Ca practică, acesta este foarte vechi, fiind prezent nu numai la români, dar şi la multe alte popoare, desigur, sub diferite denumiri, care chiar şi astăzi mai cred în ele şi le şi întrebuinţează. Simion Fl. Marian este unul dintre cercetătorii descântecului. Înainte de toate el ne spune că nu trebuie să confundăm cele patru specii deosebite de “poezie poporană”, şi anume: descântece, vrăji, farmece şi desfaceri. Ceea ce deosebeşte aceste patru specii este în primul rând cuprinsul poeziei, scopul ce se urmăreşte, în mijloacele care se întrebuinţează, în timpul când acesta se practică şi în privinţa persoanelor care practică. Descântecele au totdeauna în vedere întoarcerea, alinarea şi vindecarea diferitelor boli corporale, de care suferă nu numai oamenii ci chiar şi animalele domestice. În cartea sa “Folclor şi folcloristică”, Artur Gorovei defineşte descântecul ca “totalitatea cuvintelor pe care le rosteşte, vrăjitorul sau fermecătorul, care face leacul, vraja sau farmecul, de la care aşteaptă un rezultat de mai înainte determinat”. Astfel el face şi o clasificare a acestora: - descântec de deochi, - descântec de cel pierit, - descântec de muşcătură de şarpe, - descântec de dragoste, - descântec de ură, - descântec de desfăcut, etc. În comparaţie cu alte practice, descântecul înseamnă versuri recitate. Cu mult timp în urmă, descântecul era considerat drept un mister, pe care nu oricine îl cunoştea şi puţini erau acei care aveau privilegiul de a descânta. Aceste persoane, descântătorii, erau considerate nişte fiinţe deosebite, cărora oamenii le atribuiau puteri şi daruri supranaturale, şi drept urmare descântatul era considerată o specialitate care se transmitea ca o moştenire scumpă. Astăzi însă nu mai este la fel. Aproape toate femeile care au copii ştiu să descânte de deochi, fără să mai fie nevoie să alerge la acele babe care erau/sunt recunoscute ca descântătoare. Prima condiţie a acestora este ca “ea” să fie bătrână, şi ca descântecul ei să aibă leac ea trebuie să fie “curată”, adică neatinsă de bărbat şi nici să aibă “la trei cireşe” (la period), şi să fie primenită de cămaşă. (Jud. Tutova, Bogdana). Sunt descântece care se zic de mai multe persoane sau pe care “baba” îl face prin intermediul unei alte persoane. Se poate întâmpla ca descântatoarea să îndure şi oarecare neplăceri de pe urma descântecului ei. Pentru ca descântecul să fie de leac, baba trebuie să primească plată: “Leac Şi babei colac”. “colacul” fiind un instrument de plată de altfel ca şi pentru copiii care umblă cu sorcova, colinda şi sămănatul. Conform şi “Dicţionarului de Simboluri şi Arhetipuri Culturale” de Ivan Evseev, colacul este un simbol cu multiple semnificaţii, stabileşte legăturile dintre cei vii şi cei morţi, dintre cer şi pământ, dintre zei şi oameni. E un obiect al sacrificiului ritual, înlocuind jertfele animale, după cum indică şi etimologia lui în limbile slave. În tradiţia românească, colacul e simbol al fertilităţii şi ofrandă ritual, strâns legată de cultul morţilor. Un aspect destul de important este şi faptul că acesta nu se poate face oricând. În general, acestea nu se fac atunci când e lună nouă şi niciodată duminica, cu unele mici excepţii; altelea numai în zile de post, de sec, sau la sfârşitul lunii. Doar descântecul de deochi, mai ales la copii, în unele locuri se face în orice zi şi la orice oră, pentru că un copil nu poate fi lăsat să sufere urmările de deochiului până ce ar sosi vremea priincioasă a descântării. Pe lângă formula descântecului rostit, descântătoarele mai folosesc şi diverse lucruri pentru a vindeca pe aşa zisul bolnav. Aceste lucruri cu care se fac descântecele sunt multe şi drept urmare pot fi împărţite în câteva categorii: - Lucruri sfinte: cruce, aghiasmă etc.
1
- Plante: alun, ardei, cânepă, ceapă, păpădie, trestie, secară, viţă de vie, grâu, leuştean, mălai, măr, mesteacăn etc. - Animale: câine, lăcustă, cocoş, peştişori; insecte: călugăriţă, părăscuţă etc. - Lucruri comestibile: aluat, borş, ţuică, unt, ou, sare, slănină, scorţişoară etc. - Lucruri necurate: baligă, excremente etc. - Lucruri neobişnuite: chitie de strigoi, lapte de la mamă etc. - Diferite lucruri şi obiecte uzuale: ac, cenuşă, făcăleţ, cleştar, cuţit, apă, pieptene, săgeată, tămâie, tutun, lemn, lacăt, gunoi etc. Apa este elementul principal care se regăseşte în majoritatea tuturor descântecelor şi fără de care nici nu se poate concepe un descântec. Aceasta este folosită în mai multe feluri: apa ordinară (cea care se găseşte deja în casa gospodarului), apa specială (cea adusă din anumite localităţi, care-i dă şi anumite calităţi esenţiale pentru descântec), apa sfinţită şi apa neîncepută. Apa se întrebuinţează în descântece nu numai pentru a vindeca, ci şi pentru a face diagnoza bolii. Evseev I. în Dicţionarul său de simboluri defineşte apa ca un “simbol ambivalent: substanţa primordială din care iau naştere toate formele şi în care ele revin prin regresiune. E arhetipul tuturor legăturilor; e liant universal, dar şi un element care separă şi dizolvă”. După cum am mai spus, apa specială este acea apă luată din anumite locuri, cum ar fi apele urâte, clocite, puturoase care sunt bune pentru unele locuri, dar şi multe alte tipuri. Aceasta este de obicei folosită în vrăjile de dragoste: “Cum văd soarele, Aşa să fiu văzută, Şi cum luceşte pe cer soarele, Aşa să lucesc şi eu la N.” Dintre toate marile simboluri arhetipale, soarele are cel mai mare număr de simboluri derivate. Acesta poate fi conotat prin simboluri ce aparţin tuturor codurilor cultural: codului animal, celui al metalelor etc. “Simbolismul soarelui este tot atât de bogată în contradicţii este realitatea solară”(“Dicţionar de simboluri” Jean Chevalier, Alain Gheerbrant). Soarele este menţionat şi în descântecul citat ceva mai sus ca simbol al nemuririi şi al puterii, un simbol al centrului, aşa cum acesta stă sus pe cer lucind aşa vrea şă fata să fie văzută de către cel căruia îi este facută vraja. Apa neîncepută este adusă într-un vas din care nu a mai băut nimeni înainte de a fi întrebuinţată. În unele locuri ea este adusă de la izvor cu toarta cofei sau a oalei întoarse îndărăt; se aduce de la trei fântâni, în zorii zilei, înainte ca să fi luat cineva din ele. Apa descântată se întrebuinţează, în descântece, în mai multe chipuri. Aceasta este folosită în descântecul “de babiţi” din comuna Şcheia, de lângă Suceava, Bucovina: “Babiţă mâncăcioasă, Babiţă puturoasă. Babiţă urâcioasă, Babiţă prin sete […] Unde păsările nu umblă, Unde cocoş negru nu cântă, Unde nu dă nimeni ziua bună […]” Aici se observă prezenţa elementului cromatic, şi anume a culorii negre care este simbolul lucrurilor şi al fiinţelor “ascunse” sau chiar invizibile. “Unde cocoş negru nu cântă” – adică acolo unde nu există picior nu doar de om, ci nici măcar de pasăre, acolo se încearcă a fi trimisă boala de care suferă copilul în cauză. De asemenea negrul mai este asociat cu dracul. Dar culoarea neagră mai invocă şi pământul ca forţă de regenerare şi simbol al fertilităţii şi fecundităţii. După 2
descântare, acea apă descântată despre care vorbeam nu mai poate fi întrebuinţată la nimic, ea trebuie aruncată într-un loc neumblat, pentru ca nimeni să nu mai calce pe ea. Se zice că boala pentru care s-a descântat s-a comunicat apei, iar dacă cineva ar călca cumva pe ea s-ar prinde boala de el. Locul unde se aruncă şi modul cum se aruncă variază de la boli până la localităţi. Apa sfinţită, adică aghiasma e luată de la popă, când umblă cu crucea la botezul Domnului. În descântecul de albeaţă, aceasta este adusă într-o sticlă, se aşază jos, împreună cu busuioc, şi descântătoarea, punând piciorul drept pe ele, cu acea apă udă ochii bolnavului: “ A ieşit o fată frumoasă Să nu rămîie de leac Nici Din casă frumoasă, cât un fir de mac Cu 99 lopeţi, În patru despicat; Cu 99 de greble, Nimic să nu se înţeleagă, Cu 99 de mături, Albeaţa pe ochiul (Cutăruia). Cu mânecile suflecate, Să rămîie, curat, luminat, Cu poalele rădicate, […] De la mine descântecul, Iară de la Dumnezeu, leac”. Hodoş, E. „Descântece” Se observă prezenţa repetiţia numărului „99”. Număr care este considerat după cum bine ştim, număr magic, fiind şi multiplul numărului trei în acelaşi timp. Se spune că numărul nouă anunţă deopotrivă şi un nou început, adică o mutare pe un alt plan. Aici se regăseşte ideea de naştere nouă şi de germinare, precum şi cea de moarte. Numărul trei, în gândirea creştină are o importanţă fundamentală ca şi doctrină a Trinităţii: Dumnezeu Tată, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Numărul trei este expresia tuturor lucrurilor legate de creaţie şi reprezintă inclusiv naşterea şi moartea, trecutul, prezentul şi viitorul, corpul, mintea şi sufletul, bărbatul, femeia şi copilul. Simbolismul numărului trei este legat şi de un triunghi. Este un număr mistic şi spiritual prezent în basme. Nu întâmplător este folosit acest număr “99”. Se zice că “99” ar face referire de facpt la numărul “9” – simbolismul căruia se regăseşte în majoritatea formelor folclorului românesc, însă eficienţa lui magică este mai simţitoare anume în descântecele în care se operează anume cu nouă (99) de elemente. Acesta este de fapt “triada triadelor” (multiplicarea numărului trei). “În patru despicat” - numărul patru reprezintă cele patru elemente: pământ, foc, apă şi aer, dar şi cele patru puncte cardinal – Nord, Sud, Est şi Vest, al celor patru anotimpuri, cele patru faze ale lunii. Numărul patru este asociat Pământului şi cu întregirea. Se doreşte alungarea bolii cât mai departe şi ca să nu rămîie de leac, nici cât un fir de mac. Un alt obiect dintre cele zuale folosite în multe tipuri de descântece este şi cuţitul. Acesta se învârte în jurul locului unde este boala, se atinge cu el, în cruciş, şi se înfige în pâine caldă. Se întâlnesc mai multe tipuri de cuţite. De exemplu într-un descântec “de junghi” se aminteşte despre cuţitul ursăresc. Cuţitul este instrumentul fundamental al sacrificiilor în numeroase probe iniţiatice, începând chiar cu circumcizia. “A ieşit cuconiţa Bosconiţa, Boi mîndri a înjunghiat Şi la arat a plecat, […] Şi-a trmis cuconiţa Bosconiţa Douăsprezece fete, 3
Şi-au cules-o, Şi-au uscat-o, Şi-au întins-o, Şi-au pus 12 fete Şi-o meliţat-o, Şi-o strijit-o. […]” Textul are în componenţa sa mai multe tipuri de culturi. Sunt prezente şi diferite ecouri a diverselor elemente ale naturii: a apei, a pământului „la arat a plecat” etc. Întâlnim iarăşi unul din numerele care predomină în descântece, şi anume numărul „12” care în simbolismul creştin este un număr al împlinirii universale, fiind numărul ucenicilor lui Iisus, al cavalerilor mesei rotunde şi al zilelor de Crăciun. Acesta, în multe tradiţii, se referă la continuitatea spaţiu-timp şi reprezintă un ciclu terminat. După terminarea descântecului, cuţitul se înfinge în pământ, unde unele descântătoare îl ţin cam jumătate de ceas, iar altelea îl ţin chiar şi trei zile. În acest caz, dacă e ruginit cuţitul când îl scoate, e semn că bolnavul nu are leac. Când spunem descântec, totodată spunem şi boală, adică nu ar exista a doua nu am mai vorbi despre prima. Dar toate boalele de care poate fi atins un om sau un animal provin numai de la diavol sau alte duhuri necurate. Acesta, în descântece este indicat printr-un număr mare de expresiuni, cum ar fi în cel „de deochi”: „Ieşi, deochi, Dintre deochi, Că te ajunge botezul; […]” Deochiul este puterea magică pe care cei superstiţioşi o atribuie unor oameni în stare să influenţeze pe cei asupra cărora îşi îndreaptă privirea; chipul personificat al acestei puteri. Aici, în descântecul de faţă, sub deochi se ascunde însuşi diavolul. Boala poate fi de foarte multe tipuri şi se poate manifesta diferit, dar de cele mai multe ori ea este pornită de la diavol. Pe langă acestea în descântecele noastre se mai vorbeşte şi de boli de la Dumnezeu, de la Maica Precistă sau de la sfintele zile greşite. Descântecele diferă în funcţie şi de forma pe care o au. Acestea pot fi foarte scurte dar şi foarte lungi. Cel mai scurt descântec este cel “de turbă”: “Primel, Primici, Solomon, Hacana, Dresina”. Tot aici la descântece scurte îl putem aduce aminte şi pe cel “de bubă” din Neamţ: “Băşică cât lintea, Băşică cât grăuntea, Băşică cât fasola, Băşică cât un fir de mac În patru despicat, Să fie la om de leac”. În ciuda faptului că este un text foarte scurt, acesta este plin de semnificaţii şi simboluri. “Băşica” ne trimite către boala existent, către acea bubă din cauză căreia este făcut şi descântecul. Se merge pe eliminarea din aproape-n aproape, adică se începe cu lintea şi spre final se ajunge la acel fir de mac, în patru despicat; de la mare la mic: linte – mac, iar toate acestea nu 4
duc decât spre un fenomen de analogie magică. Avem din nou prezenţa numărului patru, simbolul celor patru elemente primordiale. Artur Gorovei, în cartea sa “Folclor şi Folcloristică” stabilea existenţa a mai multor forme de descântece: Rugăminte O mare parte din descântece se realizează sub formă de rugăminte. Astfel, bolnavul, prin intermediul descântătoarei se roagă unei puteri, în fruntea căruia este Soarele. Acesta este considerat unul din zeii protectori cei mai activi, unul din duşmanii demonilor şi ai vrăjmaşilor. Pe lângă Soare, mai sunt şi alte două puteri primordiale cărora se adresează rugăminţi: apa şi focul, care au şi puterea de vindecare. Având în vedere că elementul “apă” a fost tratat şi mai sus, în continuare voi pune accent pe elementul “foc” care apare cel mai des în descântecele “de dragoste”: “Foc, focuşorule, Tu te-ai învăli, Eu te-oi desvăli, Te-i face şarpe balaur Cu solzii de aur, Te-i duce la ursitorul meu…” Focul este cel mai mare şi mai active dintre zeii cu care omul poate intra direct în comunicaţie, prin mijlocul unor rituri sacre şi a unor descântece magice. Acesta este invocat în descântece ca cel mai mare duşman al diavolului, singurul care poate să-l alunge şi să risipească toate farmecele. El simbolizează viaţa, puterea creatoarea, pasiunea, dragostea, purificarea, dar şi puterea distructivă. Prezenţa repetiţiei sau mai degrabă a antitezei “ învăli/desvăli”. Poruncă directă Cea care descântă porunceşte direct boalei să fugă, să părăsească pacientul în cauză, şi drept urmare uneori această poruncă-descântec poate conţine doar câteva cuvinte, cum ar fi şi una dintre variantele descântecului “de deochi” : “Piei deochi Dintre ochi Pe trei roţi În trei nopţi…” Poruncă directă, cu ameninţări şi îngrozire Pe lângă acea poruncă directă spusă de către descântătoare, aceasta în acelaşi timp ameninţă sau îngrozeşte boala. Cea mai mare ameninţare pentru Diavol este “sabia lui Dumnezeu”. “Fugiţi, şoareci, fugiţi, şerpi, că vine sabia de la Dumnezeu şi vă va tăia”. Şoarecii şi şerpii sunt transformări ale diavolului, ca să supere pe om. Acesta de asemenea mai este ameninţat cu tămâia, crucea sau aghiasma în faţa cărora diavolul nu poate rezista. Poruncă indirectă Descântătoarea nu porunceşte direct bolii să părăsăsească pacientul, ci face apel la alte lucruri asupra cărora are putere. De ex. în descântecele “de ursită” de cele mai multe ori se face apel la Lună: “ Lună, doamnă bună, bun cal ai, şi frîu n-ai; să te duci la ursita mea, să te duci şi să mi-l aduci…”. Luna simbolizează dependenţa şi principiul feminin, precum şi periodicitatea şi reînnoirea. Astfel, ea devine simbolul transformării şi al creşterii. Indicare Descântecele prin indicare se fac folosind diverse obiecte ca leacuri, sau executând anumite acţiuni directe asupra bolnavului. Printre obiectele indicate se pot menţiona şi o serie de plante: 5
bozul, alunul, pelinul, viţa de vie etc. În descântecele de muşcătură de şarpe este prezentă viţa de vie care este considerată o plantă lecuitoare, fiind şi simbolul imortalităţii.: “Viţa de vie tăiată, Pe gard spânzurată, Buduroi, găleată, Muşcătură de şarpe vindecată.” De asemenea, mai sunt întrebuinţaţi şi cărbunii sau turta de cenuşă, piperul negru, vinul şi rachiul. În număr foarte mare se întâlnesc şi acţiunile, diferitele gesture,mişcări şi fapte pe care le face pacientul sau descântătoarea. Blestem În acelaşi timp, porunca se poate face şi sub forma unui blestem. Acesta este aruncat de către descântătoare asupra persoanei sau a obiectului care a pricinuit boala. De cele mai multe ori este folosit în descântecele „ de deochi”: „Dacă-i (deocheat) de muiere, Să-i crape ţîţele; Dacă-i de bărbat, Să-i crape boaşele”. Acesta se zice când un copil este deocheat. Parintele său, de cele mai multe ori mama, ia 3 grăunţe de sare, le trece de trei ori pe la gură şi peste frunte, zicând la fiecare înconjurare cele de mai sus. A se observa şi aici prezenţa numărului trei, care după cum şi am mai spus este un număr magic. Comparaţie Un alt număr de descântece este întâlnit şi sub formă de comparaţie, fiind de fapt tot o poruncă, doar că este sub altă formă. „După cum nu poate creşte aţa şi piatra, Aşa să nu crească gâlca”. Enumeraţie Descântecul „de gâlci” este la prima vedere unul aproape fără sens şi în acelaşi timp foarte simplu şi scurt: „Nouă,/Opt,/Şapte,/Şase,/Cinci,/Patru,/Trei,/Două,/Nici una,/Ptiu.” Este sub formă de enumeraţie, unde avem cel puţin trei numere cu o puternică semnificaţie: nouă, patru şi trei. În timp ce descântătoare zice aceste numere, ea freacă gâlcile cu clăbuci de săpun. Enumeraţia în descântece nu înseamnă doar cifre. Se pot enumăra şi multe alte lucruri, cum ar fi varietăţile sub care se prezintă boala sau modurile sub care se manifestă. Se enumără după culoare, origine şi alte calităţi: „Bubă albă, Neagră. Roşie, Albastră [...] Latinească, Nemţească, Din toată ziua, Toată noaptea [...]” Este prezent foarte mult elementul cromatic. Şi tot timpul se începe cu nuanţa de negru. Se zice că aceasta este şi o culoare puternică, cu o semnifcaţie aparte şi că sub ea s-ar ascunde de fapt numele dracului. Se pleacă de la cea închisă nuaţă, negru, până ce se ajunge la cea mai deschisă
6
nuanţă, făcând astfel ca buba să dispară. În descântecele noastre de cele mai multe ori este întrebuinţat în formule enumerative numărul 99: „99 de feluri de boli” etc. Gradaţie Se face gradaţie trecând de exemplu de la ceva mare ajungând la un lucru minuscul, aşa cum este şi într-unul din descântecele „de gâlci”: „Gâlcă cât oul, Gâlcă cât boul, ...cât aluna, ...cât minciuna, Să nu mai rămâie nici una”. Dialog În unele decântece porunca se face şi sub formă de dialog. Un dialog care de fapt de cele mai multe ori poate fi un monolog. Actantul întreabă, ei bine tot el este cel care şi răspunde. Formulă magică Există o serie de cuvinte care în interiorul descântecelor pot fi chiar neînţelese. Aceasta este considerată o formulă magică. Formulă care este înţeleasă doar de către descântătoare, aceasta fiind şi credinţa ei. Descântecul „de turbă”, care se face în sare sau apă : „de-a prii prifti, de-a mano manolea, de-a codi codaşnic”. Povestire După Artur Gorovei acesta este considerat ultimul tip de descântec. Povestirile pot fi variate de la zonă la zonă sau chiar de la descântător la descântător. Nu se „recită” niciun vers, ci pur şi simplu are loc o povestire în care este relatată boala şi în care se cere vindecarea- alungarea acesteia, fiecare descântec având desigur ritualul şi instrumentarul său aparte. Majoritatea descântecelor au aceeaşi formulă finală, prin care descântătoarea urează bolnavului să se vindece şi „să rămîie „curat”, luminat” care este însoţită şi de o alte comparaţii, cum ar fi „ ca argintul strecurat”. Argintul simbolizează puritatea. În simbolistica creştină, el reprezintă înţelepciunea divină. La români, argintul este este un metal utilizat în ritualurile de purificare, invocat în descântece şi purtat pentru funcţiile lui protectoare. Argintul limpezeşte şi desface soarta omului; într-un descântec de alungare a spiritelor rele, alături de mătasea roşie, pana de păun şi busuioc, se leagă şi o bucată de argint; obiectele se înmoaie în apă neîncepută, iar descântecul se rosteşte în vatra focului. Există o multitudine de astfel de formule finale a descântecelor. Unele din ele nu sunt numai finale, ci chiar şi de început.
7
BIBLIOGRAFIE
Artur Gorovei, Folclor şi folcloristică, Editura Hyperion, Chişinău, 1990
Alain Gheerbrant, Jean Chevalier, Dicţionar de simboluri, Vol. 1, 2, 3, Editura Artemis, Bucureşti, 2010
Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1994
Hodoş E., Poezii poporale din Banat, III, Descântece adunate de Editura Asociaţiunii, Sibiu, 1912
Simion Fl. Marian, Vrăji, farmece şi desfaceri, Extras din Analele Academiei Române, seria II, tom. XV, Bucureşti, 1893
8
