DORIN ŞTEFĂNESCU
HERMENEUTICĂ HERMENEUTICĂ LITERARĂ CURS ŞI TEXTE PENTRU SEMINAR
1
Excursul de faţă se doreşte o dezvoltare a tezei enunţate de H.-G. Gadamer în Adevăr şi
metodă conform căreia “fiinţa artei nu poate fi definită ca obiect al unei conştiinţe estetice întruc!t dimpotrivă atitudinea estetică este mai mult dec!t ceea ce ea cunoaşte de la sine. Este o parte din procesul ontologic al reprezentării" #p.$%&. 'e aceea estetica trebuie să se împlinească în hermeneutică #cf. cap. Sarcina hermeneuticii: reconstrucţie şi integrare pp. ($ ) ((&.
Exi*enţa *adameriană este în concordanţă cu poziţia lui Heide**er # cf. Postfaţa la
Origie! o"erei de !rtă& pentru care trebuie depăşită interpretarea esteticii tradiţionale a operei de artă ca obiect al unei aisthesis al unei perceperi senzoriale ce se sublimează în trăire estetică. +răire care pierde însă esenţa artei căci ceea ce a,un*e la reprezentare revel!ndu-se ca frumos luminat de adevăr nu vorbeşte dec!t acelei intuiţii spirituale ce înţele*e lucrul artei ca şi cum nu i-ar i-ar fi dat şi pe care care îl interp interpret retează ează ca pe un altceva definitoriu şi irepetabil al experienţei umane. enţionăm că toate citatele cu excepţia celor cu precizarea sursei sunt extrase din
A#t$!%it!te! &r$mo'$%$i Ed. olirom olirom /aşi 0. 2itatele din Adevăr şi metodă sunt traduse ()rit) t) et m)t* m)t*ode ode++ Les grandes lignes d’une herméneutique de noi după după ediţia ediţia france franceză ză ()ri philosophique, Ed. du 3euil aris 1(45.
0
I+ CREA-IE POETICĂ ŞI INTERPRETARE INTERPRETARE
.+ Idi#i !i #re!/iei "oeti#e 'acă “există o vec6e stare tensională între activitatea artistului şi aceea a interpretului" adică între artă şi interpretare aceasta pentru că ambele se revendică dintr-o dintr-o experienţă creatoare. 2e desparte creaţia artistică de creaţia interpretativă sau poate mai exact arta creatoare de interpretarea creatoare 7 'acă în privinţa artei privile*iul creativităţii pare admis în mod tacit #în sensul că nu există artă în adevăratul sens al cuv!ntului dec!t în măsura în care putem vorbi de o ener*ie creatoare de artă care semnifică tocmai ca semn *răitor al operei artistice& ) în privinţa interpretării lucrurile par mai complicate oricum născătoare de întrebări8 este interpretarea la r!ndul ei o artă în *enul acelei vec6i ars interpretandi aristoteliciene 7 9i dacă putem vorbi de o artă artă inte interp rpre reta tati tivă vă bene benefi fici ciază ază ea de acei aceiaş aşii indi indici ci ai crea creati tivi vită tăţi ţiii ca şi arta arta pe care care o interpretează7 /ar spun!nd “ pe care o interpretează" nu instaurăm deja o distanţă între cel care interpretează şi obiectul interpretat ba mai mult între actul interpretativ ca atare şi actul artistic creator 7 Este de fapt c6iar distanţa 6ermeneutică instaurată între semnificativitatea operei şi conştiinţ conştiinţaa compre6e compre6ensiv nsivăă implicată implicată în actul interpre interpretati tativ. v. 'ar tocmai tocmai în această această conştiin conştiinţă ţă compre6ensivă se naşte semnificativitatea operei în sensul că în actul interpretării opera se recreează actualiz!ndu-şi semnificaţiile. /ată de ce “relaţia dintre creaţia poetică şi interpretare #:& este şi o problemă internă a actului creator însuşi". ;firmaţie valabilă în ambele direcţii8 pe de-o parte o relaţie problematică a creatorului operei poetice #pentru că nu există creaţie autentică fără o conştiinţă critică pe măsură care 6răneşte şi călăuzeşte actul creator& iar pe de altă parte o relaţie problematică a cititorului operei poetice #pentru că actul lecturii ) deci al interpretării ) nu e rodnic dec!t în măsura în care ia parte printr-o compre6ensiune adecvată la experienţa creatoare care a făcut opera cu putinţă&.
%
“>ntrebarea este aşadar următoarea8 pe ce anume se întemeiază vecinătatea dintre creaţia poetică şi interpretare 7? @n prim răspuns este că “am!ndouă se realizează prin intermediul limbii" fiind forme speciale ale experienţei limba,ului sau manifestări ale cuv!ntului în discursuri specifice. 'eosebirea care persistă semnalată şi de AalBrC este aceea dintre cuv!ntul vorbirii zilnice al ştiinţei şi filosofiei pe de-o parte şi cuv!ntul poetic pe de altă parte. 2el dint!i trimite la ceva indic!nd un referent despre care vorbeşte. Este cuv!ntul care “se mistuie îndărătul a ceea ce indică" pentru că arăt!nd spre un obiect sau fenomen îl face să se arate să-şi arate semnificaţia cuv!ntul ca atare nefiind dec!t mi,locul acestei arătări inter-mediarul între cel ce *!ndeşte şi ceea ce se *!ndeşte. 2uv!ntul *!ndirii face lucrul să apară în *!nd căci arătarea este aici o apariţie mentală. 'impotrivă cuv!ntul poetic “se indică pe sine şi durează" virtutea sa autoreferenţială asi*ur!ndu-i trăinicia. El nu vorbeşte pentru a arăta ceva de dincolo de sine într-o realitate extralin*vistică ci arăt!ndu-se pe sine însuşi apare ca semnificaţie pură ca fenomen privile*iat în care ceea-ce-apare este c6iar semnificaţia apariţiei ca atare. 3pre deosebire de cuv!ntul *!ndirii care înseamnă lucrul cuv!ntul poetic este tocmai lucrul ce semnifică rostindu-se pe sine. 'ar distincţia aceasta at!t de netă este valabilă îndeosebi în cazurile extreme8 al limba,ului ştiinţific cel mai abstract şi al poeziei lirice. Gadamer observă că în epoca noastră cuv!ntul ştiinţei pătrunde în poezie. 3e naşte firesc întrebarea8 “2e se înt!mplă c!nd un cuv!nt cu semnificaţie evidentă o determinare ori c6iar un concept al ştiinţei apar contopite în melosul cuv!ntului poetic 7" 2u alte cuvinte8 ce se înt!mplă atunci c!nd un cuv!nt desprins dintr-un context monosemantic ori c6iar un cuv!nt a cărui semnificaţie conceptualizată e rezultatul unei abstractizări #deci al unei abstra*eri din realitatea concretă& a,un*e să facă parte dintr-un discurs străin în care cuvintele cu care se învecinează nu numai că alcătuiesc un text cu pre*nante valenţe polisemantice dar al căror sens este cu precădere fi*urat 7 'acă putem vorbi de o “potrivire" aceasta este ad!nc semnificativă pentru că ea oferă textului #con-textului& o semnificativitate distinctă şi inedită în acelaşi timp. Aorbim atunci mai de*rabă de o tensiune fertilă în care cuvintele nu mai re-prezintă nimic ci se prezintă pe sine lu!nd cuv!ntul. 3e pare că aşezat într-o astfel de situaţie contextuală cuv!ntul *!ndirii nu mai are spre ce arăta obli*at fiind să se arate pe sine pierz!ndu-şi astfel referinţa denotativă în favoarea conotaţiei autoreferenţiale. 3au dacă totuşi îşi menţine un conţinut de sens intenţional orientat spre ceea ce indică în afara limba,ului o face cu scopul precis de a contribui la o relevantă întrepătrundere a
$
două modalităţi de vorbire a două re*istre lin*vistice care coexistă într-o relaţie fecundă în cadrul aceleiaşi instanţe de discurs. 'acă într-una dintre extreme şi anume în poezia lirică am văzut că cuv!ntul se cuv!ntează pe sine #şi c6iar şi atunci c!nd se pare că distin*em prezenţa unui eu liric cuv!ntul rostit de acesta nu numeşte ci se numeşte& ) în cealaltă dintre extreme în roman cuv!ntul implicat în naraţiune sau în dialo*ul dintre persona,e pare să-şi redob!ndească referenţialitatea. 9i totuşi citind un roman ştim că avem de-a face cu un text literar şi nu cu unul ştiinţific sau filosofic. 'e unde “ştim" acest lucru 7 În primul rnd cuv!ntul c6iar dacă aparent este cel al vorbirii zilnice apare într-un
discurs ficţional deci într-un context fictivizat. 'e aceea şi putem deosebi între autor şi narator sau între o persoană înt!lnită pe stradă şi un persona, înt!lnit într-un roman. 'istincţii mai *reu de operat în cazul textelor intime #,urnal memorii& a căror literaritate este asi*urată însă tot de cuv!ntul poetic cel care rosteşte altfel realitatea dec!t cuv!ntul care se referă la ea ca la ceva exterior rostirii. >n texte de acest tip realitatea însăşi se rosteşte în limba, se prezintă prin ceea ce are ea mai *răitor şi semnificativ. 2a atare ceea ce individualizează literaritatea unui text sunt indicii de creativitate pe care îi implică. >ntr-un discurs ficţional sau fictivizat se petrece
întotdeauna o *lisare la nivelul reprezentării ceea ce presupune un cliva, în ordinea semnificaţiilor.
de tip 6ermeneutic&. >n ceea ce priveşte cuv!ntul *erman el pleacă tot de la ideea căutării dar a unei căutări de ad!ncime de dedesubtul lucrurilor în vederea dezvăluirii a ceva ascuns. 2are din cele trei cuvinte este mai expresiv 7 'ar c6iar dacă conotaţiile par să fie la prima vedere diferite ele se înscriu în acelaşi orizont 6ermeneutic8 at!t circularitatea compre6ensiunii c!t şi reluarea sensului #ambele trimiţ!nd la faimosul “cerc" 6ermeneutic& şi nu în ultimul r!nd dezvăluirea ascunsului #mai de*rabă a ascunderii& vorbesc despre funcţia expresivă a unui cuv!nt revelator în sensul dimensiunilor fundamental 6ermeneutice. În al treilea rnd creativitatea artistică presupune o emoţie ce nu dob!ndeşte semnificaţie
deplină dec!t în cuv!ntul ce o rosteşte împărtăşind-o celorlalţi. ;stfel că putem vorbi de valoarea estetică a operei valoare ce descătuşează o autentică ener*ie metaforică prin care limba,ul se comunică pe sine adică se exprimă. r exprimarea este c6iar expresivitatea unei apariţii cu sens modul de a fi al cuv!ntului poetic. 'ar despre această a treia caracteristică a literarităţii vom mai vorbi cu o altă ocazie. 2a indici cerţi ai creativităţii poetice ficţionalitatea expresivitatea şi emoţia estetică ne arată cuv!ntul poetic drept mi,loc prin care semnificaţiile se impun ca valori autonome. Aalori în sine dar nu neutre din punctul de vedere al semnificaţiilor cu care sunt investite şi pe care la r!ndul lor le desc6id spre lume. 2ăci actul creator implică tocmai ieşirea din neutralitatea amorfă a colectivităţii şi profilarea unei individualităţi distincte sin*ulare. 26iar dacă creaţia poetică vizează un orizont al receptării venind astfel în înt!mpinarea unei aşteptări şi a unei dorinţe ea nu îl exprimă cu adevărat dec!t pe creator. 'e aceea putem vorbi de “universul" cutărui scriitor univers care se plămădeşte şi funcţionează după le*i proprii ce dau măsura specificităţii şi ori*inalităţii creatorului. 2eea ce nu înseamnă că o creaţie poetică nu poate “da *las" năzuinţelor estetice ale celor lipsiţi de capacităţi artistice creatoare. 'oar că în acest caz opera nu numai că pre-înt!mpină un deziderat *eneral dar o face în primul r!nd pentru că ea însăşi e locul unei re-cunoaşteri al unei înt!lniri fertile cu interpretarea.
1+ 23dire şi iter"ret!re 3ă ne punem acum întrebarea8 ce înseamnă a interpreta 7 2u si*uranţă spune Gadamer “nu este o lămurire sau o înţele*ere conceptuală ci mai cur!nd compre6ensiune şi explicitare".
5
Este cu alte cuvinte un anumit tip de înţele*ere care nu face abstracţie de contextul ivirii semnificaţiilor şi nici de semnificantul lor prin care acestea se manifestă în spaţiul textului.
nţele*erea conceptuală ridică semnificabilul la ipostaza sa de formă universală şi o face printr-o abstra*ere din existenţă printr-o cunoaştere abstractivă creatoare de semne mentale. 2a atare conceptele create sunt semne ale inteli*ibilelor ce separă fiinţa esenţei de fiinţa existenţei. Aaloarea conferită abstractului privile*iază esenţa în dauna existenţei. 2eea ce înseamnă că esenţa e înstrăinată de existenţă pusă în distanţa alienantă a obiectivării. ;ceastă înstrăinare ) !erfremdung ) care susţine demersul obiectiv al ştiinţelor umane distru*e raportul primordial de apartenenţă ) "ugehorig#eit ) la o existenţă determinată istoric. Este de fapt un conflict între o atitudine
metodolo*ică ce pierde densitatea ontolo*ică a realităţii şi o atitudine le*ată de adevăr care pierde obiectivitatea ştiinţifică. 'ar “problema 6ermeneutică precizează Gadamer în Adevăr şi metodă nu este în mod ori*inar o problemă metodolo*ică" #p.0& iar “conştiinţa validităţii unei metode adau*ă aul icoeur în Le #o&%it de' iter"r)t!tio' este inseparabilă de conştiinţa limitelor sale" #p.$F&. roblema 6ermeneutică este în esenţă o problemă a înţele*erii şi a interpretării semnificaţiilor performanţă compre6ensivă ce transcende conştiinţa metodolo*ică. 2eea ce nu înseamnă că putem înţele*e fără a crea în cuprinsul înţele*erii înseşi metoda aptă să ne defrişeze calea în înaintarea noastră spre centralitatea semnificantă a textului. ;m spune c6iar că nu metoda naşte înţele*erea ci înţele*erea îşi creează propria metodă propriul spirit compre6ensiv-interpretativ căci doar ea poate relua sensul într-un mereu nou context #în conformitate cu una din exi*enţele 6ermeneutice fundamentale&. ;stfel că limitele metodei sunt c6iar limitele înţele*erii iar conştiinţa acestor limite este ea însăşi o problemă 6ermeneutică. >n acest sens a interpreta înseamnă a descifra şi a pune în evidenţă a înţele*e ceea ce se arată în propria sa ascundere ceea ce vorbeşte nu doar prin simpla sa apariţie ci prin şi cu ceea ce semnifică în adevăr ca experienţă revelatoare ca prezenţă a unui sens existenţial. 2e înţele*e înţele*erea 7 3emnificaţia unui text ce i se pune ca întrebare solicit!nd-o să dea un răspuns lămuritor. ?/nterpretarea spune Gadamer conţine întotdeauna o referinţă esenţială la întrebarea care ne este pusă. ; înţele*e un text înseamnă a înţele*e această întrebare dar trebuie să o
4
înţele*em ca un răspuns? # op.cit.$ p. 015&. rin această situare întrebarea ca fenomen 6ermeneutic ocupă o poziţie privile*iată căci compre6ensiunea nu e operantă cu adevărat dec!t racord!ndu-se la dialectica subtilă a c6estionabilului. >nţele*erea trebuie să ştie să dea *las întrebării textului să o rostească însă deja ca răspuns la ceea ce nu încetează să întrebe. “>ntrebarea ,ustă" e înţele*erea adecvată #precum în Per#ev!%& doar atunci c!nd răspunsul pe care îl implică în ea însăşi adăposteşte ivirea în lumină a semnificaţiei. >n le*ătură cu problema ontolo*ică a întrebării aşa cum apare ea în romanul medieval menţionat mai sus considerăm necesar să desc6idem o paranteză. +rebuie făcute credem încă de la început c!teva precizări le*ate de simbolismul 3f!ntului Graal în ,urul căruia *ravitează unul din episoadele ce narează aventurile cavalerului erceval. 2onform lui enB GuBnon #Sim4o%$ri !%e ştii/ei '!#re Humanitas Iucureşti 1((4 p.01& 3f!ntul Graal este potirul ce conţine preţiosul s!n*e al lui Hristos. “Aasul a fost folosit mai înt!i la 2ina cea de +aină iar apoi /osif din ;rimateea a str!ns în el s!n*ele şi apa ce cur*eau din rana desc6isă de lancea centurionului între coastele !ntuitorului". GuBnon e de părere că Graalul c6iar dacă reprezintă şi atestă existenţa unui ezoterism creştin #“aspectul J interior K al tradiţiei creştine"& a avut anterior creştinismului în tradiţia celtică o le*ătură str!nsă cu /nima divină. =e*enda în cauză este interpretată drept “preistoria /nimii eu6aristice a lui /sus" #26arbonneau-=assaC& iar potirul este pus în relaţie cu inima ca centru al fiinţei inte*rale. ; căuta vasul sacru înseamnă deci a participa la propria reînviere lăuntrică iar căutarea în sine # %u&te& nu e dec!t înaintare pe calea adevărului m!ntuitor re*enerare a vieţii în lumina unui 3ens fundamental. 2rescut de mama sa departe de lumea aventuroasă dar plină de prime,dii a cavalerilor erceval în urma unei înt!lniri cu cinci dintre aceştia îşi manifestă dorinţa de a mer*e la curtea re*elui ;rt6ur.
F
'upă cinci ani de căutări erceval află de la un si6astru că potirul conţine azima vindecătoare. 2a atare la a doua sa sosire la castelul e*elui escar el pune întrebarea ,ustă despre sensul tainic al Graalului. e*ele se înzdrăveneşte ca prin miracol şi întinereşte laolaltă cu întrea*a natură. >n studiul intitulat 'n amănunt din Parsifal #în volumul I'$%! %$i E$t*!!'i$' 1($%& ircea Eliade insistă asupra simplităţii lui erceval relev!nd stupiditatea şi ridicolul comportării acestuia întruc!t din necunoaştere el nu respectă întru totul re*ulile conduitei cavalereşti. ;mănunt deloc înt!mplător dacă ne *!ndim la implicaţiile sale ezoterice8 doar neiniţiatul ) necoptul ) este într-adevăr purtătorul de Har doar acestui copil nevinovat îi este 6ărăzită misiunea de a pune întrebarea necesară doar cel sărac cu du6ul e ales să transmită 2uv!ntul 'u6ului. 2ăci acum ) a doua oară ) el se ştie purtătorul mesa,ului pe care trebuie să-l rostească pentru a m!ntui lumea. >n mod paradoxal însă mesa,ul nu este un răspuns necunoscut ci o întrebare aşteptată. “; fost de-a,uns o sin*ură întrebare ca să se împlinească această minune" notează . Eliade. 'e ce întrebarea are puterea de a realiza minunea re*enerării vieţii 7 9i apoi orice întrebare este capabilă de a elibera o astfel de ener*ie 7
+rebuie spus în primul r!nd că întrebarea pusă de erceval era aşteptată ceea ce înseamnă că firea îmbolnăvită c6ema ea însăşi întrebarea precum o m!ntuire. ai mult c6iar8 firea întrea*ă este pusă sub semnul întrebării de ceea ce o macină şi îi alterează unitatea. ;cest element negativ contestatar şi dizolvant trebuie văzut pus în lumină exorcizat printr-o ciudată practică maieutică printr-o terapie intero*ativă. ; aştepta întrebarea înseamnă a o aştepta ca pe un răspuns la propria întrebare căci întrebarea aşteptată răspunde unei nevoi disperateL ea e tocmai speranţa cu care oricine dintre noi c6eamă în a,utor cere dreptate. >n al doilea r!nd întrebarea pusă de erceval era cea justă nu doar sin*ura aşteptată ci şi sin*ura roditoare. Mirea îmbolnăvită nu poate fi cercetată cu orice întrebare ) cu simplele întrebări ale cavalerilor comme il faut . E nevoie de naivitatea unui erceval le simple şi totodată de puritatea lui clarvăzătoare pentru a afla ceea ce trebuie întrebat. 2eea ce trebuie întrebat este însă tocmai ceea ce trebuie văzut8 criza ce ameninţă suferinţa unei făpturi ce speră. >ntrebarea ,ustă nu e at!t întrebarea exactă ori corectă ci întrebarea dreaptă liberă de orice constr!n*ere exterioară. 'oar ea poate îndrepta răspunz!nd celui rănit ce imploră dreptatea. Ea însă nu acordă propriu-zis dreptate ci vede felul în care ea trebuie şi poate fi rostită.
(
>n al treilea r!nd întrebarea pusă de erceval era una urgentă aşteptată cu nerăbdare pentru că era unica întrebare cu valoare m!ntuitoare. @r*enţa ei nu decur*e din *raba curiozităţii profane ori din politeţea unei false mirări ci din miezul unei nevoi strin*ente de cunoaştere. 2el care pune o astfel de întrebare nu poate să i se sustra*ă după cum nu poate să pună o alta ci tocmai pe aceea care se cere pusă. >ntrebarea însăşi se im-pune în virtutea unei exi*enţe ce nu suferă am!nare ca necesitate imperioasă a unui impuls lăuntric arzător. ostirea ei e aşteptată fără întrziere întruc!t ceea ce se dezvăluie în întrebare nu e doar iminenţa răspunsului ci şi o
limită a posibilului o radicalizare şi o reducţie a relativului. ;stfel că întrebarea aşteptată ,ustă şi ur*entă este în esenţă întrebarea absolută sin*ura în măsură să aducă după sine “o re*enerare cosmică pe toate nivelurile realităţii". estaurarea sensurilor universale survine ca urmare a unui “cutremur" existenţial care reaşază lucrurile în matca lor firească. ;cum nu mai e posibil orice #aşa cum răul posibilizează orice lucrare d!nd fr!u liber destructurării şi relativizării& - ci posibil este doar absolutul întrebării căci el e sin*urul real . “Este poate în destinul nostru precizează .Eliade să ne refuzăm întrebarea justă necesară şi ur*entă sin*ura întrebare care contează şi fructifică". Episodul relatat ilustrează drama orbirii în faţa unui real de alt ordin dec!t ceea ce numim îndeobşte realitate. >ntr-un prim sens al ei realitatea e pură exterioritate ceea ce ne încon,oară şi ne abate privirea spre ceea ce suntem în cea mai mică măsură. 'espre această realitate nu putem pune dec!t întrebări ce vizează aparenţa sau dacă credem că intuim o esenţă a lucrurilor lumii întrebarea noastră ia forma intero*ativă a *!ndului ce caută ceva de dincolo de noi. >n sc6imb nu e real dec!t ceea ce ne aparţine în cea mai mare măsură ceea ce suntem în ad!ncul spiritului nostru.
1
se convertesc în lumina celui ce întreabă cu dreptate şi credinţă. n rana celui ce suferă cel mai tare doare nepăsarea celorlalţi. /ndiferenţă fără îndoială vinovată ale cărei efecte nefaste reverberează cosmic8 “ Paideuma suferă se adulterează odată cu ratarea noastră nesemnificativă". efuz!nd să ne întrebăm asupra sensului existenţei noastre nu refuzăm doar adevărul propriei vieţi ci condamnăm la moarte o parte semnificativă a firii. >n acest al doilea sens al ei realitatea ne priveşte în cea mai mare măsură întruc!t ea este însăşi condiţia noastră cosmică pe care suntem datori să o m!ntuim prin credinţa în ;devărul care ne arată calea şi ne sporeşte viaţa. Este c6iar le*ătura dintre simbolul Graalului şi dialectica c6estionabilului. >n opinia lui ;lbert IB*uin “Graalul reprezintă în acelaşi timp şi în mod substanţial pe Hristos ce a murit pentru oameni vasul 2inei celei de +aină #adică 6arul divin acordat de Hristos discipolilor săi& şi în sf!rşit potirul litur*6iei conţin!nd s!n*ele real al !ntuitorului" # L! 5$6te d$ S!it 2r!!% aris 1(F p. 1F apud Nean 26evalier ;lain G6eerbrant Di#tio!ire de' '7m4o%e' obert =affont 1(F( p. $F%&. Graalul înmănunc6ează simbolic semnificaţiile ăsti*nirii 2inei şi Eu6aristiei revel!ndu-le taina într-un act de comuniune şi de participare. 'oar această #re&cunoaştere împreună ce se consumă în ,urul simbolului 6ristic poate conduce la o autentică transformare a spiritului. 2. G. Nun* a susţinut aceeaşi interpretare identific!nd în simbolul Graalului “plenitudinea interioară pe care oamenii au căutat-o dintotdeauna" # L8*omme et 'e'
'7m4o%e' aris 1(5$ p. 01&. 9i atunci adevărul întrebării lui erceval trece dincolo de ceea ce ea spune prin sine. >n ea se întreabă însăşi speranţa noastră de m!ntuire credinţa tuturor celor ce cunosc calea şi viaţa. +oţi cei sterpi şi bolnavi at!rnă de această întrebare roditoareL tot ce este căzut în deriziune îşi rec!şti*ă unitatea şi armonia conect!ndu-se la ener*ia 6arică a c!torva aleşi care ştiu să întrebe. 'e fapt întrebarea pe care aceştia o pun nu le aparţine la propriu ci este o întrebare a Aieţii ce îşi face în ei încercarea. e*ele escar ) şi împreună cu el lumea întrea*ă ) ar răm!ne fără lumina învierii dacă 2el aşteptat nu ar fi şi sosit de,a în întrebarea vreunui erceval încrezător nu în ceea ce ea rosteşte ci în ceea ce se arată în străluminarea rostirii.
11
;ctul înţele*erii este pe de-o parte un act semnificant dar pe de altă parte el surprinde o semnificaţie. 2eea ce semnifică se manifestă ca fenomen apariţional ca o prezenţă compre6ensibilă a unei esenţe ori*inare. Maptul că această structură există ca alcătuire semnificantă ) şi nu poate exista dec!t ca fenomen al e(istenţei ) obli*ă interpretul la înţele*erea unui adevăr mediat de propria sa apariţie. Este vorba cu alte cuvinte de o apariţie cu sens care preexistă conştiinţei dar care nu semnifică în adevăr dect în actul compre6ensiv al conştiinţei interpretative. 9i aceasta pentru că interpretarea este o înt!lnire creatoare cu un sens existenţial fundamental cu o structură intenţională pe care o reinte*rează “eidetic" transpun!nd-o şi proiect!nd-o într-un orizont de experienţă. Menomenul “experiat" e fenomenul conştientizat adică înţeles drept un complex de semnificaţii ce “vorbesc" celor care le actualizează funcţia. 2a atare apariţia sensului nu este o aparenţă pură o înfăţişare mută ci o manifestare *răitoare deoarece este c6iar o “faţă" semnificantă chipul OerC*matic în care se arată sensul adevărului un eveniment apariţional în care fenomenul se dă pe sine ca semnificare sau intenţionalitate. r el nu se poate da dec!t ca eveniment istoric. /storia unui fenomen nu e tot una cu apariţia sa istorică iar în acest sens ar trebui să distin*em cu 6otăr!re între ceea ce Gadamer înţele*e prin “ geschichtlich" şi “historisch" între să zicem istorialitate şi istoricitate între conştiinţa tradiţiei căreia îi aparţinem şi cea care ne condiţionează #pre&determin!ndu-ne. e de altă parte între această realitate istorică dată #predată& şi conştiinţa aperturii noastre spre o realitate ce ni se oferă a disponibilităţii de a ne desc6ide spre veşnica inovaţie semantică a actualităţii. +rebuie precizat însă că dacă un fenomen este condiţionat istoric această condiţionare nu îl epuizează în între*ime. 2eea ce înseamnă că sensul fenomenului este surprins în istorie dar nu şi cuprins într-o istorie pe care o transcende. ; vedea ceea ce arată sensul ec6ivalează cu un pro*ram 6ermeneutic pentru care fenomenul nu îşi
oferă semnificativitatea nu comunică “la vedere" şi nu semnifică pur şi simplu dec!t în “arătarea" ce se iveşte ca prezenţă revelatoare într-o conştiinţă istorică personală compre6ensivă adică disponibilă acestei experienţe transformatoare. 2onştiinţă desc6isă încercării sau înt!lnirii pe care o presupune compre6ensiunea de sine “în s!nul căreia această experienţă dob!ndeşte un sens" # Adevăr şi metodă p. 11&. Este vorba de un act de înţele*ere a unui conţinut de sens care ne vorbeşte căci pus într-o situaţie 6ermeneutică concretă interpretul neput!nd face abstracţie de el însuşi este trans-pus în ceea ce el înţele*e ca
10
fiind al său. >n orice fapt istoric spune udolf Iultmann tua res agitur în sensul că înţele*erea ta nu poate să nu îţi atin*ă propria viaţă. Hermeneutica devine astfel un exerciţiu paideic o
palin*eneză a creativităţii personale “sporirea înţele*erii de sine prin înţele*erea altuia" #. icoeur op.cit. p.0&. 2!nd Dil6elm 'ilt6eC afirmă că “noi nu înţele*em cu adevărat dec!t ceea ce a,un*em să retrăim în noi" # Trăire şi "oe9ie Ed @nivers Iucureşti 1(44 p. 4F& el vrea să spună că cel ce înţele*e nu e dec!t receptacolul viu în care se celebrează înt!lnirea dintre o semnificativitate virtuală şi fenomenul în care aceasta se actualizează. >nţele*erea este o înt!lnire un act de prezenţă a celuilalt în mine pe care îl recunosc abia în momentul în care ceea ce el semnifică mi se înt!mplă mie ca înt!mplare aşteptată presimţită în sf!rşit încercată. ;ltfel spus nu pot interpreta dec!t înţele*!nd prin ceva ce nu sunt eu prin ceva de dincolo de mine. Sinele meu nu apare ca sens al existenţei mele dec!t în această apropiere de departele meu # cf.
pentru întrea*a problematică a noului concept de interpretare aul icoeur E'e$ri de
*ermee$ti#ă Humanitas 1(( p.10$&. E un alt fel de a spune că nu mă pot înţele*e dec!t în raport cu )elălalt cu *ltul care mi se desc6ide şi prin care sinele meu dob!ndeşte un sens # sens însemn!nd aici at!t semnificativitate a unei apariţii c!t şi orientare direcţionare&. 3ensul fenomenului #al textului& revelează sensul sinelui care interpretează care înţele*e pentru a se înţele*e. /nterpretarea în ultimă instanţă este înţele*erea acestui dublu sens # cf. de asemenea .icoeur De'"re iter"ret!re+ E'e$ !'$"r! %$i Fre$d Ed. +rei 1((F p.0( ş.u.&. 3ă ne întoarcem la problema creaţiei poetice şi a interpretării. “; interpreta înseamnă la ori*ine a arăta într-o direcţie" spune Gadamer în A#t$!%it!te! &r$mo'$%$i. ;m văzut că cuv!ntul *!ndirii arată ceva de dincolo de sine indic!nd un referent despre care vorbeşte. Aedem acum că interpretarea arată şi ea indic!nd o direcţie ce pare să ducă spre ceva de dincolo de sine. +rebuie precizat însă de pe acum că dacă cuv!ntul *!ndirii ştiinţifice care stă la baza înţele*erii conceptuale arată spre un referent unic adică spre monosemantismul unui >nc6is cuv!ntul interpretativ cel al compre6ensiunii #e vorba de înţele*erea existenţială& “nu precizează o ţintă anumită ci doar arată într-o direcţie adică înspre ceva desc6is care se poate îndeplini în mai multe moduri" ceea ce vrea să definească polisemantismul 'esc6iderii spre care arată actul interpretativ de tip 6ermeneutic. “'istin*em deci actul de interpretare într-un dublu sens8 a arăta înspre ceva şi a arăta ceva". 'e aceea trebuie să revenim asupra celor de mai sus şi să spunem că înţele*erea conceptuală arată înspre ceva pentru că semnificaţiile pe care le înţele*e corespund semnului
1%
arătat. 2!nd interpretarea ştiinţifică obiectivantă încearcă să înţelea*ă un fenomen ce i se dă ca obiect al analizei ea arată spre el deoarece semnificaţia fenomenului este de aceeaşi natură cu semnul prin care el este arătat. >nţele*erea fenomenului luminii bunăoară în fizică dezvoltă o interpretare pentru care semnificaţia a ceea ce luminează este c6iar semnul luminos ce se arată. 'impotrivă a arăta ceva este specific înţele*erii 6ermeneutice compre6ensiunii ce implică o interpretare existenţială. 'acă *!ndirea interpretativă încearcă să înţelea*ă fenomenul poetic al luminii #“lumina" ca metaforă a textului poetic& ea arată semnificaţia acestui fenomen pentru că ceea ce semnifică se iveşte în c6iar actul interpretării. Ea nu mai corespunde cu semnul ima*istic şi nici cu un referent unic pe care îl vizează ci arată ceea ce se iveşte adică semnificaţiile care se arată viziunea însăşi. #>n paranteză fie spus în cazul interpretării teolo*ice a luminii increate
fenomenolo*ia reli*iei ) şi 6ermeneutica ce îi e adiacentă ) nu mai poate afla nici semnificaţia unui obiect înspre care să arate ca înspre semnul său ec6ivalent nici semnificaţiile unei creaţii poetice pe care să le arate în c6iar arătarea lor ci pentru a înţele*e suprasemnificaţia însăşi trebuie să lumineze înţele*erea. Aorbim atunci de o cunoaştere revelatorie. 'acă în primul caz interpretarea arată înspre ceva iar în al doilea ea arată ceva acum în ea însăşi se arată ceva pe care ea nu îl poate arăta dec!t printr-un raport de natură simbolică&. “; arăta ceva înseamnă deci a indica o anumită interpretare"L este c6iar actul prin care semnificaţiile dau un sens interpretării adică se oferă ca semn ce orientează interpretarea. “Există în cadrul fiinţării ceva care arată se întreabă Gadamer care este aşadar un semn şi ca atare ne solicită să-l luăm şi să-l interpretăm ca semn 7" 'ar semnul nu se arată pe sineL el arată o orientare el însuşi fiind orientat înspre semn-ificare. 'e aceea o interpretare “ce desluşeşte oarecum sensul orientării unui semn" nu face altceva dec!t să distin*ă şi să înţelea*ă ceea ce spune semnul. 'ar semnul nu se spune pe sine ci vorbeşte prin semnificaţii. /nterpretarea surprinde despre ceea ce este vorba în sensul indicat de semn. Este o înţele*ere care se orientează după ceea ce se manifestă prin contrast cu ceea ce este de fapt după ceea ce se spune în contrast cu ceea ce nespus fiind lasă să se înţelea*ă adică se subînţele*e. ; subînţele*e nu înseamnă în acest context a mistifica ori a răstălmăci un înţeles ci a căuta în ceea ce semnifică instabilitatea semnificării înseşi.
1$
sau alta din semnificaţii ci pare să trimită la toate în acelaşi timp. e care să o desprindem din mănunc6iul de semnificaţii posibile 7 +extul poetic este un astfel de mănunc6i de semnificaţii care cer toate dreptul la cuv!nt. 2ărora să le dăm cuv!ntulL pe care să le înţele*em ?pe cuv!nt" 7 “>n toate aceste cazuri avem de-a face cu ceva dublu8 o indicare adică o arătare într-o direcţie ce pretinde interpretare dar şi o ascundere de sine a ceea ce este arătat în direcţia respectivă". e de-o parte cuv!ntul care se arată arată înspre o semnificaţie indic!nd astfel o cale a interpretării. e de altă parte semnificaţia spre care se arată se ascunde esc6iv!ndu-se oricărei interpretări. Este dovada că nu avem de-a face cu o semnificaţie ci cu semnificaţii iar ceea ce se arată nu e dec!t drumul care orientează spre ele semnul indicator şi nicidecum ceea ce ele lasă să se înţelea*ă. 'e aceea spune Gadamer “trebuie interpretat ceea ce este ec6ivoc" iar între*ul efort al interpretării este de a înţele*e calea ce duce de la ceea ce se arată ca semn al înţelesului spre ceea ce se lasă înţeles. 9i am văzut că ceea ce se lasă înţeles lasă să se înţeleagă. Este tocmai desc6iderea pe care o implică actul interpretativ.
:+ A#t "oeti# şi !#t iter"ret!tiv “
1
unei referinţe de ran* secund.
se poate elibera de experienţa lumii interpretată obiectual fără să răm!nă lipsit de obiect. Gadamer spune clar acest lucru8 “2uv!ntul prin care se exprimă Ppoetul n.n.Q şi cu care dă formă nu se lasă niciodată separat cu totul de semnificaţia lui. creaţie poetică lipsită de obiect ar fi o bolboroseală". bolboroseală". ; fi lipsit de obiect înseamnă aici a rupe total cu acel înţeles propriu cuv!ntului fără de care de fapt cuv!ntul nu numai că ar dob!ndi o aşa-zisă autonomie de neînţeles pentru că incompre6ensibilă din perspectivă interpretativă #cuv!ntul nu poate avea doar sens sens fi*urat& ci pur şi simplu simplu s-ar deza*re*a ca şi cuv!nt. cuv!nt. 2eea 2eea ce nu înse înseam amnă nă fire fireşt şte e că oper operaa poet poetic icăă s-ar s-ar limi limita ta la o simp simplă lă refe referi rinţ nţăă semnificantă. “Ea include spune Gadamer totdeauna un fel de identitate între semnificaţie şi fiinţă". 3emnificaţia ce se oferă interpretării ia naştere ) se arată ) ca semnificaţie doar în interpretare. ;ceastă naştere la existenţă sau arătare de sine este c6iar fiinţarea textului poetic ca atare. +ext ) sau cuv!nt ) a cărui viaţă semnifică în şi prin ceea ce are interpretabil. 'e ce “orice discurs care se referă la ceva te îndepărtează de el" 7 entru că el indică referenţial o realitate de dincolo de el. 'ar precizează Gadamer în Adevăr şi metodă “o operă de artă este at!t de intim
15
le*ată le*ată de lucrul lucrul la care care se referă referă înc!t înc!t îi îmbo îmbo*ăţ *ăţeşt eştee fiinţ fiinţaa ca printr printr-o -o nouă nouă promo promovar varee ontolo*ică" #p.4&. ai mult dec!t semne semnificante cuvintele sunt în acest caz “*esturi cu sens" care te îndepărtează “ca nişte semne făcute cu m!na" de forma sonoră #palpabilă aproape& a cuv!ntului. 26iar şi în situaţia extremă a unui text recitat în care primul lucru ce apare este forma fonetică învelişul sonor această prezenţă fizică este repede părăsită în favoarea unui înţeles către care trimite sau mai exact spus pe care îl scoate la lumină. Morma fonetică înţeleasă ca apariţie a cuv!ntului rostit rostit nu este însă cu adevărat prezentă #şi inteli*ibilă& dec!t în măsura în care ea iveşte prezenţa înţelesului. înţelesului. 3ituaţie în care cuv!ntul nu mai e at!t un *est cu sens c!t mai de*rabă o *estaţie a unui sens ce se prezintă ca prezenţă. 'e aceea aceea spune spune Gadamer Gadamer “forma “forma fonetică a creaţiei poetice capătă contur abia c!nd semnificaţia devine inteli*ibilă". ; căpăta contur înseamnă a confi*ura o semnificativitate compre6ensibilă #cazul invers este cel al unui text rostit într-o limbă pe care nu o cunoaştem dar şi dificultatea traducerii textului poetic într-o vorbire pe care nu o vorbim&. ?;ceasta înseamnă că unitatea dintre forma sonoră şi semnificaţie proprie oricărui cuv!nt îşi *ăseşte împlinirea propriu-zisă în discursul poetic". 'oar aici semnul semnifică pe deplin adică îşi împlineşte vizarea într-o viziune semnificativă. 'acă în opera poetică semnul în-seamnă în-seamnă ceva este pentru că el se desc6ide desc6ide în prezenţa semnificaţiei. “2a vorbire opera de artă poetică prezintă faţă de toate celelalte *enuri de artă o inde indete term rmin inar aree desc desc6i 6isă să spec specif ific ică" ă".. /nde /ndete term rmin inar aree care care este este *ene *enera rată tă de ec6iv ec6ivoc ocit itat atea ea semnifica semnificantă ntă şi care la r!ndul ei se arată în actul interpret interpretativ ativ.. 2eea ce se arată însă însă este în primul r!nd o unitate de formă specifică artei poetice şi care se dă ca prezenţă perceptibilă dincolo de o simplă referinţă semnificantă. rezenţă care conţine un element de vizare de trimitere “spre o posibilitate de împlinire nedefinită". 2eea ce se prezintă ca atare actului interpretativ este o unitate creatoare de semnificaţii care se oferă înţele*erii ) sau apar ca înţeles ) cu referinţa lor semnificantă #arăt!nd spre ceva de dincolo de discurs& şi în acelaşi timp dincolo de această această referinţă referinţă #arăt!nd ceva ce transcend transcendee referentu referentull real&. real&. ;ltfel ;ltfel spus spus cuv!nul cuv!nul poetic poetic se arată pe sine neîncet!nd să arate spre ceva de dincolo de sine. 2e înseamnă că cuv!ntul poetic se arată pe sine 7 >nseamnă că se prezintă ca orizont semnificant ca desc6idere nedeterminată. ai mult dec!t de o forţă re-prezentativă referenţială este vorba de o forţă prezentativă evocatoare. 3i*ur că ceea ce se evocă prin mi,loace lin*vistice lin*vistice este “intuiţie prezenţă existenţă" care îşi află împlinirea în fiecare act interpretativ în parte. 'e aceea interpretarea este totodată creaţie căci abia în ea semnificativitatea se împlineşte ca prezenţă. ;m putea spune c6iar că interpretul
14
invocă ceea ce cuv!ntul evocă adică c6eamă la înţele*ere semnificaţiile ivite în cuv!nt. >n
Adevăr şi metodă Gadamer afirmă8 “; interpreta înseamnă într-un anumit sens a re-crea dar această re-creaţie nu se îndeplineşte într-un act creator anterior ci prin fi*ura operei create pe care interpretul va trebui să o reprezinte conform sensului pe care îl află în ea" #p.$5&. evenind la citatul de la începutul para*rafului anterior să ne oprim o clipă la definirea operei de artă “ca vorbire". pera de artă vorbeşte şi se vorbeşte. =imba,ul însă prin care vorbeşte este creator de ima*ini semnificante. 'acă textul poetic este discurs al ima*inării înseamnă că el este locul unor ima*ini-tip specifice doar lui. “+ema proprie a poetului este mitul comun" pentru că ceea ce el creează sunt ima*ini ce se spun ce îşi confi*urează spunerea în semnificaţii. Este oarecum ceea ce 26arles auron numea “mitul personal" al unui creator mit ale cărui “persona,e" sunt ima*inile obsedante. >n ce constă atunci caracterul comun al mitului 7 >n faptul că el trebuie spus împărtăşit celorlalţi. =a fel opera poetică “există numai prin faptul de a fi spusă" transmisă mai departe. departe. recum mitul opera poetică este adresatăL vorbind despre despre sine ea vorbeşte cuiva are deci un destinatar care este tocmai interpretul. r “în acest sens foarte precis orice creaţie poetică este mitică întruc!t împărtăşeşte cu mitul faptul de a-şi avea propria autentificare numai în spunere". ;ceastă funcţie de comunicare stabileşte le*ătura dintre actul creator şi actul interpretativ. 'acă opera poetică comunică ceva cuiva înseamnă că actul prin care ea se comunică este deja un act de interpretare inclus în actul poetic. Gadamer dă în acest sens exemplul ale*oriei care spune ceva prin altceva. “@n astfel de artificiu spune el este posibil şi este poetic numai acolo unde este asi*urată comunitatea orizontului de interpretare căruia îi aparţine ale*oria". 'oar în situaţiile în care ale*oria însăşi asi*ură un orizont de interpretare comun ea este cu adevărat o fi*ură poetică. 'acă ale*oria spune ceva prin altceva acest alt-ceva este un alt nume pentru un acelaşi referent numit. ;le*oria este prin definiţie definiţie univocă deoarece ea este transparentăL prin numele pe care îl adau*ă se întrevede obiectul de-numit. 'ar ansamblul discursului poetic ) ceea ce poartă numele de context ) poate conferi ale*oriei o indeterminare desc6isă astfel înc!t c6iar dacă în sine ea nu poartă dec! dec!tt o semn semnif ific icaţ aţie ie dete determ rmin inat ată ă la nive nivelu lull cont contex extu tulu luii disc discur ursi sivv ea se am ambi bi*u *uiz izea ează ză multiplic!ndu-şi semnificaţiile. 2az în care ale*oria este interpretabilă. Exemplul romanelor lui RafOa este *răitor în acest sens. 2itindu-le avem impresia că ceea ce ne este dat înseamnă altceva dec!t pare să semnifice la prima vedere. 2u toate acestea orizontul comun comun de interpretare este destrămat căci nimic nu pare să conducă spre o semnificaţie de descifrat şi cu at!t mai puţin
1F
spre un concept. “Este evocată poetic numai simpla aparenţă de ale*orie presc6imbată însă întro ec6ivocitate desc6isă". ;m spune că acolo unde contextul ambi*uizează ale*oria desc6iz!nd-o spre ec6ivocitate distru*!nd nu numai orizontul comun de interpretare dar şi mai ales transparenţa #sau trans-aparenţa& ale*orică - nu mai avem de-a face cu o ale*orie propriu-zisă ci cu un simbol. >ntrebarea care se pune este în ce fel un act de interpretare coexistă cu un act creator care la r!ndul lui reclamă el însuşi interpretarea. 3puneam că actul creator-poetic include un act creator-interpretativ dar “cine interpretează aici poetul sau interpretul 7" 3e pare că ambii interpretează şi creează totodată dar în momente creatoare şi interpretative diferite. 2reaţia poetică semnifică în vederea interpretării la fel cum interpretarea critică semnifică în virtutea creaţiei. “/nterpretarea nu pare să fie nici o te6nică şi nici o vizare semnificantă ci o adevărată determinare în fiinţa însăşi? şi aceasta întruc!t ceea-ce-este-interpretat creează interpretarea însăşi adică determină creator fiinţa care interpretează şi se interpretează. “Miinţei umane îi este dat să se încurce astfel în interpretarea a ceea ce cuprinde mai multe înţelesuri". 2uv!ntul poetic participă la ec6ivocitate pentru că el propune interpretării mai multe înţelesuri. 'e ce această ec6ivocitate spune ceva înţele*erii 7 entru că ea “corespunde inte*ral ec6ivocităţii fiinţei umane". Ec6ivocitatea creată este totodată una creatoare iar ec6ivocitatea fiinţei ce creează şi interpretează este c6iar ceea ce se arată ca ec6ivoc în opera poetică. 'e aceea “orice interpretare a cuv!ntului poetic tălmăceşte doar ceea ce creaţia poetică însăşi arată de,a" adică ceea ce se arată în ea însăşi ca ec6ivocitate. “=ucrul pe care-l arată creaţia şi la care trimite ea nu este fireşte ceea ce *!ndeşte poetul" căci “poezia nu constă în a *!ndi ceva ci în faptul că ceea ce este *!ndit şi ceea ce e spus se află în ea însăşi". ; *!ndi poetic nu înseamnă a crea poezie la fel cum poezia nu reflectă *!ndul poetului. 2eea ce nu înseamnă că actul creaţiei poetice nu implică după cum spuneam un act interpretativ adică un act de *!ndire. 'oar că nu acest act de *!ndire este creator de poeticitate ci actul prin care el se spune ca fiind altceva dec!t felul în care este *!ndit. recum cuv!ntul care îşi suprimă referenţialitatea directă şi univocă *!ndirea se suprimă pe sine în naşterea ima*inii. /ma*inea poetică nu e *!ndire încapsulată într-o formă ci trans-fi*urare a acelui ceva *!ndit ca alt+ceva ce dă de *!ndit. “;şa cum poezia indică arăt!nd deci într-o direcţie tot astfel şi cel ce interpretează o poezie arată la r!ndul lui într-o direcţie. 2ine dă urmare cuv!ntului interpretativ priveşte într-o asemenea direcţie însă nu are în vedere interpretarea determinată ca atare. Evident cuv!ntul interpretativ nu are voie să se
1(
instaleze în locul către care arată". 'irecţia către care arată at!t opera poetică c!t şi interpretarea este unul şi acelaşi lucru8 cuv!ntul care se arată pe sine rostindu-şi semnificaţiile. 2uv!ntul interpretării nu poate arăta altceva dec!t ceea ce arată cuv!ntul creaţiei poetice. >n acest sens interpretarea este o privire spre: dar niciodată o privire cu privire la:. 3ă ne explicăm. /nterpret!nd o poezie limba,ul nostru priveşte spre locul în care se ivesc în cuv!nt semnificaţiile #privire care este un act de înţele*ere& dar nu se desfăşoară cu privire la actul interpretativ în sine. ;ltfel spus pentru a fi creator şi înţele*ător cuv!ntul interpretativ interpretează fără să aibă conştiinţa că o face. rivind spre cuv!ntul poetic nu se priveşte pe sine ci doar arată înspre un orizont compre6ensibil nedeterminat de actul interpretării ca atare. face însă fără să se instaleze în locul către care arată căci acest loc poate fi doar arătat şi indicat #deci înţeles& şi nu ocupat. =ocul ivirii semnificaţiilor poetice este un loc interpretat dar nelocuit de interpretare. “/nterpretarea care ar pretinde pentru sine aşa ceva ar semăna c!inelui căruia încercăm să-i arătăm ceva şi care caută să în6aţe m!na care arată în loc să privească în direcţia indicată". n realitate nu se interpretează dintr-o exterioritate obiectivantă ci trimite spre exterior “trimite în afara ei şi lasă să se vadă despre ce vorbeşte poetul". /nterpretarea vine în spri,inul creaţiei în sensul că actualizează semnificaţiile scoţ!nd la lumină limba,ul celui ce vorbeşte. 'ar at!t cel ce vorbeşte şi creează vorbirea #poetul& c!t şi cel ce vede despre ce vorbeşte poetul #interpretul& “sunt depăşiţi întotdeauna de ceea ce există de fapt acolo unde există o poezie". n primul r!nd dacă există un orizont comun de interpretare putem vorbi şi de un mit comun cel al unităţii tradiţiei. >n al doilea r!nd dacă acest orizont de interpretare comun s-a deza*re*at creaţia poetică reflectă “starea fracturată a
0
comunităţii mitice" #este situaţia literaturii moderne în care rolul reflecţiei critice ocupă un loc din ce în ce mai important&. ;cest al doilea aspect cu toate că reprezintă o fisurare a conştiinţei mitice dezvăluie “comunitatea dintre poet şi interpret" dar nu o comunitate clădită mitic pe o certitudine ce ne 6răneşte pe toţi ci una ivită tocmai pe refuzul certitudinii. 2eea ce se pare că sa pierdut adică un înţeles întemeietor ce identifica p!nă la urmă creaţia poetică şi interpretarea se dovedeşte a fi un c!şti* o renaştere a spiritului creator ca loc de înt!lnire incert dar cu at!t mai semnificativ între două rostiri ale aceluiaşi cuv!nt.
II+ ARTĂ ŞI IMITA-IE
.+ Tr!'m$t!/i! ; &ig$ră ;m văzut că mai importantă dec!t le*itimitatea creatorului ori cea a interpretului este le*itimitatea operei poetice. 'oar ea există în sensul că apariţia ei ca prezenţă cu valoare estetică pune în paranteze lumea creatorului şi pe cea a interpretului. 'ar ceea ce a dispărut adau*ă Gadamer “este înainte de toate lumea în care trăim ca fiind propria noastră lume" # Adevăr şi
metodă p.%F&. 2eea ce permite transformarea şi împlinirea creativităţii care este c6iar devenirea artei proces pe care Gadamer îl numeşte transmutaţie în figură #,ins -ebilde&. +ransmutaţie spune el “înseamnă că ceva este dintr-odată şi în totalitate altceva şi că acest altul este ca transmutat adevărata sa fiinţă în raport cu care fiinţa sa anterioară nu mai înseamnă nimic" #p.%4&. ;stfel că “transmutaţia în fi*ură" semnifică faptul că ceea ce exista înainte nu mai există “dar în acelaşi timp că ceea ce există acum ceea ce se reprezintă în ,ocul artei este veşnicul
01
adevăr" #p.%F&. 2eea ce exista înainte este o realitate văzută ca un mod de a fi ne-metamorfozat rămas în urma experienţei estetice. 'impotrivă ceea ce există acum nu este propriu-zis o altă realitate ci pura realizare a realităţii în opera de artă. Este c6iar acea ener*ie autonomă şi superioară care transformă lumea şi o ridică la adevărul ei pe care Gadamer o numeşte figură #“2eea ce numim figură este în măsura în care ea se prezintă ca o totalitate dotată cu sens" p.$$&. =umea fi*urată este astfel lumea transmutată şi pe deplin adevărată. Este în acelaşi timp însă o lume a imitaţiei a ceea ce există o lume a cărei transformare are la bază conceptul de mimesis.
+otuşi acest concept nu poate descrie ,ocul artei dec!t dacă nu pierdem din vedere “sensul co*nitiv" inerent imitaţiei. elaţia mimetică ori*inară presupune prezenţa reprezentatului. ;rta este un ,oc reprezentativ în sensul că ceea ce ea reprezintă ) prin însăşi transmutaţia în fi*ură ) este prezent. “2ine imită ceva îl face să existe aşa cum îl cunoaşte" #p. $&. Este aici şi o încercare a descoperirii iar în acest sens imitaţia este o cunoaştere. /mitaţia are deci ca reprezentare o funcţie de cunoaştere eminentă. Este şi motivul pentru care conceptul de mimesis a fost o *aranţie suficientă a teoriei artei at!t de mult timp #abia în secolul al SA///-lea
s-a înre*istrat în estetică trecerea de la imitaţie la expresie&. +rebuie să recunoaştem în “reprezentare" conc6ide Gadamer modalitatea de a fi a operei de artă #vom reveni însă la această problemă&. >n *rtă şi imitaţie Gadamer se întreabă dacă “mai au în *eneral valabilitate vec6ile noţiuni estetice cu care eram obişnuiţi să definim esenţa artei". 9i aceasta mai ales din punctul de vedere al artei moderne #să ne *!ndim la descompunerea eului narator naiv la roust sau la NoCce ori la noua tonalitate a poeziei lirice ca rezultat al unor principii formale cu totul noi&. >ntrebarea la care încercăm să dăm un răspuns este următoarea8 “2um să ne orientăm *!ndind în faţa acestei arte ce respin*e toate posibilităţile de înţele*ere de tip tradiţional 7" 3ă ne întoarcem la rădăcina conceptului de mimesis aşa cum apare el expus în Poeti#! lui ;ristotel. 'ar şi ;ristotel a preluat termenul de la laton care specifică #în So&i't$%& că pe l!n*ă meşteşu*ul divin şi cel uman #care formează împreună artele productive ) poeti#ai technai & există un alt tip de productivitate comună zeului şi omului care nu produce “ori*inale" ci doar copii #ei#ones&. ;ceasta este mimesis arta poetului a pictorului a sculptorului sau a actorului. 2a atare activitatea cunoscută ca mimesis are ca produs o entitate al cărei statut ontolo*ic este
00
inferior celui al modelului său. 2eea ce şi constituie de altfel punctul de plecare al atacului pe care laton îl îndreaptă împotriva “artei". 2e înseamnă la ;ristotel afirmaţia conform căreia arta este mimesis 7 3ta*iritul îşi spri,ină teza pe faptul că tendinţa de a imita îi este inerentă omului fiind un act ce *enerează o anumită satisfacţie naturală. 'e unde provine această satisfacţie 7 'in bucuria recunoaşterii modelului imitat. 3ă ne oprim în cele ce urmează la conceptul de recunoaştere. 3copul oricărei reprezentări mimetice este recunoaşterea prin şi dincolo de învăluire a ceea ce poate fi dezvăluit. “ecunoaşterea spune Gadamer atestă că ceva este făcut prezent că există aşadar prin comportamentul mimetic. 3ensul reprezentării mimetice nu constă nicidecum în aceea că trebuie să luăm în considerare în recunoaşterea reprezentatului *radul de potrivire şi de asemănare cu ori*inalul". Aorbeam înainte de sensul co*nitiv inerent imitaţiei în sensul că relaţia mimetică ori*inară prezentifică ceea ce este reprezentat #“reprezentatul este prezent"&. rezenţă care ne aduce la cunoştinţă lucrul pe care îl re-prezintă şi prin care re-cunoaştem ceea ce este. >n Poeti#! #$ 1$$F b 15& ;ristotel afirmă8 “
1+ Re#$o!ştere şi re"re9et!re 2e este deci recunoaşterea 7 ;ristotel subliniază de,a faptul că reprezentarea artistică face să apară neplăcutul însuşi ca plăcut ur!tul drept frumos. ecunoaşterea însă aşa cum afirmă Gadamer în Adevăr şi metodă nu se măr*ineşte la faptul că ceea ce este cunoscut se înfăţişează din nou cunoaşterii şi este astfel re-cunoscut. “Iucuria re-cunoaşterii constă mai de*rabă în faptul că recunoscutul depăşeşte cunoscutul. >n recunoaştere ceea ce cunoaştem se sustra*e oarecum ca prin iluminare oricărei înt!mplări ori variaţii a circumstanţelor care îl condiţionează lăs!ndu-se surprins în esenţa sa. El se face cunoscut drept cutare lucru" #p. $&. Menomenul recunoaşterii arată că “cunoscutul nu îşi atin*e fiinţa adevărată şi nu se arată drept ceea ce este dec!t prin intermediul recunoaşterii. 2a recunoscut el se revelează a fi imuabil în esenţa sa sustras ipostazelor înt!mplătoare ale modalităţilor sale de apariţie" #p. $1&. 2e se recunoaşte în reprezentarea artistică 7 2eea ce nu se prezintă ca esenţă dec!t în această
0%
transmutaţie în fi*ură. /ar ceea ce se prezintă în recunoaştere este adevărul însuşi ieşit la lumină. 'e aceea spune Gadamer “din punctul de vedere al cunoaşterii adevărului fiinţa reprezentării este mai mult dec!t fiinţa modalităţii de reprezentare" # ibid.& #spre exemplu ;6ile al lui Homer este mai mult dec!t modelul său&.
impune este reprezentarea unei “puneri" pe care o imită creator. 2redem că conceptul de creativitate este cel mai în măsură să distin*ă între repetiţia cu indice de creativitate zero şi
reprezentare care nu poate fi concepută în absenţa acestui indice. 'e aceea există o distanţă ontolo*ică ireductibilă între lucrul ca atare şi întruc6iparea sa artistică. laton însuşi a insistat asupra acestei inadecvări mai mari sau mai mici între model şi copie #reprezentarea specifică artei fiind pentru el o imitaţie a imitaţiei&. ricum conc6ide Gadamer “în reprezentarea artistică lucrează o recunoaştereL ea are caracterul unei veritabile cunoaşteri a esenţei" # ibid.&. #)f. cele trei tipuri de recunoaştere ) împlinire umplere şi completare ) pe care Gadamer le distin*e în
E%ogi$% teoriei+ Moşteire! E$ro"ei Ed. olirom 1((( pp. 15$-155&. >n ceea ce priveşte procesul ontolo*ic al reprezentării acesta e le*at de scoaterea la vedere sau impunerea esenţei ceea ce Gadamer numeşte “venirea la existenţă" a operei literare înseşi. 'e unde întrebarea8 “ce este în fond o astfel de operă literară în ceea ce priveşte fiinţa sa din moment ce ea nu există dec!t în măsura în care este ,ucată în reprezentare ca spectacol şi dacă în reprezentare se dă propria sa fiinţă propriul său mod de a fi 7" 3ă ne amintim de metamorfoza sau transmutaţia în fi*ură proces prin care fi*ura ) şi actul fi*urării în sine ) nu îşi atin*e plenitudinea semnificantă dec!t de fiecare dată c!nd este reprezentatăL am spune c6iar8 în
0$
fiecare clipă a reprezentării. 2eea ce este imitat în imitaţie creat de scriitor este într-un asemenea c6ip lucrul vizat #şi care întemeiază întrea*a semnificaţie a reprezentării& înc!t forma dată poemului de exemplu nu cere în nici un fel să fie scoasă în evidenţă. n acest sens copia ideală ar fi ima*inea în o*lindă reflectare în care nu putem vorbi de o identificare absolută ci de o asemănare izbitoare p!nă la cel mai mărunt detaliu. +otuşi acest exemplu extrem nu este cel mai bun deoarece ima*inea reflectată în o*lindă nu fiinţează prin sine ci este însufleţită de fiinţa ce se o*lindeşte. 'impotrivă am văzut că în cazul copiei re-prezentative ea nu cere să fie văzută nu
0
cere adică drept de existenţă dec!t în vederea a ceea ce imită #de exemplu o foto*rafie sau o ilustraţie într-un catalo* de mărfuri&. 2u toate că ima*inea reprezentată nu e identică cu modelul real căutăm totuşi o “identificare" între această ima*ine şi model #referitor la o persoană reprezentată într-o foto*rafie8 - 3şti tu acesta 7 ) 'a sunt eu&. >n sc6imb o ima*ine artistică #“ima*ine-tablou"& nu este un mi,loc care duce spre:";ici spune Gadamer ceea ce este vizat este ima*inea însăşi" #p. 55& ceea ce ne reaminteşte de ce spuneam în privinţa cuv!ntului poetic care nu are o referinţă exterioară lui însuşi. >n ima*inea poetică nu mai putem distin*e între reprezentare şi reprezentat iar această indistincţie este o trăsătură esenţială a oricărei experienţe a ima*inii. “eprezentarea răm!ne deci în sensul ei esenţial le*ată de modelul care este reprezentat" #p. 54&. 2eea ce face ca ea să fie mai mult dec!t o copie. 4eprezentarea este o imagine$ şi nu modelul însuşi. 9i atunci putem răspunde şi la întrebarea pusă mai sus8 în reprezentare avem de-a face cu o aceeaşi prezentare în cazul copiei dar cu o altă prezentare în cazul ima*inii poetice. /ma*inea nu este o deformare a ceea ce reprezintă ci o realitate autonomă pentru că în cel mai înalt *rad semnificativă. Maptul că în ima*ine modelul accede la reprezentare reprezent!ndu-se el însuşi transmutat în fi*ură face ca el să dob!ndească un spor de fiinţă o nouă semnificativitate. /nvers ima*inea are o influenţă asupra modelului căci doar datorită ei ima*inea-model # 'rbild & devine cu adevărat ima*ine-ori*inar # 'r+bild &. ;ltfel spus “doar în virtutea ima*inii reprezentatul dob!ndeşte cu adevărat caracter fi*urabil" #p. 5(& este ca atare apt să se resemnifice creator. ; reprezenta înseamnă deci a face să fie prezent un sens ori*inar care se re-prezintă astfel ca prezenţă în noutatea ima*inii. “/ma*inea spune Gadamer este un proces ontolo*icL în ea fiinţa se dă într- o manifestare vizibilă # s.n.& dotată cu sens" #p. 41&. rice ima*ine este un eveniment semnificativ pentru că fiind o manifestare a unui sens propune la r!ndul său semnificaţii. 2eea ce înţele*em prin reprezentare este un factor structural ontolo*ic un proces şi nu o “trăire" ce se iveşte în clipa creaţiei trăire pe care emoţia estetică ar relua-o de fiecare dată. 3ensul ontolo*ic al reprezentării constă în faptul că permanenta reînnoire creatoare ) absoluta noutate de fiecare clipă a creaţiei ) este modul ori*inar de a fi al artei. “2eea ce conferă operei de artă o prezenţă specifică este că în ea fiinţa accede la reprezentare" #p. F(&. evenind acum la capitolul *rtă şi imitaţie din A#t$!%it!te! &r$mo'$%$i putem spune împreună cu Gadamer că “esenţa imitaţiei constă în faptul că în reprezentant vedem tocmai ceea ce este reprezentat Pceea ce s-a numit “manifestare vizibilă" sau “aducere la vedere" n.n.Q.
05
eprezentarea vrea să fie at!t de adevărată şi de convin*ătoare înc!t să nu mai *!ndim absolut defel că ceea ce este reprezentat nu este J real K Pceea ce se numeşte non-distincţie estetică şi autonomie a ima*inii n.n.Q. n acest cuv!nt J drept K stă însă tot misterul" #şi am adău*a tot adevărul cunoaşterii poetice căci nu e vorba de a cunoaşte încă o dată în acelaşi fel un lucru cunoscut pe care acum îl re-vedem ci a cunoaşte ceva ca şi cum l-am cunoscut a vedea în el nu pe acelaşi ci pe un fel de alt c6ip al aceluiaşi&. >n ceea ce revedem vedem nemaivăzutul adică esenţa ce se manifestă în bucuria imitaţiei. “2eea ce devine vizibil în imitaţie este prin urmare tocmai esenţa propriu-zisă a lucrului". >n recunoaştere însă te recunoşti într-un anumit sens pe tine însuţi. rice recunoaştere este şi o cunoaştere de sine. “;rta este un *en de recunoaştere o dată cu care devine mai profundă cunoaşterea de sine şi prin aceasta familiaritatea cu lumea". 2ăci în experienţa poetică cel care creează nu numai că reprezintă şi recunoaşte esenţa lumii reprezentate şi recunoscute ci se recreează pe sine reprezent!ndu-se şi recunosc!ndu-se în creaţia ce resemnifică şi reîntemeiază lumea.
III+ POE
oetica este dominată de teoria antică a imitaţiei. 'acă laton a folosit conceptul de mimesis pentru a accentua distanţa ontolo*ică dintre ima*inea ori*inară şi ima*inea-tablou
conferind copiei un statut inferior ;ristotel a valorificat în Poeti#! acest concept într-un sens pozitiv viziune care a dominat estetica ulterioară. ;bia în secolul al SA///-lea conceptul de imitaţie a început să fie concurat de cel de expresie #în sensul în care raţionalismul conceptual ) predominant în poeticile secolului anterior ) începe să fie rivalizat de limba,ul inimii al
04
sensibilităţii&. oment care marc6ează şi o ruptură între poetică şi retorică re*ulile vorbirii frumoase ba c6iar orice re*uli fiind discreditate. 'acă poetica s-a eliberat de constr!n*erile retorice în sc6imb ea s-a apropiat de muzică. 2eea ce a atras şi slăbirea conceptului de imitaţie înlocuit de valoarea expresivă a cuv!ntului poetic. “2onceptul de mimesis pare să fi devenit inexplicabil". >ntorc!ndu-ne însă dincolo de poeticile clasiciste la înţelesul ori*inar al conceptului în discuţie putem arăta împreună cu Gadamer că el “poate le*itima realmente superioritatea esenţială a poeziei faţă de celelalte arte". 2onceptul antic de “poezie" implica acţiunea sau producerea # poiein& şi poetica prin excelenţă # poieti#e techne& văzută ca techne poieti#e mimeti#e creaţie poetică sau artă productivă care imit!nd ceea ce reprezintă există astfel în şi pentru sine dob!ndind un statut ontolo*ic propriu. 2eea ce înseamnă că opera de artă nu există propriu-zis pentru o folosinţă #sau pentru “consum"& ci faptul că ea este posibilă arată că “ceea ce este produs astfel există". 26iar dacă pare uneori să servească altor scopuri #reli*ioase politice etc.& ea nu se subordonează acestora ci “apare în propria sa esenţă" căci spune Gadamer “o astfel de utilitate serveşte existenţei sale ca operă şi nu invers". 2uv!ntul nu este materie ci ener*ie spirituală nelimitată şi de o perfecţiune ideală. /dealitatea sa constă tocmai în creativitatea existenţei sale8 “;sta e poezia8 ea e J făcută K în aşa fel înc!t nu are nici un alt sens dec!t acela de a fi făcută să existe". =imba,ul poetic care face să fie o operă de artă nu există dec!t pentru aceasta şi abia în ea el dob!ndeşte un sens adevărat. 'e aici şi le*ătura cu mimesis-ul care constă doar în a face să existe ceva ca pură bucurie a creaţiei. ; recunoaşte în reprezentarea artistică pe cel reprezentat arată “adevăratul sens al reprezentării imitative". eprezentarea îşi află propria perfecţiune ) propria idealitate ) în faptul că “reprezentatul este prezent în ea cu adevărat" cu alte cuvinte ceea ce este reprezentat participă ca prezenţă reală la adevărul reprezentării. Este aproape inutil să adău*ăm că “a cunoaşte înseamnă aici a recunoaşte" căci nu putem recunoaşte dec!t ceea ce cunoaştem după cum nu putem revedea dec!t un lucru de,a văzut. ; imita înseamnă deci a recunoaşte ) în actul însuşi al reprezentării ) fiinţa care se re-dă într-o nouă întruc6ipare acel ceva care se manifestă ca altceva. 'e aceea spune Gadamer “mimesis înseamnă o reprezentare în care se ia în considerare
numai ce-ul din conţinutul a ceea ce este reprezentat datul pe care îl avem în faţă şi pe care îl J recunoaştem K". 2eea ce este imitat şi re-cunoscut în reprezentare este ceea ce avem în faţă ceea ce se dă pe faţă în-făţiş!ndu-se însă ca nouă manifestare a ceea ce îl reprezintă.
0F
ecunoaştem astfel în creaţia poetică fiinţa de limba, a celui ce se comunică manifest!ndu-se nu at!t ca cel ce creează ci ca ener*ie ce se recreează continuu. E evident că recunoaşterea este c6iar înţele*erea prin care cunoaştem ceva drept ceva. ; înţele*e însă acest ceva ce se dă drept ceva nu înseamnă o a doua cunoaştere ci o nouă cunoaştere a ceva ce se înfăţişează drept altceva. Este ceva calitativ deosebit căci un peisa, descris într-o operă poetică spre exemplu
este şi nu este peisa,ul înt!lnit în mediul natural. 3ste ceva din acest peisa, real #căci nu poate face abstracţie de datele concrete ce-i conferă specificitate& dar în acelaşi timp nu este doar at!t ci şi altceva. >n acest altceva însă care este tocmai reprezentarea poetică recunoaştem un ceva asemănător şi care ne face să spunem în faţa unei descrieri poetice8 “da este un peisa,". >nţele*em acum poate mai bine că acest ceva recunoscut se dă drept altceva al reprezentării. 2eea ce recunoaştem este de fapt un reprezentat care nu se ascunde ci se dezvăluie în reprezentare. 2um se poate dezvălui ceva în actul reprezentării poetice 7 “;colo unde este recunoscut ceva spune Gadamer acel ceva s-a eliberat de,a de unicitatea şi caracterul accidental al circumstanţelor în care a avut loc. ncepe prin a se ridica la esenţa sa durabilă şi a fi desprins de caracterul accidental al producerii sale". ;cel ceva ce participă la propria sa creaţie nu mai există ca dat determinat de timp şi de spaţiu. nre*istrăm astfel o dublă ridicare la esenţă8 prin desprinderea de model şi prin desprinderea de actul creaţiei. =ucrul creat ) reprezentat poetic ) se ridică la esenţa sa durabilă care este c6iar esenţa artei eterne. 'e aceea spune Gadamer “poezia participă la adevărul *eneralului". 2eea ce înseamnă că “orice imitaţie adevărată este o transformare". 2eva se transformă în altcevaL peisa,ul imitat devine peisa, creat. +ransformare #sau transmutaţie în fi*ură& care nu este un act prin care ceva prezent de,a într-o formă este făcut să existe încă o dată.
0(
tot ne mai trimite desi*ur la realitatea din care provine. Este însă ceva modificat întruc!t aduce la vedere unele posibilităţi intensificate pe care nu le-am văzut niciodată. rice imitaţie este o potenţare o punere la încercare a unor extreme". ; transforma înseamnă a sc6imba forma unui ceva care răm!ne reco*noscibil. /mitaţia nu imită forma actuală circumstanţială a lucrului ci realitatea lui esenţială căreia îi creează o nouă formă de manifestare. eisa,ul creat este un peisa, transformat dar el răm!ne în esenţa sa un peisa, care poate fi recunoscut ca atare. 'oar că el dob!ndeşte un alt fel de a fi o existenţă transmutată fi*urată #sau trans-fi*urată& ale cărei accente specifice scot în evidenţă ceea ce părea să nu existe. ; aduce la vedere a face vizibil ceea ce nu a fost văzut este c6iar dezvăluirea proprie reprezentării poetice. eisa,ul poetic este un peisa, dar în el vedem mai mult şi mai bine căci el aduce la lumină o nouă înfăţişare a sa o fi*ură în cel mai înalt *rad reprezentativă. rice transformare este în acest sens o trans-fi*urare. 3i*ur că această transformare nu presupune o distanţare sau o deosebire de fiinţă #de esenţă& între reprezentare şi reprezentat ci “deplina identificare cu reprezentatul constituie esenţa reprezentării". ;re loc deci o comuniune profundă ce anulează orice distanţă. “2itirea" unui peisa, #ca descriere poetică& înseamnă în acelaşi timp “vederea" lui ca atare şi aceasta pentru că reprezentarea este trans-aparentă prin ea se stră-vede reprezentatul ce transpare. Gadamer înţele*e prin această identificare “înt!lnirea profundă şi înspăim!ntătoare cu noi înşine" care anulează orice distanţă dar şi orice distincţie dintre aparenţă şi apariţie. 2eea ce constituie experienţa artei este non+distincţia estetică ori 6ermeneutică ce nu trebuie înţeleasă drept o confuzie de planuri ci drept sens ori*inar al mimesis-ului. “imesis-ul nu mai constă atunci într-at!t de mult în faptul că ceva există ca av!nd înţeles în sine" ci în faptul că “orice reprezentare *răitoare prezintă de,a un răspuns la întrebarea pentru ce există". imesis-ul instituie ca atare un ceva existent o venire la existenţă a operei poetice înseşi. 'e aceea “experienţa mimică ori*inară răm!ne în acest sens esenţa oricărui act formativ în artă şi poezie". 9i aceasta pentru că ea permite esenţei să se manifeste ca înţeles înnoit ca adevăr ce rodeşte în libertatea creaţiei.
%
I(+ CONTRI=U-IA POE
“retenţia de adevăr a creaţiei poetice este absolut indiscutabilă" mai ales dacă ne referim la epocile timpurii ale culturii. 2eea ce este indiscutabil este faptul că “limba,ul poetic are o relaţie aparte una cu totul particulară cu adevărul". elaţia aceasta privile*iată constă pe de-o parte în faptul că limba,ul poetic nu se potriveşte oric!nd cu orice conţinut de sens purtător de adevăr #şi ne putem întreba 8 orice adevăr poate fi rostit în limba, poetic 7 9i invers8 limba,ul poetic este în măsură să exprime orice adevăr 7&. e de altă parte “acolo unde un asemenea conţinut capătă forma cuv!ntului poetic el cunoaşte prin aceasta un fel de le*itimare" află adică un mi,loc prin care se exprimă pe sine ca adevăr. +rebuie precizat că această relaţie nu se stabileşte între limbă şi adevăr #în sine limba nu este nici adevărată nici neadevăratăL o limbă există şi nimic mai mult& ci între adevăr şi limba,ul artistic între arta cuv!ntării şi adevărul ce accede la cuv!nt. ;rta poetului constă în ridicarea valorii de adevăr la puterea limba,ului acolo unde la propriu adevărul ia cuv!ntul. n dialo* cuv!ntul are adresă căci el e rostit şi primit nu ca simplă expediere a unui set de informaţii ci destinat să a,un*ă la cineva care îl aşteaptă şi îl în*ăduie. 'estinul cuv!ntului este c6iar destinaţia sa căci el lea*ă pe cineva de altcineva desc6iz!ndu-i unul spre altul. Tace în această le*ătură şi în această desc6idere puterea cuv!ntului de a se adresa ca întrebare şi răspuns. ;t!t cuv!ntul întrebător c!t şi cuv!ntul răspunzător dau seama de posibilitatea dialo*ului. Este ceea ce Gadamer numeşte “caracterul 6ermeneutic al vorbirii8 discut!nd nu transmitem unul altuia fapte bine determinate ci prin convorbirea cu celălalt ne transpunem năzuinţa şi cunoştinţele într-un orizont mai lar* şi mai bo*at". >n acest context orice vorbire este o con-vorbire adică o comunicare cu vorbirea
%1
celuilalt. “; vorbi înseamnă a convorbi" a vorbi particip!nd la vorbirea altuia fiind cu propria-ţi vorbire în vorbirea celui care îţi vorbeşte. >n cazul experienţei poeziei avem o cu totul altă situaţie 6ermeneutică. “2ine vrea să înţelea*ă o poezie are în vedere numai poezia însăşi" ceea ce înseamnă că înţele*erea poeziei nu este un act de natura dialo*ului cu cineva care ne vorbeşte şi pe care putem să-l întrebăm sau căruia putem să-i răspundem. “;ici atenţia nu este îndreptată în între*ime asupra cuv!ntului aşa cum se prezintă el". rin limba,ul poetic nu comunicăm cu cineva la fel cum acest limba, nu e construit pentru a ni se adresa în imediatul dialo*ării. oezia stă în faţa noastră prin ea însăşi desprinsă de orice referinţă primară. 2uv!ntul ei nu se spune dec!t pe sine unic şi de neînlocuit în textura unui text poetic. 'acă însă cuv!ntul poetic este lipsit de referenţialitate el exist!nd doar pentru sine “în ce sens poate exista adevăr într-un asemenea cuv!nt" care nu se referă la un adevăr ci este c6iar adevărul 7 2e “adevăr" este cuprins aici 7 ;devărul are un dublu sens. >n terminolo*ia filosofică *reacă aletheia poate fi tradus prin “netăinuire"L adevărul apare în ceea ce se spuneL spunem adevărul spun!nd ceea ce *!ndim. ;l doilea sens adau*ă o dimensiune importantă8 un lucru “spune" ceea ce “înseamnă". “Este adevărat ceea ce se arată drept ceea ce este" #la fel cum un prieten adevărat este cel care nu a dezminţit nici o clipă această calitate neascunz!ndu-se în neadevăr. >ntr-o prietenie adevărată ceea ce iese la iveală este adevărul ce înseamnă prietenia&. 2e iese la iveală însă în limba,ul creaţiei poetice 7 “2e este cuv!ntul poetic în adevărul său 7 2um corespunde el noţiunii unui cuv!nt 7" 2uv!ntul poetic are posibilitatea să fie un text să fie scris. El stă scris nu în sensul că ar fi fixat o dată pentru totdeauna dar fixarea sa scripturală stă de una sin*ură este de sine stătătoare. 3pre deosebire de însemnările pe care le am în faţă la un curs care sunt subordonate
unor idei neaparţin!nd deci literaturii adică creaţiei textuale cuvintele unei poezii au o realitate proprie desprinsă de ceea ce este sau a fost *!ndit prin ele. 2uv!ntul poetic este autonom şi ni se impune ca text doar în măsura în care el nu e rezultatul unei *!ndiri căreia i se subordonează ci dă de *!ndit. =a fel se înt!mplă cu textul reli*ios şi cu textul ,uridic. 2el dint!i “nu e doar o comunicare ci un cuv!nt care obli*ă" pentru că ceea ce el mărturiseşte este o fă*ăduinţă şi o speranţă. 2el de-al doilea ca şi cel dint!i de altfel este un cuv!nt vestitor al le*ii divine revelate în primul caz al le*ii omeneşti ce se anunţă şi se propune astfel cunoaşterii aduc!ndu-se la
%0
cunoştinţă în al doilea caz. ;mbele forme at!t cea a “promisiunii" c!t şi cea a “anunţării" ne vor servi drept cadru explicativ al textului poetic. +extul mărturisitor şi vestitor #reli*ios şi ,uridic& ne a,ută să înţele*em textul poetic pe care Gadamer îl numeşte “mărturie completă" # *ussage&. ărturia pe care cuv!ntul o depune este c6iar spunerea # Sage& poetică. Este o mărturie completă pentru că este o mărturisire deplină. Ea este autonomă în sensul autoîmplinirii căci spunerea poetică nu se verifică dec!t prin sine. 2eea ce înseamnă că ceea ce ea mărturiseşte stă drept mărturie a existenţei sale.
şi îl revelează ca adevăr a ceea ce e spus. >n acest sens cuv!ntul este aici “adevărat" adică “revelator". 2eea ce este spus coincide astfel cu revelarea spunerii adevărului. Gadamer afirmă8 “ealizarea ce are loc prin cuv!nt respin*e orice comparaţie cu altceva ce ar fi co-prezent acolo şi înalţă ceea ce este spus deasupra particularităţii pe care o numim de obicei realitate".
%%
către o lume care să confirme ci dimpotrivă să construim în poezie lumea poeziei". 2uv!ntul ce îşi impune astfel propria realitate nu e confirmat de nimic exterior lui ci se afirmă pe sine ca prezenţă a adevărului. 'ecur*e din cele spuse o întrebare firească8 “cum a,un*e cuv!ntul la această izb!ndă 7" 2e se înt!mplă cu acest cuv!nt înc!t el a,un*e să nu mai însemne ceva ci “este existenţa a ceea ce înseamnă 7" 3puneam că orice vorbire exprimă ceva cuiva. >n poezie însă nu e vorba despre ce *!ndeşte poetul sau despre motivaţiile care îl determină să spună cutare lucru. “Este vorba de întrebarea căreia i se dă răspuns în poezie prin ceea ce este spus şi nimic altceva". 'ar “la ce întrebare o plăsmuire poetică continuă să fie un răspuns 7" 2um de ne mai răspunde poezia unui etrarca sau Goet6e 7 >nseamnă că pe de-o parte în noi ceva continuă să întrebe aştept!nd mereu un răspuns. 'ar pe de altă parte creaţia poetică este întotdeauna un răspuns pentru că “ceea ce este evocat prin cuv!nt este prezent". 2eea ce cuv!ntul poetic trezeşte în noi se dă ca prezenţă a ceea ce el spune. /ar acesta este c6iar adevărul creaţiei poetice8 “ea înfăptuieşte o menţinere a apropierii". poezie adevărată ne oferă trăirea apropierii de ceea ce nu poate fi pierdut. 3puneam că poezia participă la adevărul *eneralului prin faptul că reprezentarea poetică se ridică la esenţa sa durabilă. utem adău*a acum că adevărul participă la creaţia cuv!ntului poetic pentru că spunerea sa se împlineşte ca prezenţă de sine. 2e poate fi mai adevărat dec!t peisa,ul ce se spune şi se revelează ca spunere 7 utem susţine că ceea ce se verifică şi se confirmă a fi un peisa, al lumii contin*ente este mai adevărat dec!t ceea ce se spune şi se revelează ca peisaj în lumea artei 7 ;m spune c6iar că acest peisa, realizat cu mi,loace poetice este mai durabil dec!t cel dint!i căci el nu e supus determinărilor spaţio-temporale neexist!nd dec!t în idealitatea sa. >nţele*em acum că ceea ce este evocat prin şi în cuv!nt este pururi prezent. 2uv!ntul poetic ne apropie astfel de ceea ce dăinuie în vorbire de veşnica ei actualitateL “lumea ne este adusă mai aproape şi a,un*e să dureze prin sine într-o ordine spirituală". =imba,ul poetic nu e un artificiu ci o articulare esenţială a fiinţei noastre creatoare o apropiere de sine. “;ceastă înnobilare şi această apropiere capătă durată în cuv!ntul literar şi ) într-o supremă împlinire ) în poezie". Este vorba de un acces universal la lume posibil prin adevărul ce se revelează în cuv!ntul poetic. 2uv!nt care “depune mărturie pentru fiinţa noastră fiind el însuşi această fiinţă". ;devărul poeziei este tocmai acel ceva al ei alături de care stăm aproape zăbovind un răstimp în prea,ma propriei noastre esenţe.
%$
(+ ARTA CA >OC, SIM=OL ŞI SĂR=ĂTOARE
.+ >o#$% o"erei de !rtă 3ă încercăm să răspundem în cele ce urmează la întrebarea referitoare la ,ocul artei8 “nu este însăşi creaţia artistică poate trăirea plenară a unui impuls ludic 7" Gadamer porneşte de la următoarea constatare8 “,ocul pe care cineva îl întreprinde îl născoceşte sau îl învaţă comportă o determinare pe care o J avem în vedere K". rice participant la un ,oc e determinat prin însăşi participarea sa de anumite re*uli sau le*i pe care trebuie să le ia în considerare. articiparea la ,oc şi respectarea re*ulilor sale este un act de cultură. >nseamnă însă acest lucru că doar acolo unde există cultură umană practica ,ocului se obiectivează în determinarea unei comportări “intenţionale" 7 3puneam că ,ucătorul “are în vedere" o determinare specifică determinare conştientă ce sc6imbă datele comportamentului obişnuit pentru că aici ceea ce se are în vedere este un ca şi cum. ;titudinea ludică presupune a face ceva ca şi cum ceea ce este făcut aparţine sferei “normalului". >n plus modificarea aceasta comportamentală care implică o #di&simulare perfectă desc6ide spre libertate. 26iar dacă se supune re*ulilor ,ocului cel care #se& ,oacă este liber întruc!t “ştie" că ceea ce face este altceva dec!t face în mod obişnuit. ;cest altceva este orizontul libertăţii un altfel de a fi. r “arta începe abia în momentul în care se mai poate şi altfel". 2eea ce se face ) ceea ce se creează ) posedă o particulartate deosebită. 2el care creează ) la fel cu cel care se ,oacă ) “are ceva în minte" şi totuşi nu este ceea ce are de *!nd. ;re ceva de *!nd ca şi cum ceea ce *!ndeşte stă pentru sine şi totuşi stă în locul a ceva. pera de artă stă pentru sine #fiind de sine stătătoare& căci e o apariţie unică o plăsmuire irepetabilă. 'ar stă şi în locul a ceva pentru că locul pe care îl ocupă ia locul unei realităţi reprezentate. “lăsmuirea nu trimite la procesul alcătuirii sale ci pretinde mai de*rabă să fie percepută ca pură apariţie în ea însăşi". 'ar “orice plăsmuire pe care o numim operă de artă pretinde o reprezentare" aspiră la prezenţa în faţa celui ce o percepe ca atare. 'e aceea spune Gadamer “ea nu este ceea ce este.
%
Este ceva ce nu este" căci dacă ar fi doar ceea ce este ) un text plăsmuit ) necitit şi deci neînţeles ) ea nu s-ar putea împlini. 9i atunci ea este ceva ce nu este sau mai de*rabă mai mult dec!t este în sine căci ea nu apare şi nu se reprezintă dec!t în înţele*erea celui care o contemplă. 'e aici rolul cititorului în cazul artelor textuale scriptice. =ectura “nu produce o nouă realitate autonomă ) şi totuşi pare pe cale să o facă". rin actul de a citi nu confer o nouă autonomie textului însă procesul compre6ensiv la care acesta este supus îl trezeşte la adevărata sa viaţă la prezenţa sa care se împlineşte abia în înţele*erea mea. “2aracterul ludic al plăsmuirii împin*e în prim-plan simpla sa J fiinţă ,ucată K" ceea ce este ,ucat fiind c6iar ceea ce este plăsmuit. 'ar ce este plăsmuit ca şi cum s-ar ,uca doar pentru sine 7 entru a răspunde să revenim puţin la semnificaţiile conceptului de mimesis. ;m văzut că actul productiv de tip mimetic nu creează ceva de *enul “realităţii" ci doar aduce ceva la reprezentare adică la vedere. +extul creat este un ceva ,ucat căci el înfăţişează ca artă ceva ce el nu este. El nu apare drept simplu cuv!nt scris înc6is într-o carte ci drept cuv!nt *răitor. Nocul cuv!ntului este ,ocul la care participă creatorul semnificaţiile şi interpretul. n operă se comunică însă de fapt cel care o plăsmuieşte creatorul ei. 'ar el o face prin aparenţa operei care vorbeşte pentru el în locul şi în numele lui. 2u toate acestea ?creatorul unei asemenea plăsmuiri nu păstrează nici un privile*iu faţă de receptor?. +u cel care creezi nu ai mai multă le*itimitate dec!t mine cel care interpretez. Maptul că tu ai creat deci te-ai exprimat înseamnă că nu mai păstrezi nimic pentru tine căci participi la ,oc împărtăşindu-te. Maptul că eu interpretez deci mă exprim înseamnă că nici eu nu mai păstrez nimic pentru mine particip!nd şi împărtăşindu-mă la r!ndul meu în ,oc. 3untem am!ndoi în aparenţa operei în ,ocul apariţiei sale care ne exprimă deopotrivă. Este locul unei înt!lniri privile*iate căci opera vorbeşte pentru toţi cei care participă la ceea ce ,ocul ei arată. 2e arată ,ocul operei de artă 7
%5
c!tuşi de puţin a înc6ipui un raport între cel ce arată şi ceea ce este arătat ci dimpotrivă a indica altceva dec!t pe sine".
totdeauna ceva mai mult dec!t oferă aşa-numita realitate". 2eea ce opera arată dincolo de ea este întotdeauna ceva mai mult dec!t ea. Este ceea ce devine vizibil abia prin arătarea ) sau semnificarea ) operei. “
identificare şi prin aceasta de recunoaştere". 3ituaţia respectivă este evidentă acolo unde e vorba de artă acolo unde arta se arată vorbitoare acolo unde ceva se trezeşte vorbind. 9i poate că tocmai această trezire la vorbire exprimă cel mai bine situaţia artei. 2eea ce ne arată opera este un peisa,. =ectura nu vede însă cuv!ntul ce descrie peisa,ulL în actul lecturii cuv!ntul citit se suprimă pentru a arăta ceva de dincolo de sine. Este de fapt şi menirea lui paradoxală8 de a fi pentru sine şi de a mi,loci pentru altceva de a sta drept altceva dec!t este. eisa,ul arătat nu este nici peisa,ul imitat nici un peisa, al cuvintelor ci altceva şi totuşi într-un fel toate acestea la un loc. eisa,ul arătat este un peisa, vorbitor care ne vorbeşte şi înseamnă ceva pentru noi pentru că ne comunică propria sa vorbire. articipăm la arătarea lui vizibilă la ceea ce ne e dat să vedem. 'ar ceea ce avem în vedere este acel ca şi cum al ficţiunii poetice inexistent la vederea unui peisa, foto*rafiat. Moto*rafia este copie pură în care totul fiind de îndată cunoscut nu mai avem nimic de recunoscut. >ntr-o foto*rafie nu mai e loc pentru recunoaştereL peisa,ul foto*rafiat nu ne vorbeşte #nici c6iar o foto*rafie care ne reprezintă propriul c6ip spre deosebire de portretul artistic fie plastic fie literar&. Moto*rafia ne arată aşa cum suntemL identificarea este aici o recunoaştere a aceluiaşi a ceva identic cu sine. ortretul însă identifică ceva din noi ca fiind brusc altceva arăt!nd ceea ce
%4
înainte nu era vizibil. @n portret ne poate lua prin surprindere prile,uindu-ne o înt!lnire cu un alt noi înşine. >n acest context este cu totul ne,ustificat reproşul adresat unor astfel de plăsmuiri artistice de *enul8 “
1+ Di't!/!re şi o?di'ti#/ie *ermee$ti#ă 3e pune acum în faţa noastră sarcina înţelegerii a ceea ce este astăzi arta. 3arcină la elucidarea căreia participă cele trei noţiuni anunţate în titlu8 “întoarcerea la joc elaborarea conceptului de simbol adică a posibilităţii de a ne recunoaşte pe noi înşine şi în cele din urmă sărbătoarea ca esenţă a unei comunicări rec!şti*ate a tuturor cu toţi".
>nainte însă de a tematiza aceste noţiuni să vedem ce ne arată cuv!ntul artă. Aom deosebi trei aspecte în semnificaţiile pe care le dezvoltă.
%F
1. “;rta aparţine conceptului *eneral a ceea ce ;ristotel numea poieti#6 epist6me deci cunoştinţelor şi capacităţii de creaţie". Esenţa producerii este detaşarea operei de propriul act al plăsmuirii ei. dată creată opera este pusă în libertate trimisă să comunice şi să fie înţeleasă. 9i am văzut că posibilitatea de a fi a operei este tocmai un soi de irealitate #sau un altfel de real& ce se împlineşte în c6ip propriu ca adevăr care comunic!ndu-se tuturor este compre6ensibil tuturor este cu alte cuvinte un adevăr *eneral. 0. ;l doilea aspect priveşte arta văzută ca “ artă frumoasă". 'ar ce este frumosul 7 “Mrumosul spune Gadamer se împlineşte fără nici o relaţie de scop fără vreo utilitate care ar fi de aşteptat din partea sa într-un fel de autodeterminare şi respiră bucuria de a se prezenta sin*ur". pera nu se poate prezenta fără să fie în sine prezentabilă. ;ceastă prezentabilitate ceea ce o impune ca artă recunoscută prin modalităţile specifice de revelare a adevărului ce se rosteşte este c6iar frumosul operei altfel spus ceea ce în operă convin*e cu tăria unui ar*ument irefutabil. Este “vizibilitatea idealului" acea luminozitate ce străluceşte în s!nul realului. Esenţa frumosului nu constă deci în a fi situat în faţa realităţii dincolo sau alături de ea #în “contrast" cu ea& ci în inima ei ca un adevăr ce luminează şi trebuie scos la lumină. “Muncţia ontolo*ică a frumosului este de a înc6ide prăpastia dintre ideal şi real" iar în acest sens arta frumoasă este puntea ce le uneşte făc!ndu-l să apară pe cel dint!i m!ntuindu-l pe cel de-al doilea. %. Experienţa frumosului şi a artei pare însă pe de-o parte expresia unei subiectivităţi creatoare iar pe de alta comunică semnificaţii ce se oferă înţele*erii tuturor dar care depăşesc paradoxal tot ce este inteli*ibil. >n operă ceea ce este creat este un adevăr de neînţeles dacă nu s-ar raporta la un *eneral care ne spune ceva şi deci înseamnă ceva pentru noi ne înseamnă în mod creator. 'ar ceea ce apare în reprezentarea artistică ) vederea frumosului ) depăşeşte întotdeauna în sine caracterul strict inteli*ibil al apariţiei sale. 'e aceea el nu este epuizabil într-o înţele*ere individuală fiind mereu apt să propună noi semnificaţii altor înţele*eri. “2e fel de adevăr care devine comunicabil ne înt!mpină în frumos 7"
Adevăr şi metodă. 2eea ce ne interesează acum este esenţa ima*inii şi nu problema semnificaţiei de care ima*inea este le*ată. “Esenţa ima*inii se situează în mi,locul a două extreme" ale reprezentării8 pura trimitere la ceva care constituie esenţa semnului #trimitere
%(
înapoi către ceva reflectat& şi pura funcţie de înlocuire #de reprezentare& care este esenţa simbolului. 2eva din ambele coexistă în esenţa ima*inii căci “funcţia de înlocuire conţine fact factor orul ul înap înapoi oier erii ii la ceea ceea ce se repr reprez ezin intă tă prin prin ea" ea" #p. #p. F&. F&. /ma* /ma*in inea ea este este refl reflec ecta tare re şi reprezentare în acelaşi timp întruc!t trimiţ!nd înapoi la obiectul pe care îl reflectă îl şi reprezintă totodată înlocuindu-i însă prezenţa reală cu alta creată #exemplul portretului care este semn şi simbol pentru că trimite la cineva re-cunoscut re-prezent!ndu-l creator drept cineva&. cineva&. +otuşi adau*ă Gadamer nu orice semn este ima*ine dec!t în cazul în care el semnifică adică arată spre ceva susţin!ndu-se însă prin sine însuşi. El “trebuie să facă prezent un lucru absent şi astfel înc!t doar acest absent să fie lucrul vizat" #p. F1&. 'acă ne oprim la portretul literar calitatea sa de semn propune o ima*ine pentru că el face prezent pentru noi un persona, absent din discurs discurs dar în acelaşi acelaşi timp timp nu îl vizează vizează dec!t pe acesta. acesta. 2itind 2itind pa*ina care conţine conţine acest portret vedem nu portretul portretul ci ceea ce el face vizibil vizibil adică persona,ul pe care îl reprezintă. reprezintă. 'acă ima*inea nu este un semn de atenţionare #precum semnul de carte& ea trimite în sc6imb către ceea ce ea reprezintă şi nu o face dec!t în virtutea propriului ei conţinut. biectul reprezentat este şi nu este în ima*ineL nu este pentru că ima*inea doar îl reflectă fiind semn care trimite către elL este pentru că ima*inea este un semn care îl arată dar îl arată nu în ceea ce este el ca atare ci în felul său esenţial de a fi altceva într-un fel de depăşire a sa #în acest sens portretul artistic artistic îşi depăşeşte modelul modelul pentru că ima*inea pe care o oferă înseamnă înseamnă o potenţare a fiinţei sale&. “>n ima*ine spune Gadamer fiinţa însăşi e prezentă" #p. F0&. 2a atare ima*inea nu se epuizează în funcţia sa de semn în faptul că trimite înapoi către ceva reflectat ci participă la ceea ce ea reprezintă înlocuieşte înlocuieşte ceva cu altceva. 3pun!nd că ima*inea înlocuieşte ceva cu altceva spunem de fapt că ea oferă loc unui alt mod de a fi al acelui ceva. ;stfel că “ima*inea ocupă efectiv o poziţie intermediară între semn şi simbol" #p. F%& căci afirm!nd că ea înlocuieşte ) adică reprezintă ceva prin altceva ) afirmăm funcţia ei simbolică. 'ar înainte de a ne ocupa de această funcţie să revenim puţin la arta ca joc. Mără să mai intrăm în amănuntele ,ocului artei prezentate mai sus # cf. şi Adevăr şi
metodă p. 04 ş.u.& să spunem că problema operei o pune şi pe aceea a interpretului şi anume aceea a distanţei care se instaurează între operă şi cel ce doreşte să o înţelea*ă particip!nd la ,ocul ei. 'istanţa aceasta să însemne oare o renunţare la unitatea operei 7 “Este o eroare să se creadă că unitatea operei înseamnă înc6idere în faţa celui care i se adresează şi la care a,un*e" afirmă Gadamer în A#t$!%it!te! &r$mo'$%$i. pera este unitară pentru că e vorba de o identitate
$
de structură între ceea ce ea propune şi ceea ce interpretul trăieşte ca experienţă estetică. “/dentitatea 6ermeneutică" a operei răzbate c6iar şi în ceea ce pare mai irepetabil căci acest unic apare ca unul fiind *!ndit în calitatea lui de a fi acelaşi care durează ca experienţă a frumosului. “;stfel identitatea 6ermeneutică este aceea care întemeiază unitatea operei". /nterpretul înţele*e opera adică identifică ceva drept ceea ce este. /dentifică şi se identifică cu ceea ce înţele*e şi “sin*ură această identitate constituie sensul operei".
$1
comunică ea în mod individual unor individualităţi nu se împlineşte dec!t în înţele*erea tuturor celor care văd în operă ceva de înţeles şi care drept urmare se oferă înţele*erii tuturor. 'ar ceea ce se oferă tuturor şi le dă de înţeles este c6iar semnificativitatea ,ocului artei acel sens al reprezentării care ne semnifică şi ne reprezintă ca participanţi la ,oc. Nocul artei este în fond ,ocul prin care arta dă de înţeles înţele*erii felul în care ea se rosteşte şi se lasă rostită. “2e înţele*em de fapt 7 >n ce fel vorbeşte opera şi ce ne spune ea 7" >nţele*em ceea ce recunoaştem8 ceva drept ceva ceva ceva în care limba,ul nu se vorbeşte pe sine ci trimite spre o indeterminare. >nţele*em ceea ce vorbirea re-prezintăL iar ceea ce ea re-prezintă nu e doar un semn care trimite spre ceva anume ci şi o semnificaţie ce se desc6ide şi luminează. Este vorba de simbol.
:+ @/e%egere! 'im4o%$%$i 2e înseamnă simbolul 7 7 “Este un cuv!nt te6nic din limba *reacă şi înseamnă J ţandără pentru amintire K. Gazda dă musafirului musafirului său o aşa-numită tessera hospitalis adică rupe în două o aşc6ie păstrează o ,umătate iar pe cealaltă o dă musafirului pentru ca peste % sau de ani c!nd un urmaş al acestuia va veni din nou în casă să se recunoască unul pe altul prin îmbinarea celor două fr!nturi. @n serviciu antic de paşapoarte ) iată sensul te6nic ori*inar al simbolului. Este ceva după care recunoaştem pe cineva ca pe un vec6i cunoscut". Este evident că simbolul este în primul r!nd un act de recunoaştere. 2e recunoaştem 7 2eva vizibil care trimite la ceva ascuns vederii dar prezent în ceea ce vedem şi care îl “presupune". ;m ;m spune că sensul manifest nu se împlineşte dec!t în această complinire pe care o asi*ură sensul obscur. 'ar specific simbolului este că acel ceva ce se oferă vederii nu trimite în mod direct i-mediat la ceea ce se ascunde. 'acă lucrurile ar sta aşa am avea de-a face cu o ale*orie şi nu cu un simbol8 “faptul că ceva este spus altfel dec!t este *!ndit ) că acel ceva care este *!ndit poate fi spus însă şi direct". >n ale*orie avem conotaţia a “ceva *lacial neartistic" deoarece “ea exprimă un raport de semnificaţie ce trebuie să fie ştiut dinainte". >n ale*orie nu aflăm nimic nou căci nimic nu se re-prezintă ca o noutate absolută. +ransparenţa ei indică tocmai nemi,locirea raportului de semnificaţie ceea ce exclude orice sens ascuns întruc!t ea dă totul în vilea* de la bun început. 'impotrivă în simbol ceva se înfăţişează şi semnifică prin altceva ce-i corespunde şi îl complineşte ca o fr!ntură de fiinţă care promite să între*ească ceva asemănător asemănător într-un într-un “între* m!ntuito m!ntuitor". r". Mra*mentu Mra*mentull caută caută partea partea cu a,utorul a,utorul căreia căreia se poate poate
$0
împlini ca între*. ;ceastă căutare ) sau c6emare ) este semnificarea prin care încercăm să aducem la lumină ceea ce ne lipseşte ceva fără de care experienţa noastră nu ar fi cu adevărat semnificativă. >n experienţa simbolică nu recunoaştem un lucru pe care l-am pierdut ci ceea ce suntem cu adevărat. 'e aceea înţelegerea simbolului este o înţelegere esenţială a prezenţei . Este însăşi semnificaţia frumosului şi a artei care ne spune că “în particularitatea înt!lnirii devine experienţă nu particularul ci totalitatea lumii experimentabile şi a poziţiei omului în lume ca fiinţă precum şi finitudinea sa în faţa transcendenţei". 3imbolicul operei de artă nu e altceva dec!t tensiunea permanentă între trimiterea la ceva şi ascundere. pera nu este un simplu purtător de sens ci locul în care se manifestă creativitatea. /ar sensul ei este tocmai faptul că ea este prezentă că este un eveniment al prezenţei. 3puneam în le*ătură cu poezia şi conceptul de mimesis că ceea ce recunoaştem în creaţia poetică este un reprezentat care nu se ascunde ci se dezvăluie în reprezentare. +rebuie +rebuie să adău*ăm acum că nu e vorba de o simplă dezvăluire de sens adică de o ieşire la suprafaţă a unui mesa, vizibil. 3ensul nu iese la “suprafaţa" operei ci se dezvăluie în ad!ncimea ei în ceea ce Gadamer numeşte “îmbinarea plăsmuirii". 'acă plăsmuirea poetică pune sensul în libertate aceasta nu înseamnă că îl dezvăluie ci îl oferă descoperirii îl aşază într-o ascundere deschisă. 'esc6idem o scurtă paranteză cu privire la acest ultim concept. 'etaşarea de viaţă înscrie fiinţa fiinţa pe o orbită problematică. problematică. roblematică nu pentru pentru că pusă sub semnul unei îndoieli destinale #sau al unui destin îndoielnic& ci pentru că este situată la limită pe un 6otar născător de probleme. 2e se vede din această exterioritate ce îşi refuză conţinutul de la altitudinea acestui cuprinzător ce îşi i*noră cuprinsul 7 'ansul de neînţeles al unor valori determinate 6aotic de soartă. 2eea ce c e soarta ne dă suntem pre-dispuşi pre-dispuşi să primim. Este însă în ,oc o falsă pre-dispoziţie aici căci nimic din ceea ce suntem nu e pus în aşteptarea acestei primiri. “Mără îndoială notează Gabriel arcel nu este le*itim să spun că primesc dec!t cu condiţia de a presupune că sunt înainte de a primi" # E''!i de "*i%o'o"*ie #o#r6te Gallimard 1(54 p. 011&. 'ar pe de altă parte nu putem fi ceea ce suntem dec!t după ce primim ceea ce ne e dat să fim. 2eea 2ee a ce ne e dat nu se aşază însă în zarea unei aşteptări ci într-o reprezentare reprezentare a unei existenţe pre-date. rimirea de care vorbeam este pre-darea unui mesa, semnul unui subînţeles care ne semnifică.
%$ dureros ) al unei limite de neocolit al unui >nc6is ce se ascunde.
$$
acestui 'esc6is care ne priveşte şi ne vorbeşte 7 =a urma urmei ) în acel cuv!nt al ultimei urme care spune cel mai mult căci doar ea răm!ne să depună mărturie ) limita e sin*urul cuprins locuibil unicul c6ip în care 26ipul cel
Mo'ie$r O$ie în Oe$vre' rom!e'5$e' Gallimard 1(FF p. polare" #Geor*es Iernanos Mo'ie$r 1$4&. 3e observă că prima ima*ine propune aproape explicit “la vedere" dublul sens al simbolului8 ne*ura uşoară fără perspectivă care “trimite" însă la ceaţa rece ceaţă prezentă în ne*ura care o disimulează sau cum spuneam ascunsă în prezenţa acesteia.
$
spri,ină pe conceptul antic de mimesis8 “în orice operă artistică există ceva asemănător unui mimesis unui imitatio". ;m subliniat şi în alt context că a imita nu înseamnă a repeta ceva cunoscut înainte ci a reprezenta ceva în aşa fel înc!t lucrul reprezentat să fie prezent “într-o deplinătate sensibilă". ;cel ceva a,uns la reprezentare nu este sesizabil #deci compre6ensibil şi interpretabil& dec!t în prezenţa lui *răitoare aşa cum se înfăţişează şi vorbeşte ea în operă. 2aracteristica artei constă în faptul că în reprezentarea simbolică ceea ce apare ca prezenţă nu depinde de o stare preexistentă nefiind determinat de nimic exterior. 'acă el se dă ca altceva şi a,un*e la prezenţă drept altceva înseamnă că recunoaştem în acest altceva sensul unui ceva către care trimite. n Adevăr şi metodă Gadamer afirmă acelaşi lucru8 “simbolul nu trimite la nimic care să nu fie totodată prezent în el" #p. F0&. 2a şi în cazul ima*inii funcţia reprezentativă a simbolului nu constă într-o simplă trimitere înapoi la un ceva absent ci face să apară ca prezenţă un lucru
$5
care este mereu prezent. ;m văzut că în sensul său ori*inar simbolul este un semn de recunoaştere. El este însă mai mult dec!t un semn căci nu se mulţumeşte să indice o apartenenţă comună ci atestă o co-prezenţă în sensul că face vizibilă o înt!lnire între ceea ce se spune şi semnificaţia spunerii între ceea ce se arată şi ceea ce apare ca prezenţă în arătare. 2eea ce se arată în tessera hospitalis este mai mult dec!t un semn pentru că în ,umătatea de aşc6ie păstrată se arată prezenţa ,umătăţii dăruite semnificaţia celei dint!i neîmplinindu-se dec!t trimiţ!nd la cea de-a doua şi făc!nd-o astfel să se arate oarecum în sine. >nţele*em acum că ceea ce este simbolizat este reprezentat în c6iar prezenţa luiL “el nu poate fi prezent în simbol dec!t pentru că el însuşi e prezent" #p. F%& în ceea ce se arată.
semnificativă este una simbolică deoarece locul pe care îl ocupă este c6iar cel al unui limba, dislocat care se rosteşte ca prezenţă şi dă *!ndirii de *!ndit.
$4
+ Tim"$% 'ăr4ătore'# !% !rtei “Sărbătoarea este comuniune şie reprezentarea acesteia în forma ei desăv!rşită". ;ceasta pentru că ea refuză orice izolare a unui individ faţă de celălalt. 2omuniunea sărbătorească nu îl ani6ilează pe celălalt nu îl dizolvă în comunitate ci abia în această stare laolaltă celălalt îşi dob!ndeşte adevăratul c6ip. >n timpul sărbătoresc c6ipul celuilalt îmi vorbeşte şi mi se mărturiseşte.
$F
“rice operă artistică are ceva asemănător unui timp propriu pe care ca să zicem aşa nil impune?. n trăirea artei spune Gadamer ni se cere să învăţăm de la opera artistică o modalitate specifică de a zăbovi #:&. Esenţa experienţei temporale a artei este aceea că învăţăm să înt!rziem". 2e înseamnă a înt!rzia a învăţa să înt!rziem 7 >nseamnă a răspunde unei exi*enţe a operei înseşi unei c6emări care ne face să uităm de timpul în care citim şi să zăbovim în timpul lecturiiL ceea ce este tocmai re+creaţia proprie interpretării. 'ar acest timp al lecturii este c6iar timpul operei oprirea nu într-un altfel de prezent ci într-un act compre6ensiv ce recreează prezentul. roblema care se pune este aceea de a vedea în ce măsură în artă ceea ce aparţine trecutului este contemporan cu ceea ce este actual. /ar le*ată de aceasta elucidarea modului în care arta este “o victorie asupra timpului". 2larificarea acestor c6estiuni cuprinde trei paşi8 ,ocul simbolul şi sărbătoarea. 1. “rimul pas caută o fundamentare antropolo*ică în fenomenul prisosului ludic". rin joc într-adevăr omul îşi exercită libertatea care este şi o eliberare de constr!n*erea temporală.
“;ici îşi are ori*inea calitatea propriu-zis umană a existenţei8 reunirea trecutului cu prezentul contemporaneitatea timpurilor". 2eea ce este trecător se suspendă în ,oc stă pe loc în însăşi cur*erea ,ocului. =ibertatea ,ocului transcende finitudinea existenţei umane căci ceea ce în ,oc prisoseşte este c6iar ră*azul special de care dispunem. /ar acest aspect este cu deosebire evident în ,ocul artei. 2aracterul de “prisos" al ,ocului ne oferă o desprindere creatoare o ridicare la o durată specifică ,ocului formelor. 2eea ce se ,oacă acum conferă durată dă formă formează un timp a cărui *ratuitate ne reformează existenţa distin*!ndu-se de ,ocurile naturii. Este ,ocul omenenesc creator cu predilecţie în spaţiul artei. 0. ;l doilea pas vizează “identitatea a ceea ce ni se adresează ca semnificativ în acest ,oc de forme în devenirea sa formativă şi în J fixarea K sa în calitate de creaţie". Este vorba de conceptul de simbol . ;m văzut că simbolul are la bază recunoaşterea unui dat pe care-l cunoaştem a unei prezenţe de,a prezente. ecunoaşterea simbolică este desprinsă de contin*enţa primei luări la cunoştinţă ridic!ndu-l astfel la ran* de ideal pe cel care participă la ,ocul său. >n plus prezentul acestei cunoaşteri secunde este superior cunoaşterii trecute căci în prezent se cunoaşte prezenţa în care trecutul şi prezentul se înt!lnesc. “ecunoaşterea face vizibil durabilul din ceea ce este trecător. r funcţia propriu-zisă a simbolului şi a conţinutului simbolic al tuturor
$(
limba,elor artistice este aceea de a desăv!rşi acest proces". @na din primele cerinţe ale exercitării acestei funcţii este lectura înt!lnirea celui care citeşte cu limba,ul formelor artistice. ;poi înţele*erea acestei înt!lniri simbolice capacitatea de a trăi experienţa simbolică drept o prezenţă a frumosului creat în cel pe care îl recreează. n ultimă instanţă nu primeşte răspuns dec!t cel care ştie să se poziţioneze corect în dialo* cu arta să-şi resitueze fiinţa receptivă în contact cu dinamica acestei structuri creatoare. “; creşte în interiorul ei înseamnă totodată a creşte dincolo de noi înşine" întruc!t semnificaţia plăsmuirii ei durabile răm!ne făc!ndu-ne să răm!nem în ceea ce suntem mai adevărat dincolo de ceea ce bănuim că suntem.
(I+ PO
“2eea ce conferă operei de artă o prezenţă specifică este faptul că fiinţa accede la reprezentare" afirmă Gadamer în Adevăr şi metodă #pentru între* acest capitol a se vedea pp. F( ) ($&. entru a verifica această teză să vedem în ce fel aspectul ontolo*ic al reprezentării poate fi extins la modul de a fi al literaturii. ;m discutat de,a despre transmiterea prin limba, şi actul lecturii ca fiind sin*urele condiţii la care literatura pare să se supună. “rice lectură care înţele*e este din capul locului un fel de reproducere şi de interpretare". 3puneam că o astfel de lectură compre6ensivă este o ascultare profundă a ritmului temporal specific operei. ;t!t sensul operei literare c!t şi înţele*erea sa sunt însă at!t de intim le*ate de elementul corporal al limba,ului înc!t “a înţele*e implică întotdeauna un discurs interior". 2eea ce semnifică nu poate accede la reprezentare dec!t prin fiinţa limba,uluiL la fel actul de a înţele*e nu poate face abstracţie de ceea ce se rosteşte înţele*erea rostind la r!ndul ei ceea ce înţele*e. =imba,ul înţele*erii nu este limba,ul literaturii ci vocea prin care acest limba, a,un*e la reprezentare. 3i*ur că înţele*erea este în acelaşi timp lectură dar o lectură ce corespunde unităţii textului ce se adaptează acestui or*anism viu sincroniz!ndu-şi durata cu cea a desfăşurării textuale #răm!ne în suspensie literatura orală care nu depinde deci de actul lecturii. 26iar dacă nu putem vorbi în acest caz de o lectură este în ,oc o receptare activă o înţele*ere atentă care a făcut de altfel posibilă transmiterea prin limba, a literaturii orale. “>n acest sens spune Gadamer pro*resul lecturii în dauna recitării #:& nu aduce în esenţă nimic nou"&. “pera literară c6eamă lectura" întruc!t ea nu se împlineşte ca întrebare provocatoare dec!t în răspunsul celui care o citeşte. 'e aceea “conceptul de literatură este în mare parte le*at de cel care receptează opera". 9i nu e vorba doar de o receptare imediată contemporană ci şi mai ales de receptări ulterioare. 2e înseamnă “ulterior" în actul lecturii 7 Maptul că orice citire are acces la înţele*ere înseamnă că în orice lectură compre6ensivă literatura apare ca prezentă. ecitirea unor texte vec6i dă răspunsuri noi unor întrebări care p!nă atunci nu au fost niciodată puse. Maptul că textul literar întreabă de fiecare dată altceva reprezintă însuşi uimitorul său dinamismL întrebările pe care textul le pune nu apar însă dec!t în răspunsul înţele*ător al lecturii
1
#faptul că 'ante de exemplu poate fi altfel înţeles astăzi dec!t în vremea sa nu înseamnă că acum înţele*em cu totul altceva dec!t se înţele*ea atunci ci că lectura noastră st!rneşte în text alte întrebări care îşi cer răspunsul. Este în fond problema actualităţii şi a contemporaneităţii marii literaturi. 'acă un text nu mai e apt să nască întrebări înseamnă că el nu mai e creator de semnificaţii nu ne mai spune nimic în plus nimic nou şi atunci avem problema anacronismului a vetustităţii&. “=iteratura este o funcţie de conservare şi de transmitere spiritualăL de aceea ea introduce în orice prezent istoria ei ascunsă". 2eea ce literatura păstrează este o forţă pilduitoare aptă să se re*enereze cu fiecare nou act de lectură în parte. >nseamnă că ea conţine o ener*ie creatoare care dăinuie în virtutea faptului că e transmisă prin ceea ce numim tradiţie. +radiţia însă nu e un depozit de documente ci o istorie vie care ne mai spune ceva. 9i ne mai spune pentru că noi înşine participăm la spiritul ei formator. +radiţia e exemplară nu pentru că vorbeşte în numele unui trecut superior prezentului ci pentru că abia în prezent ea îşi dob!ndeşte adevărata valoare. ;stfel că tradiţia nu valorizează prezentul din perspectiva trecutului ci ridică ceea ce este mai valoros în trecut la demnitatea prezentului. 2eea ce înseamnă că “sensul normativ inclus în conceptul de literatură universală semnifică faptul că operele care aparţin acestei literaturi răm!n *răitoare cu toate că lumea căreia i se adresează este întru totul diferită". 9i aceasta pentru că astfel de opere aduc la reprezentare ceva ce are încă pentru toţi adevăr şi valoare. 9i nu poate avea adevăr şi valoare dec!t în măsura în care ceea ce vorbeşte în ele ne vorbeşte şi ne întreabă cu propriile noastre întrebări. 2aracterul normativ al tradiţiei literare plasează fenomenul literaturii într-o lumină nouă. 2ăci dacă pe de.o parte apartenenţa la această tradiţie universală este asi*urată doar operelor considerate capodopere ale limbii pe de altă parte “conceptul de literatură este mult mai vast dec!t cel de operă de artă literară". “3tatutul literaturii se întinde asupra oricărei opere transmise în forma limba,ului" ceea ce priveşte texte care se înscriu în ansamblul ştiinţelor umane #ale spiritului&. >n ce fel dimensiunea ontolo*ică a artei priveşte în mod special operele literare 7 ; aplica însă această dimensiune înseamnă a abandona criteriul pur estetic şi a vedea modalitatea în care semnificaţia devine vorbitoare în ceea ce numim literatură. 2ăci înţele*erea noastră nu se adresează reuşitei formale a unei opere de artă #ceea ce ar însemna să subordonăm compre6ensiunea unei conştiinţe estetice& ci vizează ceea ce opera ne spune. ; viza înseamnă aici a cuprinde şi a scoate la lumină un limba, care vorbeşteL este c6iar compre6ensiunea
0
6ermeneutică #si*ur că ax!ndu-se pe semnificaţia unui conţinut şi nu pe realizarea formală înţele*erea şter*e diferenţele de *en şi specieL pentru ea nu este de primă importanţă faptul că ceva ni se adresează cu sens într-o poezie sau într-un text de proză ci însuşi faptul că opera ne vorbeşte iar această vorbire solicită înţele*erea&. 2eea ce ne-ar conduce la ideea că diferenţele se şter* nu doar între *enuri şi specii literare ci şi între un text literar şi unul ştiinţific sau filosofic întruc!t toate sunt forme scripturale în care limba,ul ne vorbeşte printr-un conţinut de sens. 'ar afirmă Gadamer ?diferenţa esenţială între aceste diverse J limba,e K se află altundeva şi anume în pretenţia diferită la adevăr pe care ele o ridică". n aceasta constă miracolul înţelegerii şi al interpretării8 “transformarea a ceva străin şi mort în ceva pur şi simplu contemporan". n ea “spaţiul şi timpul par să fie abolite" în sc6imb trecutul vorbeşte ca prezenţă pură. +ransformarea unei urme de sens fără viaţă într-un sens viu care vorbeşte ca semnificaţie nu se împlineşte dec!t în şi prin compre6ensiune. rice operă de artă orice text literar se oferă înţele*erii unei înţele*eri a apariţiei sensului în ceea ce ia cuv!ntul şi participă la cuv!ntare. Mapt ce transcende simpla conştiinţă estetică ce ne arată calea
%
pe care putem afla frumosul. roblema este de a înţele*e actualitatea frumosului şi a arăta astfel însăşi apariţia a ceea ce în frumos vorbeşte cu sens.
(II+ FILOSOFIE ŞI POE
+ensiunea dintre filosofie şi poezie exprimă de fapt apropierea şi totodată depărtarea dintre concept şi ima*ine. 3ă ne *răbim să adău*ăm însă că e o tensiune rodnică întruc!t ambele demersuri pornesc de la limbă şi nu se plăsmuiesc dec!t în interiorul unei limbi. 3unt pe de-o parte manifestări ale diferenţei pe care cuv!ntul le înre*istrează ca atare în semnificativitatea rostirii dar pe de altă parte creaţii ale aceleiaşi vorbiri ale unei limbi comune care simte nevoia fie să conceptualizeze fie să ima*ineze. roblema pe care şi-o pune Gadamer este aceea a modalităţii prin care “limba unicul mi,loc a ceea ce este *!ndit precum şi a ceea ce e poetizat poate realiza această comunitate şi această diferenţă". ;m văzut că în discursul obişnuit cuv!ntul spus nu poate sta pentru sine ci trece întotdeauna dincolo de ceea ce spune. =ucru valabil at!t pentru limba,ul cotidian c!t şi pentru cel al ştiinţelor care este obli*at să indice cu limpezime lucrul pe care îl desemnează şi căruia îi dă un nume inconfundabil. 'impotrivă cuv!ntul poetic întocmai ca şi cel filosofic stă pentru sine în sensul că nu mărturiseşte altceva dec!t propria-i apariţie pe care o impune dincolo de textul sau contextul ivirii sale. El nu indică altceva nu arată spre ceea ce el nu este ci se reprezintă în pura sa prezenţă se prezintă ca fiind ceea ce este. 'acă am încerca acum să distin*em cuv!ntul filosofiei de cel al poeziei ar trebui să remarcăm că efortul de conceptualizare implică o pierdere a limbii. 'acă filosofia este o fenomenolo*ie ea va încerca mereu să pună între paranteze experienţa realităţii contin*ente să o ridice la esenţa sa apriorică să o reducă la *eneralitatea abstractă a conceptului. Efort care pare să lase în urmă simplul cuv!nt să-l depăşească în expresivitatea sa concretă. Milosofia realizează astfel transcendenţa conceptului în raport cu limba ce dispare laolaltă cu realitatea suspendată. /ar particularitatea eni*matică a artei şi în primul r!nd cea a poeziei manifestă aceeaşi tendinţă
$
idealizantă însă de data aceasta idealitatea creaţiei se întemeiază pe o reducţie eidetică “îndeplinită spontan" după cum afirmă Husserl. 2eea ce cuv!ntul filosofiei restr!n*e ca urmare a unui proces de reflecţie cuv!ntul poeziei realizează dintr-odată în însăşi “trăirea" experienţei artistice. 2el dint!i ne vorbeşte cu *!ndul care se dispensează de cuv!nt pentru a extra*e din c6iar acest cuv!nt absorbit în sine principiul celor ce există dincolo de reprezentarea conceptuală. >n concept cuv!ntul îşi dă du6ul pentru a lăsa să se întrevadă esenţa necuv!ntătoare esenţa tăcută care doar astfel se poate prezenta. 2el de-al doilea ne vorbeşte cu ceea ce stă pentru sine ca ima*ine a unei realităţi simbolizate. 2eea ce reducţia realizează aici este de fapt nu o ridicare la esenţă ci o sublimare ideală. >n ima*ine cuv!ntul poetic trăieşte o nouă viaţă căci el nu lasă în urmă nimic ci aduce mereu la ceea ce abia cu el urmează să fie. ;stfel că apropierea dintre poezie şi filosofie ) acea alteritate sau non-pertinenţă semantică pe care ambele o postulează faţă de uza,ul comun ori ştiinţific al limbii ) pare să nu fie îndea,uns de solidă pentru a putea anula distanţa dintre ele. “2uv!ntul care J stă K şi cel care dispare în ceea ce nu se poate spune nu sunt oare nişte extreme 7" se întreabă Gadamer. 9i atunci dacă lucrurile stau astfel problema care trebuie pusă este aceea a “modului în care se comportă una faţă de alta aceste două forme de limbă eminente şi totodată contrare ) adică textul poeziei care J stă K în sine şi limba conceptului ce se anulează pe ea însăşi lăs!nd în urma sa orice fel de fapt petrecut". ;bordată dinspre extreme această problemă se va limpezi mai înt!i plec!nd de la limba,ul poeziei lirice iar apoi de la conceptul dialectic. 1. Poezia lirică. Gadamer ia ca exemplu forma radicală a acelei po6sie pure pe care în descendenţa lui allarmB şi a lui AalBrC a teoretizat-o abatele H. IrBmond cu accent în special pe muzicalitatea limbii pe ec6ilibrul creator între sunet şi sens #în Pri6re et "o)'ie, IrBmond afirmă8 “>n sensul ri*uros al cuv!ntului poetul este o voce ) os magna sonaturum ) sau nu este. ;t!t timp c!t cuvintele folosite nu sunt dec!t semne intelectuale nu avem dec!t poezie latentă sau difuză poezie virtuală şi nicidecum poezie adevărată" #Grasset 1(05 p. 14%L cf . şi capitolul 8e catharsis et la magie des vers &. Este cazul cel mai dificil de investi*at căci în această formă
radicală a poeziei lirice se pare că cuv!ntul este într-at!t de cuv!ntător şi deci în cea mai înaltă măsură expresiv şi de sine stătător înc!t se află la cea mai mare distanţă posibilă faţă de cuv!ntul discursului cotidian ori al celui ştiinţific. 'istanţă care instaurează ea însăşi un cuv!nt dă cuv!nt unei plăsmuiri ce constituie “unitatea unui discurs" a cărui semnificativitate se înc6ea*ă în ţesătura pluralităţii sale expresive. 'acă poetul conform aprecierii lui IrBmond este o voce
creaţia lui este o construcţie plurivocă o întretăiere a conotaţiilor care fiecare în parte dezec6ilibr!nd limba,ul comun “ridică" poemul îl face să stea în picioare. >n mod paradoxal doar acest limba, dislocat ori c6iar răsturnat aşază poemul în poziţia ce-i este proprie în locul în care el poate rosti. ntrebările pe care şi le pune Gadamer vizează tocmai unitatea fisurată a unui limba, dizident saturat cultural dar incapabil să vorbească pe înţelesul tuturor. e de-o parte cuv!ntul e luat de fluxul comunicării care îl banalizează îi toceşte semnificaţiile înscriindu-l pe orbita moartă a stereotipurilor. Aina însă nu e a cuv!ntului ci a *!ndirii care în loc să *!ndească pentru a putea vorbi vorbeşte pentru că nu mai poate *!ndi. e de altă parte cuv!ntul poeziei în cazurile extreme se înc6ide în sine căci dorind să fie c!t mai mult cu putinţă sf!rşeşte prin a-şi ermetiza semnificaţiile. El nu mai vorbeşte dec!t pentru sine pentru propria sa *lorie pe care nimeni nu o vede întruc!t nimeni nu e c6emat să o celebreze. >n primul caz avem cuv!ntul obscur înstrăinat de propria sa esenţăL în al doilea cuv!ntul obscur amuţit în slăvirea de sine. >n ambele cazuri unitatea sensului discursului este respinsă pusă în criză. +otuşi afirmă Gadamer “nu se renunţă la unitatea de sens acolo unde este vorbire. Ea este însă condensată într-un mod complex". evenind acum doar la cuv!ntul poetic trebuie să acceptăm că nici c6iar în cea mai ermetică poezie pură unitatea de sens nu poate fi abolită în mod absolut. 2e răm!ne între cuvintele care par să se îndepărteze unele de altele însin*urate în propria lor celebrare 7 ;cel c!mp ma*netic al textului ce le cuprinde pe toate ener*ia pe care o de*a,ă laolaltă în tensiunea aceluiaşi între*. “
5
2eea ce el înseamnă nu e semn a ceea ce spune. Este c6iar ceea ce îl salvează de proza vorbirii şi de retorica proprie căci el nu e liber dec!t în aluzia unei spuneri non-pertinente în su*estia rostirii. 'acă acest cuv!nt nu arată şi nu mărturiseşte dec!t ceea ce este ceea ce el este fiind mai mult dec!t pare să spună se spune mai puţin dec!t lasă a se înţele*e. r tocmai această subînţele*ere îi asi*ură semnificativitatea apariţieiL doar această 6iper-înţele*ere îl lasă să vorbească să stea în sine şi în cuprinsul rostitor al poemului în adăpostul unei ascunderi deschise. 0. )onceptul dialectic. 2e este însă limbă în filosofie 7 'acă putem vorbi de limba filosofiei ne referim cu si*uranţă la lo*ica propoziţiei care nu este cea a pertinenţei semantice proprii vorbirii zilnice. ;le*!nd exemplul dialecticii 6e*eliene Gadamer nu numeşte însă doar un caz extrem al lo*icizării cuv!ntului ci îl extinde la orice tip de discurs filosofic. He*el însuşi a observat că “forma frazei nu are îndem!narea să exprime adevăruri speculative" adică nu are la îndem!nă mi,loace discursive îndea,uns de performante pentru a exprima la urma urmei inexprimabilul. 2ăci ce este un adevăr speculativ dacă nu esenţa lucrului a,unsă la cuv!nt care se rosteşte ca atare în ideea sa reprezentativă #intuitivă& făc!nd lucrul să se arate ca identic cu sine însuşi să se prezinte pe numele său ori*inar 7 3pre exemplu prietenia ori iubirea sunt acele lucruri care se rostesc în fel şi c6ip în retorica zilnică a unei vorbiri ce nu oboseşte să-şi declare cu fiecare prile, ce se iveşte iubirea de sine filo- logia acel cuv!nt îndră*ostit de tot ceea ce seduce numind. Esenţa iubirii însă ori a prieteniei poate fi numită sedusă prin cuv!ntul ce se adresează celui iubit prietenului pe care îl invocăm 7 'acă doreşte să-şi respecte menirea filo sofia nu poate fi dec!t contemplare a ceea ce nu poate rosti speculaţie adică reflectare a unui
ori*inar de dincolo de cuv!nt. >nseamnă că adevărul speculativ o*lindit în limba filosofării nu poate fi iubit dec!t cu înţelepciune întruc!t neav!nd nume şi adresă deci nici loc stătător al destinaţiei el nu poate fi c6emat la rostire.
4
de*rabă rodul unei reflectări eidetice al unui raport speculativ în care *!ndirea lucrului nu este nu poate fi - altceva dec!t reprezentare a ceea ce în lucru se propune inteli*ibilului ca fenomen vizibil sesizabil şi interpretabil în apariţia sa concretă. Este un alt fel de a spune că ori*inarul prieteniei nu există dec!t într-un fel de cuv!nt mut ce aduce însă la articulare toate cuvintele ce rostesc prietenia la fel cum esenţa iubirii se oferă doar în acea ad!ncă înţelepciune a vieţii care însufleţeşte fiecare *las prin care iubirea e adusă la viaţă. n acest sens limba nu este dec!t locul unei arătări pe care nu o poate arăta celebrarea unei apariţii de neatins în aparenţa a ceea ce vorbeşte. În al doilea rnd ambele cuvinte cel poetic şi cel filosofic “se pot rata pe sine" altfel spus pot să decadă în c6iar ceea ce doresc să depăşească. ;stfel limba poeziei nu se mai prezintă pe sine ca noutate absolută a rostirii ci reia ceea ce a fost de,a spus în alt loc al ivirii poetice ori se lasă ademenită de vocabulele retoricii cotidiene. =a fel limba filosofiei se poate împotmoli în ar*umentaţia lo*ică ori în sofistica *oală c!şti*!nd o iluzorie ri*oare dar pierz!nd înţelepciunea iubitoare a lo*osului.
F
rostitoare. În al treilea rnd cele două modalităţi ale discursului nu pot fi “false". 2ine ar dori să le ec6ivaleze măsura de adevăr cu ceva existent în afara lor nu ar face dec!t să forţeze o adecvare imposibilă. +rebuie adău*at însă că ele nici “adevărate" ca atare nu sunt. 26iar dacă adevărul luminează în vorbirea specifică fiecăreia el nu se arată ca esenţă ori*inară a-nonimă ci ca strălucire ce îl vizează. rin urmare adevărul nu c6eamă prezenţa ne*răită a luminii înseşi ci ocroteşte luminarea veşnicei sale puneri în absenţă.
(III+ EXPERIEN-A ESTETICĂ ŞI CEA RELI2IOASĂ
“2a orice fel de experienţă trăirea poetică precum şi cea reli*ioasă resimt nevoia cuv!ntului". 'acă poezia este confi*urarea *răitoare pe care o ia manifestarea unui cuv!nt creator care se arată pe sine teolo*ia este şi ea cuv!ntare despre 2uv!nt vorbire în care se revelează ceea ce ea spune. roblema care se ridică este aceea de a şti dacă înt!lnim în ambele cazuri acelaşi cuv!nt care ne vorbeşte în feluri diferite spun!nd însă în esenţă acelaşi lucruL sau este vorba de două experienţe distincte care se exprimă în moduri diverse ale discursului spun!nd în esenţă fiecare în parte altceva. entru a înţele*e această problemă în adevărata ei natură trebuie să scoatem la lumină faptul că ea implică o anumită pre-înţele*ereL este deci o problemă prin excelenţă 6ermeneutică. 'iscursul poetic şi cel reli*ios sunt fixate în texte în*6eţate într-o scriere care necesită să fie înţeleasă. >nţele*erea nu face altceva dec!t să c6eme textul la vorbireL dificultatea unui text este exorcizată tocmai prin faptul că înţele*erea face textul să vorbească din nou. ;spect care nu clarifică în nici un fel problema ci dimpotrivă o ad!nceşte. un!ndu-ne întrebarea “cine vorbeşte aici 7" poezia şi reli*ia ne dau fiecare răspunsul său propriu. +extul poetic vorbeşte de la sine şi reuşeşte să o facă prin arta scrieriiL el este creator de vorbire. +extul reli*ios slu,eşte cuv!ntul ;ltuia care vorbeşteL el este investit cu darul vorbirii. ;vem de-a face după Gadamer cu două *enuri de texte eminente unul literar #în sens lar*8 poetic& iar altul sf!nt #în sens lar*8 reli*ios&.
(
1. 9e(tul eminent literar 7poetic . “+extul eminent este unul pe care îl citim ca text aşa înc!t suntem direcţionaţi #:& asupra faptului că J stă scris K". >n plus însă faţă de această definire a textului în *eneral textul literar este ceva “ţesut din fire în aşa fel înc!t are coeziune în el însuşi" o izotopie proprie care îi asi*ură autonomia. @n astfel de text nu trimite înapoi către ceva rostit nu vizează o spunere pre-existentă în realitate ci se rosteşte pe sine însuşi. Aizarea sa nu e alta dec!t ceea ce el spune din momentul în care începe să spună. >n acest sens textul literar este un început o ori*ine absolută a spunerii ca atare o mereu proaspătă noutate. >nţele*erea unui astfel de text se confruntă cu un de+la+sine+înţeles care face ca textul să “ţină" să fie de sine stătător cu alte cuvinte ea se confruntă cu o libertate. =ibertatea pe care şi-o aro*ă textul este c6iar aceea a creativităţii. 2eea ce pare să vină în contradicţie cu afirmarea adevărului8 “ce fel de pretenţie la adevăr e aceasta dacă se însoţeşte cu libertatea născocirii 7" 2e fel de adevăr survine în creaţia textuală dacă aceasta e liberă să plăsmuiască orice 7 r creaţia poetică vrea să vorbească cu sens despre ceva adevărat “mărturiseşte ceva ce ţine să fie adevărat". Este ceea ce Gadamer numeşte non+distincţie estetică ori hermeneutică prin care după cum am amintit şi în alte ocazii se realizează trans-apariţia reprezentatului în reprezentare #în ;ntuiţie şi plasticitate Gadamer precizează8 “>n experienţa artei trebuie să păstrăm îmbinarea aspectului formal cu cel de conţinut. ;cesta este sensul nondistincţiei estetice"&. 2eea ce înseamnă că adevărul #sau ceea ce se spune pe sine ca adevăr& se creează în c6iar spunerea în care el devine vizibil. ;rătarea sa este tocmai prezenţa care îl înfăţişează ca fiinţă vie vorbitoare. 2eea ce ne satisface şi ne împlineşte din punct de vedere estetic nu este o confi*urare formală ci un conţinut de sens care ne vorbeşte ni se adresează întrun limba, care e însuşi cel al înţele*erii noastre. 'acă raportăm tot ceea ce am spus la tradiţia mitică se pare că asistăm la o unitate indisolubilă între discursul poetic şi cel reli*ios. iturile trimit întotdeauna dincolo de ceea ce spun. ;ceastă trimitere dincolo se realizează în rimul r!nd în însuşi specificul mitului acela de a povesti. ; povesti înseamnă a prezenta fapte mereu noi prin intermediul unui act lin*vistic inepuizabil. 2el care povesteşte vorbeşte despre ceva ce nu se termină ceva ce se reînnoadă fără încetare pe acelaşi fir narativ. 2eea ce se înt!mplă trece în povestire astfel înc!t ceea ce se povesteşte se înt!mplă ca atare apare ca înt!mplare ce se comunică. 'acă însă în cazul miturilor povestirea vorbeşte despre o intervenţie divină cuv!ntul vizează ceva situat dincolo de sine. Teul nu vorbeşte în cuv!ntul care îl povesteşte ci este vorbit arătat drept ceva ce nu inspiră
5
vorbirea ci îi aşteaptă c6emarea. >n al doilea r!nd trimiterea dincolo ţine de invocare sau de numire. r a invoca în ceea ce povestim înseamnă a numi ceva ce nu suntem noi a c6ema pe nume o prezenţă care nu este presupus să apară dec!t în urma acestei interpelări. ;t!t povestirea c!t şi invocarea arăt!nd dincolo de ceea ce spun par să confirme afirmaţia că mitul împleteşte discursul poetic cu cel reli*ios. 'ar în acest caz nu se înfăptuieşte dec!t un pas spre literatură adică spre opera al cărei cuv!nt nu povesteşte dec!t pentru a se povesti. 2uv!ntul poetic este unic şi incomparabil deoarece el nu realizează o trimitere dincolo nu trece înţelesul ) şi înţele*erea ) spre ceva ce nu este el. 'acă mitul se înrudeşte cu literatura prin specificul narativ el aparţine de reli*ie prin faptul că vizează o prezenţă transcendentă. El nu arată realitatea ca şi cum ar fi altceva ci un alt fel de realitate. 'e aceea Gadamer afirmă că “pasul spre J literatură K pe care îl face o atare tradiţie mistică şi poetică #:& este pasul de la povestirea de mituri la operă". Este c6iar pasul care desparte discursul mitic de cel literarL în timp ce componenta narativă va 6răni ima*inaţia creatoare de universuri ficţionale latura invocaţională stă în miezul oricărei înt!lniri OerC*matice cu divinul. ;mbele aspecte ce desc6id căi diferite răspund de fapt unor nevoi profunde ale omului8 nevoia de a se povesti şi aceea de a se transcende. roblema însă care răm!ne este de a şti “ce este implicat propriu-zis în faptul că ceva devine J literatură K că altfel spus a devenit într-at!t operă sau text înc!t poate fi făcută să vorbească ca atare ca J literatură K" 7 roblema este prin urmare de a şti ce face ca un text să devină autonom să vorbească şi să se propună ca eminent. r eminenţa textului este str!ns le*ată de idealitatea literaturii. +extul creat văzut ca ergon ca operă dob!ndeşte un caracter ideal în raport cu realizarea sa ca atare dar şi cu orice realizare compre6ensivă a sa. +extului aflat în ipostaza sa ideală de realizare ca operă nu îi corespunde nici un vorbitor8 autorul a încetat să mai existe cititorul său ideal nu se va naşte niciodată. ;stfel înc!t el e sin*urul care vorbeşte sin*ura fiinţă *răitoare ce depune mărturie despre propria sa fiinţare. Gadamer desprinde din idealitatea textului de sine vorbitor o concluzie *enerală8 “idealul unei asemenea deveniri *răitoare a textelor ca texte include ca ultimă consecinţă intraductibilitatea".
sintactice cu armonia unităţii de sens a discursului. 2eea ce nu înseamnă o evaporare a “realităţii" sale în spatele unei presupuse idealităţi “supra-reale"L unificarea sensului şi sunetului
51
creează acea realitate ideală în care ceea ce apare şi semnifică este c6iar ceea ce vorbeşte într-un fel de suspensie fenomenolo*ică a vorbirii în tăcerea elocventă a esenţei în care totul tinde să se resoarbă. ;stfel înc!t idealitatea textului literar este eminenţa sa simbolică acea pre*nanţă sublimă şi *ratuită ce îşi sfidează deopotrivă creatorul şi interpretul. 0. 9e(tul eminent doveditor 7religios . Este vorba de 3criptură textul sf!nt înţeles ca document autentic #'r#unde& al revelaţiei divinului. >n textul cărţii sfinte nu înt!lnim o raportare *enerală la universalitatea divinului #precum în reli*iile mitice ale antic6ităţii& ci relatarea unei istorii pe care revelaţia o atestă şi o autentifică #lucru valabil pentru toate cele trei reli*ii monoteiste abra6amice ale 2ărţii8 iudaism creştinism islamism&. ai mult însă dec!t un simplu document atestator 3criptura #în speţă Aec6iul +estament& pretinde a fi 2uv!ntul lui 'umnezeu 2uv!nt care impune şi cere credinţa într-o le*e ce leagă pe credincioşi într-o comunitate reli*ioasă. 'e aceea pentru iudei +extul sf!nt este un document întemeietor dovada autentică a începutului tradiţiei. 2u totul altfel se prezintă însă n acest sens buna-vestire este o bine-cuv!ntare o bene-dicţie buna rostire despre supremul Iine. 2onsecinţa 6ermeneutică pe care Gadamer o deduce din acest caracter specific mesa,ului evan*6elic este absoluta sa oferire adresa cu care este investit desc6iderea către toţi cei ce i se desc6id. >n acelaşi timp mesa,ul trebuie transmis propovăduit şi deci oferit înţele*erii. ; transmite #ausrichten& înseamnă aici a îndrepta ceea ce este str!mb a înălţa la dreapta credinţă şi slu,ire a îndeplini în spirit ceea ce spune litera cuv!ntului. 3pun!nd că mesa,ul transmis este oferit înţele*erii spunem de fapt că sensul nu numai că trebuie să a,un*ă la destinatarul său ci îl pătrunde cu tot ceea ce îi oferă marc!ndu-i destinul însemn!ndu-i viaţa pe care o înalţă şi o investeşte cu un nou înţeles. >n acest caz putem spune într-adevăr că rostul cuv!ntului
50
propovăduit este rostuirea “traducerea" sa în înţele*erea tuturor. 'e aceea “o traductibilitate universală Pşi am adău*a o compre6ensiune universală n.n.Q aparţine esenţei mesa,ului creştin". r ceea ce se transmite în acest mesa, este un conţinut de sens paradoxal un scandal lo*ic. 2eea ce se propune înţele*erii sfidează aşteptarea firească a unui adevăr ce se pre-dăL. înţelesul mesa,ului creştin se pune în înţele*ere ca adevăr ce dă de înţeles ce lasă să se înţelea*ă. unerea aceasta în compre6ensiune este donaţia prin care adevărul se prezintă ca sub-înţeles ca stranietate a sensului celor vestite. 2uv!ntul propovăduit trebuie astfel interpretat în interioritatea celui ce îl primeşte şi îl rosteşte. 2uv!ntul transmis este deja interpretat deja înţeles în măsura în care în el vorbeşte un adevăr nealterabil acceptat ca atare. Hermeneutica creştină culminează cu înţele*erea cuv!ntului credinţei cu asumarea unei fă*ăduinţe ce se rosteşte ca m!ntuire. 2redinţa nu poate fi înţeleasă dec!t în sensul 6arului adică prin participarea la lucrarea naturii divine în noi. “;cest lucru afirmă Gadamer este îndreptat împotriva oricărei aşteptări a naturii umane" căci ceea ce natura umană aşteaptă în mod firesc nu este ceea ce în ea o aşteaptă8 o altă natură divină care c6eamă şi se lasă c6emată care dă sens rostirii şi cere să fie rostită. Exi*enţa creştină fundamentală înseamnă postulare a unei alterităţi în şi pentru care toate valorile lumii apar sărăcite. 'ar ceea ce este astfel împuţinat este oarecum absorbit şi transfi*urat convertit nu la un adevăr pe care cuv!ntul îl spune ci mai de*rabă la o mărturie cu neputinţă de ocolit. 2uv!ntul credinţei este crezut pentru că el depune mărturie mărturiseşte o adeziune şi în acelaşi timp stă ca dovadă. Este ceea ce îl diferenţiază de cuv!ntul poetic ce nu se dovedeşte dec!t pe sine. ;m putea spune că idealitatea cuv!ntului reli*iei este însăşi credinţa în ceea ce el dă de înţeles trezind la o nouă înţele*ere. +otuşi at!t teoria artei c!t şi fenomenolo*ia reli*iei vorbesc despre simbol ca semn în care ceva recunoscut a,un*e la reprezentare. ;m văzut că simbolul este un intermediar prin care cunoaşterea noastră este trimisă spre ceva pe care îl re-cunoaşte.
5%
frumuseţii ei ci precaritatea acestei lumi sărăcia şi pătimirea acestei vieţi. 2uv!ntul creştin fisurează viaţa o pune în criză o expune asumării m!ntuitoare a morţii. 3pun!ndu-ne “acesta eşti tu U" arta ne prezintă desc6iderea vieţii spre ceea ce în ea şi în ad!ncul omului nu încetează să se rostească. >n acelaşi “acesta eşti tu U" însă creştinismul ne arată ima*inea răsturnată a vieţii amuţite în păcat şi răscumpărate de cuv!ntul lui /isus. entru artă c6ipul omului este un simbol în care ne recunoaştem umanitatea creatoareL pentru creştinism ecce homo este o recunoaştere a naturii create. =e*!nd acum cele spuse de conceptul de semn luat în înţelesul său reli*ios putem afirma că textul sf!nt se adresează credinciosului împărtăşindu-i un semn. ;ctul prin care semnul este destinat celui ce crede este o semn-ificare personală a mesa,ului transmis. “3emnul este ceva dat numai aceluia care e în stare să-l ia ca atare" în natura sa incontestabilă de arătare. Heraclit spunea în fr. (% că “zeul din 'elp6i nici nu vorbeşte nici nu tăinuieşte nimic ci arată". ;rătarea semnică nu este o vorbire dezvăluitoare dar nici o întăinuire absolută ci aducerea la vedere a ceea ce trebuie văzut. ;rătarea în dublul ei sens de indicare şi de apariţie trimite către ceea ce arată înfăţiş!nd vederii nu prezenţa în sine ci sensul în care ceva este adus la prezenţă calea pe care ceva vine şi se prezintă sur-vine în înt!mpinarea privirii. >n esenţa ei arătarea este adresare desemnare şi destinare adică semnificare. 26iar dacă în artă ceea ce se arată este o mărturie ce vesteşte propria sa apariţie această recunoaştere răm!ne o experienţă diferită de recunoaşterea semnului reli*ios niciodată arbitrar şi nemotivat întotdeauna arătător adică purtător al unui mesa, de dincolo de el şi păstrător al unui sens transcendent. adicalitatea ofertei sale nu este dec!t în aparenţă virtutea inovatoare a artei.
5$
TEXTE PENTRU SEMINAR
;'/;< ;/<
HERMENEUTICA LUI MIRCEA ELIADE
De&ii/i! *ermee$ti#ii 2onceptul de 6ermeneutică în definiţia lui ircea Eliade reface de fapt etapele fundamentale ale acestei discipline8 iniţial sacră de interpretare a voinţei zeilor şi “mesa,elor" divine oculte #oracole profeţii declaraţii criptice ermetice& apoi profană8 ,uridică filolo*ică literară de exe*eză textuală în sens tot mai lar*. +raiectoria va fi în esenţă aceeaşi8 6ermeneutica lui ircea Eliade începe prin a se supune vocaţiei sale ori*inare8 interpretarea şi clarificarea fenomenelor reli*ioase pentru a se desc6ide treptat ) prin implicaţie latentă sau directă ) spre totalitatea fenomenelor spirituale artistice literare etc. biectul esenţial este definit cu deosebită claritate8 “/lustrarea posibilităţilor unei 6ermeneutici a universurilor reli*ioase ar6aice şi populare altfel spus a creaţiilor spirituale lipsite de expresii scrise şi în *eneral de criterii cronolo*ice valabile". ;ceste “universuri reli*ioase" sunt constituite ) în terminolo*ia autorului ) din “6ierofanii"8 “manifestări ale sacrului exprimate în simboluri mituri fiinţe supranaturale". Menomene percepute de 6ermeneutul modern sub formă de “structuri" ca elemente solidare ale unui “limba, prereflexiv ce necesită o 6ermeneutică particulară". ;nsamblul acestor investi*aţii reprezintă “6ermeneutica sistematică a sacrului şi a manifestărilor sale istorice" # 1e "almo(is = -enghis+>han aris
5
1(4 p.11L 8a nostalgie des origines aris 1(41 p.( 1$&. 2eea ce ircea Eliade va numi “metoda mea 6ermeneutică" # ?ragments d@un journal aris 1(4% p.54& urmează deci a fi extras clarificat şi definit din totalitatea aplicaţiilor sale practice care acoperă ) lucrările 9rait6 d@histoire des religions şi 0istoire des cro
) între*ul domeniu al morfolo*iei şi fenomenolo*iei reli*ioase. >ntreprindere considerabilă pasionantă cu puţine ec6ivalenţe în epoca actuală. ;cesta fiind punctul de plecare al unui proces complex de cristalizare şi sistematizare nu vom fi surprinşi constat!nd în acelaşi timp şi o oarecare instabilitate terminolo*ică şi deci semantică. 9i la ircea Eliade #şi la mulţi alţi contemporani& noţiunile de “6ermeneutică" “exe*eză" “descifrare" “interpretare" “înţele*ere" etc. sunt oarecum sinonime în orice caz solidare şi circulare. 3e pot desprinde totuşi două sensuri ma,ore am spune privile*iate ale 6ermeneuticii eliadeşti8 1. 2reaţie şi tradiţie a sensurilor textelor sacre 6ermeneutica urmărind dezvăluirea înţelesului realităţii ultime implicate în totalitatea textelor de această cate*orie # 0istoire des cro
0. etodă de studiere a acestor sensuri efortul or*anizat de a “surprinde mai puţin imperfect valorile reli*ioase ale societăţilor preistorice" # 1e "almo(is = -enghis+>han p.11&. Hermeneutica va fi deci şi pentru ircea Eliade “arta" metoda sau “ştiinţa" “descifrării" semnificaţiilor reli*ioase şi de orice altă natură. ;ccepţie curentă “clasică" în acelaşi timp “elementară" şi “inevitabilă".
“clarificare" a “textelor" metodă ce se cere ea însăşi “descifrată" şi “clarificată" at!t în cauzalitatea c!t şi în mecanismul său obiectiv de funcţionare.
55
oate fi reamintit în trecere că astfel definită 6ermeneutica se menţine încă la nivelul IoecO6 'ilt6eC Iultmann #;u*ust IoecO6 3nc
Iultmann 1as Problem der 0ermeneuti# 1( in -lauben und !erstehen +Wbin*en 1(F // pp.011-010& cu prelun*iri şi în sfera actuală de activitate a lui ircea Eliade #26arles H. =on* 8e sens de l@oeuvre de Bircea 3liade pour l@homme moderne in 8@0erne %% X 1(4F p.00$&. Ea
implică postulatul următor8 orice descifrare este accesibilă cunoaşterii orice întrebare pusă oricărui text poate primi un răspuns deci 6ermeneutica este în mod esenţial posibilă. HansGeor* Gadamer insistă îndelun* asupra acestui punct capital # 1ie 'niversalitAt des hermeneutischen Problem in >leine Schriften +Wbin*en 1(54 / pp.14-1F& ce desc6ide
drumul 6ermeneuticii totale8 o metodă de cuprindere sistematizare şi descifrare a totalităţii creaţiilor spirituale a universalităţii spiritului uman. /deea unei “6ermeneutici universale" este dealtfel implicată la acelaşi filosof # 4hetori#$ 0ermeneuti# und ;deologie#riti# in op.cit. / p.11%& în mod direct precum şi în întrea*a activitate 6ermeneutică a lui ircea Eliade. El aparţine fără îndoială aceleiaşi familii de spirite. Aom constata pe parcursul analizelor noastre că 6ermeneutica *!nditorului rom!n se extinde prin extrapolare de la analiza fenomenului reli*ios la cel spiritual artistic şi literar în totalitatea aspectelor sale semnificative. Este deci *reşit a spune că 6ermeneutica lui ircea Eliade are drept obiect doar mitul şi simbolul. Ea cuprinde şi premise ale unei 6ermeneutici filosofice. ircea Eliade contestă că obiectivul său principal ar fi întemeierea unei antropolo*ii filosofice personale. reocuparea prioritară fundamentală răm!ne în permanenţă doar instituirea unei “metode 6ermeneutice" de valabilitate universală. 'efiniţia “6ermeneuticii totale" la ircea Eliade trebuie deci extinsă de la orice tip de sacralitate la orice tip de creaţie spirituală sacră sau profană.
Iter"ret!re! 'efiniţia 6ermeneuticii se confundă ) teoretic şi practic ) cu definiţia interpretării noţiuni de fapt sinonime at!t prin tradiţie terminolo*ică şi culturală c!t şi prin accepţiile lor curente actuale. entru a ne limita numai la sfera de referinţe familiare lui ircea Eliade vom reaminti că pentru aul icoeur ) sin*urul 6ermeneut francez care a asimilat metoda
54
*!nditorului rom!n ) “6ermeneutica propriu-zisă" constă în “interpretarea aplicată de fiecare dată unui text particular" sau cu o formulă şi mai concisă8 “ştiinţa interpretării" # 8e conflit des interpr6tations aris 1(5( p.0($ %11L idem 1e l@interpr6tation. 3ssai sur ?reud aris 1(5
p. %&. Hermeneutica reprezintă ) pentru a da o definiţie foarte *enerală ) teoria şi metodolo*ia interpretării textelor şi surprinde oarecum faptul că ircea Eliade pare să disocieze două noţiuni în realitate sinonime în orice caz strict conver*ente. El vorbeşte de pildă într-un loc de “interpretări şi 6ermeneutici scolastice" # 9rait6 d@histoire des religions aris 1(5$ p.1%0& fără a se înţele*e bine dacă este vorba de o disociere reală noţională şi metodolo*ică sau doar de o simplă redundanţă terminolo*ică. 'escifrarea textelor şi în *enere a oricăror materiale presupune interpretarea lor. 'e unde întrea*a strate*ie a 6ermeneuticii care constă din stabilirea unor principii valabile de interpretare în funcţie de o serie de criterii precise. >n acest punct crucial 6ermeneutica se desparte de orice alte “metode" posibile de interpretare. Ea stabileşte condiţiile obiective cele mai *enerale ale interpretării “modelul" său obiectiv de funcţionare. 3in*ura dificultate în cazul lui ircea Eliade stă în descoperirea principiilor obiective stabile *enerale şi universal valabile pe care acesta le foloseşte. 26iar dacă ideea nu este puternic subliniată în opera savantului rom!n este evidenţa însăşi că 6ermeneutica modernă nu face dec!t să continue şi să perfecţioneze cu mi,loace documentare şi instrumente tot mai fine o tendinţă de fapt ori*inară. 2eea ce nu poate să nu pună conştiinţei ştiinţifice şi filosofice moderne încă o dată întrea*a problemă a validităţii 6ermeneutice. etoda nu este lipsită de dificultăţi vec6i şi noi unele semnalate lucid şi de ircea Eliade. ulte din aceste dificultăţi îşi fac apariţia încă din antic6itate odată cu exe*eza evan*6eliilor “autentice". ri*en scoate în evidenţă ) printre primii ) obstacolele stabilirii “adevărului istoric" în interpretările neo-testamentare #şi nu numai în astfel de cazuri&. ;ceeaşi întrebare ) drapată în mari falduri filosofice ) răsare maliţios şi azi adresată uneori în mod direct lui ircea Eliade însuşi. eapare deci mereu problema “obiectivităţii" istoriei reli*iilor şi a etnolo*iei 6ermeneutice dificultate ma,oră pe care ircea Eliade n-o eludează. 'impotrivă el pune în mod desc6is c6estiunea “validităţii" 6ermeneuticii pe care o practică # ;mages et s
necontroversabile corecte pe scurt obiective. ;ceeaşi orientare caracterizează de fapt întrea*a
5F
6ermeneutică actuală8 aul icoeur #referinţă esenţială în cazul lui ircea Eliade& distin*e între interpretarea “subiectivă" şi “obiectivă"8 situarea interpretului în însuşi sensul de interpretare indicat de text # Cu@est+ce %u@un te(teD in 0ermeneuti# und 1iale#ti# +Wbin*en 1(4 // p.1(F&. serie întrea*ă de 6ermeneuţi an*lo-saxoni refuză orice altă interpretare a interpretării8 ea nu poate fi dec!t “corectă" “validă" “autentică" etc. >ntrebarea esenţială răm!ne nu mai puţin desc6isă8 care sunt criteriile “validităţii"7 condiţie esenţială ) după ircea Eliade ) este în primul r!nd situarea permanentă în planul de referinţă al textului interpretat considerarea sa în orizontul său specific cu excluderea oricăror altor perspective puncte de vedere etc. Aec6iul şi solidul principiu al disocierii valorilor poate fi invocat în aceeaşi ordine de idei şi cu aceeaşi eficienţă8 “Este esenţial să înţele*em bine planul în care se desfăşoară opera alc6imiştilor" # ?orgerons et alchimistes aris 1(44 p.14$ 14F&. Maptele reli*ioase ori metaforice nu pot fi interpretate în termeni psi6olo*ici. ;cest principiu 6ermeneutic de bază este *eneral acceptat şi îndelun* subliniat8 nici un text nu poate fi interpretat dintr-o altă perspectivă dec!t cea ori*inară şi ori*inală. rice fenomen #reli*ios etc.& supus exe*ezei trebuie considerat “în sine" adică în el însuşi “ca un univers spiritual de sine stătător" în specificitatea elementelor esenţiale raportat la propriile sale structuri. Miecare “document" urmează a fi înţeles în el însuşi pentru ceea ce semnifică el în fiinţa sa. /ată de ce este necesară eliminarea oricăror confuzii de planuri şi puncte de vedere. Hermeneutica nu poate fi operativă şi concludentă dec!t dacă studiază fenomenele #în acest caz reli*ioase& “în propriul lor plan de referinţă" numai dacă se analizează un mit în “cadrul de referinţă care este al său" în funcţie de valorile sale specifice. a doua condiţie este concilierea validităţii şi a pluralităţii interpretărilor luarea unei decizii le*itime în cazul diver*enţei fixarea criteriului de arbitra, al conflictului interpretărilor. ircea Eliade acceptă fără nici o dificultate polivalenţa inevitabilă a interpretărilor8 mitul de pildă reprezintă şi pentru el o realitate culturală extrem de complexă care “poate fi abordată şi interpretată din perspective multiple şi complementare" # *spects du m
5(
oferit ) între altele ) de pluralitatea şi competiţia doctrinelor budiste. 'espre creştinism s-ar putea spune exact acelaşi lucru. rincipiul polivalenţei interpretărilor ) at!t de curent şi în “noua critică" ) este admis de mult at!t în 6ermeneutica ar6etipurilor simbolurilor şi miturilor c!t şi în cea filosofică actuală şi ircea Eliade îl putea înt!lni în afara propriei experienţe de fapt oriunde8 la 2.G.Nun* şi 26. RerBnCi # ;ntroduction = l@essence de la m
toate principiile şi procedeele. metodă întrutotul clasică redescoperită în mod inevitabil este încadrarea noii interpretări într-unul din tipurile sale tradiţionale pe deplin cristalizate încă în Evul mediu8 literală ale*orică morală ana*o*ică #mistică&. astfel de încadrare operează prin ea însăşi o triere 6ermeneutică esenţială în baza unui criteriu fundamental şi exclusiv. Există indicii precise că ircea Eliade procedează uneori în acest mod. El admite că interpretarea poate fi “dublă" alteori “ale*orică". pţiunea impune prin ea însăşi o sc6emă stabilă şi reductivă de interpretare. /nterpretarea ale*orică este de re*ulă dată tradiţională şi 6ermeneutul modern nu face dec!t să şi-o însuşească. +ipurile clasice de interpretare sunt prin definiţie do*matice teolo*ale sacralizate de doctrina conciliilor etc.#Emilio Ietti 9eoria generale della interpretatione ilano 1( // pp. F54-FF&. 'e îndată ce interpretările reli*ioase sunt libere rezultatele devin diver*ente şi incontrolabile. ircea Eliade recunoaşte ) ca istoric ) realitatea acestei situaţii. El ştie că orice interpretare “*reşită" do*matic “falsă" este prin definiţie “eretică". 'ar ca 6ermeneut primatul liberului examen i se impune cu necesitate. ai mult8 aceeaşi experienţă istorică îi spune că există nu numai un conflict inevitabil şi permanent al interpretărilor dar şi ierar6ii şi valorizări necesare nu mai puţin ,ustificate istoric. @nele interpretări privile*iate preferenţiale elimină
4
orice oscilare 6ermeneutică8 “interpretarea *enială" înlătură de pildă comentariile rivale inferioare şi fixează doctrina. 'ar criteriul fundamental de selecţie critică de ierar6izare şi valorizare al interpretării constă ) după ircea Eliade ) în caracterul său coerent şi sistematic în lo*ica sa structurală imanentă. Aaliditatea este mai presus de orice ) după cum vom vedea ) o problemă de coerenţă şi conver*enţă.
Se' şi 'emi&i#!/ie 2ondiţia şi obiectul 6ermeneuticii lui ircea Eliade ca şi ale oricărei 6ermeneutici dealtfel este ) după cum s-a putut constata şi p!nă acum ) existenţa şi clarificarea semnificaţiei noţiune-c6eie care cere c!teva precizări şi un scurt comentariu. bservăm şi cu acest prile, o oarecare oscilaţie terminolo*ică ) dealtfel *eneralizată ) existentă de această dată între noţiunile de “sens" şi “semnificaţie". Sensul după cum rezultă dintr-o serie de texte şi contexte este de cele mai multe ori definit ca orientarea *enerală înţelesul fundamental esenţial *lobal al unui “text". Semnificaţia exprimă la r!ndul său una dintre condiţiile atestate sau posibile ale sensului esenţial ec6ivalentă cu una dintre interpretările “semantice" ale “textului" #mit simbol etc.&. =a aul icoeur înt!lnim o distincţie analoa*ă8 sensul este relaţia interioară a unei structuri care spune ceva la nivelul textuluiL semnificaţia este reluarea şi asimilarea acestui sens în conştiinţa unui cititor subiect etc. >n multe alte împre,urări cele două noţiuni devin implicit sinonime situaţie care precizează şi mai mult definiţia 6ermeneuticii ca metodă de descifrare a sensurilor sau semnificaţiilor. han p.1%1&. 3ens “spiritual" “latent" “tradiţional" vrea să spună în mod esenţial sens ma*ic
metafizic profetic tot ceea ce exprimă o semnificaţie ocultă sacră transcendentă. ;mintim în mod intenţionat aceste definiţii unele mai vec6i pentru a demonstra continuitatea şi coerenţa
41
unui sistem de *!ndire. 3acralitatea mistic-ma*ică este prin definiţie “ad!ncă" “profundă". 'e unde în formulările mai recente o preocupare constantă de a descifra “semnificaţiile profunde" “în repetate r!nduri camuflate de*radate sau uitate" # 8e sacr6 et le profane aris 1(5 p.55& i.e. esenţiale absolute ultime. ; pune în lumină semnificaţii înseamnă a face referinţă la o
“realitate absolută". 3emnificaţia revelă în ultimă analiză realitatea ultimă. entru mentalitatea mitic-mistic-ma*ică #obiectul privile*iat al 6ermeneuticii lui ircea Eliade& aceasta nu poate fi dec!t transcendentă şi “sacră" #9rait6 d@histoire des religions p.1$%&. 'acă 6ermeneutica a devenit şi continuă să fie o necesitate esenţială faptul decur*e din împre,urarea ) surprinsă şi definită încă din antic6itate ) că miturile şi în *enere orice fenomen reli*ios nu pot fi pe deplin înţelese în sensul lor literal că ele au în mod inevitabil “semnificaţii ascunse" “subînţelese" # h
“secretul" le determină vor fi cu at!t mai bo*ate 6ermeneutica va fi cu at!t mai activă şi mai necesară cu c!t aceste “secrete" vor fi mai numeroase mai ad!nci mai eni*matice. 'ealtfel totul începe ) la nivelul mentalităţii primordiale ) prin a fi secret misterios eni*matic iniţiatic. Hermeneutica nu este dec!t prelun*irea şi consecinţa unei astfel de situaţii. Ea ne pune permanent în epoca modernă în faţa unor semnificaţii “uitate denaturate ne*li,ate" “camuflate de*radate" ce urmează a fi descoperite şi interpretate. 3ens ascuns uitat secret ocult #acest ,oc de cvasisinonime este inevitabil& înseamnă în acelaşi timp sens “primordial" sau “ori*inal" #Y ori*inar&. 3emnificaţia primară primordială este în mod necesar ascunsă deoarece condiţia sa ori*inară nu poate fi dec!t latentă şi obscură. Ea se defineşte în acelaşi timp printr-o indeterminare potenţială dinamică. 2eea ce nu exclude ba
40
c6iar implică esenţialitatea calitatea sa de “adevăr" fundamental autentic. 'omeniul semnificaţiilor profunde este sfera adevărurilor “ascunse" “ermetice". >ntrebarea 6ermeneutică esenţială va fi deci ) şi pentru ircea Eliade ) următoarea8 care este “adevărata semnificaţie" ce înseamnă “adevărata semnificaţie" a unui fenomen sau comportament reli*ios7 9i prin extensiune a oricărui fenomen eveniment sau text. roblemă cu at!t mai dificilă cu c!t preocuparea 6ermeneutică ma,oră priveşte deopotrivă sensurile imediate literale limpezi şi cele obscure opace oscilante. ircea Eliade pare să nu-şi dea seama ) în orice caz el nu-şi pune această problemă ) că interpretarea corectă a textelor clare este la fel de dificilă uneori c6iar mai dificilă dec!t a celor confuze ambi*ui sau “secrete". 'ar orientarea spiritului său este predominant “esoterică" nu “exoterică". >n orice caz postulatul implicat de esenţa oricărei 6ermeneutici este existenţa semnificaţiei sau sensului “adevărat" absolut “veritabil" clar sau opac. ;cesta nu poate fi accesibil şi descifrabil #deci definit şi descris& dec!t printr-o expertiză 6ermeneutică adecvată. “;devărat" “primordial" şi “ori*inar" devin în consecinţă noţiuni sinonime şi 6ermeneutic solidare încă de la 3c6leiermac6er # 0ermeneuti# Heidelber* 1(5F p.5$& pentru care sensul “profund" şi “intern" al textelor şi acţiunilor formează obiectul însuşi al disciplinei. 3ensul “adevărat" devine din acest motiv şi sensul “central" al operei introduc!nd şi un principiu de ierar6izare a semnificaţiilor8 ma,ore #centrale& minore #subsidiare&. ;ceeaşi concepţie în diferite variante verbale #“sens fundamental" “best meanin*"& este reafirmată şi în lucrări de apariţie recentă #Emilio Ietti op.cit . / 0 pp. %50-%5%&. 3untem acum mai bine pre*ătiţi să înţele*em orientarea *enerală a 6ermeneuticii lui ircea Eliade foarte tradiţională dealtfel. Ea este solid articulată în realitatea fundamentală a semnificaţiei considerată ca ansamblul reprezentărilor exprimate su*erate sau asociate unui document enunţ text simbol. >n cazul lui ircea Eliade ) al 6ermeneuticii culturale etno*rafice reli*ioase în *enere ) aceste reprezentări confi*urează cu precădere un înţeles sau conţinut spiritual. 'e unde preocuparea esenţială şi constantă de “a de*a,a aspectul spiritual" al operelor alc6imiştilor de pildă. ;spect prin definiţie latent şi “obscur" care precizează ) încă o dată ) oboectivul de bază8 “Hermeneutica este studiul sensului al semnificaţiei sau semnificaţiilor pe care o idee sau un fenomen reli*ios l-au avut de-alun*ul timpului"# 8@6preuve du lab
mod necesar ) ambi*ui “confuze" #deci interpretabile& 6ermeneutica îşi propune să
4%
“lămurească" în toate împre,urările “semnificaţiile puţin aparente" să “descifreze semnificaţiile ascunse" ale oricăror reprezentări sau texte. ; defini sensul “mistic" al apei morţii lumii soarelui al tuturor 6ierofaniilor şi prin extensiune al tuturor ideilor şi concepţiilor spirituale înseamnă pe scurt a practica o 6ermeneutică. Iineînţeles conver*enţa cu definiţiile actuale reprezentative ale disciplinei este desăv!rşită. entru Hans-Geor* Gadamer de pildă “reuşita 6ermeneutică stă în claritatea fără ec6ivoc a sensului vizat" în “clarificarea semnificaţiilor" conservate şi perpetuate de tradiţie # op.cit. p.%41L *estheti# und 0ermeneuti# in8 *ctes du cin%ui&me congr&s international d@esth6ti%ue =a HaCe-aris 1(5F p.(F&. =a r!ndul său aul
icoeur afirmă că interpretarea urmăreşte “descifrarea sensului ascuns în sensul aparent" a “sensului manifest în cel latent" # op.cit. p.115 05 1$5&. /nutil a da şi alte referinţe comparative. rivită din această perspectivă întrea*a viaţă spirituală a umanităţii se transformă într-un vast depozit de semnificaţii sau ) poate mai bine spus ) într-un considerabil “depozit 6ermeneutic". ircea Eliade are vocaţia pătrunderii dincolo de aparenţe a analo*iilor şi simbolizării şi spiritul său este stăp!nit p!nă la saturaţie de un adevărat pansemantism8 “2reierul meu însetat de mister de corespondenţe oculte de sensuri cosmice" # Gantier Iucureşti 1(% p. 5&. >nt!lnirea sa cu mentalitatea culturilor tradiţionale unde toate *esturile umane dezvăluie alături de eficienţa lor intrinsecă un sens “simbolic" care le transfi*urează # ;nsula lui 3uthanasius pp.-1& are deci caracterul unei anamnesis. ircea Eliade se reîntoarce şi
redescoperă în felul acesta însăşi condiţia spirituală primordială8 revelaţia unui profund şi nesf!rşit “sistem" de sensuri obscure al unui univers de analo*ii şi corespondenţe. Exprimat întrun “limba, prereflexiv" specific acesta nu poate fi descifrat dec!t printr-o “metodă 6ermeneutică specifică". =imba, profund interpretabil constituit de mituri rituri 6ierofanii teofanii ale*orii şi simboluri etc. care se “manifestă" “vorbesc" “transmit mesa,e" revelă “sensuri ascunse". El ţine de esenţa şi structura “limba,ului secret". 2eea ce face ca 6ermeneutica să devină implicit o teorie şi c6iar o practică particulară a obscurităţilor de orice natură ale limba,ului. 2u desăv!rşire străin de vo*a panlin*vistică actuală de tendinţa reducţionistă a ştiinţelor spiritului la un simplu “limba," sau sistem universal şi uniform de relaţii semiotico-semantice ircea Eliade trebuia să-şi pună totuşi problema semnului în măsura în care mitolo*ia devine ec6ivalentul unei adevărate semiolo*ii reli*ioase. rincipiul de bază precizează8 “@n semn oarecare este de a,uns să indice sacralitatea locului" # 8e sacr6 et le profane p.05&. 'ar această definiţie este încă prea *enerală. Există un înţeles magic al semnelor8 “Ener*ie condensată pe
4$
care comanda ritului perfect sau a verbului precis o pune la îndem!na oficiantului" şi unul profetic+creştin8 “anifestare secretă a ritmului istoriei universale". 'upă cum există în acelaşi
timp şi o antropolo*ie culturală a semnelor8 “;ltfel arată o cultură care interpretează şi trăieşte sensul ma*ic al cuv!ntului semn şi altfel culturile care şi-au asimilat sensul metafizic sau profetic al semnelor" # ?ragmentarium Iucureşti 1(%( pp.1-15&. entru ircea Eliade limba,ul simbolic şi mitolo*ic trece înaintea limba,ului mi,loc de expresie de comunicare căci în viziunea sa 6ermeneutică 8umea se revelă ca limbaj # *spects du mn cadrul său evenimentele istorice curentele culturale atitudinile practice îşi au deopotrivă locul alături de totalitatea comportamentelor reli*ioase. 'isciplină apărută şi situată ea însăşi sub semnul totalităţii 6ermeneutica inte*rează niveluri tot mai cuprinzătoare şi totale de semnificaţii. Minalitatea sa ultimă este descifrarea între*ului “cosmos" de semnificaţii. biectiv tradiţional pe care ircea Eliade îl redescoperă prin întrea*a sa experienţă ştiinţifică şi filosofică. Geneza semnificaţiei se confundă la 6ermeneutul rom!n cu o cunoaştere poate mai bine spus o recunoaştere a unei ontolo*ii implicate în totalitatea documentelor etno*rafiei reli*ioase şi culturale. 2eea ce duce la ipoteza spiritului uman desc6is ab initio unor “intuiţii fundamentale" de natură să-i definească situaţia existenţială să precizeze poziţia omului în cosmos. 2eea ce
4
face ca omul să-şi constituie prin însuşi acest fapt o viziune cosmică alcătuită din niveluri spaţii şi timpuri “absolute" considerate ca sin*ure “reale" “adevărate". ;ceste teze apar încă în lucrările de tinereţe şi marile sinteze ulterioare nu fac în esenţă dec!t să le verifice şi să le dezvolte. ircea Eliade postulează ) şi nu vedem cum ar fi putut proceda altfel ) existenţa unor experienţe spirituale elementare şi spontane care se confundă cu primele revelaţii sacrometafizice ale umanităţii. 3ituaţia omului în cosmos şi conştiinţa acestei situaţii sunt rezultatul unor acte contemplative şi reflexive primordiale8 descoperirea unor “spaţii" sacre situate şi identificate în bolta cerească sau în teritorii consfinţite prin “semne" ritmuri cosmice care devin 6ierofanii etc. 'e unde rezultă că semnificaţiile se nasc “spontan" în mentalitatea primitivă că ori*inea lor nu este ) ca să ne exprimăm astfel ) “*enetică" sau “fizică" ci doar dinamic potenţială adevărate “creaţii" or*anice ale spiritului. ulte din acestea nu sunt dec!t produsul “limba,ului". 'ar nu în sensul teoriilor despre ori*inea miturilor ca “maladii ale limba,ului" ci doar al capacităţii sale de creaţie a unui univers ima*inar plin de creaţii fabuloase paramitolo*ice para-poetice. >n orice caz teza mai vec6e potrivit căreia există un primat al teoriei în societăţile de tip ar6aic este reluată amplificată şi considerată printr-o raportare la principiul ontolo*ic al semnificaţiei8 spiritul uman nu poate funcţiona fără a descoperi şi recunoaşte semnificaţii. 2onştiinţa conferă semnificaţii în mod or*anic şi ori*inar. rice acţiune profană trebuie să primească şi un sens #sacru etc.&. rice act de repetiţie implică un complex de
semnificaţii iar semnificaţiile la r!ndul lor obli*ă la repetiţii la întoarceri ab origine la ar6etipuri. Hermeneutica devine în această perspectivă nu mai puţin o creaţie ori*inară şi spontană a spiritului. Ea postulează la fel existenţa unui sens al spiritului fundează un univers spiritual inteli*ibil actualizează o posibilitate latentă de interpretare urmată de un neîntrerupt efort interpretativ. Ea are în esenţă aceeaşi ori*ine primordială8 apariţia primei semnificaţii este însoţită în mod inevitabil şi de prima sa interpretare. 2u alte cuvinte orice semnificaţie dob!ndeşte prin simpla sa apariţie un înţeles comunicat acceptat şi validat. 3ituaţiile existenţiale presupun în acelaşi timp un conţinut de semnificaţii urmat de descifrarea acestui conţinut de semnificaţii. 'ovadă că toate miturile şi 6ierofaniile sunt însoţite de interpretări
45
tradiţionale foarte vec6i atestate istoric că toate “secretele" antice ascund un sens stimul!nd totodată interpretarea acestui sens8 cazul clasic al misterelor din Eleusis. 3e poate deci afirma ) şi ircea Eliade o şi spune ) că impulsul descifrării al descoperirii de semne şi semnificaţii este ontolo*ic esenţial şi că “sin*urul sens al existenţei este de a-i *ăsi un sens" # Solilo%uii Iucureşti 1(%0 p.4&. Mormulă aparent paradoxală de tinereţe reluată şi dezvoltată ulterior sub formă de variaţiuni pe aceeaşi temă. este tot poate fi re*ăsită aceeaşi concepţie fundamentală privitoare la necesitatea de a recunoaşte şi “trăi într-un cosmos inteli*ibil şi semnificativ" # 5ccultisme$ sorcellerie et modes culturelles p.$$&. 3piritul uman nu poate funcţiona fără convin*erea că există o realitate ireductibilă esenţialsemnificativă8 “Este cu neputinţă să ne ima*inăm cum conştiinţa ar putea să apară fără să confere o semnificaţie impulsurilor şi experienţelor omului" # 8@6preuve du lab
cel mai profund autentic al unui mit al unui simbol ar6aic nu putem să nu ne dăm seama că acesta reprezintă actul de cunoaştere al unei anumite situaţii în cosmos şi că în consecinţă acesta implică o poziţie metafizică" #)osmos and 0istor< ndrăznim să afirmăm că ea este scoasă din însăşi interpretarea directă a mentalităţii ar6aice din contactul imediat sistematic şi 6ermeneutic cu totalitatea textelor şi documentelor specifice acestei mentalităţi. Generalizarea vine abia la sf!rşitul unei profunde şi îndelun*i intimităţi la capătul unui lun* proces de analiză şi inducţie. ntolo*ia lui ircea Eliade ) şi vom reveni asupra acestui aspect ) este în mod esenţial obiectivă textualizată istoricizată. ;m fi înclinaţi să spunem8 c6iar antispeculativă în sensul că ea nu pleacă de la principii şi postulate do*matice metafizice ci de la fapte şi documente ri*uros controlabile. 2onstantin
44
# ;nsula lui 3uthanasius p.(1L 8a nostalgie des origines p.1%%&. ircea Eliade insistă în numeroase împre,urări şi de mult timp şi asupra acestui fenomen devenit ) prin vul*arizare ) unul din locurile comune ale “noii critici". 'acă pentru oland Iart6es toate interpretările coerente sunt “valide" pentru ircea Eliade toate semnificaţiile sunt adevărate în cadrul unei virtualităţi desc6ise desfăşurată pe multiple planuri de referinţă8 reli*ioasă dar şi psi6olo*ică psi6analitică etc. 'escoperire personală7 edescoperire în orice caz prin însăşi forţa evidenţei căci doctrina polivalenţei semnificaţiilor are o foarte vec6e ascendenţă. ircea Eliade citează el însuşi o teză specifică lo*icii indiene ,aina8 “doctrina punctelor de vedere" # na
de
semnificaţii at!t de specifice spiritului uman. Este cazul de a stărui puţin asupra acestor constatări #:& deoarece ircea Eliade vorbeşte de “neistovita:polivalenţă" a semnificaţiilor cu mult înaintea vo*ii actuale a “noii critici". aralel cu această direcţie dar în mod cu totul independent de ea #:& ircea Eliade pune din plin în lumină “simultaneitatea" sensurilor unui simbol fenomen reli*ios principiu metafizic “mister"L coincidentia oppositorum traduce de pildă voinţa inte*rării şi transcenderii unui mare număr de opoziţii polarităţi dualisme coexistente în acelaşi “text". 'e unde două constatări pe deplin îndreptăţite8 1& “
4F
culturale psi6olo*ice etc. în unul şi acelaşi document. +oate semnificaţiile se nasc şi se depun sub formă de aluviuni în straturi succesive. 3ensul nou #creştin& nu anulează pe cel vec6i #politeist&. 3ensurile vec6i ancestrale nu dispar nu sunt distruse ci sunt doar a*lutinate inte*rate sau absorbite în compoziţia unor noi sinteze printr-un proces semnificativ au*mentativ. n sf!rşit o ultimă notă caracteristică a semnificaţiei8 orice semnificaţie profundă are “frumuseţea" “nobleţea" deci valoarea sa. 'escoperirea unei semnificaţii ec6ivalează cu descoperirea şi consacrarea unei valori. ircea Eliade se aliniază ) şi la acest capitol ) *!ndirii 6ermeneutice contemporane. 3e pune c6iar întrebarea întruc!t el ar fi putut “inova" într-un domeniu care nu face de fapt dec!t să recunoască fenomenul tradiţional al “polisemiei" definit e(pressis verbis încă de 'ante #)onvivio // UL 3p. S///&. Hans-Geor* Gadamer recunoaşte sensului o atitudine productivă “inepuizabilă" în cadrul unui proces istoric ilimitat # op.cit. p.0F0 %&. entru aul icoeur sensurile şi semnificaţiile sunt prin definiţie multiple produsul unui adevărat “nod semantic". 2eea ce obli*ă 6ermeneutica să se constituie sub re*imul “desc6iderii universului semnelor" #op.cit. p.F 1 5 51 5&. 9i Emilio Ietti admite “6etero*eneza de semnificaţii" variabilă de la o epocă istorică la alta # op.cit. / 0 pp.%51-%50&. +oate acestea sunt incontestabile. >ntrebarea de bază totuşi revine8 întruc!t 6ermeneutica este posibilă7 >n ce măsură există o semnificaţie dacă nu “stabilă" cel puţin una obiectiv motivată capabilă de a fi descoperită şi definită7 2ăci fără postulatul unei semnificaţii permanente şi nearbitrare conservată şi *arantată de text transmisă de tranziţie care preia şi textul şi lectura sa succesivă nici o interpretare nu este posibilă. 2um se conciliază polisemia şi certitudinea interpretării7 ircea Eliade pleacă de la principiul motivaţiei profunde în acelaşi timp semantice şi existenţiale redescoperită şi reconfirmată de fiecare intuiţie creatoare de semnificaţie. Este postulatul ontolo*ic al semnificaţiei care implică certitudinea absolută a unei revelaţii fundamentale inalterabile. /nterpretarea 6ermeneutică reface realizează de fiecare dată tocmai această realitate. obilitatea şi diversificarea semnificaţiilor în istorie nu poate anula această situaţie. 3emnificaţiile se sc6imbă prin noile experienţe ale cititorilor prin modificările limba,ului şi ale culturii prin intenţiile diferite ale autorilor etc. 'ar ultima semnificaţie pe care o reţine orice interpretare situată inevitabil “la sf!rşitul" tuturor interpretărilor este în mod necesar totală considerată în acelaşi timp şi sin*ura “adevărată". /mplicit şi absolută deoarece ea acţionează asemenea unui imperativ cate*oric8
4(
interpretul este stăp!nit de certitudinea spirituală a unei ,udecăţi universale definitive în acelaşi timp de existenţă şi de valoare. ;cest din urmă aspect nu trebuie să ne scape8 ircea Eliade nu este niciodată derutat de multivalenţa semnificaţiilor. El ştie că “ sens înseamnă #şi& valorificare" #)uvinte despre o filosofie in -ndirea A/// 5-4 1(0F p.0((&. El operează deci totdeauna o “ alegere" o “selecţie
personală"8 “n cazul ima*inilor şi simbolurilor #“multivalente" prin însăşi structura lor& 6ermeneutul adoptă o dublă atitudine8 el acceptă această realitate adesea contradictorie #“/ma*inea este adevărată ca atare ca fascicol de semnificaţii şi nu doar ca una dintre semnificaţiile sale sau unul dintre numeroasele sale planuri de referinţă " # ;mages et s
pp.14-1F& şi în acelaşi timp el articulează una sau mai multe dintre aceste semnificaţii planului de referinţă al interpretului. >n felul acesta semnificaţia devine ) din polivalentă ) univocă exclusivă iar conflictul interpretărilor dispare. Hermeneutica disciplinează multiplicitatea şi se opreşte doar la o sin*ură semnificaţie privile*iată. Ea procedează prin disociere8 din multitudinea sensurilor posibile ale*e doar pe acelea ce pot fi inte*rate sistemului de interpretare. estul devine ) pe durata interpretării ) neinteresant nesemnificativ neesenţial şi cum susţine HansGeor* Gadamer poate c6iar “absurd" # 8e probl&me de la conscience histori%ue =ouvain-aris 1(5% p.4$&. /ncon*ruent şi 6aotic în orice caz faţă de punctul de vedere al interpretării adoptate.
@/e%egere! nţele*erea este deci finalitatea şi actul suprem al procesului 6ermeneutic. 'in întrea*a operă a lui ircea Eliade se desprinde în mod constant această preocupare8 “; înţele*e semnificaţiile" “o serie de mesa,e aşteaptă să fie descifrate şi înţelese" “a încerca să înţele*em ceea ce ele revelă" “să încercăm să descifrăm mesa,ul lor" etc. 3copul acestui efort de înţele*ere este *lobal8 el urmăreşte at!t totalitatea semnificaţiilor reli*ioase c!t şi a celorlalte “creaţii culturale". e scurt ansamblul fenomenelor spirituale sacre şi profane ale umanităţii. /dentificarea 6ermeneuticii cu un act de înţele*ere aparţine unei bune tradiţii filosofice în cadrul căreia ircea Eliade înscrie un capitol propriu. El pleacă mai bine spus el revine la
F
identificarea clasică #reluată şi de Gadamer icoeur şi de mulţi alţii& conform căreia 6ermeneutica este arta de a înţele*e textele8 “; interpreta este sinonim cu a J înţele*e K" intelligere #Hans-Geor* Gadamer op.cit. p.SSA 14 0(1 %4%L aul icoeur op.cit. p.FL idem 1e l@interpr6tation. 3ssai sur ?reud p.%%L Emilio Ietti op.cit. / 0 p.%4&. ircea Eliade este
apropiat de această tradiţie şi prin faptul că înţele*erea ca rezultat devine mai importantă dec!t metoda propriu-zisă a înţele*erii. Hermeneutica nu se reduce numai la o te6nolo*ie a înţele*erii. Ea constituie o adevărată operă de iniţiere şi cunoaştere de experienţă existenţială şi valorificare a unui vast complex de semnificaţii. 3e pune imediat întrebarea nu mai puţin esenţială8 “ce înseamnă a înţele*e"7 >n ce sens precis foloseşte ircea Eliade această noţiune al cărei rol 6ermeneutic este at!t de însemnat7 2e se înţele*e prin “înţele*ere" a *ăsi “c6eia înţele*erii"7 >ntr-un sens foarte *eneral este vorba în primul r!nd de “a înţele*e corect:manifestările reli*ioase" de “a explora atent şi a le înţele*e" în sensul bine cunoscut de “descifrare a semnificaţiilor" explicite sau implicite. 3emnificaţiile manifestărilor #reli*ioase etc.& urmează a deveni în felul acesta “inteli*ibile" “lămurite" at!t pentru 6ermeneut c!t şi pentru cititori8 “; înţele*e şi a lămuri pentru alţii" “a face inteli*ibil un univers teoretic" un “comportament ar6aic". 'e unde necesitatea şi efortul de “a reuşi să le traducem în limba,ul nostru uzual". 'escifrarea constituie în felul acesta o condiţie de bază a înţele*erii. peraţia se desfăşoară pe două planuri conver*ente8 al conştiinţei interpretului şi al cititorilor săi care-i acceptă interpretările8 “; le înţele*e şi a le face înţelese" # 9rait6 d@histoire des religions p.1(L 8e )hamanisme aris 1(5F p.10& c6iar şi semnificaţiile cele mai obscure.
biectivul urmărit este ec6ivalent în fond cu al oricărei “explicaţii de text" tradiţionale. ai ales că ircea Eliade precizează că el doreşte de pildă să “demonstreze pe texte # sur pi&ces& ce vrea să spună un anumit simbol" # ;mages et s
Hermeneutica este stăp!nită încă de la întemeierea sa de o adevărată obsesie a enunţului documentului “textului" de interpretat totdeauna “corect" “adecvat". ;ceastă vocaţie este reafirmată cu putere şi în epoca actuală. ircea Eliade nu numai că se inte*rează acestei tradiţii dar în anumite împre,urări el c6iar anticipă unele din formulările sale moderne. 3ă ne reamintim bunăoară de Hans-Geor* Gadamer de udolf Iultmann pentru care problema esenţială a 6ermeneuticii constă în “a înţele*e c6estiunea pusă de text" adevărata înţele*ere fiind răspunsul corespunzător textului operei etc. Hermeneutica pune şi răspunde întrebărilor cruciale “c6eie". r într-o exe*eză de tinereţe a romanului medieval Parsifal ircea Eliade subliniază tocmai
F1
valoarea esenţială ) în acelaşi timp 6ermeneutică şi ontolo*ică ) a “întrebării ,uste" “necesare" “aşteptate" care dezlea*ă nu numai sensul existenţei eroului dar o şi re*enerează # ;nsula lui 3uthanasius p.1(( 0&. >ntrea*a ordine universală stă suspendată de *ăsirea întrebării ,uste
care implică ) în ea însăşi ) propriul său răspuns. 3ituaţie simbolică pentru orice exe*eză care vizează sensul esenţial fundamental al textului. 'ar toate acestea nu reprezintă dec!t condiţiile prealabile minimale ) şi aşa zic!nd “formale" ) ale înţele*erii. peraţia presupune ) în miezul său ) o delimitare netă o ieşire radicală de sub re*imul “*!ndirii" şi “cunoaşterii" raţionale şi obiectiv-ştiinţifice. Iineînţeles aceste planuri nu sunt şi nici nu pot fi ne*ate anulate. 2u toate acestea “a cunoaşte" nu înseamnă în mod obli*ator necesar universal şi “a înţele*e"8 “26iar cunoscnd ) afirmă ircea Eliade într-un articol pro*ramatic de tinereţe ) nu înţelegem" # ;tinerariu spiritual /S Bisticismul in )uvntul /// (11 % oct.1(04&. 3tructura înţele*erii este mai apropiată de intuiţie şi revelaţie8 “>nţele*erea nu se obţine prin *!ndire pentru că e însăşi *!ndirea repli6e sur elle+mEme. E contemplativă e statică. Ea ni se dă de undeva din noi sau din afară de noi ) dar nu se cunoaşte prin *!ndire" #Solilo%uii p.4%&. 'ar c6iar în această ipoteză înţele*erea aspiră la validare şi aprobare comună la o solidarizare în ,urul efectelor şi rezultatelor sale. >nţele*erea mea se transformă în normă universală. Ea năzuieşte la o recunoaştere obiectivă. 2ondiţia “obiectivităţii" nu este pusă în mod serios la îndoială de 6ermeneutica modernă care postulează participarea la o semnificaţie comună la sensul *lobal al tuturor enunţurilor #Hans-Geor* Gadamer op.cit. p.14 045&. Ea doar formulează altfel obiectivitatea înţele*erii. ai înt!i prin acceptarea caracterului real “dat" al oricăror fenomene supuse examenului 6ermeneutic. 'eci implicit recunoaşterea comportamentelor reli*ioase #oric!t de stranii barbare excesive& drept “fapte umane fapte de cultură creaţii ale spiritului ) şi nu izbucniri patolo*ice de instincte acte de bestialitate sau infantilism". 2eea ce ec6ivalează cu efortul de a surprinde semnificaţia “ideolo*ică" “implicată" “subadiacentă" în toate miturile şi simbolurile interpretate c6iar dacă stranii sau aberante în aparenţă.
F0
descifr!nd semnificaţii “ideolo*ice". ;ltfel spus aspecte ale unei concepţii despre lume cosmo*onii sau metafizici în întrea*a lor evidenţă. ric!t de elementară de surprinzătoare s-ar prezenta ea observaţiei noastre. ai mult8 încă într-o lucrare de tinereţe se făcea precizarea ) esenţială ) că riscăm să nu înţele*em nimic din “ştiinţele naturii" ale vec6ilor culturi mesopotamice “dacă nu avem pururea în minte concepţia lor despre lume cosmolo*ia lor" # )osmologie şi alchimie babiloniană p.0&. 26eia oricărei interpretări ce înţele*e este deci raportarea la un /eltanschauung specific care elaborează articulează şi valorizează “situaţii" ori*inare #influenţă existenţialistă evidentă& analoa*e “situaţiilor" empirice #psi6olo*ice istorice&. Miecare dintre acestea cer o înţele*ere adecvată. 3in*urele elemente profund semnificative situate la baza vieţii reli*ioase a umanităţii sunt numai “experienţele ori*inare". ;ceste experienţe fundamentale existenţiale exprimă percepţia ori intuiţia unei situaţii specifice omului în cosmos. 3au cu o formulă de sintezăL “;mbiţia istoricului reli*iilor este de a a,un*e p!nă la situaţia existenţială asumată de omul reli*ios:şi de a face această experienţă primordială inteli*ibilă contemporanilor noştri" # 9rait6 d@histoire des religions p.1( 1%% L 8e sacr6 et le profane p.1$L Iaissances m
1(( p.00&. ; “înţele*e" în această accepţie “existenţială" #asupra căreia ircea Eliade revine mereu& înseamnă “a accepta" ) şi nu cu o expresie uzuală convenţională ) a “demistifica" #atitudine ce trebuie ea însăşi demistificată& ci dimpotrivă a te transpune şi *!ndi în termeni cosmo*onici simbolici metafizici atunci c!nd necesitatea 6ermeneutică o cere. ; intui “revelaţiile" concrete ale acestor procese de cunoaştere şi a te ridica ) prin clarviziune intelectuală ) p!nă la ele. ; reface într-un cuv!nt în sens invers ) raţional analitic ştiinţific ) revelaţiile primordiale şi odată a,uns la acest stadiu a le înţele*e şi descrie din interior la un nivel spiritual ec6ivalent cu o adevărată “iniţiere". 2ondiţia ideală a înţele*erii ar fi deci spontaneitatea identificarea şi cuprinderea imediată inte*rală a obiectivului8 un simbol un dans sacru urmează a fi înţelese în mod direct fără nici o “c6eie". Hermeneutica devine aşadar ) ca să ne exprimăm astfel ) un expedient c6iar o tristă necesitate utilă doar indivizilor care nu mai trăiesc în orizontul simbolului. ircea Eliade denunţă uneori “incompatibilitatea simbolului în timpul nostru" în care p!nă şi cei mai abili *!nditori contemporani “au nevoia unei chei unui instrument cu care să desc6idă acel instrument simbolic". El se revoltă şi mai t!rziu împotriva necesităţii că o anume “laborioasă
F%
exe*eză trebuia făcută. 'ar tocmai asta mi se pare întristător8 că trebuia făcută că numai un astfel de comentariu poate comunica cititorului de astăzi semnificaţia acelui dans semnificaţie ce ar trebui să fie evidentă" #5ceanografie p.15L )aiet in 4evista Scriitorilor 4omni 10X1(4% p.%0&. “2ei ce înţele*" sunt deci indivizii capabili să *!ndească simbolic cosmo*onic metafizic şi să se transpună să se identifice spiritual ) în mod direct şi imediat ) cu astfel de poziţii şi situaţii. ; înţele*e înseamnă în ultimă analiză a realiza spontan o situaţie ontolo*ică a avea acces la alte realităţi şi în felul acesta a-ţi asuma un alt statut ontolo*ic. >nţele*erea realizează aşadar o mutaţie o inte*rare urmată de o restructurare ontolo*ică. 2eea ce ne în*ăduie să pătrundem în “esenţa" “destinul" şi “misterul" unor mituri şi simboluri. 3ă ne situăm “în interiorul lor" să disociem între sensul lor profund ) sin*ular revelator ) şi formele infantile de*radate sau ridicole pe care ele uneori pot sau par să le îmbrace. @ltimul rezultat al înţele*erii este realizarea unităţii şi inteli*ibilităţii omului şi cosmosului a situaţiei esenţiale a omului în cosmos. ;ceastă înţele*ere asi*ură ordinea şi unitatea cosmică şi a fiinţei existenţa însăşi fiind un act esenţial de înţele*ere. mul există în cosmos în măsura în care el înţele*e poate da un răspuns problemelor existenţei prin propria sa “an*a,are". >nţele*!nd sensurile ultime ale existenţei el pătrunde în *eneralitatea fiinţei umane şi deci în esenţa fiecărui individ. 2ăci a înţele*e ) reflex evident al ontolo*iei existenţiale de tip Heide**er-Gadamer ) înseamnă a exista. nţele*erea constituie în această filosofie modul de a fi a lui 1asein. Ea este însăşi modalitatea de a dob!ndi conştiinţa propriei noastre existenţe de a lua act de noi înşine şi de a reflecta asupra noastră ca fiinţă #Hans-Geor* Gadamer op.cit. p.SA/ SS/L aul icoeur op.cit. pp.4-0F&. >nţele*!nd omul în misterele simbolistica şi mitolo*ia sa fie c!t de ascunsă sf!rşim ipso facto prin a înţele*e în ad!ncime omul deci pe noi înşine. =umea miturilor şi simbolurilor “trebuie cunoscută şi înţeleasă pentru a putea înţele*e situaţia omului în cosmos. r după cum se ştie această situaţie constituie de,a o metafizică". >nţele*erea după ircea Eliade este în acelaşi timp existenţială şi cosmică deci totală. vec6e tradiţie asimilează actul înţele*erii cu al “explicării". n domeniul 6ermeneutic există şi o distincţie
F$
între subtilitas intelligendi Y înţele*erea propriu-zisă şi subtilitas e(plicandi Y operaţia de interpretare sau exe*eză a căror unitate internă este în ambele cazuri obiectivă8 a înţele*e este sinonim cu a interpreta i.e. a “explica". Explicarea şi înţele*erea sunt reunite în felul acesta în aceeaşi concepţie *lobală a lecturii ca pătrundere a sensului #Hans-Geor* Gadamer op.cit. p. 0(1L aul icoeur Cu@est+ce %u@un te(teD p.1(4&. ;mbi*uitatea termenului este evidentă8 în 6ermeneutică “explicarea" nu-şi păstrează înţelesul său curent scientist pozitivist reducţionist aşa-numita reductive fallac< a criticii an*losaxone. Explicaţia ,oacă într-adevăr un rol co*nitiv epistemolo*ic dar nu în sens cauzal #Emilio Ietti op.cit. / 1 p.4$& experimental empiric ci doar 6ermeneutic de clarificare şi lămurire a unei semnificaţii fundamentale. entru ircea Eliade nu există nici o deosebire esenţială între interpretare înţele*ere şi explicare. /ată cazul mitului care povesteşte totdeauna modul cum o realitate ia fiinţă8 “n orizontul mitului explicaţia cauzală este totdeauna imanentă intrinsecă structurii mitului însuşi. ircea Eliade se vede confruntat în permanenţă cu labilitatea semantică a “explicării". El este c!nd preocupat de “fapte" ştiinţific stabilite obiective valide de explicaţii şi deducţii pur raţionale c!nd de elucidări 6ermeneutice prin “explicări" de semnificaţii esenţiale şi funcţionale. ;cest comportament este tipic tuturor spiritelor de formaţie ştiinţifică 2. G. Nun* de pildă confruntat ) prin însăşi lăr*irea sferei sale de investi*aţie ) cu fenomene prin definiţie interpretabile8 ar6etipice mitolo*ice etc. “Explicarea" acestor fenomene face apel în mod inevitabil la noţiunea de “semnificaţie funcţională" #2.G.Nun* ) 26.RerBnCi op.cit. p.114&. ircea Eliade respin*e în repetate r!nduri “reducţionismul ştiinţific" unicauzal literal-raţionalist care i*noră sau nea*ă semnificaţia sau “intenţia" specifică ori*inală a unui fenomen #inclusiv reducţionismul sociolo*ic psi6olo*ic etc.&. El se complace ) cum am văzut ) în explorarea multiplicităţii de semnificaţii şi practică o înţele*ere existenţială şi autotelică menţinută cu
F
tenacitate în propriul său plan de referinţă. Menomenele spirituale reli*ioase etc. nu sunt reduse şi explicate în mod exterior prin fenomene naturale ci din interior în funcţie de situaţiile spirituale esenţiale pe care acestea le exprimă. roblema ) capitală ) defineşte două şcoli două orientări diametral opuse în istoria şi 6ermeneutica reli*ioasă şi ) prin extensiune ) în orice tip de 6ermeneutică. 'acă în sfera de *!ndire apropiată lui ircea Eliade această concepţie este îmbrăţişată şi apărată #. tto 2. G. Nun* 26. RerBnCi etc.& tendinţele mai noi consideră simpla “înţele*ere" insuficientă inferioară în tot cazul explicaţiei cauzale care tinde să-şi rec!şti*e toate drepturile. 3e revine deci în permanenţă la accepţia pozitivistă a cauzalităţii ştiinţifice stricte a explicaţiei şi în orice caz la esenţa distincţiei lui 'ilt6eC dintre “explicaţie" şi “înţele*ere" # 1ie 3ntstehung der 0ermeneuti# in8 -esammelte Schriften =eipzi* und Ierlin 1(0$ v. pp.%14-%%F&. 2oncepţie inoperantă totuşi în cazul 6ermeneuticii lui ircea Eliade al cărei sistem explicativ nu este cauzal ci ontolo*ic şi existenţial. entru a nu mai sublinia că orice explicaţie ştiinţifică ) oric!t de obiectiv le*itimă ar fi ) este reducţionistă şi prin aceea se epuizează pune capăt procesului explicativ şi deci şi al înţele*erii. /dentificarea cauzei coincide cu *ăsirea explicaţiei dar în felul acesta procesul cunoaşterii al interpretării se înc6eie. r interpretarea este dimpotrivă inepuizabilă întruc!t obiectul său ) polivalenţa semnificaţiei ) este prin el însuşi inepuizabil. /nterpretării reductive ircea Eliade îi opune aşadar o teorie şi o practică a interpretării extensive. Este totuşi comparabilă 6ermeneutica reductivă cu una restauratoare şi recuperatoare a sensului aşa cum crede de pildă aul icoeur7 'oar în sensul “reducerii" selective preferenţiale a sensului primar privile*iat. El este izolat şi pus puternic în lumină prin raportare la multitudinea sensurilor şi semnificaţiilor existente în plină proliferare.
Tr!'"$ere! rocesul înţele*erii ) esenţial în 6ermeneutică ) este definit de ircea Eliade în termeni corespunzători statutului său esenţial8 transpunere interiorizare raport “vital" existenţial cu obiectul înţele*erii. /nterpretarea nu este posibilă fără cuprinderea din interior a fenomenelor comportamentelor textelor supuse interpretării. rocesul este destul de obscur #de unde şi marea sa variaţie terminolo*ică& dar rezultatele sunt în principiu şi de re*ulă *enerală limpezi8 semnificaţia fundamentală se conturează pe parcursul interpretării cu cea mai mare claritate posibilă.
F5
>n acord cu tendinţele actuale ale 6ermeneuticii ircea Eliade se opune oricărui reducţionism psi6olo*ic8 actul interpretării nu se limitează doar la o “înţele*ere" oarecare naiv psi6olo*ică la o con-simţire empirică simplă relaţie între două spirite aşa zic!nd “intersubiectivă". Mără îndoială o serie de date psi6olo*ice nu pot fi i*norate. rice act de înţele*ere şi transpunere presupune o anume “trăire" “coincidenţă" “participare" “subiectivitate" c6iar etc. 'ar adevărata sa condiţie nu este psi6olo*ică ci ontolo*ică8 o stare particulară a fiinţei situată într-o dispoziţie favorabilă de receptivitate şi cunoaştere reciprocă. Ea poate fi tradusă şi în termeni psi6olo*ici ori conceptuali. 3ubstratul său aparţine însă transpunerii şi identificării ontolo*ice prin participare şi asumare a esenţei umane a fiinţei. 'in această cauză nici mai vec6ea teză a “con*enialităţii" ori măcar a “talentului" nu poate fi acceptată. 2um putem fi “con*eniali" de aceeaşi structură spirituală cu autorii scrierilor Aec6iului şi n sufletul credinciosului mai mult dec!t în monumentele erudiţiei critice sau în anc6etele circumstanţiale". rocesul a fost definit şi mai limpede de acelaşi autor drept “interiorizarea sensului" în sensul etimolo*ic al lui comprehendere8 “; înţele*e un text înseamnă a-l implica în propriul tău mod de a fi. ricine nu-l implică i.e. nu-l ia în sine # com+ prend & nu va fi niciodată în stare să-l explice" # 8@interiorisation du sens en herm6neuti%ue soufie iranienne in8 3ranos+Jahrbuch SSA/ 1(4 p.F&. Este ceea ce şi 2onstantin
înţele*ea prin a vorbi întru ceva în speţă 6ermeneutica lui ircea Eliade.
F4
'ificultăţile #printre care şi tautolo*ia& nu sunt totuşi eliminate. 2e înseamnă în mod exact “din interior" în concepţia lui ircea Eliade7 /dentificare 3infKhlung “a se resitua" după formula lui Hans-Geor* Gadamer care nu acceptă totuşi “intropatia" transpunerea în alte orizonturi cate*orii culturale nivele istorice7 ircea Eliade preferă să facă apel în primul r!nd la noţiunea de “trăire" şi “retrăire" în sens experimental concret autentic. /deea are o vec6e ascendenţă prezentă încă în *!ndirea de tinereţe8 înţele*erea operează numai prin trăire. Experimentul #mistic etc.& “presupune trăire" asimilare şi creştere iar nu numai simplă acceptare teoretică. ; înţele*e “la modul existenţial" înseamnă tocmai acest fapt8 a trăi a retrăi8 “entru a înţele*e din interior această lume trebuie s-o retrăim". “entru a înţele*e poziţiile omului în cosmos istoricul reli*iilor dacă vrea să-l înţelea*ă trebuie să-l retrăiască" # 8@6preuve du lab
p.14 145& ulterior aul icoeur #“experienţă trăită"& # op.cit. p.54& şi mulţi alţii. area umbră a lui 3c6leiermac6er apoi a lui 'ilt6eC pluteşte peste întrea*a această orientare. Ea scoate în evidenţă un tip concret de experienţă ce stabileşte un “raport vital" #udolf Iultmann op.cit. p.01$ 004& o înt!lnire o coincidenţă între două existenţe de aceeaşi disponibilitate întrepătrundere şi capacitate de identificare. Este o formă de "usammenleben #N. Dac6& de coparticipare sau convieţuire spirituală de intimitate simpatetică inte*rală şi reciprocă. ircea Eliade folosea în le*ătură cu aceasta în lucrările rom!neşti de tinereţe expresii analoa*e ca8 “intuiţie" “cunoaştere *lobală or*anică" “luciditate simpatetică". 3e pare că această formulă din urmă este cea mai exactă şi preferată deoarece ea revine şi în timpul din urmă c!nd *!ndirea lui ircea Eliade poate fi considerată deplin cristalizată8 “simpatie disciplinată" “nu fără o oarecare J simpatie K din partea 6ermeneutului". 2eea ce nu implică nici “adeziune" nici “nostal*ie" pentru creaţiile ar6aice ci doar capacitatea de a “realiza bazele reli*ioase ale existenţei lor". robabil că sensul en*lezesc al lui to realize #Y a concepe a fi*ura a-ţi face o “idee"& este cel mai apropiat de spiritul 6ermeneutic al lui ircea Eliade. /mplicarea intuiţia afinitatea ,oacă în această împre,urare un rol predominant re-creator care face posibilă şi “creaţia 6ermeneutică".
subiectivă. ealizarea unei probleme ec6ivalează cu redescoperirea sa cu o recreaţie personală. 3oluţia coincide cu cea oferită de obiectul textul etc. interpretat. Ea însă ne aparţine întruc!t se
FF
confi*urează în spiritul nostru ca şi cum ar fi crescut acolo s-ar fi născut în noi în mod or*anic. ;ccentul ) în această operă de “re-creare" ) nu poate fi pus numai pe “efortul de ima*inaţie" #'avid asmussen&. Este vorba de o adevărată sinteză intelectuală şi simpatetică raţională şi existenţială o întrepătrundere asimilare totalizare de semnificaţii. ;cestea sunt în acelaşi timp recunoscute asumate şi reconstituite într-un act de solidarizare cu întrea*a umanitate ce le *enerează şi căreia îi sunt comune. >ntruc!t această transpunere creatoare în măsura în care operează şi cu fenomene reli*ioase “mistice" se învecinează sau c6iar se confundă cu acest tip de experienţă spirituală 7 /storicul reli*iilor nu trebuie să fie apt pentru experienţa reli*ioasă7 >ntrebarea nu poate fi ocolită deşi ea nu este deloc definitorie pentru întreaga 6ermeneutică a lui ircea Eliade. >n unele împre,urări #mai ales în tinereţe& se vorbeşte într-adevăr de un “şoc revelator" de o “revelaţie a misterelor" #în sensul lui =ucian Ila*a&. @lterior se face şi observaţia #obiectivă& că înţele*erea implică ) într-o serie de cazuri specifice ) “credinţa". 'ar poziţia esenţială este următoarea8 “-am decis de mult timp să păstrez o anume discreţie asupra a ceea ce cred sau nu cred. 'ar efortul meu a fost totdeauna acela de a înţele*e pe acei ce cred în ceva8 şamanul şi Co*6inul un aestrul EcO6art un Mrancisc din ;ssisi" # 8@6preuve du labnsă de nicăieri nu rezultă că înţele*erea are drept scop esenţial doar stimularea credinţei sau că 6ermeneutica ar fi o ancilla misticae . Experienţa mistică ) şi cu at!t mai puţin înţele*erea ) n-au fost niciodată definite de ircea Eliade în termeni iraţionali emoţionali de “frison numinos" în *enul lui udolf tto de pildă. 3e vorbeşte dimpotrivă doar de o “stare de calm şi plenitudine" de “bucuria înţele*erii" de “elanul care mă făcea să înţele* lucruri pe care nu le înţelesesem p!nă atunci să pătrund simpatetic în zone străine simpatiei mele" # ?ragmentarium p.(L Gantier pp.1(F-1((&. oate că termenul de euforie intelectuală receptivă exprimă cel mai bine această plenitudine vitală şi existenţială a cunoaşterii şi înţele*erii la ircea Eliade.
Ite/i! ;ctul înţele*erii presupune descifrarea unei “intenţii" ) a autorului sau textului ) planuri disociate şi disociabile. 3copul 6ermeneuticii devine şi la ircea Eliade “descifrarea sensurilor şi intenţiilor" #metaforelor simbolurilor etc.&. biectivul depăşeşte cercul specializat al istoriei
F(
reli*iilor şi defineşte una din problemele fundamentale ale 6ermeneuticii8 poate fi ) într-adevăr ) bine descifrată “intenţia"7 ;cest criteriu este el operant în toate împre,urările7 ;titudinea personală a lui ircea Eliade faţă de propriile sale intenţii ştiinţifice sau creatoare pare să fie în *eneral una pozitivă. 'acă el respin*e uneori intenţiile ce i se atribuie rezultă că intenţiile sale într-adevăr au existat au fost exprimate în opere pot fi deci surprinse şi clarificate de exe*eţi etc. +otuşi într-o fază incipientă de tinereţe îndoiala îşi face loc8 “>n măsura în care la această v!rstă un autor este capabil să înţelea*ă intenţia propriului său act creator" # 8@0erne %%X1(4F p.%0(&. ;ceastă oscilare traduce de fapt între* statutul 6ermeneutic al “intenţiei" dintre cele mai controversate. 'acă multivalenţa semnificaţiilor constituie o mare şi inepuizabilă realitate faptul se datoreşte şi împre,urării că intenţiile autorului sau textului pot fi explicite sau implicite primare #literare transparente etc.& sau secundare #simbolice opace etc.& pro*ramatice #manifeste teoretic-definite& şi latente #spontane şi nedeterminate& cu o expresie tradiţională8 intentio recta$ intentio obli%ua #udolf Iultmann op.cit. p.00$&. 'ar intenţiile autorului ) mens auctoris )
răm!n adesea neexprimate eni*matice. ;lteori ele pur şi simplu nici nu există în stare de “pro*ram" sau “proiect" etc. 'e unde deplasarea interesului 6ermeneutic de la “autor" spre “text"8 intenţia autorului este de fapt secundarăL a înţele*e sensul textului hic et nunc constituie obiectivul esenţial. /ntenţia nu aparţine autorului ci doar textului8 ceea ce vrea el să spună “conform ambiţiei sale" textuale #Hans-Geor* Gadamer op.cit. p.0(0 %1F %L aul icoeur Cu@est+ce %u@un te(teD p.1(FL 8e conflit des interpr6tations p.4&. 3ă mai amintim că multe
declaraţii confesiuni de ordin intenţional sunt adesea ima*inare ipocrite trucate false diplomatice etc.7 9i ce operativitate poate avea acest criteriu în cazul textelor şi documentelor depersonalizate fără paternitate certă fără autor cum sunt creaţiile primitive7 >n această situaţie dezideratul 6ermeneutic tradiţional8 a înţele*e mai bine un autor dec!t s-a înţeles el însuşi #aul icoeur op.cit. p.%F(& nu mai poate fi valabil. /ntenţia personală face loc în împre,urarea cea mai fericită unei “intenţii" tradiţionale canonice sau derivate din lo*ica sistemului adoptat de interpretare etc. 2eea ce nu înseamnă că intenţia pro*ramatică atunci c!nd ea există nu poate constitui şi criteriul ma,or de interpretare corespunzător semnificaţiei “centrale" a operei. =a ircea Eliade se înt!lneşte totuşi postulatul semnificaţiei ori*inare asimilate în mod tacit sau deliberat cu ceea ce se poate numi intenţia primordială a sensului. ;m văzut că sensul ascuns ocult înseamnă prin definiţie sensul ori*inar primordial. >n această ecuaţie8 intenţional Y
(
ori*inar Y ori*inal Y primordial 6ermeneutica este c6emată să opereze clarificări şi omolo*ări fundamentale. >n primul r!nd să scoată la lumină “semnificaţiile ori*inale" c6iar atunci c!nd acestea sunt “întunecate" să restabilească “sensurile şi scopurile ori*inale" #ale alc6imiei de pildă&. rin această reîntoarcere “continuă la surse" la principiile fundamentale ale unei învăţături doctrine etc. efortul 6ermeneutic contribuie în mod considerabil la îmbo*ăţirea *!ndirii. ostulatul semnificaţiei ori*inare are dealtfel o valoare eminamente ontolo*ică8 sensul fiinţei constituie un dat ori*inar inalterabil. ;spectele sale “textuale" nu-l pot modifica. ;ceastă stabilitate şi constanţă *arantează însăşi posibilitatea şi eficacitatea 6ermeneuticii pentru care orice enunţ interpretabil are o intenţionalitate ori*inară intrinsecă. >n acest sens Hans-Geor* Gadamer vorbeşte bunăoară de “semnificaţia funciar ori*inală" # 8e probl&me de la conscience histori%ue p.5&. rientarea obiectivă în critică în dezacord fundamental cu polisemia
relativistă revine şi ea mereu la ideea semnificaţiei ori*inale #Y ori*inare& a textului care există în mod obiectiv şi poate fi efectiv reconstruită. /dentificarea semnificaţiei ori*inare cu momentul său *enetic aparţine aceluiaşi act 6ermeneutic8 “Geneza" unui zeu “nu este interesantă dec!t în măsura în care ne a,ută să înţele*em mai bine spiritul reli*ios al credincioşilor". unerea în lumină a “*enezei" unei semnificaţii ec6ivalează cu realizarea acestei semnificaţii in statu nascendi. omentul ori*inar *enuin autentic şi creator de semnificaţii devine unul şi acelaşi act spiritual. ;pelul la “impulsul *erminal" al procesului semnificant la “ideea *eneratoare" a unei inspiraţii *!ndiri creaţii este ) de fapt ) un loc comun în 6ermeneutică. 3tatutul autonom al intenţiei semnificaţiei simbolului etc. în raport cu “a*enţii" sau “actanţii" săi #ca să preluăm un barbarism actual& formează o ultimă notă caracteristică. 3emnificaţiile pot să nu fie evidente accesibile în mod conştient unui anumit auditoriu sau public şi totuşi ele să existe. ima*ine un simbol pot fi pe deplin realizate actualizate fără ca purtătorul sau receptorul lor să fie conştient “să-şi dea seama de semnificaţia primă a unui simbol sau altul". Hermeneutica îşi asumă tocmai acest efort sistematizat de elucidare8 convertirea implicitului în explicit a sensului *enuin ori*inar în conştient şi transpersonal. ;ltfel spus în sens explicit conştient şi personalizat.
(1
Pre;/e%egere '!$ t!$to%ogieB 'eşi în nici o situaţie nu se face teoria “cercului 6ermeneutic" cu tot ceea ce el implică #necesitatea de a determina cu precizie punctul de începere demonstraţia rotativă evitarea tautolo*iei şi a cercului vicios etc.& situaţia tipic circulară apare prin simplă determinare a procesului de interpretare. 2u alte cuvinte interpretarea şi înţele*erea sunt date într-un anume sens c6iar de la început. Găseşti descifrezi interpretezi ) de fapt ) doar ceea ce doreşti ceea ce cauţi. 3copul interpretării nu este în realitate dec!t re*ăsirea punctului de plecare situaţie constatată şi teoretizată ) nu o dată ) şi în le*ătură cu interpretările textelor literare #;drian arino op.cit. p.04&. 2a să descifrezi o 6ierofanie un mit un simbol etc. trebuie mai înt!i să ştii ) foarte simplu spus ) ce este o 6ierofanie un mit un simbol apoi care este structura 6ierofaniei mitului simbolului respectiv. 3ă operezi cu alte cuvinte cu o serie de preconcepte incluse în definiţia şi sc6ema soluţiei esenţiale a problemei. Mără acest element prealabil dat procesul 6ermeneutic nu poate nici să înceapă nici să dea rezultate. Este cu totul remarcabil că ircea Eliade îşi dă seama cu pertinenţă că întrea*a sa activitate exe*etică şi de înţele*ere este de fapt prescrisă precondiţionată. El ştie bine că “analiza unei culturi străine relevă mai ales ceea ce căutăm în ea sau ceea ce eram de,a pre*ătiţi să redescoperim în ea" # 8e Moga p.&. >n fond este vorba de un adevărat “truism"8 “>nţele*em mai ales ceea ce suntem predestinaţi să înţele*em prin propria noastră vocaţie orientare culturală sau a momentului istoric căruia-i aparţinem" # op.cit. pp.-5&. 3ituaţie de fapt paradoxală8 o semnificaţie poate constitui o descoperire personală şi în acelaşi timp poate să fie precondiţionată căci “fiecare descoperă ceea ce era spiritual şi cultural pre*ătit să descopere" # B6phistoph6l&s et l@*ndrogn *eneral “orice investi*aţie J ştiinţifică K nu poate duce la nici un
rezultat dacă în prealabil autorul nu e pe deplin lămurit asupra obiectului propriu-zis al cercetării sale" # ;nsula lui 3uthanasius p.1%1&. n nu puţine împre,urări rezultă limpede că soluţia este dată ştiută asumată şi validată c6iar de la început înainte de orice analiză. 'e pildă8 “Mără a anticipa asupra concluziilor care se vor de*a,a din analiza documentelor noi putem să atra*em atenţia de la început asupra faptului că arborele reprezintă: cosmosul viu care se re*enerează fără încetare" #9rait6 d@histoire des religions p.0%1&. molo*ia arbore-cosmos este deci prescrisă ca şi aceea arbore-a(is mundi arbore-microcosm etc. 3tructura simbolului nu poate fi pătrunsă dec!t ca o
(0
prelun*ire a 6ierofaniei ca o formă autonomă de revelaţie. 'ar definiţia “6ierofaniei" trebuia în prealabil ştiută ş.a.m.d. 'upă cum “scara creează fenomenul" “referentul creează fenomenul" tot astfel punctul de vedere creează obiectul observaţiei. ircea Eliade ştie #şi repetă& că “perspectiva adoptată în observarea unui fenomen ,oacă un rol considerabil în constituirea fenomenului însuşi" # Bntrea*a 6ermeneutică din succesiunea lui Heide**er subliniază cu insistenţă acelaşi elan şi mecanism anticipativ. udolf Iultmann îşi pune întrebarea8 3ste posibilă o e(egeză fără anticipareD # !oraussetzunglose 3(egese şi răspunde ne*ativ # -lauben und !erstehen +Wbin*en 1(5 /// pp.1$0-1&. rice întrebare orice 6ermeneutică presupune
o “preînţele*ere" #!orverstAndniss &. Hans-Geor* Gadamer vorbeşte şi el de “pre,udecăţi le*itime" care n-au nimic de a face cu pre,udecăţile ne*ative ce împiedică înţele*erea textului.
intelectuale de acest *en. Esenţială este doar recunoaşterea unei anticipări presupuneri parţialităţi etc. de orice natură dar inevitabilă şi eficientă. ircea Eliade putea reînt!lni această idee şi la aul icoeur # 8e snvinuirea tautolo*iei a “cercului vicios" nu poate fi înlăturată şi ea trebuie privită cu atenţie. 'acă nu există nimic în concluzii care să nu fi fost implicat în premise ) trebuie să fi
(%
înţeles pentru a înţele*e descoperim ceea ce ştiam de la început etc. ) în ce constă pro*resul cunoaşterii 6ermeneutice7 3ă facem abstracţie de situaţia ontolo*ic-circulară a fiinţei ce cunoaşte întru ea însăşi #pentru a relua o expresie a lui 2.
natură lo*ic-formală nu rezistă analizei procesului 6ermeneutic concret. 'esfăşurarea sa nu are un caracter de circularitate mecanică. Este foarte adevărat că punctul de plecare premisa interpretării este totdeauna dată predeterminată de propria situaţie spirituală istorică a 6ermeneutului. 'ar ea intervine totdeauna îmbo*ăţită modificată fie că este vorba de propriile noastre interpretări fie de interpretările care intervin pe parcursul istoriei. 9i într-un caz şi în altul cercul începe mereu altfel . n felul acesta “orientată de pre,udecăţi care se îmbo*ăţesc înţele*erea va putea reveni la nesf!rşit asupra operei pentru a-i lumina sensul prin interpretări noi" #idem )ompr6hension et v6rit6 dans les sciences de l@esprit in *rchives de philosophie SSS 1(55 p.0(&. olivalenţa semnificaţiilor n-are altă ori*ine.
+TAE+;< +'A
TEORII ALE SIM=OLULUI Hermee$ti#! +radiţia 6ermeneutică este at!t de bo*ată şi de multiformă înc!t e deosebit de dificil de realizat o privire de ansamblu. biectul ei pare să fi fost delimitat încă din cea mai îndepărtată antic6itate fie şi numai sub forma unei opoziţii între două re*imuri ale limba,ului direct şi indirect clar şi obscur logos şi muthos şi în consecinţă între două moduri de receptare compre6ensiunea pentru unul interpretarea pentru celălalt. >n această privinţă stă mărturie
($
faimosul fra*ment din Heraclit care descrie cuvintele oracolului de la 'elfi8 “3tăp!nul al cărui oracol se află la 'elfi nu spune nimic şi nu ascunde nimic ci semnifică". Este evocată în termeni asemănători învăţătura lui ita*ora8 “2!nd discuta cu cei care-i erau mai apropiaţi îi exorta fie descriindu-şi *!ndurile pe îndelete fie folosindu-se de simboluri" #orp6ir&. ;ceastă opoziţie va fi menţinută în scrierile posterioare fără să se încerce totuşi o ,ustificareL iată un exemplu extras din 'ionis din Halicarnas8 “@nii îndrăznesc să spună că forma fi*urată nu-i în*ăduită în discurs. 'upă ei ar trebui să spui sau să nu spui dar totdeauna simplu şi să se renunţe de acum înainte la a se vorbi prin subînţelesuri" # *rta retorică /S&. >n interiorul acestui cadru conceptual extrem de *eneral vin să se înscrie numeroase practici exe*etice pe care ne vom măr*ini să le repartizăm în două serii foarte îndepărtate una de cealaltă8 comentariul textelor #în primul r!nd al lui Homer şi al 2ibliei& şi divinaţia sub formele cele mai variate #ale profeţiei&. ;r putea să pară surprinzător faptul că divinaţia fi*urează printre practicile 6ermeneuticeL este însă vorba de descoperirea unui sens pentru obiectele care nu-l aveau sau a unui sens secund pentru celelalte. 3ă constatăm în primul r!nd ) acesta va fi aici primul pas spre o concepţie semiotică ) însăşi varietatea substanţelor ce devin punctul de plecare al unei interpretări8 de la apă la foc de la zborul păsărilor la măruntaiele animalelor totul pare că poate deveni semn şi prin urmare să dea naştere interpretării. ai mult se poate afirma că acest tip de interpretare este înrudit cu cel la care ne obli*ă modurile indirecte ale limba,ului adică ale*oria. 'oi autori pot dovedi aici existenţa unei tradiţii extrem de 6etero*ene. ai înt!i lutar6 c!nd caută să caracterizeze limba,ul oracolelor apropierea de expresia indirectă este inevitabilăL astfel8 dată cu explicarea oracolelor s-a produs în privinţa lor în felul de a ,udeca al oamenilor o evoluţie paralelă cu alte sc6imbări8 altădată stilul lor ciudat şi straniu cu desăv!rşire ambi*uu şi perifrastic era pentru mulţimea pe care o umpleau de admiraţie şi de respect reli*ios un motiv de a crede în caracterul lor divinL mai t!rziu însă lumea voi să afle fiecare lucru limpede şi cu uşurinţă fără emfază şi fără să se recur*ă la ficţiune şi poezia care încon,ura oracolele era învinuită că se opune cunoaşterii adevărului amestec!nd întunecime şi umbre în revelaţiile zeuluiL ba c6iar începuseră să fie suspectate metaforele eni*mele şi ec6ivocurile că ar fi pentru
(
divinaţie un fel de ieşire sau refu*iu pre*ătire pentru a permite *6icitorului să fu*ă sau să se ascundă în cazul c!nd *reşeşte # 1espre oracolele Pitiei 0 $5 M-$4 I&. =imba,ul oracular este asimilat aici limba,ului transpus şi obscur al poeţilor. ;l doilea martor8 ;rtemidor din Efes autorul celei mai celebre )hei a viselor rezumă şi sintetizează o tradiţie c6iar de pe atunci bo*ată. 'e la bun început interpretarea viselor e pusă constant în relaţie cu cea a cuvintelor c!nd prin asemănare8 =a fel precum dascălii de *ramatică după ce i-au învăţat pe copii valoarea literelor le arată apoi cum trebuie să le folosească pe toate la un loc aşa şi eu voi adău*a la ceea ce am spus c!teva scurte indicaţii finale care trebuie urmate pentru ca oricine să *ăsească în cartea mea cu uşurinţă învăţătura ce şi-o doreşte #/// )oncluzii&. c!nd prin conti*uitate8 +rebuie aşi,derea c!nd visele sunt ciuntite şi ca să zic aşa n-ai de unde să le apuci ca onirocritul să adau*e de la el însuşi c!te ceva plăsmuit de el şi mai cu seamă la visele în care se văd fie litere care nu prezintă sensul complet fie un cuv!nt care n-are le*ătură cu lucrulL onirocritul trebuie atunci să opereze fie metateze fie sc6imbări sau adău*iri de litere sau silabe #/ 11&. ai mult dec!t at!t ;rtemidor îşi începe cartea făc!nd o distincţie între două specii de vise şi această distincţie îşi anunţă cu limpezime ori*inea8 “>ntre vise unele sunt teorematice altele alegorice. 3unt teorematice cele a căror împlinire seamănă aidoma cu ceea ce au arătat. #:& >n sc6imb ale*orice sunt visele care semnifică anumite lucruri prin mi,loacele altor lucruri" #/ 0&. ;ceastă opoziţie este probabil calc6iată pe cea dintre propriu şi transpus două cate*orii retoriceL aici însă ea se aplică la o materie nelin*vistică. 3e *ăseşte dealtfel o apropiere poate involuntară între ima*inile onirice şi tropii retorici c6iar la ;ristotel care pe de o parte afirmă că “a face metafore bune înseamnă să remarci bine asemănările" # Poetica 1$( a& şi pe de altă parte că “interpretul cel mai priceput al viselor e cel care poate observa asemănările" # 1espre divinaţia în somn 0&L ;rtemidor scria şi el8 “/nterpretarea viselor nu e nimic altceva dec!t
apropierea asemănătorului de asemănător" #// 0&. 3ă revenim acum la activitatea 6ermeneutică principală8 exe*eza textuală. =a început e o practică în care nu e implicată nici o teorie specială a semnuluiL e ceea ce s-ar putea numi mai de*rabă o strate*ie a interpretării care variază de la o şcoală la alta. Aa trebui să-l aşteptăm pe 2lement din ;lexandria pentru a *ăsi în s!nul tradiţiei 6ermeneutice o tentativă în direcţia
(5
semioticii. =a început 2lement anunţă foarte explicit unitatea domeniului simbolic ) dealtfel marcat prin folosirea sistematică a cuv!ntului “simbol"L el foloseşte de asemenea şi formula “mod de expresie în termeni ascunşi" #A 1( %&. /ată un exemplu de enumerare a varietăţilor domeniului simbolic8 ;ceste formalităţi care au loc la romani pentru testamente cum ar fi prezenţa balanţelor şi a monezilor mărunte pentru a evoca ,ustiţiaL o ceremonie de eliberare a sclavilor pentru a reprezenta împărţirea bunurilor şi trasul de urec6i pentru a invita pe mi,locitor să servească # Stromates A $&. +oate procedeele acestea sunt simbolice aşa cum este şi limba,ul indirect8 ;eteas re*ele sciţilor către poporul din Iizanţ8
specialişti diferiţi un 'idascal pe de o parte un eda*o* pe de altă parte. 2lement este totodată autorul c!torva reflecţii asupra scrierii e*iptene care au influenţat profund interpretarea acesteia de-a lun*ul veacurilor următoareL ele sunt un exemplu revelator al tendinţei sale de a trata în aceiaşi termeni substanţe diferite şi îndeosebi de a aplica terminolo*ia retorică la alte specii de simbolism #aici vizual&. 2lement afirmă că la e*ipteni există mai multe feluri de scrieriL una dintre ele este metoda 6iero*lifică. e care o descrie astfel8 Genul 6iero*lific exprimă în parte lucrurile în sens propriu #ciriolo*ic& prin mi,locirea literelor primare şi în parte este simbolic. >n metoda simbolică o specie exprimă lucrurile la propriu prin imitaţie o altă specie scrie ca să spun aşa într-un fel tropic în timp ce o a treia este vădit ale*orică exprim!ndu-se prin anumite eni*me. ;şa de pildă c!nd e*iptenii vor să scrie cuv!ntul “soare" fac un cerc şi pentru “lună" desenează o semilunăL aceasta pentru *enul ciriolo*ic. Ei scriu în felul tropic răstălmăcind sensul şi transpun!nd semnele în vederea unui anume raportL în parte ei le substituie altor semne şi în parte le modifică în diferite feluri. ;stfel voind să transmită proslăvirea re*ilor prin mituri reli*ioase ei le înscriu pe basoreliefuri. /ată un exemplu din cea de-a treia specie cea care foloseşte eni*meleL ei fi*urează
(4
celelalte astre prin şerpi din cauza drumului lor sinuosL soarele dimpotrivă printr-un scarabeu deoarece acesta plăsmuieşte din băle*ar de bou o formă rotundă pe care o rosto*oleşte înaintea lui #A 0 %-01 0&. >n acest text celebru sunt mai multe puncte de reţinut. >n primul r!nd posibilitatea de a re*ăsi aceleaşi structuri în substanţe diferite8 limba,ul #metafore şi eni*me& scrierea #6iero*life& pictura #imitaţie&. ;cest tip de unificare este un pas spre constituirea unei teorii semiotice. e de altă parte 2lement propune o tipolo*ie a între*ului domeniu al semnelorL dimensiunile mici ale acestei propuneri ne obli*ă la anumite reconstrucţii ipotetice. 2lasificarea se poate rezuma astfel8 scriere 6iero*lifică
\ ciriolo*ică #proprie& \ simbolică
\ prin imitaţie #ciriolo*ică& \ prin ale*orie şi eni*me
'ouă puncte constituie o evidentă dificultate în această repartizare8 faptul că metoda proprie ciriolo*ică apare în două locuri deosebite ale tablouluiL şi faptul că ale*oria considerată ca un trop în retorică formează aici o clasă aparte. entru a încerca să menţinem coerenţa textului s-ar putea propune pe baza exemplelor citate explicaţia următoare. >n primul r!nd *enul ciriolo*ic şi specia simbolică ciriolo*ică au în acelaşi timp trăsături comune şi trăsături diver*ente. Ele au comun faptul că acest raport este direct L litera desemnează sunetul ca şi cercul soarele fără nici un încon,urL ele nu au altă semnificaţie anterioară acesteia. 'ar se şi deosebesc8 raportul dintre literă şi sunet este nemotivat în timp ce raportul dintre cerc şi soare este motivat L această diferenţă poate la r!ndul ei să provină şi din alte cauze nemenţionate aici. ;şadar opoziţia dintre *enurile ciriolo*ic şi simbolic este cea dintre nemotivat şi motivatL în timp ce opoziţia sin s!nul simbolicului dintre specia ciriolo*ică şi celelalte specii este cea dintre direct şi indirect #transpus&. e de altă parte descifrarea scrierii tropice implică două faze8 picto*rama desemnează un obiect #prin imitaţie directă&L aceasta la r!ndul său evocă un altul prin asemănare sau participare sau contrarietate etc. 2eea ce 2lement numeşte eni*mă sau ale*orie implică în sc6imb trei relaţii8 între picto*ramă şi scarabeu imitaţie directăL între scarabeu şi bila de băle*ar un raport de conti*uitate #metonimic&L în sf!rşit între bila de băle*ar şi soare un raport de asemănare #metaforic&. 'iferenţa dintre tropi şi ale*orie constă deci în lun*imea lanţului8 o
(F
sin*ură abatere în primul caz două în al doilea. etorica definise încă mai demult ale*oria ca o metaforă prelun*ităL dar pentru 2lement această prelun*ire nu urmează suprafaţa textului ci se operează întruc!tva pe loc în profunzime. 'acă se acceptă că diferenţa dintre scrierea tropică şi scrierea ale*orică este cea dintre două sau trei relaţii locul scrierii simbolice ciriolo*ice se precizează8 ea vine în primul r!nd pentru că pretinde constituirea unei sin*ure relaţii cea dintre cerc şi soare ima*inea şi sensul ei #nu cunoaşte ocolişuri&. astfel de interpretare ar putea explica clasificarea propusă de 2lement şi ar prezenta totodată teoria semnelor în care este subînţeleasăL ea e probabilă în măsura în care cate*oria ocolului este într-adevăr prezentă la 2lement. 26iar şi fără această contribuţie teoretică esenţială #dar ipotetică& 2lement răm!ne o fi*ură foarte importantă căci el pre*ăteşte drumul sf!ntului ;u*ustin sub două aspecte esenţiale afirm!nd8 1. 2ă varietatea materială a simbolismului care poate trece prin oricare dintre sensuri şi poate fi lin*vistică sau nu nu diminuează unitatea lui structurală. 0. 2ă simbolul se raportează la semn precum sensul transpus la sensul propriu că prin urmare conceptele retorice se pot aplica unor semne neverbale. >n sf!rşit tot 2lement e primul care expune cu claritate ec6ivalenţa simbolic Y indirect.
Site9! !$g$'tii!ă+ De&ii/i! şi de'#riere! 'em$%$i 3f. ;u*ustin nu are ambiţii de semiotician8 opera lui se or*anizează în ,urul unui obiectiv cu totul diferit #reli*ios&L numai în treacăt şi numai pentru nevoile acestui alt obiectiv va enunţa el teoria semnului. 'ar interesul ce-l poartă problematicii semiotice pare să fie mai mare dec!t o spune sau o crede el însuşi8 de-a lun*ul între*ii sale vieţi el revine într-adevăr asupra aceloraşi probleme. G!ndirea sa în acest domeniu nu răm!ne constantă şi va trebui văzută în evoluţia ei. +extele cele mai importante din punctul nostru de vedere sunt8 un tratat din tinereţe considerat uneori ca neautentic Principii de dialectică sau 1espre dialectică scris în %F4L 1octrina creştină text central în toate privinţele scris pentru partea care ne priveşte în %(4L şi 1espre 9rinitate care datează din $1L dar numeroase alte texte conţin indicaţii preţioase.
>n 1espre dialectică se citeşte definiţia următoare8 “3emn este ceea ce se arată pe sine însuşi sensului şi care în afară de sine mai arată spiritului încă ceva. ; vorbi înseamnă să dai un semn cu a,utorul unui sunet articulat" #A&. Aom reţine mai multe particularităţi ale acestei
((
definiţii. >n primul r!nd aici îşi face apariţia o proprietate a semnului care va ,uca un mare rol mai t!rziu8 aceea a unei anume neidentităţi a semnului cu sine însuşi care se bazează pe faptul că semnul este prin ori*ine dublu adică sensibil şi inteli*ibil #nu vom *ăsi nimic asemănător la ;ristotel în descrierea simbolului&. e de altă parte cu mai multă tărie ca p!nă atunci se afirmă că de fapt cuvintele nu sunt dec!t o specie a semnuluiL această afirmaţie nu va face dec!t să se accentueze în scrierile au*ustiniene posterioareL or tocmai ea este fondatoarea perspectivei semiotice. ; doua frază importantă este aceasta #cu care începe capitolul A din 1espre dialectică &8 “2uv!ntul e semnul unui lucru put!nd fi înţeles de ascultător c!nd este rostit de vorbitor". E tot o definiţie dar o definiţie dublă căci ea pune în evidenţă două relaţii distincte8 prima între semn şi lucru #acesta e cadrul desemnării şi al semnificaţiei&L a doua între locutor şi auditor #şi acesta este cadrul comunicării&. ;u*ustin le înlănţuie pe am!ndouă în interiorul unei sin*ure fraze ca şi cum această coexistenţă n-ar pune nici o problemă. /nsistenţa asupra dimensiunii comunicative este ori*inală8 ea lipsea la stoici care făceau o pură teorie despre semnificaţie şi era mult mai puţin limpede afirmată la ;ristotel care vorbea e drept de “stări sufleteşti" deci despre locutori dar care lăsa total în umbră acest context de comunicare. ;vem aici un prim indiciu al celor două principale tendinţe ale semioticii au*ustiniene8 eclectismul şi psi6olo*ismul ei. >nsăşi ambi*uitatea pe care o produce ,uxtapunerea mai multor perspective se repetă c!nd se face analiza semnului în elementele lui constitutive #într-o pa*ină deosebit de obscură a tratatului&. “+rebuie făcută o distincţie între aceste patru laturi8 cuv!ntul exprimabilul # dicibile& expresia #dictio& şi lucrul". 'in explicaţia care urmează #*reoaie deoarece ;u*ustin ia ca exemplu de lucru cuvntul & eu aş reţine ceea ce a,ută la înţele*erea diferenţei dintre dicibile şi dictio. /ată două extrase8
>ntr-un cuv!nt tot ce este perceput nu prin urec6e ci prin spirit şi ceea ce spiritul păstrează în sine însuşi se numeşte dicibile exprimabil. 2!nd cuv!ntul iese din *ură nu doar ca atare ci pentru a semnifica altceva el se numeşte dictio expresie. 9i8 3ă presupunem că un *ramatician îl întreabă pe un copil astfel8 cărei părţi e vorbire îi aparţine cuv!ntul arma arme7 2uv!ntul arma este enunţat aici în vederea lui însuşi adică este un cuv!nt enunţat în vederea cuv!ntului însuşiL ceea ce urmează8 cărei părţi de vorbire îi aparţine acest cuv!nt7 Este adău*at nu pentru sine ci în vederea
1
cuv!ntului armaL cuv!ntul e înţeles de spirit sau enunţat de voce8 dacă e înţeles şi sesizat de spirit înainte de a fi enunţat atunci el este dicibile exprimabil şi din motivele pe care le-am arătat dacă este exteriorizat prin voce el devine dictio expresie. *rma care aici nu e dec!t un cuv!nt era c!nd era pronunţat de Aer*iliu o expresie. El a fost într-adevăr pronunţat nu în vederea lui însuşi ci pentru a semnifica fie războaiele purtate de Enea fie scutul şi celelalte arme făurite de Aulcan pentru Enea. e plan lexical această serie cu patru termeni provine în mod evident dintr-un amal*am. ;şa cum arată N. Bpin dictio este traducerea lui le(isL dicibile este ec6ivalentul exact al lui le#ton iar res poate fi folosit aici pentru tughanonL ceea ce ar da un calc latin pentru tripartiţia
stoică între semnificant semnificat şi lucru. e de altă parte opoziţia între res şi verba este după cum se va vedea familiară retoricii lui 2icero şi ]uintilian. >n momentul în care cele două terminolo*ii se intersectează apare o problemă căci din acel moment dispunem de doi termeni pentru a desemna semnificantul dictio şi verbum. ;u*ustin pare să rezolve această încurcătură terminolo*ică le*!nd-o de o altă ambi*uitate bine cunoscută8 cea a sensului aparţin!nd în acelaşi timp procesului de comunicare şi celui de desemnare. 'e-o parte aşadar avem un termen în plusL de cealaltă un concept dublu8 dicibile va fi astfel rezervat sensului trăit #în dezacord aici cu terminolo*ia stoicilor& dictio fiind atras spre sensul ce trimite la referent. 1icibile va fi trăit de cel care vorbeşte #^înţeles şi sesizat de spirit înainte de enunţare"& fie de cel care-l aude #^ceea ce este perceput de spirit"&. 1ictio în sc6imb este un sens ce se stabileşte nu între interlocutori ci între sunet şi lucru #ca le#ton-ul&L e ceea ce cuv!ntul semnifică independent de cei ce-l folosesc. 1icibile ţine astfel de succesiune8 mai înt!i locutorul concepe sensul apoi enunţă sunete în sf!rşit alocutorul percepe mai înt!i sunetele apoi sensul. 1ictio ţine de simultaneitate8 sensul ce trimite la referent se realizează în acelaşi timp cu enunţarea sunetelor8 cuv!ntul devine dictio numai dacă #şi numai atunci c!nd& ^este exteriorizat prin voce". >n sf!rşit dicibile este propriu propoziţiunilor considerate în abstractL în timp ce dictio ţine de enunţarea fiecărei propoziţiuni luată în parte #referinţa se realizează în propoziţiuni to#en şi nu tn acelaşi timp dictio nu e numai sens8 e cuv!ntul enunţat #semnificantul& înzestrat cu capacitatea sa denotativăL el e ^cuv!ntul ce iese din *ură"L ceea ce este ^exteriorizat prin voce". =a r!ndul său verbum nu e o simplă sonoritate cum s-ar putea cineva lăsa ispitit să-şi
11
ima*ineze ci desemnarea cuv!ntului ca atare folosirea metalin*vistică a limba,uluiL este cuv!ntul care ^slu,eşte referindu-se la sine adică pentru o întrebare sau o discuţie asupra cuv!ntului însuşi #:& ceea ce eu numesc verbum este un cuv!nt şi semnifică un cuv!nt". >ntr-un text scris cu c!ţiva ani mai t!rziu 1espre ordine compromisul va fi formulat în alt fel8 desemnarea devine un instrument al comunicării8 >ntruc!t omul nu poate avea relaţii solide cu omul fără să recur*ă la vorbire prin care el face să treacă întruc!tva sufletul şi *!ndirea lui într-altul raţiunea a înţeles că trebuie să e dea nume lucrurilor adică anumite sunete înzestrate cu semnificaţie pentru ca dată fiind neputinţa de a percepe spiritul prin simţuri oamenii să se servească pentru a-şi apropia sufletele se sensuri ca de tot at!ţia interpreţi" #// S// %&. >n capitolul A// din 1espre dialectică ;u*ustin dă o altă dovadă a spiritului său sintetic. /ntroduce o discuţie despre ceea ce numeşte el forţa # vis& unui cuv!nt. Morţa este răspunzătoare de calitatea unei expresii luată ca atare şi care determină perceperea ei de către alocutor8 ^Ea e pe măsura impresiei pe care cuvintele o produc asupra celui ce aude". @neori forţa şi sensul sunt considerate ca două specii de semnificaţie8 ^ezultă din cercetarea noastră că un cuv!nt are două semnificaţii una pentru a expune adevărul cealaltă pentru a ve*6ea asupra respectării lui". 3e poate presupune că aici este vorba de inte*rarea opoziţiei retorice dintre claritate şi frumuseţe într-o teorie a semnificaţiei #inte*rare dealtfel problematică deoarece semnificanţa unui cuv!nt nu se confundă cu fi*uralitatea sau perceptibilitatea lui&. 3peciile acestei ^forţe" amintesc de asemenea contextul retoric8 ea se manifestă prin sunet prin sens sau prin acordul dintre acestea. 3e poate vedea o dezvoltare a aceleiaşi teme în 1e magistro lucrare scrisă în %F(. ;ici cele două ^semnificaţii" par să devină proprietăţi fie ale semnificantului fie ale semnificatului8 funcţia celui dint!i este aceea de a acţiona asupra simţurilor funcţia celuilalt este de a asi*ura interpretarea. ^+ot ce este rostit ca sunet de voce articulată cu o semnificaţie #:& izbeşte urec6ea pentru a fi perceput şi este încredinţat memoriei pentru a putea fi cunoscut" #A 10&. ;ceastă relaţie va fi explicitată cu a,utorul unui raţionament pseudoetimolo*ic. ^'acă din aceste două lucruri cuv!ntul îşi tra*e apelativul din primul şi numele din cel de-al doilea7 2ăci J cuv!nt K poate fi derivat din a izbi 7verberare+verbum şi J nume K din a cunoaşte 7noscere+nomen astfel înc!t primul termen s-ar numi aşa în funcţie de urec6e iar cel de-al doilea în funcţie de suflet" #ibid.&. >n acest dublu proces percepţia este supusă ,udecăţii intelectului căci c6iar din clipa în
10
care înţele*em semnificantul devine pentru noi transparent. ^;ceasta este le*ea înzestrată în c6ip firesc cu o foarte mare forţă8 c!nd semnele sunt înţelese atenţia se îndreaptă spre lucrurile semnificate" #A/// 0$&. ;ceastă a doua formulare prezentă în tratatul 1e magistro pare mai puţin avansată faţă de cea care se *ăsea în 1espre dialectică pentru că acum ;u*ustin nu mai consideră că semnificatul ar putea avea şi el o formă perceptibilă #o ^forţă"& care izbeşte atenţia. 3ă trecem acum la tratatul central 1octrina creştină. 'ată fiind importanţa lui în contextul nostru o scurtă privire asupra planului de ansamblu ar fi ,ustificată. Este vorba de o lucrare consacrată teoriei interpretării ) şi într-o măsură mai mică teoriei expresiei ) textelor creştine. 'esfăşurarea expunerii se articulează în ,urul mai multor opoziţii8 semn-lucru interpretare-expresie dificultăţi provenind din ambi*uitate sau din obscuritate. lanul s-ar putea prezenta sub forma unei sc6eme în care cifrele desemnează cele patru părţi ale tratatului #sf!rşitul celei de-a treia şi partea a patra fiind scrise abia în $04 la treizeci de ani după primele trei&8
\lucruri #1& \semne
\interpretare
\obscurităţi #0& \ambi*uităţi #%&
\expresie #$& ntr-adevăr ;u*ustin vorbeşte în acest tratat despre lucruri şi semne #şi se arată astfel fidel tradiţiei retorice aşa cum se menţine ea de pe vremea lui 2icero& dar nu le mai consideră pe primele ca referent al celor din urmă. =umea se divide în semne şi lucruri după cum obiectul percepţiei are o valoare 1%
tranzitivă sau nu. =ucrul ţine de semn ca semnificant nu în calitate de referent. 3ă notăm înainte de a continua că această afirmaţie *lobală este moderată de o altă aserţiune ce răm!ne totuşi mai mult un principiu abstract dec!t o caracteristică proprie semnului8 ^rin semne se află despre lucruri" #/ // 0&. ;rticularea semnelor şi a lucrurilor se continuă în articularea a două procese esenţiale al utilizării şi al plăcerii. 'e fapt această de-a doua distincţie se situează în interiorul lucrurilorL dar lucrurile de care te foloseşti sunt tranzitive ca şi semnele iar lucrurile de care te bucuri intranzitive #or aceasta e o cate*orie care permite să opunem lucrurile semnelor&8 lăcerea într-adevăr înseamnă a te le*a de un lucru din dra*oste pentru el însuşi. ; utiliza dimpotrivă înseamnă să apropii obiectul de care te foloseşti p!nă la obiectul pe care-l iubeşti dacă acesta este totuşi demn de a fi iubit #/ /A $& ;ceastă distincţie are o importantă urmare teolo*ică8 în ultimă instanţă nimic în afară de 'umnezeu nu merită să te bucuri de el să-l iubeşti pentru el însuşi. ;u*ustin dezvoltă această idee vorbind despre dra*ostea pe care omul poate s-o poarte omului8 Este vorba de a şti dacă omul trebuie iubit de către om pentru el însuşi sau din altă cauză. 'acă e iubit pentru el însuşi înseamnă că ne bucurăm de el dacă e pentru altceva ne folosim de el. r mie mi se pare că el trebuie să fie iubit pentru altceva. 2ăci numai în Miinţa care trebuie iubită pentru ea însăşi se *ăseşte fericirea. 'eşi noi nu avem această fericire în realitate speranţa de a o dob!ndi ne consolează totuşi în această lume. 'ar blestemat fie cel ce-şi pune năde,dea sa în om # Jr. SA// &. +otuşi dacă ,udecăm cu luare-aminte nimeni nu trebuie să mear*ă p!nă la a se bucura de el însuşiL căci datoria sa este de a se iubi nu pentru sine însuşi ci pentru 2el de care se cuvine a ne bucura #/ SS// 0-01&. ezultă de aici că sin*urul lucru care nu e în mod absolut semn #deoarece este obiect de care prin excelenţă te bucuri& este 'umnezeuL ceea ce în cultura noastră imprimă reciproc o nuanţă de divinitate oricărui semnificat ultim #ceea ce este semnificat fără a semnifica la r!ndul său&. elaţia între semne şi lucruri fiind astfel articulată iată definiţia semnului8 ^3emnul este un lucru care ne face să ne *!ndim la ceva dincolo de impresia pe care lucrul însuşi o face asupra simţurilor noastre" #// / 1&.
1$
semnifica adică de a face semne este de a pune în lumină şi de a trece în spiritul altcuiva ceea ce are în spirit cel ce face semnul" #// // %&.
*!ndire. El constată insatisfacţia sa frecventă la enunţarea unui *!nd şi o explică astfel8 otivul ei este mai ales faptul că acea concepţie intuitivă îmi năpădeşte sufletul precum un ful*er rapid în timp ce vorbirea mea e lentă lun*ă şi foarte diferită de ea. ai mult în timp ce se desfăşoară această concepţie s-a şi ascuns în b!rlo*ul ei. Ea lasă totuşi în memorie ca prin minune un anumit număr de amprente care subzistă în cursul scurtei expresii a silabelor şi care ne servesc la modelarea semnelor fonetice numite limba,. ;cest limba, este latin *rec sau ebraic etc. fie că semnele sunt *!ndite de spirit fie că sunt exprimate prin voce. 'ar amprentele nu sunt nici latine nici *receşti nici ebraice şi nici nu aparţin propriu-zis vreunei naţiuni. #// %&. ;u*ustin are deci în vedere o stare a sensului în care acesta nu aparţine încă nici unui limba, #nu e perfect clar dacă există sau nu un semnificat latin *rec etc. în afara sensului universalL se pare că nu deoarece limba,ul este descris numai în dimensiunea sa fonetică&. 3ituaţia nu este foarte diferită de cea pe care o descria ;ristotel8 în ambele cazuri stările sufleteşti sunt universale iar limbile particulare. 'ar ;ristotel explica această identitate a stărilor psi6ice prin identitatea cu el însuşi a obiectului-referentL or în textul lui ;u*ustin nu este vorba de obiect. 3e va releva de asemenea natura instantanee a ^concepţiei" şi durata necesară a discursului #lineară&L necesitatea de a *!ndi activitatea lin*vistică în *eneral ca şi cum ar fi înzestrată cu o dimensiune temporală #marcată prin rolul amprentelor&. ;cestea sunt repet tot at!tea caracteristici ale procesului de comunicare #întrea*a pa*ină constituie dealtfel o analiză psi6olo*ică foarte nuanţată&. +eoria semnului prezentă în 1espre 9rinitate este încă o dezvoltare a celei din )ateheză #ca şi a celei ce fi*urează în cartea a S/-a din )onfesiuni&. ;ici sc6ema răm!ne pur comunicativă.
1
>i vorbim noi altcuiva7 2uv!ntul răm!n!nd imanent noi uzăm de vorbă sau de un semn sensibil pentru a provoca în sufletul interlocutorului nostru prin această evocare sensibilă un cuv!nt asemănător celui ce sălăşluieşte în sufletul nostru în timp ce vorbim #/S A// 10&. ;ceastă descriere e foarte asemănătoare cu cea a actului semnificării prezentată în 1octrina creştină. e de altă parte ;u*ustin face o deosebire mai netă aici între ceea ce el
numeşte cuvntul anterior diviziunii limbilor şi semnele lin*vistice care ni-l fac cunoscut. ;ltul este sensul cuvntului această vorbă ale cărei silabe ) fie că sunt rostite fie că sunt *!ndite ) ocupă o anume bucată de timpL altul e sensul cuvntului care se imprimă în suflet cu orice obiect de cunoaştere #/S S 1&. ;cest #din urmă& cuv!nt nu aparţine într-adevăr nici unei limbi nici uneia din cele pe care le numim linguae gentium în r!ndul cărora se află şi latina noastră #:& G!ndirea care s-a format
pornind de la ceea ce cunoaştem de-acum este cuv!ntul pronunţat în ad!ncul inimii8 cuv!nt care nu este nici *recesc nici latin care nu aparţine nici unei limbiL dar c!nd e nevoie să fie adus la cunoştinţa celor cărora le vorbim am recurs la c!teva semne pentru a-l face înţeles #SA S 1(&. 2uvintele nu desemnează direct lucrurileL ele nu fac dec!t să exprime. 2eea ce ele exprimă nu este totuşi individualitatea locutorului ci un cuv!nt interior prelin*vistic. ;cesta la r!ndul său este determinat de alţi factori în număr de doi se pare. ;ceştia sunt pe de o parte amprentele lăsate în suflet de către obiectele de cunoaştere. 9i pe de altă parte cunoaşterea imanentă a cărei sursă nu poate fi dec!t 'umnezeu. +rebuie prin urmare să a,un*em p!nă la acel cuv!nt al omului #..& care nu este nici rostit într-un sunet nici *!ndit în felul unui sunet care este în mod necesar implicat în orice limba, dar care anterior tuturor semnelor în care se traduce se naşte dintr-o ştiinţă imanentă sufletului c!nd această ştiinţă se exprimă într-o vorbire interioară aidoma #SA S/ 0&. ;cest proces uman de exprimare şi de semnificare luat în totalitatea lui formează un analo* Aerbului lui 'umnezeu al cărui semn exterior nu este vorba ci lumeaL cele două surse de cunoaştere se reduc în ultimă instanţă la una sin*ură în măsura în care lumea este limba,ul divin8
15
2uv!ntul care răsună în afară este aşadar semnul cuv!ntului ce străluceşte înăuntru şi care înainte de orice merită acest nume de cuv!nt. 2eea ce noi rostim pe *ură nu este dec!t expresia vocală a cuv!ntului8 şi dacă această expresie o numim cuv!nt cuv!ntul înseamnă că şi-o asumă pentru a o traduce în afară. 2uv!ntul nostru devine deci într-un fel voce materială asum!nd această voce pentru a se manifesta în faţa oamenilor într-o formă sensibilă8 precum 2uv!ntul lui 'umnezeu s-a făcut trup asum!ndu-şi acest trup pentru a se manifesta şi el faţă de oameni într-o formă sensibilă #SA S/ 0&. 3e vede formul!ndu-se aici doctrina simbolismului universal care va domina tradiţia medievală. #:&
C%!'i&i#!re! 'eme%or+ D$"ă !t$r! r!"ort$%$i 'im4o%i#+ 'upă ce face clasificările în intenţional-neintenţional şi convenţional-natural ;u*ustin examinează pentru a treia oară aceleaşi fapte şi a,un*e la o articulaţie bazată tot pe opoziţie8 dintre semnele proprii şi semnele transpuse #translata&. ri*inea retorică a acestei opoziţii este evidentă dar ;u*ustin ) ca şi 2lement înaintea lui dar într-un fel mult mai cate*oric ) *eneralizează ca semne ceea ce retorica spunea despre sensurile cuvintelor. /ată cum e introdusă opoziţia8 'e fapt semnele sunt sau proprii sau transpuse. 3e numesc proprii c!nd sunt folosite pentru a desemna obiectele în vederea cărora au fost create. 'e exemplu spunem ^un bou" c!nd ne *!ndim la animalul căruia toţi oamenii care vorbesc latina îi dau ca şi noi acest nume. 3emnele sunt transpuse c6iar c!nd obiectele pe care le desemnăm cu termenii lor proprii sunt folosite pentru a desemna un alt obiect. 'e exemplu spunem ^bou" şi înţele*em prin aceasta o silabă animalul care de obicei e numit cu acest nume. 'ar pe de altă parte acest animal ne face să ne *!ndim la evan*6elistul pe care 3criptura după interpretarea ;postolilor l-a desemnat prin aceste cuvinte8 ^
14
la r!ndul său semnificantL altfel spus semnul propriu se bazează pe o sin*ură relaţie semnul transpus pe două operaţiuni succesive #s-a văzut că această idee încolţise încă la 2lement&. 'e fapt ne situăm din capul locului în s!nul semnelor intenţionale #pentru că ;u*ustin se preocupă de ele în exclusivitate& şi la nivelul lor se repetă operaţiunea care a servit pentru a le izola8 semnele proprii sunt create în vederea unui uza, semnificant şi în acelaşi timp sunt folosite potrivit acestei intenţii iniţiale. 3emnele transpuse sunt în e*ală măsură semne intenţionale #sin*urele exemple date sunt cuvinte& dar în loc să fie utilizate după destinaţia lor iniţială ele sunt deturnate în vederea unui uza, secund ) la fel cum erau deturnate lucrurile atunci c!nd deveneau semne. ;ceastă analo*ie structurală ) care nu este o identitate ) explică afinitatea între semnele transpuse #totuşi lin*vistice& şi semnele neintenţionale #^naturale" şi nelin*vistice&.
1F
vorba probabil de o încercare din partea lui ;u*ustin de a lăr*i cate*oria de sens transpus pentru a-i permite să includă ale*oria creştină. Aorbind despre dificultăţile ce se ivesc în timpul interpretării el are în vedere două specii care corespund întru totul acestor două forme de sens indirectL opoziţia va fi mai bine formulată în 1espre 9rinitate unde ;u*ustin concepe două specii de ale*orie #adică de semne transpuse& în funcţie de cuvinte sau de lucruri. ri*inea acestei distincţii este poate într-o frază a lui 2lement care crede totuşi că este vorba de două definiţii alternative ale uneia şi aceleiaşi noţiuni. altă tentativă de a opera o subdiviziune în interiorul sensului transpus va duce mai t!rziu la celebra doctrină a celor patru sensuri ale Scripturii. n această privinţă stau la dispoziţie mai multe serii de texte. >ntr-una reprezentată de 1e utilitate credendi % şi de un pasa, perfect paralel dar mai scurt din 1e gen. ad lit. lib. imperf. 0 se distin* foarte clar patru termeni8 istoria etiolo*ia analo*ia şi ale*oria. 'ar nu este si*ur că acestea ar fi sensuri propriu-zise mai de*rabă ar fi vorba de diferite operaţiuni cărora le este supus textul ce trebuie interpretat. ;nalo*ia este în special procedeul care constă în a explica un text recur*!nd la un alt text. Etiolo*ia are un statut problematicL ea constă în căutarea cauzei evenimentului a faptului evocate de text. Este o explicaţie deci un sens dar nu este si*ur că el aparţine realmente textului analizatL mai de*rabă este adău*at de comentator.
sens propriu
sens transpus sens literal
sens spiritual
entru a rezuma8 nu există dec!t o sin*ură di6otomie care este esenţială pentru ;u*ustin #propriu-transpus& restul e de mică importanţă.
1(
Există însă un alt text care se cere examinat aici. 3e *ăseşte în 1e gen. ad lit. / 1L ;u*ustin vorbeşte acolo de conţinutul diverselor cărţi ale 2ibliei8 sunt unele spune el care evocă eternitatea altele care relatează fapte altele care prevestesc viitorul altele care indică re*uli de comportament. n efortul său de a preciza statutul semnelor transpuse ;u*ustin le apropie de două fapte semantice conexe8 ambi*uitatea şi minciuna. ;mbi*uitatea îi reţine îndelun* atenţia8 încep!nd cu 1ialectica unde dificultăţile în comunicare sunt împărţite după cum se datorează obscurităţilor
sau ambi*uităţilor #această subdiviziune se *ăseşte de,a la ;ristotel&. ;cestea comportă ca una din subdiviziunile lor ambi*uităţile datorate sensului transpus. ;ceeaşi articulare ierar6ică reapare în 1espre doctrina creştină8 ^;mbi*uitatea 3cripturii ţine fie de termenii luaţi în sens propriu fie de termenii luaţi în sens transpus" #/// / 1&. rin ambi*uitate datorată sensului propriu trebuie înţeleasă o ambi*uitate în care semantica nu ,oacă nici un rolL ea este deci fonică *rafică sau sintactică. ;mbi*uităţile semantice coincid pur şi simplu cu cele ce sunt datorate prezenţei unui sens transpus. osibilitatea ambi*uităţilor semantice bazate pe polisemia lexicală nu este luată în considerare. 3pecie în *enul ^ambi*uitate" semnele transpuse trebuie în sc6imb să fie bine separate de minciuni cu toate că şi unele şi celelalte nu spun adevărul dacă sunt luate literal. ăzească-ne 'umnezeu de a le atribui #parabolelor şi ale*oriilor din 2iblie& un caracter mincinos. ;ltminteri ar trebui să dăm acelaşi epitet seriei at!t de lun*i de fi*uri retorice şi îndeosebi metaforei astfel numită pentru că ea strămută un cuv!nt de la lucrul pe care îl desemnează în mod propriu la un alt lucru pe care îl desemnează impropriu. >ntr-adevăr c!nd spunem lanurile unduitoare viile perlate tinereţea în floare păr de nea nu există desi*ur în lucrurile astfel numite nici unde nici perle nici flori şi nici neaL trebui-va deci să numim minciună transpunerea care afectează aceşti termeni7 # Împotriva minciunii S 0$&. Explicaţia acestei deosebiri este dată puţin mai încolo8 ea constă tocmai în existenţa unui sens transpus absent în minciuni care permite să fie redat adevărul tropilor. ^;ceste vorbe şi aceste acţiuni #:& sunt făcute pentru a ne da înţele*erea lucrurilor la care se referă" # ibid.&. 3au8 ^
11
semnificaţia" # Binciuna A 4&. inciunile nu sunt adevărate în sens literal dar nici sens transpus nu au.
G/=IE+ '@;<'
A(ENTURILE IMA2INII (o#!4$%!r$% 'im4o%i'm$%$i mare confuzie a domnit întotdeauna în folosirea termenilor le*aţi de ima*inar. ;r trebui poate să presupunem de,a că această stare de fapt provine din extrema devalorizare pe care a suferit-o ima*inaţia phantasia în *!ndirea ccidentului şi a ;ntic6ităţii clasice. ricum ar sta lucrurile ^ima*ine" ^semn" ^ale*orie" ^simbol" ^emblemă" ^parabolă" ^mit" ^fi*ură" ^icoană" ^idol" etc. sunt folosite fără distincţie una în locul alteia de către ma,oritatea autorilor. 2onştiinţa dispune de două moduri pentru a-şi repezenta lumea. @nul direct în care lucrul însuşi pare prezent în minte ca în percepţie sau în simpla senzaţie. 2elălalt indirect atunci c!nd dintr-un motiv sau altul lucrul nu poate să se prezinte ^în carne şi oase" sensibilităţii ca de exemplu în amintirea copilăriei în ima*inarea peisa,elor de pe planeta arte în înţele*erea mişcării electronilor în ,urul nucleului atomic sau în reprezentarea lumii de dincolo de moarte. >n toate aceste cazuri de conştiinţă indirectă obiectul absent este re+prezentat conştiinţei de către o imagine în sensul foarte lar* al acestui termen.
=a drept vorbind diferenţa între *!ndirea directă şi *!ndirea indirectă nu este at!t de tranşantă pe c!t am expus-o noi din *ri,ă pentru claritate. ;r trebui să scriem că mai de*rabă conştiinţa dispune de diferite *rade de ima*ine ) după cum aceasta din urmă este o copie fidelă a senzaţiei sau doar semnalează lucrul ) iar extremele ar fi constituite din adecvarea totală prezenţa perceptivă sau inadecvarea cea mai mare adică un semn veşnic văduvit de semnificat şi vom vedea că acest semn îndepărtat nu este altul dec!t simbolul. 3imbolul se defineşte aşadar mai înt!i ca aparţin!nd cate*oriei semnului. 'ar ma,oritatea semnelor nu sunt dec!t subterfu*ii de economie ce trimit la un semnificat care ar putea fi prezent
111
sau verificat. ;stfel un semnal anunţă doar prezenţa obiectului pe care îl reprezintă. =a fel un cuvnt o siglă un algoritm înlocuiesc în mod economic o definiţie conceptuală lun*ă. Este mai
expeditiv să trasăm pe o etic6etă un cap de mort stilizat şi două tibii încrucişate dec!t să explicăm procesul complicat prin care cianura de potasiu distru*e viaţa. +ot astfel numele ^Aenus" aplicat la o planetă a sistemului solar sau la fel de bine si*la astrolo*ică _ sau c6iar ansamblul de al*oritmi care definesc traiectoria elipsoidală a acestei planete în formulele lui Repler sunt mai economice dec!t o lun*ă definiţie bazată pe observarea traiectoriei a ma*nitudinii a distanţelor unei asemenea planete faţă de 3oare. 9i fiindcă semnele de acest fel sunt doar un mod de a economisi nişte operaţii mentale nimic nu împiedică cel puţin teoretic ca ele să fie alese arbitrar . Este suficient să declarăm că un disc roşu barat cu alb înseamnă că nu trebuie să înaintez pentru ca acesta să devină semnalul ^sensului interzis".
sabie balanţă şi vom avea atunci embleme. entru a discerne şi mai bine această noţiune de Nustiţie *!ndirea va putea să alea*ă istorisirea unui exemplu de fapt ,udiciar mai mult sau mai
110
puţin real sau ale*oric şi în acest caz vom avea un apolog . *legoria este traducerea concretă a unei idei *reu de sesizat sau de exprimat simplu #2f. .icoeur ?initude et culpabilit6 p.0%8 ^'upă ce traducerea a fost făcută putem să renunţăm la ale*orie de acum încolo inutilă"&. 3emnele ale*orice conţin întotdeauna un element concret sau exemplar al semnificatului. utem aşadar teoretic cel puţin să deosebim două feluri de semne8 semnele arbitrare pur indicative #E.2assirer Philosophie der s
sensibil. 'e exemplu mitul es6atolo*ic care încununează Phaidon este un mit simbolic fiindcă decrie domeniul interzis oricărei experienţe umane lumea de dincolo de moarte. +ot astfel putem deosebi în 3vanghelii ^parabolele" adevărate ansambluri simbolice ale >mpărăţiei şi simplele ^exemple" morale8 Iunul 3amaritean =azăr şi Io*ătaşul cel ău etc. care sunt doar nişte apolo*uri ale*orice #2f. .=emariB ;nitiation au Iouveau 9estament p.15$8 ^=e deosebim de parabole prin aceea că ele nu sunt simboluri care transpun o învăţătură reli*ioasă într-o ordine diferită. Exemplele sunt luate din ordinea morală însăşi pentru care constituie cazuri presupuse". 2f. =uca S % %4 SA/ 1( %1 etc.&. ;ltfel spus putem să definim simbolul împreună cu ;. =alande #!ocabulaire criti%ue et techni%ue de la philosophie articolul ^simbol sens" nr.0& drept orice semn concret care evocă$ printr+un raport natural$ ceva absent sau imposibil de perceput L
sau împreună cu Nun*8 ^2ea mai bună denumire sau formulă pentru o stare de fapt relativ necunoscută dar recunoscută ca existentă sau necesară şi care n-ar putea fi desemnată iniţial întrun fel mai limpede ori mai caracteristic" #2.G.Nun* Ps
pe care trebuie să-l ilustreze"& inversul ale*oriei8 ^;le*oria pleacă de la o idee #abstractă& pentru
11%
a a,un*e la o fi*ură în timp ce simbolul este mai înt!i şi de la sine fi*ură şi ca atare sursă de idei între altele". Miindcă simbolului îi este propriu să fie centripet faţă de caracterul centrifu* al fi*urii ale*orice în raport cu senzaţia. 3imbolul este ca şi ale*oria trimitere a sensibilului de la fi*urat la semnificat dar el este prin natura însăşi a semnificatului inaccesibil şi epifanie adică apariţie prin şi în semnificant a indicibilului #=itur*6ia creştină ortodoxă în decorarea iconostasului sau în taina eu6aristiei arată că ima*inea simbolică ) icoana ) este totodată anamneză pentru care tipul este dat de împărtăşanie şi epicleză pentru care tipul este dat de
usalii&.
infinit în finit8 este fără îndoială cel mai bun mod de a caracteriza această esenţă sin*ulară pe care o constituie în artă simbolul"&. Numătatea vizibilă a simbolului ^semnificantul" va fi întotdeauna încărcată de maximum de concreteţe şi după cum o spune excelent aul icoeur
11$
# ?initude et culpabilit6 // 8a sn timp ce într-un simplu semn semnificatul este limitat şi semnificantul prin arbitrariul însuşi nesf!rşitL în timp ce simpla ale*orie traduce un semnificat finit printr-un semnificant nu mai puţin delimitat cei doi termeni ai Sn *reacă ) s
este tautolo*icăL ea este perfecţionantă prin aproximări acumulate. Ea este
11
comparabilă prin aceasta cu o spirală sau mai de*rabă cu un solenoid care la fiecare repetiţie îşi circumscrie şi mai mult ţinta centrul său. 9i nu că un sin*ur simbol nu ar fi la fel de semnificativ ca toate celelalte ci ansamblul tuturor simbolurilor pe o anumită temă luminează simbolurile unele prin altele le adau*ă o ^putere" simbolică suplimentară #Aom vedea mai departe că această metodă a ^conver*enţei" este prin excelenţă metoda 6ermeneuticii&. 'e aceea plec!nd de la această proprietate specifică de redundanţă perfecţionantă putem să sc6iţăm o clasificare sumară dar comodă a universului simbolic după cum simbolurile sunt alimentate de o redundanţă de *esturi de relaţii lin*vistice sau de ima*ini materializate printr-o artă. edundanţa semnificantă a *esturilor constituie clasa simbolurilor rituale8 musulmanul care la ora ru*ăciunii se prosternează către ăsărit preotul creştin care binecuv!ntează p!inea şi vinul soldatul care dă onorul la drapel dansatorul apoi actorul care ^interpretează" o luptă sau o scenă de dra*oste dau prin *esturi o atitudine semnificativă corpului lor şi obiectelor pe care le m!nuiesc. edundanţa relaţiilor lin*vistice este semnificativă pentru mit şi derivatele sale după cum a arătat etnolo*ul 2laude =Bvi-3trauss. @n mit ) sau un ansamblu de parabole evan*6elice de exemplu ) este o repetare a anumitor raporturi lo*ice şi lin*vistice între idei şi ima*ini exprimate verbal. ;stfel ^>mpărăţia lui 'umnezeu" este semnificată în 3vanghelii printr-un ansamblu de parabole constituind în special la 3f!ntul atei un adevărat mit simbolic în care raportul semantic între ne*6ină şi *r!u micimea bobului de muştar şi mărimea copacului care a ieşit din el năvodul şi peştele etc. contează mai mult dec!t sensul literal al fiecărei parabole. >n fine ima*inea pictată sculptată etc. tot ce am putea numi simbol iconografic constituie multiple redundanţe8 ^copia" redundantă a unui loc a unui c6ip a unui model desi*ur dar şi reprezentarea de către spectator a ceea ce pictorul a reprezentat de,a te6nic:>n cazul icoanelor reli*ioase există c6iar ^copia" în mai multe exemplare a unui acelaşi model8 fiecare statuetă de la
ona =isa a dispărut pentru totdeauna nu ştim nimic despre el şi totuşi portretul său face prezentă această absenţă definitivă. Miecare spectator care vizitează =uvrul repetă fără s-o ştie actul redundant al lui 'a Ainci şi -ioconda îi apare concret într-o inepuizabilă epifanie #H.
115
2orbin op.cit. p.1% a insistat mult asupra acestei puteri de repetiţie instauratoare a obiectului simbolic pe care o compară cu ^interpretarea" muzicală8 ^3imbolul:nu este niciodată e(plicat o dată pentru totdeauna ci mereu se cere descifrat din nou după cum o partitură muzicală nu este niciodată descifrată o dată pentru totdeauna ci reclamă întotdeauna o execuţie nouă"&. 'esi*ur există variaţii în intensitatea simbolică a unei ima*ini pictate şi în intensitatea semnificativă a sistemului de redundanţe icono*rafice. /ma*inea ve6iculează mai mult sau mai puţin ^sens". 9i aşa cum s-a spus Pelerinii de la 3maus ai lui embrandt sunt incontestabil mai bo*aţi din acest punct de vedere dec!t 2oul jupuit . +ot astfel intenţia simbolică a unei icoane bizantine sau a unui Giotto este mai intensă dec!t cea a pictorului impresionist care nu se preocupă dec!t de ^redarea" epidermică a luminii. pictură sau o sculptură cu valoare simbolică este cea care posedă ceea ce tienne 3ouriau numeşte ) cu un termen at!t de ,ustificat vom vedea ) ^>n*erul perei" adică tăinuieşte un ^ceva din lumea de dincolo" # 8@5mbre de 1ieu aris 1( p.154 şi de asemenea pp.1%%-1$$ 10-1% 0F-0F0. 2f. ceea ce Mocillon numeşte aura care transfi*urează opera 8a vie des formes aris =eroux 1(%$L cf. şi H.2orbin op.cit.
p.01 n.1 şi .Godet op.cit. p.104&. ;devărata ^icoană" este ^instaurativă" de sens simpla ima*ine ) care se perverteşte foarte repede în idol sau în fetiş ) este o înc6idere în sine respin*ere a sensului inertă ^copie" a sensibilului. >n domeniul icoanei celei mai intensive simbolic din punctul de vedere al consumatorului icoana bizantină pare a fi cea care satisface cel mai bine imperativul trimiterii #icoana este definită ca anamneză de către cel de al A//-lea 2onciliu Ecumenic 4F$
114
Aedem de la bun început că un asemenea mod de cunoaştere niciodată adecvat niciodată ^obiectiv" fiindcă nu atin*e niciodată un obiect şi care se vrea întotdeauna esenţial de vreme ce îşi a,un*e lui însuşi şi poartă în sine scandalos mesa,ul imanent al unei transcendenţe niciodată explicit dar întotdeauna ambi*uu şi adesea redundant va vedea ridic!ndu-se împotriva lui în cursul istoriei numeroase opţiuni reli*ioase sau filosofice. #:&
Nive%$ri%e 'e'$%$i şi #overge/! *ermee$ti#i%or ;m constatat o dublă polaritate8 aceea a simbolului sf!şiat între semnificat şi semnificant şi cea a simbolisticii în totalitate8 conţinutul ima*inaţiei simbolice ima*inarul fiind conceput ca un c!mp vast or*anizat de două forţe reciproc anta*oniste. aul icoeur a,un*!nd să mediteze la simbolismul răului îşi va îndrepta reflecţia asupra polarităţii duble a metodelor de interpretare a 6ermeneuticilor # 8e conflit des herm6neuti%ues &. ;m constatat în cele ce preced că există în mare două feluri de 6ermeneutici8 cele care reduc simbolul la a nu fi dec!t epifenomen efect suprastructură simptom şi cele care dimpotrivă amplificnd simbolul se lasă duse de forţa sa de inte*rare pentru a accede la un fel de supraconştient trăit. aul icoeur precizează c6iar sensul acestor două 6ermeneutici. ;m!ndouă fiind un efort de descifrare ele sunt după cum scriam în preliminariile acestei cărţi ^reminiscenţe". 'ar una cu termenul lui icoeur este arheologică ea plon,ează în între* trecutul bio*rafic sociolo*ic şi c6iar filo*enetic cealaltă este eshatologică #din *r. eschaton ^scop ultim" ^termen final"& adică reminiscenţă sau mai de*rabă rapel la ordine esenţială necontenită interpelare a ceea ce noi am numit în*er. @na cea a lui Mreud de exemplu este denunţare a măştii pe care o constituie ima*inile care vin să deghizeze pulsiunile noastre dorinţele noastre cele mai durabile. 2ealaltă este dezvăluire a esenţei în*erului dacă putem spune a esenţei spiritului prin avatarurile încarnării noastre ale situării noastre aici şi acum în lume. 'e aceea 6ermeneutica urmează două căi anta*oniste şi ele. e de o parte cea pre*ătită de iconoclasmul a şase sau şapte secole din civilizaţia noastră cu Mreud cu =Bvi-3trauss #şi aul icoeur îi adau*ă pe
11F
simbol. utem face ^două lecturi" ale mitului lui edip una freudiană cealaltă 6eide**eriană sau platoniciană.
realizeze o dorinţă din copilăria noastră". 'ar alături de această dramă a lui edip copil şi în acelaşi text al lui 3ofocle putem ^citi" o altă dramă8 cea a lui edip 4ege iar acest edip încarnează drama adevărului fiindcă edip îl caută pe uci*aşul tatălui său =aios şi luptă împotriva a tot ce vine mereu să împiedice această descoperire a adevărului. Sfin(ului care reprezintă eni*ma freudiană a naşterii icoeur i-l opune în această a doua lectură pe 9iresias nebunul orb care este simbolul epifania adevărului. 'e unde importanţa pe care o ia orbirea în această a doua lectură. Mreudianul repera desi*ur această orbire şi făcea din ea un efect-semn al unei autopedepsiri castratoare mutilante. 'ar ca şi la =Bvi-3trauss de altfel unde putem cu uşurinţă să clasăm automutilarea lui edip drept caracteristică suplimentară a J dificultăţii de a mer*e drept" scena orbirii lui edip nu este citită de către freudian dec!t cu indiferenţă orbirea se estompează în profitul incestului şi paricidului. 'impotrivă în a doua lectură pe care o propune . icoeur orbirea lui edip întărită de cea a lui +iresias devine esenţială. +iresias ^nu are oc6ii cărnii el are oc6ii spiritului şi ai inteli*enţei8 el ştie. Aa trebui deci ca edip cel care vede să devină orb pentru a accede la adevăr. El va deveni în acel moment văzătorul orb şi aceasta în ultimul act c!nd edip îşi străpun*e oc6ii" #.icoeur op.cit. p.14(&. icoeur le*itimează deci cele două 6ermeneutici pentru că în fond orice simbol este dublu8 semnific!nd el se or*anizează în mod ar6eolo*ic printre determinismele şi înlănţuirile cauzale este ^efect" simptomL dar purtător de un sens el orientează către o es6atolo*ie la fel de inalienabilă ca şi nuanţele ce-i sunt date prin întruparea lui într-un cuv!nt un obiect situat în spaţiu şi în timp. 'e aceea aul icoeur propune să nu nesocotim nici una din aceste 6ermeneutici inverse. 3untem fii ai civilizaţiei noastre şi a şase secole de critică de raţionalism şi de pozitivism iar ^acum pentru un om modern această muncă iconoclastă această muncă de demistificare aparţine necesarmente oricărui raport cu simbolurile" #.icoeur op.cit. p.15&. 'ar de asemenea puterea de fi*urare a fi*urilor interpelarea emblemelor a ale*oriilor a cuvintelor simple încărcate de întrea*a lor evocare poetică reclamă irevocabil o altă interpretare. 3ensul fi*urat este inalienabil8 cuvintele se or*anizează în fraze lucrurile în univers obiectele se animă în valori curente. 3ensul propriu nu poate să a,un*ă. 9i atunci parafraz!ndu-l pe Iac6elard care
11(
aplică acest termen c6imiei moderne putem să concepem că 6ermeneuticile opuse şi în s!nul simbolului însuşi conver*enţa sensurilor anta*oniste trebuie *!ndite şi interpretate ca un pluralism coerent în care semnificantul temporal material este deşi distinct şi inadecvat
reconciliat cu sensul cu semnificatul fu*ace care dinamizează conştiinţa şi sare din redundanţă în redundanţă din simbol în simbol. +otuşi în s!nul acestei coerenţe am vrea să insistăm asupra faptului că es6atolo*icul este cel care primează de fapt asupra ar6eolo*icului. entru că există societăţi fără cercetători ştiinţifici fără psi6analişti societăţi ^non-faustice" dar nu există societăţi fără poeţi fără artişti fără valori. >ntotdeauna pentru om ^dimensiunea de c6emare şi speranţă" primează faţă de demistificare. entru că demistificarea totală ar ec6ivala cu nimicirea valorilor vieţii în faţa constatării brutale a faptului că suntem muritori. ^+oţi oamenii sunt muritori" constată ma,ora pozitivistă a unui ineluctabil silo*ism dar în Phaidon este proclamată concluzia scandaloasă8 ^rin urmare 3ocrate este nemuritor". /ar speranţa cu riscul de a se curma la moarte nu poate fi niciodată mistificare. Ea se mulţumeşte să fie mit. ; demistifica simbolul şi a-l remitifica totodată este poate tocmai a extra*e mai înt!i din contin*enţele bio*rafiei şi ale istoriei intenţia simbolistă de a transcende istoria. entru un creştin crucea nu se reduce la instrumentul infamant al unui supliciu roman.
îl reperează în 6ermeneuticile anta*oniste #anta*onism coerent care se repercutează în s!nul structurii înseşi a simbolului ireductibil semnificant 2ild şi sens Sinn& că imaginaţia simbolică alcătuieşte activitatea dialectică însăşi a spiritului de vreme ce la nivelul ^sensului
propriu" al ima*inii copie a senzaţiei la nivelul cuv!ntului vul*ar din dicţionar ea desemnează întotdeauna ^sensul fi*urat" creaţia perceptivă poezia frazei care în s!nul limitării neagă c6iar această limitare. Miindcă adevărata dialectică după cum a arătat =upasco nu este o sinteză
10
potolită ea este o tensiune prezentă a contradictoriilor. 9i dacă at!tea simboluri at!tea metafore poetice animă spiritele oamenilor nu este oare pentru că în ultimă analiză ei sunt ^6ormonii" ener*iei spirituale7
;@= /2E@
DESPRE INTERPRETARE Sim4o% şi iter"ret!re Este posibil să situăm mai exact locul de inserţie al psi6analizei în această mare dezbatere7 'eoarece am *ăsit în tema primei mari cărţi a lui Mreud ori*inea problemei tot în această carte vom căuta o primă indicaţie despre pro*ramul psi6analizei. Este adevărat că nu suntem încă pre*ătiţi să pătrundem în această carte. >nsă măcar titlul lucrării 9raumdeutung ne poate servi drept *6id. >n acest cuv!nt compus este vorba pe de o parte de vis iar pe de alta de interpretare. 3ă urmărim pe r!nd fiecare dintre pantele acestui titlu cu doi versanţi. ;şadar interpretarea se referă la vis8 acest cuv!nt ) visul ) nu este un cuv!nt care înc6ide ci unul care desc6ide. El nu se înc6ide asupra unui fenomen oarecum mar*inal al vieţii psi6olo*ice asupra fantasmei nopţilor noastre asupra oniricului. El se desc6ide în faţa tuturor producţiilor psi6ice în măsura în care ele sunt analo*uri ale visului în nebunie şi în cultură oricare ar fi *radul şi principiul acestei înrudiriL odată cu visul este impusă şi ceea ce numeam ceva mai înainte semantica dorinţeiL or această semantică *ravitează în ,urul unei teme cumva nucleară8 ca om al dorinţei eu mă înfăţişez mascat ) larvatus prodeoL tot aşa limba,ul este dintru început şi cel mai adesea distorsionat8 el vrea să spună altceva dec!t spune are un dublu sens este ec6ivoc. Aisul şi analo*urile lui se înscriu astfel într-o re*iune a limba,ului care se anunţă ca loc al semnificaţiilor complexe în care un alt sens se oferă şi se ascunde concomitent într-un sens imediatL să numim simbol această re*iune a dublului sens rezerv!ndu-ne să discutăm respectiva ec6ivalenţă ceva mai t!rziu. 'ar problema dublului sens nu este proprie psi6analizei8 o cunoaşte şi fenomenolo*ia reli*ieiL marile simboluri cosmice ale păm!ntului cerului apelor vieţii arborilor pietrelor şi acele stranii povestiri despre ob!rşia şi sf!rşitul lucrurilor care sunt miturile reprezintă şi pentru
101
ea p!inea cea de toate zilele. r în măsura în care ea este fenomenolo*ie şi nu psi6analiză miturile riturile credinţele pe care le studiază nu sunt fabule ci o modalitate prin care omul se pune în relaţie cu o realitate fundamentală oricare ar fi aceasta. roblema fenomenolo*iei reli*iei nu este în primul r!nd disimularea dorinţei prin intermediul dublului sensL ea nu cunoaşte simbolul în primul r!nd ca distorsiune a limba,uluiL acesta este pentru ea manifestarea a altceva care se iveşte în sensibil ) în ima*inaţie în *est în sentiment ) expresia unui fond despre care se poate spune de asemenea că se dezvăluie şi se ascunde. 2eea ce psi6analiza percepe în primul r!nd ca distorsiune a unui sens elementar care aderă la dorinţă fenomenolo*ia reli*iei receptează în primul r!nd ca manifestare a unui fond sau pentru a rosti imediat cuv!ntul c6it că vom vorbi mai departe despre conţinutul şi validitatea lui ca revelaţie a ceva sacru. 'intr-odată se conturează în interiorul marii dezbateri asupra limba,ului o dezbatere limitată desi*ur pentru că ea nu abordează statutul limba,elor univoce o dezbatere considerabilă totuşi ce îmbrăţişează ansamblul expresiilor cu dublu sensL şi numaidec!t stilul acestei dezbateri se precizează iar întrebarea-c6eie este formulată8 dezvăluirea-ascunderea dublului sens este întotdeauna disimularea a ceea ce vrea să spună dorinţa sau mai curnd poate fi uneori manifestarea revelarea unui fapt sacru7 Gi chiar această alternativă$ este ea reală sau iluzorie$ provizorie sau definitivă7 /ată întrebarea care traversează cartea de faţă.
>nainte de a elabora în capitolul următor termenii dezbaterii şi de a sc6iţa metoda soluţionării ei să continuăm să explorăm contururile problemei. evenind la titlul 9raumdeutung să urmăm cealaltă pantă a acestui ma*nific titlu. El nu zice ştiinţă într-o manieră *eneralăL el spune interpretare într-un mod precis. 2uv!ntul este ales anume iar învecinarea lui cu tema visului este ea însăşi plină de sens. 'acă visul desemnează ) pars pro toto ) inte*ral re*iunea expresiilor cu dublu sens problema interpretării desemnează
reciproc orice înţele*ere a sensului special ordonată pentru expresiile ec6ivoceL interpretarea este înţele*erea dublului sens. ;stfel în vasta sferă a limba,ului poziţia psi6analizei se precizează8 ea este în acelaşi timp locul simbolurilor sau al dublului sens dar şi locul în care se înfruntă diferite maniere de interpretare. ;ceastă circumscripţie mai vastă dec!t psi6analiza însă mai în*ustă dec!t teoria limba,ului total ce îi serveşte drept orizont o vom numi de-acum înainte ^c!mpul 6ermeneutic"L vom înţele*e totdeauna prin 6ermeneutică teoria re*ulilor care prezidează o exe*eză adică interpretarea unui text sin*ular sau a unui ansamblu de semne susceptibile de a fi considerate un
100
text #ne vom explica mai departe opinia cu privire la noţiunea de text şi la extinderea conceptului de interpretare asupra tuturor semnelor analo*e unui text&. 'acă aşadar expresiile cu dublu sens constituie tema privile*iată a acestui c!mp 6ermeneutic se dovedeşte de îndată că prin intermediul actului interpretativ problema simbolului se înscrie într-o filosofie a limba,ului. 'ar decizia iniţială de a articula problema simbolului şi problema interpretării ridică o serie de întrebări critice pe care intenţionez să le formulez încă de la începutul acestei cărţiL întrebările respective nu vor primi răspuns în acest capitol ci vor răm!ne desc6ise p!nă la sf!rşit. >ntr-adevăr această articulare este cea care face din c6estiunea 6ermeneutică o unică şi decisivă problemăL dar de ea depind totodată definiţia simbolului şi cea a interpretării. 9i tocmai aici lucrurile nu se lea*ă de la sine. Extrema confuzie a vocabularului din aceste domenii reclamă tranşarea adoptarea unei poziţii de o parte sau de alta şi păstrarea eiL dar această poziţie an*a,ează o întrea*ă filosofie care va trebui lămurităL poziţia noastră va fi să definim adică să limităm una prin cealaltă cele două noţiuni simbolul şi interpretarea. 'in punctul nostru de vedere simbolul este o expresie lin*vistică cu dublu sens care cere o interpretare iar interpretarea este un travaliu de înţele*ere ce urmăreşte descifrarea simbolurilor. 'iscuţia critică se va referi la dreptul de a căuta criteriul semantic al simbolului în structura intenţională a dublului sens şi la dreptul de a considera această structură obiectul privile*iat al interpretării. +ocmai acest fapt se află în discuţie în decizia noastră de a delimita unul prin altul c!mpul simbolului şi c!mpul interpretării. >n discuţia de ordin semantic care va urma vom pune între paranteze şi conflictul care cel puţin la prima lectură opune pe de o parte interpretarea psi6analitică şi toate interpretările concepute ca demascare demistificare reducere a iluziilor şi pe de altă parte interpretarea concepută ca recuperare sau ca restaurare a sensuluiL nu este vorba aici dec!t de a recunoaşte conturul c!mpului 6ermeneuticL fără îndoială o discuţie care răm!ne dincoace de acest conflict va fi abstractă şi formală. 'ar se cuvine să nu dramatizăm încă de la început dezbaterea şi să o păstrăm între limitele stricte ale unei analize semantice care i*noră opoziţia dintre distorsiune şi revelare.
Petr$ o #riti#ă ! 'im4o%$%$i
10%
3ă reluăm acum problema dinspre simbol. 3-au răsp!ndit utilizări absolut incompatibile ale cuv!ntului care reclamă o decizie raţională. 'efiniţia pe care o propun se situează între alte două definiţii una prea lar*ă cealaltă prea str!mtă definiţii pe care le vom discuta imediat. >n plus ea se distin*e în între*ime de concepţia despre simbol din lo*ica simbolicăL vom putea să dăm seama de această a treia diver*enţă abia după ce vom fi elaborat problema 6ermeneuticii şi o vom fi situat într-o perspectivă filosofică mai amplă. definiţie prea lar*ă este cea care face din ^funcţia simbolică" funcţia *enerală de mediere prin mi,locirea căreia spiritul conştiinţa îşi construieşte toate universurile ei de percepţie şi de discursL după cum se ştie această definiţie îi aparţine lui Ernst 2assirer şi a fost formulată în ?ilosofia formelor simbolice.
de a da sens realităţii. 'ar de ce să numim ^simbolică" această funcţie7 ai înt!i pentru a exprima caracterul universal al răsturnării coperniciene care a substituit problemei realităţii cea care poate fi ea în sine problema obiectivării prin funcţia de sinteză a spiritului. 3imbolicul reprezintă medierea universală a spiritului între noi şi realL simbolicul vrea să exprime înainte de orice nonimediateţe a apre6ensiunii noastre cu privire la realitate. @tilizarea sa în matematică lin*vistică istoria reli*iilor pare să confirme această destinare a cuv!ntului la o folosire at!t de universală. ai mult cuv!ntul simbol pare să convină de minune pentru desemnarea instrumentelor culturale ale apre6ensiunii noastre referitoare la realitate8 limba, reli*ie artă ştiinţăL o filozofie a formelor simbolice are ca sarcină să arbitreze năzuinţele spre absolut ale fiecărei funcţii simbolice şi multiplele antinomii ale conceptului de cultură ce rezultă de aici.
10$
>n sf!rşit cuv!ntul simbol exprimă mutaţia pe care o suferă o teorie a cate*oriilor ) spaţiu timp cauză număr etc. ) atunci c!nd scapă de limitările unei simple epistemolo*ii şi trece de la o critică a raţiunii la o critică a culturii. nsă ea mi se pare mai bine caracterizată de noţiunea de semn sau de funcţie semnificantă # afirmă însuşi 2assirer8 conceptul de simbol ^acoperă totalitatea fenomenelor care fac manifestă indiferent sub ce formă împlinirea unui sens într-un sensibil ) SinnerfOllung im Sinnlichen ) şi toate contextele în care un datum sensibil oricare ar fi tipul său de existenţă ) in der *rt seines 1a+Seins und So+Seins ) este reprezentat ca încorporare particulară ca manifestare şi încarnare a unei semnificaţii" Philosophie des formes sn orice semn un ve6icol sensibil este purtătorul funcţiei semnificante care face ca el să ţină locul pentru
10
altceva. 'ar nu voi spune că interpretez semnul sensibil atunci c!nd înţele* ceea ce el comunică. /nterpretarea se referă la o structură intenţională de *rad secund care presupune că este constituit un prim sens şi acolo unde ceva este vizat în primul r!nd dar în care acest ceva trimite la un altceva care nu e vizat dec!t prin el. 2eea ce poate prile,ui aici o confuzie este faptul că există în semn o dualitate sau mai cur!nd două cupluri de factori ce pot fi considerate de fiecare dată ca form!nd unitatea semnificaţieiL există mai înt!i dualitatea de structură a semnului sensibil şi a semnificaţiei pe care o poartă #a semnificantului şi a semnificatului în terminolo*ia lui Merdinand de 3aussure&L în plus mai este şi dualitatea intenţională a semnului #concomitent sensibil şi spiritual semnificant şi semnificat& şi a lucrului sau a obiectului desemnat. 2ăci numai odată cu semnul lin*vistic convenţional şi instituit această dublă dualitate structurală şi intenţională îşi atin*e deplina manifestareL pe de o parte cuvintele fonetic diferite conform limbilor poartă semnificaţii identice pe de altă parte aceste semnificaţii fac ca semnele sensibile să ţină locul a ceva pe care ele îl desemneazăL spunem că vorbele prin calitatea lor sensibilă e(primă semnificaţii şi că datorită semnificaţiei lor ele desemnează ceva. 2uv!ntul a semnifica acoperă aceste două cupluri ale expresiei şi desemnării. 'ar nu de această dualitate este vorba în simbol. Ea este de un *rad superiorL nu e nici cea a semnului sensibil şi a semnificaţiei nici cea a semnificaţiei şi a lucrului care de altfel este inseparabilă de precedenta. Ea se adau*ă şi se suprapune celei anterioare ca relaţie de la sens la sensL ea presupune semne care au de,a un sens primar literal manifest şi care prin acest sens trimit la un alt sens. estr!n* deci în mod deliberat noţiunea de simbol la expresiile cu sens dublu sau multiplu a căror textură semantică e corelativa activităţii de interpretare care le explicitează sensul secund sau sensurile multiple. 'acă această delimitare pare mai înt!i să spar*ă unitatea observată de 2assirer între toate funcţiile semnificante ea a,ută la de*a,area unei sub-unităţi pornind de la care problema lui 2assirer va trebui reluată cu noi eforturi. 3ă încercăm a oferi o viziune panoramică a zonelor de emer*enţă a simbolului conceput astfel. >n ceea ce mă priveşte am înt!lnit această problemă a simbolului în studiul semantic pe care l-am consacrat mărturisirii răului. emarcam că nu există discurs direct de mărturisire dar că răul ) indiferent dacă e vorba de răul suferit sau de cel făcut ) este întotdeauna mărturisit prin
105
mi,locirea expresiilor indirecte împrumutate din sfera cotidiană a experienţei şi care au caracterul remarcabil de a desemna analo*ic o altă experienţă pe care provizoriu o vom numi experienţa sacrului. ;stfel în forma ar6aică a mărturisirii ima*inea petei ) pata pe care o înlături o speli o şter*i ) desemnează analo*ic murdăria ca situare a păcătosului în relaţie cu sacrul. 2ă e vorba de o expresie simbolică expresiile şi conduitele corespunzătoare o confirmă din abundenţăL nici una dintre aceste conduite nu se reduce la o simplă spălare fizicăL fiecare trimite la cealaltă fără a-şi epuiza sensul într-un *est materialL a arde a scuipa a vărsa a spăla a expulza8 tot at!tea conduite care se ec6ivalează sau se substituie desemn!nd de fiecare dată altceva respectiv restaurarea inte*rităţii a purităţii. +oate revoluţiile sentimentului şi experienţei răului pot fi astfel ,alonate de revoluţii semantice8 am arătat cum se trece ca atare la trăirea păcatului şi a culpabilităţii printr-o serie de promovări simbolice ,alonate de ima*ini ale devierii căii ocolite rătăcirii rebeliunii apoi prin cea a apăsării a poverii a culpei în sf!rşit prin cea a robiei care le în*lobează pe toate. ;cest ciclu de exemple nu priveşte încă dec!t una din zonele de emer*enţă a simbolului cea mai apropiată de reflecţia etică şi constituie ceea ce am putea numi simbolica servuluiarbitruL pe această simbolică se *refează cu uşurinţă un între* proces de reflecţie care duce la fel de bine la sf!ntul ;u*ustin şi =ut6er ca şi la ela*ius sau 3pinoza. Mecunditatea sa filosofică o voi demonstra în altă parte. 2eea ce mi se pare important în lucrarea de faţă nu e fecunditatea unei simbolici particulare ci textura simbolului care se revelă în ea. ;ltfel spus miza nu e aici problema răului ci epistemolo*ia simbolului. entru a duce la bun sf!rşit această epistemolo*ie trebuie să ne extindem baza de plecare şi să enumerăm alte c!teva puncte de apariţie a simbolului. ;ceastă cale inductivă este sin*ura accesibilă la începutul cercetării pentru că problema este tocmai de a afla care e structura comună a acestor manifestări diverse ale *!ndirii simbolice. 3imbolurile pe care le-am trecut în revistă sunt de-acum foarte elaborate la nivel literarL ele se află de,a pe calea reflecţieiL o viziune morală sau tra*ică o înţelepciune sau o teolo*ie sunt amorsate acolo. >ntorc!ndu-ne înapoi la forme mai puţin elaborate ale simbolului vom discerne trei modalităţi diferite a căror unitate nu e de altfel imediat vizibilă. ;m făcut aluzie p!nă acum la concepţia despre simbol din fenomenolo*ia reli*iei de pildă la Aan der =eeuZ aurice =een6ardt ircea EliadeL le*ate de rituri şi mituri aceste simboluri constituie limba,ul sacrului verbul ^6ierofaniilor"L fie că e vorba de simbolismul
104
cerului ca fi*ură a înaltului şi a nesf!rşitului a atotputernicului şi a eternului a suveranului şi a înţeleptului fie de simbolismul ve*etaţiei care se naşte moare şi renaşte al apei care ameninţă curăţă sau împrospătează aceste nenumărate teofanii sau 6ierofanii constituie o sursă inepuizabilă a simbolizării. 3ă fim însă atenţi căci asemenea simboluri nu se înscriu în re*imul limba,ului ca valori ale expresiei imediate ca fizionomii direct perceptibileL numai în universul discursului capătă aceste realităţi dimensiune simbolică. 26iar dacă cele care poartă simbolul sunt elemente ale universului ) 2erul ăm!ntul ;pa Aiaţa etc. ) cuv!ntul ) cuv!ntul consacrării invocării comentariului mitic ) este acela care afirmă expresivitatea cosmică prin *raţia dublului sens al cuvintelor păm!nt cer apă viaţă etc. Expresivitatea lumii a,un*e în limba, prin intermediul simbolului ca dublu sens. =ucrurile nu stau altfel în cea de a doua zonă de emer*enţă a simbolului cea a oniricului dacă desemnăm prin acest cuv!nt visele de ziuă şi pe cele de noapte. 'upă cum se ştie visul este calea re*ală a psi6analizei. Aisul e acela care lăs!nd la o parte orice diferenţă de şcoală atestă că dorim neîncetat să spunem altceva dec!t ce spunemL există un sens manifest care n-a încetat o clipă să trimită la un sens ascuns8 ceea ce face din orice om care doarme un poet. 'intr-un asemenea punct de vedere visul exprimă ar6eolo*ia privată a celui care doarme ar6eolo*ie care uneori se întretaie cu aceea a popoarelorL iată de ce Mreud limitează adeseori noţiunea de simbol la cea a temelor onirice care repetă mitolo*ia. 'ar c6iar şi atunci c!nd nu coincid miticul şi oniricul au în comun această structură a dublului sensL visul ca spectacol nocturn ne este necunoscutL el nu ne devine accesibil dec!t prin povestirea din starea de trezieL pe aceasta o interpretează analistulL lui îi revine sarcina să substituie un alt text care reprezintă în oc6ii lui *!ndul dorinţei ceea ce ar spune dorinţa într-o prosopopee lipsită de constr!n*ereL trebuie să admitem şi această problemă ne va preocupa îndelun* că visul este prin el însuşi apropiat de limba, deoarece poate fi povestit analizat interpretat. ; treia zonă de emer*enţă8 ima*inaţia poetică. ;ş fi putut începe de la eaL dar ea este totuşi ce înţele*em cel mai puţin fără ocolul prin cosmic şi oniric. 3-a afirmat suspect de repede că ima*inaţia este puterea ima*inilorL nu este adevărat dacă prin ima*ine înţele*em reprezentarea unui lucru absent sau ireal un procedeu de a face prezent ) de a prezentifica ) lucrul acolo altundeva sau niciundeL ima*inaţia poetică nu se reduce c!tuşi de puţin la această putere de a contura un portret mental al irealuluiL ima*eria de ori*ine senzorială serveşte doar ca ve6icul şi ca material pentru puterea verbală a cărei adevărată dimensiune ne-o oferă oniricul şi
10F
cosmicul. 'upă cum afirmă Iac6elard ima*inea poetică ^ne trimite la ori*inea fiinţei care vorbeşte"L ima*inea poetică mai spune el ^devine o nouă fiinţă a limba,ului nostru ea ne exprimă transform!ndu-ne în ceea ce ea exprimă" # 8a po6ti%ue de l@espace p.4&. ;ceastă ima*ine-verb care traversează ima*inea-reprezentare este tocmai simbolul. 'e trei ori deci problema simbolului s-a aliniat la aceea a limba,ului. n acest moment ne simţim tentaţi de o definiţie care de această dată riscă să fie prea limitată. Ea ne este su*erată de unele dintre exemplele folosite. 'efiniţia constă în a caracteriza le*ătura de la sens la sens în cadrul simbolului prin analo*ie. entru a relua exemplele simbolicii răului nu există oare între pată şi maculare între rătăcire şi păcat între povară şi culpă o analo*ie care ar fi cumva c6iar analo*ia dintre fizic şi existenţial7 'e asemenea nu există o analo*ie între nesf!rşirea cerului şi infinitul fiinţei indiferent ce ar semnifica aceasta7 ;nalo*ia nu stă la rădăcina ^corespondenţelor" pe care le c!ntă poetul7 /ar această definiţie nu are autoritatea platonismului a neo-platonismului şi a filosofiilor analo*iei fiinţei7
10(
ntrea*a noastră problemă 6ermeneutică după cum vom arăta în capitolul următor provine din această dublă posibilitate a unui raport analo*ic cumva inocent sau dintr-o distorsiune aş spune vicleană. +ocmai această polaritate a simbolului ne va preocupa atunci c!nd vom discuta interpretarea psi6analitică.
efectivă a interpretării o face manifestă.
1%
;ceastă dublă apropiere de simbol printr-o definiţie prea ^lun*ă" şi printr-una ^scurtă" ne trimite la întrebarea care va face obiectul următorului studiu8 ce înseamnă a interpreta7 ;m semnalat de,a discordanţa interioară a acestei probleme. 2el puţin trimiterea de la simbol la o înţele*ere 6ermeneutică are o semnificaţie filosofică pe care aş dori s-o de*a,ez la sf!rşitul acestei prime investi*aţii. rin interpretare am spus mai înainte problema simbolului se înscrie în problema mai vastă a limba,ului. r această le*ătură cu interpretarea nu e exterioară simbolului nu îi este supra-adău*ată ca o idee de lipitură. Mără îndoială simbolul este în înţelesul *recesc al cuv!ntului o ^eni*mă" dar Heraclit spune8 ^3tăp!nul al cărui oracol se află la 'elfi nu vorbeşte nu ascunde el semnifică". Eni*ma nu bloc6ează înţele*erea ci o provoacăL este ceva de dezvăluit de dezimplicat în simbolL iar acel ceva e tocmai dublul sens ţinta intenţională a sensului secund în şi prin sensul prim care suscită înţele*ereaL în expresiile fi*urate ale servuluiarbitru ce constituie simbolica mărturisirii am putut să arăt că însuşi surplusul de sens în raport cu expresia literală este cel care pune în mişcare interpretareaL astfel în simbolismul cel mai ar6aic penitentul vizează spontan sensul maculării în acela al peteiL se poate vorbi de naivitate simbolică pentru a caracteriza această modalitate de a trăi în şi prin analo*ie fără ca ea să fie recunoscută ca structură semantică distinctăL dar această naivitate se află încă de la ori*ini pe calea interpretării în virtutea trans*resării sensului prin sens în c6iar inima structurii simboliceL voi spune în termeni *enerali8 orice mCt6os comportă un lo*os latent care cere să fie dezvăluit. /ată de ce nu există simbol fără un început de interpretareL acolo unde un om visează profeţeşte sau compune poezie un altul se ridică pentru a interpretaL interpretarea aparţine or*anic *!ndirii simbolice şi dublului sens. ;cest apel la interpretarea care provine din simbol ne asi*ură că o reflecţie asupra simbolului ţine de o filosofie a limba,ului şi c6iar a raţiunii aşa cum vom încerca să demonstrăm atunci c!nd vom confrunta sensul simbolului din 6ermeneutică cu sensul lui din lo*ica simbolicăL acest simbol include o semantică proprie suscită o activitate intelectuală de descifrare de decriptare. 'eparte de a cădea în afara circumscripţiei limba,ului simbolul înalţă sentimentul la articularea sensuluiL astfel mărturisirea s-a înfăţişat ca o vorbire care smul*e sentimentul din opacitatea lui mutăL toate revoluţiile sentimentului pot fi ca atare ,alonate de revoluţii semanticeL simbolul nu este un non-limba,L tăietura între limba,ul univoc şi limba,ul plurivoc trece prin imperiul limba,uluiL iar travaliul de interpretare poate nesf!rşit e cel care
1%1
revelează această bo*ăţie această supradeterminare a sensului şi face manifestă apartenenţa simbolului la discursul inte*ral. ; venit momentul să spunem ce înseamnă a interpreta şi cum anume a,un*e interpretarea psi6analitică să se insereze în conflictul interpretărilor.
CONFLICTUL INTERPRETĂRILOR 2e înseamnă a interpreta7 ne întrebam la sf!rşitul studiului precedent. ;ceastă întrebare o atra*e pe următoarea8 cum anume se înscrie psi6analiza în conflictul interpretărilor7 r problema interpretării nu e mai puţin incomodă dec!t cea a simbolului. ;m crezut că putem arbitra opoziţiile privind definirea simbolului prin recursul la o structură intenţională structura dublului sens care în sc6imb nu devine manifestă dec!t în travaliul de interpretare. 'ar acest concept de interpretare constituie el însuşi o problemă.
.+ Co#e"t$% de iter"ret!re 3ă punem mai înt!i în ordine o dificultate care nu este deocamdată dec!t una de cuvinte şi care a fost tranşată implicit prin definiţia medie a simbolului. rin urmare dacă vom consulta tradiţia vom fi solicitaţi de două utilizăriL una ne propune un concept prea ^scurt" cealaltă un concept prea ^lun*" al interpretăriiL cele două variaţii în extensiunea conceptului de interpretare le reflectă aproximativ pe acelea pe care le-am avut în vedere în definirea simbolului. 'acă amintim aici cele două rădăcini istorice ale acestor tradiţii discordante ) Peri 0ermEneias a lui ;ristotel şi exe*eza biblică ) o facem pentru că ele indică destul de bine prin ce corecţie putem a,un*e la conceptul nostru mediu de 6ermeneutică. 3ă pornim de la ;ristotel8 după cum se ştie al doilea +ratat din 5rganon se intitulează Peri 0ermEneias$ 1espre interpretare. 'e acolo provine ceea ce eu numesc conceptul prea
^lun*" al interpretăriiL el ne aduce oarecum aminte de utilizarea simbolului în sens de funcţie simbolică la 2assirer şi la at!ţia alţi moderni.
1%0
numelui a verbului a propoziţiei şi în *eneral a discursului. Este interpretare orice sunet emis de voce şi dotat cu semnificaţie ) orice phon& semanti#& orice significativa. >n acest sens substantivul este prin el însuşi interpretare şi la fel şi verbul pentru că prin ele noi emitem ceva L dar enunţarea simplă sau phasis este extrasă din sensul *lobal al lo*osului L sensul complet pentru hermEneia nu apare dec!t odată cu enunţul complet cu fraza pe care ;ristotel o numeşte lFgos şi care include at!t ordinea intenţia cererea c!t şi discursul declarativ sau apophansis. 0ermEneia în sens complet reprezintă semnificaţia frazei. 'ar în sensul tare acela al
lo*icianului ea reprezintă fraza susceptibilă de adevăr şi de fals respectiv propoziţia declarativă L lo*icianul abandonează retoricii şi poeticii celelalte *enuri ale discursului şi nu reţine dec!t discursul declarativ a cărui primă formă este afirmaţia care ^spune ceva despre ceva". 3ă zăbovim asupra acestor definiţii8 ele sunt suficiente pentru a face inteli*ibil prin ce anume ^vocea semantică" ) vorbirea semnificantă ) este interpretare. Ea este în sensul în care la 2assirer simbolul este mediere universalăL numim realul semnific!ndu-lL în acest sens îl interpretăm. uptura dintre semnificaţie şi lucru e de,a consumată odată cu substantivul şi această distanţă marc6ează locul interpretăriiL nu orice discurs se află cu necesitate în adevăr nu aderă la fiinţăL din această perspectivă substantivele care desemnează lucruri fictive ) ^berbeculcerb" din para*raful % al tratatului aristotelic ) arată corect ce este o semnificaţie fără poziţie de existenţă. >nsă n-am fi avut ideea de a denumi interpretare substantivele dacă nu le-am fi perceput forţa semnificativă în lumina aceleia a verbelor şi pe aceea a verbelor în contextul discursului şi dacă la r!ndul ei aceea a discursului nu se concentra în discursul declarativ care spune ceva despre ceva. ; spune ceva despre ceva înseamnă în înţelesul complet şi tare al cuv!ntului a interpreta. rin ce anume această ^interpretare" proprie propoziţiei declarative ne orientează către conceptul modern de 6ermeneutică7 aportul ne este de la început evidentL ^a spune ceva despre ceva" nu-l interesează pe ;ristotel dec!t în măsura în care este locul adevărului şi al falsuluiL iată de ce problema opoziţiei dintre afirmaţie şi ne*aţie devine tema centrală a tratatuluiL semantica propoziţiei declarative serveşte doar ca introducere la lo*ica propoziţiilor care este în esenţă o lo*ică a opoziţiei care la r!ndul ei introduce în *nalitice adică în lo*ica ar*umentării. ;cest proiect lo*ic împiedică o dezvoltare autonomă a semanticii. >n plus calea pare barată pe de altă parte către o 6ermeneutică a semnificaţiilor cu dublu sensL noţiunea de semnificaţie pretinde
1%%
univocitatea sensuluiL definirea principiului identităţii în sensul său lo*ic şi ontolo*ic o reclamăL această univocitate a sensului se întemeiază în cele din urmă pe esenţa unică şi identică sieşiL şi tocmai pe acest recurs la esenţă se spri,ină orice respin*ere a ar*umentelor sofistice8 ^; nu semnifica un lucru înseamnă a nu semnifica absolut nimic" # Bet. 1 b 4&. ;stfel comunicarea între oameni nu e posibilă dec!t dacă cuvintele au un sens adică un sens unic. 9i totuşi o reflecţie prelun*ind analiza propriu-zis semantică a lui ^a spune ceva despre ceva" ne readuce în vecinătatea propriei noastre probleme. 'acă omul interpretează realitatea spun!nd ceva despre ceva înseamnă că adevăratele semnificaţii sunt indirecteL eu nu atin* lucrurile dec!t atribuind un sens unui sensL ^predicaţia" în sensul lo*ic al termenului pune în formă canonică o relaţie de semnificare ce ne obli*ă să aşezăm din nou pe şantier teoria univocităţiiL rezultă atunci că sofistica nu ridica o sin*ură problemă ci două8 cea a univocităţii semnificaţiilor fără de care dialo*ul nu e posibil şi cea a ^comunicării" lor ) pentru a relua expresia din Sofistul lui laton ) în absenţa căreia atribuirea devine imposibilă. Mără această contraparte univocitatea condamnă la un atomism lo*ic conform căruia o semnificaţie este doar ceea ce este8 nu este de a,uns aşadar să lupţi contra ec6ivocităţii sofisticeL trebuie desc6is un al doilea front contra univocităţii eleate. r această a doua bătălie nu răm!ne fără ecou în filosofia lui ;ristotel. Ea izbucneşte c6iar în miezul BetafiziciiL noţiunea de fiinţă se ştie nu e susceptibilă de o definiţie univocă8 ^Miinţa se rosteşte în mai multe moduri"L fiinţă poate însemna8 substanţă calitate cantitate timp loc etc. ;ceastă faimoasă distin*ere a semnificaţiilor multiple ale fiinţei nu constituie o anomalie în discurs o excepţie în teoria semnificaţieiL sensurile multiple ale fiinţei sunt c6iar ^cate*oriile" ) sau ^fi*urile" ) predicaţieiL această multiplicitate traversează şi ea între*ul discurs. r ea este invincibilăL fără îndoială ea nu reprezintă o pură dezordine a cuvintelor deoarece diferitele sensuri ale cuv!ntului fiinţă se ordonează toate prin referire la un sens prim ori*inarL dar această unitate de referinţă ) pros en legomenon ) nu determină o unică semnificaţieL noţiunea de fiinţă după cum s-a afirmat recent
nu e dec!t ^unitatea problematică a unei pluralităţi ireductibile de semnificaţii" #.;ubenVue&.
1%$
şi ontolo*ică a univocităţii. 9i e foarte adevărat că răm!ne imens de făcut pentru a întemeia o teorie a interpretării concepută ca înţele*ere a semnificaţiilor cu sensuri multiple. 2ea de a doua tradiţie ne va apropia de ţintă. ; doua tradiţie provine din exe*eza biblicăL 6ermeneutica în acest sens este ştiinţa re*ulilor exe*ezei aceasta fiind ea însăşi înţeleasă ca interpretare particulară a unui text. Este incontestabil că problema 6ermeneuticii s-a constituit într-o mare măsură în această incintă a interpretării 3fintei 3cripturiL ceea ce tradiţional a fost numit ^cele patru sensuri ale 3cripturii" reprezintă inima acestei 6ermeneuticiL dintr-o asemenea perspectivă n-am putea să subliniem cu suficientă ener*ie faptul că filosofii ar trebui să fie mai atenţi la astfel de dezbateri exe*etice în care s-a disputat o teorie *enerală a interpretării #Henri de =ubac 3(6g&se m6di6vale $ vol. ;ubier 1((-1(5$&. 2u precădere la nivelul acestora au fost elaborate noţiunile de analo*ie ale*orie sens simbolicL vom recur*e frecvent la ele. ;ceastă a doua tradiţie apropie deci 6ermeneutica de definiţia simbolului prin analo*ie deşi nu o reduce inte*ral la ea. 2eea ce limitează definirea 6ermeneuticii prin recursul la exe*eză este mai înt!i referirea sa la o autoritate fie ea monar6ică cole*ială sau eclezială aşa cum e cazul pentru 6ermeneutica biblică practicată în interiorul comunităţilor creştineL dar este vorba mai cu seamă de aplicarea ei la un text literarL exe*eza răm!ne o ştiinţă scripturală. +radiţia exe*etică oferă totuşi o bună bază de pornire prntru întreprinderea noastră8 însăşi noţiunea de text poate fi cu adevărat luată într-un sens analo*icL Evul mediu a putut să vorbească de o interpretatio naturae cu a,utorul metaforei despre cartea naturiiL această metaforă prile,uieşte o extindere posibilă a noţiunii de exe*eză în măsura în care noţiunea de ^text" o depăşeşte pe cea de ^scriitură". >ncă din vremea enaşterii această interpretatio naturae este at!t de complet eliberată de referinţele sale scripturale înc!t 3pinoza poate să recur*ă la ea pentru a institui o nouă concepţie despre exe*eza biblicăL el afirma în 9ratatul teologico+politic că interpretarea naturii e cea care trebuie să inspire noua 6ermeneutică re*lată de principiul interpretării 3cripturii prin ea însăşiL demersul lui 3pinoza care nu ne interesează aici din punct de vedere propriu-zis biblic marc6ează un curios ricoşeu prin care interpretatio naturae devenită model ia locul vec6iului model scriptural despre care vorbim acum. ;ceastă noţiune de ^text" ) eliberată astfel de cea de ^scriitură" ) este interesantă8 Mreud recur*e adeseori la ea în special atunci c!nd compară travaliul analizei cu traducerea dintr-o limbă în altaL povestirea visului e un text ininteli*ibil căruia analiza îi substituie un text mai
1%
inteli*ibil. ; înţele*e înseamnă a face această substituire. 9i tocmai la această analo*ie între analiză şi exe*eză trimite titlul lucrării 9raumdeutung asupra căruia ne-am oprit de,a.
constitui numaidec!t o problemă respectiv utilizarea interpretării ca tactică a suspiciunii şi ca luptă împotriva măştilorL această folosinţă pretinde o filosofie foarte specială care subordonează exprimării Aoinţei de utere întrea*a problemă a adevărului şi a erorii. 2eea ce ne interesează aici este din perspectiva metodei noua extensiune acordată conceptului exe*etic de interpretare.
1%5
analo*iei din exe*ezăL vom reveni la ea în capitolul următorL în sc6imb problematica iluziei care se află în miezul acelei *uslegung nietzsc6eene ne conduce pe pra*ul dificultăţii esenţiale care domină destinul 6ermeneuticii moderne. ;ceastă dificultate asupra căreia vom stărui imediat nu mai este un decalc după dificultatea ce se le*a de definirea simboluluiL ea este proprie actului interpretării ca atare. /ată această dificultate ) c6iar aceea care mi-a pus în lucru cercetarea8 nu există 6ermeneutică *enerală nici canon universal pentru exe*eză ci teorii separate şi opuse privind re*ulile interpretării. 2!mpul 6ermeneutic al cărui contur exterior l-am trasat este în el însuşi dislocat. n această tabără a conflictului se situează psi6analiza cel puţin la o primă lectură. Este necesar să ne plasăm încă de la început în faţa acestei duble posibilităţi8 această tensiune această tracţiune extremă constituie expresia cea mai veridică a ^modernităţii" noastreL situaţia în care se *ăseşte astăzi limba,ul comportă o asemenea dublă posibilitate dublă solicitare dublă ur*enţă8 pe de o parte să purificăm discursul de excrescenţele sale să ucidem idolii să trecem de la ebrietate la sobrietate să facem în sf!rşit bilanţul sărăciei noastreL pe de altă parte să folosim mişcarea cea mai ^ni6ilistă" cea mai distructivă cea mai iconoclastă pentru a lăsa să vorbească ceea ce o dată ceea ce de fiecare dată a fost spus c!nd sensul a apărut ca nou c!nd sensul era plinL 6ermeneutica îmi pare animată de această dublă motivaţie8 voinţă de suspiciune voinţă de ascultareL dorinţă de ri*oare dorinţă de supunereL noi suntem astăzi acei oameni care n-au încetat să-şi ucidă idolii şi care abia încep să înţelea*ă simbolurile. oate că o asemenea situaţie aparent disperată este instructivă8 poate că iconoclasmul extrem aparţine restaurării sensului. ; face manifestă criza limba,ului care ne determină astăzi să oscilăm între demistificarea şi restaurarea sensului iată raţiunea profundă care motivează poziţia iniţială a problemei noastreL m-am *!ndit că o introducere în psi6analiza culturii trebuia să treacă prin acest lar* ocol. Aom
1%4
încerca în capitolul următor să aprofundăm încă aceste prole*omene şi să punem în relaţie criza limba,ului cu o asceză a reflecţiei ce începe prin a se lăsa deposedată de ori*inea sensului. 3ă sc6iţăm termenii conflictului pentru a sf!rşi plasarea psi6analizei în marea dezbatere despre limba,.
1+ Iter"ret!re! #! re#$"er!re ! 'e'$%$i ai înt!i vom situa 6ermeneutica în funcţia ei de restaurare a sensului. Aom înţele*e mai bine prin contrast miza psi6analizei culturii şi a şcolii suspiciunii preciz!nd mai înt!i ce anume este funciar contestat acolo. pusul suspiciunii o voi spune brutal este credinţa. 2are credinţă7 Mără îndoială nu tot credinţa naivă şi simplă ci credinţa secundă a 6ermeneutului credinţa care a traversat critica credinţa post-critică. voi căuta în suita de decizii filosofice care animă în secret o fenomenolo*ie a reli*iei şi care se ascunde şi în neutralitatea ei aparentă. Este o credinţă raţională pentru că interpretează însă este tot o credinţă şi pentru că prin interpretare caută o a doua naivitate. entru ea fenomenolo*ia reprezintă instrumentul de ascultare de recuperare de restaurare a sensului. ; crede pentru a înţele*e a înţele*e pentru a crede aşa sună maxima eiL iar maxima ei este c6iar ^cercul 6ermeneutic" al credinţei şi al înţele*erii.
1%F
obiect a fost pentru noi docilitatea faţă de mişcarea sensului care pornind de la semnificaţia literală ) pata contaminarea ) conduce către sesizarea a ceva din zona sacrului. Aom afirma *eneraliz!nd că tema fenomenolo*iei reli*iei constituie acel ceva vizat în acţiunea rituală în vorbirea mitică în credinţă sau în sentimentul misticL sarcina ei este să dezimplice acest ^obiect" din diversele intenţii ale conduitei ale discursului şi ale emoţiei. 3ă numim ^sacru" acest obiect vizat fără a-i pre,udicia natura fie ea acel tremendum numinosum după udolf tto puternicul potrivit lui Aan der =eeuZ sau +impul fundamental conform lui Eliade. >n acest sens *eneral şi pentru a sublinia *ri,a pentru obiectul intenţional vom spune că orice fenomenolo*ie a reli*iei este o fenomenolo*ie a ^sacrului". ;cum o fenomenolo*ie a ^sacrului" poate oare să răm!nă între limitele unei atitudini ^neutre" stăp!nită de epoch& prin punerea între paranteze a realităţii absolute şi a oricărei întrebări referitoare la absolut7 3poch& pretinde ca eu să particip la credinţa în realitatea obiectului reli*ios dar într-un mod neutralizat8 să cred laolaltă cu credinciosul însă fără să impun ca absolut obiectul credinţei sale. >nsă dacă omul de ştiinţă ca atare poate şi trebuie să practice metoda de punere între paranteze filosoful ca atare nu poate şi nu trebuie să eludeze problema validităţii absolute a obiectului săuL căci m+aş interesa eu oare de ^obiect" aş putea privile*ia *ri,a pentru obiect c6iar prin luarea în considerare a cauzei a *enezei sau a funcţiei dacă n-aş aştepta ca din s!nul compre6ensiunii acest ^ceva" să mi se ^ adreseze" mie7 ntr-adevăr trebuie să mărturisesc că ea îmi însufleţeşte întrea*a cercetare. r tocmai ea este astăzi contestată de între*ul curent al 6ermeneuticii pe care-l vom situa numaidec!t sub semnul ^suspiciunii"L această altă teorie despre interpretare debutează tocmai prin îndoiala că un asemenea obiect există şi că acest obiect poate fi locul inversării ţintei intenţionale în Oeri*mă în manifestare şi proclamare. /ată de ce această 6ermeneutică nu reprezintă o dezimplicare a obiectului ci o smul*ere a măştii o interpretare reductivă a de*6izărilor. 0. 2onform fenomenolo*iei reli*iei există un ^adevăr" al simbolurilorL acest adevăr din perspectiva atitudinii neutre a epoch6-ei 6usserliene nu înseamnă nimic altceva dec!t
1%(
^umplerea" ) die 3rfKllung ) intenţiei semnificante. entru ca fenomenolo*ia reli*iei să fie posibilă trebuie şi este suficient să existe nu doar una ci mai multe căi de umplere a diverselor intenţii de semnificare corespunzătoare diferitelor re*iuni de obiectL ^verificarea" în sensul pozitivismului lo*ic e numai un tip de umplere printre altele şi nu modelul canonic de umplereL acest tip e cerut de tipul de obiect corespunzător respectiv de obiectul fizic şi într-un alt sens de obiectul istoric ) şi nu de conceptul de adevăr ca atare altfel zis de exi*enţa umplerii în *eneral. >n virtutea acestei multiplicităţi a ^umplerii" fenomenolo*ul vorbeşte într-un mod redus neutralizat despre experienţa reli*ioasă nu prin analo*ie ci conform tipului specific de obiect şi potrivit modului specific de umplere din acest c!mp. >nsă cum anume am a,uns să înt!lnim această problemă a umplerii în ordinea semnificaţiilor simbolice7 >n esenţă cu prile,ul investi*aţiei noastre asupra le*ăturii analo*ice dintre semnificantul primar sau literal şi semnificatul secundar ) de exemplu8 între pată şi pri6ănire între deviere #sau rătăcire& şi păcat între povară #sau sarcină& şi culpă. 'ăm aici peste o le*ătură primordială indefectibilă care nu are niciodată caracterul instituit şi arbitrar pe care-l comportă semnele ^te6nice" care nu vor să spună nimic altceva dec!t ceea ce este turnat în ele. >n această le*ătură de la sens la sens rezidă ceea ce am numit plinul limba,ului. ;ceastă plenitudine constă în faptul că sensul al doilea îl locuieşte într-un fel pe primul. ircea Eliade arată convin*ător în al său 9ratat de istorie generală a religiilor că forţa simbolismului cosmic constă în le*ătura non arbitrară dintre 2erul vizibil şi ordinea pe care o manifestă8 el vorbeşte despre cel înţelept şi cel drept despre nesf!rşit şi ordonat *raţie puterii analo*ice care lea*ă sensul de sens. 3imbolul este legat le*at într-un dublu înţeles8 le*at de:şi le*at prin. e de o parte sacrul este legat de semnificaţiile sale primare literale sensibile8 acestea îi conferă opacitateaL pe de altă parte semnificaţia literală este legată prin sensul simbolic ce rezidă în eaL este ceea ce am numit puterea revelatoare a simbolului care îi dă forţa în pofida opacităţii. ;cest aspect îl opune semnului te6nic care nu semnifică nimic mai mult dec!t ceea ce a fost pus în el şi care datorită acestui motiv poate să fie *olit formalizat şi redus la un simplu obiect de calcul.
mine subiect interpelat. /ar această inversare se produce în analo*ie. 2um7 2um se face că ceea
1$
ce lea*ă sensul de sens mă lea*ă şi pe mine7 rin faptul că mişcarea care mă antrenează către sensul secund mă asimilează cu ceea ce este spus mă face participant la ceea ce îmi este anunţat. 3imilitudinea în care rezidă forţa simbolului şi de unde el îşi extra*e puterea revelatorie nu este cu adevărat o asemănare obiectivă pe care s-o pot considera o relaţie expusă în faţa meaL este o asimilare existenţială a fiinţei mele de către fiinţă potrivit mişcării analo*iei. %. ;ceastă aluzie la vec6ea temă a participaţiei ne permite să efectuăm un al treilea pas pe calea explicării care este şi calea probităţii intelectuale8 decizia filosofică inte*ral declarată care animă analiza intenţională va fi o versiune modernă a reminiscenţei antice. Gri,a modernă pentru simboluri exprimă o nouă dorinţă de a fi interpelat dincolo de tăcerea şi de uitarea pe care le fac să prolifereze manipularea semnelor vide şi construcţia limba,elor formalizate. ;ceastă aşteptare a unui nou 2uv!nt a unei noi actualităţi a 2uv!ntului constituie *!ndirea implicită a oricărei fenomenolo*ii a simbolurilor care pune mai înt!i accentul pe obiect apoi subliniază plenitudinea simbolului iar în final aclamă puterea revelatorie a cuv!ntului ori*inar.
H;<3-GEG G;';E
ADE(ĂR ŞI METODĂ Te0t şi iter"ret!re #:& 2orelaţia dintre text şi interpretare care reprezintă tema acetui studiu apare deci aici sub forma specifică pe care icoeur o numeşte 6ermeneutica suspiciunii. Este o eroare ca aceste cazuri de inteli*ibilitate distorsionată să fie privile*iate drept caz normal al înţele*erii textului. >nsă întrea*a abordare de p!nă acum are ca scop faptul de a arăta că corelaţia dintre text şi interpretare se modifică în mod principial atunci c!nd este vorba despre aşa-numitele ^texte literare". >n toate cazurile de p!nă acum în care motivaţia interpretării era evidentă şi ceva se constituia ca text în procesul comunicativ at!t interpretarea c!t şi aşa-numitul text însuşi erau inte*rate în desfăşurarea comunicării. ;cest lucru corespundea sensului literal al expresiei interpres care îl vizează pe cel care mediază conversaţia şi de aceea are în primă instanţă
funcţia ori*inară a translatorului care stă între vorbitori de limbi diferite şi prin medierea
1$1
conversaţiei îi uneşte pe cei despărţiţi. ;şa cum într-un astfel de caz este depăşită bariera limbii străine este nevoie de acest lucru şi atunci c!nd în aceeaşi limbă apar tulburări la nivelul comunicării aici identitatea afirmaţiei fiind înt!lnită prin revenirea la ea adică potenţial în tratarea ei ca text. Maptul nedumeritor care face ca un text să fie neinteli*ibil trebuie să fie anulat de către interpret. /nterpretul mediază conversaţia atunci c!nd textul #discursul& nu poate să îşi îndeplinească menirea de a fi ascultat şi înţeles. /nterpretul nu are nici o altă funcţie dec!t pe cea de a dispărea în între*ime în obţinerea comunicării. 'iscursul interpretului nu este de aceea un text ci slujeşte un text. ;ceasta nu înseamnă însă că contribuţia interpretului ar fi dispărut în între*ime prin aceea că el ascultă textul. 'oar că această contribuţie nu este tematică nu este obiectivată ca text ci a pătruns în text. ;stfel raportul dintre text şi interpretare este caracterizat într-o maximă *eneralitate. 2ăci aici iese la iveală un element 6ermeneutic structural care merită o reliefare proprie. ;ceastă mediere a conversaţiei are ea însăşi o structură de dialo*. +ranslatorul care mediază între două părţi nu va putea nicidecum să facă altfel dec!t să perceapă distanţa sa în raport cu ambele poziţii ca pe un fel de superioritate faţă de părtinirea ambelor părţi. ;,utorul pe care el îl dă pentru realizarea comunicării nu se limitează de aceea la nivelul pur lin*vistic ci se transformă întotdeauna într-o mediere obiectivată care încearcă să ec6ilibreze îndreptăţirea şi limitele ambelor părţi. 2el care mediază conversaţia devine ^ne*ociator". >nsă mi se pare că există un raport analo* şi între text şi cititor. ;tunci c!nd interpretul depăşeşte ceea ce este nedumeritor într-un text şi îl a,ută astfel pe cititor să înţelea*ă textul propria sa retra*ere nu înseamnă dispariţie în sens ne*ativ ci intervenţia sa în comunicare în aşa fel înc!t tensiunea dintre orizontul textului şi orizontul cititorului să fie anulată ) ceea ce eu am numit contopirea orizonturilor 70orizontverschmelzung. rizonturile separate ca şi punctele de vedere diferite
se dizolvă unele în altele. >nţele*erea unui text tinde de aceea să îl c!şti*e pe cititor pentru ceea ce spune textul care tocmai prin aceasta dispare el însuşi. >nsă aici există literatura8 textele care nu dispar ci se prezintă oricărei înţele*eri cu o pretenţie normativă şi sunt anterioare oricărui nou efort de a face textul să vorbească. 2are este marca lor distinctivă7 2e înseamnă pentru discursul intermediar al interpretului faptul că textele pot fi astfel ^prezente"7 +eza mea este următoarea8 ele sunt cu adevărat prezente abia în revenirea asupra lor. ;ceasta înseamnă însă că ele sunt te(t în sensul ori*inar şi propriu-zis iar cuvintele care sunt cu
1$0
adevărat ^prezente" abia prin revenirea la ele împlinesc adevăratul sens al textelor aşa zic!nd pornind de la ele însele8 ele vorbesc. +extele literare sunt acele texte care la lectură trebuie să fie auzite cu sonoritate c6iar dacă poate numai în urec6ea interioară şi care atunci c!nd sunt recitate nu trebuie să fie doar auzite ci şi rostite interior. Ele îşi dob!ndesc adevărata existenţă prin cunoaşterea lor pe de rost par coeur . ;tunci ele trăiesc în memoria rapsodului a coreutului a c!ntăreţului liric. 2a şi cum ar fi scrise în suflet ele se află pe calea către scripturalitate şi de aceea nu este deloc surprinzător faptul că în culturile bazate pe lectură astfel de texte privile*iate sunt numite ^literatură". @n text literar nu este numai fixarea unui discurs real. El nu trimite nicidecum înapoi către un cuv!nt de,a rostit. ;cest lucru are consecinţe 6ermeneutice. /nterpretarea nu mai este aici un simplu mi,loc pentru retransmiterea afirmaţiei ori*inare. +extul literar este text într-un *rad special tocmai prin aceea că el nu trimite înapoi către o acţiune lin*vistică ori*inară ci prescrie la r!ndul său toate repetările şi toate acţiunile lin*visticeL nici o vorbire nu poate să îndeplinească vreodată în între*ime prescripţia pe care o reprezintă un text poetic. ;cesta exercită o funcţie normativă care nu trimite înapoi nici către un discurs ori*inar nici către intenţia vorbitorului ci îşi are ori*inea în el însuşi surprinz!ndu-l şi depăşindu-l c6iar şi pe poet de pildă în bucuria reuşitei unei poezii.
despre artificialitate nu despre un sunet care prescrie un mod de a c!nta ci despre imitaţie poetizantă respectiv nu vorbim despre un stil a cărui calitate inconfundabilă o admirăm ci despre o manieră care se face simţită în mod supărător. 2u toate acestea un text literar pretinde
1
%$ ca el să devină prezent în apariţia sa lin*vistică şi nu doar să îşi exercite funcţia comunicativă. El nu trebuie să fie doar citit ci trebuie să fie ascultat ) c6iar dacă de cele mai multe ori numai cu urec6ea interioară. ;stfel cuv!ntul îşi dob!ndeşte deplina prezenţă de sine abia în textul literar. El face prezent nu numai ceea ce este spus ci se face prezent şi pe sine în realitatea sa sonoră evidentă. ;şa cum stilul constituie şi el ca factor activ textul de calitate şi totuşi nu trece în prim-plan ca o dexteritate stilistică aşa şi realitatea sonoră a cuvintelor şi a discursului este indisolubil le*ată de comunicarea sensului. >nsă dacă în *eneral discursul este determinat de premer*erea către sens astfel înc!t ascultăm şi citim încerc!nd să trecem dincolo de discurs ca fenomen şi fiind orientaţi în între*ime către sensul comunicat în cazul textului literar propria apariţie a fiecărui cuv!nt în sonoritatea sa şi melodia sonoră a discursului au o semnificaţie tocmai şi pentru ceea ce este spus prin cuvinte. ;pare o tensiune ciudată între direcţia de sens a discursului şi autoprezentarea apariţiei sale. Miecare dintre părţile discursului fiecare cuv!nt individual care se inte*rează în unitatea de sens a propoziţiei reprezintă el însuşi un fel de unitate de sens în măsura în care evocă prin semnificaţia sa ceva vizat. >n măsura în care el intră aici în ,oc cu propria sa unitate şi nu acţionează numai ca mi,loc pentru sensul care trebuie *6icit al discursului el face ca diversitatea semantică a propriei sale expresivităţi să se dezvolte. ;stfel se vorbeşte atunci despre conotaţiile care consună atunci c!nd într-un text literar un cuv!nt apare în semnificaţia sa. ;ici cuv!ntul individual în calitate de purtător al semnificaţiei sale şi de co-purtător al sensului discursului este numai un element abstract al discursului. +otul trebuie privit în ansamblul mai lar* al sinta(ei. Mireşte că aceasta este în textul literar o sintaxă care nu este neapărat şi doar cea a *ramaticii obişnuite.;şa cum vorbitorul se bucură de libertăţi sintactice pe care ascultătorul i le acordă pentru că el urmăreşte toate modulaţiile şi *esticulaţiile vorbitorului aşa şi textul poetic posedă ) în ciuda tuturor nuanţărilor pe care le prezintă ) propriile sale libertăţi. Ele sunt acordate realităţii sonore care a,ută ansamblul textului să dob!ndească o forţă semantică sporită. 2u si*uranţă că de,a în domeniul prozei obişnuite este valabil faptul că un discurs nu este o ^scriere" iar o conferinţă nu este o prele*ere adică nu este un ^ paper ". +otuşi pentru literatură în sensul eminent al cuv!ntului acest lucru este valabil în şi mai mare măsură. Ea depăşeşte abstractitatea a ceea ce este scris nu numai prin aceea că textul este lizibil adică inteli*ibil în privinţa sensului său. @n text literar deţine mai de*rabă un statut propriu. rezenţa
1$$
sa lin*vistică în calitate de text reclamă repetarea formulării oi*inale însă în aşa fel înc!t ea nu reia o vorbire ori*inară ci anticipează o vorbire nouă ideală. >ntreţeserea raporturilor semantice nu se epuizează niciodată în între*ime în relaţiile care există între semnificaţiile principale ale cuvintelor. +ocmai relaţiile de semnificaţie implicite care nu sunt în*lobate în teleolo*ia sensului dau propoziţiei literare volumul ei propriu. 2u si*uranţă că ele nu ar ieşi la iveală dacă ansamblul discursului nu s-ar menţine aşa zic!nd în sine dacă el nu ar invita la zăbovire şi nu lar îndemna pe cititor sau pe ascultător să devină tot mai ascultător. >nsă acest fapt de a deveni ascultător răm!ne cu toate acestea ca orice ascultare o ascultare a ceva care concepe faptul ascultat drept confi*uraţie de sens a unui discurs. Este dificil să spunem ce este aici cauză şi ce este efect8 acest c!şti* în volum este cel care îşi suspendă funcţia comunicativă şi referinţa şi îl face să fie un text literar7 3au dimpotrivă anularea afirmării realităţii care caracterizează un text în calitate de creaţie poetică adică în calitate de apariţie proprie limbii este cea care face ca plenitudinea de sens a discursului să se ivească pentru prima dată în între*ul său volum7 ;m!ndouă sunt evident inseparabile şi va depinde de fiecare proporţie a participării apariţiei lin*vistice la ansamblul sensului felul cum se măsoară proporţiile de participare care umplu în modalităţi diferite spaţiul cuprins între proza artistică şi acea po6sie pure. 2!t de complicată este îmbinarea discursului într-o unitate şi combinarea componentelor ei adică a cuvintelor devine clar în cazul extremei. 'e exemplu atunci c!nd cuv!ntul în polivalenţa sa se eri,ează în purtător autonom al sensului.
spiritul vorbitorului să strălucească însă răm!n!nd în între*ime subordonat intenţiei de sens a discursului ,ocul de cuvinte poate dob!ndi un statut autonom. ;cest lucru are apoi consecinţa că intenţia de sens a discursului ca între* îşi pierde brusc univocitatea. >n spatele unităţii apariţiei sonore străluceşte atunci unitatea ascunsă a semnificaţiilor diverse şi c6iar opuse. He*el a vorbit într-un astfel de context despre instinctul dialectic al limbii iar Heraclit a recunoscut în ,ocul de cuvinte unul dintre martorii cei mai privile*iaţi ai concepţiei lui fundamentale conform căreia ceea ce este opus este în realitate unul şi acelaşi lucru. >nsă acesta este un mod de exprimare filosofic. ;ici este vorba despre întreruperi ale direcţiei naturale de semnificaţie a discursului care sunt productive pentru *!ndirea filosofică tocmai pentru că limba este constr!nsă în felul acesta să renunţe la semnificaţia ei obiectivă nemi,locită şi să a,ute reflecţiile *!ndirii să devină
1$
perceptibile. lurivocităţile de natura ,ocurilor de cuvinte reprezintă cea mai densă formă de apariţie a speculativului care se explicitează în ,udecăţi ce se contrazic reciproc. 'ialectica este prezentarea speculativului cum spune He*el. entru textul literar lucrurile stau însă altfel şi tocmai din acest motiv. Muncţia ,ocului de cuvinte tocmai că nu este compatibilă cu complexitatea elocventă a cuv!ntului poetic. 3emnificaţiile colaterale care coexistă cu o semnificaţie principală dau limbii ce-i drept dimensiunea ei literară însă prin aceea că ele se supun unităţii de sens a discursului şi lasă doar să se facă auzite alte semnificaţii ,ocurile de cuvinte nu sunt simple ,ocuri ale complexităţii sau polivalenţei cuvintelor din care se formează discursul poetic ) în ele mai de*rabă se opun unele altora unităţi de sens autonome. ;stfel ,ocul de cuvinte spar*e unitatea discursului şi pretinde să fie înţeles într-o relaţie semantică reflectată situată la un nivel mai înalt. 'e aceea suntem iritaţi c6iar şi în utilizarea de ,ocuri de cuvinte şi de calambururi atunci c!nd ele se succed în mod excesiv pentru că ele distru* unitatea discursului. >ncărcătura explozivă a ,ocului de cuvinte se va dovedi cu *reu eficientă mai ales într-un c!ntec sau într-o poezie lirică deci peste tot unde predomină aspectul melodic al limbii. Mireşte altceva se înt!mplă în cazul discursului dramatic unde anta*onismul domină scena. 3ă ne *!ndim la stic6omCt6ie sau la autodistru*erea eroului care se manifestă în ,ocul de cuvinte cu propriul nume. 'e asemenea lucrurile stau altfel acolo unde discursul poetic nu constituie nici cursul povestirii nici fluxul c!ntecului nici reprezentarea dramatică ci se antrenează în mod conştient în ,ocul reflecţiei de ale cărei ,ocuri de o*lindire ţine în mod direct pulverizarea aşteptărilor privitoare la discurs. ;stfel în lirica foarte reflexivă ,ocul de cuvinte poate prelua o funcţie productivă. 3ă ne *!ndim de pildă la lirica 6ermetică a lui aul 2elan. +otuşi trebuie să ne întrebăm şi aici dacă nu cumva calea unei astfel de încărcări reflexive a cuvintelor este sortită să se piardă în cele din urmă în inaccesibil. Este totuşi evident că de pildă allarmB utilizează ce-i drept ,ocuri de cuvinte în sc6iţe de proză precum în ;gitur însă acolo unde este vorba despre între*ul corp sonor al creaţiei poetice abia dacă se ,oacă cu cuvintele. Aersurile din Salut sunt cu certitudine multiplu stratificate şi satisfac anticiparea sensului pe planuri at!t de diverse precum cel al unui toast şi al unui bilanţ al vieţii oscil!nd între spuma şampaniei din pa6ar şi urma pe care o lasă pe valuri corabia vieţii. >nsă ambele dimensiuni ale sensului pot fi realizate în aceeaşi unitate a discursului ca acelaşi *est lin*vistic melodic.
1$5
P3onetul lui allarmB căruia îi alătur o parafrază *ermană neartistică #traducerea rom!nească o urmează îndeaproape pe cea a lui Gadamer n.trad.& sună astfel8 3alut
3alut
ien cette Bcume vier*e vers
; ne dBsi*ner Vue la coupe L
enit să contureze doar mar*inea cupeiL
+elle loin se noie une troupe
Moarte departe se scufundă o ceată
'e sirnes mainte lenvers
'e sirene cele mai multe cu spatele întoarse.
2ălătorim într-acolo ai mei at!t de diferiţi
;mis moi dB, sur la poupe
rieteni ) eu de,a la pupa
Aous lavant fastueux Vui coupe
Aoi în faţă la m!ndra proră care taie
=e flot de foudres et d6ivers L
+orentul de trăsnete şi de furtuni.
@ne ivresse belle men*a*e
frumoasă beţie mă face
3ans craindre mme son tan*a*e
Mără-a mă teme nici c6iar de tan*a,ul ei
'e porter debout ce salut
3t!nd în picioare să salut
3olitude rBcif Btoile
3in*urătate recif stea
; nimporte ce Vui valut
rice va fi fiind acel ceva
=e blanc souci de notre toile.
3pre care ne îndreaptă-a *ri,ii albă p!nză.
.Mor*et editorul volumului 9e(t und ;nterpretation Wnc6en 1(F$ îl citează la p. în le*ătură cu această c6estiune pe @.Napp 0ermeneuti# gnc6en 1(44 p.F sVV. ;colo sunt deosebite trei planuri #pornind de la astier&L ^analiza saturată" este dusă p!nă la extrem8 salut #cuv!ntul francez n.tr.& nu mai este înţeles ca salut #cuv!ntul rom!nesc în lb.*erm. -ru n.tr.& ci şi ca salvare 7r6cif U& iar grija albă ca hrtia ceea ce nu este nicăieri înt!lnit în text nici c6iar în autoreferenţialul vierge vers . ;ceasta înseamnă
metodă fără adevărQ.
abordare asemănătoare trebuie consacrată şi metaforei. >n poezie ea este at!t de inte*rată în ,ocul sunetelor în sensurile cuvintelor şi în sensul discursului înc!t nu iese nicidecum în relief
1$4
ca metaforă. 2ăci aici lipseşte proza discursului obişnuit în *enere. 'e aceea c6iar şi în proza poetică metafora abia dacă are o funcţie. Ea dispare oarecum în trezirea intuiţiei spirituale în slu,ba căreia se află. ;devăratul domeniu de dominaţie al metaforei este mai de*rabă retorica. >n ea metafora este savurată ca metaforă. >n poetică teoria metaforei merită la fel de puţin un loc de cinste ca şi cea a ,ocului de cuvinte. ;cest excurs ne învaţă c!t de multiplu stratificată şi de diferenţiată este îmbinarea dintre sunet şi sens at!t în discurs c!t şi în scris atunci c!nd este vorba despre literatură.
în indicarea #!erNeisung & lor. Ele nu sunt ci vizează şi acest lucru este valabil c6iar şi atunci c!nd ceea ce este vizat nu există nicăieri altundeva dec!t în cuv!ntul care apare. 'iscursul poetic este realizat numai în realizarea vorbirii respectiv a lecturii înseşi adică el nu este prezent fără să fie înţeles. 3tructura temporală a vorbirii şi a lecturii reprezintă un domeniu problematic în mare măsură necercetat. Maptul că sc6ema pură a succesiunii nu trebuie aplicată asupra vorbirii şi lecturii ne devine imediat clar atunci c!nd vedem că prin aceasta nu este descrisă lectura ci pronunţarea pe litere. 2ine trebuie să pronunţe pe litere atunci c!nd vrea să citească tocmai că nu poate să citească. @n lucru asemănător cu situaţia lecturii în tăcere este valabil cu privire la lectura cu voce tare pentru un auditoriu. ; citi bine pentru un auditoriu înseamnă a transmite celuilalt îmbinarea semnificaţiei şi a sunetului în aşa fel înc!t el să o reactualizeze pentru sine şi în sine. 2itim cu voce tare cuiva iar aceasta înseamnă că ne adresăm lui. El este inerent acestei situaţii. ;t!t faptul de a rosti ca model de pronunţie c!t şi faptul de a citi pentru un auditoriu
1$F
răm!n ^dialo*ale". 26iar şi lectura cu voce tare prin care ne citim ceva nouă înşine răm!ne dialo*ală în măsura în care ea trebuie să armonizeze pe c!t posibil apariţia sonoră şi perceperea sensului. ;rta recitării nu este ceva principial diferit. Este nevoie de o artă specială numai în măsura în care ascultătorii sunt o mulţime anonimă iar textul poetic reclamă totuşi realizarea în fiecare ascultător în parte. 2unoaştem aici ceva corespunzător pronunţării pe litere la lectură aşa-numita recitare pe de rost. ;ceasta iarăşi nu este vorbire ci o înşiruire de fra*mente semantice risipite unele după altele. Aorbim despre acest lucru în limba *ermană atunci c!nd copiii învaţă versuri pe de rost şi le ^recită" pentru bucuria părinţilor. ;devăratul cunoscător sau artist al recitării dimpotrivă va face prezent un între* al confi*uraţiei lin*vistice asemenea actorului care trebuie să dea naştere din nou cuvintelor rolului său ca şi cum ar fi fost *ăsite în clipa aceea. n orice caz sc6ema succesiunii este aici cu totul inadecvată. n mod asemănător stau lucrurile în cazul caracterului ful*erător al înţele*erii atunci c!nd fra*mentele neordonate ale cuvintelor se cristalizează în între*ime în unitatea de sens a între*ului. ;scultarea şi lectura au în mod evident aceeaşi structură temporală a înţele*erii
1$(
caracterul circular al acestei structuri număr!ndu-se printre cele mai vec6i cunoştinţe ale retoricii şi 6ermeneuticii. ;cest lucru este valabil pentru orice ascultare şi lectură. >n cazul textelor literare situaţia este încă şi mai complicată. ;ici nu este vorba numai despre cule*erea unei informaţii transmise prin intermediul textului. n cazul textului poetic acest lucru se înt!mplă la fel ca şi în cazul ima*inii artistice. elaţiile semantice sunt ) c6iar dacă poate va* şi fra*mentar ) cunoscute. >nsă în ambele cazuri relaţia de reprezentare cu realul este suspendată. +extul răm!ne cu relaţia sa semantică unicul fapt prezent. ;tunci c!nd rostim sau citim texte literare suntem de aceea trimişi înapoi către relaţiile semantice şi sonore care articulează structura între*ului iar aceasta nu numai o dată ci iar şi iar. ăsfoim oarecum pa*inile anterioare începem din nou citim din nou descoperim noi relaţii semantice şi ceea ce se află la sf!rşit nu este conştiinţa si*ură de a fi înţeles acum problema conştiinţă cu care lăsăm de obicei un text în urmă. =ucrurile stau invers. ătrundem cu at!t mai ad!nc cu c!t conştientizăm mai mult relaţii de sens şi sunet.
1
arătat felul cum înţele*erea structurilor are în mod necesar o formă circulară. ornind de la audiţia muzicală pentru care muzica absolută prin extrema ei lipsă de concepte constituie un exemplu paradi*matic deoarece ea exclude orice teorie a reprezentării el a vorbit despre concentrarea într-un nucleu şi a tematizat structura temporală a înţele*erii. >n estetică se vorbeşte într-un sens asemănător at!t în cazul unui text literar c!t şi în cazul unei ima*ini despre ^plăsmuire" # -ebilde&. >n semnificaţia nedeterminată a ^plăsmuirii" rezidă faptul că ceva nu este înţeles din perspectiva completitudinii sale planificate în prealabil ci s-a plăsmuit oarecum din interior către exterior dob!ndind o confi*uraţie proprie şi se află poate în continuare în proces de formare. Este evident că faptul de a înţele*e ceva de felul acesta constituie o sarcină aparte. 3arcina este aceea de a edifica în noi ceea ce este o plăsmuire de a construi ceva care nu este ^construit" ) iar acest lucru implică faptul că toate încercările de construire trebuie să fie din nou retrase. >n timp ce unitatea dintre înţele*ere şi lectură se realizează de obicei într-o lectură plină de înţele*ere şi lasă astfel în între*ime în urma sa fenomenul lin*vistic în cazul textului literar vorbeşte permanent şi ceva care face prezente relaţiile semantice şi sonore sc6imbătoare. 3tructura temporală a mobilităţii # "eitstru#tur der 2eNegtheit & pe care noi o numim zăbovire # das !erNeilen& este cea care împlineşte o astfel de
prezenţă şi în care trebuie să pătrundă orice discurs intermediar al interpretării. Mără disponibilitatea receptorului de a asculta cu cea mai mare atenţie nici un text poetic nu vorbeşte. >n înc6eiere un exemplu celebru poate slu,i drept ilustrare. Este vorba despre finalul poeziei lui hriOe *uf eine 8ampe Q În cinstea unei lampe . Poezia lui hriOe sună astfel8 >n cinstea unei lampe +u încă neclintită o frumoasă lampă-mpodobeşti 'e-uşoare lanţuri *in*aş aninată ) aici +avanul încăperii aproape-uitată acum de delectare. e alba cupă-a ta de marmură a cărei buză 2ununa iederei de bronz verde-auriu o împleteşte ceată de copii vesel 6ora o-ncin*. 2e-nc!ntător e totul r!z!nd şi-un spirit lin ;l seriozităţii în ,uru-ntre*ii forme totuşi revărsat ) operă de artă de-un veritabil soi. 2ine o ia în seamă7 'ar ceea ce-i frumos ferice străluceşte în el însuşi.
11
olemica dintre Emil 3tai*er şi artin Heide**er la care se face referire în cele ce urmează este documentată în Emil 3tai*er 1ie >unst der ;nterpretation drv Dissensc6aftlic6e ei6e $4F #1(41 =izenzaus*abe des ;tlantis Aerla*ers Tgric6 und Mreibur* i. Ir. 1(& pp.0F-$0Q. Aersul sună astfel8 ^ceea ce-i frumos transfi*urat străluce în el însuşi". Aersul a constituit obiectul unei discuţii dintre Emil 3tai*er şi artin Heide**er. El interesează aici numai ca un caz exemplar. >n acest vers înt!lnim un *rup de cuvinte care ţine în aparenţă de cea mai banală cotidianitate8 Rscheint es #^pare"L ^străluceşte" ) n.trad.&. utem înţele*e acest lucru ca Ranscheinend #^aparent"& Rdo#ei$ Rvidetur$ Ril semble$ Rit seems$ Rpare etc. ;ceastă înţele*ere prozaică a expresiei are sens şi de aceea şi-a *ăsit apărătorul.
;cum se poate însă vedea că ea nu respectă le*ea versului. 3e poate arăta de ce Rscheint es înseamnă aici ^străluceşte" Rsplendet. ;ici poate fi aplicat mai înt!i un principiu 6ermeneutic. >n cazul dificultăţilor decide contextul mai amplu. rice posibilitate dublă a înţele*erii constituie însă o dificultate. Este însă de o evidenţă 6otăr!toare faptul că aici frumosul este atribuit unei lămpi. ;ceasta este afirmaţia poeziei ca între* afirmaţie ce trebuie înţeleasă în între*ime. lampă care nu luminează pentru că at!rnă demodată şi uitată într-o ^cameră a desfătărilor" #^cine o ia în seamă7"& dob!ndeşte aici adevărata ei strălucire deoarece ea este o operă de artă. nsă există şi temeiuri imanente. +ocmai din conlucrarea sunetului şi a semnificaţiei cuvintelor rezultă o altă instanţă clară de decizie. ;şa cum în acest vers s-urile formează o ţesătură solidă # RNas aber schLn ist$ selig scheint es in ihm selbst & sau aşa cum modulaţia metrică a versului constituie unitatea melodică
a frazei #un accent metric este pus pe schLn$ selig$ scheint$ in$ selbst & nu există loc pentru o irumpere reflexivă aşa cum ar reprezenta-o un prozaic ^ scheint es " #^pare"&. Ea ar însemna mai de*rabă intruziunea prozei colocviale în limba,ul unei poezii o înşelare a înţele*erii poetice care ne ameninţă mereu pe noi toţi. 2ăci în *eneral noi vorbim în proză aşa cum află spre surprinderea sa onsieur Nourdain al lui olire. +ocmai acest lucru a condus creaţia poetică
10
contemporană p!nă la forme stilistice extrem de ermetice pentru a împiedica intruziunea prozei. ;ici în poezia lui hriOe nu există nici pe departe o astfel de înşelare. @neori limba,ul acestei poezii se apropie de proză #^cine o ia în seamă7"&. >nsă poziţia versului în cadrul între*ului şi anume faptul că el constituie finalul poeziei îi dă acestuia o deosebită pondere *nomică. 9i întradevăr poezia ilustrează prin propria sa afirmaţie motivul pentru care aurul acestui vers nu este un indiciu precum o bancnotă sau o informaţie ci are el însuşi propria sa valoare. 3trălucirea nu este numai înţeleasă ci ea iradiază deasupra între*ului apariţiei acestei lămpi care at!rnă nebă*ată în seamă într-o cameră uitată şi nu mai străluceşte nicăieri altundeva dec!t în aceste versuri. @rec6ea interioară ascultă aici corespondenţele cuvintelor ^frumos" ^ferice" ^a străluci" şi ^însuşi" ) şi mai ales acel ^însuşi" cu care ritmul se înc6eie şi amuţeşte face ca mişcarea amuţită să răsune în urec6ea noastră interioară. El face ca în oc6iul nostru interior să apară liniştita revărsare de sine a luminii pe care o numim ^a străluci". ;stfel intelectul nostru nu înţele*e numai ceea ce este spus acolo despre frumos şi ceea ce exprimă autonomia operei de artă care nu depinde de nici un context al utilizării ) urec6ea noastră ascultă şi înţele*erea noastră percepe strălucirea frumosului ca pe adevărata sa esenţă. /nterpretul care şi-a prezentat ar*umentele dispare iar textul vorbeşte.
H;<3 IE+ N;@33
EXPERIEN-Ă ESTETICĂ ŞI HERMENEUTICĂ LITERARĂ De'&ăt!re! e'teti#ă şi e0"erie/e%e &$d!met!%e poiesis, aisthesis şi katharsis 2ine are cura,ul să se folosească în zilele noastre de termenul de ^desfătare" # -eniessen& în sensul cunoscut din ?aust 8 Gi tot ce omenirii i+a fost dat Q Să guste+n mine dornicele+mi buze #v.144& pentru a-şi defini raporturile sale cu arta riscă a fi socotit snob sau ) şi mai rău este suspectat a voi să-şi satisfacă pur şi simplu trebuinţele de consum şi Oitsc6. 'esfătarea estetică este ) sau era p!nă nu demult ) unanim dispreţuită ca privile*iu al detestatei ^culturi bur*6eze". Aec6iul sens de bază al lui -eniessen acela de ^a face trebuinţă sau uz de un lucru anume" mai poate fi înt!lnit astăzi în contexte desuete sau te6nicizate. 'ar c6iar şi un eventual excurs istoric trec!nd în revistă sensurile ^înalte" ale cuv!ntului p!nă în perioada clasicismului *erman ne-ar
1%
revela accepţiuni mai cur!nd străine de cea actuală. 3ensul aparţin!nd în exclusivitate cuv!ntului *erman acela de ^participare şi luare în posesie" se contopeşte în această epocă într-un mod cu totul ori*inal cu înţelesul specific de ^a se bucura de ceva". >n poezia reli*ioasă a secolului al SA//-lea termenul a putut să însemne ^a avea parte de 'omnul"L pietismul con,u*ă cele două înţelesuri de ^plăcere şi participare" într-un demers ce-i înlesneşte credinciosului revelaţia directă a prezenţei divineL poezia lui RlopstocO conduce către formula de desfătare refle(ivă 7den#ender -enuss&L conceptul 6erderian al desfătării spirituale motivează conştiinţa de sine ca
posesie ori*inară a sinelui # Sich+0aben& căreia i se adau*ă simultan posesia lumii # 3(istenţa este desfătare&L în fine în ?aust al lui Goet6e conceptul de desfătare îmbrăţişează toate treptele
experienţei p!nă la suprema sete de cunoaştere #de la plăcerea de a trăi a individului prin plăcerea faptei şi plăcerea conştiinţei p!nă la plăcerea creaţiei după binecunoscuta sc6emă din ?aust &.
2e aflăm despre experienţa estetică elementară din istoria ) încă nescrisă din păcate ) a conceptului de desfătare7 3ensurile ^înalte" ale conceptului în perioada clasică a artei *ermane au fost precedate de un proces în care cunoaşterea şi desfătarea adică punctul de vedere teoretic şi cel estetic abia dacă erau diferenţiate la nivel lin*vistic. 'isocierea desfătării estetice s-a produs sub presiunea necesităţii de a o ,ustifica în faţa instanţelor filosofiei şi reli*iei. 'ar şi reflexia epocii moderne asupra comportamentului desfătării cel în măsură să declanşeze at!t creaţia c!t şi receptarea artei a rămas încă multă vreme aservită ar*umentării retorice şi moralizante. etrospectiva ce urmează nu tinde dec!t să ofere c!teva prime repere în această direcţie. @n pasa, c6eie în poetica aristotelică pasa, ce va ,uca un rol de seamă în istoria receptării acesteia îl constituie capitolul al patrulea cu para*raful asupra cauzelor satisfacţiei produse de reprezentarea obiectelor 6idoase #1$$F b&. ;ristotel atribuia fenomenul unei duble rădăcini a plăcerii procurate prin imitaţie8 admiraţia pentru o te6nică desăv!rşită a imitării dar şi bucuria recunoaşterii modelului în imitaţia sa. ;stfel se reunesc în această sc6emă ce mer*e de,a în direcţia unei estetici a receptării un afect senzorial prin excelenţă şi un altul exclusiv intelectual al căror numitor comun este desfătarea estetică. Experienţa estetică nu se reduce însă la privirea cunoscătoare #aisthesis& şi la re-cunoaşterea prin privire # anamnesis&8 subiectul privirii poate fi el însuşi afectat de obiectul reprezentat se poate identifica cu persona,ele în acţiune poate da fr!u liber propriilor pasiuni astfel st!rnite a căror descărcare plăcută îl face să se simtă împăcat de
1$
parcă s-ar fi tămăduit de o boală # #atharsis&. ;ceastă descoperire şi motivare a plăcerii Oat6artice prin care ;ristotel a corectat ^mecanica liniară a efectului" ce stă la baza tezelor platoniciene de condamnare a artei reprezintă moştenirea cea mai incitantă a poeticii antice şi #ceea ce estetica psi6analitică poate doar să confirme& sin*urul răspuns concludent oferit p!nă astăzi la întrebarea ^de ce spectacolul celor mai triste evenimente este cel care ne procură plăcerea cea mai profundă". a doua intervenţie plină de urmări pentru constituirea şi autoafirmarea experienţei estetice o repezintă disocierea operată de 3f!ntul ;u*ustin între folosinţă şi desfătare între uti şi frui. 'upă Hans Ilumenber* ;u*ustin a întrevăzut ^în utilitas caracterul fundamental al lumii ca instrument ad salutem în timp ce raportul ontolo*ic al satisfacţiei a fost pus în relaţie directă cu acel fruitio de esenţă divină". =a aceasta se referă capitolele %% p!nă la % din 2artea a S-a a )onfesiunilor . 2atalo*ul de exemple în le*ătură cu ^plăcerea privirii" # concupiscentia oculorum&
face deosebirea între folosirea simţurilor pentru pura plăcere # voluptas& şi pentru satisfacerea curiozităţii #curiositas&8 prima cate*orie *rupează în *eneral ceea ce este frumos armonios aromat *ustos plăcut la pipăit în fine toate senzaţiile pozitive provenind de la cele cinci simţuri în timp ce a doua cate*orie se defineşte prin contrariul lor ca de exemplu fascinaţia exercitată de un cadavru sf!rtecat sau pur şi simplu de o şop!rlă devor!nd muşte. entru ambele direcţii ale experienţei estetice ;u*ustin trasează o nouă linie de demarcaţie între uzul pozitiv orientat către 'umnezeu al bucuriilor simţurilor şi cel ne*ativ la c6eremul lumii materiale. Iucuriile auzului produse de c!ntările bisericeşti pot contribui la înălţarea evlavioasă a sufletului iar bucuriile privirii pot trimite către frumuseţea creaţiei divine. 'in păcate acest fruitio ce se bucură în exclusivitate de privile*iul le*itimităţii se află în permanent pericol de a
aluneca spre bucuria naivă a simţurilor şi de a se abandona seducţiei estetice exercitată de experienţa senzorială şi accentuată prin mi,loacele artei. 26iar şi curiositas care paradoxal se poate delecta cu lucruri neplăcute sau c6iar respin*ătoare este considerată de ;u*ustin ca revers al desfătării estetice şi de aceea reprobată căci ^ea nu se desfată cu obiectele ca atare ci cu sine însăşi verific!ndu-şi prin intermediul lor capacitatea de cunoaştere".
entru istoria experienţei estetice introducerea ideii desfătării de sine # Selbstgenuss& nu e mai puţin importantă dec!t utilizarea obţinută de asemenea Rper negationem a distincţiei dintre folosinţă şi desfătare la nivelul experienţei raporturilor inter-umane. >n 1e doctrina christiana #/ 0& ;u*ustin pune ^marea întrebare" dacă noua poruncă8 ^să vă iubiţi între voi aşa
1
cum eu v-am iubit pe voi" #/oan 1% %$& trebuie interpretată ca raport provenind din frui sau din uti şi dacă un individ trebuie să-şi iubească aproapele de dra*ul acestuia. ăspunsul său restr!n*e
pe fruitio la iubirea de 'umnezeu căci ^pentru sine poate fi iubit doar ceea ce *arantează omului vita beata". ;ceastă restricţie a făcut ca de fiecare dată fruitio ca prietenie sau dra*oste între
indivizi să treacă drept o posibilitate de vita beataL c6iar în s!nul acestei lumi ;baelardus şi Heloisa #nihil um%uam$ 1eus scit$ in te nisi te re%uisivi & ontai*ne şi =a IoBtie # parce %ue c@6tait lu<$ parce %ue c@6tait mo< & ca şi încurcătura dramatică între cuplul 'on odri*ue şi 'ona
rou6ze pe de o parte şi 'on 2amille pe de altă parte în postura celui de-al treilea nedorit din Soulier de Satin de 2laudel pot servi ca exemple în acest sens. +rebuie subliniat însă că iubirea
aproapelui de dra*ul acestuia nu trebuie considerată în nici un caz experienţă estetică per seL dacă restricţia au*ustiniană o depreciază p!nă la treapta desfătării-de-sine-în-celălalt # Sich+im+ andern+-eniessen& raportul autonomizat eu-tu probează dimpotrivă o recunoaştere a celuilalt
ca persoană şi fizică şi morală recunoaştere ce înlătură cu totul distincţia între desfătare şi folosinţă. >n sf!rşit critica lui ;u*ustin la adresa desfătării de sine prin curiositas afectează şi latura productivă a desfătării esteticeL afirmarea de sine pe care omul o poate obţine prin intermediul operei create de el însuşi îl face pe individ să ne*li,eze dimensiunea interioară ce iar putea desc6ide prin uitare de sine şi contemplarea lui 'umnezeu sin*ura cale către m!ntuire. @n al treilea punct de plecare pentru c6estiunea *enezei experienţei estetice îl constituie faimosul pane*iric compus de sofistul Gor*ias în apărarea Elenei. rin descoperirea efectului senzorial al limba,ului #^el poate st!rni teama şi iz*oni suferinţa poate provoca bucuria şi deştepta mila"& Gor*ias reia problema desfătării estetice cu propriile afecte incitate prin discurs sau prin poezie utiliz!nd încă înainte de ;ristotel cate*oriile fondate pe efectul produs de teroare # phobos& şi compasiune #eleos& precum şi analo*ia medicală a Oat6arsis-ului. 'ar în timp ce ;ristotel are în vedere mai ales dispoziţia spirituală a spectatorului de tra*edie şi descătuşarea sa sufletească pe care o consideră drept ţel al reprezentaţiei Gor*ias este preocupat de ^pre*ătirea" # paras#euazein& ascultătorului unui discurs şi de inevitabila metamorfoză a ener*iei pasionale a acestuia într-o nouă convi*ere ^model!ndu-i sufletul în voie". +radiţia retorică ce intervine aici valorifică funcţia comunicativă a efectului Oat6artic8 desfătarea estetică cu propriile afecte incitate prin discurs sau poezie reprezintă tentaţia conversiunii pat6osului participativ în detaşare etică #e(citare et remittere$ movere et conciliare în terminolo*ia de mai t!rziu&. uterea de convin*ere iniţială pe care un discurs o poate exercita prin intermediul plăcerii Oat6artice în
15
primul r!nd prin patos şi et6os este explicată de Gor*ias prin exemple ce pun concomitent în lumină ambivalenţa seducţiei estetice8 arta discursului ^poate ima*ina în oc6ii credulului tot ce e de neima*inat şi de necrezut" în aşa fel înc!t acestuia să i se înrădăcineze o nouă convin*ereL în procese ea poate influenţa o mulţime de oameni ^c6iar dacă nu corespunde adevărului"L ea poate afecta sufletul precum o otravă trupul îl poate vră,i pe ascultător îndemn!ndu-l spre fapte bune dar şi spre cele rele. >n conflictul secular care a opus-o filosofiei şi teolo*iei retoricii i-a fost întotdeauna reproşată această ambivalenţă a mi,loacelor sale esteticeL c6iar şi în dezbaterea recentă dintre 6ermeneutică şi critica ideolo*ică dualismul dintre convin*ere şi persuasiune s-a re*ăsit în relaţia dintre consimţăm!nt şi manipulare. entru problematica noastră este important că istoria receptării doctrinei antice despre plăcerea Oat6artică a avut în vedere numai latura sa psi6olo*ică ne*li,!nd-o pe cea comunicativă ce trebuie urmărită de aceea în tradiţia retoricii. 'e la enaştere încoace ) aşa cum a arătat Rlaus 'ocO6orn în corolarul său indispensabil la 6ermeneutica lui Gadamer ) pe acest teren a fost cultivată permanent pe baza doctrinei despre funcţia afectului în procesul de credibilizare # -laubhaftmachung & le*itimitatea proprie lo*icii lui sensus communis 7logica probabilium împotriva lo*icii demonstrative # logica veritatis&. 26iar şi =ut6er a utilizat principiul retoric movere et conciliare c!nd a descris ce se petrece cu ^cel ce ascultă cuv!ntul sf!nt" ca şi atunci c!nd s-a ocupat de cea mai dificilă c6estiune dintre toate acel rhetoricari al 3f!ntului 3pirit8 ^2redinţa se desăv!rşeşte în emoţie trebuie să se desăv!rşească în emoţie pentru că raţiunea este neputincioasă să fixeze în timpul prezent ceea ce s-a petrecut în trecut şi ceea ce se va petrece în viitor". 'octrina despre afecte elaborată de retorică a determinat în c6ip fundamental estetica erei moderne iar ^în epoca luminilor nu numai că a însoţit din punct de vedere teoretic cultivarea sentimentului dar c6iar a provocat-o". >nsăşi estetica romantică a experienţei intime opusă raţionalităţii bel esprit -ului şi presupusei artificialităţi a educaţiei retorice a trebuit să dezmintă faptul că pro*ramul ei viz!nd un nou tip de autenticitate şi spontaneitate ar proveni din vec6ea exi*enţă a retoricii după care oratorul însuşi dacă urmăreşte să-şi emoţioneze auditoriul trebuie să se lase în voia pasiunii. 3ubiectivitatea desfăt!ndu-se cu ea însăşi a sacrificat în numele unui nou ideal al desfătării estetice pe sensus communis ca expresie a unei predispoziţii spre socialitate în acelaşi timp în care estetica *enialităţii înlătura definitiv estetica efectului produs cultivat de retorică.
14
'in acest moment începe declinul exprienţei artistice ca desfătare. 'esfătarea estetică lipsită de valenţele sale co*nitive şi comunicative apare de aici înainte în modelele triadice ale filosofiei istoriei ca instanţă sentimentală sau utopică opusă distanţării iar în estetica actuală o re*ăsim ca prototip al unei atitudini considerată de,a în raport cu arta clasică drept filistinism şi exclusă din capul locului din aceleaşi raţiuni de toate formele artei moderne. @n punct de plecare al tuturor definiţiilor definiţiilor istorico-filosofice istorico-filosofice ale confruntării confruntării moderne dintre desfătare şi distanţare inclusiv definiţia materialistă se află după cum se ştie în scrisoarea a şasea a lui 3c6iller ber die Asthtetische 3rziehung des Benschen #14(%X($&. Maţă de situaţia din epocă alienarea societăţii industriale cu urmările ei pe planul diviziunii muncii este descrisă acolo într-o asemenea asemenea manieră manieră avansată avansată ca viziune viziune istorică istorică înc!t pasa,ele pasa,ele corespunzătoa corespunzătoare re din 1eutsche ;deologie de arx #1F$X$5& ar putea trece drept concretizări istorice ale textului sc6illerian8 Se produse acum ruptura între stat şi biserică$ între legi şi moravuriT plăcerea fu separată de muncă$ mijlocul de scop$ efortul de răsplată . entru 3c6iller disocierea dintre plăcere şi muncă
este ec6ivalentă cu sacrificarea unei totalităţi pe care ;ntic6itatea *reacă a reprezentat-o din perspectivă sentimentală. isiunea de a restaura totalitatea pierdută conferă esteticului adică plăcerii produse p roduse de ?rumosul autentic a utentic un rol excepţional căci numai starea estetică antrenează o dispoziţie a sufletului care îndepărtează de ansamblul naturii umane orice fel de limite estetic nu este atestat de #scrisoarea a douăzeci şi doua&. 'ar pentru că un asemenea efect pur estetic
realitatea în care gustăm bucuriile simţurilor numai ca indivizi iar plăcerile cunoaşterii numai ca specie în timp ce Mrumosul pe care îl putem *usta în acelaşi timp şi ca indivizi şi ca specie
îşi are locul locul în imperiul imperiul aparenţei estetice estetice realizarea realizarea statului estetic sin*urul care permite şi realiz realizare areaa idealului egalităţii răm!ne de aceea de domeniul utopiei #scrisoarea a douăzeci şi şaptea&. #:& 3emnificaţia actuală a termenului desfătare a cobor!t de pe înălţimile cu care ne obişnuise istoria conceptului. 'acă desfătarea considerată c!ndva o modalitate de însuşire a lumii încon,urătoare şi de cunoaştere a sinelui constituia în calitatea sa de concept istoricofilosofic şi psi6analitic o motivaţie a contactului cu artele experienţa estetică este privită astăzi ca autentică doar atunci c!nd suprimă orice urmă de desfătare pentru a se putea ridica la nivelul mai înalt al reflexiei estetice. 2ritica cea mai severă la adresa oricărei forme de experienţă estetică prin desfătare o re*ăsim la ;dorno. ;dorno. 2ine caută şi *ăseşte desfătare în operele de artă n-ar fi dec!t un snob ridicol8 ^>l trădează cuvinte precum festin auditiv". 2el ce n-ar cuteza să se
1F
debaraseze de asemenea *usturi n-ar face dec!t să situeze arta în vecinătatea bucătăriei sau porno*rafiei. porno*rafiei. >n sf!rşit desfătarea artistică n-ar constitui altceva dec!t o reacţie bur*6eză bur*6eză la spiri spiritua tualit litate ateaa artei artei şi tocmai tocmai de aceea aceea premi premisa sa indus industri triei ei cultur culturale ale a prezen prezentu tului lui aservi aservită tă intereselor 6e*emonice disimulate şi satisfacerii prin suro*ate a trebuinţelor lor manipulate. e scurt8 ^Iur*6ezul îşi doreşt doreştee o viaţă ascetică şi o artă opulentăL ar fi de preferat situaţia inversă". 'upă cel de-al doilea război mondial pictura şi literatura de avan*ardă au contribuit fără îndoială la reorientarea artei spre asceză împotriva opulenţei societăţii de consum p!nă la a o face face nedi* nedi*era erabi bilă lă pentru pentru bur*6 bur*6ezu ezull obişn obişnui uit.t. 3ă ne *!ndim *!ndim doar doar la tendi tendinţe nţele le înrud înrudite ite de sublimare abstractă din pictura lui NacOson ollocO şi Iarnett n ştiinţa despre artă experienţa estetică ce pare demnă de a fi luată în consideraţie de teorie începe în *eneral dincolo de atitudinea de contemplare sau de desfătare încredinţată ca latură subiectivă a experienţei artistice psi6olo*iei #pe care nu reuşeşte dealtfel s-o intereseze dec!t în mică măsură& iar dacă nu ţintuită pur şi simplu la st!lpul imfamiei în calitate de conştiinţă eronată a culturii de consum a neocapitalismului. roblema desfătării estetice care înainte de primul război mondial a constituit o preocupare de căpetenie a esteticii psi6olo*ice şi a ştiinţei despre despre artă artă în *enera *enerall sintet sintetiza izată tă de oritz oritz Gei*er Gei*er din punct punct de vedere vedere fenome fenomeno nolo* lo*ic ic interesează filosofia 6ermeneutică actuală reprezentată de Hans-Geor* Gadamer numai sub aspectul unei critici la adresa abstractizării conştiinţei estetice implic!nd aici cu deosebire muzeul ima*inar al subiectivităţii ce se desfată cu ea însăşiL declinului ei îi este opusă structura evenimenţială a actului compre6ensiunii pentru ^a apăra experienţa adevărului din care ne împărtăşim prin opera de artă împotriva acelei estetici ce c e se lasă dominată de conceptul ştiinţific de adevăr" #/ahrheit und Bethode U -rundzKge einer philosophischen 0ermeneuti# +Wbin*en 1(5 p.SA&. 'e plăcerea estetică în calitate de intermediar adevărul social al artei se poate dispensa în aceeaşi măsură ca şi adevărul ontolo*ic. +eoria marxistă a literaturii în perioada în
1(
care de la le6anov la =uOacs s-a limitat la do*ma reflectării şi la idealul mimesis-ului cultivat şi de realis realismu mull bur* bur*6ez 6ez a preti pretins ns subie subiectu ctulu luii recept receptor or recun recunoaş oaşter terea ea imedia imediată tă a reali realităţ tăţii ii obiectiveL abia de la Irec6t încoace poate fi vorba de luarea în considerare a efectului produs de literatură cu intenţia declarată însă de a-l face pe subiect să adopte o poziţie raţională şi critică împotriva tendinţei sale spre desfătare şi identificare estetică. <-aş vrea să omit faptul că şi estetica receptării pe care am cultivat-o încep!nd din 1(54 s-a ocupat p!nă acum de această problemă doar din perspectiva literaturii de consum şi a sc6imbării de orizont de la ne*ativitatea iniţială la accesibilitatea ^plăcută" a clasicilor consider!nd reflexia estetică drept bază a oricărei receptări şi contribuind astfel la asceza #surprinzător& #surprinzător& unanimă pe care şi-a impus-o ştiinţa despre artă faţă în faţă cu experienţa estetică primară. uţin după a mea >leine *pologie der Asthetischen 3rfahrung #1(40& #1(40& şi independent de ea oland Iart6es s-a an*a,at în 8e plaisir du te(te #1(4%& în favoarea reabilitării desfătării estetice. El se pronunţă de la început împotriva suspiciunii panideolo*ice după care orice satisfacţie estetică n-ar fi dec!t un instrument la discreţia clasei dominante8 ^=e plaisir cependant nest pas un 6l6ment du du texte ce nest pas un rBsidu naf L il ne dBpend pas dune lo*iVue de lentendement et de la sensation L cest une dBrive VuelVue c6ose Vui est la fois rBvolutionnaire et asocial et ne peut tre pris en c6ar*e par aucune collectivitB aucune mentalitB aucune idiolecte" #p.%(&. Iart Iart6e 6ess cons consid ider erăă că a veni venitt vrem vremea ea unei unei este esteti tici ci mo mode dern rne e porn pornin indd de la ^ plaisir du consommateur " #p.($& #p.($& şi propu propune ne în acest acest sens sens di6ot di6otomi omiaa dintr dintree plaisir şi jouissance dintre
satisfacţia afirmativă şi plăcerea estetică ne*ativă model ce ar putea trece drept replică franceză la estetica lui ;dorno. 2ititorul este pus să alea*ă între a participa la ^6edonismul profund al între*ii culturi" şi între a-l contrazice8 ^il ,ouit de la consistance de son moi #cest son plaisir& et rec6erc6e sa perte #cest sa ,ouissance&. 2est un su,et deux fois clivB deux fois pervers" #p.05&. ;ceastă contradicţie este exploatată în continuare cu a,utorul unor cupluri conceptuale precum8 dicibil ) indicibil seducţie ) violenţă familiar ) nou stricător de tabu-uri cupluri ce conduc trep trepttat la evi evidenţi enţier erea ea ^ato ^atoppiei" ei" lui jouissance faţă de ^ubicuitatea" lui plaisir a comportamentului estetic autentic faţă de cel inautentic. 9i demersul lui Iart6es se înscrie astfel în cercul vicios al ne*aţiei şi afirmaţiei8 momentul mitizat al rupturii desparte în c6ip nedialectic literatura în două cate*orii *rup!nd capodoperele trecutului sub semnul lui plaisir dar omiţ!nd să precizeze din ce s-ar putea constitui *ruparea contrară ^subversivă" de sub efi*ia lui jouissance #la această rubrică nu fi*urează ca exemplu dec!t numele lui Geor*es Iataille&.
15
Iart6es subliniază în mod unilateral ^caracterul insular" al lecturii solitare şi aspectul anar6ic al plăcerii estetice contestă 6otăr!t existenţa vreunui dialo* între cititor şi text #p.0F& şi exclude astfel macrostructura situaţiei comunicative a lecturii reduc!nd în consecinţă între*ul proces al lecturii la percepţia microstructurilorL cititorul va trebui să se mulţumească cu un rol pasiv de asimilare în dauna unei activităţi ima*inative comparative şi creatoare de sens sin*ura în măsură să constituie sursă a plăcerii. ;ceastă interpretare mer*e p!nă acolo înc!t textul a,un*e să-şi recapete pe sub m!nă preeminenţa ontolo*ică iniţial repudiată redevenind ^ objet+f6tiche" #p.$&8 ^=e texte Vue vous Bcrivez doit me donner la preuve %u@il me d6sire. 2ette preuve existe 8 cest lBcriture. =Bcriture est ceci 8 science des ,ouissances du lan*a*e son Oamasutra" #p.1%X1$&.
şi a acţiona 7handeln. e de o parte trebuie să notăm faptul că a se desfăta şi a munci constituie încă din ;ntic6itate un cuplu antitetic subordonat conceptului de experienţă estetică. >n măsura în care desfătarea estetică îl eliberează pe individ de constr!n*erea practică a muncii şi de trebuinţele naturale ale lumii cotidiene ea fundamentează o funcţie socială prin care experienţa estetică a ieşit în evidenţă de la bun început. e de altă parte însă experienţa estetică nu s-a aflat de la început în contradicţie cu a cunoaşte şi a acţiona. Maţă de presti*iul secular al doctrinei 6oraţiene despre dublul ţel urmărit de poezie # delectare et prodesse& ce ,ustifică împreună cu triada retorică docere+delectare+movere între*ul praxis estetic din ;ntic6itate p!nă în timpurile moderne fiind resimţit mai cur!nd ca lăr*ire a ariei reprezentabilului dec!t ca limitare a sa distincţia dintre delectare şi prodesse ) principiu al artei pentru artă ) trece mai cur!nd drept un simplu episod al istoriei artei. Airtuţile *noseolo*ice ale desfătării estetice în sensul în care şi Goet6e le opunea în ?aust cunoaşterii conceptuale abstracte au fost sacrificate abia în secolul al S/S-lea odată cu autonomizarea pro*resivă a artei. entru arta pre-autonomă a epocilor mai
151
vec6i acea funcţie comunicativă suspectată astăzi deseori şi cu prea multă uşurinţă că ar susţine interesele puterii răstălmăcită şi respinsă cu obstinaţie ca pură transfi*urare a statu-Vuo-ului social era considerată de la sine înţeleasă. >n problema diferenţierii desfătării estetice de simpla delectare aşadar de abandonul senzual nemi,locit al eului în faţa unui anumit obiect estetica a încercat să formuleze diverse definiţii ale distanţei estetice pornind îndeobşte de la doctrina Oantiană asupra satisfacţiei dezinteresate. >n comparaţie cu procesul delectării elementare ce ani6ilează eul şi îşi este pe toată durata sieşi suficientă neav!nd nici o le*ătură cu restul lumii satisfacţia estetică pretinde un moment suplimentar o luare de poziţie ce exclude calitatea existenţială a obiectului şi îl transformă astfel în obiect estetic. ;cestei c6estiuni i s-a consacrat =udZi* Giesz în studiul său asupra fenomenolo*iei desfătării estetice elaborate de oritz Gei*er8 ^'esfătarea este le*ată de obiectul plăcerii savurat în izolareL desfătarea estetică suprimă într-un anume sens această izolare a plăcerii de vreme ce acum se conturează o atitudine prin însăşi satisfacţia furnizată de obiectul plăcerii. ;pare aşadar acel 6iat în mecanismul desfătării definit ca distanţă estetică sau ca moment al contemplaţiei". Gei*er vorbeşte în această privinţă despre o ^îndepărtare între eu şi obiect" ) formulare însă insuficientă pentru a diferenţia desfătarea estetică de atitudinea teoretică dat fiind că şi aceasta din urmă implică o anumită distanţare. ;titudinea estetică pretinde din contra ca obiectul distanţat să nu fie examinat la modul dezinteresat pur şi simplu ci ca prin desfătare contemplatorul să contribuie la constituirea sa ca obiect ima*inar ) precum în lumea ,ocului în care eşti admis doar ca ,ucător. ;ctul distanţării reprezintă totodată în experienţa estetică un act de creaţie al conştiinţei ima*inante aşa cum a arătat Nean-aul 3artre în analiza fenomenolo*ică pe care a consacrat-o ima*inarului8 conştiinţa ima*inantă trebuie să ne*e lumea obiectivă preexistentă pentru a putea produce prin acţiune proprie şi în conformitate cu semnele sau sc6emele estetice ale unui text lin*vistic vizual sau muzical formele lin*vistice vizuale sau muzicale ale obiectului estetic ireal. ealul ) incluz!nd în această cate*orie şi natura sau peisa,ul ) nu este niciodată frumos prin sine însuşi8 ^=a beautB est une valeur Vui ne saurait ,amais sappliVuer Vu lima*inaire et Vue comporte la nBantisation du monde dans sa structure essentielle" # 8@imaginaire. Ps
150
valabilă. ;naliza lui 3artre clarifică diferenţa fundamentală dintre percepţie şi reprezentare relaţiile lor contradictorii în raport cu un obiect prezent sau absent nu însă şi condiţiile în care reprezentarea absenţei ar putea procura desfătare estetică. Giesz a definit acest interes superior depăşind simpla materializare a ^formei vide" # 0ohlform& a unei reprezentări ca şi uitarea de sine în faţa unui obiect real al desfătării ca pe o modalitate dialectică a comportamentului desfătării8 ^sursa plăcerii mele se află în însăşi starea de balans în care am proiectat desfătarea primară şi obiectul ei". 'e aici se poate conc6ide că distanţa estetică nu poate constitui în nici un caz o relaţie univocă doar contemplativă şi cu totul dezinteresată faţă de obiectul ^distanţat". 2omportamentul desfătării în raport cu obiectul estetic reprezintă mai cur!nd un ,oc alternativ între subiect şi obiect prin care ^devenim tot mai interesaţi de propriul nostru dezinteres". ;cest interes estetic se explică cel mai lesne prin aceea că în măsura în care face uz în raport cu obiectul estetic ireal de libertatea sa de a lua o atitudine subiectul se poate desfăta at!t cu obiectul pe care ^satisfacţia" sa i-l relevă tot mai în profunzime c!t şi cu propriul eu căruia această activitate îi dă sentimentul descătuşării de existenţa sa cotidiană. 'e aceea desfătarea estetică se desfăşoară doar prin dialectica relaţiei dintre desfătarea de sine şi desfătarea cu ;ltul. ;m ales formularea desfătare+de+sine+în+ desfătarea+cu+*ltul 7Selbstgenuss im ?remdgenuss pentru a caracteriza ^balansul" evidenţiat de
Giesz ca mişcare de du-te-vino în care eul se poate desfăta în acelaşi timp cu obiectul său ireal obiectul estetic şi cu corelatul său subiectul de asemenea ireal şi eliberat de realitatea sa prezentă. P'upă Dolf*an* /ser 1er *#t des 8esens U 9heorie Asthetischer /ir#ung Wnc6en 1(45 p.005X48 ^; fi în prezenţa unei reprezentări e totuna cu a percepe irealulL căci o reprezentare înseamnă o transpunere în irealitate în măsura în care te poate ridica din sfera propriei realităţi"Q. >n cazul în care acest balans se dezec6ilibrează la un pol sau la celălalt desfătarea estetică redevine fie pură desfătare cu obiectul ) pe care o putem califica fără vreo reţinere drept ^mistică" ) fie o formă a desfătării sentimentale de sine descrisă de Giesz ^în care cel ce se desfată pur şi simplu #aşadar dincolo de sfera desfătării estetice sau a ,ocului& se desfată cu sinele ce se desfată" # der rein -eniessende geniesst sich als -eniessenden&. 'efinirea desfătării estetice ca desfătare-de-sine-în-desfătarea-cu-;ltul presupune de aceea o unitate primară între desfătarea compre6ensivă şi înţele*erea ce se desfată restituind termenului *erman -enuss înţelesul său iniţial de participare şi apropriere. >n comportamentul estetic subiectul se desfată întotdeauna şi cu altceva dec!t cu sine însuşi8 el se cunoaşte pe sine în timp
15%
ce-şi însuşeşte o experienţă a sensului lumii sens revelat at!t prin propria activitate creatoare c!t şi prin receptarea experienţei 2eluilalt şi confirmat prin acordul unor terţe persoane. 'esfătarea estetică produsă de balansul între contemplarea dezinteresată şi participarea interesată reprezintă o formă a cunoaşterii de sine prin puterea de a se ima*ina într-o ipostază a alterităţii facilitată de comportamentul estetic. 'e formele de*radate mai sus amintite ale desfătării estetice trebuie să diferenţiem modelul antropolo*ic al distanţei interioare prin care Hans Ilumenber* a explicat posibilitatea desfătării estetice cu ne*ativităţi obiective #aparent nesavurabile în primă instanţă& precum ur!tul lu*ubrul bestialul monstruosul # Poeti# und 0ermeneuti# /// p.5$5X4&. 'esfătarea estetică poate avea aici loc cu condiţia ca subiectul să savureze nu ne*ativitatea şocantă a obiectelor ci pura funcţionalitate a propriilor facultăţi afectate de acestea. Maptul presupune ca subiectul să se descătuşeze de afecte ^cu conştiinţa sporită a invulnerabilităţii sale". 2u a,utorul acestei distanţări interioare este suprimat nu doar contactul direct cu obiectul reprezentat ci şi caracterul nemi,locit al desfătării sentimentale de sine8 în sensul formulării mele propriile facultăţi afectate devin ele însele ;ltul prin care subiectul intact în esenţa sa este în măsură să se desfete datorită libertăţii sale de a lua o atitudine. Este evident că modelul distanţării de propriile noastre afecte propus de Ilumenber* conţine şi cel mai si*ur mecanism de apărare în faţa emoţiei tra*ice8 spectatorul se poate sustra*e oricăror efecte de asemenea natură dacă reuşeşte să se desfete prin reflexie cu funcţionalitatea propriilor facultăţi afectate. 'e,a 3i*mund Mreud a descris în mai multe r!nduri desfătarea estetică într-un context ce alătură desfătării cu ;ltul desfătarea de sine. aradi*ma prin care Mreud explică trebuinţa antropolo*ică de eroi literari sau eroi de reverie relaţionează plăcerea estetică a identificării cu funcţia de descărcare şi apărare îndeplinită de distanţa estetică precum şi cu un interes mai profund faţă de activitatea fantasmatică. 3pectatorul de teatru sau cititorul de roman îşi poate permite să-şi savureze o aparentă ^*randoare" lăs!ndu-se fără ezitare în voia aspiraţiilor sale reprimate căci plăcerea resimţită de el are ca premisă o iluzie estetică ^adică diminuarea suferinţei prin certitudinea că un altul acţionează şi suferă acolo pe scenă şi că în fond totul nu este dec!t un ,oc care nu-i poate periclita si*uranţa". >n acest mod plăcerea estetică a identificării oferă posibilităţi pentru experienţa 2eluilalt de care în viaţa cotidiană ^misero" nu se simte capabil. >n teoria lui Mreud desfătarea-estetică-de-sine-în-desfătarea-cu-;ltul nu se limitează de aceea la o reluare în orizont psi6analitic a doctrinei despre Oat6arsis a lui ;ristotel.
15$
Efectul poeziei nu se reduce la st!rnirea afectelor la plăcerea estetică a identificării cu acţiunea sau suferinţa 2eluilalt şi la destinderea ce urmează descărcării abundente. 2eea ce conţine doctrina tradiţională despre plăcerea Oat6artică este actualizat dar şi depăşit de Mreud prin ideea că în sfera sufletească obţinerea unei plăceri pur estetice mai antrenează încă o funcţie8 plăcerea preliminară sau premiul de seducţie 7!erloc#ungsprAmie& pentru ^obţinerea unei plăceri şi mai intense provenite din surse sufleteşti profunde". Este vorba de experienţa estetică rezultată din şocul defulării8 re*ăsirea aşteptărilor şi dorinţelor st!rnite în ,ocurile copilăriei şi recunoaşterea fericită a experienţelor uitate şi a timpului pierdut. Experienţa unei lecturi din roust confirmă faptul evident că această desfătare estetică este rezultat al distanţei interioare luată faţă de sinele înstrăinat urmată de suprimarea ei ulterioară printr-un Oat6arsis ce provine din travaliul reamintirii şi restaurează anamnesis-ul platonician pe terenul unui aşa-zis ^dincolo" terestru #ceea ce adau*ă sentimentului estetic astfel definit o aură de o strălucire incomparabilă&. @n avanta, încă insuficient exploatat al esteticii freudiene este acela că permite dezvoltarea valenţelor productive şi receptive ale experienţei estetice dintr-un concept al desfătării estetice capabil să le fundamenteze pe am!ndouă concept care ar putea fi lesne completat şi pe latura intersubiectivă ) funcţia comunicativă ) ce lipseşte din teoria lui Mreud. entru a defini cele trei cate*orii de bază aici amintite ale comportamentului desfătării estetice introducem trei concepte tradiţionale pe care am avut ocazia să le înt!lnim permanent pe parcursul istoriei desfătării estetice8 poiesis aist6esis şi Oat6arsis. >nţeles în sensul aristotelic de meşteşu* poietic # poietisches >Lnnen& poiesis denumeşte acea desfătare încercată în faţa operei proprii desfătare rezervată de ;u*ustin lui 'umnezeu şi care de la enaştere încoace a devenit tot mai mult marcă a activităţii artistice autonome. 2a experienţă estetică fundamentală de tip productiv poiesis corespunde astfel definiţiei date de He*el artei după care omul îşi poate satisface nevoia *enerală şi absolută de a se simţi în lume ca la el acasă doar prin creaţia artisticăL el înlătură înfăţişarea stranie şi aspră a lumii e(terioare face din ea opera sa proprie dob!ndind în cursul acestei activităţi un meşteşu* ce se
deosebeşte at!t de cunoaşterea conceptuală a ştiinţelor c!t şi de practica reproductivă le*ată de un anume ţel limitat a artizanilor. *isthesis denumeşte acea desfătare estetică rezult!nd din privirea cunoscătoare şi re-
cunoaşterea prin privire pe care ;ristotel a explicat-o prin dubla rădăcină a plăcerii procurate prin imitaţieL termenul aisthesis nu este utilizat în mod expres de poetica aristotelică dar îl *ăsim
15
cu sensul său primar de cunoaştere sensibilă bazată pe sentiment şi senzaţie în ştiinţa particulară a esteticii întemeiată de Iaum*arten. 2a experienţă estetică fundamentală de tip receptiv aist6esis reapare de aceea în diversele definiţii ale artei ca ^vizibilitate pură" #Ronrad Miedler& ce concepe desfătarea prin receptarea obiectului estetic sub formă de viziune aprofundată deconceptualizată şi re*enerată prin distanţare #AiOtor 3OlovsOi& ca o ^contemplare dezinteresată a obiectului în plenitudinea sa" #oritz Gei*er& ca experienţă a lui ^densitB dtre" #N.-.3artre& în sf!rşit ca ^expresivitate a percepţiei obiectului" #'ieter Henric6& consolid!nd astfel poziţia cunoaşterii senzoriale faţă de preeminenţa cunoaşterii conceptuale. 'acă reunim definiţiile lui Gor*ias şi ;ristotel #atharsis denumeşte acea desfătare rezultată din incitarea propriilor afecte prin discurs sau poezie desfătare ce-l poate determina pe auditor sau spectator să-şi sc6imbe o convin*ere sau să se elibereze de tensiunea sufletească. 2a experienţă estetică fundamentală de tip comunicativ Oat6arsis corespunde pe de o parte an*a,amentului practic al artelor în serviciul funcţiei sociale de transmitere inau*urare şi motivare a normelor de acţiune iar pe de altă parte definiţiei ideale a artei autonome aceea de al elibera pe contemplator de interesele şi complicaţiile practice ale cotidianului transpun!ndu-l prin desfătare-de-sine-în-desfătarea-cu-;ltul în starea de libertate estetică a ,udecăţii. ezum cele spuse în următoarea teză8 comportamentul estetic al desfătării care înseamnă în acelaşi timp eliberarea de şi pentru ceva se poate manifesta prin trei funcţii8 pentru conştiinţa productivă prin crearea unei lumi ca operă proprie #poiesis& pentru conştiinţa receptoare prin re*enerarea capacităţii de a percepe realitatea exterioară şi interioară #aist6esis& şi în sf!rşit ) experienţa subiectivă trec!nd într-una intersubiectivă ) prin adoptarea unei ,udecăţi determinate de operă sau prin identificarea cu norme de acţiune prescrise urm!nd a fi concretizate de cel care şi le asumă. oiesis aist6esis şi Oat6arsis cate*orii fundamentale ale experienţei estetice nu trebuie considerate ca expresie a unei ierar6ii anume ca îmbinare în trepte ci ca ansamblu de funcţii autonome. Ele nu pot fi reduse una la cealaltă dar pot în sc6imb intra într-un raport de reciprocitate sau de succesiune. ;rtistul creator are posibilitatea să-şi examineze propria operă în calitate de contemplator sau cititor al eiL el va face astfel experienţa trecerii de la poiesis la aist6esis realiz!nd contradicţia ce-l împiedică să creeze şi să recepteze să scrie şi să citească în acelaşi timp. 2!nd cititorul contemporan şi apoi *eneraţiile următoare de cititori receptează textul 6iatusul dintre aist6esis şi poiesis se manifestă prin aceea că autorul nu este capabil să
155
limiteze aria receptării la intenţia cu care el a creat operaL opera odată desăv!rşită dezvoltă în procesul interpretării în aist6esis-ul continuu re*enerat o plenitudine de sensuri depăşind cu mult orizontul ei ori*inar. aportul succesiv poiesis-Oat6arsis poate acţiona at!t asupra destinatarului cu scopul de a-i modifica dispoziţia sentimentală sau de a-l instrui c!t şi retroactiv asupra creatorului8 tema aleasă de acesta poate fi poezia ce-şi descrie propria *eneză ca şi cum descătuşarea sa sufletească ar reprezenta un efect al activităţii poietice ) cantando il duol si disacerba #^2ăci numai c!ntul poate s-ast!mpere durerea"& cum aflăm din celebrul vers
al lui etrarca în care ficţiunea suprimă 6iatusul dintre emoţie şi distanţarea prin scriitură. Aalenţa comunicativă a experienţei estetice nu ţine obli*atoriu de funcţia Oat6artică. Ea poaste rezulta şi din aist6esis dacă în plin act al contemplaţiei re*ener!nd percepţia subiectul înţele*e conţinutul acesteia ca pe un mesa, din partea lumii celuilalt sau dacă prin ,udecata estetică el îşi însuşeşte o normă de acţiune. 9i activitatea aist6etică se poate la r!ndul ei transforma în poiesis atunci c!nd contemplatorul consideră un obiect estetic drept nedesăv!rşit părăsindu-şi în consecinţă atitudinea contemplativă pentru a deveni el însuşi participant la o creaţie pe care o desăv!rşeşte la nivelul at!t al formei c!t şi al sensului ei. Experienţa estetică poate fi în sf!rşit inte*rată procesului estetic de constituire a unei identităţi dacă lectorul îşi însoţeşte activitatea aist6etică cu reflexia asupra propriei deveniri8 ^Aaloarea unui text nu se întemeiază pe autoritatea unui autor ) oric!t de fondată ar fi ea ) ci pe confruntarea cu istoria propriei noastre vieţi. ;ici noi suntem autorii căci fiecare este autor al istoriei propriei vieţi". 2omunicarea literară păstrează în toate raporturile sale funcţionale caracterul unei experienţe estetice at!ta vreme c!t activitatea poietică aist6etică şi Oat6artică se menţine în sfera comportamentului desfătării. ;ceastă stare de balans între pura desfătare senzuală şi reflexie n-a fost niciodată mai bine surprinsă dec!t într-un aforism al lui Goet6e prin care autorul ) foarte aproape aici de teoria modernă a artei ) anticipa de,a conversiunea poietică a aist6esis-ului8 3(istă trei categorii de cititori: una a celor care se desfată fără să judece$ o alta a celor care judecă fără să se desfete$ şi una de mijloc$ a celor ce judecă desfătndu+se şi se desfată judecndT aceştia din urmă recreează în fapt pe cont propriu opera de artă.
154
=I=LIO2RAFIE
Hans-Geor* Gadamer *ctualitatea frumosului trad. de Aal. anaitescu Ed. olirom /aşi 0. Hans-Geor* Gadamer !6rit6 et m6thode. 8es grandes lignes d@une herm6neuti%ue philosophi%ue 3euil aris 1(45.
;drian arino 0ermeneutica lui Bircea 3liade Ed. 'acia 2lu,-
15F
CUPRINS
Hermee$ti#ă %iter!ră #$r' /. 2reaţie poetică şi interpretare X % 1. /ndici ai creaţiei poetice X % 0. G!ndire şi interpretare X 5 %. ;ct poetic şi act interpretativ X 1 //. ;rtă şi imitaţie X 01 1. +ransmutaţia în fi*ură X 01 0. ecunoaştere şi reprezentare X 0% ///. oezie şi mimesis X 04 /A. 2ontribuţia poeziei la căutarea adevărului X %1 A. ;rta ca ,oc simbol şi sărbătoare X % 1. Nocul operei de artă X % 0. 'istanţare şi non-distincţie 6ermeneutică X %F %. >nţele*erea simbolului X $0 $. +impul sărbătoresc al artei X $F A/. oziţia-limită a literaturii X 1 A//. Milosofie şi poezie X $ A///. Experienţa estetică şi cea reli*ioasă X (
15(
