Florile unisexuat-monoice, amentiforme; cele mascule cu perigon format din patru lacinii, iar cele femele sunt nude. Amenţii femeli se transformă într-un con fructifer, alcătuit din numeroşi solzi trilobaţi, rezultaţi din concreşterea unei bractee şi a două bracteole. Sub fiecare solz se găsesc câte trei samare foarte mici şi uşoare, prevăzute cu două aripi laterale. La maturitate conuleţele se desfac, solzii se împrăştie şi, o dată cu ei, se diseminează şi fructele. Germinaţia este epigee.
Betula pendula Roth. ( B. verrucosa Ehrh.) - figura 112
- Mesteacăn Arbore de mărimea a II-a, până la 20 m înălţime. Trunchiul cu conicitate accentuată, cu un periderm alb-cretaceu, care se exfoliază în fâşii circulare. Arborii vârstnici, spre baza trunchiului, formează un ritidom negricios, tare, adânc crăpat. Coroana, caracteristic, este ovoidală, rară, cu lujeri foarte subţiri, elastici, glabri, pendenţi, verucoşi. Mugurii sunt ovoizi-conici, cu 2-4 solzi imbricaţi, glabri; înainte de pornirea în vegetaţie sunt vâscoşi. Frunzele rombic-ovate sau triunghiular-ovate, de circa 3-7 cm lungime, cu vârful prelung acuminat, pe margine dublu serate, uneori cu tendinţă de lobulare; sunt glabre, pe faţă lucitoare, pe dos verzi-deschis, iar la apariţie sunt lipicioase. Peţiolul este de 2 –3 cm lungime.
Fig. 112 - Betula pendula Roth.: a - lujer; b - lujer cu frunze şi conuleţe fructifere; c - ramură cu amenţi masculi şi femeli în timpul înfloririi; d - fruct; e - solzul conului; f - plantulă
123
Florile unisexuat-monoice, în amenţi. Cei masculi se formează încă din vara anului precedent şi stau câte 2-3, terminali; la deschidere sunt pendenţi, de 4-6 cm lungime. Amenţii femeli apar primăvara, o dată cu înfrunzirea, au poziţie erectă şi sunt alcătuiţi din numeroşi solzi trilobaţi (lobii laterali divergenţi), prinşi pe un ax comun. Sub fiecare solz se găsesc câte trei fructe. Fructele sunt samare extrem de uşoare (circa 5 milioane la 1 kg), cu două aripioare membranoase alburii-transparente, de 2-3 ori mai late decât sămânţa, la vârf cu două resturi scurte de stile. La maturitate, solzii se desprind de pe axul conului fructifer, se împrăştie o dată cu fructele, rămânând pe lujer numai axul filiform. Diseminarea începe toamna şi se continuă până în primăvara următoare. Areal natural (fig. 113). Răspândirea naturală a mesteacănului este foarte mare, incluzând teritorii întinse din Europa şi Asia, de la ţărmurile Oceanului Atlantic până în Siberia apuseană. Înaintează mult înspre nord, până dincolo de cercul polar, la 70° (limita latitudinală nordică a pădurii). În Scandinavia, Finlanda, dar şi în Siberia, este una dintre speciile des întâlnite. În Rusia ajunge până la marginea ţinuturilor stepice, pe care însă le evită. Coboară în sudul Europei până în Apenini (pe versanţii Etnei urcă până la 2 770 m) şi în Balcani. Lipseşte din cea mai mare parte a Peninsulei Iberice, dar se întâlneşte în Pirinei, unde urcă până la circa 2 000 m. În vastul său areal, mesteacănul ocupă teritorii extrem de diverse, fiind adeseori specie de câmpie, în ţinuturile nordice, în timp ce în cele sudice se întâlneşte preponderent la dealuri şi în zonele montane.
Fig. 113 - Arealul natural al speciilor:
La noi în ţară îl găsim în ţinuturile deluroase şi muntoase, începând din stejărete şi gorunete până în molidişuri. Coboară numai rareori la câmpie, până la circa 250 m altitudine (la Hanul Conachi şi Ciurea-Iaşi, de exemplu), în timp ce la munte, pe versanţi însoriţi, urcă uneori până la circa 1 550 m, dar exemplare arbustive se întâlnesc rareori până la limita altitudinală a pădurii. Frecvenţa cea mai mare de apariţie se înregistrează într-o zonă care
124
decât în arealul natural. Suportă relativ bine gerurile de iarnă, dar în primii ani puieţii reclamă măsuri de protecţie. Deşi, manifestă preferinţe pentru solurile bogate, afânate, cu drenaj normal, suportă totuşi şi pe cele relativ sărace şi compacte. Este însă sensibilă faţă de concentraţiile mari de sodiu. Rezită bine în plină lumină (temperament heliofil). Caracterul relictic al speciei se remarcă atât prin morfologia aparte a frunzelor şi florilor, cât şi prin variabilitatea mică pe care o prezintă (dovadă a declinului biologic în care se află). Vechimea mare a speciei trebuie pusă şi în legătură cu capacitatea sa apreciabilă de supravieţuire, având foarte puţini dăunători biotici şi abiotici. Însuşiri biologice. Ginkgo biloba prezintă particularitatea de a forma galbulusul (sămânţa) şi în afara procesului de fecundare, pe cale partenogenetică (dezvoltarea apomictică a embrionului din oosfera nefecundată). Seminţele astfel formate sunt însă sterile. Această interesantă însuşire a apărut, probabil, ca urmare a frecventelor situaţii în care arborii se găsesc la distanţe mari unii de alţii, exemplarele femele neavând posibilitatea de a intercepta polen spre a fi fecundate. Maturaţia este anuală, prin octombrie, când învelişul cărnos care acoperă sămânţa devine gălbui şi se înmoaie. Creşterea în primul deceniu este înceată, însă apoi se activează, astfel că, în condiţii climato-edafice favorabile, la vârste mijlocii se pot înregistra lungimi ale lujerului principal anual chiar de până la 1 m.
Clasa PINATAE Subclasa PINIDAE ORDINUL PINALES FAMILIA PINACEAE GENUL ABIES MILL. Caractere generale de diagnoză
Cuprinde arbori cu înrădăcinarea profundă, puternic pivotantă. Scoarţa mult timp netedă, cu pungi de răşină. Coroana este deasă, cu verticile regulate; arborii puşi brusc în lumină formează crăci lacome (coronare). Lujerii sunt obişnuit netezi, mai rar brăzdaţi ( Abies firma, A. homolepis), cu cicatricele circulare. Frunzele aciculare, persistente mulţi ani (6-15), turtite, pe dos cu două dungi albe de ceară, late, care acoperă cele două şiruri de stomate; la puţine specii apar dungi de stomate şi pe faţa superioară ( Abies concolor ). Acele sunt inserate spiralat şi sunt dispuse obişnuit pectinat, mai rar în perie. Florile unisexuat-monoice, apar pe lujerii din anul precedent; cele mascule în amenţi formaţi pe dosul lujerilor, la subsuoara frunzelor, cele femele pe partea superioară a lujerilor (câte una sau două pe internod), obişnuit la vârful coroanei, erecte.
5
Conurile de 10-20 cm lungime, erecte; solzii cu pete de răşină, cei din zona mediană a conului la fel de lungi ca şi de laţi sau puţin mai laţi decât lungi. Bracteea evidentă, ieşită dintre solzi, răsfrântă peste solzul imediat inferior, spre vârf cu o parte mai lăţită (spatulă), terminată într-un vârf acuminat. Seminţele sunt relativ mari (7-9 mm lungime) şi grele (circa 23.000 la 1 kg), gălbui brune, muchiate cu pungi de răşină în tegument (se alterează repede), concrescute cu o aripioară gălbuie-roşcată, mai lată şi rotunjită la vârf, lungă de circa 1,5-1,7 cm. Areal. Este o specie indigenă, cu areal exclusiv european, mai puţin răspândită decât molidul (fig. 18). Se întâlneşte mai frecvent în ţinuturile muntoase centrale şi sud europene, în Jura, Alpi, Vosgi, Pădurea Neagră, Carpaţi, Alp ii Dinarici, Apenini, Balcani etc. În aceste teritorii arealul său este discontinuu, fragmentat mai ales în aria estică de răspândire. În Europa vestică se găseşte insular, în câteva puncte, ca în Platoul Central al Franţei, în Pirinei sau în Normandia. Limita nordică a bradului nu depăşeşte paralela de 55 °, iar cea estică este delimitată de arcul carpatic. Înaintează mai mult în sudul ariei sale de răspândire, ca pe Etna, unde ajunge până la circa 1 950 m altitudine. Altitudinea maximă se înregistrează în Alpii Maritimi (2 100 m). În ultimii 200 de ani, suprafaţa ocupată de brad s-a redus considerabil, astfel că, din totalul suprafeţei păduroase, ea reprezintă în prezent: 15 % în
Fig. 3 - Arealul natural al speciei Abies alba Mill., x = apariţii insulare (după Schütt , 1991, citat de Bucher, 1999)
Elveţia, 13 % în Grecia, 9,8 % în Slovenia, 7 % în Austria, 6,8 % în Turcia şi numai 2 % în Germania (Bachofen et al . citat de Bucher, 1999). În ţara noastră ocupă circa 5 % din suprafaţa împădurită (aproximativ 315 mii ha), situându-se pe locul al doilea dintre răşinoase, după molid. Zonele de maximă răspândire se situează în Carpaţii Orientali (mai ales pe clina lor estică, între 400 şi 1 200 m altitudine) şi în Carpaţii de Curbură, unde formează îndeosebi valoroase arborete de amestec (amestecuri de răşinoase cu fag) sau arborete pure. În Carpaţii Meridionali deţine mai frecvent o poziţie secundară în pădurile de amestec dominate de fag şi molid, mai ales în masivele de la est de
împreună cu alte specii de brad
7
râul Olt. Reapare în proporţie mai mare în Munţii Banatului, îndeosebi în zona platoului calcaros al Aninei-Oraviţa, unde coboară la altitudini mici, la dealuri, în domeniul pădurilor de foioase în amestec. Această situaţie nu este singulară, fiind întâlnită şi în zona Carpaţilor de Curbură (în Munţii Bârsei – la Noua şi Cristian), în Munţii Perşani (ca la Vulcan – lângă Braşov), iar în Bucovina altitudinile minime se situează la circa 200 - 300 m. Cotele altitudinale minime se situează pe valea Nerei, în Banat (192 m), iar cele maxime în Carpaţii Meridionali, unde înaintează adeseori până la 1 300 – 1 400 m, rar până la 1 500 m şi numai excepţional, exemplare pitice, izolate, urcă până la 1 700 – 1 750 m. De remarcat că în Munţii Apuseni este puţin răspândit, mai ales în zona cristalină, unde apare abia de la circa 770 m altitudine (Haralamb, 1963). Arealul său natural este, de regulă, inclus în cel al fagului, care îl depăşeşte mai ales la altitudini mici. Extinderea bradului pe cale artificială se dovedeşte dificilă, astfel că arealul său de cultură se suprapune, în mare măsură, cu arealul natural.
Fig. 4 - Arealul bradului în România: păduri cu participarea bradului - - - - ; limitele flişului cretacic şi paleogen _________
Cerinţe ecologice. Bradul este cea mai pretenţioasă dintre speciile indigene de răşinoase faţă de condiţiile climato-edafice, fapt care rezultă cu uşurinţă şi din “încorsetările” arealistice discutate anterior. Limitele sale de răspândire înspre nord sau răsărit, la altitudini mari sau mici, sunt determinate climatic, întrucât este o veritabilă specie mezotermă, cu mare sensibilitate faţă de îngheţurile târzii, mai ales în stadiul juvenil.
8
Manifestă cerinţe mari faţă de umiditatea atmosferică (specie umidofilă), iar pentru o bună dezvoltare are nevoie de precipitaţii suficiente (specie mezofilă). Deşi suportă destul de bine gerurile de iarnă, cele foarte mari îi dăunează, fapt care explică extinderea altitudinală şi latitudinală mai redusă în comparaţie cu fagul. Sensibilitate foarte mare faţă de factorii climatici manifestă în special plantulele, dar şi seminţişurile tinere, afectate adeseori de îngheţurile târzii, gerurile mari de iarnă, secetă, vânturile uscate, care fac aproape imposibilă regenerarea bradului în afara adăpostului oferit de arboretul matur. Zonele cu inversiuni termice (aşa numitele “găuri de ger”) sunt evitate sistematic de brad. La altitudini mici factorul climatic care limitează cel mai mult prezenţa bradului este umiditatea. Limita de suportanţă a bradului se consemnează la circa 600 mm precipitaţii pe an, iar optimul ecologic se constituie în zonele cu 800-1000 mm precipitaţii pe an. Nu îi prieşte nici climatul oceanic, ceea ce explică lipsa sa din pădurile Europei vestice. Temperamentul bradului este pronunţat de umbră (temperament delicat), fiind depăşit din acest punct de vedere, dintre speciile indigene de gimnosperme, doar de tisă. Capacitatea sa de a rezista la umbră este atât de mare încât poate supravieţui la numai 1/80 din intensitatea luminii în teren descoperit (în stadiul de plantulă chiar 1/100 - Zentgraf citat de Bucher, 1999). Rezistă mult timp la umbrire accentuată, chiar până la 40-50 de ani, rămânând însă pipernicit şi formând coroane rare, lăţite, tabulare. Aceste exemplare, dacă sunt puse în lumină, încă îşi pot reactiva creşterile, dar vor manifesta multă sensibilitate faţă de factorii de stres iar creşterile pe care le realizează vor fi mult diminuate. Totodată, ca urmare a temperamentului pronunţat de umbră, la arborii puşi brusc în lumină apare fenomenul de coronare , formându-se crăci lacome, situaţie care se asociază adeseori cu apariţia stării de devitalizare. De asemenea, temperamentul delicat şi sensibilitatea mare a plantulelor şi puieţilor tineri faţă de insolaţie, ger, îngheţuri târzii etc., reclamă măsuri speciale de protecţie şi alegerea corespunzătoare a terenului la producerea puieţilor în pepiniere. Bradul este pretenţios faţă de condiţiile din sol, situându-se şi din acest punct de
9
