scris sau orice alt mijloc de comunicare. b) de a comunica sau primi, liber, informaţii reale prin orice mijloc de difuzare. Prin lege se va stabili dreptul de a invoca clauza de conştiinţă şi secretul profesional, în exercitarea acestor libertăţi. 2. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi restrânsă prin nici o formă de cenzură prealabilă.
- 16 -
3. Prin lege se vor reglementa organizarea şi controlul parlamentar al mijloacelor de comunicare socială dependente de stat de orice altă entitate publică şi va garanta accesul la aceste mijloace al grupurilor sociale şi politice semnificative, cu respectarea pluralismului societăţii şi a diferitelor limbi din Spania. 4. Sechestrarea publicaţiilor, a înregistrărilor şi a altor mijloace de informare, nu se poate face decât în baza unei hotărâri judecătoreşti." Observăm că prin Constituţia Spaniei sunt recunoscute şi ocrotite drepturile mijloacelor de difuzare dispunând ca legiuitorul să vină cu reglementări care ocrotesc acest drept. Deci, obligaţiile autorităţilor publice, corelative dreptului la informare nu sunt ridicate la rang de lege fundamentală – Constituţie – aşa cum este în Constituţia României. Interesante sunt reglementările din Constituţia Italiei, în care în art. 21 se dispune: "Fiecare are dreptul de a-şi manifesta gândirea în mod liber, prin cuvânt, în scris, sau prin orice alt mijloc de difuzare. Presa nu poate fi supusă autorizării sau cenzurii. Se poate proceda la confiscare numai prin act motivat al autorităţii judiciare în caz de delicte, pe care legea presei le prevede în mod expres sau în caz de violare a normelor pe care legea le prevede pentru stabilirea responsabililor. În astfel de cazuri, dacă este absolut urgent şi nu este posibilă intervenţia la timp a autorităţii judiciare, confiscarea presei periodice poate fi efectuată de cãtre ofiţeri ai poliţiei judiciare care trebuie să anunţe imediat sau nu mai târziu de 24 de ore autoritatea judiciară. Dacă autoritatea judiciară nu-i confirmă în următoarele douăzeci şi patru de ore, confiscarea este socotită ca anulată şi fără efect. Sunt interzise publicaţiile, spectacolele şi orice alte manifestări care contravin bunelor moravuri. Legea stabileşte măsuri adecvate pentru prevenirea şi reprimarea abuzurilor." În art. 24 al. 1 din Constituţia Italiei se dispune că oricine poate să se adreseze justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime proprii. Iar în art. 28 al aceleiaşi Constituţii se prevede: "Funcţionarii şi angajaţii statului şi ai instituţiilor publice sunt direct răspunzători, în conformitate cu legile penale, civile şi administrative, de acţiunea prin care aceştia violează drepturile cetăţenilor. În astfel de cazuri răspunderea civilă se extinde asupra statului şi a instituţiilor publice."
- 17 -
Observăm că în Constituţiile la ale căror dispoziţii m-am referit, se pune accentul în mod diferit pe drepturile, libertăţile şi obligaţiile agenţilor media, fiind lãsate de regulă în competenţa de reglementare a Parlamentului. Potrivit Constituţiei României, precum şi a legilor în vigoare drepturile şi libertăţile agentului media sunt: a) Dreptul de acces la sursele de informare; b) Libertatea de opinie; c) Libertatea de exprimare; d) Dreptul de acces la orice informaţie de interes public; e) Libertatea de a înfiinţa publicaţii; f) Dreptul de a informa; g) Dreptul de a întreba şi a primi răspuns; h) Dreptul de a-şi proteja sursele; i) Dreptul la replică şi dreptul la rectificare; j)Dreptul şi obligaţia la protecţia sursei. Observăm că vorbim de drepturile presei atunci când constituantul sau legiuitorul defineşte conţinutul dreptului, cadrul şi coordonatele acestuia, pe când libertăţile presei sunt acele posibilităţi infinite în timp şi spaţiu, care mai rămân după interzicerea legitimă a acelor activităţi prin care s-ar leza drepturile, libertăţile, interesele legitime şi celelalte valori supreme ocrotite de lege. II.1.6. Libertatea de difuzare a emisiunilor radio şi de televiziune. În conformitate cu ultima frază a primului paragraf, dreptul de a primi şi comunica informaţii şi idei, prevăzut în articol „nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografi e sau de televiziune unui regim de autorizare”. Această clauză a fost inclusă la o etapă avansată a lucrărilor pregătitoare la Convenţie din motive tehnice: numărul limitat de frecvenţe disponibile şi faptul că, la acel moment, majoritatea statelor europene deţineau monopol asupra difuzării emisiunilor de radio şi televiziune. Oricum, aceste motive au dispărut odată cu progresul tehnicilor de radiodifuziune. În cazul Informationsverein Lentia19 Curtea a declarat că în rezultatul „progresului tehnic din ultimele decenii, justificarea acestor 19
Informationsverein Lentia şi Alţii v. Austria, 1993.
- 18 -
restricţii nu mai poate fi bazată pe considerente referitoare la numărul de frecvenţe şi de canale disponibile”. Transmisiile prin antene de satelit, precum şi televiziunea prin cablu, au dus la multiplicarea numărului de frecvenţe. În acest context, dreptul statului de a supune societăţile de radiodifuziune regimului de autorizare a dobândit o semnificaţie şi un scop nou: garantarea libertăţii şi a pluralismului de informare în scopul satisfacerii necesităţilor publice.20 Curtea a afirmat că competenţa autorităţilor naţionale de a reglementa sistemul de autorizare nu poate fi exercitată decât pentru scopuri tehnice şi într-un mod care nu aduce atingere libertăţii de exprimare şi satisface exigenţele impuse de cel de-al doilea paragraf din articolul 10. În cazul Groppera21 Curtea a hotărât „ ...scopul celei de a treia fraze enunţate în articolul 10 paragraful 1 din Convenţie este de a preciza faptul că statelor li se permite să reglementeze printr-un sistem de acordare a autorizaţiilor organizarea radiodifuziunii pe teritoriul lor, în special în ceea ce priveşte aspectele tehnice ale acesteia... Acest fapt nu implică că măsurile de autorizare trebuie să cadă sub rezerva cerinţelor impuse de articolul 10 (paragraful 2), dat fiind faptul că în caz contrar rezultatul va contraveni obiectului şi scopului general urmărit de articolul în cauză.” În cazul Autronic Ag22 Curtea a declarat, că mijloacele electronice de recepţionare a informaţiilor difuzate, aşa cum sunt antenele parabolice, nu cad sub rezerva restricţiei prevăzute de ultima frază din paragraful 1. În speţa Tele1 Privatfernsehgessellschaft MBH, invocând lipsa unei baze juridice care ar sprijini acordarea autorizaţiilor în scopul creării şi administrării difuzării programelor de televiziune de către oricare alt post decât Compania Austriacă de Radiodifuziune, Curtea a stabilit că autorităţile austriece au încălcat articolul 10.23 Monopolurile publice în domeniul mijloacelor audiovizuale de comunicare în masă erau considerate de către Curte pasibile de a încălca prevederile articolului 10, în special pentru că acestea nu asigurau pluralitatea surselor de informare. Un astfel de monopol nu este necesar într-o societate democratică şi poate fi justificat numai de o necesitate socială presantă. Oricum, în societăţile moderne, multiplicarea metodelor de difuzare şi dezvoltarea televiziunii 20
Observer şi Guardian v. Regatul Unit, 1995; Informationsverein Lentia şi Alţii v. Austria, 1993.
21
Groppera Radio AG v. Elveţia, 1990.
22
Autronic AG. v. Elveţia, 1990.
23
Tele 1 Privatfernsehgesellschaft MBH v. Austria, 2001.
- 19 -
transfrontaliere face imposibilă justificarea existenţei monopolurilor. Din contra, diversitatea cerinţelor publicului nu poate fi satisfăcută numai de o singură societate de radiodifuziune.24 Publicitatea comercială difuzată de mijloacele audiovizuale este de asemenea protejată de articolul 10, chiar dacă autorităţile naţionale beneficiază de o largă libertate de apreciere privind necesitatea restrângerii libertăţii de exprimare în acest domeniu.25 În principiu, publicitatea trebuie să fie concepută ţinând cont de responsabilitatea faţă de societate, iar valorile morale, care constituie fundamentul oricărei societăţi democratice, trebuie să fie respectate cu precauţie. Orice tip de publicitate adresată copiilor ar trebui să excludă informaţii care ar putea prejudicia interesele lor şi trebuie să respecte dezvoltarea lor fizică, psihică şi morală.
II.2. Sistemul restricţiilor asupra exercitării dreptului la libertatea de exprimare – cel de-al doilea paragraf. Al doilea paragraf al articolului 10 prevede: „Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.” „Exercitarea acestor libertăţi ... poate fi supusă...” Orice restricţie, condiţie, limitare sau orice altă formă de ingerinţă în libertatea de exprimare poate fi aplicată numai la o anumită exercitarea a acestei libertăţi. Conţinutul dreptului la libertatea de exprimare nu trebuie să fie vreodată modificat. În această privinţă articolul 17 prevede: „nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini 24
Informationsverein Lentia şi alţii v. Austria, 1993.
25
Mark intern v. Germania, 1989.
- 20 -
un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de această Convenţie.” Evident, o limitare a conţinutului unui drept este similară cu distrugerea dreptului respectiv. De asemenea, amestecul autorităţilor naţionale în exercitarea libertăţii de exprimare nu este cerut de fiecare dată când una din condiţiile enumerate în paragraful 2 este în pericol, aceasta rezultând în limitarea conţinutului acestui drept. De exemplu, prejudicierea reputaţiei şi onoarei unei persoane nu trebuie să fie percepută ca o infracţiune penală şi/sau un act care justifică acordarea despăgubirilor civile în toate cazurile. În mod similar, exprimările publice, care expun unui risc autoritatea puterii judecătoreşti, trebuie să fie sancţionate de fiecare dată când se aplică critica. Cu alte cuvinte, autorităţile publice au numai posibilitatea nu şi obligaţia de a ordona şi/sau de a aplica o măsură de restrângere sau de pedepsire a exercitării dreptului la libertatea de exprimare. O abordare directă ar rezulta în crearea unei ierarhii de drepturi şi valori sau interese, plasând libertatea de exprimare la sfârşitul listei ierarhice, fiind precedată, de exemplu, de dreptul la demnitate şi onoare, morală sau ordine publică. Sau, o astfel de ierarhie ar contraveni prevederilor tuturor tratatelor internaţionale care garantează egalitatea drepturilor şi nu permit aplicarea unor limitări constante exercitării unui drept, deoarece acest fapt ar constitui o negare a dreptului respectiv. „Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi...” Ideea, conform căreia exercitarea libertăţii de exprimare comportă datorii şi responsabilităţi, este unică în ansamblul Convenţiei şi nu poate fi găsită în niciuna din prevederile care reglementează drepturile şi libertăţile. Acest text nu a fost interpretat ca o clauză distinctă care limitează în mod automat libertatea de exprimare a persoanelor care aparţin unor categorii profesionale anumite şi impune „îndatoriri şi responsabilităţi”. Hotărârile Curţii reflectă diferite opinii cu privire la îndatoririle şi responsabilităţile unor funcţionari de stat în exercitarea dreptului lor la exprimare. În plus, jurisprudenţa a evoluat dintr-un mod de abordare mai curând conservativ, conferind Statelor o capacitate mai extinsă de a adopta un mod de abordare mai liberal în cazurile când ele beneficiază de o discreţie mai limitată.
- 21 -
De exemplu, în speţa Engel şi Alţii26 interzicerea publicării şi distribuirii de către soldaţi a unui articol, care critica nişte ofiţeri superiori, a fost estimată de Curte ca o ingerinţă justificată în exercitarea libertăţii de exprimare. Cu toate acestea, Curtea, de asemenea, a declarat că „nu era necesar privarea lor de libertatea de exprimare, ci numai sancţionarea exercitării abuzive a acestei libertăţi”. La fel, în speţa Hadjianastassiou27, un ofiţer a fost condamnat pentru divulgarea informaţiilor secrete. El a divulgat informaţii referitor la o armă, precum şi informaţiile tehnice privind exploatarea acesteia, capabile de a cauza prejudicii considerabile securităţii naţionale. Curtea a hotărât că condamnarea a constituit o ingerinţă în libertatea de exprimare a ofiţerului, care era justificată conform prevederilor paragrafului 2: „Este ...necesar să se ţină cont de condiţiile speciale aferente vieţii militare şi de „îndatoririle” şi “responsabilităţile” speciale obligatorii pentru ofiţerii forţelor armate... Petiţionarul, în calitate de ofiţer la KETA, responsabil pentru un program experimental privind rachetele, era obligat printr-o obligaţie de discreţie cu privire la orice viza executarea datoriilor lui”. La un interval de aproape 20 de ani de la adoptarea hotărârii în cauza Engel şi Alţii, întrun caz similar, Curtea şi-a schimbat punctul de vedere şi a emis o hotărâre contrară. În speţa Vereinigung Demokratisher Soldaten Osterreichs und Gubi28, autorităţile au interzis distribuirea unei publicaţii periodice private soldaţilor care critica administraţia militară. Guvernul Austriei a afirmat că publicaţia realizată de către petiţionari punea în pericol sistemul de apărare al ţării şi eficacitatea armatei. Curtea a respins argumentul guvernului şi a declarat că majoritatea articolelor incluse în publicaţie „...conţineau plângeri, înaintau propuneri pentru reforme sau încurajau cititorii să intenteze procese juridice de reclamare sau apel. Oricum, în pofida unui conţinut adesea polemic, nu se crează impresia că petiţionarii au depăşit limitele permisibile în contextul unei simple discuţii a ideilor, care trebuie să fie tolerată de forţele armate ale unui stat democratic, precum şi de societatea în serviciul căreia se află această armată.”
26
Engel şi Alţii v. Olanda,1976.
27
Hadjianastassiou v.Grecia, 1992.
28
Vereinigung Demokratischer Soldaten Osterreichs und Gubi v Austria, 1994.
- 22 -
În cauza Rommelfanger29 Comisia a susţinut că Statele au o obligaţie pozitivă de a asigura ca exercitarea libertăţii de exprimare de către un funcţionar de stat să nu fie supusă restricţiilor, care ar afecta conţinutul acesui drept. Chiar şi în cazul în care se acceptă existenţa unei categorii de funcţionari de stat cu „îndatoriri şi responsabilităţi” speciale, restricţiile aplicate dreptului lor la libertatea de exprimare trebuie să fie examinate în baza aceloraşi criterii, care se aplică la determinarea ingerinţelor în libertătea de exprimare a altora. În cauza Vogt30 Curtea a hotărât că modul în care obligaţia de fidelitate a fost aplicată unui funcţionar de stat a contravenit prevederilor articolului 10. În 1987, D-na Vogt a fost destituită din funcţia de profesoară la şcoală, unde a profesat timp de doi ani, din cauza activităţii politice desfăsurată de ea în cadrul Partidului Comunist German şi a refuzului de a se disocia de acest partid. Obligaţiunea de fidelitate a fost introdusă în rezultatul precedentului republicii Weimer şi era justificată de necesitatea de a interzice angajaţilor publici de a participa în activităţile politice care contraveneau prevederilor constituţionale. Superiorii D-nei Vogt au decis că ea nu a reuşit să respecte datoria impusă fiecărui funcţionar de stat de a sprijini sistemul democratic liber în sensul Constituţiei şi au destituit-o din funcţie. Curtea a declarat că „Deşi este legitim pentru un stat să impună funcţionarilor publici, în funcţie de statutul acestora, o obligaţie de fidelitate, ei sunt indivizi care beneficiază de protecţia conferită de articolul 10 din Convenţie”. În continuare, Curtea a declarat că după ce a luat notă de argumentele extrase din istoria Germaniei şi ţinând cont de natura absolută a obligaţiei de fidelitate, de aplicabilitatea ei generală faţă de funcţionarii publici şi de absenţa unei distincţii între domeniile private şi profesionale, autorităţile germane au violat atât libertatea de exprimare, cât şi libertatea de asociere. „Îndatoririle şi responsabilităţile” judecătorilor au fost examinate de către Curte în cauza Wille31, în care petiţionarul, un judecător de rang înalt, a primit o scrisoare de la Prinţul Liechtenstein în care se critica declaraţia petiţionarului făcută în timpul unui curs academic despre o problemă constituţională şi se anunţa intenţia de a refuza numirea petiţionarului într-o funcţie publică din cauza declaraţiei respective. La începutul examinării cauzei Curtea a declarat că „trebuie să ţină cont de faptul că oricând libertatea de exprimare a unei persoane într-o 29
Rommelfanger, raportul din 1989.
30
Voght v. Germania, 1995
31
Wille v. Liechtenstein, 1999.
- 23 -
funcţie similară este în discuţie, sintagma „îndatoriri şi responsabilităţi” menţionată în articolul 10 paragraful 2 presupune o semnificaţie specială din timp ce se aşteaptă ca funcţionarii publici în serviciul justiţiei să dea dovadă de reticenţă în exercitarea libertăţii lor de exprimare în toate cazurile în care autoritatea şi imparţialitatea judecătorilor sunt susceptibile de a fi puse în discuţie”. În continuare, Curtea a notat că deşi problema consţituţională ridicată de către petiţionar avea implicaţii politice, acest element separat nu trebuia să împiedice petiţionarul de la dezbaterea acestui subiect. Constatând încălcarea articolului 10, Curtea a observat că, în cazul unei alte ocazii precedente, guvernul Liechtenstein a susţinut o opinie similară cu cea a petiţionarului şi că opinia exprimată de către petiţionar era împărtăşită de un număr considerabil de cetăţeni şi, prin urmare, nu constituia o afirmaţie nerezonabilă. Prin urmare, toate legislaţiile naţionale sau alte regulamente care impun fidelitatea absolută şi nelimitată sau restrângeri globale în materie de confidenţialitate unor categorii speciale de funcţionari de stat, aşa cum sunt angajaţii serviciilor de securitate, forţelor armate, etc. sau funcţionarii sistemului judiciar, ar încălca prevederile articolului 10. Astfel de restrângeri pot fi adoptate de către Statele membre numai dacă ele nu au un caracter general, dar vizează categorii speciale de informaţii, caracterul secret al cărora trebuie să fie examinat periodic, categorii specifice de funcţionari de stat sau numai unii indivizi, care aparţin unor astfel de categorii şi sunt temporare. În cazurile când argumentul invocat pentru a justifica impunerea datoriei de fidelitatea sau de confidenţialitate este apărarea „securităţii naţionale”, Statele membre trebuie să furnizeze o definiţie strictă şi limitată a conceptului din urmă, evitând includerea domeniilor, care nu se încadrează în scopul securităţii naţionale. La fel, Statele trebuie să demonstreze existenţa unui pericol real împotriva interesului protejat, aşa cum este securitatea naţională şi trebuie să ţină cont de interesul publicului de a fi informat asupra unor informaţii. Ignorarea acestor condiţii conferă unor astfel de limitări a libertăţii de exprimare un caracter absolut incompatibil cu prevederile articolului 10, paragraful 2. Din perspectiva conceptului de „îndatoriri şi responsabilităţi”, Curtea a afirmat, de asemenea, că apartenenţa unei persoane la o categorie specială argumentează mai curând limitarea decăt sporirea puterii autorităţilor publice de a restrânge exercitarea drepturilor acestei persoane. Redactorii-şefi şi ziariştii aparţin acestei categorii. În speţa Observer şi Guardian32, 32
Observer şi Guardian v. Regatul Unit, 1991.
- 24 -
instanţele judecătoreşti naţionale au emis o hotărâre judecătorească de interdicţie privind publicarea unor articole specifice din motiv că ele ar periclita securitatea naţională. Curtea a menţionat „datoria presei de a comunica informaţii şi idei referitoare la chestiuni de interes public” şi a adăugat că dreptul publicului de a primi astfel de informaţii corespunde datoriei presei de a le comunica. În consecinţă, fiind conferit dreptul şi datoria de a comunica informaţii şi idei, presa a dobândit o libertate mai mare, reducând posibilităţile Statului de a limita intervenţiile sale. Cu toate acestea, Curtea a declarat că din motivul „îndatoririlor şi responsabilităţilor”, inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia ziariştilor în conformitate cu articolul 10 cade sub rezerva prevederii conform căreia ei „trebuie să acţioneze cu bună credinţă şi să furnizeze informaţii consecvente şi precise în conformitate cu etica jurnalistică”.33 Suplimentar, Curtea a subliniat că „îndatoririle şi responsabilităţile” specialiştilor în domeniul mijloacelor de informare în masă „capătă o semnificaţie specială în situaţii de conflict şi tensiune”.34 În cauza Sener Curtea a declarat: „O precauţie specială este cerută când se acordă atenţia publicării unor opinii care conţin instigare la violenţă împotriva Statelor pentru a împiedica presa să devină un vehicol pentru diseminarea discursului odios sau promovarea violenţei”. Cu toate acestea, Curtea, de asemenea, a subliniat că „În acelaşi timp, în cazurile când astfel de opinii nu pot fi catalogate, Părţile Contractante nu pot restrânge dreptul publicului de a fi informat asupra acestor opinii referitor la protecţia integrităţii teritoriale sau a securităţii naţionale, sau prevenirea crimei şi dezordinei prin aplicarea preponderenţii legislaţiei penale mijloacelor de informare în masă”.35 În speţa enunţată, Curtea a notat că revista publicată de către petiţionar – proprietarul şi redactorul-şef al unei reviste săptămânale – conţinea critică incisivă adusă politicii guvernului şi acţiunilor forţelor de securitate în sud-estul Turciei cu privire la poporul Kurd, precum şi anumite afirmaţii, care păreau a fi exprimate în mod agresiv. Oricum, Curtea a constatat că articolul în cauză nu glorifica violenţa şi nu instiga la răzbunare sau rezistenţă armată şi, prin urmare, sancţionarea penală a petiţionarului a violat articolul 10. Petiţionarul nu a depăşit limitele îndatoririlor şi responsabilităţile sale, prevăzute în situaţiile de conflict şi tensiune, ci a oferit 33
Fressoz şi Roire v. Franţa, 1999; Bergens Tidende şi Alţii v. Norvegia, 2000.
34
Sener v. Turcia, 2000.
35
Sener v. Turcia, 2000.
- 25 -
publicului o perspectivă diferită asupra situaţiei din sud-estul Turciei, fără a ţine seama de cât de jenantă ar putea fi pentru public. „Formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni” Spectrul ingerinţelor posibile (formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni) în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare este extrem de vast şi nu conţine nici o limitare stabilită în prealabil. În fiecare caz separat Curtea examinează şi adoptă hotărâri cu privire la existenţa unei ingerinţe, examinând impactul restrictiv asupra exercitării dreptului la libertatea de exprimare al unei măsuri specifice întreprinse de către autorităţile naţionale. Asfel de ingerinţe ar putea consta din: condamnare penală36 (care presupune plata unei amenzi sau privarea de libertate), obligaţia de a plăti despăgubiri civile37, înterzicerea publicării38 sau înterdicţia publicării unei imagini în ziar39, confiscarea publicaţiilor sau a oricărui alt mijloc, prin care este exprimată o opinie sau este transmisă o informaţie 40, refuzarea acordării unei autorizaţii de difuzare41, înterzicerea exercităţii profesiei de ziarist, hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti sau de alte autorităţi privind divulgarea surselor jurnalistice şi/sau sancţionarea pentru neexecutarea acestor ordine 42, anunţarea de către conducătorul Statului că un funcţionar de stat nu va fi numit la un post public din cauza declaraţiei făcute de către acesta în public43 etc. Printre formele diferite de ingerinţă, cenzura prealabilă publicării este considerată de către Curte de a fi cea mai periculoasă formă, din timp ce aceasta împiedică transmiterea informaţiilor şi ideilor celor dornici să le primească. Acesta este motivul pentru care măsurile întreprinse în faza prealabilă publicării, aşa cum sunt autorizarea exercitării profesiei de ziarist, examinarea unui articol de către un funcţionar înaintea publicării sau interzicerea publicării sunt supuse de către Curte unui control extrem de riguros. Chiar dacă aceste măsuri au 36
Badford v. Germania, 1989; Lingens v. Austria, 1986; Dalban v.România, 1999.
37
Muller v. Elveţia, 1988.
38
Sunday Times (2) v. Regatul Unit, 1991; Observer şi Guardian v. Regatul Unit, 1991.
39
News Verlags GmbH / CoKG v. Austria, 2000.
40
Handzside v. Regatul Unit, 1976; Muller v. Elveţia, 1988.
41
Autronic AG v. Elveţia, 1990.
42
Goodwin v. Regatul Unit, 1996.
43
Wille v. Lienchtenstein, 1999.
- 26 -
un caracter temporar, ele pot reduce consistent valoarea informaţiei. În cauzele care vizează interzicerea publicării în ziare a unor articole, Curtea a declarat că: „Articolul 10 nu interzice, prin conţinutul lui, orice restricţie prealabilă publicării... Însă astfel de restricţii sunt atât de periculoase, încât cer un examen extrem de scrupulos din partea Curţii. Acesta este cerut îndeosebi în cazul presei: informaţia este un bun perisabil şi întârzierea publicării ei, chiar pentru o perioadă scurtă, crează riscul pierderii valorii şi al interesului faţă de acea informaţie”44. Autorizarea prealabilă a publicării, un procedeu caracteristic regimurilor de dictatură, nu a fost vreodată acceptată în societăţile democratice şi, în general, este incompatibilă cu prevederile articolului 10. Refuzul de a înregistra titlul unei publicaţii periodice este o cenzură distinctă, aplicată prealabil publicării. După cum a declarat Curtea, o astfel de măsură „este echivalentă cu refuzul de a publica această publicaţie periodică”. În cauza Gaweda, instanţele judecătoreşti naţionale i-au refuzat petiţionarului înregistrarea a două publicaţii din motiv că titlul publicaţiilor in cauză „ar fi în conflict cu realitatea”. Curtea a stabilit încălcarea articolului 10, invocand faptul că legislaţia care reglementa înregistrarea publicaţiilor periodice nu era suficient de clară şi previzibilă. În acest context, Curtea a declarat că:
„legislaţia relevantă trebuie să furnizeze o indicaţie clară a circumstanţelor în care astfel de restricţii sunt admisibile şi un fortiori când consecinţele restricţiei, la fel ca şi în speţa în cauză, constau în blocarea completă a publicării unei publicaţii periodice. Aceasta se datorează pericolului potenţial la care astfel de restricţii prealabile, prin natura lor, expun libertatea de exprimare garantată de articolul 10.”45 Printre ingerinţele posterioare exprimării ideilor şi opiniilor, condamnarea şi sancţionarea penală ar constitui probabil cele mai periculoase ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare.
În speţa Castells, petiţionarul (membru al opoziţiei parlamentare) a fost condamnat la închisoare pentru o anumită perioadă pentru insulte aduse la adresa guvernului Spaniei prin 44
Sunday Times (2) v. Regatul Unit, 1991; Observer şi Guardian v. Regatul Unit, 1991.
45
Gaweda v. Polonia, 2002.
- 27 -
publicarea unui articol, în care acesta acuza guvernul de a fi „criminal” şi de a ascunde autorii crimelor comise în Ţara Bascilor impotriva populaţiei basce. În baza acestui context faptic, Curtea a afirmat că: ”poziţia dominantă, pe care o ocupă în stat, cere guvernului să dea dovadă de reţinere în a apela la soluţii penale, mai ales atunci când există şi alte mijloace de a replica unor atacuri şi critici nejustificate venind de la adversarii politici sau mediile de informare”46. În cazul Okcuoglu, în care petiţionarul a fost condamnat la un an şi opt luni de închisoare, precum şi la plata unei amenzi pentru „propagandă separatistă”, Curtea a afirmat că „este copleşită de gravitatea sentinţei impuse petiţionarului ... şi de persistenţa eforturilor acuzării de a executa sentinţa.” In continuare, Curtea a declarat că: „natura şi gravitatea sancţiunii impuse constituie, de asemenea, factori de care trebuie să se ţină cont la examinarea proporţionalităţii ingerinţei” şi a constatat că condamnarea şi sancţionarea petiţionarului contravineau articolului 10 din Convenţie”.47 Chiar şi în cazurile în care sancţiunile penale implicau plata unor amenzi relativ mici, Curtea dezaproba aplicarea unor astfel de măsuri din motiv că ele puteau juca rolul unei cenzuri implicite. În mai multe cauze, în care ziariştii erau condamnaţi la plata unei amenzi, Curtea a declarat că: „...deşi pedeapsa aplicată autorului nu a fost de natura să-l oprească de la exprimarea opiniilor, a generat totuşi un tip de cenzură aptă să-l descurajeze de a mai emite critici similare în viitor (...) Existenţa, în contextul dezbaterii politice, a unei astfel de condamnări, este de natură să descurajeze jurnaliştii de a mai discuta public chestiunile care afectează viaţa comunităţii. Mai mult, o sancţiune de acest tip poartă răspundere pentru împiedicarea presei in exercitarea rolului său de furnizor de informaţii şi de câine de pază public.”48 În plus, amenzile şi costurile de judecată pot constitui o ingerinţă în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare în cazul in care cuantumul acestora ridică problema supravieţuirii financiare a persoanei căreia i se impune achitarea sumei49. 46
Castells v. Spania, 1992.
47
Okcuoglu v. Turcia, 1999.
48
Lingens v. Austria, 1986; Barthold v. Germania, 1995.
49
Open Door şi Dublin Well Women Center v. Irlanda, 1992.
- 28 -
Despăgubirile civile acordate pentru prejudiciile aduse demnităţii sau onoarei altora pot constitui o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare distinctă de condamnarea penală. În cauza Tolstoy Miloslavsky, petiţionarul a fost găsit vinovat de către tribunalele naţionale (în baza sistemului de juraţi) de a fi scris un articol defăimător şi a fost obligat (împreună cu distribuitorul articolului) să plătească victimei despăgubiri civile în cuantum de 1.500.000 lire sterline.50 Stabilind faptul că cuantumul despăgubirilor civile însăşi constituia o încălcarea a articolului 10, Curtea europeană a declarat: „...aceasta nu inseamnă că juriul este liber să stabilească orice sumă pe care o crede potrivită, întrucat, din perspectiva Convenţiei, trebuie să existe o relaţie de proporţionalitate între acordarea despăgubirilor pentru calomnie şi gradul în care reputaţia a fost lezată. Juriul nu a fost instruit să-l pedepsească pe petiţionar, ci numai să acorde despăgubiri care să compenseze prejudiciul moral suferit de Lordul Aldington (victima).” Suplimentar, Curtea a constatat că: „controlul judiciar..... exercitat în timpul judecării cauzei petiţionarului nu a oferit garanţii adecvate şi efective impotriva acordării unor despăgubiri disproporţionat de mari”. În consecinţă, „examinand mărimea despăgubirilor acordate în acest caz şi lipsa garanţiilor adecvate şi efective împotriva unor despăgubiri disproporţionat de mari, Curtea stabileşte încălcarea dreptului petiţionarului, garantat de articolul 10 din Convenţie”. Confiscarea sau sechestrarea mijloacelor, prin care sunt diseminate informaţiile şi ideile, reprezintă o altă ingerinţă posibilă. Intervalul de timp cand astfel de măsuri sunt ordonate sau aplicate, respectiv anterior sau posterior momentului diseminării, nu prezintă nici o importanţă. Astfel, Curtea a decis că confiscarea temporară a tablourilor considerate a fi obscene de tribunalele naţionale, a constituit o ingerinţă în libertatea de exprimare a pictorului.51 De asemenea, sechestrarea unui film, considerat de autorităţile naţionale de a conţine unele scene obscene, a fost estimată de către Curte ca fiind o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare.52 Confiscarea cărţilor, considerate de a conţine unele fragmente cu conţinut obscen, a fost tratată de către Curte în mod similar.53 50
Tolstoy Miloslavsky v. Regatul Unit, 1995.
51
Muller v. Elveţia, 1988.
52
Otto-Preminger Institute v. Austria, 1994.
53
Handyside v. Regatul Unit, 1976.
- 29 -
Interdicţia publicităţii este considerată de Curte, în anumite circumstanţe, de a fi o ingerinţă în libertatea de exprimare. În speţa Barthold petiţionarul era chirurg veterinar, la care proprietarii pisicilor bolnave apelau în ultimă instanţă, fiind unicul care presta servicii veterinare de urgenţă în Hamburg. El a fost intervievat de către un ziarist care, ulterior, a scris un articol despre lipsa unor astfel de servicii, care afectează bunăstarea animalelor din regiune. Colegii de breaslă ai D-lui Barthold au intentat o acţiune în justiţie împotriva petiţionarului, invocand legea privind concurenţa neloială şi afirmand că el a instigat sau tolerat publicitatea propriilor servicii. Curtea a declarat că acest caz viza mai curand discuţia publică a unei chestiuni de preocupare decat o publicitate comercială şi a constatat că condamnarea petiţionarului a fost nejustificată: „(Condamnarea D-lui Barthold)…riscă să descurajeze membrii anumitor profesii de a contribui la discuţii publice asupra chestiunilor care afectează viaţa comunităţii, chiar dacă există cea mai mică probabilitate ca declaraţiile lor să fie tratate ca și cauzand într-o anumită măsură efectul publicitar. Mai mult, aplicarea unei măsuri similare este de natură să îngrădească presa de la îndeplinirea sarcinii sale de furnizor de informaţii şi de câine de pază public.”54 În mod sigur, o informaţie publicată într-un ziar poate fi echivalată cu publicitatea. Informaţiile care sunt bazate pe profilurile relaţiilor publice ar putea fi mai curând considerate discurs comercial. De exemplu, în speţa Casado Coca distribuirea materialelor publicitare de către un avocat care a rezultat în declanşarea procedurii disciplinare împotriva acestuia a fost considerată de către Curte ca fiind discurs comercial.55 Deşi sunt protejate de articolul 10, in comparaţie cu alte forme de exprimare, informaţiile cu caracter comercial sunt supuse diferitor norme de monitorizare. De exemplu, în cauza Markt intern56 Curtea a confirmat hotărarea judecătorească de interdicţie emisă împotriva unei reviste comerciale privind publicarea informaţiei referitor la o intreprindere care activa în sectorul comercial. Declarând că această măsură a constituit o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare în domeniul comercial, Curtea a conferit autorităţilor naţionale o libertate mai largă de
54
Barthold v. Germania, 1995.
55
Casado Coca v. Spania, 1994.
56
Markt intern v. Germania, 1989.
- 30 -
apreciere şi a constatat compatibilitatea hotărarii cu exigenţele impuse de paragraful 2 din articolul 10: „... chiar şi publicarea informaţiilor care sunt adevărate şi prezintă evenimente reale poate fi , în anumite circumstanţe, înterzisă; obligaţia de a respecta viaţa privată a altora sau îndatorirea de a respecta confidenţialitatea anumitor informaţii cu caracter comercial, constituie exemple în acest context”. Cu toate acestea, unele opinii concurente au afirmat lipsa motivului pentru extinderea marjei de apreciere a Statului: „Numai în cazuri extrem de rare cenzura sau interdicţia publicării poate fi acceptată (...). Aceasta este in special adevărat cu privire la publicitatea comercială sau chestiuni ce ţin de politica economică sau comercială (...). Protecţia intereselor utilizatorilor şi ale consumatorilor în faţa poziţiilor dominante depinde de libertatea de a publica chiar şi cea mai aspră critică a produselor (...)57 Separat de hotărârile adoptate în baza paragrafului 2, discursul comercial poate fi protejat din perspectiva articolului 10 şi, prin urmare, interzicerea sau sancţionarea publicării unor astfel de informaţii constituie o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare. O ordonanţă, prin care se impune divulgarea surselor jurnalistice sau a documentelor, precum şi sancţionarea pentru refuzul de a executa această ordonanţă, sunt considerate de către Curte o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare. În cauza Goodwin, Curtea a hotărat că astfel de măsuri constituiau indiscutabil un amestec în libertatea presei şi s-a pronunţat în favoarea ziaristului.58 Percheziţionarea localurilor unui ziar sau a unei companii de difuzare reprezintă o altă formă de ingerinţă în libertatea presei. Motivată sau nu de un mandat juridic, o astfel pe percheziţie nu numai că ar periclita confidenţialitatea surselor jurnalistice, dar ar expune riscului întreaga mass-media şi ar funcţiona ca o cenzură impusă tuturor jurnaliştilor din ţară. „Exercitarea acestor libertăţi poate fi supusă ... restricţiilor sau sancţiunilor prevăzute de lege” În conformitate cu această exigenţă, orice ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare trebuie să aibă o bază legală în legislaţia naţională. De regulă, aceasta presupune o lege scrisă şi publică, adoptată de parlament. Un parlament naţional trebuie să decidă asupra admisibilităţii 57
Opinina concurentă a judecătorului Pettiti, 1989.
58
Goodwin v. Regatul Unit, 1996.
- 31 -
aplicării unei restricţii. De exemplu, într-o cauză care vizează un ziarist condamnat pentru defăimare, infracţiunea de defăimare trebuie să fie prevăzută în legislaţia naţională. Sau, iî cazul în care interdicţia publicării sau sechestrarea mijloacelor de diseminare a unei informaţii sau idei - aşa cum sunt cărţile, ziarele sau camerele de filmat - sunt ordonate sau executate, adoptarea unor astfel de măsuri trebuie să se bazeze pe o prevedere a legislaţiei naţionale. La fel, atunci când localurile unui ziar sunt percheziţionate sau o staţie de difuzare este lichidată, prevederile legale ale legislaţiei naţionale trebuie să constituie temeiul pentru astfel de măsuri. În cazul unui număr mic de speţe, Curtea a aceptat că normele de drept comun sau principiile dreptului internaţional constituie un temei legal pentru ingerinţele în libertatea de exprimare. De exemplu, în speţa Sunday Times Curtea a constatat că normele comune ale dreptului englez privind „contempt of court” (insultă adusă instanţei) erau formulate cu suficientă precizie pentru a răspunde cerinţei „prevăzut de lege”. De asemenea, în cauza Groppera Radio AG59 şi Autronic60 Curtea a permis statului să se bazeze pe normele dreptului public internaţional, aplicabile în cadrul intern, în scopul satisfacerii acestei exigenţe. Deşi nu trebuie exclus faptul că normele dreptului comun sau ale dreptului obişnuit pot limita libertatea de exprimare, aceasta trebuie să fie mai curând o excepţie rară. Libertatea de exprimare este o valoare atât de importantă, încât limitarea ei trebuie de fiecare dată să primească un caracter legitim democratic, care este conferit numai de dezbaterile parlamentare sau prin vot. Această exigenţă de asemenea se referă la calitatea legii, chiar şi în cazul în care aceasta este adoptată de către parlament. În mod constant, Curtea a declarat că orice lege trebuie să fie publică, accesibilă şi previzibilă. Potrivit declaraţiei Curţii în speţa Sunday Times61: „In primul rând, legea trebuie să fie accesibilă într-un mod adecvat: cetăţeanul trebuie să fie capabil să inţeleagă că este adecvată în circumstanţele reglementărilor legale aplicabile unui caz dat. În al doilea rând, o normă nu poate fi privită ca „lege” decât dacă este formulată cu suficientă precizie pentru a permite persoanei să-şi reglementeze conduita; ea trebuie să fie capabilă – cu sfatul adecvat, dacă este necesar - să prevadă, într-o măsură rezonabilă în 59
Groppera Radio AG v. Elveţia, 1990.
60
Autronic v. Elveţia, 1990.
61
Sunday Times v. Regatul Unit, 1979.
- 32 -
circumstanţele date, consecinţele unei anumite acţiuni. Aceste consecinţe nu trebuie să fie previzibile cu absolută certitudine: experienţa arată că această cerinţă este imposibilă. De asemenea, deşi certitudinea este dezirabilă, aceasta poate atrage după sine o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie capabilă să ţină pasul circumstanţelor în schimbare. Prin urmare, multe legi sunt în mod inevitabil redactate în termeni vagi într-o măsură mai mare sau mai mică, iar interpretarea şi aplicarea lor este chestiune de practică”. În timp ce în speţa Sunday Times Curtea a constatat că normele dreptului comun satisfac exigenţele „legii”, ținând seama, de asemenea, de consultaţia juridică pe care a primit-o ziarul petiţionar, în speţa Rotaru62, Curtea a stabilit că legislaţia naţională nu era „lege”, deoarece nu era „formulată cu suficientă precizie pentru a permite fiecărei persoane - cu sfatul adecvat, dacă este necesar - să-şi reglementeze conduita”. In speţa Petra63, Curtea a hotărat că „prevederile naţionale aplicabile în materie de control al corespondenţei deţinuţilor... lasă autorităţilor naţionale prea multă libertate de acţiune”
şi
reglementările
de
implementare
confidenţială
nu
„satisfăceau
exigenţa
accesibilităţii... şi că dreptul românesc nu indică cu claritate rezonabilă întinderea şi maniera exercitării puterii discreţionare conferite autorităţilor naţionale”. Deşi în cauzele Rotaru şi Petra a fost examinată şi a fost constatată violarea articolului 8 (dreptul la viaţa privată), Curtea adoptă acceiaşi poziţie în evaluarea legislaţiilor naţionale cu privire la libertatea de exprimare. „Exercitarea acestor libertăţi ... poate fi supusă unor... restrângeri... (care)... sunt necesare... pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.” Lista motivelor posibile de restrângere a libertăţii de exprimare este exhaustivă. Autorităţile naţionale nu pot în mod legitim să se bazeze pe oricare alte motive, care nu sunt încluse în lista prevăzută de paragraful 2. Prin urmare, în cazul când sunt chemate să pună în aplicare o prevedere legislativă în orice caz de limitare a libertăţii de exprimare, instanţele 62
Rotaru v. România, 2000.
63
Petra v. România, 1998.
- 33 -
judecătoreşti naţionale trebuie să identifice valoarea sau interesul protejat de prevederea respectivă şi să verifice dacă interesul sau valoarea în cauză este prezentă în lista prevăzută de paragraful 2. Numai în eventualitatea unui răspuns pozitiv tribunalele pot aplica această prevedere persoanelor vizate. De exemplu, o acţiune penală sau o procedură civilă intentată împotriva unui jurnalist acuzat de prejudicierea reputaţiei sau onoarei unei persoane, va urmări scopul legitim de protejare a „reputaţiei sau a drepturilor celorlalţi”. Sau, confiscarea unei cărţi cu conţinut obscen ar putea urmări un scop legitim de protecţie a „moralei”. Sau, o hotărare judecătorească de interdicţie privind publicarea de către un ziar a informaţii lor cu caracter secret poate fi justificată de interesul „securităţii naţionale”. Oricum, tribunalele trebuie să garanteze protecţia reală a interesului şi nu doar o simplă şi nesigură posibilitate de indeplinire a acestei sarcini. Probleme pot apărea în cazurile care vizează defăimarea sau insulta adusă înalţilor funcţionari de stat (înclusiv preşedintele ţării, miniştrii, deputaţii în parlament) sau funcţionarilor publici (printre care se numără ofiţerii de poliţie, procurorii şi ofiţerii de protecţie a ordinii publice şi toţi angajaţii publici). Deşi scopul condamnării unei persoane care a insultat sau a defăimat o persoană care aparţine uneia din cele două categorii trebuie să fie justificată de necesitatea protecţiei „reputaţiei sau drepturilor celorlalţi”, o penalizare mai gravă - prevăzută de lege - diferită de una prevăzută pentru insultarea sau defaimarea unei persoane obişnuite, nu va fi justificată. Penalizările mai grave pentru defaimarea înalţilor funcţionari de stat sau funcţionari civili contravine principiului egalităţii în faţa legii. De altfel, astfel de sancţiuni ar proteja noţiuni abstracte, aşa cum sunt „autoritatea statului” sau „prestigiul statului”, care nu sunt incluse în lista enunţată in paragraful 2. Mai mult decat atât, valori precum „imaginea/onoarea ţării sau a guvernului”, „imaginea sau onoarea naţiunii”, „simbolul statului sau alte simboluri oficiale”, „imaginea/autoritatea autorităţilor publice” (diferite de instanţele judecătoreşti) nu sunt prevăzute în lista enunţată in paragraful 2 şi, prin urmare, nu constituie scopuri legitime pentru restrangerea libertăţii de exprimare. Acesta este motivul pentru care tribunalele naţionale nu trebuie să sancţioneze orice fel de critică – exprimată prin cuvinte, gesturi, imagini sau în orice alt fel – împotriva unor astfel de noţiuni abstracte care nu se încadrează în câmpul de aplicare a protecţiei conferite de paragraful 2. Explicaţia acestei poziţii poate fi furnizată de normele funcţionale ale unei societăţi democratice, în care critica la adresa celora (indivizi şi - 34 -
instituţii) care işi exercită puterea, constituie un drept fundamental şi o îndatorire a mijloacelor de comunicare în masă, a persoanelor obişnuite şi în mare măsură a societăţii. De exemplu, un act de distrugere sau o „insultă” la adresa simbolului unui stat prin care o persoană şi-ar exprima dezacordul sau critica faţă de anumite decizii politice, activitatea autorităţilor publice in anumite domenii sau orice alt efect al exercitării puterii. Exprimarea unui astfel de dezacord şi critică trebuie să nu fie limitată, din timp ce constituie singurul mijloc de dezbatere în public a deficienţelor şi de stabilire a remediilor posibile. În plus, astfel de noţiuni generale şi abstracte, precum „autoritatea statului”, de obicei acoperă şi ascunde interesele personale mai curând ilicite ale persoanelor care dispun de putere sau cel puţin interesul lor de a deţine puterea cu orice preţ. În cazul când instanţele judecătoreşti naţionale stabilesc că o ingerinţă este justificată de un scop legitim, urmând practica şi respectând principiile dezvoltate de către Curte, ele trebuie să examineze cea de-a treia exigenţă stipulată în paragraful 2 şi să decidă dacă ingerinţa în cauză este „necesară într-o societate democratică”. „Exercitarea acestor libertăţi ... poate fi supusă ... restricţii... (care) ... sunt necesare într-o societate democratică ...” În scopul adoptării unei decizii în conformitate cu cea de-a treia exigenţă, instanţele judecătoreşti naţionale trebuie să aplice principiul proporţionalităţii şi să răspundă la următoarea Întrebare: „a fost oare scopul proporţional cu mijlocul angajat în realizarea lui?”. În această ecuaţie, termenul „scop” implică una sau mai multe valori şi interese prevăzute de paragraful 2, pentru protecţia cărora statele sunt autorizate de a interveni în exercitarea libertăţii de exprimare. Termenul „mijloc” implică însăşi ingerinţa. Prin urmare, „scopul” reprezintă acel interes specific invocat de către stat, aşa cum este „securitatea naţională”, „ordinea”, „morala”, „dreptul celorlalţi”, etc. „Mijlocul” este măsura specială adoptată sau exercitată împotriva unei persoane care işi exrcită dreptul la exprimare. De exemplu, „mijloc” poate fi: o condamnare penală pentru insultă sau defăimare; un ordin de a plăti despăgubiri civile; o hotărare judecătorească de interzicere a publicării; interdicţia de a exercita profesia de jurnalist; percheziţionarea localurilor unui ziar; confiscarea mijloacelor prin care a fost exprimată o opinie; etc. Hotărarea cu privire la proporţionalitate se bazează pe principiile care guvernează o societate democratică. Pentru a demonstra că ingerinţa a fost „necesară într-o societate - 35 -
democratică” instanţele judecătoreşti naţionale, precum şi Curtea europeană, trebuie să stabilească existenţa unei „necesităţi sociale imperioase”, care a cerut aplicarea acestei limitări speciale asupra exercitării libertăţii de exprimare. În speţa Observer şi Guardian v. Regatul Unit64, Curtea a declarat că: „adjectivul necesar în sensul articolului 10, paragraful 2, presupune existenţa unei necesităţi sociale imperioase”. Autorităţilor naţionale le revine sarcina iniţială de a examina existenţa unei necesităţi sociale imperioase ]n conformitate cu precedentele jurisprudenţei Curţii. Oricum, marja naţională de apreciere este completată de un control european, cuprinzând atât legea cât şi deciziile care pun în aplicare legea, inclusiv deciziile adoptate de tribunalele independente. În această privinţă Curtea a afirmat că „Statele Contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în evaluarea existenţei unei astfel de necesităţi, dar aceasta trebuie să fie coordonată cu controlul european, exercitat atât asupra legislaţiei, cât şi asupra deciziilor, prin care legile sunt aplicate, inclusiv asupra hotărarilor unor tribunale independente”65. De aceea Curtea dispune de competenţa de a adopta hotărarea definitivă în problema concilierii „restricţiei” cu libertatea de exprimare, aşa cum aceasta este protejată de articolul 10. Mesajul adresat instanţelor judecătoreşti naţionale este următorul: ele trebuie să respecte jurisprudenţa Curţii, începând cu prima audiere, într-un caz care vizează libertatea de exprimare. Deoarece standardele europene, aşa cum este jurisprudenţa Curţii, conferă libertăţii de exprimare o protecţie mai mare decat legislaţia şi jurisprudenţa naţională, toţi judecătorii de bună credinţă trebuie în mod obligatoriu să aplice standardele elevate europene. Raţionamentul Curţii în stabilirea răspunsului la întrebarea „a fost oare restricţia necesară intr-o societate democratică?” sau „a fost oare scopul proporţional mijloacelor antrenate?” va fi examinat în continuare, ţinându-se cont de fiecare din „scopurile” legitime enumerate în paragraful 2. Evident, „mijloacele” vor fi în toate cazurile aceleaşi: ingerinţa în libertatea de exprimare.
64
Observer şi Guardian v. Regatul Unit, 1995.
65
Lingens v. Austria, 1986; Janowski v. Polonia, 1999; Tammer v. Estonia, 1999,etc.
- 36 -
Capitolul III: Libertatea de exprimare a agentului media. Libertatea de exprimare este acea libertate garantată de Constituţie prin care orice persoană fizică sau juridică inclusiv agentul media îşi poate exterioriza gândurile, creaţiile, opiniile, credinţele sau transmite informaţii prin viu grai, imagini sunete sau prin orice alte mijloace de acest fel. Potrivit art. 30 din Constituţia României "libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile." Libertatea pentru persoană, de a avea o anumită opinie, în legătură cu orice problemă, rămâne o simplă posibilitate atâta timp cât aceasta nu poate să o comunice celor din jur. De aceea orice societate umană, politiceşte organizată se află confruntată cu problema de a şti care forme de exprimare trebuie permise şi care forme de exprimare trebuie limitate sau total suprimate, în principiu, în interesul general şi al ordinii publice. Aşa cum pe bună dreptate, remarca profesorul Tudor Drăganu nu poate fi vorba de democraţie, dacă cetăţenii nu au dreptul să-şi exprime opiniile sau concepţiile lor prin viu grai (libertatea cuvântului) sau prin presă (libertatea presei), dacă ei nu au dreptul de a se aduna pentru a discuta diferite probleme legate de viaţa în societate şi în stat. În această ordine de idei – susţine acelaşi autor - libertatea conştiinţei, atunci când are ca obiect opiniile cetăţenilor în diverse probleme sociale şi de stat este garantată în manifestările ei exterioare printr-un număr de libertăţi, cum sunt: libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor etc. prin care se asigură o participare activă a cetăţenilor la viaţa politică şi socială a ţării.66 Socotim că libertatea de exprimare indiferent de forma acesteia este mai mult sau mai puţin limitată în funcţie de mediul privat sau public de exprimare, precum şi de consecinţele acesteia. Ca urmare, socotim că libertatea cuvântului în mediul intim, este nelimitată, iar în mediul familial, este limitată de regulile care asigură moralitatea şi buna cuviinţă în familie. Situându-ne în mediul public este normal ca libertatea de exprimare să fie limitată de drepturile şi libertăţile celorlalţi, precum şi de necesităţi de protecţie ale interesului public. Aceste limitări trebuie să fie dimensionate în aşa fel încât să garanteze libertăţile şi drepturile tuturor într-o societate democratică. Libertatea cuvântului presupune, comunicarea de informaţii, 66
Ioan Muraru, Protecţia constituţională a libertăţilor de opinie. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 82
- 37 -
dar şi exprimarea opiniilor prin discursuri, luări de cuvânt, strigăte, cântec etc. Ea se poate manifesta cu ocazia adunărilor publice, manifestaţiilor, mitingurilor, şedinţelor de dezbatere a activităţii cu autorităţile publice, organizaţii şi asociaţii, reuniuni ştiinţifice, culturale, artistice şi în general în toate ocaziile în care există un auditoriu, un public. Libertatea cuvântului constituie în acelaşi timp un mijloc eficient de participare a cetăţenilor la viaţa societăţii, precum şi un mijloc de dezvoltare a conştiinţei civile. Exprimarea opiniilor şi creaţiilor prin presă rămâne însă partea cea mai consistentă a libertăţii de exprimare. Un jurist francez definea libertatea presei ca "dreptul de a exprima opiniile prin imprimate scrise fără a fi necesară autorizaţia sau cenzura prealabilă, dar cu responsabilibilitatea penală şi civilă a autorilor acestor scrieri". Prof. Nestor Prisca considera libertatea presei ca fiind "dreptul cetăţeanului de a-şi exprima opiniile sub forma scrisă şi publică.67 Cu privire la accepţiunea în sens larg a noţiunii de "presă" ne raliem opiniei prof. Ioan Muraru şi astfel înţelegem nu numai ziarele ci şi radioul şi televiziunea..."Problema limitelor libertăţii presei, nu este o problemă nouă. Bryce - de exemplu - spunea că presa este "un câine de gardă ale cărui lătrături trebuie tolerate" deoarece multe abuzuri sunt dezvăluite prin ajutorul ei, iar multe altele sunt impiedicate de frica publicităţii. Mulţi publicişti, precum Voltaire, Emille de Girardin au susţinut că "libertatea presei nu trebuie supusă la nici o restricţie”. Libertatea presei susţineau ei este ca libertatea vulturului, or a-i dirija zborul, înseamnă a-i tăia aripile. După alte păreri, libertatea fără limită, e desfrâul, e discreditarea libertăţii; o libertate care nu e responsabilă e funestă. Libertatea presei susţin unii, nu poate fi nelimitată. Prin limitele ce se impun libertăţii presei s-ar stabili de fapt responsabilitatea presei. Încă din anul 1986, Curtea Europenă în cazul Lingens referindu-se la presă arăta : « În timp ce presa nu trebuie să depăşească limitele impuse, între altele, pentru « protecţia reputaţiei celorlalţi », este totuşi obligatoriu pentru aceasta să comunice informaţii şi idei dezbătute în arena politică, la fel ca şi cele privind alte domenii de interes public. Presa nu are numai datoria de a comunica astfel de informaţii şi idei, dar publicul are deasemeni dreptul de a le primi. » Conform Curţii, « …libertatea presei furnizează publicului unul dintre cele mai bune mijloace de a cunoaşte şi a-şi forma o părere referitoare la ideile şi atitudinile liderilor politici ».Acesta este motivul pentru care în acest context « …limitele criticii acceptabile sunt în mod corespunzător 67
N. Prisca, Drept constituţional, E.D.P., Bucureşti, 1997, p.263
- 38 -
mai largi în ceea ce priveşte un om politic ca atare decît în ceea ce priveşte o persoană privată. Spre deosebire de o astfel de persoană, un om politic este supus în mod inevitabil şi conştient unei analize amănunţite a fiecărui cuvînt şi a fiecărei fapte a sa, atît de către ziarişti cît şi de către public, şi în consecinţă acesta va manifesta un grad mai ridicat de toleranţă »68. Pe aceeaşi linie, Curtea Supremă de Justiţie, referindu-se la libertatea de exprimare a decis : « Limitele criticii acceptabile care dă expresie libertăţii presei sunt mai largi în privinţa politicienilor şi a demnitarilor decât în cazul cetăţenilor obişnuiţi. În aceste condiţii un secretar de stat are dreptul la reputaţie dar şi obligaţia de a se supune exigenţelor cu privire la informarea opiniei publice.»69 Presa oferă în mod special, oamenilor politici, ocazia de a urmări şi de a comenta preocupările opiniei publice ; astfel ea dă posibilitatea tuturor să participe la dezbaterea politică liberă care reprezintă însăşi esenţa naturii societăţii democratice, arată Curtea Europeană.70 Libertatea presei nu se confundă cu libertatea de exprimare, ci sfera acestora se intersectează. Pentru a garanta libertatea presei, pe lângă alte drepturi şi libertăţi constituţionale sunt prevăzute şi unele reguli, cu putere de norme constituţionale. Astfel cenzura394 de orice fel este interzisă. Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. Nici o publicaţie nu poate fi suprimată. Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării. Potrivit art. 10 pct.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care România a aderat prin Legea nr. 30/1994, exercitarea libertăţii de exprimare inclusiv a presei, comportă îndatoriri şi responsabilităţi putând fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a 68
Jurisprudenţa europeană privind libertatea de exprimare. Agenţia de monitorizare a presei – Academia Caţavencu
Bucureşti 2002, pag.101. A se vedea şi „Secţia a treia, hotărârea din 7 iunie 2007 privind ererea nr. 1914/02, Jérôme Dupuis, Jean-Marie Pontaut şi Librairie Arthème Fayard c. Franţei în Pandectele române nr.8/2007 Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, p. 223. 69
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 5435 din 28 noiembrie 2001 în Pandectele române nr. 1/2003
p. 46. 70
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 5435 din 28 noiembrie 2001 în Pandectele române nr. 1/2003,
pag 103.
- 39 -
garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti. De pildă în cazul Proger şi Oberschlick din aprilie 1995 Curtea Europeană a hotărît ca o condamnare a unui ziarist şi a unui editor pentru calomnierea unui magistrat în urma publicării unor comentarii critice făcute cu reacredinţă şi cu încălcarea regulilor eticii jurnalistice, nu reprezintă o încălcare a libertăţii de exprimare prevăzută de art.10 din Convenţie.71 Curtea Europeană în domeniul comunicării acordă o deosebită atenţie scuzei provocării. Astfel în cazul Oberschlick (nr. 2) din iulie 1997 având de judecat plângerea unui ziarist condamnat de instanţele austriece, pentru insultarea unui om politic zicându-i « idiot », Curtea a constatat că în cauză expresia « idiot » nu pare disproporţionată faţă de cuvintele adresate ziaristului de omul politic, care i-au provocat acestuia în mod conştient o stare de indignare provocată. Ca urmare, Curtea a constatat că în mod greşit instanţele austriece l-au condamnat pe ziarist, încălcând astfel libertatea de expresie garantată de art.10 din Convenţie.72 Ca urmare libertatea de exprimare în cazul presei când prezintă informaţii de interes public referitoare la o funcţie sau o demnitate publică este mai largă în comparaţie cu libertatea de exprimare referitoare la viaţa privată a persoanei. Coroborat cu dispoziţiile art. 30, 31 şi art. 53 din Constituţia României, limitarea libertăţii de exprimare se face în următoarele condiţii:
folosirea nejustificată a libertăţii de exprimare în detrimentul drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, constituie abuz de drept, care poate da naştere la responsabilităţi şi răspunderi în condiţiile legii;
orice formalitate, condiţie, responsabilitate, răspundere şi în general orice restrângere care afectează libertatea de exprimare nu poate fi instituitã decât prin lege şi în limitele Constituţiei; prin lege trebuie sã înţelegem numai actul normativ emis de Parlament sub forma legii organice sau ordinare, precum şi ordonanţele guvernului aprobate de Parlament.
Parlamentul nu poate restrânge libertatea de exprimare prin lege, decât dacă mai sunt îndeplinite cumulativ alte condiţii, care dacă sunt încălcate, o astfel de lege este susceptibilă de a 71
Jurisprudenţa europeană privind libertatea de exprimare. Agenţia de monitorizare a presei – Academia Caţavencu
Bucureşti 2002, pag.105. 72
Jurisprudenţa europeană privind libertatea de exprimare. Agenţia de monitorizare a presei – Academia Caţavencu
Bucureşti 2002, pag.106.
- 40 -
fi declarată neconstituţională. Ca urmare, restrângerea libertăţii de exprimare trebuie să se încadreze într-un scop legitim conform art. 10 din C.E.D.O.73 Legitimitatea scopului restrângerii libertăţii de exprimare se fundeazã pe apărarea de prejudicii materiale sau morale, cauzate prin încălcări ale demnităţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei şi a dreptului la propria imagine. De asemenea, tot într-un scop legitim sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică precum şi manifestări obscene contrare bunelor moravuri. Pentru a defini scopul legitim al restrângerii libertăţii de exprimare trebuie să coroborăm dispoziţiile art. 30 cu art. 53 din Constituţie. În fine, o altă condiţie cumulativă pentru a se putea restrânge libertatea de exprimare este şi aceea ca restrângerea libertăţii să se efectueze "numai dacă se impune" ceea ce înseamnă numai atunci când nu există altă modalitate decât restrângerea. Aprecierea acestei “condiţii” este limitată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin folosirea expresiei “dacă este necesară într-o societate democratică" adică presupune îndeplinirea tuturor condiţiilor ce decurg din cerinţele unei societăţi democratice. O societate democratică presupune "pluralism, toleranţă spirit deschis precum şi o serie de principii specifice". Într-o astfel de societate libertatea presei furnizează opiniei publice, unul din cele mai bune mijloace de cunoaştere şi judecare a ideilor şi atitudinii conducătorilor74, informaţia şi opinia din presă". Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prin adjectivul "necesar" într-o societate democratică trebuie să se înţeleagă o "nevoie socială imperioasă75, impusă de trăsăturile unei societăţi democratice. În legislaţia franceză libertatea presei este limitată de următoarele interziceri, considerate că au la bază principiile unei societăţi democratice: I.
a) - Publicarea de ştiri false (difuzarea sau reproducerea), fabricate, falsificate
care tulbură liniştea publică sau sunt făcute cu rea credinţă, ori aduc atingere prestigiului naţiunii sau duc la determinarea sufragiului public, ori la antrenarea absenteismului în perioade electorale. b) - Difuzarea de informaţii, chiar şi exacte, dacă se referă la: informaţii militare care nu sunt făcute publice de guvern; 73
Patrick Wachsmann. Libertés publiques. Dalloz, 1996, p. 369.
74
Patrick Wachsmann. Libertés publiques. Dalloz, 1996, p. 370
75
Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului I.R.D.O., Bucureşti, 1966, p.408
- 41 -
informaţii referitoare la secrete ale apărării naţionale; informaţii care se referă la stabilitatea monedei naţionale şi valoarea fondurilor publice; c) - Publicarea de texte şi imagini care constituie ultraj la bunele moravuri; d) - Publicarea de informaţii referitoare la activitatea comisiilor de anchetă parlamentară; e) - Publicarea cursurilor valorilor mobiliare din surse nemonitorizate; f) - Divulgarea filiaţiei de origine a unei persoane care face obiectul unei adopţii. g) - Publicarea de informaţii privitoare la loterii neautorizate. II. Informaţii legate de justiţie: Se pedepsesc potrivit Codului penal persoanele care încearcă să discrediteze o decizie juridică - în special prin presă. Se permit doar comentarii tehnice sau acţiuni care pot conduce la revizuirea sentinţei. Se interzice: a) - publicarea de imagini referitoare la delictul de ultraj la bunele moravuri, loviri şi răniri, ameninţarea cu moartea - dacă judecătorul o cere scris; b) - publicarea de elemenete care pot permite identificarea victimei unui viol sau atentat la pudoare, fără ca victima să o ceară; c) - informaţii prin care s-ar putea exercita presiuni asupra martorilor sau asupra deciziilor juridice; d) - publicarea de documente în materie de promovare a propagandei anarhiste; e) - publicarea, înaintea deciziei judecătoreşti, a oricărei informaţii privind constituirea părţilor civile; f) - publicarea oricărui act de procedură criminală sau corecţională înainte de a fi citit în public; g) - fotografierea, înregistrarea dezbaterilor din tribunal (acest lucru este permis numai după începerea lucrărilor procesului şi în limitele stabilite de lege sau instanţă); h) - publicarea de informaţii de la procesele desfăşurate cu uşile închise; - 42 -
i) - publicarea de informaţii din procese militare. III. Referitor la minori: Se interzice: a) - publicarea oricăror texte sau fotografii permiţând identificarea minorilor care şi-au părăsit părinţii; b) - publicarea de texte sau informaţii privind sinuciderea unui minor, fără autorizaţia scrisă a procurorului Republicii; c) - publicarea de informaţii, ilustraţii pentru identificarea unui minor prins, cercetat penal pentru crime sau alte delicte; d) - publicarea de rezumate ale proceselor minorilor delicvenţi – nici măcar nume sau iniţiale; e) - publicarea în ziare destinate minorilor de articole sau imagini care să pună în lumină favorabilă anumite delicte condamnate de lege. IV. Referitor la opinii: Sunt susceptibile de a fi urmărite penal activităţile mijloacelor de informare în masă prin care se realizează: a) - provocarea directă a uneia din infracţiunile următoare: furt, crimă, incendieri, lovituri, incitarea militarilor la nesupunere, chiar dacă nu au fost urmate de efect; b) - provocarea de orice fel de crimă şi delict, dacă au fost urmate de efect, inclusiv tentativă; c) - provocarea la dezertare, demoralizarea armatei, a militarilor pentru a trece în serviciul duşmanului; d) - propaganda politică din fonduri nedeclarate; e) - publicarea, difuzarea şi comentarea unor sondaje referitoare la alegeri în timpul săptămânii premergătoare turului de scrutin etc.76 Din păcate, în România, cu excepţia cadrului constituţional mai sus prezentat, a dispoziţiilor penale, precum şi ale Legii nr. 3/1974, nu avem o lege actuală a presei, care să reglementeze în mod clar drepturile şi obligaţiile agentului media, precum şi a limitelor libertăţii de exprimare aşa cum există în alte ţări democratice. 76
"Guide de droit de la presse"C.F.P.J. Paris, 1987, p. 69, citat de Dr.Dumitru Titus Popa, Dreptul Comunicãrii
Editura Norma, Bucureşti, 1998, p. 92.
- 43 -
Libertatea de exprimare intră în conflict cu libertăţile şi interesele legitime, fapt pentru care aşa cum am arătat aceasta comportă îndatoriri şi responsabilităţi putînd fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrîngeri sau sancţiuni prevăzute de lege care constituie măsuri necesare. Conflictul dintre libertatea de exprimare şi celelalte drepturi, libertăţi şi interese legitime, trebuie să fie soluţionat prin lege pe baza dispoziţiilor constituţionale precum şi ale convenţiilor şi alte documente internaţionale ratificate de Parlamentul României. De pildă, în art.7 pct.6 litera b, din Legea nr.504/2002 dezvăluirea unei surse de informare poate fi dispusă de instanţele judecătoreşti numai dacă aceasta este necesară pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice, precum şi în măsura în care această dezvăluire este necesară pentru soluţionarea cauzei aflate în faţa instanţei judecătoreşti, atunci cînd : - nu există sau au fost epuizate măsuri alternative de divulgare cu efect similar ; - interesul legitim al divulgării depăşeşte interesul legitim al nedivulgării. Sau conform art.24 pct.5 din Legea nr.182/2002, conflictul dintre interesul legitim al clasificării ca secret de stat a unei informaţii şi interesul dezvăluirii încălcărilor de lege ce le conţine aceasta, este rezolvat de legiuitor astfel: “se interzice clasificarea ca secrete de atat a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiilor de interes public, restrîngerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime”. Cu privire la această dispoziţie legală socotim că era necesar ca în loc de sintagma «limitării accesului» trebuia folosită sintagma «limitării accesului legal». Referindu-se la soluţionarea de către judecătorii americani a acestui conflict, Kent Middleton arată: “La începutul secolului un test adesea aplicat era “testul relei intenţii”, discreditat acum, prin care judecătorii puteau sancţiona cu uşurinţă exprimarea care prezenta cea mai mică tendinţă de a face rău. Recent, tribunalele au testat constituţionalitatea unor restricţii, pentru a vedea în ce măsură discursul prezintă un pericol evident pentru societate, “testul pericolului evident” interzicând discursul doar acolo unde este evidentă incitarea la acţiuni ilegale. Un alt test, frecvent utilizat este “testul echilibrului” prin care tribunalul măsura echilibrul dintre interesul pentru libertatea de expresie şi cel social, cu care se află în conflict. “testul echilibrului adhoc” dă judecătorului o mai mare flexibilitate, însă face imprevizibile proiecţiile oferite de Primul Amendament.” O problemă o constituie şi libertatea de a exprima public conţinutul unei comunicări anonime. Din art.51 al Constituţiei României rezultă fără dubiu, că petiţiile care includ şi - 44 -
sesizarea, propunerea, etc., trebuie să fie semnate de autor, deci nu sunt reglementate anonimele. Aceasta este o piedică împotriva abuzului de drept la informare, sau la petiţie, implicînd o responsabilitate morală şi juridică pentru cei care uzează de aceste drepturi. Deci folosirea unor afirmaţii sau date dintr-o anonimă în scopul de a produce efecte juridice numai în baza acesteia, de către o autoritate sau instituţie publică, nu este scuzabilă şi se face pe răspunderea acesteia sau a funcţionarului în cauză77. Anonimele nu pot fi publicate decât sub responsabilitatea celui care o publică pentru realitatea faptelor publicate. De pildă, Curtea Europeană a respins ca inadmisibilă plîngerea lui L. Grech şi A. Montanaro prin care solicită Curţii anularea condamnării de către instanţele din Malta a echipei redacţionale a unui ziar pentru publicarea unei scrisori anonime care conţinea afirmaţii false determinînd Guvernul să retragă o licenţă de import. Pe de altă parte, Curtea Supremă a Statelor Unite a hotărît că interzicerea anonimatului nu este necesară pentru a preveni fraudele şi calomniile. În anul 1995 Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat neconstituţională o lege din Ohio care interzicea literatura electorală anonimă «menită să influenţeze alegătorii ». Curtea a hotărît că legea interzicea, în mod neconstituţional, o categorie a discursului ideologic. Este interesant că şi Curtea Europeană prin Decizia din 15 mai 1996 a respins ca inadmisibilă reclamaţia cetăţeanului E. Bader împotriva Austriei, prin care pretindea că nu a primit informaţii obiective în cursul campaniei care preceda referendumul referitor la aderarea la Uniunea Europeană. În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Europeană la 26 februarie 1997, declarînd ca inadmisibilă reclamaţia cetăţenilor E.Murminen şi alţii care pretindeau că nu au primit informaţii obiective în cursul campaniei care a precedat referendumul referitor la integrarea Finlandei în Uniunea Europeană.
77
V.Dabu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. S.N.S.P.A. Bucureşti 2001, pag.220.
- 45 -
Capitolul IV: Libertatea de exprimare în jurisprudenta C.E.D.O.78
IV.1. Lesnik c. Slovaciei - Insultarea unui procuror. Acuzaţii grave. Sancţionare. Admisibilitate. “Chiar dacă într-o societate democratică cetăţenii pot să critice modul de administrare a justiţiei şi funcţionarea care participă la realizarea acesteia, această critică trebuie să respecte anumite limite.” Reclamantul a formulat mai multe plângeri penale contra unui terţ, H., însă acestea nu au condus la începerea urmăririi penale. Drept urmare, reclamantul a scris o scrisoare adresată procurorului în cauză, P., în care îl acuza pe acesta că nu vrea să înceapă urmărirea şi că ar fi dispus interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului. Procurorul superior lui P. l-a informat pe reclamant că nu se interceptează convorbiri telefonice în acest caz, iar decizia de neîncepere a urmării este corectă. Reclamantul s-a adresat procurorului general printr-o scrisoare în care a afirmat că H. a plătit pentru a nu fi urmărit. În urma acestei afirmaţii, reclamantul a fost condamnat la 4 luni de închisoare cu suspendarea executării pedepsei. Art. 10 („Libertatea de exprimare”). Ingerinţa statului în libertatea de exprimare a reclamantului a fost prevăzută de lege şi viza un scop legitim, anume protecţia drepturilor lui P. Cu privire la necesitatea ingerinţei, Curtea observă că procurorii fac parte din sistemul judiciar şi există un interes general de a beneficia de încrederea cetăţenilor. Chiar dacă într-o societate democratică cetăţenii pot să critice modul de administrare a justiţiei şi funcţionarea care participă la realizarea acesteia, această critică trebuie să respecte anumite limite. În speţă, dacă anumite afirmaţii ale reclamantului pot trece drept judecăţi de valoare, acuzaţiile de luare de mită şi abuz în serviciu depăşesc acest nivel al criticii, în condiţiile în care nu se bazează pe niciun element de probă. De aceea, condamnarea reclamantului a fost justificată, iar sancţiunea nu poate fi considerată ca fiind lipsită de proporţionalitate. În consecinţă, ar 10 nu a fost violat.79
78
http://jurisprudentacedo.com/libertatea-de-exprimare.html
79
CEDO, secţia IV, hotărârea Lešník versus Slovacia, 11 martie 2003, 35640/97
- 46 -
IV.2. Yağmurdereli c. Turcia - Libertatea de exprimare. Discurs politic. “Limitarea unui discurs politic paşnic nu poate fi admisibilă în raport de prevederile art. 10 din Convenţie.” Reclamatul a ţinut un discurs la o reuniune publică în 1991, reclamantul a fost condamnat pentru propagandă separatistă vizând negarea integrităţii teritorială a Turcia, în baza faptului că a numit zona din sudul Turcia „Kurdistan” şi a calificat actele teroriste ale PKK ca fiind o luptă pentru democraţie şi libertate. Reclamantul a fost condamnat de către o instanţă ce avea în compunere judecători militari, alături de civili. În drept. Art. 10. Curtea a considerat că, ţinând cont de situaţia sensibilă din sudul Turciei, ingerinţa în libertatea de exprimare a reclamantului viza un scop legitim – protecţia securităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale. În raport de necesitatea ingerinţei, Curtea a constatat că reclamantul a ţinut un discurs cu caracter politic, cu privire la nou lege privind combaterea terorismului, astfel încât afirmaţiile sale vizau un subiect de interes public. Chiar dacă anumite pasaje nu pot fi calificate ca neutre, Curtea nu vede nici un fel de incitare la violenţă în cele spuse de reclamant. De asemenea, ţinând cont de faptul că discursul a avut loc în cadrul unei reuniuni paşnice, departe de zona de conflict, Curtea a considerat că impactul său potenţial este extrem de redus. În acest condiţii, Curtea a constatat că măsura nu era bazată pe o nevoie socială imperioasă, astfel că art. 10 a fost violat. Art. 6. Independenţa instanţei. Curtea a constatat că judecătorii militari au continuat să fie membrii ai armatei, depinzând astfel de executiv, iar armata şi guvernul au intervenit în procesul de numire a lor. Curtea a considerat că, în aceste condiţii, ţinând cont şi de natura infracţiunii, comise de un civil, reclamantul avea suficiente motive obiecte să se îndoiască de independenţa acestor judecători. De aceea, art. 6 a fost violat.80
IV.3. Nikula c. Finlanda - Libertatea de exprimare. Avocat. “O ingerinţă în libertatea de exprimare a unui avocat în cursul procesului clientului său poate ridica probleme legate de echitabilitatea procedurii.”
80
CEDO, secţia II, hotărârea Yağmurdereli c. Turcia, 4 iunie 2002, 29590/96
- 47 -
Reclamanta, avocat, a asigurat apărarea unuia dintre clienţii – I. S. – său în cadrul unui proces penal. Procurorul a decis să nu îl trimită în judecată şi pe fratele lui I. S. şi la citat ca şi martor în cursul procesului. Reclamanta a obiectat contra acestui fapt şi a citit în faţa instanţei o notă în care îl acuza pe procuror de abuz, de a fi inversat rolurile procedurale şi de a fi adus acuze inventate clientului său. Procurorul a raportat aceste declaraţii avocatului general de pe lângă curtea de apel. Acesta a considerat că afirmaţii sunt calomnioase, însă a decis să nu înceapă un proces penal pentru calomnie, din cauza caracterului lipsit de importanţă al faptei. Procurorul a formulat însă o acţiune civilă contra reclamantei, care a fost condamnată la plata unor daune interese. Art. 10. Cu privire la necesitatea ingerinţei, Curtea a admis faptul că avocaţii au dreptul de a se pronunţa public asupra modului de funcţionare justiţiei, cu condiţia ca criticile pe care le susţin să nu depăşească anumite limite. Curtea a considerat că o ingerinţă în libertatea de exprimare a unui avocat în cursul procesului clientului său poate ridica probleme legate de echitabilitatea procedurii şi, din acest punct de vedere trebuie analizată proporţionalitatea măsurii, ce viza protecţia demnităţii unei persoane. E adevărat că reclamanta l-a acuzat pe procuror de a fi acţionat de o manieră ilicită, însă afirmaţia reclamantei viza activitatea procurorului în cadrul procesului penal şi nu viza persoana acestuia în afara serviciului. În acest context, procurorul trebuia să fi tolerat criticile reclamantei făcute în calitate de adversar în cadrul unui proces, cu atât mai mult cu cât au fost făcute în sala de judecată şi nu conţineau injurii. Deşi reclamanta a fost condamnată civil doar pentru calomnie prin imprudenţă, teama de un control posterior a afirmaţilor făcute în faţa judecătorului nu se poate concilia cu obligaţia avocatului de a apără interesele clienţilor săi. Avocatul trebuie să îi aparţină aprecierea pertinenţei şi utilităţii alegerii unui anume mijloc de apărare, fără a fi sub influenţa vreunei potenţiale sancţiuni penale ulterioare. De aceea, Curtea a considerat că restrângerea libertăţii de expresie a unui avocat poate fi justificată doar în situaţii excepţionale şi că, în speţă, astfel de circumstanţe nu există. De aceea, art. 10 a fost violat, în condiţiile în sancţionarea reclamantei nu corespundea unei nevoi sociale imperioase.81
81
CEDO, secţia IV, hotărârea Nikula c. Finlanda, 21 martie 2002, 31611/96
- 48 -
IV.4. De Diego Nafria c. Spania - Libertatea de exprimare. Acuzaţii nefondate. “Libertatea de exprimare nu poate include publicarea de informaţii false care să aducă atingere directă altei persoane.” Reclamantul a fost concediat din postul său de la banca naţională a Spaniei, după ce a trimis serviciului de inspecţie o scrisoare în care îl acuza pe guvernatorul băncii şi pe alţi înalţi funcţionari ai acesteia de a fi comis mai multe ilegalităţi. Nici una dintre persoanele acuzate nu au formulat vreo acţiune penală ori civilă contra sa. Acţiunea sa prin care cerea anularea concedierii a fost respinsă pe motiv că acuzele aduse erau lipsite de orice fundament de fapt. Art. 10. Curtea a considerat că instanţele interne au pus corect în balanţă interesele contrare din speţă, atunci când au concluzionat că reclamantul a depăşit limitele unei critici acceptabile, formulând acuze extrem de grave şi nefundamentate de nici un element concret la adresa unor înalţi funcţionari publici. Curtea nu poate a considerat că argumentele formulate de instanţele interne ar fi arbitrare ori nerezonabile, astfel încât a constatat, cu 5 voturi contra 2, că art. 10 nu a fost violat.82
IV.5. Corneliu Vadim Tudor c. România - Dezbatere politică. Acuzaţii grave. Admisibilitatea unor sancţiuni. “În contextul politic şi istoric român acuzaţie de a fi fost colaborator al Securităţii comuniste este una extrem de gravă, ce produce consecinţe politice şi morale importante asupra persoanei acuzate.” Reclamantul este redactor şef al săptămânalului „România Mare” şi a semnat un articol în această publicaţie în care îl acuza pe C.T.D. de a fi fost colaborat al Securităţii. Articolul se intitula „Opriţi dricu’, dracu vrea să-l ia pe Ticu”, iar senatorul acuzat era calificat ca „nătărau, Gâgă, isteric, apucat, bolnav primejdios, năpârstoc, cu capul năclăit in ulei de nucă, ce n-are nevoie de Senat, ci de Balamuc şi de o cămaşă de forţă”. La 6 iunie 1997, reclamantul, ce era senator la acel moment, a publicat un nou articol sub titlul „Avem dovada oficială : [C.]T.D. îi
82
CEDO, secţia I, hotărârea De Diego Nafria c. Spania, 15 martie 2002, 46833/99
- 49 -
turna la Securitate, încă din anul 1949, şi pe ţărănişti, şi pe legionari!” o notă internă a Securităţii din care ar fi reieşit că C.T.D. era colaborator al acestei instituţii. La 25 iunie 1997, C.T.D. a introdus o plângere penală pentru insultă contra reclamantului a cărui imunitate parlamentară a fost ridicată de către Senat în 1999. Plângerea penală a fost judecată de către instanţa supremă care a evocat în principal faptul că reclamantul nu a probat veridicitatea afirmaţiilor sale şi a utilizat epitete insultătoare. De aceea, instanţa supremă l-a condamnat pe reclamant la o amendă penală de 15 milioane de lei şi la plata unor daune morale de 75 milioane lei. Art. 10. Cu privire la necesitatea ingerinţei într-o societate democratică, Curtea observă că litigiul a intervenit între doi oameni politici cunoscuţi, membrii ai Senatului, astfel încât dată fiind coloratura politică a incidentului, controlul justificării ingerinţei trebuie realizat strict, dat fiind că o ingerinţă în libertate de exprimare politică poate fi admisă doar în situaţii excepţionale. Pe de altă parte, Curtea a constatat că, în contextul politic şi istoric român acuzaţie de a fi fost colaborator al Securităţii comuniste este una extrem de gravă, ce produce consecinţe politice şi morale importante asupra persoanei acuzate. Curtea a constatat că reclamantul nu făcut proba veridicităţii celor afirmate, în condiţiile în care victima sa a depus în faţa instanţelor române documente oficiale care neagă orice legătură a sa cu serviciile secrete comuniste. În plus, Curtea a constatat că termenii utilizaţi de către reclamant pentru a-şi face cunoscut mesajul şi informaţie nu erau necesari unui asemenea tip de informaţie. În plus, chiar dacă sancţiunea pecuniară stabilită nu este neglijabilă, în special, pentru cazul României, ea poate fi considerată proporţională cu gravitatea acuzaţiilor nefondate publicate şi cu lipsa de echidistanţă jurnalistică manifestată de reclamant. De aceea, ingerinţa a fost necesară într-o societate democratică pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor altuia, iar plângerea este vădit nefondată.83
IV.6. Băcanu şi SC «R» SA c. România - Libertatea presei. Posibilitatea de exagerare. Reclamantul este redactorul şef al cotidianului România Libera, iar cea doua reclamantă este societatea care editează acest cotidian. Printr-un contract încheiat în 1999 între Sorin Ovidiu Vântu (SOV) şi Nicolae Văcăroiu (NV), vicepreşedinte al Senatului la acel moment, acesta din 83
CEDO, secţia III, decizia Corneliu Vadim Tudor c. România (nr. 1), 15 iunie 2006, 6928/04
- 50 -
urma s-a angajat să facă toate demersurile necesare pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare a unei noi bănci, Banca de Investiţii şi Dezvoltare, a cărui acţionar majoritar era SOV. Contractul prevedea o remunerare « cu titlu gratuit » a lui NV în valoare de 10.800.000.000 ROL, care era şi acţionar minoritar al băncii. În urma autorizării băncii, NV a fost numit preşedintele consiliului de administraţie având o remuneraţie de aproximativ 10.000.000 dolari americani, funcţie pe care a deţinut-o pentru câteva luni, inclusiv în urma numirii sale în calitate de preşedinte al Senatului ca urmare a alegerilor legislative din noiembrie 2000. În martie 2002, Banca Naţionala a României a retras autorizarea de funcţionare a Băncii de Investiţii şi Dezvoltare, fiind deschisă procedura de faliment, iar SOV fiind cercetat penal pentru fals şi uz de fals săvârşite în procesul de constituire al băncii. În noiembrie 2001, primul reclamant a publicat un articol intitulat « Văcăroiu a primit de la Vântu 10,8 miliarde cu titlu gratuit ». În articol se făcea referire la actul cu titlu gratuit primit de NV de la SOV, reprezentând aproape 700.000 EUR, act prin care, afirma autorul, acesta din urma şi-ar fi cumpărat liniştea, concluzionând cu afirmaţia « Corupţie evidenta ». Se afirma de asemenea că donaţia putea fi considerată ca fiind irevocabilă deoarece banii proveneau de la FNI. Deşi în principiu donatorul transmite un bun care ii aparţine, în speţă aceştia nu ii aparţineau lui SOV, ci persoanelor înşelate ce depuseseră bani la FNI. Articolul era însoţit de o copie a contractului încheiat între SOV şi NV. În ziua următoare a fost publicat un nou articol, în acelaşi cotidian, sub semnătura unui alt jurnalist, intitulat « Văcăroiu afirma că a lucrat pe gratis pentru SOV ». Articolul reda o conferinţa de presa susţinuta de NV prin care acesta recunoştea că a lucrat pentru SOV, dar afirma că nu încasase suma de bani prevăzuta în contract şi că renunţase să mai lucreze pentru acesta la sfârşitul anului 2000, deoarece existau suspiciuni cu privire la implicarea SOV în prăbuşirea FNI. În decembrie 2001, primul reclamant a publicat un nou articol intitulat «Trafic de influenţă la nivel înalt» prin care explica cum NV ajutase banca fiind în mod direct interesat, acuzând Guvernul că nu a avut o reacţie oficială şi spunând că într-o ţara civilizată el ar fi fost deja un om politic aparţinând trecutului, dar că « cooperativa PSD » era prea încăpăţânată pentru a recunoaşte evidenţa. În urma unei plângeri penale pentru calomnie introdusa de NV, reclamantul a fost condamnat la o amenda penală de 5.000.000 ROL şi la plata unor despăgubiri morale în solidar cu a doua reclamanta în valoare de 50.000.000 ROL. Instanţele naţionale au considerat că reclamantul fusese de rea-credinţa aducând atingere onoarei şi demnităţii lui NV, - 51 -
considerând că acesta a intenţionat să îl denigreze prin folosirea expresiilor «a primit bacşiş » şi «trafic de influenta la nivel înalt». În octombrie 2002, primul reclamant publica un nou articol, intitulat «Enigma contului bancar al clientului 421. Văcăroiu a încasat mai multe mii de dolari de la BID după ce a demisionat din funcţia de preşedinte». Articolul afirma că aceste sume de bani constituiau o «taxa de protecţie», «acte de corupţie» şi «trafic de influenta». Printr-o hotărâre definitivă din septembrie 2003, reclamantul a fost condamnat la o amenda penală de 20.000.000 ROL pentru calomnie şi la despăgubiri civile în valoare de 70.000.000 ROL în solidar cu cea de-a doua reclamanta pentru repararea prejudiciului moral al lui NV. Printr-o plângere adresată CEDO, reclamanţii s-au plâns de faptul că, în cel de-al doilea proces, instanţele naţionale nu au admis solicitarea lor de audiere a victimei (NV) şi au respins, fără nicio motivare, solicitarea lor de audiere a unor martori, de a dispune efectuarea unei expertize, precum şi de a solicita informaţii diverselor instituţii publice cu privire la NV. Pe fondul cauzei, Curtea a notat că în cauză existase o confruntare directa în faţa instanţei în şedinţă publica a lui N.V. cu reclamanţii, chiar dacă unele întrebări fuseseră îndepărtate de judecător, altele fusese permise. Din încheierea e şedinţă nu rezulta că respingerea întrebărilor ar fi fost arbitrară sau că ar fi limitat interogatoriul într-o aşa măsura încât drepturile apărării ar fi fost atinse. Sub aspectul acestui capăt de cerere luat separat nu existase o încălcare a Convenţiei. Totuşi, o examinare a ansamblului actelor îndeplinite în cursul procesului considerat în ansamblul sau indica un dezechilibru ce prejudiciase drepturile apărării. Curtea a subliniat că în niciun stadiu al procesului reclamanţii nu putuseră interoga vreun martor în ciuda complexităţii cauzei care privea circumstanţele controversate privind crearea şi funcţionarea unei bănci conduse de un important om politic. Curtea a notat de asemenea că toate celelalte măsuri de instrucţie a cauzei solicitate de reclamanţi fuseseră respinse de instanţe. Din acest punct de vedere Curtea s-a declarat uluită nu numai de numărul de cereri de probaţiune ale reclamanţilor respinse de instanţă, ci mai ales de argumentele lapidare şi stereotipe indicate de instanţe pentru a motiva respingerea cererilor, deşi, de fiecare data, reclamanţii indicaseră detaliat motivele cererilor lor şi utilitatea probelor solicitate. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea a considerat că fusese compromis întreg sistemul de apărare adoptat de reclamanţi, ce se baza în principal pe audierea de martori cu respectarea principiului contradictorialităţii în şedinţe publice.
- 52 -
În aceste condiţii, Curtea a considerat că nu era necesar să speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor şi a celorlalte măsuri solicitate de către reclamanţi, în măsura în care ea a considerat că, în orice caz, acestea ar fi putut să contribuie, în circumstanţele cauzei, la echilibrul şi egalitatea ce trebuiau să existe în tot cursul procesului între acuzare şi apărare. Economia generala a procesului impunea să se acorde reclamanţilor facultatea de a interoga unul sau mai mulţi martori la alegerea lor. În concluzie, având în vedere importanta drepturilor apărării în procesul penal, Curtea a considerat că, în circumstanţele particulare ale cauzei, aceste drepturi au suferit limitări importante care conduc la concluzia că reclamanţii nu sau bucurat de un proces echitabil. De asemenea, reclamanţii s-au plâns că prin condamnarea lor penală şi civilă pentru calomnie se încalcă art. 10 al Convenţiei. Curtea a constatat că cele două articole incriminate purtau asupra unor teme de interes general şi actuale pentru societatea româneasca şi anume pretinsa corupţie a oamenilor politici cu funcţii înalte în stat. Întinderea criticilor admise în ceea ce ii priveşte pe oamenii politici este mai mare, Curtea considerând că prin divulgarea faptelor de natura să intereseze publicul, reclamanţii şi-au exercitat rolul de « câini de paza » ce revine presei într-o societate democratică. Acest drept trebuie să fie exercitat cu buna-credinţa, în speţă reclamanţii publicând informaţii care nu ţineau de viaţa privată a lui NV şi făcând toate demersurile să-şi susţină alegaţiile, dovedind, de asemenea, interes în desfăşurarea procedurilor interne. Într-adevăr, deşi afirmaţiile lor erau grave, Curtea s constatat că ele aveau o baza factuală suficientă constituită din contractul încheiat între SOV şi NV, precum şi a extraselor de cont care arătau încasări ulterioare încetării funcţiilor lui NV în bancă. În acest context, cuvintele folosite cu privire la NV ţin de libertatea de exprimare care cuprinde şi posibilitatea recurgerii la o anumita doza de exagerare sau de provocare. În consecinţă, condamnarea reclamanţilor fusese disproporţionată, instanţele naţionale neoferind motive suficiente şi pertinente care să justifice condamnarea lor, art. 10 fiind astfel încălcat.84
84
CEDO, Secţia a III-a, Bacanu şi SC «R» SA c. România, 3 martie 2009, 4411/04
- 53 -
CONCLUZII Libertatea de exprimare include mai multe drepturi fundamentale, fiind „libertatea mama" a tuturor drepturilor de comunicare. Ea este strâns legată de garantarea demnității umane și ocupă un loc important în rândul drepturilor și libertăților omului și în cel al libertăților constituționale. Din conținutul reglementărilor cuprinse în instrumentele juridice internaționale ăn materia drepturilor omului și din dispozițiile cuprinse în constitutive unor țări, rezultă că libertatea de exprimare este desemnată fie sub aceasta denumire, fie sub denumirea de „drept la libertatea de exprimare", fie sub denumirile unora din aspectele sale: libertatea cuvântului și libertatea presei. Este de remarcat că se folosesc ambele noțiuni, atât cea de drept, cât și cea de libertate, libertatea de exprimare fiind un drept și o libertate în același timp, atâta timp cât opinia majoritară în literatura juridică de specialitate este în sensul echivalenței celor doua noțiuni. Având în vedere că libertatea de exprimare este un drept consacrat atât de instrumentele juridice internaționale în materie, cât și la nivel constituțional, prin prisma explicațiilor terminologice anterioare, putem concluziona că libertatea de exprimare este deopotrivă: un drept al omului, o libertate publică și un drept fundamental și cetățenesc. Cum toate cele trei noțiuni se referă la drepturi subiective, dreptul la libertatea de exprimare este și el un drept subiectiv. Sub aspectul clasificărilor operate în literatura de specialitate cu privire la drepturile și libertățile fundamentale, remarcăm că libertatea de exprimare este un drept politic, ce face parte din generația a doua de drepturi și libertăți, dar este deopotrivă și un drept individual, ce ține de libertatea spirituală a fiecarei persoane, cât și un drept colectiv – sau mai degrabă convivial permițând comunicarea cu ceilalti.85 Sub aspectul conținutului libertății de exprimare cuprins în reglementările internaționale și în cele constituționale, remarcăm ca și acesta este diferit. Astfel, unele instrumente juridice includ expres în conținutul libertății de exprimare libertatea de opinie și libertatea de informare. În alte reglementări se include expres în conținutul libertății de exprimare doar libertatea cuvântului adică libertatea de opinie; libertatea de informare este reglementată ca drept separat, la fel ca și libertatea presei. Alte reglementări includ 85
Frederic Sudre, Drept european fii internafional al drepturilor omului, Ed, Polirom, Bucure^ti, 2006, p. 351.
- 54 -
în conținutul libertății de exprimare, alături de libertatea de opinie și informare, sau alături de libertatea cuvântului, și libertatea presei. O parte din instrumentele juridice internaționale și constituționale mai sus amintite, chiar dacă nu prevăd expres - în cuprinsul reglementărilor pe care le cuprind - și libertatea presei ca un element de conținut al libertății de exprimare, fac referiri la aceasta. Putem trage așadar concluzia că libertatea de exprimare este un drept cu un conținut complex. Libertatea de exprimare cuprinde în conținutul său alte trei libertăți: libertatea de opinie, libertatea de informare și libertatea presei. Aceste trei libertăți sunt independente, dar neputând să se manifeste una în lipsa celeilalte. Libertatea de exprimare se manifestă atât ca libertate negativă, cât și ca libertate pozitivă. Ca libertate negativă - în raport cu statul, căruia ii este oprit sau interzis pentru a interveni și a o limita, iar ca libertate pozitivă - din punct de vedere al individului sau al grupului care se implică în procesul politic. Elementul pozitiv și cel negativ nu pot exista distinct, efectul politic al opiniei publice nu s-ar putea afirma fără protecția și garantarea acestei libertăți. Izvorul libertății de exprimare, al formării și alegerii opiniei, este critica. Critica este aceea care poate ridica semne de intrebare în fața unor percepții deja consacrate ori pur și simplu enuntate ți deasemenea poate crea idei și opinii noi. Fără o critică adecvată nu s-ar crea posibilitatea alegerii opiniilor iar suprimarea, interzicerea sau limitarea opiniilor ar bloca orice dezvoltare. Istoria a dovedit că orice incercare de a opri, de a suprima diferitele opinii a fost mai mult sau mai puțin dramatic refuzata de omenire. Libertatea de exprimare în sens larg, al exprimarii individualității, este elementul care pe lângă diferențele fizionomice, individualizează o persoană și o face diferită de ceilalți. Fără libertatea fundamentala de exprimare a percepțiilor și ideilor proprii nu ar exista individualități și nu ar exista evolutțe. J. S. Mill care apară cu o convingere puternică libertatea de exprimare, arată în lucrarea sa „On Liberty" (Despre libertate - 1859), că aceasta este o condiție necesară pentru progresul intelectual și social: „Nu putem fi niciodata siguri - afirmă el - că o idee nespusă nu conține elemente utile". De asemenea, a susținut faptul că a asculta păreri false este ceva productiv din doua motive: în primul rând, pentru că indivizii sunt mai dispuși să renunțe la opiniile eronate atunci când se află într-o dezbatere și, în al doilea rând, pentru că teoriile corecte vor fi continuu
- 55 -
susținute și reafirmate, nefiind doar propoziții unanim acceptate ca fiind adevarate. Fiecare trebuie să inteleagă de ce adera la un anumit set de idei sau de ce nu. Constrângerea asupra unei persoane nu poate aparea din dorința de a-i impune concepții ale altora cu privire la modul de viață ori la conduită. Singura manieră prin care se poate încerca schimbarea unui individ este discuția de orice fel (fie ea mustrare, rugăminte sau implorare), întrucat „asupra lui insuși, (...) individul este suveran". În concluzie, Mill afirmă că societatea are mai mult de câștigat dacă respectă libertatea individuală, cu atât mai mult pe cea de exprimare. Atâta timp cât faptele unei persoane nu au consecințe negative asupra alteia, aceasta trebuie lasată să traiască dupa propriile reguli și nu după norme impuse din exterior.
- 56 -
BIBLIOGRAFIE
Întroducerea în Convenţia europeană pentru Drepturile Omului – colecţie de texte, Consiliul Europei 1994 Protocolul Adiţional nr. 11 Comisia europeană şi Curtea europeană a Drepturilor Omului http://.regielive.ro http://provitabucuresti.ro Frederic Sudre, Drept european și internațional al drepturilor omului, Ed. Polirom, București, 2006 Raportul Comitetului Miniştrilor inclus în „Teoria şi practica Convenţiei europene pentru Drepturile Omului”, Van Dijk şi Van Hoof, Kluver, 1990. Voght v. Germania, 1995. Handyside v. Regatul Unit, 1976. Lingens v. Austria, 1986; Sener v. Turcia, 2000; Thoma v. Luxembourg, 2001; Dichand şi Alţii v. Austria, 2002 Groppera Radio v. Elveţia, 1990 şi Casado Coca v. Spania, 1994. Mark intern v. Germania, 1989. Otto Preminger Intitute v Austria, 1994. Lignes, 1986; Jerusalem v. Austria, 2001; Dichand şi Alţii v. Austria, 2002. Dalban v. România, 1999. Jerusalem v. Austria, 2001; Dichand şi Alţii v. Austria, 2002. Autronic v. Elveţia,1990. Ioan Muraru. Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Editura Actami Bucureşti, 1997. Informationsverein Lentia şi Alţii v. Austria, 1993. Observer şi Guardian v. Regatul Unit, 1995; Informationsverein Lentia şi Alţii v. Austria, 1993. Groppera Radio AG v. Elveţia, 1990. Autronic AG. v. Elveţia, 1990. Tele 1 Privatfernsehgesellschaft MBH v. Austria, 2001. Engel şi Alţii v. Olanda,1976. Hadjianastassiou v.Grecia, 1992. Vereinigung Demokratischer Soldaten Osterreichs und Gubi v Austria, 1994. Rommelfanger, raportul din 1989. Voght v. Germania, 1995 Wille v. Liechtenstein, 1999. Fressoz şi Roire v. Franţa, 1999; Bergens Tidende şi Alţii v. Norvegia, 2000. Sener v. Turcia, 2000. Badford v. Germania, 1989; Lingens v. Austria, 1986; Dalban v.România, 1999. Muller v. Elveţia, 1988. - 57 -
Sunday Times (2) v. Regatul Unit, 1991; Observer şi Guardian v. Regatul Unit, 1991. News Verlags GmbH / CoKG v. Austria, 2000. Handzside v. Regatul Unit, 1976; Muller v. Elveţia, 1988. Autronic AG v. Elveţia, 1990. Goodwin v. Regatul Unit, 1996. Wille v. Lienchtenstein, 1999. Gaweda v. Polonia, 2002. Castells v. Spania, 1992. Okcuoglu v. Turcia, 1999. Lingens v. Austria, 1986; Barthold v. Germania, 1995. Open Door şi Dublin Well Women Center v. Irlanda, 1992. Tolstoy Miloslavsky v. Regatul Unit, 1995. Muller v. Elveţia, 1988. Otto-Preminger Institute v. Austria, 1994. Handyside v. Regatul Unit, 1976. Barthold v. Germania, 1995. Casado Coca v. Spania, 1994. Markt intern v. Germania, 1989. Opinina concurentă a judecătorului Pettiti, 1989. Goodwin v. Regatul Unit, 1996. Groppera Radio AG v. Elveţia, 1990. Autronic v. Elveţia, 1990. Sunday Times v. Regatul Unit, 1979. Rotaru v. România, 2000. Petra v. România, 1998. Observer şi Guardian v. Regatul Unit, 1995. Lingens v. Austria, 1986; Janowski v. Polonia, 1999; Tammer v. Estonia, 1999. N. Prisca, Drept constituţional, E.D.P., Bucureşti, 1997. Jurisprudenţa europeană privind libertatea de exprimare. Agenţia de monitorizare a presei-Academia Caţavencu Bucureşti 2002. JérômeDupuis, Jean-Marie Pontaut şi Librairie Arthème Fayard c. Franţei în Pandectele române nr.8/2007 Editura Wolters Kluwer, Bucureşti. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 5435 din 28 noiembrie 2001 în Pandectele române nr. 1/2003. Patrick Wachsmann. Libertés publiques. Dalloz, 1996. Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului I.R.D.O., Bucureşti, 1966. Dr.Dumitru Titus Popa, Dreptul Comunicãrii Editura Norma, Bucureşti, 1998. - 58 -
V.Dabu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. S.N.S.P.A. Bucureşti 2001. http://jurisprudentacedo.com/libertatea-de-exprimare.html CEDO, secţia IV, hotărârea Lešník versus Slovacia, 11 martie 2003, 35640/97 CEDO, secţia II, hotărârea Yağmurdereli c. Turcia, 4 iunie 2002, 29590/96 CEDO, secţia IV, hotărârea Nikula c. Finlanda, 21 martie 2002, 31611/96 CEDO, secţia I, hotărârea De Diego Nafria c. Spania, 15 martie 2002, 46833/99 CEDO, secţia III, decizia Corneliu Vadim Tudor c. România (nr. 1), 15 iunie 2006, 6928/04 CEDO, Secţia a III-a, Bacanu şi SC «R» SA c. România, 3 martie 2009, 4411/04 Frederic Sudre, Drept european fii internafional al drepturilor omului, Ed, Polirom, București, 2006.
- 59 -
