TABLA DE MATERII ……………… ………… ………… ………… ………… ………… ………. …............... p.9 p.9 INTRODUCERE………… I. DELINCVENŢA JUVENILĂ - FORMĂ A DEVIANŢEI PENALE ADOLECENTINE…………………………………… p.13 Devianţă şi delincvenţă delimitări p.13 1. conceptuale………………. Noţiunea de delincve p.18 nţă 2. juvenilă ………………………............. ………………………............. Multi Multidis disci cipl plin inar arit itat atea ea dome domeni niul ului ui deli delinc ncve venţ nţei ei p.21 3. juvenile………. Criminologia şi aspectul p.23 4. juridic……………………………….. 4.1. 4.1. Spec Specif ific icul ul abor abordă dări riii crim crimin inol olog ogic icee a deli delinc ncve venţ nţei ei ……………… ………… ………… ………… ………… ………… ………… ………… ………… ………. …. p.23 p.23 juvenile………… Formele p.27 4.2. criminalităţii……………………………………….. Răspunderea penală a p.30 4.3. minorilor ……………………………. ……………………………. Sistemul sancţionator al p.34 4.4. minorilor …………………………... …………………………... Evoluţia delincvenţei juvenile în p.36 4.5. România…………………...
II. SCENARII EPISTEMOLOGICE ASUPRA DELINCVENŢEI JUVENILE…………………………………. 1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei juvenile ………..
5
p.41 p.42
2. Teorii şi modele etiologice ale delincvenţei juvenile …………... 2.1. Scenariul biologic al constituţiei criminogene ………………. ……………………… ………………. 2.1.1.Teoriile somatotipului ……………… 2.1.2. Teorii genetice ……… ……………………… ……………………… ……………... 2.1.3. Teorii neurofiziologice ……… ……………………… ………………….. …...... 2.2. Teorii psihologice ………………… ……………………… …………………. 2.2.1. Teoria personalităţii criminale …………………………….. 2.2.2. Teoria psihanalitică asupra delincvenţei ………………….. 2.3. Scenariul psihosocial ………………… ……………………… ……………… 2.3.1. Teoriile învăţării sociale …………………………………… ……………………… …………… 2.3.1.1.Teorii ale imitaţiei …………………… 2.3.1.2.Teoria asocierilor diferenţiale ……………………………. 2.3.1.3. Teoria situaţională ………… ……………………… ……………………. …….. ……………………… …………. 2.3.2. Teorii ale controlului …………………… 2.3.2.1. Teoria rezistenţei la frustrare ……………………………. 2.3.2.2. Teoria controlului social ………………………………… 2.3.2.3.Teoria neutralizării ……………… ……………………… ……………….. 2.4.Scenariul sociologic. Anomie, excludere şi conflict social …… 2.4.1. Teoria anomiei ………… ……………… ………… ………… ………… ………… ………… ………. ….....
p.45 p.45 p.46 p.50 p.52 p.54 p.54 p.59 p.63 p.63 p.64 p.66 p.69 p.69 p.69 p.71 p.74 p.75 p.75 .75
2.4.2.Teoria tensiunii structurale ………………………………… 2.4.3.Teoria dezorganizării sociale ………………………………. 2.4.4. Teoria excluderii sociale …………………………………... 2.4.5. Teoria ecologiei sociale …………………………………… 2.4.6. Teoria subculturilor delincvente …………………………… 2.4.7. Teoriile conflictului ………… ……………………… ……………………… ……… 2.4.8. Teoria etichetării ………………………………………….. 3. Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent şi portretul său statistic ………… ……………… ………… ………… ………… ………… ………… ………. …..... 4. Evaluarea teoriilor privind delincvenţa juvenilă ……………… 5. Un posibil model etiologic al delincvenţei în România ………..
p.76 p.78 p.79 p.79 p.79 p.81 p.83
6
p.86 .86 p.89 p.92
III. SOCIALIZARE ŞI DELINCVENŢĂ……………………… 1. Nevoia socială de conformitate ………………………………... 2. Educaţie şi socializare ca modalităţi de impunere a conformităţii……… ……………………… ……………………… ……………………… ……… 3. Reţelele socializării şi agenţii ei ………… ……………… ………… ………… ………… ……... 4. Locul socializării în ansamblul sistemului social ……………... 5. Delincvenţa din din perspectiva paradigmelor socializării socializării ………. 5.1. Paradigma psihanalitică ………… … …………… ………… ………… ………… ………… ……... 5.2. Paradigma funcţionalistă ………………… ……………………… …………. ……………………… ……………………… ……… 5.3. Accentele structuraliste ……… 5.4. Paradigma interacţionistă ……… … …………………… …………………… 5.5. Modelul dramaturgic al socializării ……… ……………………… ………….
p.97 p.97 p.99 p.10 .103 p.108 p.110 p.11 .110 p.118 p.124 p.127 p.135
IV. VARIABILE ALE SOCIALIZĂRII ÎN FAMILIE ŞI ……………………… ………….. DELINCVENŢA JUVENILĂ……………… 1. Caracteristici ale socializării în copilărie şi adolescenţă ……... 2. Funcţiile socializatoare ale familiei contemporane …………… 2.1. Tipul familiei ………… ……………… ………… ………… ………… ………… ………… ………… ………. …. 2.2. Tipul de disciplină parentală ………… ……………………… ……………… ……………… ………… ………… ………… ………… …….... 2.3. Maltratarea şi efectele ei …………
p.143 p.143 p.156 p.15 p.1599 p.168 p.17 .173
V. EŞECUL ŞCOLAR ŞI DELINCVENŢA…………………... 1. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă ……….. 2. Scenariul segregar al insuccesului şcolar …………………….. 3. Variabile ale procesului educaţional şi delincvenţa ………….. 4. Variabile ale vieţii de grup şi delincvenţa …………………… ………... 5. Abandonul şcolar şi delincvenţa juvenilă ……………………… ……………… ………… ………… ………… ………. …... 6. Diminuarea devianţei şcolare …………
p.181 p.181 p.187 p.192 p.195 p.201 p.20 .203
7
VI. EVALUAREA, PREDICŢIA ŞI PREVENIREA ……………………… ……………. p.205 DELINCVENŢEI JUVENILE…………… 1. Modalităţi de evaluare şi predicţie a delincvenţei juvenile ……. p.205 2. Programe speciale de prevenire a delincvenţei juvenile ………. p.209 ……………… ………… ………… ………… ………… ………… ………… ……… … p.21 p.2177 BIBLIOGRAFIE…………
8
Introducere A doua şi a treia vârstă, sau legarea florii vieţii omeneşti este copilăria şi aşa-zisa adolescenţă, la care vârstă ajungând omul, este ca şi floarea: de se va lega la vreme bună, ea face roadă bună, iar de se va lega la vreme rea, face şi roadă rea. Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea1
Cuvintele prinţului moldav, scrise pe la 1698 („de la mântuinţa lumii” lumii”), ), prefig prefigure urează ază un anume anume tip de demers demers episte epistemol mologi ogic, c, ce recunoaşte plasticitatea iniţială a fiinţei umane şi rolul contextelor paideice în devenirea sa. „Roada” bună sau „şi rea” a „florii” umane este efectul calităţii „vremii”, cu alte cuvinte a mediului în care ea se dezvoltă. O astfel de premisă este asumată şi de autorul acestei lucrări, 1
Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul , în traducerea versiunii greceşti de Virgil Cândea, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 309.
9
care care plea pleacă că de la conv convin inge gere reaa intim intimăă că dinc dincol oloo de posi posibi bile lele le predispoziţii moştenite ale conduitelor noastre, suntem ceea ce suntem datorită experienţelor noastre de viaţă, dintre care cele mai importante sunt sunt cele cele din din peri perioa oada da „leg „legăr ării ii flor florii ii vieţ vieţii ii omen omeneş eşti ti”, ”, peri perioa oada da copilăriei şi adolescenţei. Despre „roada şi rea” 2 a acestei perioade de vârstă, adică despre comportamentele deviante vom vorbi în această lucrare. Dacă o bună perioadă de timp devianţa (şi subclasa acesteia, devianţa penală sau delincvenţa) era tratată ca o componentă ce ţinea exclusiv de buna educaţie, astăzi ea a devenit o problemă socială majoră cu care se confruntă societăţile contemporane. Ca problemă socială, socială, ea nu mai este privită privită ca o problemă ce ţine doar de educaţie, educaţie, ci ca una strâns legată de modul în care funcţionează societatea în ansa ansamb mblu lull ei, ei, incl incluz uzân ândd aici aici fami famili lia, a, şcoa şcoala la,, meca mecani nism smel elee de social socializa izare, re, de contro control,l, sancţi sancţiona onare re şi reabili reabilitar taree social socială, ă, cultur culturaa societăţii, percepţia inechităţii sociale, sărăcia relativă, lipsa de resurse, privarea de şanse, marginalizarea, anomia. Înţe Înţele lege gere reaa unei unei astf astfel el de prob proble leme me comp comple lexe xe impu impune ne o abordare abordare multi- şi inter-disci inter-disciplinar plinară, ă, în care perspecti perspectiva va biologică, biologică, antrop antropolo ologic gicăă şi psihol psihologi ogică că să fie comple completat tatee cu cea juridic juridicăă şi sociologică. De pe coordonatele unei astfel de abordări am încercat să decelăm decelăm cauzele, cauzele, factorii factorii favorizaţi favorizaţi şi semnificaţ semnificaţiile iile individuale individuale şi soci social alee ale ale cond condui uite telo lorr deli delinc ncve vent nte, e, form formel elee de mani manife fest star aree ale ale delincvenţei juvenile, mecanismele socializării şi disfuncţiile acestora, ca argume argumente nte pentru pentru identi identific ficare areaa unor unor modal modalită ităţi ţi de preve prevenir nire, e, diminuare şi intervenţie eficientă în domeniu. 2
De semnalat în spusele înţeleptului moldovean prezenţa conjuncţiei: unii copii şi adoles adolescen cenţi ţi au şi comp compor orta tame ment ntee inde indezi zira rabil bile, e, ca urma urmare re a defi defici citu tulu luii „climateric”, la vârsta „legării”.
10
În prim primul ul capi capitol tol,, după după deli delimi mită tări rile le conc concep eptu tual alee abso absolu lutt nece necesa sare re trat tratăr ării ii unui unui astf astfel el de subi subiec ect, t, schi schiţă ţăm m pers perspe pect ctiv ivaa criminologică, plecând de la premisa că delincvenţa juvenilă este, în primul rând, un concept juridic şi criminologic, celelalte perspective urmând a fi detaliate în capitolele următoare. Capi Capito tolu lull al doil doilea ea prez prezin intă tă sint sintet etic ic prin princi cipa pale lele le teor teorii ii etiolo etiologic gicee şi compre comprehen hensiv sivee asupra asupra delinc delincven venţei ţei juveni juvenile, le, urmând urmând traseul individ, mediu, societate. Capitolele III, IV şi V urmăresc identificarea mecanismelor social socializă izării rii,, respon responsab sabile ile de instit instituir uirea ea confor conformit mităţi ăţiii şi a eroril erorilor or generatoare de conduite deviante şi delincvente, prezentând succint divers diversee paradi paradigme gmele le teoret teoretice ice,, variab variabile ile ale social socializă izării rii primar primare, e, desfăşurate în familie, ale socializării secundare, realizate în şcoală şi influenţele grupului asupra constituirii eului social. Capitolul final este dedicat prezentării unor metode şi mijloace de evaluare şi predicţie a delincvenţei juvenile şi a unor posibile programe sociale de prevenţie şi intervenţie eficace în domeniu. Prin această tematică, lucrarea se adresează în mod special studenţilor Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, dar în egală măsură şi altor specialişti a căror activitate are tangenţe cu fenomenul supus analizei, profesori, sociologi, criminologi, jurişti, poliţişti sau asistenţi sociali. Constanţa, aprilie, 2007. Autorul
11
12
I. DELINCVENŢA JUVENILĂ - FORMĂ A DEVIANŢEI PENALE ADOLECENTINE Structura temei: Devianţă şi delincvenţă - delimitări conceptuale 1. Devianţă 2.Noţiunea de delincvenţă juvenilă 3.Multidisciplinaritatea domeniului delincvenţei juvenile 4. Criminologia şi aspectul juridic 4.1.Specificul abordării criminologice a delincvenţei juvenile 4.2.Formele criminalităţii 4.3.Răspunderea penală a minorilor 4.4.Sistemul sancţionator al minorilor 4.5.Evoluţia delincvenţei juvenile în România
1. conceptuale
Devianţă şi delincvenţă - delimitări
Introducere re în problematic problematicaa delincven delincvenţei ţei Titlul lucrării, lucrării, Introduce juvenile, indică obiectul studiului – delincvenţa juvenilă , dar nu şi perspectiva ştiinţifică din care este abordat obiectul. Această omisiune este deliberată, pentru a sugera intenţia de abordare multidisciplinară, intenţie motivată de complexitatea obiectului.
13
Amintindu-ne de o exigenţă ridicată la cursul de logică, posesiunea comprehensivă a unui termen presupune o definire corectă, care care să perm permită ită inte integr grar area ea lui lui prec precis isăă în sist sistem emul ul conc concep eptu tual al al disc discip iplin linei ei resp respec ecti tive ve.. Inte Integr grar area ea în siste sistem m impl implic icăă – alăt alătur urii de definir definirea ea termen termenulu uluii - realiz realizare areaa unei unei clasificări şi/sau diviziuni, stabilirea relaţiilor cu ceilalţi termeni ai aceluiaşi univers de discurs. Dacă termenul este utilizat în mai multe discipline, definiţia trebuie contextualizată. Este cazul multora dintre termenii cu care vom opera în acest curs. Tot de la cursul de logică ne amintim şi faptul că majoritatea definiţ definiţiil iilor or ştiinţ ştiinţifi ifice ce se realiz realizeaz eazăă prin prin gen (proxi (proxim) m) şi difere diferenţă nţă specifică, iar în situaţia în care se operează cu un alt tip de definiţie conot onotat ativ ivă, ă, prima rima part partee a defin efinit itor orul ului ui va ind indica ica o noţiu oţiune ne reprez reprezent entati ativă vă pentru pentru clasa clasa defini definitul tului. ui. Vom încerc încercaa să respec respectăm tăm aceste exigenţe în cele ce urmează, dar pentru început vom urmări ce spun dicţionarele 3. În Dicţionarul de sociologie coordonat de R Boudon ş.a., (1996, p. 78) la termenul delincvenţă suntem suntem trimiş trimişii la crimă şi devianţă . La crimă găsim definiţia lui Durkheim „comportament pe care care lege legeaa este este auto autori riza zată tă să-l să-l sanc sancţi ţion onez eze” e”,, iar iar la devianţă „trans „transgre gresiu siune, ne, identi identific ficată ată ca atare atare şi sancţi sancţiona onată, tă, a normel normelor or în vigo vigoar aree întrîntr-un un siste sistem m soci social al dat” dat”.. În prim primul ul caz caz se vorb vorbeş eşte te de încălcarea legii – ceea ce sugerează un aspect juridic al problemei, iar în cel de-al doilea se vorbeşte de normă – ceea ce sugerează un aspect social.
3
Zorba grecul îl întrebă pe profesor: „Ce spun cărţile, de ce mor oamenii?” Profesorul răspunde: „Cărţile vorbesc despre neputinţa oamenilor de a răspunde la această întrebare”. La fel şi cu dicţionarele…
14
În consecinţă, actul delincvent este definit prin crimă , iar aceasta este o specie a devianţei4. Aşadar, pentru a înţelege natura delincvenţei este utilă analiza prealabilă a genului proxim – devianţa. Termenul de devianţă a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 1938 de cătr cătree soci sociol olog ogii ii amer americ ican anii T. Sell Sellin in ca „ans „ansam ambl blul ul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii ordinii instituţionale” instituţionale” şi de către R. Merton, Merton, care considera considera devianţa devianţa drept „o reacţie normală a oamenilor normali în condiţii anormale”(apud Rădulescu,1994, p.9). Cele două definiţii diferite ne amintesc de o altă distincţie impusă la cursul de logică, şi anume, defi definiţ niţia ia neut neutră ră,, prez prezen entă tă în prim primul ul caz, caz, şi defi defini niţi ţiaa pers persua uasi sivă vă,, prezentă în al doilea caz, în care ni se sugerează ideea că devianţa este rezultatul reacţiei fireşti la o situaţie anormală; aşadar situaţia este vino vinova vată tă.. Vom Vom înţe înţele lege ge mai mai târz târziu iu semn semnif ific icaţ aţia ia aces aceste teii defi defini niţii ţii mertoniene. Cele mai frecvente definiţii ale devianţei se realizează în raport cu criteriul normei sau în raport cu criteriul mediei statistice; în ultimă instanţă, comportamentul mediu este în relaţie cu cel considerat normal. conduită care După criteriul normativ, devianţa reprezintă o conduită încalcă normele scrise sau nescrise ale societăţii, sau ale unui grup social social particular particular . Nota Nota cara caract cter eris isti tică că pent pentru ru actu actull devi devian antt este este încălcarea normei şi consecinţa este dezaprobarea socială . Când actul 4
Dicţionarul de psihologie, (coord. Ursula Şchiopu), Ed. Babel, Bucureşti, 1997, defineşte delincvenţa ca fiind „ansamblul infracţiunilor penale”. Ar rămâne de văzut ce se înţelege prin infracţiune şi apoi prin infracţiune penală , dacă există şi alt gen de infracţiuni. La infracţiune găsim „conduită ce atentează la prevederile restrictive ale legii sau ale opiniei publice”, având, după natura gravităţii, trei clase: crima, delictul şi contravenţia. În cazul acesta, orice atentat la opinia publică este o infracţiune, iar crima nu este un delict.
15
nu mai este dezaprobat de către comunitate, el încetează a mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant depinde de contextul normativ care reglementează comportamentele considerate ca fiind normale într-o societate dată. După criteriul statistic, devianţa este o abatere semnificativă de la media comportament comportamentelor elor membrilor membrilor grupului grupului sau ai societăţii . Media sugerează „omul mediu”, căci „tipul normal se confundă cu tipul mediu.” (Durkheim, 1974, p. 105) 5 Combinând cele două accepţiuni am putea spune că devianţa reprezintă un tip de comportament care se opune celui mediu, normal, convenţional sau conformist, prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale societăţii. Atunci când este vorba de încălcarea unei norme nescrise, putem vorbi de o devianţă tolerată , în sensul că societatea nu cons consid ider erăă că acee aceeaa abat abater eree este este atât atât de peri pericu culo loas asăă încâ încâtt să o sancţioneze prin lege. Privită istoric, o astfel de devianţă are o mare relativitate şi variabilitate, având un statut similar frumuseţii: există numai în ochii celui ce o priveşte 6. Am putea spune că nu condamnăm un comportament pentru că este deviant, ci este deviant pentru că îl condamnăm. Acţiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale şi în cazul cărora există pedepse pentru cei care le comit sunt considerate deviante din din punc punctt de vede vedere re legal , consti constitui tuind nd clasa clasa delictelor . 5
De precizat totuşi că aceste criterii nu sunt singurele utilizate în definiţia delincvenţei. Menţionăm aici încă două criterii pe care le vom dezvolta ulterior: criteriu medical, după care devianţi sunt persoane care, datorită unor deficienţe fizice sau psihice, nu posedă capacitatea de a respecta normele sociale; boala apare astfel ca singură devianţă legitimă şi criteriul reacţiei sociale, după care devianţa un proces definiţional (vezi teoria etichetării). 6 „Nu obiectul obiectul este importan important,t, ci ochiul” spunea spunea Dostoievski, Dostoievski, în Jurnal de scriitor .
16
Autorul unui delict este un delincvent . Prin urmare, devianţa legală reprezintă delincvenţa. Pe lângă delictele grave, universal reprimate, cum sunt incestul, răpirea, violul, omorul sau furtul, delictele minore diferă de la societate la societate, în raport cu dinamica legislativă. Ceea ce este considerat devianţă în sensul legal variază istoric şi geografic. În baza baza aces acesto torr obse observ rvaţ aţii ii prel prelim imina inare re,, pute putem m real realiz izaa o tipologie, fie ea şi aproximativă, a devianţei: - după natura devianţei: - pozitivă (inovativă), (efectul) - negativă (infracţiune); - neutră (excentricităţi). - după forma de manifestare : - deschisă (transparentă); (viz (viziibili bilita tate te)) - ascun scunsă să (cor (corup upţţia). ia). - după tipul normei încălcate : - penală; - sexuală; - politică; - religioasă; - familială; - autoagresivă. - după actor : - individuală; - grupală. - după gravitatea actului: - tolerată (ţinuta indecentă); - relativ tolerată sau contravenientă; - gravă, sancţionată penal. - după criteriul medical : - normală; - patologică. - după vârstă : - adultă; - juvenilă. Deşi clasele sunt insuficient de precise, fapt datorat în mare măsu măsură ră aglu agluti tină nări riii feno fenome menu nulu luii şi vagu vaguit ităţ ăţii ii dete determ rmin inăr ăril ilor or
17
conceptuale, clasificarea este cerută de exigenţa unei minime rigori, cât şi pent pentru ru a real realiz izaa o imag imagin inee de ansa ansamb mblu lu asup asupra ra feno fenome menu nulu luii devianţei. Utilizând ca singur criteriu forma de manifestare sau regimul norm normal alit ităţ ăţii ii tran transg sgre resa sate te,, Maur Mauric icee Cuss Cusson on alcă alcătui tuieş eşte te o listă listă cu următoarele categorii ale devianţei (1997): - infracţiuni şi delicte , categorie în care intră toate tipurile de delicte, de la cele mai uşoare până la cele mai grave; - sinuciderea; - consumul de droguri şi toxicomania , în care autorul include diverse categorii de dependenţă, inclusiv alcoolismul; transgres resiun iunile ile sexual sexualee , pros - transg prosti titu tuţi ţia, a, hom homosex osexua uali lita tate tea, a, pornografia; - devianţele religioase , vrăjitorie, erezii, sectarism; - bolile mentale; - handicapurile fizice . Atunci când delictul vizează minorii, vorbim de delincvenţa juvenilă
2.
Noţiunea de delincvenţă juvenilă Am constatat ambiguitatea noţiunilor devianţă şi delincvenţă, dato datora rată tă,, în part partee cel cel puţin puţin,, dive divers rsel elor or pers perspe pect ctiv ivee din din care care este este abordată problema. În cazul noţiunii de delincvenţă juvenilă imprecizia defi definiţ niţio iona nală lă este este şi mai mai mare mare,, dat dat fiin fiindd fapt faptul ul că în cono conota taţia ţia termen termenulu uluii ar intra, intra, confo conform rm unor unor autori autori,, „oric „oricee act care care încalc încalcăă exigenţele de conformism impuse de către adulţi minorilor şi tinerilor” (Rădulescu M.S., 1999, p. 202). În clasa delincvenţei juvenile intră pe lângă acte ce care definesc delicte în general şi altele care sunt specific
18
legate legate de vârstă, vârstă, cum ar fi „stare „stareaa de neascu neasculta ltare” re”,, „chiu „chiulul lul de la şcoală”, fuga de acasă, vagabondajul, consumul de băuturi alcoolice, fumatul ş.a., acte pentru care adultul nu este sancţionat. De aici şi dificultatea unei definiţii necontestabile, fapt relevat şi de participanţii la primul Congres al Naţiunilor Unite pentru Prevenţia Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor (1955), care nu au reuşit să ajungă la o definiţie lipsită de echivoc a termenului de delincvenţă (Grecu F.; Rădulescu S. M., 2003). Majoritatea conduitelor delincvente pot fi încadrate în patru mari categorii: - încălcarea legilor de statut; - furt furtul ul (pri (princ ncip ipal alaa cauz cauzăă a proc proces esel elor or pena penale le în cazu cazull minorilor); - violenţa; - comportamentul de bandă, receptat de de ceilalţi ca periculos. periculos. delincvenţă ţă juvenilă juvenilă desemnează Termen Termenul ul de delincven desemnează conduite conduite inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit vârsta majoratului, fiind aplicat celor care transgresează legea, dar şi celor care se integrează în anturaje potenţial delincvente, având un comportamentul de evaziune, celor care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar, vagabondând, celor care au tulburări de comportament. Punctul de vedere legal reduce delincvenţa la raportul cu norma penală şi urmările vătămătoare ale acţiunilor care sunt sancţionate juridic. Pentru a exclude ambiguităţile generate de utilizarea prea largă a conceptului de delincvenţă juvenilă, unii autori (e.g. 7 Banciu, Rădule Rădulescu scu,, 2002) 2002) propun propun utiliz utilizare areaa concep conceptul tului ui de predelincvenţă juvenilă , pentru a desemna acele abateri nesancţionate penal, cum sunt 7
Vom utiliza, pentru economie în exprimare, abrevierea latină e.g. (exempli gratia) pentru „de exemplu”.
19
conduitele de evaziune ale adolescenţilor (hoinăreala, fuga de acasă sau de la şcoală), consumul frecvent de alcool, atitudini agresive sau indecente, indiferenţa faţă de şcoală şi educatori etc., dar care sunt indicatori ai unei posibile evoluţii spre conflictul cu legea penală. Raporturile dintre termenii discutaţi, din punctul de vedere al extensiunii lor, arată astfel: A
A= devianţă socială (sens larg) 8
B
B= devianţă penală = delincvenţă
C
C= devianţă penală adolescentină = delincvenţă juvenilă
Figura 1. Universul de discurs al devianţei Ca altern alternati ativă vă psihol psihologi ogică că pentru pentru a desemn desemnaa fenome fenomene ne cuprinse în conceptul sociologic de devianţă, în anul 1950 s-a introdus conceptul de tulburare de comportament , concept care desemnează orice deviere de la normele psihomorale, incluzând aici manifestări neurosomatice, caracteriale, psihopatice şi psihotice. După anii 1980, conceptul de tulburare de comportament a fost înlocuit treptat cu cel de problemă de comportament , pentru a sugera diminuarea încărcăturii psihopatologice. În denotaţia conceptului problemă de comportament sunt incluse toate tipurile de devianţe.
8
Unii autori utilizează termenul de devianţă socială într-un sens restrâns, prin care desemnează ceea ce noi am numit devianţă tolerată, care nu încalcă şi legea juridică.
20
3. Multidisciplinaritatea domeniului delincvenţei juvenile Ca formă dist istinctă de devianţă (de natură penaladolescentină), delincvenţa juvenilă constituie un fenomen complex, care defineşte „ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală” (Banciu D., Rădulescu S. M., 2002, p. 80). Această accepţiune de tip juridic este utilă întrucât ne permite evitarea echivocului altor definiţii, dar simplifică poate prea mult complexitatea fenome fenomenul nului. ui. Prin Prin încălc încălcare areaa normei normei social sociale, e, delinc delincven venţa ţa ţine ţine de abordarea sociologică; prin faptul că presupune încălcarea legii penale, fiind o subclasă a criminalităţii sau a infracţionalităţii, delincvenţa juv juven enil ilăă ţine ţine de dome domeni niul ul juri juridic dic şi crim crimin inol olog ogic ic,, impl implic icat atee în depistarea, deferirea justiţiei şi în prevenţie, fiind şi alte organe ale statului de drept. Actul delincvent fiind în ultimă instanţă produsul acţiunii unui individ, al unei personalităţi, fenomenul cere o abordare ce ţine de psihologie sau chiar de psihiatrie. Referindu-se la persoane aflate aflate într-o într-o etapă etapă de vârstă vârstă încadr încadrată ată în mod normal normal în regimu regimull şcolarităţii, delincvenţa juvenilă este şi o problemă psihopedagogică. Accentele analizelor cad divers, în funcţie de specificul unghiului de abordare. Anali naliza za multi ultidi dime mens nsio iona nală lă a deli delinc ncve venţ nţei ei cree creeaază posibilitatea înţelegerii fenomenului la diferite nivele: - dimensiunea statistică evidenţiază amploarea şi evoluţia fenome fenomenul nului ui (în procen procente, te, medii, medii, analiz analizee factor factorial iale) e) în corelaţie cu diverşi indicatori sociali (economici, culturali, geografici etc); - dimensiunea juridică evidenţiază tipuri de norme încălcate, gravitatea prejudiciilor aduse, periculozitatea lor socială,
21
tipurile ile de sancţiun iuni aplic licate şi modalită ităţil ţile de resocializare; pune delinc delincven venţa ţa în raport raport cu - dimensiunea sociologică pune mult multip iple lele le feno fenome mene ne de dezo dezorg rgan aniz izar aree soci social ală, ă, de inadaptare şi marginalizare; psihologică evid eviden enţi ţiaz azăă stru struct ctur uraa - dimensiunea personalităţii delincvente, motivaţiile, mobilurile comiterii delict delictulu ului,i, atitud atitudine ineaa delinc delincven ventul tului ui în raport raport cu fapta fapta comisă (discernământ, iresponsabilitate); poatee indi indica ca aşaaşa-zi zisu sull cost cost al - dimensiunea economică poat deli delict ctul ului ui,, prin prin evid eviden enţi ţier erea ea cons consec ecin inţe ţelo lorr dire direct ctee şi indirecte ale diferitelor infracţiuni; - dimensiunea prospectivă angajează viziunea dinamicii în viitor a fenomenului şi propensiunea spre delincvenţă a anumitor indivizi sau grupuri sociale. O viziune viziune holistă, holistă, integratoare integratoare a tuturor tuturor acestor acestor dimensiuni dimensiuni,, este este încă încă un dezi dezide dera rat. t. În ceea ceea ce ne priv priveş eşte te,, vom vom prez prezen enta ta în subpun subpunctu ctull următo următorr câteva câteva aspect aspectee legate legate de perspe perspecti ctiva va juridic juridică; ă; perspectiva sociologică şi psihologică vor fi dezvoltate în capitolul destinat analizei teoriile etiologice asupra delincvenţei juvenile.
22
4. Criminologia şi aspectul juridic 4.1. Specificul abordării criminologice a delincvenţei juvenile Termenul criminologie provine de la grecescul krimein, cu sensul originar de a judeca, a alege, a separa, preluat în limba latină sub forma de crimen, însemnând decizia judiciară - apoi acuzaţia, actul de a judeca un comportament. Asocierea termenului grecesc logos, desemnând cuvânt , raţionalitate, teorie, prin extindere, ştiinţă, indică prezenţa unei discipline ştiinţifice care are ca obiect de studiu crima. Bazele criminologiei au fost puse de către E. Durkheim, care formul formuleaz eazăă următo următorul rul postul postulat: at: este este de tip crimin criminal al orice orice act care care provoacă sancţiunea. „Punem numele de crimă – afirma Durkheim – oricărui act pedepsit şi facem din crima astfel definită obiectul unei ştiinţe speciale, criminologia” (Durkheim, 2002, p.40). Obie Obiect ctul ul crim crimin inol olog ogie ieii îl repr reprez ezin intă tă astă astăzi zi ansa ansamb mblu lull cerc cercet etăr ărilo ilorr cu cara caract cter er ştiin ştiinţi ţifi ficc ce se ocup ocupă, ă, pe de o part parte, e, cu urmărind nd cunoaş cunoaşter terea ea comple complexă xă a studierea studierea fenomenulu fenomenuluii criminal criminal , urmări acestuia, iar pe de altă parte, cu evaluarea practicii anti-criminale , în scopul optimizării acesteia (Cioclei V., 1998, p. 57). Criminologia are o funcţie descriptivă, explicativă, predictivă şi profilactică. În limbaj juridic, termenul crimă este definit diferit în funcţie de codurile de legi adoptate. Într-un prim sens, crima desemnează o infracţiune gravă, pentru care legiuitorul stabileşte, de regulă, pedepse diferite şi proceduri proceduri penale speciale, speciale, în raport cu celelalte infracţiuni (Cioclei V., 1998, p.6).
23
Acest sens este reflexul împărţirii tripartite a infracţiunii în codul penal al Revoluţiei Franceze în:
- contravenţii; - delicte; - crime. Această poziţie va fi preluată în Codul Napoleon (1810) şi menţinută în codurile penale din Franţa, Belgia, Luxemburg, SanMarino şi Grecia. Olanda (1886) şi Italia (1889) trec la o împărţire bipartită a infracţiunilor: - contravenţii şi - delicte. În România împărţirea tripartită (din codul de la 1865 şi din cel de la 1936) este înlocuită în anul 1969 cu o concepţie unitară despre infracţiune, care desemnează toate faptele prevăzute de legea penală , contra contraven venţiil ţiilee ieşind ieşind din sfera sfera de reglem reglement entare are a justiţ justiţiei iei penale. În consecinţă, noţiunea de crimă are sensul larg, referindu-se la infracţiune în general, definită prin violarea unui articol de lege în vigoare, fiind sancţionată penal. Cel care comite o infracţiune este un infractor sau un delincvent . În cons consec ecin inţă ţă,, în legi legisl slaţ aţia ia noas noastr trăă 9 termenii crimă , infracţiune, delict au aceeaşi denotaţie, desemnează aceleaşi „obiecte logice”, chiar dacă în conotaţia lor, în „haloul” semnificant, pot fi sesizate dife iferenţe de nuanţe: poliţist istul preferă termenul infracţionalitate, criminologul pe cel de criminalitate, sociologul pe cel de delincvenţă, psihologul pe cel de tulburare de comportament. 9
Noul Cod Penal , aflat în pregătire, se pare că propune o distincţie între crimă şi delict ; vom vedea în ce sens.
24
În exte extens nsiu iune neaa sa, sa, conc concep eptu tull deli delinc ncve venţ nţăă cupr cuprin inde de atât atât delincvenţa oficială , identificată, judecată şi, eventual, sancţionată, cât şi delincvenţ invizibil bilăă sau aşa-nu aşa-numit mitaa „cifră „cifră neagră neagră”” a delincvenţaa ascunsă ascunsă , invizi criminalităţii. Din estimările făcute de criminologi, din patru cazuri de minori identificaţi de organele de poliţie, numai unul singur este trimis în judecată; dintre cei judecaţi, judecaţi, doar o parte dintre ei sunt sancţionaţi, sancţionaţi, în marea marea lor majori majoritat tatee cei din mediil mediilee sociale sociale defavo defavoriz rizate ate.. Unii specialişti (e.g. canadianul Marc Le Blanc) estimează că delincvenţa ascunsă este de douăzeci de ori mai mare decât cea cunoscută. Alte studii longitudinale americane au constatat că mai puţin de 2% din acte actele le ilici ilicite te comi comise se de mino minori ri au deve deveni nitt cazu cazuri ri de deli delinc ncve venţ nţăă juvenilă (apud Banciu D., Rădulescu S.M., 2002). Schematic, raportul dintre aceste concepte se prezintă astfel: Acte vizibile
Acte invizibile
1 4 2 3
1. 2. 3.
Legendă: delincvenţa identificată de către organele de poliţie; delincvenţa judecată de către instanţele judecătoreşti; delincvenţa sancţionată prin măsuri administrative sau corecţionale;
25
4.
delincvenţa ascunsă (invizibilă sau neidentificată). Figura 2. Clasele delincvenţei reale
Făcând distincţie între predelincvenţă şi delincvenţă juvenilă , D. Banc Banciu iu şi Sori Sorinn M. Rădu Rădule lesc scuu prop propun un urmă următo toar area ea sche schemă mă a criteriilor normative de definire a delincvenţei juvenile: Criterii de definire a delincvenţei juvenile
Vârsta majoratului penal
Sistemul de tratament şi sa sancţiuni
Predelincvenţa juvenilă
Delincvenţa juvenilă
Impulsivitate
Fugă de acasă
Consum Furt de alcool
Sancţiuni şi tratament
Măsuri de protecţie
Măsuri medicale
Vagabondaj
Agresiuni
Tâlhărie
Sancţiuni şi tratament
Măsuri educative
Pedepse
Figura nr. 3. Criterii normative de definire a delincvenţei juvenile
26
(Apud Banciu, D., Rădulescu S., M., 2002, p. 77)
4.2. 4.2. Form Formel elee crim crimin inal alit ităţ ăţii ii Criminalitatea cuprinde o mare diversitate de fapte, care pot fi repart repartiza izate te în anumit anumitee grupe, grupe, după după anumit anumitee criter criterii ii obiect obiective ive şi subiective, ajungându-se la un sistem de categorii relativ unitar şi coerent. Avân Avândd ca punc punctt de repe reperr valor valorile ile soci social alee peri pericl clita itate te,, în crimin criminolo ologie gie sunt sunt analiz analizate ate următo următoare arele le forme forme ale crimin criminali alităţ tăţii ii (Oancea I., 1998): 1. Criminalitatea contra siguranţei statului , care cuprinde un număr de 17 tipuri de crime, dintre care amintim: trădarea, atentatul cont contra ra stat statul ului ui,, comp complo lotu tul, l, subm submin inar area ea pute puteri riii de stat stat,, sabotajul, spionajul etc. 2. Criminalitatea contra persoanei, care cuprinde un număr de 31 de specii de crime, repartizate în mai multe subgrupe, şi anume: crime contra vieţii (omor, omor calificat, omor deosebit de grav grav,, prun pruncu cuci cide dere re,, ucide ucidere reaa din din culp culpă) ă),, crim crimee cont contra ra inte integr grit ităţ ăţii ii corp corpor oral alee sau sau sănă sănătă tăţii ţii (lov (lovit itur uri, i, vătă vătăma mare re corporală, lovituri cauzatoare de moarte), crime (infracţiuni) contra contra libert libertăţi ăţiii persoa persoanei nei (lipsir (lipsiree de libert libertate ate,, violar violaree de domiciliu, şantaj), crime cu privire la viaţa sexuală (viol, raport sexual cu o minoră) şi infracţiuni sau crime contra demnităţii (insultă, calomnie). Criminalitateaa contra contra autorităţii autorităţii,, ce cuprinde un număr de 10 3. Criminalitate infr infrac acţi ţiun uni, i, dint dintre re care care pute putem m amin aminti ti:: defă defăim imar area ea unei unei organizaţii, ultrajul, uzurparea de calităţi oficiale, sustragerea
27
sau distrugerea de înscrisuri, ruperea de sigilii şi trecerea frauduloasă a frontierei; 4. Criminalitatea contra proprietăţii publice sau personale , cu un număr număr de 15 specii specii de infracţiuni infracţiuni ca: furtul, tâlhăria, abuzul de încredere, înşelăciunea etc. 5. Criminalitatea de fals cuprinde un număr de 12 infracţiuni, cum sunt: falsificarea de monedă, fals în înscrisuri sub semnătură privată. Criminalitateaa economică economică , ce cupr uprinde inde infr infraacţiu cţiuni ni de tip tipul 6. Criminalitate conc concur uren enţe ţeii nelo neloia iale le,, divu divulg lgăr ării ii secr secret etul ului ui econ econom omic ic,, falsificării de mărfuri. Crimin inali alita tate teaa cont contra ra activ activit ităţ ăţii ii unor unor orga organi niza zaţi ţiii de stat 7. Crim stat,, organi organizaţ zaţii ii public publicee şi alte alte organi organizaţ zaţii ii cuprin cuprinzân zândd 32 de infra nfracţ cţiu iuni ni de tipu tipull abuz buzului lui în ser servici viciu, u, mărt mărtur urie ieii mincinoase, luării de mită, etc. 8. Criminalitatea contra convieţuirii sociale, în care se înscriu 29 de infr infrac acţi ţiun uni, i, ca: ca: infr infrac acţiu ţiuni ni cont contra ra fami famili liei ei (big (bigam amia ia), ), infracţiuni contra sănătăţii publice (traficul de stupefiante), infracţiuni contra asistenţei celor aflaţi în primejdie, infracţiuni care aduc atingere convieţuirii sociale, infracţiuni contra ordini ordiniii şi linişt liniştii ii public publice, e, infrac infracţiu ţiuni ni de parazi parazitis tism m social social (cerşetorie, vagabondaj, prostituţie). 9. Criminalitatea contra capacităţii de apărare a ţării . Această formă de criminalitate include 29 de infracţiuni specifice activităţii militare, de tipul dezertării, sustragerii de la serviciul militar, sustragerii de la recrutare, încorporare sau concentrare. Este evident faptul că dinamica legislativă reaşează categoriile infracţiunii, unele dintre ele fiind dezincriminate.
28
Luând Luând drept drept punct punct de referi referinţă nţă vârsta infractorilor, se pot distinge alte patru forme ale criminalităţii, şi anume: criminalitatea minorilor, a tinerilor majori, a majorilor şi a vârstnicilor. 1. Criminalitatea minorilor este o parte importantă a criminalităţii gene genera rale le şi cupr cuprin inde de tota totali lita tate teaa delic delicte telo lorr săvâ săvârş rşite ite de persoanele care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Minorii cu vârs vârsta ta până până la 14 ani ani comi comitt mai mai frec frecve vent nt infr infrac acţi ţiun unii ce pri prive vesc sc disc discipl iplin inaa fami famili lial alăă şi şcol şcolar ară, ă, ca de exem exempl pluu vagabondajul, în timp ce minorii între 14-18 ani ajung să comită infracţiuni din ce în ce mai grave, îndeosebi omoruri, violur violuri,i, infrac infracţiu ţiuni ni contra contra avutul avutului ui şi contra contra normel normelor or de convieţuire socială 10. 2. Criminalitatea tinerilor majori este acea formă a criminalităţii ce cuprinde infracţiunile comise de indivizi cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani 11. Conform unor opinii avizate, în Români România, a, la un total total de 100 infrac infracţiun ţiunii săvârş săvârşite ite,, într-o într-o perioadă de 5 ani, au participat tineri între 18-26 ani într-un procentaj de 37,07%. La un total de 100 infracţiuni de omor şi tentativă de omor au participat 33,44% tineri între 18 şi 20 de ani. (Oancea, 1999). Din punct de vedere statistic, tinerii cu vârs vârsta ta într întree 18 şi 21 de ani ani comi comitt deli delict ctee de tipu tipull infrac infracţiu ţiunil nilor or contra contra persoa persoanei nei,, contra contra bunelo bunelorr moravu moravuri, ri, contra bunurilor şi infracţiuni cu privire la legea circulaţiei pe drumurile publice. 10
Conform datelor Poliţiei, la nivelul anului 2005, din cele 59.105 învinuiri, 11.400 au fost aduse minorilor, dintre care 2.188 au fost infracţiuni cu violenţă. Dintre învinuirile minorilor, 80% au fost pentru furt, 12% pentru tâlhărie, 3,59% pentru vătămare corporală şi 0,6% pentru prostituţie. 11 De remarcat faptul că în statisticile recente ale MAI, la categoria “tineri” sunt considerate persoanele cuprinse între 18 – 30 ani.
29
3. Criminalitatea adulţilor sau majorilor este cea care ocupă locul cel mai important în spaţiul criminalităţii, datorită faptului că perioada de vârstă a adulţilor este mai extinsă (18-60 de ani), iar în totalu totalull popula populaţie ţiei,i, aceştia aceştia ocupă ocupă ponder ponderea ea cea mai mare. Această formă a criminalităţii nu este examinată în bloc, ci pe subgrupe de vârstă (18-21 ani, 21-25 ani, 25-30 ani etc.). Adulţii tineri sunt cei care participă mult mai mult la infracţionalitate în comparaţie cu adulţii “confirmaţi” sau infractorii cu vârsta între 35-55 ani. 4. Criminalitatea vârstnicilor – a celor peste 60 de ani – există într-un proce procent nt mult mult mai redus, redus, îmbrăc îmbrăcând ând forme forme deoseb deosebite ite,, sub aspectul cauzelor şi formelor de manifestare, în comparaţie cu criminalitatea minorilor, tinerilor majori şi majorilor.
4.3. Răspunderea penală a minorilor Societatea se protejează împotriva crimei printr-un sistem comple complexx de acţiun acţiuni,i, elemen elementul tul determ determina inant nt reprez reprezent entând ându-l u-l totuşi totuşi sancţionarea delincvenţilor. Tradiţional, sancţiunile prevăzute pentru a repara greşeala conţin conţineau eau o dimens dimensiun iunee mântui mântuitoa toare re (reinte (reintegra grarea rea în colect colectivi ivitat tatee printr-un act ritualic: magie, ceremonie, mărturisire) sau exemplară (legea talionului, tăierea nasului celor neospitalieri, cum ordonă Carol cel Mare). O pers perspe pect ctiv ivăă raţi raţion onal alis istă tă asup asupra ra crim crimei ei şi pede pedeps psei ei cons consec ecve vent ntee se cont contur urea ează ză la sfâr sfârşi şitu tull seco secolu lului lui al XVII XVIII-l I-lea ea,, pater paternita nitatea tea fiindu fiindu-i -i atribu atribuită ită jurist juristulu uluii italia italiann Cesari Cesarioo Beccar Beccaria ia12 12
Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria, considerat fondator al dreptului penal modern, publică în 1764 la Milano (când nu împlinise 27 de ani) lucrarea Despre
30
(1738(1738-179 1794), 4), citito cititorr al lui Montes Montesqui quieu eu şi Rousse Rousseau, au, care care aplică aplică principiile Iluminismului în sistemul penal. Funcţia justiţiei este de a proteja libertăţile individuale, legea fiind instrumentul organizat după principiul utilitarist: cât mai multă fericire posibilă, pentru cât mai mulţi oameni. Pedeapsa ar avea scopul de a provoca frica de sancţiune. Cele trei principii raţionale ale pedepsei, formulate de Beccaria, stau şi astăzi la baza dreptului penal: certitudinea crimei, proporţionalitatea pedepsei cu gravitatea infracţiunii şi originea legislativă a regimului de pen penal alita itate te.. Răsp Răspun unde dere reaa pena penală lă este este asoc asocia iată tă resp respon onsa sabi bili lită tăţii ţii subiectului. Responsabilitatea exprimă actul de angajare a individului în procesul procesul interacţiunii interacţiunii sociale, sociale, prin asumarea asumarea consecinţelor consecinţelor faptelor faptelor sale. Răspunderea este obligaţia exterioară sau sancţiunea impusă. Resp Respon onsa sabi bilit litat atea ea unei unei cond condui uite te pres presup upun unee un aspe aspect ct intelectiv şi unul volitiv. Aspectul intelectiv presupune capacitatea individului de a înţelege pericolul faptei comise şi urmările ei, iar aspectul volitiv exprimă capacitatea individului de a voi comiterea faptelor în vederea unor scopuri. În absenţa acestor două elemente ne aflăm în prezenţa iresponsabilităţii penale, care poate fi stabilită în urma urma expe expert rtiz izei ei medi medico co-p -psi sihi hiat atri rice ce care care treb trebuie uie să stab stabil ilea easc scăă discernământul. În teoria şi practica penală, caracterul infracţional al unei fapte (Cod Penal, art. 17, al.1) include în mod cumulativ trei componente: 1. Incriminarea - fapta să fie prevăzută de legea penală; 2. Vinovăţia - fapta să fie comisă cu vinovăţie; 3. Pericolul social - fapta să prezinte pericol social. Lipsa oricăreia dintre aceste trei componente conduce, pe cale de consecinţă, la excluderea caracterului penal al faptei. Prin degrevare de la acest principiu există situaţii care pot conduce la delicte şi pedepse.
31
înlăturarea caracterului penal al faptei (excluzând implicit infracţiunea şi răsp răspun unde dere reaa pena penală lă): ): legi legitim timaa apăr apărar are, e, star starea ea de nece necesi sita tate te,, cons constr trâânger ngerea ea fizi fizică că şi mora morală lă,, cazu cazull fort fortui uit, t, beţi beţiaa comp comple letă tă invo involu lunt ntar ară, ă, eroa eroare reaa de fapt fapt,, ires irespo pons nsab abil ilita itate teaa şi mino minori rita tate teaa făptuitorului (art. 44-45 Cod Penal). Aşadar, iresponsabilitatea şi minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei. Dacă vârsta majoratului civil este, pentru majoritatea sistemelor legislative europene, fixată la 18 ani, cea a majoratului penal este sensibil coborâtă, variind între 16 şi 18 ani, excepţ excepţie ie făcând făcând ţările ţările scandi scandinav navee (stabi (stabilită lită la 15 ani), ani), German Germania, ia, Austria şi Ungaria (fixată la 14 ani), Franţa şi Polonia (stabilită la 13 ani)(Cf. Banciu D., Rădulescu S.M., 2002, p. 78). Dacă în Olanda minorii sunt sancţionaţi în cadrul unui regim juridic special încă de la vârsta de 12 ani, în Belgia, vârsta responsabilităţii penale este de 18 ani (Gre (Grecu cu F., F., Rădu Rădule lesc scuu S.M. S.M.,, 2003 2003,, p.28 p.28). ). Docu Docume mente ntele le O.N. O.N.U. U. consideră ca fiind tânăr orice persoană sub 25 de ani, copil, orice persoană sub 18 ani, iar delincventul juvenil un copil sau tânăr vinovat de a fi comis un delict. Codul penal român (C.P.art.99) stabileşte trei categorii de 13 minori : - minori sub 14 ani care nu răspund pentru faptele antisociale comise întrucât în favoarea lor există o prezumţie absolută de lipsă de discernământ;
13
De remarcat faptul că maturitatea este interpretată diferit din punct de vedere sexual, juridic, social şi politic Femeia se poate căsători la 16 ani, cu dispensă la 15 ani, bărbatul după 18 ani; minorul sub 10 ani poate fi ascultat separat privind opţiunea de a rămâne cu unul dintre părinţi.; peste 14 ani poate alege locuinţa în funcţie de interesele sale; are drept la muncă de la 16 ani, peste 18 ani se bucură de toate drepturile civile.
32
- minori care au împlinit 14 ani dar nu depăşesc 16 ani , care au răspundere penală numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ; - minori care au împlinit 16 ani şi răspund penal. Vinovăţia este legată de noţiunea de discernământ, prezenţa sau absenţa acestuia putând duce la exonerarea sau sancţiunea penală. Stabilirea lipsei de discernământ se face pe baza expertizei medico medico-le -legal galee psihia psihiatric tricee într-u într-unn instit institut ut de specia specialita litate te la cerere cerereaa judecătorului, care nu este obligat să accepte concluziile expertizei; sarcina dovedirii discernământului revine acuzării. Rezultă că noţiunea de discernământ este exclusiv un concept psihiatric şi judecătoresc, deşi, în opinia noastră, el este, de fapt, psihologic. Simplu spus, discer discernăm nământ ântul ul reprez reprezint intăă capaci capacitat tatea ea persoa persoanei nei de a conştie conştienti ntiza za consecinţele acţiunilor sale într-un context axiologic, moral şi civic, adică în raport cu binele şi răul, cu permisul şi interzisul. Limitele de vârstă în care minorul este, din punct de vedere juridic, susceptibil de a avea discernământ reprezintă o convenţie, căci în realitate putem constata existenţa discernământului faptei antisociale la minori sub 14 ani, deşi prezumţia legală este cea de inexistenţă absolută a lui, după cum există situaţii de lipsă a discernământului după 16 ani, când prezumţia legală este cea a existenţei absolute a acestuia. Stabilirea discernământului se face, cu unele excepţii, post factum, a posteriori, după un anumit timp de la comiterea faptei, ceea ce relativizează precizia stabilirii acestuia, căci de multe ori, tocmai anch anchet etaa asup asupra ra mino minoru rulu luii îl face face pe aces acesta ta să conş conşti tien enti tize zeze ze consecinţele acţiunilor sale. De menţionat că lipsa de discernământ a minorului înlătură sancţiunea penală asupra lui, dar nu exclude răspunderea civilă a persoanelor care aveau minorul în supraveghere.
33
4.4. Sistemul sancţionator al minorilor Pentru minorii care au împlinit vârsta de 14 ani până în momentul comiterii faptei, pentru care se dovedeşte că au comis fapta sancţionată de lege cu discernământ, Codul Penal prevede un regim sancţionator special, compus din măsuri educative şi pedepse, ambele avân avândd regi regimu mull de sanc sancţi ţiun unii de drep dreptt pena penal. l. Aleg Aleger erea ea tipu tipulu luii de sancţiune ţine de instanţa de judecată, ce are în vedere gravitatea faptei, starea minorului (psihică, fizică, morală), condiţiile sociale ş.a. Pedeapsa se aplică „numai dacă se apreciază apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului” (Cod Pena Penal, l, art. art. 99, 99, alin alin.. fina final) l).. Pentr Pentruu mino minori ri,, pede pedeps psel ele, e, amen amenda da şi închis închisoar oarea, ea, sunt sunt reduse reduse la jumăta jumătate te în compar comparaţi aţiee cu sancţi sancţiune uneaa adultului, iar minimul sancţiunii nu poate depăşi 5 ani, cum este cazul pentru infracţiunea pentru care legea prevede detenţie pe viaţă, în cazul minorilor aplicându-se închisoare de la 5 la 20 de ani. Minorilor nu li se pot aplica pedepse complementare, iar faptele comise în timpul minoratului nu atrag după sine decăderi din drepturi. Măsurile educative sunt sancţiuni speciale pentru minori, aplicate cu scopul de a îndrepta conduita acestora, prin educare şi reeduc reeducare are.. Potriv Potrivit it legisla legislaţie ţieii române române (art. (art. 101 C.P.), C.P.), în aceast aceastăă categorie intră: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut medical-educativ. Mustrarea „con „const stăă în doje dojenir nirea ea mino minoru rulu lui, i, în arăt arătar area ea • pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i totuşi atenţia că, dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua
34
faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă” (C.P., art. 102 c). urmeaz azăă în ordin ordinea ea grav gravit ităţ ăţii ii Libertatea supravegh supravegheată eată urme • Libertatea mustrării şi constă în a lăsa minorul în libertate, sub atenta supraveghere a unei persoane desemnate de instanţa de judecată, în scopul îndreptării comportamentului. Supravegherea poate fi încredinţată părintelui sau tutorelui, dacă instanţa apreciază că aceştia îndeplinesc condiţii satisfăcătoare; instanţa decide dacă se impun anumite obligaţii, cum ar fi să nu intre în contact cu anumite persoane, să nu frecventeze anumite locuri, să presteze o muncă muncă neremu neremuner nerată ată într-o într-o instit instituţi uţiee de interes interes public public;; dacă dacă minorul se sustrage supravegherii sau nu se supune îndrumărilor, măsura poate fi revocată, dispunându-se măsura privativă de libertate a internării într-un centru de reeducare. Internar narea ea în centru centru de reeduc reeducare are14 este este dispus dispusăă pentru pentru • Inter minorii care au săvârşit fapte cu grad de pericol social ridicat, faţă de care celelalte două măsuri sunt considerate insuficiente. Măsura nu poate dura, de regulă, decât până la vârsta de 18 ani, instanţa putând prelungi internarea pe o durată maximă de 2 ani, dacă acest lucru se consideră a fi necesar. Instanţa poate dispune eliberarea minorului înainte de a deveni major dacă a trecut cel puţin un an de la data internării în centru de reeducare, dacă minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare. • Internarea într-un institut medical-educativ este o măsură pri priva vati tivă vă de libe libert rtat ate, e, simil similar arăă inte intern rnăr ării ii într într-u -unn cent centru ru de reeducare, reeducare, aplicată aplicată minorilor minorilor care, din cauza stării lor fizice fizice sau psihice, au nevoie de tratament medical şi de un regim special de 14
În anul 2004, numărul copiilor deţinuţi era de 851, din care 681 în penitenciar şi 170 în centrele de reeducare; penitenciarele pentru adulţi conţin secţii speciale pentru detenţia minorilor.
35
educaţie; dacă motivul medical al internării în institut a dispărut (prin vindecare vindecare), ), instanţa instanţa poate propune internarea internarea minorului minorului într-un centru de reeducare 15.
4.5. Evoluţia delincvenţei juvenile în România în perioada de după anul 1989 La nive nivell mond mondia ial, l, feno fenome menu null deli delinc ncve venţ nţei ei juve juveni nile le a cunoscut în ultimele decenii o creştere îngrijorătoare, atât în ceea ce priveşte rata minorilor implicaţi în activităţi delincvente, cât şi în ceea ce priveşte gravitatea faptelor comise de către aceştia. Sub acest aspect Români Româniaa se înscri înscriee în tendin tendinţa ţa genera generală. lă. La cauzal cauzalita itatea tea genera generală, lă, specifică postmodernităţii, în cazul României se adaugă elementele legate de procesele de tranziţie, de integrare europeană şi cele legate de rata rata nata natalit lităţ ăţii ii,, situ situaţ aţie ie în care care cifr cifrel elee în expr expres esie ie abso absolu lută tă ale ale delincvenţei juvenile nu mai sunt relevante. 16 Confor Conform m datelo datelorr public publicate ate de Poliţia Poliţia Română Română,, statis statistic ticaa delincvenţei juvenile după anul 1989 se prezintă astfel:
15
În anul 2005 în România funcţionau 36 de penitenciare, dintre care 2 pentru minori şi tineri, 3 centre de reeducare şi 6 spitale penitenciar. 16 Referitor la cifrele (statistici, în general) vizând dinamica infracţionalităţii, este pot potri rivi vitt să avem avem mai mai mult multee reze rezerv rve, e, căci căci moda modali lită tăţi ţile le de reco recolt ltar are, e, operaţionalizarea conceptelor, contextele etc. sunt diferite; spre exemplu, faptul că în anul curent sunt raportate cu 50% mai multe spargeri decât în anul 1960 spune ceva despre dinamica fenomenului sau despre dinamica raportării (prin accesul la telefon)?
36
Anul
Minori sub 14 ani
Minori 14-18 ani
Total minori
1989
Tineri 18 – 30 ani
Total infracţiuni
4 .0 1 0
1993
2 .2 8 1
1 4. 2 7 9
1 6 .5 6 0
1995
3 .1 6 7
1 7. 2 3 4
2 0 .4 0 1
1997
5 .3 8 8
2 2. 1 1 6
2 7 .5 0 4
1999
721
1 5. 3 9 8
1 6 .1 1 9
2002
464
1 5. 2 0 6
1 5 .6 7 0
83.502
312.204
2003
378
1 3. 5 8 3
1 3 .9 6 1
73.605
276.841
2004
410
1 4. 6 9 8
1 5 .1 0 8
65.527
231.637
2005
616
1 4. 6 3 7
1 5 .2 5 3
62.831
208.239
2006
491
1 4. 2 9 2
1 4 .7 8 3
67.238
232.659
Tabelul 1. Evoluţiei delincvenţei juvenile în perioada 1989-2006 (Sursa: Ministerul Administraţiei şi Internelor 17 ) Chiar dacă nu putem extrage concluzii evidente din aceste date, date, ceea ceea ce putem putem sesiza sesiza ca dinami dinamică că 2002-2 2002-2006 006 este este creşte creşterea rea numărului de delincvenţi minori sub 14 ani, pe un fond general de sensibilă reduce în expresie absolută a infracţionalităţii în categoria 17
Pentru anii 2002-2006 am utilizat http://www.politiaromana.ro/ statistici.htm, iar pentru anii anteriori, apud Grecu, Rădulescu, 2003; pentru spaţiile libere nu am dispus de date, sau am avut îndoieli în legătură cu corectitudinea lor, fapt ce m-a determinat să nu le includ în tabel.
37
minorilor. Pe ansamblu, statisticile şi rapoartele poliţiei vorbesc despre creşte creşterea rea proce procentu ntului lui de minori minori aflaţi aflaţi în confli conflict ct cu legea legea penală penală,, creşterea sensibilă a infracţiunilor comise de tineri prin violenţă şi agresi agresivita vitate, te, intensi intensific ficare areaa gravit gravităţi ăţiii faptel faptelor or comise comise de minori minori şi scăd scăder erea ea nive nivelu lulu luii de vârs vârstă tă la care care mino minori riii îşi îşi înce începp cari carier eraa infracţională. Potr Potriv ivit it Codu Codulu luii Pena Penal, l, sanc sancţi ţiun unil ilee şi pede pedeps psel elee sunt sunt cons consid ider erat atee „măs „măsur urii de cons constr trân ânge gere re”” şi toto totoda dată tă „mijl „mijloa oace ce de reeducare”, în scopul „prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni”, pentru reintegrarea socială a delincventului. Reeducarea delincventului în condiţii de recluziune, mai mult sau mai puţin severe, ridică probleme speciale, ştiut fiind faptul că centr centrele ele de reeduc reeducare are şi penite penitenci nciare arele le sunt sunt mai degrab degrabăă şcoli şcoli de specializare în infracţiune decât instituţii de reeducare. Din punct punct de veder vederee psihol psihologi ogicc este este cunos cunoscut cut faptul faptul că reeducarea începe în condiţii total defavorabile, datorită agresivităţii iniţiale a delincventului, care trăieşte acut frustrări, a şocului traumatic suferi suferitt de pe urma urma schimb schimbări ăriii mediul mediului ui de viaţă, viaţă, a obişnu obişnuinţ inţelo elor r cotidi cotidiene ene din condiţ condiţiile iile de libert libertate ate,, a proces proceselo elorr de redefi redefinir niree a identităţii, factori care se conjugă în nevroza de detenţie . După faza agresivă, delincventul ajunge la o anume acomodare cu sine şi cu soarta, permiţând intervenţia educativă sau/şi terapeutică. Fără a intra în detali detalii,i, vom preciz precizaa totuşi totuşi faptul faptul că interv intervenţ enţia ia educat educativă ivă este este susceptibilă de a da rezultate atunci când sunt aplicate diverse tehnici şi proced procedee ee terape terapeuti utice, ce, cum ar fi psihoterapia, menită să obţină liniştirea şi resemnarea delincventului, pe fondul căreia să se provoace restructurarea de personalitate; terapia prin realitate pleacă invers, de la dete determ rmin inar area ea şocu şoculu lui, i, prin prin acuz acuzaa dură dură,, viol violen entă tă,, fără fără nici nici un mena menaja jame ment nt a deli delinc ncve vent ntul ului ui,, pent pentru ru ca trep trepta tatt să se lase lase loc loc de speran speranţă ţă în omenes omenescul cul potenţ potenţial ial şi recons reconstru tructi ctivv al delinc delincven ventul tului; ui;
38
terapia în grup şi terapia de comportament pot contribui, în forme specifice, la reeducarea delincventului. Reeducarea sau resocializarea adolescentului sau tânărului are ca premisă implicită asumarea ideii că actul delictual se datorează deficitulu deficituluii de socializare socializare sau socializării socializării negative la care a fost expus delinc delincven ventul tul.. Etiolo Etiologia gia delinc delincven venţei ţei este este însă însă mult mult mai comple complexă. xă. Despre teoriile etiologice a comportamentelor delincvente vom vorbi în capitolul ce urmează.
39
40
II. SCENARII EPISTEMOLOGICE ASUPRA DELINCVENŢEI JUVENILE Structura temei: 1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei juvenile 2. Teorii şi modele modele etiologice în domeniul delincvenţei juvenile 2.1. Scenariul biologic al constituţiei criminogene 2.1.1. Teoriile somatotipului 2.1.2. Teoriile genetice 2.1.3. Teorii neurofiziologice 2.2. Scenarii psihologice 2.2.1. Teoriile personalităţii criminale 2.2.2. Teorii psihanalitice 2.3. Scenariul psihosocial 2.3.1. Teoriile învăţării sociale 2.3.2. Teorii ale controlului 2.4. Scenariul sociologic. Anomie, excludere, dezorganizare şi conflict social 3. Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent portretul său statistic 4. Evaluarea teoriilor privind delincvenţa juvenilă 5. Un posibil model etiologic al delincvenţei în România
41
1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei juvenile Eficienţa acţiunii profesioniste este condiţionată de înţelegerea fenome fenomenel nelor or care care consti constitui tuiee obiect obiectul ul interv intervenţ enţiei iei.. Fapte Faptele, le, privit privitee empiri empiricc şi separa separat,t, oferă oferă inform informaţi aţiii limita limitate, te, uneori uneori contra contradic dictor torii, ii, teoria fiind cea care le înglobează într-un întreg coerent, construind o imagine cuprinzătoare. În cazul particular al delincvenţei juvenile, o singură teorie nu poate poate acoper acoperii ii comple complexita xitatea tea domeni domeniului ului;; teorii teoriile le oferă oferă explic explicaţii aţii specifice unui anumit nivel de abordare, fără a epuiza posibilităţile expl explic icat ativ ive. e. Este Este nece necesa sară ră cons consid ider erar area ea teor teorii iilo lorr drep dreptt ipot ipotez ezee plauz plauzibi ibile le şi altern alternati ative ve de explor explorare are a fenome fenomenul nului, ui, aflate aflate într-o într-o posibilă completare sau complementaritate. Manifestă prin transgresarea normativităţii sociale, delincvenţa juvenilă juvenilă are o cauzalitate cauzalitateaa şi o condiţiona condiţionare re multiplă, multiplă, care impune impune analiza complementară a factorilor de natură individuală, ce ţin de personalitate, în strânsă relaţie cu cei legaţi de mediul socializant al familiei, şcolii, grupului de egali şi a factorilor ce ţin de societate în ansamblul ei. O rută multinivelară de abordare a fenomenului delincvenţional, începând cu nivelul macro-social (societate), trecând prin palierul micro-social (grup, familie) şi ajungând la unicitatea structurii individuale de personalitate, propune şi A. Walsh (1988, apud Bocancea; Neamţu, 1991), într-o schemă schemă de analiză sugestivă:
42
Societate,cultură, mediu
Subsisteme (subculturi)
Mediul familial
Caracteristici individuale
Delincvent
ANOMIE valori, norme, structură socială oportunităţi legitime
ASOCIEREA DIFERENŢIATĂ bande, presiunea prietenilor, valori şi credinţe opuse comportamentului legal CONTROL SOCIAL experienţe individuale unice din mediul familial, afectivitate, implicare, angajare PSIHOPATIE, DEPRIVARE AFECTIVA caracteristici moştenite şi dobândite CONDUITE DELINCVENTE alcoolism, consum de droguri, probleme personale, „atitudini negative”
Figura 4. Ruta cunoaşterii fenomenului delincvent După unii analişti (Ogien A., 2002), interpretările devianţei în general, general, şi a subclasei subclasei acesteia, acesteia, teoriile teoriile delincvenţei, delincvenţei, pot fi grupate grupate în două două mari mari clase, clase, teorii Teoriile le teorii cauzale cauzale şi teorii teorii comprehen comprehensive sive. Teorii
43
cauz cauzal alee iau iau act act de exis existe tenţ nţaa crim crimin inal alită ităţii ţii şi înce încear arcă că să expli explice ce etio etiolo logia gia,, pent pentru ru a cont contri ribu buii la erad eradic icar area ea ei, ei, în timp timp ce teor teoriil iilee comprehensive încearcă să descifreze motivaţiile conduitei deviante, plecând chiar de la noţiunea de infracţiune şi precizând locul pe care îl deţine deţine reacţia reacţia socială socială în definirea definirea actului delincvent. delincvent. Aşa-numitele Aşa-numitele „teorii cauzale” încearcă să identifice factorii care generează acte de tip delincvent, printr-o utilizare „lejeră” a conceptului de cauză 18, prin care se înţelege uneori factor predispozant, condiţie favorizantă, alteori motiv sau mobil al acţiunii. Alţi Alţi autori autori (Grecu (Grecu,, F., Rădule Rădulescu scu S., M., 2003), 2003), clasif clasifică ică teoriile în trei mari categorii: a) teorii care susţin că delincvenţa juvenilă este o condiţie moştenită , datorându-se unor factori cu caracter genetic-ereditar; b) b) teor teorii ii care care apre apreci ciaz azăă că deli delinc ncve venţ nţaa este este o conduită dobândită socio-cultural; c) teorii mixte, care îmbină cele două explicaţii.
18
Aristotel distinge mai multe categorii de cauze: cauze: formală (mobilul), materială (conţi (conţinut nutul) ul),, eficie eficientă ntă (agent (agentul) ul),, finală finală (scopu (scopul). l). Ştiinţ Ştiinţaa de după după Desca Descarte rtess (îndeosebi prin pozitivism) renunţă la efortul (speculativ) de a căuta aceste cauze, limitâ limitându ndu-se -se la stabil stabilire ireaa raport raporturil urilor or consta constante nte între între fenom fenomene ene,, adică adică la descoperirea legilor. Prin cauză se înţelege, la modul general, fenomenul care precede şi determină un efect. Epistemologic, cauzalitatea se exprimă într-o implicaţie, în care care antecedentul antecedentul determină secventul. Prin structura sa, o astfel de schemă schemă logică logică nu permit permitee infera inferarea rea cu certitu certitudin dinee a unei unei teze, teze, ci doar doar infirmarea ei. Atunci când este vorba de acţiuni umane, individul în acţiunea lui nu poate fi considerat doar un mijlocitor, prin care se produc efectele. Posedând grade de libertate, omul este întotdeauna cauza (eficientă) a acţiunilor sale. În rest, există condiţii, factori care predispun, motive, intenţii, scopuri. Ansamblul acest acestora ora este este desemn desemnat, at, „lejer „lejer”” spunea spuneam, m, prin concep conceptul tul de „cauză „cauză”. ”. Vom menţine această semnificaţie generală a conceptului.
44
Prima categorie ar aparţine genului de explicaţie biologică, a doua doua ar apar aparţi ţine ne atât atât genu genulu luii de expl explic icaţ aţie ie psih psihol olog ogic ică, ă, cât cât şi psihosocială şi sociologică, iar cea de-a treia ar aparţine unei explicaţii eclectice. Asumându-ne relativa acurateţe a clasificărilor cu care operăm, vom prezenta succint principalele teorii asupra etiologiei delincvenţei juv juven enil ile, e, porn pornin indd dins dinspr pree indi indivi vidd spre spre soci societ etat ate, e, în urmă următo toar area ea succesiunea a scenariilor epistemologice: teorii biologice, psihologice, psihosociale şi sociologice.
2. Teorii şi modele etiologice în domeniul delincvenţei juvenile Vreme îndelungată, cauzele comportamentului delincvent erau considerate a fi forţele supranaturale. Oamenii acţionau în moduri iraţionale pentru că erau posedaţi de „diavol” sau de „spirite rele”. Astfel de „explicaţii” mai persistă marginal în medii subculturale şi în timpurile noastre. Ignoranţa şi teama, în relaţie cu „spiritul fabulos”, expl explic icăă în part partee acea aceast stăă iner inerţie ţie.. Înce Începâ pând nd cu seco secolu lull al XIXXIX-le lea, a, dezvol dezvoltar tarea ea ştiinţ ştiinţei ei duce duce la înlocu înlocuire ireaa trepta treptată tă a supers superstiţi tiţiilor ilor cu explicaţii bazate pe faptele de observaţie.
2.1. Scenariul biologic
45
Prim Primel elee tent tentat ativ ivee de expli explica care re a cond condui uite telo lorr deli delinc ncve vente nte porni pornind nd de la faptel faptelee de observ observaţie aţie pot fi subsum subsumate ate scenar scenariul iului ui biologic, incluzând aici toate acele teorii care consideră că delincvenţa este o caracteristică înnăscută, avându-şi sursa fie într-un gen aparte de cons consti titu tuţie ţie soma somatic tică, ă, fie fie în codu codull gene geneti tic, c, fie fie în cara caract cter eris istic ticii neurofiziologice. Conform acestor teorii, caracteristicile înnăscute ale individul individului ui explică, explică, direct direct sau indirect, indirect, comportame comportamentele ntele agresive, agresive, violente şi criminogene.
2.1.1. Teoriile somatotipului Una dintre primele explicaţii pozitive ale delincvenţei a fost susţinută de către profesorul de psihiatrie italian Cesare Lombroso (1836-1909), care va formula teza criminalului înnăscut, tarat genetic, degenerat ( Omul delincvent , [1876], 1992). La originea cercetărilor sale s-a aflat descoperirea unui craniu de criminal, care prezenta în zona occipitală medie o adâncitură, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive, ceea ce i-a sugerat ipoteza atavismului; ipoteza a fost verificată prin studierea a 393 de cranii de criminali decedaţi şi a 5.907 de cranii ale unor delincvenţi în viaţă, extinzând cercetarea asupra diverselor „stigmate” la organisme inferioare, omul sălbatic, copii sau bolnavi psihic. Lombroso conchide că delincvenţii au trăsături fizice distincte, fiind purtători ai unor stigmate tipice; ei ar fi subdezvoltaţi din punct de vedere biologic, uşor de recunoscut după atribute fizice transmise ereditar: „…capacitate craniană mică, frunte teşită, sinusurile frontale foarte dezvoltate, (…) ieşire în evidenţă a liniei oblice a temporalului, simp simpli lici cita tate teaa artic articul ulaţ aţii iilo lor, r, mare mareaa gros grosim imee a oase oaselo lorr cran cranie iene ne,,
46
dezvol dezvoltar tarea ea enormă enormă a maxila maxilarel relor or şi a zigome zigomelor lor,, progna prognatis tismul mul,, oblicitatea orbitelor, pielea mai pigmentată, părul mai des şi creţ, urec urechi hi volu volumi mino noas ase… e…”” (199 (1992, 2, p.21 p.21). ). În func funcţi ţiee de numă număru rull stigmatelor, Lombroso vorbeşte de tipul de „criminalul perfect” (5-6 trăs trăsăt ătur uri) i),, sau sau de tipu tipull de „cri „crimi mina nalu lull impe imperf rfec ect” t” (3-4 (3-4 trăs trăsăt ătur urii specifice); sub trei trăsături nu am avea de-a face cu un tip criminal, ci cu predispoziţii la agresivitate şi violenţă. Trăs Trăsăt ătur uril ilee atav atavic icee ar fi spec specif ific icee dive divers rsel elor or tipu tipuri ri de delincvenţe: cel cu înclinaţii spre viol se caracterizează prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit, lungimea excesivă a bărbiei; hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor, prin ochii săi mici, îngrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele sale dese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barba rară, fruntea teşită; ucigaşul se evidenţiază prin volumu volumull mai mic al craniu craniului lui,, prin prin lungim lungimea ea maxila maxilarel relor, or, pomeţii pomeţii obrazului proeminenţi etc. În urma urma nume numero roas asel elor or criti critici ci,, Lomb Lombro roso so sfâr sfârşe şeşt ştee prin prin a considera că din totalul celor care comit delicte numai 35-40% aparţin acestei categorii de atavici, ceilalţi fiind încadraţi, după caracterul relativ înnăscut al înclinaţiilor criminale, în criminaloizi, criminali de ocazie şi criminali din pasiune (apud Ogien, 2002). În ultima etapă a cercet cercetări ărilor lor sale, sale, alătur alăturii de atavis atavism, m, crimin criminali alistul stul italia italiann adaug adaugăă epilepsia, ca „una din psihozele cele mai atavice”, „nucleu al tuturor degene degeneres rescen cenţel ţelor” or”,, factor factor cheie cheie în etiolo etiologia gia delinc delincven venţei ţei,, şi alte alte caracteristici fiziologice (insensibilitatea la durere, cicatrizarea rapidă a rănilor) şi morale (lipsa ruşinii, onoarei, remuşcării şi milei, vanitatea). În conclu concluzie zie,, confor conform m teorie teorieii lombro lombrosie siene, ne, crimin criminali alitat tatea ea reprezintă o anormalitate biologică bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică. Cu toate limitele pe care le incumbă un astfel de scenariu predestinal, cercetările lombrosiene au constituit
47
punctul de plecare al unor numeroase investigaţii cu caracter ştiinţific. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului face din Lombroso un precursor al biotipologiei. Într Într-o -o cerc cercet etar aree ulte ulteri rioa oară ră,, un alt alt medi medicc de înch închis isoa oare re,, psihiatrul britanic Charles Goring (1913), a constatat că trăsăturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente şi la necriminali, rezultând faptul că nu există diferenţe fizice esenţiale între criminali şi necriminali (cf. Goodman N, 1992). Cu toate acestea, ideea potrivit căreia criminalii constituie un biotip distinct a continuat să aibă adepţi. Unul dintre aceştia este psihi psihiatr atruu german german Ernest Ernest Kretsc Kretschme hmerr (1942) (1942),, care care consid consideră eră că în funcţie de constituţia corporală se pot distinge patru tipuri de indivizi, fiecar fiecaree categ categori oriee având având o înclin înclinaţi aţiee mai putern puternică ică spre spre comite comiterea rea anumitor specii de infracţiuni: 1) tipul picnicomorf , ce cuprinde indivizi corpolenţi, scunzi, cu faţă rotu rotund ndăă, calvi alviţi ţie, e, adese deseoori inte inteli lige genţ nţii şi expa xpansivi sivi,, se cara caract cter eriz izea ează ză prin printr tr-o -o crim crimin inal alit itat atee tard tardiv ivăă şi vicl viclea eană nă (înşelăciune, fraudă); 2) tipul leptomorf (sau astenic): defineşte persoanele înalte, slabe, cu chip chip prelun prelung, g, dotate dotate divers divers din punct punct de vedere vedere intele intelectu ctual, al, interiorizate, cu adaptare socială precară, ce se caracterizează pri print ntrr-oo crim crimin inal alit itat atee prec precoc ocee şi o tend tendin inţă ţă spre spre reci recidi divă vă;; infracţiunile comise, de regulă, sunt patrimoniale (furt, abuz de încredere); caracteri erizat zat printr printr-un -un sistem sistem osteoosteo-mus muscul cular ar tipul atletom atletomorf orf , caract 3) tipul puter puternic nic,, care care oscile oscilează ază între între sensib sensibili ilitat tatee şi brutal brutalitat itate, e, se remarc remarcă, ă, îndeo îndeoseb sebi,i, printr printr-o -o crimin criminali alitat tatee brutal brutalăă (omoru (omoruri, ri, tâlhării) şi o tendinţă de recidivă indiferent de vârstă; cuprin inde de indi indivi vizi ziii înap înapoi oiaţ aţii în plan plan psih psihic ic şi displastic, cupr 4) tipul displastic morf morfol olog ogic ic,, cel cel mai mai ades adesea ea foar foarte te slab slabi, i, cu defi defici cien enţe ţe ale ale
48
caracterel caracterelor or sexuale sexuale ori malformaţii malformaţii corporale; corporale; psiho-medi psiho-medical cal regăsim în această categorie debilii mintal şi schizofrenicii; ei comit comit de regulă regulă delict delictee sexual sexuale, e, operea operează ză neaşte neaştepta ptatt (uneor (uneorii stupid, alteori sălbatic); îşi încep cariera criminală de regulă după 18 ani şi sunt expuşi recidivei (apud Cioclei, 1999). Această ipoteză a legăturii criminalităţii de „tipul anatomic” (somato-tipul) este reluată de către medicul american William Sheldon (1949), care a descris criminalul ca fiind, mai degrabă, un mezomorf (muscu (musculos los şi atleti atletic, c, energ energic, ic, mereu mereu agitat agitat,, insens insensibi ibill şi impuls impulsiv, iv, predispus la tulburări delirante de natură paranoidă), decât ectomorf (îna (înalt lt,, slab slab şi frag fragil il,, intr intros ospe pect ctiv iv,, sens sensibi ibill şi nerv nervos os,, domi domina natt de puternice componente heboide, cu corespondent clinic în schizofrenia heboide), sau un endomorf (scund şi gras, cu tendinţă spre viaţă uşoară, sociabil şi petrecăreţ, caracterizat prin tulburări şi deprivări afective, predispus la psihoze maniaco-depresive). Propunerea lui pentru a pune capăt capăt crimei crimei era eugeni eugeniaa social socială, ă, elimin eliminare areaa celor celor care, care, confo conform rm predicţiei ştiinţifice, nu vor reuşi niciodată adaptarea la exigenţele vieţii sociale. Principiile generale ale poziţiei lui Sheldon au fost susţinute şi de cercetătorii americani S. Glueek şi E. Glueek (1934, 1950), care au examinat comparativ un eşantion de 500 de minori delincvenţi şi un eşantion similar de copii nedelincvenţi, pentru a descoperi diferenţele semnificative la nivel de personalitate. Concluzia lor a fost că, spre deos deoseb ebir iree de adol adoles esce cenţ nţii ii nede nedeli linc ncve venţi nţi,, delin delincv cven enţi ţiii sunt sunt mai mai neîncrezători, mai extrovertiţi, ambivalenţi faţă de autoritate, se tem mai mult de eşec şi de respingere, sunt mai răzbunători, ostili şi suspic suspicioş ioşi,i, manife manifestă stă mai multe multe compor comportam tament entee defens defensive ive.. Tipul Tipul anatomic, afirmă ei, nu este o cauză directă a criminalităţii. În opinia lor, lor, mezo mezomo morf rfii ii au un tip de pers person onal alit itat atee (car (carac acte teri riza zată tă prin prin extrav extravert ertire ire,, insens insensibi ibilita litate te faţă faţă de alţii, alţii, compor comportam tament ent agres agresiv, iv,
49
atitudini de ostilitate, neîncredere şi antisociabilitate) care i-ar putea împi împing ngee la acte acte crim crimin inal ale. e. Rela Relaţia ţia într întree cara caract cter erist istic icil ilee fizi fizice ce şi criminalita criminalitate te ar fi, aşadar, aşadar, una indirectă, indirectă, mediată de anumite anumite trăsături trăsături de pers person onal alit itat ate. e. Cerc Cercet etar area ea lor lor din din anii anii 1930 1930 ates atestă tă extr extrem emaa precocitate a conduitelor delincvente, 44% dintre delicvenţi comiţând fapte reprobabile înainte de vârsta de 7 ani şi 87,7% înainte de 10 ani (apud Ogien, 2002). În rezu rezuma mat, t, cerc cercet etăt ător orii ii amer americ ican anii susţ susţin in exis existe tenţ nţaa unui unui potenţial delincvent ce se constituie în prima copilărie, se întăreşte în şcoală, eşecul şcolar fiind puternic corelat cu delincvenţa. O constituţie bio-psihologică i-ar predispune la delincvenţă pe cei care au parte de o socializare primară defectuoasă. Pe această bază teoretică ei realizează „tab „tabel elee soci social alee pred predic icti tive ve”, ”, ce nu au ca item itemii soma somato toti tipu pul, l, ci cara caract cter erist istic icii de fact factur urăă psih psihol olog ogic ică. ă. Soma Somato toti tipu pull este este luat luat în cons consid ider erar aree mai mai ales ales sub sub aspe aspect ctul ul unor unor afec afecţi ţiun unii sau sau disf disfun uncţ cţii ii organice, care pot genera sentimente de inferioritate, potenţate prin dispreţul tacit sau exprimat al celor din jur, sentimente care incită la comportamente compensatorii, unele dintre ele fiind de tip delincvent. Legătura Legătura între prezenţa prezenţa deficienţei deficienţei şi delincven delincvenţă ţă s-a dovedit dovedit a fi însă slabă, factorii biologici individuali fiind mediaţi de cei sociali. Asupra tabelelor Glueek vom reveni în ultimul capitol, în contextul prezentării metodelor de predicţie a delincvenţei juvenile juvenile
2.1. 2.1.2. 2. Teor Teorii ii gen genet etic icee În categoria teoriilor constituţiei criminogene intră şi teorii de factură genetică . Justificarea unor astfel de teorii provine din faptul că genetic geneticien ienii ii au consta constatat tat că în cazul cazul delinc delincven venţilo ţilorr abater abaterile ile de la
50
cari cariot otip ipul ul norm normal al sunt sunt mai mai frec frecve vent nte. e. De aici aici şi ipot ipotez ezaa unei unei componente genetice a delincvenţei. După cum se ştie, sexul este condiţionat genetic de modelul cariotipic, cel masculin fiind 46 XY, iar cel feminin 46 XX. Una dintre anomaliile modelului cariotipic este reprezentată de formula 47 XXY, respec respectiv tiv de existe existenţa nţa suplim supliment entară ară a unui unui cromoz cromozom om X, anomal anomalie ie denumită sindromul sindromul Klinefelter Klinefelter . Subiecţii cu această anomalie sunt înalţi şi slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barba rară sau absentă, iar din punct de vedere psihic se evidenţiază prin timiditate, tendinţe spre ipohondrie şi depresie. După unele cercetări, frecvenţa anomaliei printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul populaţiei generale. Faptele comise de aceste persoane sunt dive divers rse, e, dar dar se poat poatee obse observ rvaa o tend tendin inţă ţă spre spre tema tematic ticaa sexu sexual ală: ă: homosexua homosexualitate litate,, pedofilie, pedofilie, exhibiţion exhibiţionism, ism, furt din raţiuni raţiuni fetişiste, fetişiste, voye voyeur uris ism m etc. etc. Se pare pare că exce excesu sull de crom cromoz ozom omii X are are drep dreptt consecinţă o personalitate deseori anormală psihiatric. O altă anomalie este constituită de prezenţa suplimentară a unui cromozom masculin, în formula 47 XYY (P. A. Jacobs, 1965). În acest caz, indivizii sunt înalţi, supermasculinizaţi, uneori cu o anomalie în conf confor orma maţi ţiaa urec urechi hilo lor, r, calv calviţi iţiee şi miop miopie ie.. După După unel unelee stud studii ii,, frecvenţa acestei anomalii printre criminali ar fi de 10 ori mai mare decât în populaţia generală. Se apreciază că existenţa acestei anomalii predispune spre violenţă şi omucideri, cu o înclinaţie generală spre crim crimăă mai mai evid eviden entă tă decâ decâtt în sind sindro romu mull Kline Klinefe felt lter er.. Alte Alte stud studii ii (Radcliffe S. G. şi Paul N., 1986) au dovedit că aceştia nu sunt mai agresivi decât alţii, dar că au o inteligenţă relativ mai redusă şi o anumită imaturitate emoţională; în cazul băieţilor cu această structură cromozomială s-a constatat o mai pronunţată tendinţă spre delincvenţă, dar fără prezenţa prezenţa violenţei. violenţei. Cum ambele anomalii există şi la indivizi indivizi
51
perfect integraţi, rezultă faptul că rolul lor este eventual acela de predispoziţie spre devianţă şi nu de determinare cauzală. În gene genera ral, l, cel cel mai mai bun bun indi indica cato torr al veri verifi fică cări riii ipot ipotez ezei ei caracteristicilor moştenite ale delincvenţei este analiza comparativă a conduitei copiilor adoptaţi în raport cu taţii biologici şi a gemenilor înfiaţi de familii diferite, între ei şi cu taţii lor biologici. Semnificative în acest sens sunt cercetările desfăşurate în Danemarca de către S. A. Mednick (1994), care au cuprins statisticile cu privire la adopţii pentru întreaga populaţie daneză, într-o perioadă lungă de timp, selectând 14.000 de copii adoptaţi. Cercetarea relevă existenţa unei corelaţii pozitive semnificative între infracţionalitatea tatălui biologic şi cea a fiului adoptiv, dar numai în privinţa infracţiunilor contra proprietăţii. Concluzia ar fi aceea că tendinţa spre tâlhărie, spre furt, este înnăscută, dar nu şi violenţa (apud Grecu, Rădulescu, 2003). Rezu Rezulta ltate tele le majo majori rită tăţii ţii cerc cercet etăr ăril ilor or ce rele relevă vă depe depend nden enţa ţa deli delinc ncve venţe nţeii de fact factor orul ul ered eredit itar ar au fost fost cont contes esta tate te,, fie fie dato datori rită tă nerepr nerepreze ezenta ntativi tivităţ tăţii ii eşanti eşantioan oanelo elor, r, fie datori datorită tă unor unor proced proceduri uri de prelucrare şi interpretare. Ceea ce putem accepta astăzi în urma unor astf astfel el de stud studii ii,, fără fără a excl exclud udee posi posibil bilit itat atea ea unor unor pred predis ispo pozi ziţii ţii moştenite, este concluzia moderată că factorul ereditar nu constituie un element determinant în constelaţia multiplă şi diversă a etiologiei conduitei de tip delincvent.
2.1.3. Teorii neurofiziologice Unele cercetări recente susţin existenţa, pe de o parte, a relaţiei direct directee între între nivelu nivelull crescu crescutt de testos testoster teron on (hormo (hormonn mascul masculin) in) şi agre agresi sivi vita tate te,, iar iar pe de altă altă part parte, e, rela relaţi ţiaa inve invers rsăă într întree nive nivelu lull de serotonină (neurotransmiţător) şi agresivitate (Linnoila, 1983). Nivelul
52
scăzut de metabolizant al serotoninei în fluidul cerebrospinal ar fi în legă legătur turăă cu tend tendin inţe ţele le de suic suicid id,, stări stările le depr depres esiv ive, e, alco alcool olis ism, m, impu impuls lsiv ivita itate te şi omuc omucid ider eree (Vir (Virku kunn nnen en M., M., 1989 1989,, apud apud Grec Grecu, u, Rădule Rădulescu scu,, 2003). 2003). Cumula Cumularea rea celor celor doi factor factori,i, nivel nivel crescu crescutt de test testos oste tero ronn şi scăz scăzut ut de sero seroto toni nină nă,, ar gene genera ra o reac reacţi ţiee agre agresi sivă vă incontrolabilă de către subiect. Aceste determinante psihofiziologice nu exonerează subiectul de responsabilitate, dar se pot constitui în circumstanţe atenuante pentru actul violent. O altă categorie de cercetări (Bandler, R., 1985) au pus în relaţie stările emoţionale şi sexuale cu sistemul limbic, considerat sediu sediu al vieţii vieţii emoţio emoţional nale, e, „creie „creierr emoţio emoţional nal”” (Golem (Goleman, an, 2005). 2005). Stimu Sti mular larea ea electr electrică ică a nucleu nucleului lui amigda amigdalia liann sau a hipoca hipocampu mpului lui genere generează ază,, în cazul cazul şoarec şoarecilo ilorr sau pisici pisicilor lor,, agresi agresivit vitate ate;; în cazul cazul oame oameni nilo lor, r, acel acelea eaşi şi proc proced edur urii au prod produs us senz senzaţ aţii ii de team teamăă şi agresivitate. Intervenţiile chirurgicale de extirpare a unor tumori din aces aceste te părţ părţii ale ale crei creier erul ului ui nu s-au s-au dove dovedi ditt semn semnif ific icat ativ ivee asup asupra ra violenţei pacienţilor, în unele cazuri, înregistrându-se o incapacitate a pacientului de a mai relaţiona afectiv cu semenii. În general, astăzi, cercetătorii sunt de acord asupra faptului că factorii ereditari şi cei neurofiziologici au un eventual rol de element pre predi disp spoz ozan antt pent pentru ru crim crimin inal alit itat atee şi nu unul unul cauz cauzal al,, fact factor orii ii de perso personal nalita itate te şi cei din mediul mediul social social jucând jucând un rol import important ant în promovarea sau inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice le pot avea asupra unui comportament. Analiza etiologică a delincvenţei este dominată astăzi de două orientări complementare, cea psihologică şi cea sociologică, între ele intercalându-se orientarea psihosociologică.
53
2.2. SCENARII PSIHOLOGICE Abordarea psihologică, fără a ignora influenţele condiţiilor de mediu în determinarea tendinţelor spre delincvenţă, se concentrează mai ales pe analiza analiza particularit particularităţilor ăţilor psihice, înnăscute înnăscute sau dobândite, dobândite, ale personalităţii delincvente.
2.2.1. Teoria personalităţii criminale Cele Cele mai mai vech vechii tent tentat ativ ivee de expli xplica carre psih siholog ologic icăă a delinc delincven venţei ţei atribu atribuie ie crimin criminalu alului lui o person personali alitat tatee aparte aparte.. Confor Conform m acestora (Philipe Pinel, 1801, Richard Dugdale, 1895, Henry Goddard, 1913), 1913), delinc delincven ventul tul este este un psihop psihopat, at, un „degen „degenera erat” t” mintal mintal,, sau „sociopat”, care a moştenit anumite tare psihice ce îl determină la o conduită antisocială. Chiar dacă astăzi nu se mai pune accentul pe moştenirea tarelor, tarelor, ideea „psihopatului „psihopatului”” sau a „sociopat „sociopatului” ului” continuă să rămână rămână actuală, psihologii realizând portrete tipice ale personalităţii criminale. În Masca sănătăţii mentale , Hervey Clecklei (1976) formula următoarele criterii în baza cărora se poate identifica o personalitate antisocială (apud Grecu, Rădulescu, 2003, p. 100): farmec superficial şi int intelig ligenţă emoţio ţională, ce oferă posibilitatea manipulării celorlalţi prin simulare;
54
sent sentim imen ente te lips lipsit itee de prof profun unzzime ime şi de empa empati tie, e, abse absenţ nţaa conştientizării greşelilor şi lipsa remuşcărilor, indiferenţă manifestată faţă de consecinţele negative ale faptelor comise; conduite ite impulsive, de cele mai multe ori nemotivate, acţiuni dificil de înţeles sau anticipat; inca incapa paci cita tate te de de a învăţ învăţaa din din expe experi rien enţe ţele le tre trecu cute te şi şi abse absenţ nţaa temerilor; egocentrism patologic, centrarea asupra propriului eu şi incapacitate de ataşament afectiv; atit atitud udin inii de neînc neîncre rede dere re,, nesi nesinc ncer erit itat ate, e, iresp irespon onsa sabi bili lita tate te şi rea-credinţă, relaţii sociale instabile şi de scurtă durată. Un inventar complex al trăsăturilor de personalitate care ar corespunde profilului psihopatului şi, prin extensie, al delincventului de mare periculozitate este realizat de un grup de psihiatri canadieni (K. Gray, H. Hutchinson, 1964). Conform acestora, profilul psihopatic al delincventului s-ar caracteriza prin: - neputinţa de a profita de experienţa altora; - lipsa sentimentului de responsabilitate; - imposibilitatea de a relaţiona cu semnificaţie şi de durată; - un control deficitar sau chiar absenţa controlului asupra unor impulsuri; - simţ moral puternic diminuat sau chiar absent; - imaturitate emoţională; - egocentrism puternic; - purtare pregnant antisocială şi distructivă; - lipsa de semnificaţie semnificaţie a pedepsei, pedepsei, ca element de modificare modificare a comportamentului (apud, C. Bocancea, G. Neamţu, 1999, p. 164). După cum se poate sesiza, caracteristicile atribuite criminalului în cele două teorii (şi în multe altele pe care nu le mai evidenţiem) sunt aproape identice. Să însemne aceasta faptul că delincventul are un tip
55
de personalitate aparte, diferită net de cea a nedelincventului? La această întrebare ne răspunde criminologul francez Jean Pinatel, ( La 1971), ), care care cons consid ider erăă că dife difere renţ nţaa dint dintre re société société criminogéne criminogéne, 1971 delincvent şi nedelincvent este graduală şi că orice om, în circumstanţe excepţionale poate deveni un delincvent. Ceea ce îi deosebeşte pe infractori de neinfractori este trecerea la act, ultimii rezistând tentaţie, în timp ce primii nu. Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea la act sunt în opinia lui: - egocentrismul (tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi); - labilitatea (instabilitate, fluctuaţie, improvizaţie); - agresivitatea (de la simpla afirmare a eului şi dinamism combativ până la ostilitate): - indi indife fere renţ nţaa afec fectivă tivă.. Pentru ca un subiect să treacă la act este necesar ca el să nu fie reţinut de oprobiul social care este asociat răufăcătorului. Acest proces de “autolegitimare subiectivă” este asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reţinut de ameninţarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile să împiedice executarea crimei sunt învinse prin agresivitate. În ultimă instanţă, când subiectul ajunge în situaţia de a comite o crimă, este necesar ca el să nu fie reţinu reţinutt de sentim sentiment entul ul că produc producee rău aproap aproapelu eluii său, său, atentâ atentând nd la persoana sau bunurile acestuia. Indiferenţa afectivă asigură această ultim ultimăă etap etapăă a trec trecer erii ii la act. act. Cele Cele patr patruu comp compon onen ente te nu treb trebui uiee considerate în mod individual. Numai reunirea tuturor componentelor, precu precum m şi semnif semnifica icaţia ţia corela corelaţii ţiilor lor dintre dintre aceste acestea, a, dau un caract caracter er particular personalităţii în ansamblul ei. Un studiu realizat în statul american Colorado în anul 1956 (J.J. Conger, Conger, W.C. Miller), având în vedere vedere un eşantion reprezentativ reprezentativ pentru pentru băieţii cu conduite conduite delincvente, delincvente, reliefează reliefează că până la vârsta de
56
15 ani delinc delincven venţii ţii pot fi difere diferenţi nţiaţi aţi de nonde nondelinc lincven venţi ţi atât atât prin prin interm intermedi ediul ul testel testelor or psihol psihologi ogice, ce, cât şi prin prin evalu evaluări ările le făcute făcute de profesori, în funcţie de indicatori cum ar fi: stabilitatea emoţională, impulsivitatea, suspiciunea, egocentrismul sau ostilitatea. Băieţii cu condui conduite te delinc delincve vente nte au fost fost caract caracteri erizaţ zaţii ca instab instabili ili emoţio emoţional nal,, impulsivi, suspicioşi, cu ostilitate disproporţionată în raport cu situaţia, egocentrici, anxioşi, nefericiţi şi nesatisfăcuţi de experienţa lor de viaţă. Major Majorita itate teaa cerc cercet etăt ător orilo ilorr vorb vorbes escc în cazu cazull deli delinc ncve venţ nţei ei juvenile juvenile de prezenţa prezenţa unei imaturităţi imaturităţi afective sau a uneia caracteriale. caracteriale. Imaturitatea afectivă se traduce prin inconsistenţa stărilor afective, instab instabilit ilitate ate,, indife indiferen renţă, ţă, ambiva ambivalen lenţă ţă afecti afectivă, vă, slaba slaba dezvol dezvoltar taree a emoţii emoţiilor lor şi sentim sentiment entelo elorr superi superioar oare, e, îndeos îndeosebi ebi a celor celor morale morale.. Asemănător, imaturitatea caracterială se caracterizează (cf. Răşcanu, 1994) prin: - autoc utocon ontr trol ol insu insufi fici cien ent; t; - impu impuls lsiv ivit itat atee şi agr agres esiv ivit itat ate; e; - subest subestima imarea rea greşel greşelilo ilorr şi actelo actelorr antis antisoci ociale ale comise comise;; - indole indolenţă nţă,, indi indifer ferenţ enţă, ă, dispre dispreţţ faţă faţă de muncă: muncă: - opoziţ opoziţie ie şi resp resping ingere ere a norm normelo elorr social social-ju -jurid ridice ice şi şi morale morale;; - exac exacer erba bare reaa unor unor motive motive pers person onal alee egoi egoist ste, e, a treb trebui uinţe nţelo lor r inferioare; - abse absenţ nţaa sau sau insu insufi fici cien enta ta dezv dezvol olta tare re a unor unor moti motive ve superioare, de ordin social şi a sentimentelor morale; - dori dorinţ nţaa unei unei vieţ vieţii uşoa uşoare re.. În majo majori rita tate teaa cazu cazuri rilo lor, r, afir afirmă mă psih psihol olog ogii ii,, tulb tulbur urăr ările ile caracteriale pot fi descifrate încă din copilăria timpurie, cronicizânduse ulterior şi caracterizând „copilul problemă”. În legătu legătură ră cu imatur imaturita itatea tea intele intelectu ctuală ală sau cu intelig inteligenţ enţaa delincvenţilor lucrurile nu sunt la fel de clare. Ceea C eea ce este evident este
57
faptul că printre minorii delincvenţi găsim un număr relativ mare de cazu cazuri ri ce prez prezin intă tă care carenţe nţe în dezv dezvol olta tare reaa lor lor psih psihoo-in inte tele lect ctua uală lă.. Capaci Capacităţ tăţile ile intele intelectu ctuale ale reduse reduse îi împied împiedică ică pe mulţi mulţi dintre dintre ei în anticiparea consecinţelor şi implicaţiilor acţiunilor, mai ales pe termen lung şi, în acelaşi timp, să evalueze raţional raportul dintre câştiguri şi pierderi. Totuşi, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă delincvenţii au comis delictul pentru că au o capacitate intelectuală redusă, sau au fost prinşi din această cauză, cei mai inteligenţi fiind „oameni cinstiţi”? Pe de altă parte, sunt categorii de delicte ce solicită capacităţi deosebite şi sunt comise de către persoane cu o inteligenţă superioară. Pare mai plauzibil să conchidem că nivelul mintal scăzut poate prezenta o premisă a infracţionalităţii, atunci când este asociat cu perturbări de ordin emotiv-afectiv şi cu alte elemente ce ţin de valorile şi atitudinile subiectului, respectiv cu contextul socializării. La finalu finalull acesto acestorr consid considera eraţii, ţii, se cuvine cuvine să facem facem câteva câteva obse observ rvaţ aţii. ii. În prim primul ul rând rând nu treb trebui uiee să uită uităm m că trăs trăsăt ătur uril ilee de personalitate se înscriu, ca orice altă dimensiune a umanului, pe un continuu şi numai modalitatea specifică de analiză raţională face ca acest continuu să fie secţionat în categorii distincte. În al doilea rând, biografiile criminalilor sunt întotdeauna reconstrucţii consecvente unei etiche etichetăr tării retros retrospec pectiv tive. e. Dacă Dacă Ion Creang Creangăă ar fi fost fost etiche etichetat tat ca delincvent, furtul cireşelor şi alte năzbâtii ale copilăriei sale ar fi intrat într-o schemă ce prefigurau comportamentul criminal. Şi în al treilea rând rând,, prof profil ilul ul psih psihol olog ogic ic al crim crimin inal alul ului ui igno ignoră ră cate catego gori riil ilee de infracţiuni, plecând de la premisa simplistă şi, în fond, eronată, că per perso sona nalit litat atea ea deli delinc ncve vent ntul ului ui ar fi acee aceeaş aşi. i. Pute Putem m însă însă igno ignora ra diferenţele dintre un violator înrăit şi un adolescent care fură dintr-un magazin, sau dintre un criminal în serie şi femeia părăsită care se prost prostitu itueaz ează, ă, între între înaltu înaltull demnit demnitar, ar, care care prin prin mijloa mijloace ce „subti „subtile” le” prejudiciază statul de sume imense şi un consumator de droguri, între
58
cel care conduce sub influenţa băuturilor alcoolice şi funcţionarul care prime primeşte şte mită? mită? Eviden Evidentt că întreb întrebare areaa este este doar doar retori retorică. că. Profil Profilul ul per perso sona nalit lităţ ăţii ii deli delinc ncve vent ntul ului ui este este un mode modell abstr abstrac act, t, neli nelips psit it de semnificaţie, dar numai un model, cu toate limitele asociate unei astfel de simplificări. Suntem ceea ce suntem ca rezultat al combinării factorilor moşte moşteni niţi ţi cu cei cei dobâ dobând ndiţ iţii în prim primaa copi copilă lări rie, e, sau sau mai mai târz târziu iu,, şi consolidaţi ulterior prin experienţele particulare de viaţă, în anumite condiţii ale mediului social. Iar dacă este să ne referim la un act (criminal) anume, aici intervin în discuţie şi elemente ale contextul situaţional (legate de starea subiectului, starea victimei, situaţia de fapt etc). Despre rolul factorilor din prima copilărie vorbesc, îndeosebi, teoriile psihanalitice.
2.2.2. Teoria psihanalitică asupra delincvenţei juvenile Conform teoriei psihanalitice, copilul vine pe lume ca o fiinţă pur instinctivă, guvernată de principiul plăcerii, căruia i se vor opune treptat exigenţe ale principiului realităţii , care caracterizează adaptarea soci social ală, ă, în urma urma unui unui proc proces es lent lent de repr reprim imar aree şi subl sublim imar aree a pulsiunilor. Comportamentul delincvent este determinat de prezenţa unor conflicte infrapsihice ale copilăriei; traumele acestei vârste vor avea consecinţe pe întreaga durată a vieţii. Analiz Analizele ele de orient orientare are psihan psihanali alitic ticăă atribu atribuie ie tânăr tânărulu uluii delincvent o structură nevrotică, manifestă prin conflicte intra- şi inter personale, generate de momentele constituirii supraeului şi de eşecul rezolv rezolvări ăriii comple complexul xului ui Oedip Oedip.. Carenţ Carenţele ele afecti afectivit vităţi ăţiii matern materne, e, sau absenţa identificării cu tatăl, ar genera traumatisme care reapar la
59
vârsta adolescenţei sub forma crizei de identitate, generatoare de acte impulsive şi agresive proiectate asupra celor din jur. Comportamentul delinc delincven ventt este este înţele înţeless ca produs produs al compen compensăr sării ii frustr frustrări ărilor lor şi al proiecţiei agresivităţii. Agresi Agresivita vitatea tea este, este, în opinia opinia lui Freud, Freud, o tendin tendinţă ţă psihic psihicăă înnăscută, originată în pulsiunea morţii, în Thanatos, care face un cuplu indisolubil cu pulsiunea vieţii, cu Erosul. Ea poate fi introiectată sau proiec proiectat tatăă asupra asupra obiect obiectelo elorr exter exterioa ioare, re, în raport raport cu putere putereaa supraeului. Sadismul nu este decât o proiectare externă a agresivităţii, în timp ce masochismul poate fi gândit ca orientare a pulsiunii agresive asupra propriului eu. Plecând de la concepţia originară a lui S. Freud, E. E . Erikson şi J. Lacan Lacan compl complete etează ază aceast aceastăă perspe perspecti ctivă vă cu una cultu cultural ralist istăă asupra asupra genezei personalităţii şi dependenţei sale de mediul social şi cultural. Dacă ar fi să sistematizăm teoriile susţinute de către adepţii lui Freud, am putea distinge următoarele accente explicative: - comportamentul delincvent este rezultatul evoluţiei nevrotice a personalităţii; - absenţa sublimării, a substituirii pulsiunilor inconştiente cu activităţi activităţi socialmente socialmente acceptate, acceptate, generează generează tensiuni ce pot lua forma unor conduite antisociale; - complexul oedipian, cu suprimarea simbolică a părintelui de acel acelaş aşii sex, sex, poat poatee gene genera ra un comp comple lexx de vino vinovă văţi ţie; e; dacă dacă osti ostilit litat atea ea faţă faţă de tată tată este este repr reprim imat ată, ă, agre agresi sivi vita tate teaa va fi direcţionată spre acte criminale; - ura faţă de tată ar determina determina proiecţia proiecţia acesteia asupra figurii autorităţii; - un tânăr având sentimentul culpabilităţii indus de supraeul puternic va avea o dorinţă incontrolabilă de a se autopedepsi şi
60
va căuta căuta cu obstin obstinaţie aţie satisfa satisfacer cerea ea aceste acesteii nevoi; nevoi; pedeap pedeapsa sa apare ca o justificare morală a crimei comise; - un supraeu foarte puternic dezvoltat în prima copilărie ar putea determina reprimarea pulsiunilor şi emoţiilor negative, care acumulând tensiune psihică ar exploda în acte violente în adolescenţă, ducând la conduite inexplicabile prin cruzime, deseori cu mutilarea victimelor; - un supraeu deficitar va genera incapacitatea de a de inhiba impulsurile orientate spre căutarea plăcerii, de a simţi vina sau comp compas asiu iune ne faţă faţă de ceila ceilalţi lţi,, de unde unde şi un comp compor orta tame ment nt agresiv şi antisocial; - unele manifestări delincvente pot apărea ca modalităţi de supracompensare a unor crize narcisice, resimţite ca stări de devalorizare, însingurare, nesiguranţă; - indivizii deprivaţi în prima copilărie de obiecte ale dorinţei lor ar dezvolta o reacţie compensatorie, putând deveni alcoolici pentru a-şi satisface pulsiunile orale, sau sadici, pentru a-şi compensa pulsiunile anale. La acestea, unii cercetători adaugă privarea de dragoste în copilăr copilărie, ie, corelâ corelând nd elemen elementel telee unui unui triung triunghi hi compu compuss din lipsă lipsă de afectivitate – psihopatie – violenţă, iar alţii adaugă enurezisul, ca semn al unui unui siste sistem m nerv nervos os auto autono nom m hipo hipo-r -rea eact ctiv iv,, cu ince incend ndie iere reaa sau sau plăce plăcerea rea privir privirii ii foculu focului,i, activi activitat tatee excita excitantă ntă,, cu cruzim cruzimea ea faţă faţă de animale, indicând lipsa de simpatie faţă de victime, printre indicii de diagnoză sau prognoză pentru conduita delincventă. *
61
Eval Evaluâ uânnd teor teorii iile le care care pun pun crimi rimina nali lita tate teaa pe sea seama caracteristicilor individuale, Briar şi Piliavin (1965, apud Oigen, 2002) formulează următoarele concluzii: - factor factorii ii etiol etiologi ogici ci nu nu opere operează ază nici nicioda odată tă în mod unifor uniform; m; - indi indiviz vizii ii care care posedă posedă predi predisp spoz oziţ iţii ii ident identic icee nu urme urmeaz azăă cu nece necesit sitat atee acel acelaş aşii itin itiner erar ariu iu,, adic adicăă nu devi devinn auto automa matt delincvenţi; - majo majori rita tate teaa deli delinc ncve venţ nţil ilor or adol adoles esce cenţ nţii renu renunţ nţăă la aces aceste te obişnuinţe la vârsta adultă; - o proporţie mică de delincvenţi, probaţi oficial, posedă trăsăturile psihologice care compun modelul criminalului. Expl Explic icaaţiil ţiilee psih psihaanali naliti ticce par a fi ade adecvat cvatee mai mai ales les comportam comportamentul entului ui compulsiv compulsiv al nevroticul nevroticului ui sau psihoticul psihoticului, ui, care comit delictul ca urmare a unor presiuni iraţionale irepresibile şi mai puţin situaţiei delincventului raţional şi calculat. Distincţii între diverse tipuri de criminalitate găsim la Alexander şi H. Staub (apud Mitrofan, Zdrenghea, Butoi, 1992), care realizează următoarea clasificare: - criminalitate imaginară , care transpare în vise, fantezii sau acte ratate; - criminalitatea ocazională , ce are loc în situaţii în care eul este ameninţat iminent; - criminalitate obişnuită , care cuprinde trei tipuri de criminali: criminalii organici organici, cu o personalitate ce ţine de - criminalii psihiatria clasică (bolnavi cu alterări mintale); - criminalii criminalii nevrotici nevrotici, care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente; criminalii normali normali, sănă - criminalii sănăto toşi şi din din punc punctt de vede vedere re psihic, dar care sunt taraţi din punct de vedere social.
62
Despre criminalitatea acestora din urmă, sănătoşi psihic dar taraţi din punct de vedere social, vorbesc teoriile psihosociale şi cele sociologice.
2.3. SCENARIUL PSIHOSOCIAL Teor Teorii iile le care care se însc înscri riuu în aces acestt scen scenar ariu iu pun pun în rela relaţie ţie caracteristicile biologice şi psihice ale copilului şi tânărului cu mediul în care este el socializat. Giddens (2001, p. 197) recunoaşte meritul teor teoriil iilor or biol biolog ogic icee şi psih psihol olog ogic ice, e, care care „pot „pot iden identi tifi fica ca anum anumit itee caracteristici de personalitate care, în anumite contexte de învăţare socială şi experienţă, îi predispun pe anumiţi indivizi să-şi îndrepte atenţia supra actelor delictuale”. Premisa de la care pleacă aceste teorii este este acee aceeaa că oric oricee cond condui uită tă de tip tip deli delinc ncve vent nt este este rezu rezult ltan anta ta inte intera racţ cţiu iuni niii fact factor orilo ilorr indi indivi vidu dual ali, i, biobio-ps psih ihic icii cu cei cei soci social ali, i, ai medi mediul ului ui în care care copi copilu lull creş creşte te şi se dezv dezvol oltă tă;; cara caract cter erist istic icil ilee individuale, biologice sau psihice, reprezintă doar potenţialităţi ce se pun în valoare, se actualizează, numai în anumite condiţii de mediu, datorită, în primul rând, mecanismelor specifice proceselor de învăţare socială. Dintr-o astfel de perspectivă, unii cercetători (H. J. Eysenck, B. Skinn Skinner) er) sublin subliniaz iazăă eroril erorilee educaţ educaţiei iei şi social socializă izării rii morale morale,, care care genere generează ază eşecul eşecul asimil asimilări ăriii şi intern internali alizăr zării ii normel normelor or de condui conduită. tă. Ignorarea motivaţiilor personale ale tânărului, sistemul defectuos de sanc sancţiu ţiuni ni,, inte interd rdic icţi ţiile ile seve severe re,, mode modele le nega negati tive ve etc. etc. împi împied edic icăă
63
dezvol dezvoltar tarea ea autono autonomie mieii morale morale,, întări întărind nd motiva motivaţiil ţiilee negati negative ve ale conduitelor care violează norma morală. Analiza psihologică se extinde asupra factorilor generatori de tensiuni şi conflicte, dintre care cei legaţi de familia tânărului sunt cons consid ider eraţ aţii cei cei mai mai impo import rtan anţi ţi.. Copi Copilu lull rece recept ptea ează ză ca o cuti cutiee de rezonanţă conflictele şi tensiunile intrafamiliale, dobândind tulburări psi psiho homo moto tori rii, i, comp compor orta tame menta ntale le şi sexu sexual ale. e. Care Carenţ nţel elee func funcţi ţiilo ilor r principale ale familiei (subzistenţă, protecţie, afecţiune, socializare) explică explică de ce peste peste jumăta jumătate te dintre dintre delinc delincven venţi ţi provin provin din familii familii dezorganizate. Eşecul socializării se manifestă ca un deficit al maturizării sociale şi implicit ca un deficit al dezvoltării personalităţii. G. Canepa (apu (apudd Petc Petcu, u, M., M., p.14 p.147) 7) enum enumer erăă ca trăs trăsăt ătur urii ale ale imat imatur urit ităţ ăţii ii psihosociale următoarele caracteristici: - toleranţă scăzută la frustrare; - autocontrol deficitar, impulsivitate şi agresivitate; - egocentrism; - subestimarea gravităţii actelor antisociale comise; - subdezvoltarea sentimentelor morale, a motivelor superioare de ordin social (învăţare, muncă); - evitar evitarea ea efortu efortului lui volunt voluntar, ar, dorinţ dorinţaa realiz realizări ăriii uşoare uşoare,, fără fără muncă, opoziţie faţă de normele juridice, morale etc. Cu un sens sens apro apropi piat at celu celuii de imat imatur urit itat atee psih psihos osoc ocia ială lă,, Mucchieli vorbeşte de o disocialitate a delincventului, manifestă prin divergenţa faţă de mediu social exprimată prin: - neac neacce cept ptar area ea cole colect ctiv ivul ului ui;; - falsa falsa perc percep epţi ţiee soc socia ială lă a celo celorr din din jur jur;; - lips lipsaa apro aprofu fund ndăr ării ii şi eval evaluă uări riii adec adecva vate te a cons consec ecin inţe ţelo lor r actelor comise;
64
- respingerea rolului rolului social ce i s-a acordat înainte de a deveni delincvent şi pe care i-l pretindea colectivul. Aceste caracteristici ale delincventului s-ar datora conjuncţiei trăsăturilor de personalitate cu mediul în care trăieşte şi se formează copi copilu lul. l. Avân Avândd în vede vedere re poli poliva vale lenţ nţaa deli delinc ncve venţ nţil ilor or reci recidi diviş vişti ti,, legăturile foarte strânse dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă şi corelaţiile dintre furt, agresiune, sinucidere şi toxicomanie, Maurice Cusson (1997, p. 450-451) conchide existenţa la anumiţi indivizi a unei predispoziţii spre devianţă, „o virtualitate difuză susceptibilă de a se actual actualiza iza într-u într-unn mare mare număr număr de compor comportam tament entee condam condamnat nate”, e”, manife manifestă stă prin prin transg transgres resiun iunii polimo polimorfe rfe.. Aceste Aceste predis predispoz poziţii iţii sunt sunt moşte moşteni nite te şi dobâ dobând ndit itee într într-u -unn rapo raport rt nici niciod odat atăă prec preciz izab abil, il, iar iar actualizarea acestei virtualităţi depinde de context.
2.3.1. Teoriile învăţării sociale Teorii Teoriile le învăţă învăţării rii sociale sociale a delinc delincven venţei ţei acordă acordă import importanţ anţăă deosebită socializării, considerând că un comportament delincvent se înva învaţă ţă aşa aşa cum cum se înva învaţă ţă şi comp compor orta tame ment ntul ul conf confor ormi mist st,, prin prin intermediu intermediull socializăr socializării, ii, prin interioriza interiorizarea rea modelelor, modelelor, a normelor, normelor, valorilor şi tehnicilor de comportament. 2.3.1.1. Teorii ale imitaţiei . Încă G. Tarde ( La criminalité comparée) considera delincvenţa un produs al imitaţiei rezultată din cont contac actu tull repe repeta tatt cu alţi alţi deli delinc ncve venţ nţi. i. Teor Teoria ia imit imitaţ aţie iei, i, parţ parţia iall disc discre redi dita tată tă o vrem vreme, e, este este relu reluat atăă şi actu actual aliz izat atăă de cătr cătree Albe Albert rt Bandura, care îi redă nobleţea de altădată, prin relevarea importanţei
65
agenţilor sociali ca sursă de pattern-uri de comportament. Potrivit acestuia, copilul, observându-i pe ceilalţi, codează informaţia despre comportament şi foloseşte această informaţie codată drept ghid pentru acţi acţiun unil ilee sale sale ulte ulteri rioa oare re.. Expe Experi rime ment ntel elee real realiz izat atee de Band Bandur uraa în colaborare cu Dorothea Ross şi Sheila Ross (1961) se desfăşoară pe copiii de la grădiniţă, care sunt expuşi unor modele comportamentale agre agresi sive ve sau sau nona nonagr gres esiv ive. e. Vari Varian ante tele le expe experi rime ment ntel elor or sale sale sunt sunt diferite19, dar toate converg la acelaşi rezultat: simpla expunere la model modelee agresi agresive ve amplif amplifică ică tendin tendinţel ţelee agresi agresive ve ale observ observato atorul rului. ui. Imit Imitar area ea mode modelu lulu luii depi depind ndee în bună bună măsu măsură ră de meca mecani nism smel elee de întări întărire, re, sancţi sancţiune une sau recomp recompens ensăă pentru pentru condui conduita ta agresi agresivă, vă, de mode modelu lull adec adecva vatt stat status usul ului ui sexu sexual al (ten (tendi dinţ nţaa băie băieţil ţilor or de a imita imita cond condui uita ta mode modele lelo lorr masc masculi uline ne şi a feti fetiţe ţelo lorr de a imita imita mode modele le feminine). Dacă teoria lui Bandura vine din psihologie, cea a lui Suthe Sutherla rland nd provin provinee din sociol sociologi ogie, e, concl concluzi uziile ile lor fiind fiind identi identice: ce: conduita de tip delincvent este învăţată. 19
Într-unul Într-unul dintre experimente, experimente, Bandura utilizează utilizează trei grupuri de copii, copii, primul primul expus unui model agresiv, al doilea unui model nonagresiv şi un grup de control. Copiii din grupul agresiv erau aşezaţi într-un colţ al laboratorului, având o sarcină simplă, dar cu posibilitatea urmăririi unui adult ce se comporta violent cu o păpuşă; expunerea la modelul violent dura 10 minute; grupul al doilea avea aceeaşi sarcină, dar adultul îşi făcea de lucru cu nişte jucării, ignorând păpuşa. După expunere, expunere, subiecţii erau uşor frustraţi, frustraţi, apoi introduşi pentru 20 de minute într-o cameră, cu diverse jucării, printre care şi păpuşa cu pricina. După aşteptări, copiii expuşi la modelul agresiv îl reproduceau. Experimentele se complică ulterior, copiii fiind expuşi unor modele agresive situate pe un continuum realfictiv, de la personaje reale, la expunere de film şi desene animate, confirmânduse ipoteza conform căreia există o relaţie directă între gradul de realitate al mode modelu lulu luii şi tend tendin inţa ţa subie subiect ctulu uluii de a-i a-i imita imita comp compor orta tame ment ntul ul.. În alte alte experimente sunt vizate consecinţele tipurilor de întăriri consecvente conduitei agresive, prin expunerea la modele agresive recompensate, respectiv la modele agresive pedepsite.
66
Teoria asocie asocieril rilor or difere diferenţi nţiale ale. Conf 2.3.1.2. Teoria Confor orm m teoriei ropuse se de Edwi Edwinn Suthe utherl rlan andd (19 (1939), 39), asocierilo asocierilorr diferenţia diferenţiale le, propu reprezentant al Şcolii de la Chicago (completată de teoria transmiterii culturale – D. Cressey), criminalitatea nu este nici înnăscută şi nici nu rezultă din dispoziţiile psihice dobândite, ci este învăţată în cursul socializării, prin interacţiune şi comunicare, aşa cum este învăţată şi respectarea legilor. Prin interacţiunea cu „alţii semnificativi”, indivizii îşi dezvoltă atitudini şi valori care îi fac mai mult sau mai puţin dispuşi să se conf confor orme meze ze norm normel elor or soci social ale. e. Atât Atât tine tineri riii cât cât şi adulţ adulţii ii se confruntă cu modele pozitive (de conformare la normă) şi cu modele negative (nonconformiste) de comportament. Ataşarea sau asocierea de grupuri care respectă legea reduce riscul unei cariere delincvente, aşa cum asocierea cu modele criminale va determina o conduită de tip delincvent. În teor teoria ia asoc asocie ieri riii dife difere renţ nţia iale le,, devi devian anţa ţa este este un rezu rezult ltat at obişnuit al prezenţei unei subculturi deviante, în care oamenii învaţă norme şi comportamente antisociale. Toţi oamenii pot învăţa valori şi norm normee care care ar pute puteaa fi numi numite te antis antisoc ocia iale le;; ceea ceea ce cont contea ează ză este este frecvenţa contactelor cu aceste valori şi norme, durata, intensitatea lor şi vârsta la care au loc aceste contacte. Copiii şi tinerii, având o mai redusă experienţă, sunt mai vulnerabili la influenţele care conduc spre un comportament delicvent. Teoria asocierii diferenţiale poate fi sintetizată în următoarele opt enunţuri: a) comportamentul criminal se învaţă; b) învăţa învăţarea rea comport comportame amentu ntului lui se realiz realizeaz eazăă în intera interacţi cţiune uneaa cu alte persoane prin intermediul comunicării; c) princi principal palul ul conţin conţinut ut al învăţă învăţării rii este rezultat rezultatul ul influe influenţe nţelor lor exercitate de către grupurile cu caracter intim şi personal;
67
d) procesul procesul de învăţare învăţare presupune presupune asimilarea tehnicilor de comitere a crimei, a direcţiilor specifice ale motivelor, impulsurilor, raţionalizărilor şi atitudinilor asociate acestui comportament; e) învăţarea presupune apropierea unor definiţii favorabile sau nefavorabile a codurilor codurilor legale; f) persoa persoana na devine devine delinc delincven ventă tă din cauza cauza expune expunerii rii excesi excesive ve la definiţii favorabile violării normelor; g) asocierile diferenţiale pot varia din punct de vedere al frecve frecvenţe nţei,i, durate duratei,i, priori priorităţ tăţii ii şi intens intensită ităţii ţii expune expunerii rii la model modelee criminale sau noncriminale; atât compor comportam tament entul ul crimin criminal, al, cât şi cel noncri noncrimin minal, al, h) atât reprezintă o expresie a aceloraşi trebuinţe şi valori generale (aceeaşi nevoie de bani îl face să fure pe hoţ, sau să muncească pe cel cinstit). Această teorie explică persistenţa criminalităţii în comunităţi speciale speciale sau în mahalale. mahalale. O dată ce subculturil subculturilee deviante deviante se dezvoltă, dezvoltă, valorile, atitudinile, normele şi comportamentele lor devin accesibile şi altora altora din comunitate. comunitate. Aceste valori şi comportame comportamente nte sunt transmise generaţiilor viitoare prin socializare, comunităţile respective devenind adevărate pepiniere pentru comportamentul criminal, generaţie după generaţie. Întărirea unor astfel de conduite, prin absenţa sancţiunilor şi recompensarea conduitelor deviante, conduce la sporirea criminalităţii (teoria reîntăririi diferenţiale ). 2.3.1.3. Teoria situaţională. O serie de cercetători consideră că analiz analizaa situaţ situaţiil iilor or oferă oferă un răspun răspunss adecva adecvatt proble problemel melor or legate legate de geneza devianţei. În această concepţie, situaţia reprezintă ansamblul circumstanţelor externe care precedă şi însoţesc comiterea unui act deviant şi care fac ca acest act să fie mai mult sau mai puţin realizabil. Cultura deviantă însuşită constituie o posibilitate care se actualizează atunci când există circumstanţe favorabile, atât în ceea ce priveşte
68
starea deviantului, cât şi a obiectului, respectiv vulnerabilitatea ţintelor (expunere, proximitate, atracţie, nesupraveghere), accesul la tehnica necesară etc. Delincvenţii procedează la o „selecţie situaţională” după care care îşi orie orient ntea ează ză acţi acţiun unea ea în fiec fiecar aree dint dintre re etap etapel elee real realiz izăr ării ii infracţiunii şi în funcţie de evenimentele care se produc. Cusson (1990, p.86) enumeră 19 măsuri utile pentru reducerea criminalităţii printr-o mai bună protejare a obiectelor care pot atrage delictul. De asemenea, sunt corelaţi şi factorii care contribuie la stimularea iniţiativei sau reuşitei delictuale (e. g. descreşterea sinuciderilor în Marea Britanie în momentul reducerii componentelor toxice ale gazului metan, sau ale reducerii monoxidului de carbon eliberat de arderile motoarelor cu combus combustie tie intern internă). ă). În acest acest sens, sens, un intere interess aparte aparte în sociol sociologi ogiaa devianţei îl prezintă mass-media („devianţa observată” în producţii de film, diverse emisiuni TV, care pot stimula imaginaţia şi imitaţia). Asupra Asupra impact impactulu uluii mass-m mass-medi ediaa asupra asupra delinc delincve venţe nţeii juven juvenile ile vom reveni.
2.3.2. Teorii ale controlului În această categorie includem acele teorii care consideră că un comportament delincvent este datorat absenţei controlului exterior şi a autocontrolului subiectului. 2.3.2.1. Teoria „rezistenţei la frustrare” (containment theory ) Frustrarea este combină perspectiva psihologică cu cea sociologică . Frustrarea definită ca fiind o „stare emoţională negativă, ce apare la privarea individului sau a grupului de drepturile cuvenite, la neîmplinirea unor aştep aşteptăr tării şi speran speranţe, ţe, ori ca efect efect al nesati nesatisfa sfacer cerii ii unor unor trebui trebuinţe nţe”” (Tucic (Tucicov, ov, B., T., 1981). 1981). Într-o Într-o accepţ accepţie ie aprop apropiat iată, ă, frustr frustrare areaa este este
69
considerată a fi starea unei persoane care „este privată de o satisfacţie legitimă şi care este înşelată în aspiraţiile sale” (Sillamy N., 1967, p. 127). Deşi nu ne propunem o discuţie asupra conceptului, trebuie să sublini subliniem em totuşi totuşi că situaţ situaţia ia care care genere generează ază frustr frustrare areaa nu trebui trebuiee înţeleasă ca fiind încălcarea unor „drepturi cuvenite” sau „privarea de o satisf satisfacţ acţie ie legitim legitimă”, ă”, ci ca percep percepţie ţie subiec subiectiv tivăă a indivi individul dului ui în legătură cu aşteptările sale. Frustrarea nu generează automat un comportament agresiv, ci determină stări de tensiuni psihice ce pot declanşa acte agresive sau pot fi inhibate. Capacitatea individului de a se adapta situaţiilor frustrante, de a nu reac reacţi ţion onaa prin prin viol violen enţă ţă,, găsi găsind nd solu soluţi ţiii alte altern rnat ativ ivee de toleranţă la compensare, a fost numită de către Marshall B. Clinard toleranţă frustrare. O toleranţă scăzută la frustrare generează comportamente agresive, violente ( teoria frustrării sociale ). Walter C. Reckless şi colegii săi (1956) s-au întrebat de ce, chia chiarr şi în zone zonele le cu crim crimin inal alit itat atee ridi ridica cată tă,, unii unii tine tineri ri nu ajun ajungg delicv delicven enţi. ţi. Răspun Răspunsul sul lor este este acela acela că în faţa faţa divers diverselo elorr frustr frustrări ări indivi indivizii zii acţion acţioneaz eazăă diferi diferit,t, în raport raport cu rezistenţa rezistenţa internă internă şi cea externă. Comportamentul criminal rezultă din lipsa unui control intern, efectuat de individ, şi din lipsa unui control extern, efectiv şi adecvat, efectuat de societate. Rezistenţa exterioară este alcătuită din grupurile socializatoare (familie, vecinătate, prieteni), care oferă posibilitatea dobând dobândiri iriii unui unui status status şi sentim sentiment entul ul identi identific ficări ăriii cu grupul grupul.. Cea interioară este matricea care asigură tânărului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii de sine în raport cu alţii, orientarea spre scopuri dezirabile şi toleranţă la frustrare. Aceste elemente pot fi cunoscute prin teste de personalitate şi de predicţie. Pentru Reckless, dezvoltarea unei imagini bune despre sine, un eu putern puternic, ic, orient orientare areaa spre spre scopur scopurii poziti pozitive, ve, simţul simţul accent accentuat uat al legăturilor de familie, orizont moral consistent, asumarea unor roluri
70
sociale semnificative, autodisciplina, toleranţa la frustrare servesc ca izolatori faţă de subcultura delicventă înconjurătoare şi ca mecanisme de protecţie în calea reacţiei la frustrare prin agresiune. Cel mai important factor tor este controlul inter tern sau autocontrolul. Reckless şi Dinitz (cf. Grecu, Rădulescu, 2003, p. 115) au util utiliz izat at pent pentru ru stud studiu iull auto autoco cont ntro rolu lulu luii tine tineri rilo lorr din din arii ariile le criminogene următorii itemi: a) „Ai vrea, vrea, probabil, probabil, să să ajungi, ajungi, cândva, cândva, la închisoare închisoare?”; ?”; b) „Dacă „Dacă descope descoperi ri că un priete prietenn te bagă bagă într-un într-un bucluc bucluc,, continui continui să mai fii prieten cu el?”; c) „Sunt adulţii, de obicei, împotriva ta?”; d) „Există „Există printre printre prietenii prietenii tăi, tăi, unii care care au încălc încălcat at legea?”; legea?”; e) „Ai încred încredere ere în tatăl tatăl tău?”; tău?”; f) „Păr „Părin inţi ţiii tăi tăi te ped pedep epse sesc sc?” ?”;; g) „Personal, crezi că eşti o persoană calmă…., normală…., dinamică ….?”. Convingerea cercetătorilor americani este că aceşti itemi pot constitui un puternic predictor al conduitelor delincvente. 2.3.2.2. 2.3.2.2. Teoria Teoria controlulu controluluii social social . Dacă Dacă Reck Reckle less ss a pus pus accent accentul ul pe factor factorii ii intern internii ai contro controlul lului, ui, Travis Travis Hirsch Hirschii (1969) (1969) construieşte propria teorie, cu accentul pe factorii externi ai controlului social. Plecând de la teoria teoria lui Durkheim a controlului controlului social, Hirschi afirmă că integrarea şi legăturile sociale puternice îi fac pe oameni să acce accept ptee norm normel elee şi valo valori rile le comu comuni nită tăţi ţiii lor lor şi să se conf confor orme meze ze acesto acestora. ra. DintrDintr-oo astfel astfel de perspe perspecti ctivă, vă, delinc delincven venţa ţa juveni juvenilă lă este este determ determina inată tă în mod mod esenţi esenţial al de eşecul eşecul sociali socializăr zării, ii, manife manifest st prin prin incapacitatea familiei, şcolii şi comunităţii de a impune conformitatea. Legăturile sociale puternice, care îi fac pe oameni să respecte normele,
71
au câteva caracteristici definitorii, care reprezintă tot atâtea forme de control social: implicăă legătu legăturil rilee putern puternice ice ale tânăru tânărului lui cu - ataşamentu ataşamentul l implic anumite persoane semnificative din comunitate şi, în primul rând, cu părinţii. Relaţia cu alţii semnificativi oneşti îi determină pe copii şi tineri tineri să ia în consid considera erare re sentim sentiment entele ele şi preocu preocupăr pările ile acesto acestora, ra, făcâ făcând nduu-i, i, după după toat toatee prob probab abil ilit ităţ ăţil ile, e, să acţi acţion onez ezee în modu moduri ri responsabile. Figurile simbol şi grupurile de referinţă se fixează în etapa copilăriei la nivelul grupului familial; în consecinţă, dacă familia este deficitară sub acest aspect (dezorganizată, fără ataşament), atunci riscul socializării ratate este mult mai mare. - anga angajamen jamentul, tul, sau invest investiţia iţia tineri tinerilor lor în constr construir uirea ea unei unei cariere sociale legale, le temperează comportamentul. Dacă investiţia este este una semnif semnifica icativ tivăă sub aspect aspectul ul durate duratei,i, energi energiei, ei, efortu eforturil rilor or depuse, atunci riscurile delincvenţei sunt minime, căci pierderile ar fi mai mari decât beneficiile. Angajamentul corespunde unei socializări anticipative, care îi proiectează pe tineri spre cariere nondelincvente 20. În absenţa angajării în proiecte de durată ce au ca scop realizarea de sine şi atingerea unui anumit statut social, tinerii au tendinţa unor conduite hedoniste, asociindu-se în grupuri pentru a trăi mai intens bucuria clipei prezente; în aceste situaţii, riscul delincvenţional este mai ridicat; 20
În anii ’60, un strigăt mobilizator al celor care susţineau schimbarea socială era “nu aveţi încredere în nimeni peste treizeci de ani”. Ideea fundamentală a acestui slogan era aceea că oamenii peste vârsta de treizeci de ani erau puternic angajaţi social, puteau avea familii, locuri de muncă sigure, poziţii sociale, ceea ce îi făceau mai puţin dispuşi să se angajeze în acţiuni în urma cărora puteau pierde totul. Situaţia lor îi condiţiona să se conformeze valorilor şi normelor sociale existente. Mult mai expus este tânărul, ale cărui angajamente sociale nu s-au consolidat, iar expunerea la risc reprezintă o tentaţie.
72
- implicarea implicarea în activităţi nedeviante şi cu oameni nedevianţi, afirma Hirschi, lasă mai puţin timp pentru comportament delincvent; - sistemele de credinţă în valori legitime împărtăşite leagă laol laolal altă tă memb membri riii comu comuni nită tăţii ţii şi le întă întăre reşt ştee rezi reziste stenţ nţaa la acţi acţiun unii deviante. Cu cât sunt mai puternice cele patru elemente, cu atât este mai puţin probabil un comportament delincvent şi reciproc, cu cât lipsesc aceste constrângeri, cu atât este mai facilă transgresarea normelor convenţionale. În cazul delincvenţilor, societatea nu reuşeşte realizarea controlului prin intermediul celor patru legături sociale menţionate. În urma urma verifi verificăr cării ii teorie teorieii prin prin interm intermedi ediul ul unei unei cercet cercetări ări asupra unui lot de 4.000 de elevi californieni, Hirschi (1969, apud Grecu, 2003, pp. 119-120) ajunge la următoarele concluzii: - tinerii profund ataşaţi de părinţi sunt mai puţin înclinaţi să comită acte delincvente; - angaja angajarea rea în acti activită vităţi ţi conve convenţi nţiona onale, le, ca ca frecve frecventa ntarea rea şcol şcolii ii şi refuzul de a chiuli sau consuma alcool sunt indicatori ai comportamentului nondelincvent; - tinerii delin lincvenţi au legătur turi slabe şi distante cu persoanele semnificative; - convi onvinngeri gerile le despr espree soci societ etaate sunt sunt simi simila lare re tine tineri rilo lor r delincvenţi şi nondelincvenţi. Cercetări ulterioare au evidenţiat inconsistenţa unor dintre presupoziţiile lui Hirschi, relevând, de pildă, faptul că prieteniile unor tineri delincvenţi pot fi mai puternice decât cele între nedelincvenţi, sau că ataşam ataşament entul ul faţă faţă de părin părinţii ţii delinc delincven venţi ţi poate poate spori spori riscul riscul delincvenţei juvenile. Dincolo de limitele posibile ale unor astfel de teorii, ceea ce este evident este faptul că lipsa autocontrolului individual, al înfrânării tentaţiilor narcisiste, ca şi diminuarea controlului societal favorizează
73
conduitele delincvente. Controlul nu este doar implicit, aşa cum am văzut la Hirschi, ci şi explicit, realizat de către societate prin instituţiile specializate în controlul social, poliţie şi justiţie. „În condiţii altminteri egale, afirmă M. Cusson (1997, p. 446), variaţia criminalităţii este invers invers propor proporţio ţional nalăă cu probab probabili ilitat tatea ea încarc încarceră erării rii”. ”. Sit Situaţ uaţia ia din România postrevoluţionară oferă dovezi evidente asupra relaţiei ce există există între între criza criza autori autorităţ tăţii, ii, cu diminu diminuare areaa contro controlul lului ui social social,, şi delincvenţa juvenilă. 2.3.2.3. Teoria neutralizării. O explicaţie pertinentă privind relaţia dintre sistemul de credinţe şi delincvenţa juvenilă formulează Gresham Sykes în colaborare cu David Matza (1961), care arată că majori majoritat tatea ea tineri tinerilor lor aflaţi aflaţi în derivă recuno recunosc sc normel normelee şi valori valorile le convenţionale, fără a se deosebi din punct de vedere moral de alţi tineri. Ei ajung să comită delicte numai atunci când sunt capabili să stăpânească tehnicile de neutralizare , ca justificări justificări subalterne. subalterne. Printre tehnicile de neutralizare autorii menţionează: otivâând acţiu cţiune neaa prin prin negarea responsabi responsabilităţi lităţiii , motiv a) negarea influenţa unor presiuni externe, a unor stări inexplicabile, împotriva propriei voinţe; b) negarea prejudiciului provocat, considerat un fleac, lipsit de importanţă pentru victimă (cei care au făcut armata ştiu că acolo nu se fură, ci „se împrumută”); c) negarea victimei (blamarea sau acuzarea ei, „îşi merită soarta”); d) condamnarea acuzatorilor (poliţişti corupţi, violenţi şi stupizi); e) apelul la loialitate (invocarea spiritului de camaraderie, a codului de onoare).
74
Invocarea tehnicilor de neutralizare constituie pentru Matza indiciul acceptării principiale a codului moral convenţional de către delincvenţi; tehnicile de neutralizare sunt posibile întrucât normele mora morale le nu acţi acţion onea ează ză ca impe impera rati tive ve cate catego gori rice ce,, ci ca unel unelee condiţionale, ce permit multe excepţii (nu e bine să omori, cu excepţia răzb război oiul ului ui sau sau legi legitim timei ei apăr apărăr ări, i, când când devi devine ne scuz scuzab abil il). ). Aces Aceste te alternative sunt învăţate în procesul socializării, alături sau împreună cu valorile convenţionale.
2.4. SCENARIUL SOCIOLOGIC. ANOMIE, DEZORGANIZARE, EXCLUDERE ŞI CONFLICT SOCIAL Abordarea sociologică completează perspectiva psihosocială, punând în dependenţă tendinţele spre delincvenţă cu mediul sociocultural mai larg în care se formează copilul şi tânărul. Din această perspectivă, delincvenţa apare ca efect al deficienţelor, conflictelor şi disfun disfuncţi cţiilor ilor sistem sistemulu uluii social social.. Plasat Plasat într-u într-unn mediu mediu defavo defavoriz rizat, at, adolescentul nu are mijloace legitime de a-şi atinge scopurile şi adoptă mijloa mijloace ce ilicit ilicite. e. Delinc Delincven venţa ţa exprim exprimăă un confli conflict ct al tânăru tânărului lui cu valo valori rile le soci societ etăţ ăţii ii în ansa ansamb mblu lull ei, ei, un prot protes estt apol apolit itic ic cont contra ra inegal inegalită ităţil ţilor or şi barier barierelo elorr social socialee din societa societatea tea adulţi adulţilor lor.. Acest Acest fenomen este amplificat de apartenenţa la subculturi care realizează o socializare negativă. 2.4.1. Teoria anomiei. J. M. Guyau este cel care introduce termenul de anomie, prin care desemna discrepanţa sau distanţa care există între o anumită normă morală sau religioasă, ca normă ideală şi norma interiorizată , sau forma în care aceasta se regăseşte în mod
75
concret concret în sistemul sistemul axiologic axiologic al unui subiect. Preluând Preluând acest concept, concept, E. Durkheim îi atribuie un înţeles uşor diferit, şi anume, acela situaţie de disfuncţie sau insuficienţă normativ-reglatorie într-o societate la un moment dat, situaţie caracteristică crizelor de creştere sau de recesiune, în care acţiunea regulatorie a grupului social nu se mai poate exercita, normele tipice care ghidează comportamentul ne mai fiind adecvate sau eficiente. Starea de derută normativă este însoţită de suspendarea temporară a funcţionalităţii normelor şi slăbirea controlului exercitat de societa societate te asupra asupra compor comportam tament entulu uluii indivi individua dual.l. Efectu Efectull situaţ situaţiei iei anomice constă în reducerea capacităţii societăţii de a mai structura un compor comportam tament ent adecva adecvat.t. Absenţ Absenţaa standa standarde rdelor lor clare clare pentru pentru a ghida ghida comp compor orta tame ment ntul ul face face ca oame oameni niii să fie fie dezo dezori rien enta taţi ţi,, anxi anxioş oşi, i, dezorg dezorgani anizar zarea ea social socialăă răsfrâ răsfrângâ ngându ndu-se -se la nivelu nivelull dezorg dezorgan aniză izării rii personalităţii. În parte, o astfel de situaţie este o caracteristică a modernităţii, bazată pe o solidaritate de tip organic, cu un grad redus de integrare socială; pe măsură ce societatea devine tot mai complexă, este tot mai dificilă menţinerea coeziunii sociale. La această caracteristică generală se adaugă şi dezorganizarea socială determinată de marile crize sau depr depres esiu iuni, ni, de proc proces esul ul de urba urbani niza zare re,, care care redu reduce ce func funcţi ţiaa de socializare şi control exercitată de comunitate şi vecinătate. Reducerea sau absenţa controlului exterior induce conduite de tip delincvent. Aspe Aspect ctul ul aces acesta ta este este cu atât atât mai mai evid eviden entt în post postmo mode dern rnit itat ate, e, caracterizată prin relaxare morală, liturghia austeră a datoriei fiind înlocuită cu elogiul drepturilor şi libertăţilor individuale, care statuează consumatorismul şi hedonismul ca forme normale de existenţă. 2.4.2. Teoria tensiunii structurale . Pe această bază teoretică, R. K. Merton (1938) reformulează şi dezvoltă teoria, arătând că devianţa se naşte dintr-o tensiune structurală, care rezultă din lipsa unei relaţii
76
de adecvare între scopurile susţinute cultural şi mijloacele oferite de societate pentru atingerea acelor scopuri. Devianţii sunt incapabili să atingă scopurile aflate sub presiunea pentru succes 21, din cauza lipsei de mijl mijloa oace ce adec adecva vate te.. Anum Anumito itorr grup grupur urii de indi indivi vizi zi li se refu refuză ză sistematic accesul către scopurile culturale recunoscute, prin diferite bariere structurale. Această situaţie duce la un sentiment de inadecvare la structurile societale. Când scopurile nu pot fi atinse prin mijloacele conformismului social, sunt alese alternative delincvente. Încălcarea norm normel elor or apar aparee astf astfel el ca un răsp răspun unss „nor „norma mal” l” al pers persoa oane neii care care acţionează în cadrul unui anumit sistem de organizare a societăţii, care îi blochează posibilităţile de utilizare a mijloacelor legale. Modalităţile de adaptare a individului la situaţia la care ia parte sunt, în opinia lui Merton, următoarele: cel mai mai răsp răspân ândi ditt mod, mod, cel cel care care asig asigur urăă - Conformitate Conformitateaa, cel stabilitatea obişnuită a societăţilor; conformistul acceptă atât scopurile culturale cât şi mijloacele instituţionalizate pentru atingerea acestor scopuri. când o pers persoa oană nă acce accept ptăă scop scopur urile ile cult cultur ural alee - Inov Inovaţ aţia ia, când standard, dar nu acceptă mijloacele consacrate social pentru atingere a acestor scopuri. - Ritualismul se referă la situaţii în care persoanele care nu acceptă sau par să nu înţeleagă scopul cultural, acţionează totuşi în 21
Poate această presiune pentru succes, în condiţiile unei mari inegalităţi a veniturilor şi a unei politici publice insensibile faţă de cei dezavantajaţi explică, în parte, faptul că Statele Unite au cea mai înaltă rată a infracţiunilor violente, (după unele statistici de nouă ori mai mare decât media ţărilor europene (A. Giddens (2001, p. 203) afirmă că în Detroit, cu o populaţie de un milion şi jumătate de locuitori, au loc mai multe crime raportate decât în întreaga Marea Britanie, cu o populaţie de 58 de milioane de locuitori; accesibilitatea armelor de foc, în opinia autorului citat, nu poate fi o explicaţie, căci în Elveţia, de pildă, armele de foc sunt foarte accesibile, dar ratele violenţei sunt extrem de mici).
77
moduri aprobate de societate (e.g., birocratul stereotipic, care este mai atent la a se asigura că toate formularele sunt completate decât la atingerea scopului acestor formulare). - Evaziu Evaziunea nea desc descri riee situ situaţ aţia ia pers persoa oane neii care care a aban abando dona natt viziunea competitivă, renunţând atât la scopurile, cât şi mijloacele aprobate cultural; „retrasul” (Giddens, 2001) este individul care se află în soci societ etat atee fără fără să fie: fie: „bol „bolna navi vi mint mintal al,, luna lunatic tici, i, pari paria, a, exila exilaţi, ţi, rătăcitori, vagabonzi, cerşetori, beţivi cronici, drogaţi etc.” (Merton, 1965, p. 186). - Rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana respinge scopurile şi mijloacele aprobate cultural şi le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace alternative (e.g., revoluţionarul sau cel care protestează pentru drepturi civile). Următorul Următorul tabel surprinde relaţia scop-mijloc scop-mijloc ca modalităţi modalităţi specifice de adaptare, redând cu + acceptarea şi cu - respingerea:
Nr. crt. 1 2 3 4 5
Moduri de ad adaptare Scopuri Mijloace Conformitate Inovaţie Ritualism Evaziune Rebeliune
+ + -
+ + -
±
±
Tabelul 2. Modalităţi de adaptare Potrivit teoriei tensiunii structurale, sursa devianţei se regăseşte în societate, în structura socială şi în cultură, mai curând decât în individ. Argumentul forte care susţine o astfel de teorie este acela că
78
devianţa este mult mai frecventă în clasa de jos, în cazul căreia căile pentru succes, acceptabile social, sunt mai puţin accesibile. 2.4.3. Teoria dezorganizării sociale. Operaţionalizând teoria lui Merton, teoreticienii şcolii de la Chicago, Clifford Shaw şi Henry Mac Mac Kay Kay (194 (1942) 2) real realiz izea ează ză o anch anchet etăă în Chic Chicag agoo şi apoi apoi în alte alte douăzeci de oraşe americane, corelând dosarele delincvenţilor minori judecaţi de tribunal cu cartierele din care provin, desenând hărţi ale criminalităţii. Rezultatele cercetării îi determină să conchidă că în marile metropole americane rata delincvenţei este mult mai ridicată decât în celelalte oraşe; comunităţile eterogene, cu grad scăzut de structurare şi coeziune, cu un control social deficitar şi ineficace se caracterizează printr-o rată ridicată a criminalităţii. Dezorganizarea socială se asociază, după unii autori (W.I.Thomas, F. Znaniecki), unei dezorganizări de personalitate. Prin urmare, locul de domiciliu este un bun indicator al destinului probabil al individului, în cartierele sărace delincvenţa prezentându-se ca o tradiţie socială, inseparabilă de viaţa comu comuni nită tăţi ţii. i. Solu Soluţi ţiaa pent pentru ru dimi diminu nuar area ea feno fenome menu nulu luii ar viza viza remodelarea mediului social. 2.4.4. Teoria excluderii sociale . De pe poziţiile fundamentale ale ale tens tensiu iuni niii stru struct ctur ural alee au fost fost elab elabor orat atee teor teorii ii ce acce accent ntue ueaz azăă dimensiunea ideologică, considerând că excluderea socială generează modele alternative de conduită, indezirabile social, care funcţionează ca mecani mecanisme sme de protec protecţie ţie social socialăă pentru pentru acele acele catego categorii rii social socialee excluse. 2.4.5. Teoria „ecologiei sociale ” elaborată de J. şi P. Blau (1982, (1982, apud apud Grecu; Grecu; Rădule Rădulescu scu,, 2003) 2003) avertiz avertizeaz eazăă asupra asupra riscul riscului ui depriv deprivări ăriii relati relative ve gener generate ate de ameste amestecar carea ea popula populaţie ţieii sărace sărace cu populaţia bogată, situaţie care se regăseşte şi în România. Proximitatea vecinătăţii dintre săraci şi bogaţi acutizează procesele de comparare
79
socială şi, consideră autorii, se constituie într-un predictor puternic al unei rate înalte de criminalitate. 2.4.6. Teoria subculturilor deviante. A. Cohen şi M. Gordon în teor teoria ia subculturilor deviante (apropiată (apropiată teoriei teoriei grupurilor de la marginea străzii - W.F. Whyte) susţin că „subcultura” apare ca reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii, cuprinzând indivizi care care au sent sentim imen entu tull că le sunt sunt bloc blocat atee căile căile de supr suprav avie ieţu ţuir iree şi ascensiune socială. De aceea, subcultura include un set de valori şi norme diferite de cele ale modelului cultural dominant, uneori chiar în opoziţ opoziţie ie cu aceste acestea. a. „Subcu „Subcultu ltura ra delinc delincven ventă, tă, afirmă afirmă crimin criminolo ologul gul american A. Cohen, îşi extrage normele proprii din cultura globală, dar le inversează sensul. Conduita delincventului este normală, în raport cu principiile sub-culturii sale, tocmai pentru că ea este anormală după normele culturii globale” (1955, p.26). Copiii mediilor populare sunt prinşi între două registre de prescripţii, cele ale valorilor dominante vehiculate în mediul şcolar şi în mijloacele de comunicare şi cele ale mediului lor înconjurător, decalajul celor două structuri normative conducându-i pe unii dintre ei, ca o reacţie funcţională, să adopte conduite deviante: „… diferite modele de socializare sunt asociate diferitelor clase sociale, iar socializarea în clasa mijlocie se arată a fi mult mai eficace pentru a-i pregăti pe copii pentru reuşita socială decât socializarea la clasele inferioare. Din acest motiv şi din altele, copiii din din clas clasel elee infe inferi rioa oare re au mai mai mult multee şans şansee să cuno cunoas ască că eşec eşecul ul şi umilinţa. Pe scurt, ei sunt antrenaţi într-un joc în care alţii sunt tipic învingători, ei fiind perdanţi, neclasaţi. Un mijloc prin care pot rezolva această problemă constă în repudierea şi retragerea din joc, în refuzul de a recunoaşte autoritatea regulilor şi în născocirea de noi jocuri cu propriile lor reguli sau criterii de statut, reguli prin care ei se pot realiz realizaa în mod satisf satisfăcă ăcător tor”” (Cohen (Cohen,, 1971, 1971, p. 134). 134). Mecani Mecanismu smull interiorizării „noilor jocuri” este cel al socializării în grup, prin care
80
subcultura se reproduce, implicând generaţii succesive de copii ce reacţionează într-un mod asemănător nevrozei, exteriorizând frustrarea şi asociindu-se în „bande” cu conduită delincventă (Banciu, 2002). Confor Conform m autori autorilor lor amintiţ amintiţi,i, există există trei trei tipuri tipuri domina dominante nte de subcultură delincventă, mai ales în rândul adolescenţilor din zonele urbane: care se bazea azează ză pe valo valori ri de tip tip - mod modelu elull delinc delincven vent t , care delincvent, tinerii încercând prin fraudă, furt, şantaj să obţină câştiguri materiale; - modelul conflictual , care are ca normă de bază violenţa, forţa sau ameninţarea cu forţa în rezolvarea oricăror probleme; - modelul evazionist sau de izolare, prin care tânărul se retrage într-un univers propriu, guvernat de senzaţiile aduse de narcotice. Aceste modele apar deseori în forme combinate, bandele de tineri22 caracterizându-se, în general, prin nonutilitarism, în sensul că tinerii participă cel mai adesea la comiterea delictelor din solidaritate şi nu nece necesa sarr din din raţi raţiun unii de câşt câştig ig,, maliţiozitate, comi comiţâ ţând nd acte acte delincvente ca o sfidare la adresa celorlalţi, negativism, versatilitate, autonomie. Reunind tineri care se confruntă cu probleme asemănătoare (sărăc (sărăcie, ie, mizeri mizerie, e, şomaj, şomaj, lipsa lipsa afecti afectivit vităţi ăţiii familia familiale) le),, bandel bandelee se structurează şi funcţionează pe baza unui consens intim al membrilor, în baza unor coduri de drepturi şi obligaţii, a unui sistem de norme şi valori opuse, în mare parte, societăţii globale. Fundam amen entu tull teor teoret etic ic al 2.4. 2.4.7. 7. Teor Teorii iile le confl conflic ictu tulu lui. i. Fund conflic conflictua tualis lismul mului ui se găseşt găseştee în teoria teoria marxis marxistă, tă, confor conform m căreia căreia societ societate ateaa este este constit constituit uităă din raport raporturi uri de domina dominaţie ţie.. Menţin Menţinere ereaa 22
Conform datelor organelor de poliţie, numai în Bucureşti există peste 200 găşti de cartier, ce cuprind în total aproximativ 1000 de membri, jumătate dintre ei fiind consumatori de droguri.
81
ordini ordiniii social socialee nu vizeaz vizeazăă atât atât asigur asigurare areaa coeziu coeziunii nii social sociale, e, cât a privi privileg legiilo iilorr celor celor ce asigur asigurăă funcţi funcţiaa de condu conducer cere. e. Normel Normelee sunt sunt mijloa mijloace ce de reprod reproduce ucere re a domina dominaţie ţiei,i, legiti legitimit mitate ateaa proven provenind ind din monopolul puterii şi din utilizarea forţei (poliţie, justiţie, armată). Întrucât controlul asupra resurselor necesare nu este repartizat în mod egal, societatea îi face pe oameni să se angajeze în comportament crim crimin inal al,, fie fie ca să obţi obţină nă ceea ceea ce ei cred cred că ar treb trebui ui să aibă aibă (muncitorul “exploatat”), fie să păstreze sau să dezvolte ceea ce au dobâ dobând ndit it (cap (capit ital alis istu tul) l).. Aces Acestt conf confli lict ct îşi are are orig origin inea ea dire direct ct în competitivitatea inerentă capitalismului, cu accentul său pe profit, şi în incapacitatea muncitorilor de a realiza venitul necesar, pentru a se putea menţine cel puţin la un nivel minimal de existenţă. De pe o astfel de poziţie încărcată ideologic, Quinney (1974, cf. Goodman, 1991) afirmă că proprietarii mijloacelor de producţie controlează sistemul legal; ei definesc ca fiind delict sau crimă orice faptă faptă ce le-ar le-ar amenin ameninţa ţa privile privilegiil giilee şi propri proprietă etăţile ţile pe care care le-au le-au acum acumul ulat at.. Din Din acea aceast stăă pers perspe pect ctiv ivă, ă, chia chiarr acel acelee crim crimee care care par par neînsemnate (e.g., jocurile de noroc, băutura, angajarea în legături sexuale ilicite) sunt considerate că ameninţă valorile muncii intense şi sobrietăţii pe care se bazează structura capitalistă. În mod mod simi simila lar, r, Spit Spitze zerr (198 (1980) 0) evid eviden enţi ţiaz azăă modu modull în care care autoritatea controlează aparatul legal pentru a condamna tot ceea ce ameninţă funcţionarea capitalismului. De pildă, el afirmă că, întrucât cei care fură ameninţă proprietatea celor bogaţi, acest comportament este definit delictual. Mai mult, capitaliştii îi definesc drept devianţi din punct de vedere social pe cei care nu vor să efectueze munca necesară pentru a face să funcţioneze maşinăria capitalistă, sau pe cei care nu arată respectul cuvenit faţă de autoritate, o cerinţă importantă în organi organizaţ zaţiile iile ierarh ierarhice ice capita capitalist liste. e. Fii Fiind nd o încălc încălcare are a regulil regulilor, or, teoreticienii conflictului se întrebă „ale cui reguli?”, ale celor elaborate
82
de către cei bogaţi, pentru a fi respectate de către cei săraci (Giddens, 2001, p. 195). În opinia lor, dreptul penal ar avea ca mandatul unic reprimarea supuşilor pentru perenitatea puterii. Din această perspectivă critică, delincvenţa apare, pe de o parte parte,, ca răspun răspunss adapta adaptativ tiv al clasel claselor or defavo defavoriz rizate ate de o societ societate ate nedreaptă, iar pe de altă parte, ca o etichetă pe care cei puternici o aplică unor conduite. Rolul etichetei va fi dezvoltat de către teoria reacţiei sociale de marcaj sau teoria etichetării. 2.4.8. 2.4.8. Teoria Teoria etichetări etichetării.i. Una Una dint dintre re teor teoriil iilee cele cele mai mai des des invocate în zilele noastre teoria reacţiei sociale de marcaj sau teoria onstru ruit ităă de cătr cătree repr reprez ezen enta taţi ţiii etichetării (labeli labeling ng theory theory), const etnometodologiei şi interacţionismului simbolic. Teza Teza prin princi cipa pală lă a teor teoret etic icie ieni nilo lorr reac reacţi ţiei ei soci social alee (Edw (Edwin in Lemert, Kai Erikson, Howard S. Becker, Erwing Goffman) este aceea că nici un comportament nu este prin el însuşi deviant sau conformist. Devianţa Devianţa reclamă reclamă o definiţie, definiţie, fiind rezultatul rezultatul unei reacţii reacţii sociale, sociale, prin care grupurile care deţin puterea elaborează şi aplică norme ce califică unele acte ca fiind deviante. În consecinţă, susţine Edwin Lemert, nu devianţa produce controlul social, ci controlul social creează devianţa. Teoria reacţiei sociale leagă, în felul acesta, modurile micro şi macro de abordare a devianţei. Definiţiile devianţei sunt realizate de către „antreprenorii morali”, iar aplicaţiile acestor definiţii au loc prin interacţiunea personală cu alţii şi joacă un rol semnificativ în dinamica identitară a individului, în construcţia şi reconstrucţia imaginii de sine. Delincventul devine delincvent pentru că este etichetat astfel, sistemul jjus ustiţ tiţie ieii crim crimina inale le prod produc ucân ândd mult mult din din ceea ceea ce inten intenţi ţion onea ează ză să core corect ctez eze. e. „Dev „Devia ianţ nţa, a, afir afirmă mă Erik Erikso sonn (196 (1967, 7, p. 296) 296),, nu este este o propr propriet ietate ate ineren inerentă tă anumit anumitor or forme forme de condui conduită: tă: e o propri proprieta etate te conferită acestor forme de către publicuri care, în mod direct sau indirect, le observă”, iar Becker întăreşte, afirmând că „devianţa nu
83
este o calitate a actului comis, ci, mai degrabă, consecinţa aplicării de către ceilalţi a unor reguli şi sancţiuni împotriva unui contravenient. Devian Deviantul tul este este un indivi individd căruia căruia i s-a aplica aplicatt aceast aceastăă etiche etichetar tare; e; conduita deviantă este o conduită pe care ceilalţi o etichetează ca atare” (Becker, 1973, p. 9). Traiectul discursului argumentativ al teoreticienilor etichetării poa poate te fi sint sintet etiz izat at astf astfel el:: deşi deşi din din când când în când când toţi toţi oame oameni niii se angajează în acte care sunt definite de societatea lor (sau grupul) ca fiind deviante, aceste acte deviante nu sunt totdeauna observate sau, dacă dacă sunt sunt observ observate ate,, ele sunt sunt consid considera erate te compor comportam tament entee greşite greşite temporare (e.g. furtul dintr-un magazin al unui tânăr dintr-o familie avută, considerat o joacă inofensivă, o expresie a nonconformismului devianţă primară primară (fap adolescent adolescentin). in). Aceasta Aceasta este numită numită devianţă (faptu tull de a încălca o normă). Ceea ce este important pentru teoria etichetării nu este actul însuşi, ci devianţa secundară , recunoaşterea oficială a acestei încălcări de către o instanţă desemnată în acest scop, adică etichetarea publi publică. că. Etichet Etichetaa altere alterează ază sentim sentiment entul ul de identi identitat tatee al perso persoane anei,i, producând o degradare de statut. Acceptarea identităţii deviante de către persoana care a comis actul poate fi considerată ca un stigmat , care schimbă în mod substanţial atât identitatea interpersonală, cât şi conştiinţa de sine a persoanei etichetate şi o conduce spre o “carieră deviantă” (Goffman, 1963). Un act de devianţă secundară poate, de asemenea, duce la o etichetare retrospectivă a identităţii trecute a unei per perso soan ane, e, pent pentru ru a o face face să se conf confor orme meze ze iden identi tită tăţii ţii prez prezen ente te deviante. Reacţia socială în faţa deviantului, generează ca efect pervers o mişc mişcar aree cent centri rifu fugă gă,, cu înde îndepă părt rtar area ea de norm normal alita itate te.. Devi Devian anţii ţii etichetaţi sau excluşi caută soluţii pentru a supravieţui şi sunt nevoiţi să frec frecve vent ntez ezee medi mediul ul marg margin inal al devi devian ant, t, în care care pres presiu iuni nile le pent pentru ru confor conformit mitate ate nu se mai exerci exercită. tă. Margin Marginali alizar zarea ea şi devian devianţa ţa sunt sunt indisociabile, astfel încât, constată Cusson (1997), suntem în prezenţa
84
unui efect pervers: reacţia socială creşte probabilitatea perpetuării unui comportament delincvent în loc să îl resoarbă. Contactul cu justiţia îl face pe tânăr să accentueze tehnicile de neutralizare folosite, să-şi reconsidere identitatea şi să se solidarizeze cu alţii aflaţi în situaţia lui. Pentru Pentru E. Goffman, Goffman, identitatea socială are două dimensiuni, cea virtuală , atribuită pe baza unor expectanţe şi una reală, care atestă adevăr adevărate atele le caract caracteri eristic sticii ale persoa persoanei nei.. O identi identitat tatee virtua virtuală lă este este întotdeauna susceptibilă să cuprindă caracteristici care să contamineze identitate reală. Orice atribut care suscită o îndoială privind adecvarea între cele două identităţi este un stigmat , care face din individ o fiinţă discreditată . Normalul şi stigmatizatul nu sunt persoane, ci puncte de vedere; nu există devianţi, ci indivizi puşi în situaţia de a purta un stigmat. Etichetarea nu este un marcaj irevocabil pentru un destin, efectele ei putând fi reversibile, dar, de cele mai multe ori, nu se întâ întâmp mplă lă astf astfel el.. Dist Distinc incţi ţiaa prop propus usăă de soci sociolo ologu gull „dra „drama matu turg rgie ieii sociale” ne face să înţelegem afirmaţia lui Cohen: „pe scurt, noi suntem cu toţii nişte contravenienţi, dar ne deosebim între noi după modelele în care se încadrează infracţiunile noastre. Aceste modele diferă după numărul diferitelor infracţiuni comise, după frecvenţa şi după combinaţiile lor, în care unele pot conduce la altele, conform unei progresii caracteristice” (Cohen, 1986, p. 59). Intrăm pe acest drum al „progresiei caracteristice” odată ce ne-am însuşit eticheta. O astfel de poziţie ne atenţionează asupra riscului etichetării în genera generall şi, cu atât atât mai mult, mult, în cazul cazul adoles adolescen cenţil ţilor, or, pentru pentru care care valorile valorile subalterne subalterne asociate asociate vârstei, vârstei, îndrăznea îndrăzneala, la, spiritul spiritul aventurii, aventurii, nonconformismul, consumul ostentativ, aprecierea bărbăţiei, curajului şi durităţii pot fi uşor etichetate ca fiind conduite delincvente. Desigur se pot aduce şi critici la adresa teoriei: unii criminali se angajează în practici criminale sau deviante chiar dacă nu sunt prinşi şi niciodată expuşi unei identităţi bazate pe devianţă secundară. Pentru unii, faptul
85
de a fi etichetat ca deviant este un stimulent puternic de a-şi schimba mai degrabă comportamentul decât de a-l continua. În final, există oameni în închisori (e.g., violatori, ucigaşi plătiţi) şi în diverse tipuri de instit instituţii uţii pentru pentru boli boli psihic psihice, e, deoare deoarece ce compor comportam tament entul ul lor este este o ameninţare pentru ei înşişi sau pentru alţii şi nu pentru că acţiunile lor au fost arbitrar definite de către cei care au autoritate ca fiind deviante.
3. Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent şi portretul său statistic Prin Prin prel preluc ucră rări ri stat statis isti tice ce ale ale date datelo lor, r, soci sociol olog ogii ii stabi stabile lesc sc caracteristici ale delincventului, luând în discuţie vârsta, genul, clasa socială, rasa etc., oferind numeroase date interesante pentru analiza şi, mai ales, pentru predicţia şi prevenţia fenomenului deviant. Nor Norma mann Good Goodma man, n, (199 (1998) 8),, având vând în anal analiz izăă mai mai ales ales criminalitatea din Statele Unice, constată că majoritatea delictelor sunt comise de tineri cuprinşi între 14 şi 24 de ani, acest grup de vârstă expl explic icân ândd mai mai mult mult de 40% 40% din din crim crimel elee viol violen ente te şi apro aproxim ximat ativ iv jum jumăt ătat atee din din toat toatee delic delicte tele le împo împotr triv ivaa prop propri riet etăţ ăţii. ii. Furt Furtur urile ile,, toxicomania, omuciderile şi sinuciderile sunt preponderente la această categorie de vârstă. După acelaşi autor, bărbaţii comit delicte împotriva proprietăţii de aproximativ patru ori mai mult decât femeile şi cam de nouă ori mai multe crime violente. Conform lui Giddens, (2001), în Marea Britanie femeile reprezintă 3% din populaţia britanică din închisori, dominante în categoria delictelor la nivelul anului 1993 fiind frauda şi falsul (22,3%) şi furtul şi comerţul cu bunuri furate (18,2%). Această situaţie este explicată prin specificul socializării, a presiunii pentru succes în raport cu genul dar şi prin specificul unor acte delictuale, care sunt lega legate te auto automa matt de gen gen (vio (violu lull este este o infr infrac acţiu ţiune ne prep prepon onde dere rent nt
86
masculină, iar prostituţia o infracţiune preponderent feminină). De asemenea, asemenea, se apreciază apreciază că agenţii care aplică legea legea sunt deseori mai şovăielnici în a eticheta femeile drept criminale decât în a eticheta bărbaţii. În ceea ceea ce prive priveşte şte clas clasaa soci social ală, ă, cea cea mare mare part partee dint dintre re delicvenţi sunt din clasa de jos, la fel şi victimele lor. Este tot atât de adevărat şi faptul că probabilitatea de a fi arestaţi şi condamnaţi e mai mare pentru oamenii din clasa de jos 23. Conform Conform lui Goodman, Goodman, rasa este implicată în infracţiun infracţiunee întrun mod copleşitor. Americanii africani sunt mult mai frecvent arestaţi decât proporţia lor din populaţie. În 1986, când aceştia constituiau 12% din populaţie, ei formau cam 28% din arestări pentru crime grave, 33% pentru crime împotriva proprietăţii şi 45% pentru crime împotriva persoanei (cf. Biroul Federal de Investigaţii al Statelor Unite, 1987). Totuşi, majoritatea criminalilor sunt albi. De asemenea, există o relaţie între clasa socială şi rasă, care afectează rata criminalităţii. Americanii africani sunt mai frecvent arestaţi decât sunt albii, dar probabilitatea de a comite delicte ale gulerelor albe este mai mică pentru americanii africani decât pentru albi. aglutinare a diverselor diverselor În final, final, de menţio menţionat nat tendin tendinţa ţa de aglutinare furt,, viol violen enţă ţă,, alco alcool olis ism, m, toxi toxico coma mani nie, e, omuc omucid ider eree şi devianţe: furt 24 sinucidere, între care există legături foarte strânse . Alături de vârstă, gen, clasă sau rasă, analizele cantitative ale fenome fenomenul nului ui delinc delincven ventt iau în calcul calcul numero numeroase ase alte alte variab variabile ile ca rezide rezidenţa nţa,, tipul tipul infrac infracţiu ţiunii nii,, catego categoria ria sociosocio-pro profes fesion ional, al, origin originea ea 23
Situaţia actuală din România este elocventă pentru a susţine această afirmaţie, numeroase fiind cazurile în care cei din clasa bogată găsesc diferite portiţe juridice de a scăpa de pedeapsă, uneori amânând succesiv procesele până la prescrierea faptei. 24 Pentru mai multe date statistice vezi A. Giddens , , 2001.
87
etnică etnică,, instru instrucţie cţie şcolar şcolară, ă, status status social social,, familie familie,, profil profil psihol psihologi ogic, c, ducând spre realizarea unui portret statistic al delincventului. Acumularea datelor statistice permit, după John Braithwaite (1989), să spunem că delincvenţă este comisă în cea mai mare parte a cazurilor de către un: - individ de sex masculin - între 15-25 de ani - celibatar - cu reşedinţa într-un oraş mare - care a cunoscut o mare mobilitate rezidenţială - are rezultate şcolare mediocre - este în relaţii bune cu delincvenţii Tinerii ar fi mai puţin angajaţi în delincvenţă dacă: - ar fi puternic ataşaţi de activităţi şcolare - ar avea aspiraţii profesionale înalte - ar fi foarte legaţi de părinţii - ar crede în respectarea legii. Având în vedere astfel de caracteristici, M. Cusson (1990, p. 71) realizează următorul portret-tip al delincventului juvenil: „Este un băiat crescut de o mamă singură destul de ocupată, care l-a răsfăţat, a cedat cedat capric capriciilo iilorr sale, sale, dar nu i-a dezvol dezvoltat tat sufici suficient ent dragos dragostea tea de muncă. Învaţă într-o şcoală profesională în care profesori fără prea multă experienţă îi facilitează mai mult eşecul şcolar. La mijlocul ciclului şcolar, el abia ştie să scrie şi să citească. Este orientat atunci spre un program minimal, în care îşi pierde timpul. Capătă obişnuinţa de a lene lenevi vi,, se iniţ iniţia iază ză în furt furt şi înce începe pe să fume fumeze ze mari mariju juan ana. a. Abandonează şcoala şi îşi caută un loc de muncă. Având ambiţii nerealiste, dispreţuieşte muncile de jos care îi sunt oferite. Mai mulţi ani supravieţuieşte de pe o zi pe alta, subzistând datorită ajutorului mamei, ajutoarelor sociale şi puţinilor bani obţinuţi ocazional. Prin furt
88
ajunge să trăiască destul de precar şi să-şi procure uneori droguri” (apud Oigen, 2002, p. 42).
4. Evaluarea teoriilor privind delincvenţa juvenilă Cons Consid ider erat atee sepa separa rat, t, fiec fiecar aree dint dintre re teor teoriil iilee enun enunţa ţate te sunt sunt susceptibile de a fi criticate pentru faptul că neglijează anumite aspecte ale realităţii, eludând anumite categorii de delicte şi actori ai acestora. Aşa procedează J. L. Siegel (1989, apud Grecu; Rădulescu, 2003, pp. 175175-17 176) 6),, care care real realiz izea ează ză o eval evalua uare re a punc puncte telo lorr fort fortee şi a celo celor r vulner vulnerabi abile le din cadrul cadrul teoriil teoriilor or sociol sociologi ogice ce asupra asupra delinc delincven venţei ţei,, apreci aprecieri eri pe care le prezentă prezentăm m sintetic sintetic în Tabelu Tabelull nr. 3. În opinia opinia noas noastr tră, ă, aces aceste te teor teorii ii nici nici nu-ş nu-şii prop propun un să prez prezin inte te o expl explic icaţ aţie ie exhaus exhaustivă tivă asupra asupra etiolog etiologiei iei posibi posibile le a delinc delincven venţei ţei.. Meritu Meritull lor pri princ ncipa ipall cons constă tă în fapt faptul ul că ne ofer oferăă o anum anumee imag imagin inee asup asupra ra fenomenului, şi nu imaginea lui absolută. Probabil cea mai potrivită atitudine în raport cu aceste teorii este cea sugerată de epistemologia lui Thomas S. Kuhn ( 1976, 1982), în conformitate cu care teoriile ştiinţifice sunt paradigme asemeni jocurilor puzzle, care care comp compun un,, cu figu figuri rine ne spec specif ific icee (con (conce cept ptee şi instrumente), o anume imagine a realităţii; alte jocuri operează cu alte figurine, pentru a reda o imagine particulară a aceleaşi lumi; diversele jocuri ne întregesc imaginea despre lume, dar nici una dintre ele nu reuşeş reuşeşte te să surpri surprindă ndă lumea lumea în ansamb ansamblul lul ei. Nu lipses lipsesc, c, desigu desigur, r, ambiţii de a surprinde în imagini holiste, lumea (delincvenţei) în întregul ei. Vom urmării în paragraful următor astfel de încercări.
89
e l i b a r e n l u v e t c n u P
e t r o f e t c n u P
) b ? e e d i t c â o c l j i ) c m ? a ă s t a n l e c v e c ? e d i n l a l i e e s c i d i f m t o o ă e c i u l i i d c n n i u t s i i ţ o c t c o a a t r ă s f n t p t i o n i ş d u s a e ă t t u s a i n v x i c e r e e d e n c t i a e i d ţ ) i a m : u ă n c a i l e p c x e e u d N n î e c t a u a c d e i r o d r e i r p c i e u a r d e m a c r t i e n i r d u o e s t e c m t a a . a f r i t i g i l ă ţ o a z t a r ă n i i l ţ p i a n ă m n i e z r d a i c i e m e v r r e i d E g c . e u r l o S e t l . a i r a r u e t e s a c t m i l e u a d l n s e i t e m ş l i e i l i i r r b a c a t S
. ă n e s a a b r ă r u a ă e f t , a e i t n l a a b n r i . u m i i i z i i r r v a c i a d n l î n ă i c s z e a r e e t i t n ă i î r t m e e i l l r r e i a i c S b . e e l l s e e a o n n e a o d o s i ţ ă r r e c a o p f r n g e n I d i e a r m e a i r e s a c e n n î i ţ j a u a g N n a
t t o s e o d . p f e e i e s a l a i r ă n m n o o e u a i c o ţ t s r a a ) r b e i r e ; l e t a ? p o e e s l ă t e c a t i c a c i ă e o n d s d i e i i t v u m l n o r a d e u d i t i e e o ţ i t a d m n o i a f p e c r e e ) d s c p u ă s ; a z m ? a u r i i e c l o c i m u i d r e n a o s ţ f i i n e ă e ţ r s i u i e f f e n l n d i o f n e i u v u d i ) t s N a e e ; s : e c ? ă c x ă c e ţ n i l a ă l a s e p r o x u u i e s p v u ă x e N m
e t a i z i i ţ n ă a t i l g r a n o i z e i m d r e c l i e i r l e a ţ n n i î e d n t e a t t i i . l ş e a n e n i l a e b m t r i a u r r c ă e d z a e e u t a l a c i v d E i r i . e l u l e t u ş a a r r ă o c e i l l p a x E
e u l e c t e . n i l e i i r r o m a t e c l i a e n f r d e n t a e i o n a u t a s n o s i î r i e ţ e p n e a t e v ţ c n i n e m i z u l e r n e p a d g i ş e c n u i i e j ţ d a ă t u i l ă n c a i ă n l p t i x l a m E n i r . î c e e a l a t a z i i e c t l n o a e s n i g i i r m ă u c i r i l t c c p u x r E t s
90
, i ţ i l u ? e e d t e t a n i i ş i u t a r d i o i n m t v o o c e c c r a d , f t e u r i n c i i t c n o a g r e j n o p l i u n i ţ m j a u a s i u a n e e s n r e a p l i e ţ t c n i m i e o i m r v c b c o e c r n i m l u i e e e r c m d t n , t i e i ş n r p e u u n ţ i t t a o s i t m i , u i s e c n n e c u p e a e m ş d a c o ) , e c a e d r e : l ) t a b ă s c n i o o ; f l i p ţ ? i x n n u e e u a i i u v ş n ţ e N o c a d r c f n i e r l o e l c i r u e c i c e o c s i a g „ l o e o l a h i s e p l e e c l e i i p ţ a i . c e i r i l i c ă ţ p ă x g o v e l n ă o î r i i u c e t o i r ă s o g e e l t n r î o l e i i n p u i c P . n ” i r e p l a ă i g ţ u n a e d r e f A i d
5. Un posibil model etiologic al delincvenţei în România Avân Avândd în vede vedere re ansa ansamb mblu lull teor teorii iilo lorr priv privin indd gene geneza za şi semnificaţia delincvenţei, putem afirma că omul, ca fiinţă bio-psihosocio-culturală, este rezultatul unei sinteze originale şi irepetabile între potenţialităţile dobândite şi achiziţiile mediului socio-cultural. Fenomenul delincvenţei juvenile este favorizat de procese ce se petrec la nivel macrosocial , cum ar fi creşterea creşterea aglomerărilor aglomerărilor urbane, urbane, mişcările masive de populaţie, multiplicarea dificultăţilor economice, instabilitatea economică, şomajul, inflaţia, diversificarea proceselor de aculturaţie, apariţia unor subculturi, disoluţia controlului comunitar tradiţional, creşterea permisivităţii şi a toleranţei sociale, decăderea moravurilor şi obiceiurilor tradiţionale, criza de autoritate. La acestea se adaugă inegalităţile uriaşe, nejustificate legal şi moral, sfidarea şi ignora ignorarea rea proble problemel melor or reale, reale, corupţ corupţia ia şi dispre dispreţul ţul guvern guvernanţ anţilo ilorr şi parlamentarilor, procesele dizarmonice şi disfuncţionale, cu aspecte de anomie şi patologie socială. La nivel mezosocial, putem aminti insuficienţele şi disfuncţiile instanţelor cu rol socializator, familie, şcoală, grup de muncă, scăderea controlului parental, dezorganizarea sau disoluţia familiei, creşterea ratei divorţialităţii şi instabilităţii cuplului familial. Şcoala, incapabilă să facă faţă multiplelor probleme care sunt lăsate pe seama ei de către ceilalţi factori demisionari, proliferează evaziunea şi abandonul şcolar, indisciplina şi mediocritatea, creşterea numărului copiilor problemă. La nivel nivel indivi individua duall regăsi regăsim m rezona rezonanţe nţe ale tuturo tuturorr acesto acestor r fenomene în structura psihică unică şi irepetabilă a fiecăruia dintre noi. Gilles Ferreol (1988, p.55) sintetizează aceşti factori în felul următor:
92
Factori Individuali Sociali
Componente - Biologică - Psih Psihol olog ogic icăă - Microgrupuri socializatoare: - Familie - Şcoală - Grup de prieteni - Cultură - Schi Schimb mbăr ării soc socia iale le
- Situa ituaţi ţiii favori voriza zant ntee
Tipuri de probleme - Tulburări senzo-motorii - Egocentrism, imaturitate afectivă
- Conflicte - Eşec şcolar - Fenomenul bandelor - Conflicte culturale sau între generaţii - Contracultură criminală - Dif Dific icul ultă tăţi ţi de inte integr grar aree soc socia ială lă - Rolul mass media - Extinderea urbanizării - Permisivitate mai mare - Alcoo lcooli lism sm - Toxicomanie
Tabelul 4. Factori implicaţi în geneza conduitelor delincvente Dan Banciu şi Sorin M. Rădulescu ( 2002, pp. 126 – 135) au încercat proiectarea şi construcţia unui model de analiză etiologică a delinc delincven venţei ţei juveni juvenile le în Români România, a, prin prin identi identific ficare area, a, select selectare areaa şi ordona ordonarea rea princi principal palelo elorr variab variabile ile explic explicati ative ve în raport raport cu locul locul şi importanţa lor în lanţul cauzal, reţinând ca dimensiuni şi variabile: a) structura şi funcţionalitatea familiei (caracterizată prin status socioeconomic, grad de coeziune, relaţii intrafamiliale, stil educativ, model de autoritate etc); b) influenţa formativă a şcolii (evidenţiată de rezultatele obţinu obţinute te în munca munca educat educativă ivă,, perfor performan manţel ţelee şcolar şcolaree ale tineri tinerilor lor,, tipuri tipurile le specif specifice ice de contro controll exerci exercitat tatee de către către
93
fact factor orii ii educ educaativi tivi,, natur aturaa şi inte intens nsit itat atea ea unor unor acte cte predelincvente comise în şcoală şi în afara ei etc.); exerci cita tate te de cătr cătree rolul social socializă izării rii profes profesion ionale ale exer c) rolul grupul profesional: efecte te exer exerci cita tate te de cătr cătree grup grupul ul de apar aparte tene nenţ nţă ă d) efec (pri (priet eten eni, i, cole colegi gi,, „gaş „gaşcă că”) ”) şi moda modalit lităţ ăţii de petr petrec ecer eree a timpului liber. Aceste variabile au fost grupate şi ierarhizate ierarhizate în funcţie de trei niveluri explicative intermediare: - nive nivelu lull situ situaţ aţie ieii soci social al-e -eco cono nomi mice ce şi cult cultur ural alee a tână tânăru rulu luii deviant şi a familiei acestuia; - nive nivelu lull de inte interd rdep epen ende denţ nţăă a disf disfun uncţ cţii iilo lorr acti activi vită tăţi ţilo lor r educative şi eşecurilor socializării; - nive nivelu lull de inten intensit sitat atee şi forma forma abat abater eril ilor or de la nor norme mele le de convieţuire socială şi a actelor de încălcare a legii de către minori şi tineri. Dintre Dintre factor factorii ii social socialii cu influe influenţe nţe crimin criminoge ogene, ne, modelu modelull evidenţiază ca fiind mai importanţi: - eşecul eşecul soci sociali alizăr zării ii sau soci sociali alizar zarea ea discor discordan dantă tă şi negat negativă ivă în în familie; - gradul scăzut de pregătire şi adaptare şcolară (eşec, abandon şcolar); - nive nivelu lull scăz scăzut ut de inte integr grar aree prof profes esio iona nală lă sau sau inte integr grar area ea profe profesio sional nalăă „negat „negativă ivă”” (absen (absentei teism, sm, indisc indiscipl iplină ină,, fluctu fluctuaţi aţiee potenţială); - absenţa unor modalităţi adecvate de petrecere a timpului liber. Rezultatele Rezultatele cercetării cercetării pot fi redate redate succint succint în următorul următorul model de analiză :
94
NIVELUL DE DEZVOLTARE SOCIAL-ECONOMICĂ ŞI CULTURALĂ – indicatori statistici şi demografici MODALITĂŢI DE PETRECERE A TIMPULUI LIBER INSTANŢE CU ROL DE SOCIALIZARE, INTEGRARE ŞI CONTROL SOCIAL - valori, norme, modele, scopuri ale diferitelor instituţii şi organizaţii SOCIALIZARE SOCIALIZARE SOCIALIZARE ÎN FAMILIE ŞCOLARĂ ÎN GRUP
MANIFESTĂRI PREDELINCVENTE PREDELINCVENTE - factori de personalitate
MANIFESTĂRI PREDELINCVENTE
COMPORTAMENT COMPORTAMENT NORMAL
DELINCVENŢĂ - ocazie - situaţie infracţională - tip de infracţiune
Figura 6. Un posibil model de analiză etiologică a delincvenţei juvenile Ca urmare, orice proiect de reducere şi control a delincvenţei juvenile trebuie să aibă ca punct de plecare înţelegerea mecanismelor soci social aliz izăr ării ii.. În cele cele ce urme urmeaz azăă vom vom anal analiz izaa aces aceste te meca mecanis nisme me,, începând cu cele din familie şi continuând cu cele din şcoală şi grupul de egali.
95
FORME FORMENEGATIVE POZITIVE DE DE SOCIALIZARE SOCIALIZARE
III. SOCIALIZARE ŞI DELINCVENŢĂ Structura temei: 1. Nevoia socială de conformitate 2. Educ Educaţ aţie ie şi soci social aliz izar aree ca mo moda dali lită tăţi ţi de impu impune nere re a conformităţii 3. Reţelele socializării şi agenţii ei
96
4. Locul socializării în ansamblul sistemului social 5. Delincvenţa din perspectiva paradigmelor socializării 5.1. Paradigma psihanalitică 5.2.Paradigma funcţionalistă 5.3. Accentele structuralismului 5.4. Paradigma interacţionistă 5.5. Modelul dramaturgic
1. Nevoia de conformitate Pentru a înţelege delincvenţa, ca abatere semnificativă de la conformitate, este necesar să înţelegem mai întâi conformitatea şi mecanismele instituirii sale. Existenţa şi funcţionarea oricărei societăţi este dependentă de consen consensul sul şi confor conformit mitate ateaa indivi indivizil zilor or şi grupur grupurilor ilor social socialee ce o compun la un anumit model normativ. Acest model normativ este compus compus dintrdintr-un un ansamb ansamblu lu ierarh ierarhiza izatt de valori valori,, norme, norme, reguli reguli şi îndatoriri, ce reglează comportamentele şi asigură stabilitatea societăţii respective. Valorile reprezintă dezirabilul comun în raport cu care se structurează normele de comportament. Normele sunt prescripţii ideale de compo comporta rtamen ment,t, care care sunt sunt resimţ resimţite ite deopot deopotriv rivăă ca obliga obligaţii ţii ale fiecărui fiecărui individ şi, în acelaşi acelaşi timp, ca resurse pentru acţiunea socială. Meni Menire reaa lor lor este este acee aceeaa de a asig asigur uraa orga organi niza zare rea, a, coez coeziu iune neaa şi solidarita solidaritatea tea grupurilor grupurilor şi instituţiilo instituţiilor, r, convieţuir convieţuirea ea şi interacţiun interacţiunea ea membrilor comunităţii. Ele generează sistemul de drepturi şi obligaţii, permit permit funcţiona funcţionarea rea organizaţi organizaţiilor ilor şi grupurilor grupurilor,, stabilesc stabilesc reguli reguli de conduită şi acţiune pentru indivizi. Unele dintre ele sunt generale, obliga obligator torii ii pentru pentru toţi toţi membri membrii,i, altele altele sunt sunt specif specifice ice,, ţinând ţinând de o anumită poziţie ierarhică.
97
Pozi Poziţi ţiaa pe care care un indi indivi vidd o ocup ocupăă într într-o -o dime dimens nsiu iune ne a sistem sistemulu uluii social social define defineşte şte statusul indivi individul dului, ui, identi identitat tatea ea lui recunoscută social printr-un set de drepturi şi îndatoriri. Exigenţele sau aşteptările celorlalţi de la un individ ce ocupă un anumit status definesc rolul social. Normele apar astfel ca obligaţii specifice rolurilor sociale ale modelului normativ. Exercitarea corectă, normală şi performantă a roluri rolurilor lor este este răsplă răsplătită tită social social cu recuno recunoaşt aştere ereaa unui unui anumi anumitt status status social. Abaterea de la modelul normativ apare ca disfuncţie şi este sancţionată social în raport cu gravitatea abaterii. Învăţa Învăţarea rea şi interi interiori orizar zarea ea roluri rolurilor lor social sociale, e, a nomelo nomelorr ce asigură consensul social, cu alte cuvinte, instituirea conformităţii este sarcina prioritară a socializării. Ce se înţelege prin socializare şi care este raportul dintre socializare şi educaţie urmează să analizăm în paragraful următor.
2. Educ Educaţ aţie ie şi soci social aliz izar aree ca moda modali lită tăţi ţi de impu impune nere re a conformităţii În literatura de specialitate accepţiunile acordate celor doi termeni, socializare şi educaţie, epui epuize zeaz azăă gama gama rapo raport rtur uril ilee de conc concor orda danţ nţăă într întree term termen eni, i, de la rapo raport rtul ul de iden identi tita tate te,, la cel cel de încr încruc uciş işar aree şi cel cel de ordo ordona nare re în ambe ambele le sens sensur uri. i. Dive Divers rsita itate teaa accepţiunilor este datorată, pe de o parte, complexităţii raporturilor existente între cele două procese sau fapte sociale, iar pe de altă parte, perspectivelor diferite din care sunt abordate cele două procese.
98
În accepţiune accepţiuneaa noastră, noastră, socializarea desemneaz desemneazăă procesul procesul pri prinn care care învă învăţă ţăm m să deve deveni nim m memb membri ri ai unei unei soci societ etăţ ăţi, i, prin prin inte interi rior oriz izar area ea norm normel elor or şi valo valori rilo lorr soci societ etăţ ăţii ii resp respec ecti tive ve şi prin prin deprin deprinder derea ea anumit anumitor or roluri roluri social socialee .25 Definită Definită astfel, astfel, socializare socializareaa începe începe o dată dată cu intrar intrarea ea indivi individul dului ui în societ societate ate şi contin continuă, uă, cu intensităţi diferite, până la ieşirea acestuia din ea. Socializarea nu se identifică nici cu procesul adaptării sociale (care presupune ajustarea trăsăturilor de personalitate şi a conduitelor la anumite situaţii de interacţiune socială), nici cu cel al integrării sociale (definit prin apartenenţa şi participarea neimpusa a individului la un set de norme şi atitud atitudini ini comune comune grupul grupului) ui).. Adapta Adaptarea rea şi integr integrare areaa social socialăă sunt sunt componente ale socializării. În alte alte accepţ accepţiun iuni,i, termen termenul ul socializare are are o cono conota taţi ţiee restrânsă la transformarea unui individ „dintr-o fiinţă asocială într-o fiinţă fiinţă social socială, ă, inculc inculcând ându-i u-i moduri moduri de gândir gândire, e, simţir simţire, e, acţion acţionare are”” (Che (Cherk rkao aoui ui,, M., M., 1996 1996,, p. 248) 248),, sens sens prin prin care care noi noi vom vom dese desemn mnaa socializarea primară , privită ca un atribut al copilăriei, având ca agenţi familia familia,, perioa perioadă dă esenţi esenţială ală în formar formarea ea eului eului nostru nostru social social.. Prin Prin socializare socializareaa primară primară copilul copilul devine devine treptat treptat o fiinţă conştientă conştientă de sine, integrată în tipul de cultură în care s-a născut, proces realizat prin interi interiori orizar zarea ea atitud atitudini inilor lor,, valori valorilor lor şi modele modelelor lor de compor comportar taree
25
Vezi şi Marshall (2003, p.532). Psihologul ieşean A. Neculau (1983, p.55) defineşte socializarea ca „un complex proces psihosociologic de interiorizare a unor norme şi modele sociale de comportament, conducând la obţinerea statutului de membru al unei colectivităţi sociale de către individ”.
99
specifice grupului sau comunităţii din care face parte 26. Acest proces presupune educaţia. Prin educaţie27 desemnăm ansamblul de măsuri aplicate mai mult sau mai puţin intenţionat şi sistematic asupra individului, în vede vedere reaa dezv dezvolt oltăr ării ii unor unor însu însuşir şirii fizi fizice ce,, mora morale le,, inte intele lect ctua uale le în conformitate cu un scop urmărit. Termenul educaţie e mai complex, presupunând pe lângă dimensiunea formativă şi pe cea informativă, iar ca finali finalitat tate, e, atât atât social socializa izarea rea indivi individul dului ui (const (constitu ituire ireaa eului eului său social28, care care să-i să-i perm permit ităă integ integra rare reaa şi adap adapta tare reaa soci social ală) ă),, cât cât şi individualizarea sau diferenţierea subiectului ca personalitate distinctă, unică şi irepetabilă (constituirea eului său individual 29). Conf Confor orm m acce accepţ pţiu iuni nilo lorr prop propus use, e, soci social aliz izar area ea vize vizeaz azăă influe influenţa nţa societ societală ală global globalăă asupra asupra indivi individul dului, ui, realiz realizată ată nu doar doar intenţionat şi explicit, ci şi difuz şi fără intenţie (influenţa pe care o are grupul de cartier sau cel de egali asupra unui tânăr, sau influenţa mijl mijloa oace celo lorr de info inform rmar aree în masă masă). ). Educ Educaţ aţia ia apar aparee conf confor orm m 26
Vezi şi definiţia termenului în Cherkaoui M., 1996, p.248. Pentru diferenţierea accep accepţiu ţiunilo nilorr sociol sociologi ogice ce de cele cele psiho psiholog logice ice,, care care pun accen accentt pe iniţia iniţiativ tivaa individului individului,, vezi şi Dicţionar de psihologie psihologie, coord. U. Şchiopu, Ed. Babel, Bucureşti, 1997, p. 647 şi următoarele la termenul sociabilitate şi Dicţionarul de psihosociologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.227 şi urm., la termenul socializare. 27 Nu dori dorim m să ne subs substi titu tuim im peda pedago gogi gilo lorr cu acea această stă defi defini niţi ţie, e, dar dar din din considerente didactice suntem constrânşi să operăm cu o anumită convenţie, asumându-ne toate limitele inevitabile unui astfel de schematism. 28 Prin eu social desemnăm acea componentă dobândită a personalităţii constituită din trăsăt trăsături uri relati relativv coeren coerente te şi stabil stabile, e, comune comune major majorită ităţii ţii membr membrilor ilor unei unei colectivităţi, exprimând ceea ce este identic între indivizii unei colectivităţi. 29 Prin eu individual , concept corelativ eului social, desemnăm acea componentă a personalit personalităţii ăţii constituită constituită din trăsăturile trăsăturile originale, originale, care îl individuali individualizeaz zeazăă pe subiect în raport cu ceilalţi membri ai colectivităţii.
100
accepţiunilor noastre ca un proces de socializare, dar, în acelaşi timp, şi ca unul de personalizare a fiinţei umane. Dacă socializare presupune abso absorţ rţia ia soci social alul ului ui la sine sine,, impl implic icân ândd în mod mod nece necesa sarr o rela relativ tivăă standa standardi rdizar zaree şi unifor uniformiz mizare are a indivi individul dului, ui, educaţ educaţia ia înseam înseamnă nă şi diferenţie diferenţiere, re, individual individualizare izare,, particulari particularizare zare.. Raportul Raportul acesta dintre social socializa izare re şi indivi individua dualiz lizare are a contur conturat at două două tipuri tipuri distin distincte cte de orientări pedagogice: - orientarea sociocentrică , care acordă prioritate socialului şi stabileşte ca finalitate a educaţiei integrarea optimă a individului în meca mecani nism smul ul soci social al,, orie orient ntar aree ce domi domină nă cult cultur uraa euro europe pean anăă din din antichitatea greacă, de la Platon şi Aristotel şi până în modernitate; este poz poziţ iţia ia spec specif ific icăă orie orient ntăr ăril ilor or func funcţi ţion onal alis iste te sau sau stru struct ctur ural al-funcţionaliste. Din această perspectivă, scopul educaţiei îl reprezintă realizarea conformităţii, determinarea acceptării şi supunerii faţă de exigenţele normative ale grupului şi societăţii în ansamblul ei; - orientarea orientarea antropocentrică , ce acordă acordă priori prioritate tate omului omului individual, scop unic şi suficient sieşi, educaţia vizând actualizarea posibilităţilor latente al copilului, pentru ca acesta să-şi poată găsi fericirea; iniţiatorul acestei orientări este considerat a fi J. J. Rousseau, cu ideea conform căreia omul este bun de la natură, dar societatea îl corupe; prin urmare, copilul trebuie să-şi consolideze natura bună, printr-o dezvoltare liberă, în absenţa constrângerilor sociale; o astfel de orientare „se refuză unor scopuri prestabilite ce ar violenta şi perverti natura copilului” (Păun, 1982, p. 80). În prelungirea unei astfel de orientări se situează reprezentanţii „şcolii active” sau ai „noii educaţii” sau abordările de tip interacţionist. Cele două orientări nu există în formă pură, fiind vorba de accente puse pe dimensiunea socială sau pe cea individuală a fiinţei umane. Majoritatea teoriilor contemporane înţeleg educaţia deopotrivă ca una dintre dintre cele cele mai import important antee mecani mecanisme sme ale social socializă izării, rii, ale
101
devenirii sociale a fiinţei umane şi, în acelaşi timp, mijlocul cel mai import important ant al actual actualiză izării rii posibi posibilită lităţil ţilor or latent latentee ale naturi naturiii umane umane individuale. În concluzie, putem spune că socializarea presupune atât ceea ce pedagogii numesc educaţie formală , cât şi ceea ce ei numesc educaţie informală sau nonformală , care în accepţiunea noastră nu este propr propriuiu-zis zis educaţ educaţie, ie, ci influe influenţă nţă social socializa izatoa toare. re. Dacă Dacă nu folosi folosim m termenul de socializare, atunci putem să vorbim de educaţie formală şi informală. Dacă introducem în discuţie termenul de socializare, atunci ceea ce numeam educaţie informală poate fi considerată influenţă socializatoare. În consonanţă cu aceste consideraţii, vom putea spune că „omul învaţă cât trăieşte”, dar dar nu că este educat cât cât trăieşte, ci că se constituie constituie într-un mediu de rezonanţă rezonanţă a influenţelor influenţelor socializatoare socializatoare întreaga viaţă. Între acţiunea educativă şi influenţele socializatoare diverse pot exista şi disonanţe sau chiar conflicte, intenţiile urmărite prin educaţie educaţie fiind prejudiciate prejudiciate de presiuni presiuni contrare, ce vin din partea diverselor medii cu care subiectul intră în contact. Cu toate acestea, putem spune că scopul socializării, acela de integrare a individului în colectivitate, este atins prin educaţie. Cu cât educaţia este mai eficace, cu atât individul este mai bine integrat în univer universul sul valori valoricc al spaţiu spaţiului lui social social în care care trăieş trăieşte. te. Inefic Ineficaci acitat tatea ea educaţiei, artificialitatea acesteia, generează dificultăţi de adaptare şi integrare socială, insatisfacţie personală şi expunere la riscul ratării soci social ale. e. Oric Oricum um am priv privii lucr lucrur urile ile,, prin prin pris prisma ma oric oricăr ărei ei teor teorii ii etiolo etiologic gice, e, delinc delincven venţa ţa juveni juvenilă lă este este expres expresia ia eşecul eşecului ui educaţ educaţiei iei şi socializării de a impune copilului şi tânărului modelele dezirabile de comportament, adică, de a determina conformitatea; se poate vorbi apoi apoi despre despre cauza cauza sau cauzel cauzelee acestu acestuii eşec, eşec, despre despre caract caracteri eristic sticile ile ereditare şi cele dobândite din diverse medii şi experienţe de viaţă.
102
3. Reţelele socializării şi agenţii ei Nişele existenţiale în raport cu care omul modern realizează procese de socializare fiind extrem de diverse, putem vorbi de mai multe tipuri de socializări : În raport cu mediul în care se realizează, putem distinge între socializarea primară, secundară şi terţiară sau continuă. Socializarea primară este primul tip de socializare la care este expus nou-născutul, putând fi definită ca „procesul prin care un individ biologic, asocial în raport raport cu oricar oricaree dintre dintre colect colectivi ivităţ tăţile ile umane, umane, dobân dobândeş deşte te primul primul social al , prima sa identi identitat tatee social socială ă ; soci său eu soci social aliz izar area ea prim primar arăă echivalează cu umanizarea individului” (Stănciulescu, 1996, p. 204). Importanţa mediului social este relevată de cazurile în care copiii şi-au petrecut primii ani departe de un contact uman normal 30. În absenţa mediului uman în primii ani de viaţă, copilul îşi pierde multe 30
Copilul sălbatic din Aveyron, descoperit în pădurile de lângă satul Saint-Serin din sudul Franţei, pe 9 ianuarie 1800, în vârstă probabilă de unsprezece sau doisprezece ani, părea mai degrabă animal decât om, urla, nu avea simţul igienei, îşi sfâşia hainele, nu se putea recunoaşte în oglindă. A fost învăţat să meargă la toalet toaletă, ă, să poarte poarte haine, haine, să se îmbra îmbrace ce singur singur,, dar n-a reuşit reuşit niciod niciodată ată să stăpânească mai mult de câteva cuvinte. A făcut mici progrese şi a murit în vârstă de aproximativ 40 de ani; un alt caz devenit celebru este cel al celor două fete ţinute în izolare de către bunici, prezentat de Kingsley Davis. Ambele fete aveau în jur de 6 ani când au fost descoperite, neputând vorbi, merge sau îngriji. Anna moare la 10 ani bolnavă fiind de hepatită, fără a repurta progrese semnificative: câteva cuvinte şi expresii, aspecte rudimentare ale grijii de sine. Isabelle, care a fost izolată cu mama surdo-mută, a făcut progrese mult mai mari, în doi ani ajungând la o dezvoltare aparent normală şi reuşind să meargă la şcoală; este de asemenea cunoscut cazul fetiţei Genie, izolată între 2 şi 13 ani, care nu a mai reuşit reuşit progrese progrese semnifica semnificative. tive. Toate aceste aceste cazuri cazuri demonstre demonstrează ază importanţa importanţa contactului uman în prima copilărie.
103
dintre dintre dispon disponibi ibilit lităţi ăţile le de tip uman. uman. Analiz Analizând ând efecte efectele le izolăr izolării, ii, cerc cercet etăt ător orii ii indi indică că drep dreptt prim primăă cond condiţi iţiee a deve deveni niri riii norm normal alee a personal personalităţii ităţii prezenţa prezenţa unui mediu social, în care copilul să se bucure de îngrijire, atenţie, mângâiere şi dragoste. Soci Social aliz izar area ea în fami famili liee are are mai mai mult multee comp compon onen ente te:: norm normat ativ ivă, ă, cogn cognit itiv ivă, ă, crea creativ tivă, ă, afec afecti tivă vă.. Avan Avanta taju jull ei este este că se realizează realizează într-un climat climat impregnat impregnat de afectivitat afectivitate, e, care facilitează facilitează însuşi însuşirea rea valori valorilor lor şi normel normelor. or. Succes Succesul ul ei depin depinde de de calita calitatea tea interacţiunilor din familie. Pentru o perioadă de timp socializarea primară însoţită de socializare socializareaa secundară secundară.. Socializar Socializarea ea secundară este este real realiz izat atăă în instituţiile din afara familiei, respectiv în creşă, cămin, grădiniţă şi şcoală şcoală,, instit instituţi uţiii care care suplin suplinesc esc parţia parţiall şi comple completea tează ză social socializa izarea rea primară din cadrul familiei. În absenţa familiei, astfel de instituţii preiau şi sarcina socializării primare. Succesul socializării secundare depinde de continuitatea sau concordanţa valorilor în virtutea cărora se exer exerci cită tă cele cele două două tipu tipuri ri de soci social aliz izăr ări; i; în bună bună măsu măsură ră eşec eşecul ul socializării secundare, manifest în incapacitatea de integrare în regimul şcolar sau în devianţa de tip şcolar, este determinat, de cele mai multe ori, de existenţa unor presiuni socializatoare contradictorii în cele două medii, sau de demisia explicită sau implicită a unuia dintre agenţii celor două tipuri de socializări. Socializarea terţiară 31 sau continuă , se referă la influenţele pe care le generează contactul cu alte medii, în afara familiei şi şcolii, 31
Utilizând drept criteriu al clasificării eul social sau identitatea socială, unii autori (e. g. E. Stănciulescu, 1996, p. 204, D. Popovici 2003, p. 169) consideră primară socializarea ce constituie primul eu social sau prima identitate socială , iar socializare secundară, drept cea prin care individul dobândeşte o pluralitate de euri sau identităţi sociale; în acest sens este nu mai putem vorbi de o socializare terţiară.
104
cum ar fi biserica, armata, partidele politice, grupul (de egali, de muncă) etc. Socializarea terţiară continuă toată viaţa, omul aflându-se frecvent în situaţia de a-şi interioriza noi roluri, de a se integra în diverse grupuri sau instituţii. Fundamentală rămâne însă socializarea primară, desemnată în limbajul uzual prin „cei şapte ani de-acasă” şi cea secund secundară ară,, etape etape ce vor consti constitui tui suport suportul ul oricăr oricărei ei social socializă izări ri ulterioare. Alături de cele trei clase ale socializării, specialiştii disting şi alte tipuri, în raport cu diverse criterii utilizate. În raport cu timpul pentru care se desfăşoară socializarea, vom putea distinge între: - social socializa izare re adaptativă - real realiz izat atăă în inte interi rior orul ul unei unei colectivităţi, căreia îi sunt interiorizate valorile, normele şi modelele de comportament; - socializare socializare anticipativă - realiz realizată ată ca ca pregă pregătir tiree pentr pentruu integrare într-un alt grup viitor, aşa cum este cazul cuplurilor de tineri îndrăgostiţi, ce anticipează viaţa de familie, sau practica de specialitate a studenţilor, care anticipează grupul de muncă. În rapo raport rt cu dome domeniu niull viza vizatt se vorb vorbeş eşte te de socializarea muncii, soci social aliz izar area ea ocupaţională sau profesională , soci social aliz izar area ea politică, socializarea pentru viaţa privată, socializarea pentru viaţa publică ş.a. 32 În raport cu normele interiorizate se poate realiza o distincţie între socializar socializaree pozitivă , prin prin interi interiori orizar zarea ea valori valorilor lor dezira dezirabile bile comuni comunitar tar,, sau de o social socializa izare re negativă , prin prin interi interiori orizar zarea ea unor unor norme ce ţin de subculturi sau contraculturi de tip deviant. Pentru
32
L. Culda (2000, pp. 58-66), utilizând drept criteriu contextul social al realizării socializarea ea pentru pentru viaţa privată privată şi socializarea pentru viaţa ei, distinge între socializar publică , secunda fiind divizată în socializare publică profesională şi socializare publică cetăţenească .
105
inte integr grar area ea soci social alăă a pers persoa oane neii care care este este vict victim imaa unei unei soci social aliz izăr ării negative este nevoie de multe ori de desocializare şi resocializare. este proc proces esul ul de renu renunţ nţar aree la norm normel elee şi Desocializarea este valorile asociate socializării anterioare; desocializarea se poate asocia izolării fizice şi sociale a unei persoane, îndepărtării ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut necesităţile de interacţiune; cu rare excepţ excepţii ii (cazul (cazul sihăst sihăstrie riei) i) desoci desociali alizar zarea ea presup presupune une concom concomite itent nt resocializare. Resocializarea este procesul procesul complemen complementar tar desocializ desocializării, ării, prin care se abandonează vechile norme şi valori şi se învaţă altele noi (un nou rol, de soţ, de exemplu, presupune abandonarea vechiului rol de celiba celibatar tar). ). Resoci Resocializ alizare areaa se impune impune şi în cazul cazul delinc delincven venţilo ţilor, r, ple plecâ când nd de la prem premisa isa că ei au fost fost vict victim imee ale ale unei unei soci social aliz izăr ării negati negative. ve. În cazul cazul unora unora dintre dintre aceşti aceştia, a, resoci resociali alizar zarea ea presup presupune une redefinirea radicală a sinelui, rearanjarea priorităţilor şi a rolurilor, instituţii totale, cum proce process realiz realizat at de instituţii cum le nume numeşt ştee E. Goff Goffma man, n, ([1961], (2004)). În aceste instituţii, alături de închisori 33, sociologul sociologul 33
Erving Goffman, 2000, Aziluri, Editura Humanitas, Bucureşti sau Editura Polir Polirom om,, Iaşi Iaşi,, 2004 2004;; De văzu văzutt schim schimbă bări rile le radi radica cale le în cari cariera era mora morală lă a instit instituţi uţiona onaliz lizatu atului, lui, ritualu ritualurile rile de şterge ştergere re a eului eului (depos (deposeda edarea rea de roluri, roluri, procedurile de „ajustare” sau „programare” prin transformarea individului într-un obiect al mecanismului administrativ, de care este „prelucrat”, dezbrăcat, cântărit, amprentat amprentat,, spălat, spălat, dezinfect dezinfectat, at, tuns, anonimat, înregistrat înregistrat numeric, numeric, testele testele de supunere etc); în acelaşi sens vezi şi Michel Foucault, 1997, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Editura Humanitas, Bucureşti, (sau Editura Paralela 45, 2005), care consideră închisoarea ca „imagine concentrată şi austeră a tuturor forme formelor lor de discip disciplin lină” ă” (p. 322), 322), care care „trebu „trebuie ie să fie un aparat aparat discip disciplin linar ar exhaustiv. În mai multe sensuri: trebuie să se ocupe de toate aspectele individului, de modelarea lui fizică, de aptitudinea lui pentru muncă, de comportarea zilnică, de atitudinea morală, de înclinaţiile lui; închisoarea, într-o măsură mult mai mare decât şcoala, atelierul sau armata, care implică, fiecare, o anumită specializare,
106
american include lagărele de concentrare, spitalele de boli psihice, unităţile militare, mănăstirile. În astfel de aşezăminte, întreaga viaţă a individului este controlată de către instituţia care urmăreşte în mod deliberat anihilarea socializării anterioare şi resocializarea în raport cu noi norme şi valori, act ce impune o recodificare integrală a existenţei indivi individul dului; ui; alteori alteori,, în perioa perioadel delee postre postrevol voluţi uţiona onare re se produc producee o masivă resocializare la nivelul întregii societăţi, de succesul acesteia depinzând performanţele noii societăţi; este şi cazul nostru, al celor care după anul 1989 am fost în situaţia de a abandona norme, valori, atitudini şi comportamente specifice vechii societăţi colectiviste; în cazul unora procesul a fost mai rapid şi mai puţin dureros, în cazul altora desocializarea s-a făcut doar superficial, marginal, sau aproape deloc; întârzierile în ţările estice în raport cu cele occidentale nu sunt datorate doar tehnologicului, care ar putea fi relativ repede recuperat prin import, ci ţin în principal de mecanismele de resocializare în raport raport cu noile noile valori valori al antrep antrepren renori oriatu atului, lui, concur concurenţ enţei, ei, libert libertăţi ăţiii responsabile etc.
4. Locul socializării în ansamblul sistemului social Pent Pentru ru a înţe înţele lege ge locu locull pe care care îl are are soci social aliz izar area ea în ansamblul mecanismelor prin care societatea îşi reproduce şi dezvoltă
este „omni-disciplinară” (p. 297). La începutul anilor `70 Foucault înfiinţează, alături de alţi filosofi, sociologi, jurnalişti, medici, avocaţi, istorici şi scriitori, aşa-numitul GIP, Group d´information sur les prisons (Grup de informare cu privire la închisori), activitatea acestora având un rol esenţial în reformarea penitenciarelor şi în orientarea tribunalelor pentru minori în favoarea soluţiilor alternative încarcerării.
107
condiţiile propriei existenţe, specialiştii identifică dintr-o perspectivă sistemică următoarele structuri aflate într-o interacţiune: a) struct famili lie, e, şcoa şcoală lă,, asoc asocia iaţi ţiii structuri urile le de social socializa izare re, fami culturale, biserica, partidele, mass-media, care transmit membrilor unei comuni comunităţ tăţii o anumit anumităă cultur cultură, ă, anumit anumitee valori valori morale morale,, ştiinţ ştiinţifi ifice, ce, polit politice ice,, religi religioas oase, e, legiti legitimân mândd compor comportam tament entele ele accept acceptabi abile le sau dezirabile pentru comunitate; structurilee economice economice, care b) structuril care au ca func funcţii ţii prod produc ucţi ţiaa şi circul circulaţi aţiaa bunuri bunurilor lor,, a servic serviciil iilor or şi forţei forţei de muncă, muncă, mijloc mijlocul ul de reglementare fiind banul ; c) structurile politice, care definesc obiectivele colective şi acţi acţion onea ează ză pent pentru ru înde îndepl plin inir irea ea lor; lor; inst instru rume ment ntul ul spec specif ific ic al subsistemu subsistemului lui fiind puterea politică politică instituţiona instituţionalizată lizată (statul), (statul), care deţine monopolul coerciţiei legitime; structurile normative normative, ansamb d) structurile ansamblul lul de instit instituţii uţii,, norme, norme, reguli, legi care au drept funcţie stabilirea şi menţinerea solidarităţii sociale, prin persuasiune sau constrângere, reglementând funcţionarea celorlalte subsisteme. Sistemul de socializare este înţeles, aşadar, ca având rolul fundamental de a reproduce condiţiile culturale ale existenţei sociale, fiin fiindd resp respon onsa sabi bill de cali calita tate teaa omul omului ui ce acţi acţion onea ează ză în toat toatee subsistemele. Ca „proces prin care o fiinţă biologică se transformă întrun subiect al unei culturi specifice” (B. Bernstein), socializarea are în conţin conţinutu utull său o dimens dimensiun iunee psihologică, ce ţine ţine de matu maturi riza zare reaa personalităţii, una culturologică , ce presupune internalizarea normelor şi valorilor sociale pentru a putea distinge între conduite permise şi pro prohi hibi bite te,, mijlo mijloac acee legi legiti time me şi ilegi ilegiti time me,, scop scopur urii dezi dezira rabi bile le şi indezi indezirab rabile ile social social şi una sociologică , ce presup presupune une deprin deprinder derea ea rolurilor sociale conform unor norme şi reguli specifice şi elaborarea unor comportamente corespunzătoare acestora.
108
Prin diverse mecanisme (învăţare socială, influenţă socială, presiune socială, control social – premiere şi sancţiune) socializarea transmite şi se structurează: modali mod alităţ tăţii de comuni comunica care re: limb limbaj ajul ul oral oral,, scri scris, s, • codu coduri rile le de comu comuni nica care re simb simbol olic ice, e, expr expres esiv ivee (nonverbale); modele mod ele sociale sociale de compor comportam tament ent , pe baza unor • norme funcţionale considerate valori într-o anumită cultur cultură: ă: condui conduite te domest domestice ice şi roluri roluri ale sexelo sexelor, r, forme de relaţionare relaţionare interpersonale, interpersonale, întemeiate întemeiate pe alocare unui status social; seturi instrumenta instrumentale le: modalit modalităţi ăţi de cunoaş cunoaşter tere, e, de • seturi învăţa învăţare, re, strate strategii gii acţion acţionale ale,, cunoşt cunoştinţ inţe, e, abilită abilităţi ţi profesionale; norme de internalitate (de interpretare a acţiunilor • celorl celorlalţ alţii şi a condui conduitel telor or person personale ale)) şi modela modelare re afectiv-atitudinală a individului (Neamţu, C., 2003, pp. 64-65). În legătură cu mecanismele prin care se structurează astfel de abilităţi s-au formulat teorii diverse, care poartă amprenta specifică paradigmei decare aparţin. Pe cele mai importante dintre acestea le vom prezenta în cele ce urmează.
5. Delincvenţa din perspectiva paradigmelor socializării Socializarea este un proces progresiv, cu ritmuri şi intensităţi variabile, cu faze de maximă intensitate urmate de ritmuri mai lente. Copilăria şi adolescenţa prezintă ritmurile cele mai intense, fapt pentru care teoriile socializării se concentrează asupra acestor etape de vârstă.
109
Din raţiuni de concizie, am selectat din multitudinea teoriilor una de fact factur urăă psih psihol olog ogic icăă – psih psihan anal aliz iza, a, una una de fact factur urăă soci sociolo ologi gică că – funcţionalismul, cu extensiunea sa structuralistă, şi una de factură psihosociologică, interacţionismul, cu extinderea lui dramaturgică.
5.1. Paradigma psihanalitică Nouta Noutatea tea psihan psihanali alizei zei o constit constituie uie răstur răsturnar narea ea raport raportulu uluii tradiţional dintre conştient şi inconştient în favoarea celui din urmă; inconştientul va deveni responsabil de echilibrul şi dezechilibrul vieţii noastre psihice. Freud Freud analiz analizeaz eazăă mecani mecanisme smelor lor inconş inconştie tiente nte sub aspect aspect structural, funcţional şi dinamic. Din Din punc punctt de vede vedere re structural, zona cea mai adâncă a psihi psihicul cului ui ar constit constitui-o ui-o Sinele, repr reprez ezen entâ tând nd natu natura ra din din noi, noi, cu pulsiunile ei tăinuite, forţă oarbă care, asemeni unui fluviu, trebuie săşi croiască o albie, iar această albie este cea a plăcerii. În interacţiune cu lumea exterioară, o parte a sinelui se dezvoltă devenind Eu. Acesta este sediul satisfacţiilor şi insatisfacţiilor noastre conştiente, instanţă organizată, coerentă, lucidă a personalităţii. El este hubloul care dă înspre realitate. Ca excrescenţă a sinelui, Eu-l are rolul de a media interesele proprii în faţa lumii exterioare. Această lume exterioară este pentru om o realitate socială, iar ca efect al presiunilor acesteia ia naştere naştere o altă entitate psihică numită Supraeu. Acesta se cristalizează până în jurul vârstei de 6 ani şi îşi are originea în interdicţiile preluate din mediul educativ, interiorizate sub formă de cenzuri inconştiente. Supraeul poate fi gândit ca produs al socializării primare a fiin fiinţe ţeii uman umane, e, al inter interio iori riză zări riii norm normat ativ ivit ităţ ăţii ii cons constr trân ângă găto toar are. e. Restricţiile Restricţiile exterioare exterioare impuse de părinţi părinţi şi alţi agenţi educativi educativi devin,
110
prin interiorizare, o a doua natură din noi. Acest Supraeu determină introiecţia imaginii idealizate a părinţilor noştri, în special a părintelui de acelaşi sex. Astfel, sub efectul înşelător al dependenţei afective originare, autoritatea parentală, aproape divină, se transferă chiar în interiorul copilului, unde îşi va stabili sediul şi va trona în viitorul adult, adult, cu toată toată omnisc omniscien ienţa, ţa, infail infailibil ibilita itatea tea şi omnip omnipote otenţa nţa pe care care mentalitatea puerilă i le atribuie. Această putere, supraveghindu-ne din interior, ne va spiona, ne va suspecta şi ne va culpabiliza pentru totdeauna. Din acest moment, Eul, „înainte de a trece la satisfacerea instinctelor, are de luat în seamă nu numai ameninţările venite din afară, ci şi protestele supraeului, având astfel şi mai multe motive de a se abţine de la satisfacerea vieţii instinctuale” (Freud S., 1991, p. 270). Supra Supraeul eul ia locul locul părinţ părinţilo ilorr şi impune impune „renun „renunţar ţarea ea la satisf satisface acerea rea instin instincte ctelor lor,, dator datorită ită presiu presiunii nii autori autorităţ tăţii ii care care îl înlocu înlocuieş ieşte te şi îl cont contin inuă uă pe tată tată”” (Ibi (Ibide dem, m, p. 273) 273).. El va acţi acţion onaa ca inst instan anţă ţă de interdicţie pentru pulsiunile sinelui, la fel de inconştient ca şi acesta, pri prinn meca mecani nism smel elee de refulare. Refu Refula lare reaa este este „o repr reprez ezen enta tare re ireconciliabilă cu eul”, o dorinţă imperioasă care a intrat într-o acută opoziţie cu alte aspiraţii ale individului şi care este incompatibilă cu exigenţele etice şi estetice ale persoanei. Dinamica personalităţii apare astfel ca rezultanta interacţiunii celor trei instanţe psihice: Sine, Eu, Supraeu. Din punct de vedere funcţional , individul fiinţează simultan în două două dimens dimensiun iunii diferi diferite, te, caract caracteri erizat zatee prin prin proces procesee şi princi principii pii psihice specifice: inconştientul, guvernat de principiul plăcerii care incl includ udee „pro „proce cese se mai mai vech vechi, i, prim primar are, e, rezi rezidu duur urile ile unei unei faze faze de dezvoltare în care ele erau singurele tipuri de procese psihice”. Aceste procese nu caută altceva decât să obţină plăcerea şi să evite neplăcerea; nestăpânit, principiul plăcerii intră în conflict cu mediul natural şi uman uman.. Indi Indivi vidu dull ajun ajunge ge trep trepta tatt să înţe înţele leag agăă fapt faptul ul trau trauma mati ticc că
111
satisfacerea deplină şi fără durere a nevoilor sale este imposibilă. După aceast aceastăă experi experienţ enţăă dezamă dezamăgit gitoar oaree un nou princi principiu piu de funcţi funcţiona onare re psihică psihică va câştiga câştiga supremaţia supremaţia,, principiul determină principiul realităţii, realităţii, care determină renunţări la satisfacţia imediată, efemeră, nesigură şi distructivă în favoarea plăcerii amânate. Eul apare astfel ca zona tampon între pulsiunile instinctuale ale Sinelui, guvernat de principiul plăcerii, şi exigenţele morale ale Supra Supraeul eului, ui, guvern guvernat at de princi principiu piull realită realităţii ţii;; el devine devine astfel astfel un mijl mijloc ocit itor or într întree natu natură ră şi cult cultur urăă în fiin fiinţa ţa noas noastr tră, ă, cu func funcţia ţia de reprim reprimare are,, amânar amânaree sau devier devieree a impuls impulsuri urilor lor incomp incompati atibile bile cu exigenţele Supraeului, compensând prin sublimare sau angoasă acele pulsiuni ale căror reprezentări sunt reprimate. Din Din punc unct de vede vedere re dinamic, fundam fundament entul ul energi energiilor ilor pulsionale ale sinelui îl reprezintă libido-ul34, ansamblul tendinţelor spre spre plăcer plăcere, e, în miezul miezul cărora cărora se află află instin instinctu ctull sexual sexual,, rădăc rădăcina ina naturală a pulsiunilor instinctuale. Tot ceea ce realizează fiecare dintre noi se datorează libidoului sublimat. Sublimările sunt mecanisme de apărare împotriva angoasei, adică a suferinţei morale, iar diferenţa dintre acestea şi angoasă este doar de valoare practică, vizând aspectul social al fenomenului; în timp ce nevroza izolează, sublimarea uneşte, fiind creat ceva nou pentru grup sau în folosul lui. Fondată în libido, sexualitatea propriu-zisă nu mai apare, pentru psihanalist, la vârsta pubertăţii, ex-nihilo, ci este rezultatul unei metamorfoze complexe şi îndelungate. Copilul aduce pe lume germenii vieţ vieţii ii sexu sexual ale, e, care care vor vor stră străba bate te succ succes esiv iv mai mai mult multee stad stadii ii,, în conformitate cu zona erogenă caracteristică etapei de vârstă, până la maturizarea deplină a organismului. Conţinutul primar al sexualităţii îl repr reprez ezin intă tă „fun „funcţ cţia ia de obţi obţine nere re a plăc plăcer erii ii din din dife diferi rite te zone zone ale ale corpului”. 34
Libido, termen latinesc ce desemnează etimologic dorinţă.
112
În tipul primei copilării, instinctul sexual nu este încă centrat, fiind la început fără obiect, autoerotic. În primul stadiu, cel pregenital , este preponderent un erotism oral , care vizează ca obiect privilegiat sânul mamei, în al doilea este un autoerotismul zonei anale, în cursul căreia copilul cunoaşte constrângerile impuse de curăţenie, de toaleta anală şi stăpânirea de sine, pentru ca în a treia fază, cea genitală , în viaţă sexuală să devină predominantă zona genitală propriu-zisă, în care care copilu copilull trăieş trăieşte te confli conflictu ctull aleger alegerilo ilorr sexual sexualee (compl (complexu exull lui Oedip35) şi realizează identitatea în diferenţierea sexelor. La capătul acestei evoluţii, copilul desexualizează raporturile cu părinţii săi, prin intermediul sublimării, proces care face posibilă apariţia de noi obiecte în care libidoul se va investi. Din această perspectivă sunt atenuate deoseb deosebiril irilee radica radicale le dintre dintre „iubir „iubirea ea fireas firească” că” şi cea „nefir „nefireas ească” că”,, întrucât tiparele „iubirii contra firii” sunt croite încă din copilărie. Sexu Sexual alit itat atea ea infa infant ntil ilăă parc parcur urge ge,, aşad aşadar ar,, drum drumul ul de la autoerotism la alegerea obiectului exterior, cu perioade de latenţă (6-13 ani)36 în care energia este, în mare parte, deturnată spre alte scopuri decâ decâtt cele cele sexu sexual ale, e, cont contri ribu buin indd prin prin dive divers rsel elee bara baraje je sexu sexual alee (dezgu (dezgustu stul,l, pudoar pudoarea, ea, aspira aspiraţii ţiile le morale morale şi esteti estetice) ce) la formar formarea ea sentimentelor sociale, înainte de a se ajunge la stadiul genital propriu35
Fenomenele reprezentate de complexul lui Oedip sunt considerate de către psihanaliză ca fiind cruciale în istoria dezvoltării individuale şi în etiologia simptome simptomelor lor fizice fizice funcţional funcţionalee şi a tulburărilor tulburărilor de comportam comportament. ent. Vezi în acest acest sens lucrarea unei fidele psihanaliste franceze Françoise Dolto, 1993, Psihanaliza şi copilul , trad. Cristina şi Costin Popescu, Ed. Humanitas, Bucureşti. 36 În Moise şi monoteismul , p.233, Freud lansează ipoteza că, din moment ce dezvoltarea pretimpurie a sexualităţii se încheie în jurul vârstei de 5 ani - urmată de latenţă până la pubertate, omul ar putea deriva dintr-o specie de animal care era matur din punct de vedere sexual la vârsta de 5 ani; începerea de două ori consecutiv a vieţii sexuale ar avea de-a face cu procesul de transformare a animalului în om.
113
zis, cu maximă înflorire la vârsta de 17-18 ani (Freud, 1991). Ulterior, între autoerotism şi alegerea obiectului exterior Freud intercalează o etapă intermediară, în care tendinţele sexuale care erau independente una de cealaltă se reunesc într-una singură şi sunt dirijate spre propriul eu, numind acest stadiu narcisism. Dacă în stadiul iniţial al dezvoltării sale, teoria psihanalitică se centrează pe antagonismul dintre instinctele sexuale, (libidinale) şi cele de conservare (ale eului), în stadiul final ea se centrează pe conflictul conflictul dintre instinctul instinctul vieţii, Eros şi instinctul instinctul morţii, Thanatos Thanatos 37, inst instin inct ctee fund fundam amen enta tale le desp despri rins nsee din din trun trunch chiu iull comu comunn al vieţ vieţii ii instin instinctu ctuale ale.. De aici aici înainte înainte,, lupta lupta dintre dintre aceste aceste necesi necesităţ tăţii umane umane fundamentale, sau „pulsiuni”, opoziţia dintre „Eros” sau instinctul vieţii, vieţii, care explică explică nevoia oamenilor oamenilor de a stabili stabili legături între ei şi de a-şi a-şi manif manifes esta ta afec afecţi ţiun unea ea şi „Tha „Thana nato tos” s”,, sau sau puls pulsiu iune neaa morţ morţii ii,, considerată baza înclinaţiei noastre agresive, explică întreaga drama a vieţii noastre. Noua deschiderea filosofică îi permite lui Freud să facă trecerea de la o psihanaliză a individului la o psihanaliză a societăţii, operând cu acelaşi demers de tip „anamnezic”, întorcându-se spre copilăria umanităţii, spre populaţiile primitive. O astfel de analiză este anunţată încă din 1913, în studiile reunite sub titlul „Totem şi tabu”. Prin „aplicarea metodei psihanalitice la faptele oferite de psihologia popoarelor” (Freud (Freud S., 1991, 1991, p.29), p.29), Freud Freud regăse regăseşte şte în complexul Oedip începuturile simultane ale societăţii, religiei, moralei şi artei. Ambivalenţa afectivă în raport cu tatăl, adică acel amestec de iubire şi ură, se află la rădăcina structurilor socio-culturale. Această ambivalenţa a complexului patern, prin care fiii îşi urau tatăl care stătea în calea nevoilor lor de putere şi a pretenţiilor sexuale, dar, în acelaşi timp, îl admirau şi îl iubeau, generează conştiinţa vinovăţiei. 37
De precizat totuşi faptul că Freud nu foloseşte termenul Thanatos.
114
Fraţii uniţi împotriva duşmanului comun, au devenit rivali de îndată ce şi-au omorât tatăl şi s-au aflat înaintea femeilor. Singura cale pentru a nu ruina noua organizare a fost instituirea interdicţiei incestului, prin care renunţau la posesiunea femeilor râvnite, adică la scopul principal pentru care îşi uciseră tatăl. În consecinţă, ceea ce tatăl le interzicea odinioară, fiii îşi refuză acum. Este ceea ce se numeşte supunere retrospectivă . Această conştiinţă a culpabilităţii fiului ar fi generat două tabu-uri fundamentale ale totemismului, omorul şi incestul 38, care concordă cu cele două dorinţe reprimate ale complexului lui Oedip. Prin Prin actul actul cons consum umăr ării ii corp corpul ului ui tată tatălu lui, i, fraţ fraţii ii pari parici cizi zi real realiz izau au o identificare cu puterea tatălui, act aflat la începutul organizării sociale, a îngrădirilor morale şi a religiei. „După instituirea clanului fratern, a matriarhatului, exogamiei şi totemismului, a început dezvoltarea a ceea ce poate fi descrisă ca o lentă reîntoarcere a elementelor refulate (Moise şi monoteismul , 1991, p. 284). Hoarda paternă a fost înlocuită cu clanul clanul frater fratern, n, înteme întemeiat iat pe legătu legăturil rilee de sânge. sânge. Socie Societat tatea ea se bazează acum pe complicitatea la o crimă săvârşită în comun, religia pe conştiinţa vinovăţiei şi pe căinţa subsecventă, morala pe necesităţile acestei societăţi, pe de o parte, şi pe trebuinţa de ispăşire generată de conştiinţa vinovăţiei, pe de altă parte (Totem şi tabu, 1991, p.153). Aşad Aşadar ar,, iubi iubire reaa şi agre agresi sivi vita tate teaa sunt sunt puls pulsiu iuni ni uman umanee fundamenta fundamentale. le. Ca urmare urmare a ostilităţii ostilităţii primare, primare, societatea societatea – mereu ameninţată cu ruina – limitează agresivitatea cu ajutorul reacţiilor psihice de ordin cultural. De aici acea mobilizare de metode care îi incită pe oameni la identificări şi la relaţii de iubire inhibate în ceea ce priveşte scopul; de aici restricţii ale vieţii sexuale şi idealul iubirii aproapelui. Ceea ce se poate spera este doar devierea instinctelor agresive pentru a nu-şi găsi exprimarea în război. În ceea ce priveşte 38
Despre interdicte şi mecanismele de transgresiune, vezi Bataille G., (1998), Erotismul , Editura Nemira, Bucureşti.
115
iubire iubireaa aproa aproapel pelui ui sau duşman duşmanulu ului,i, Freud Freud îl citeaz citeazăă pe H. Heine: Heine: „desigur că trebuie să le iertăm duşmanilor noştri, dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi.” Omul nu este făptura blajină, ci mai curând homini lupus, o fiinţă care include în datele sale instinctuale o puternică înclin înclinaţi aţiee spre spre agresi agresiune une,, fiind fiind tentat tentat să-şi să-şi satisf satisfacă acă trebui trebuinţa nţa de agresiune pe seama aproapelui. Este posibil să uneşti o masă de oameni prin legăturile iubirii, singura condiţie fiind ca alţii să rămână în afară spre a primi lovituri: spaniolii şi portughezii, englezii şi scoţienii, germanii de Nord şi de Sud, comunităţi vecine şi chiar înrudite se ridiculizează reciproc ca urmare a acestui acestui „narcisism „narcisism al micilor micilor deosebiri” deosebiri” ( Ibidem, p. 336). Este Este o moda modalit litat atee como comodă dă şi rela relati tivv inof inofen ensiv sivăă de sati satisf sfac acer eree a înclinaţiei spre agresiune. Poporul evreu, dată fiind diseminarea sa peste tot, a slujit, cu demnitate, din acest punct de vedere, civilizaţia popoarelor care l-au găzduit. Când apostolul Pavel, a făcut din iubirea univer universal salăă de oameni oameni substa substanţa nţa creşti creştinism nismulu ului,i, consec consecinţ inţaa a fost fost intoleranţa faţă de neconvertiţi. Ca urmare, va conchide Freud, „agresivitatea constituie o dispoziţie instinctivă primitivă şi autonomă a fiinţei umane (…) pentru civilizaţie ea constituie obstacolul cel mai redutabil” ( Ibidem, p. 342). Civilizaţia este opera Erosului, care tinde să unească indivizii izolaţi în familii familii,, tribur triburi,i, popoar popoare, e, naţiun naţiuni,i, umani umanitat tate. e. Avanta Avantajel jelee muncii muncii în comun, fără uniunea libidinală nu ar da coeziunea dorită. Pulsiunea agre agresi sivă vă se opun opunee însă însă aces acestui tui prog progra ram m al civi civiliz lizaţ aţie iei. i. Ea este este descendenta şi reprezentanta principală a instinctului morţii, cu care Erosul îşi împarte dominaţia lumii. Evoluţia civilizaţiei se explică prin această luptă între Eros şi Thanatos, între instinctul vieţii şi instinctul distru distruger gerii. ii. Ca urmare urmare,, progre progresul sul civili civilizaţ zaţiei iei trebui trebuiee plătit plătit printr printr-o -o pierdere a fericirii. Educaţia păcătuieşte, crede Freud, prin ignorarea agresivităţii la care copiii sunt destinaţi să-i facă faţă. Împiedecarea
116
sati satisf sfac acţie ţieii erot erotic icee antr antren enea ează ză o anum anumit ităă agre agresi sivi vita tate te împo împotr triv ivaa persoanei care împiedică această satisfacere şi trebuie ca, la rândul ei, această agresivitate să fie reprimată. O dată reprimată şi transferată asupra supraeului, agresivitatea se transformă ea însăşi în sentiment de culpab culpabili ilitat tate. e. În felul felul acesta acesta,, umanita umanitatea tea în întreg întregul ul ei a deveni devenitt nevrotică sub influenţa civilizaţiei însăşi. Aşa se explică angoasa în civilizaţia noastră. În concluzie la perspectiva psihanalitică, putem afirma ideea existe existenţe nţeii unui unui determ determinis inism m abisal abisal al eului eului social social,, depen dependen dentt de contex contextel telee partic particula ulare re ale dezvol dezvoltăr tării ii şi soluţi soluţionă onării rii comple complexul xului ui oedipean. Supraeul este instanţa ce reprezintă socialul condensat în psihi psihismu smull nostru nostru de adânci adâncime, me, care care contam contamine inează ază toate toate aleger alegerile ile noastre ulterioare. Suntem iremediabil ceea ce părinţi, fără voia lor, au făcut să fim. Echilibrul, satisfacţiile şi frustrările noastre, fericirea şi nefericirea, provin din această instanţă infiltrată adânc şi irezonabil în stru struct ctur uraa abis abisal alăă a psih psihic icul ului ui.. Robu Robust steţ eţea ea Supr Suprae aeul ului ui,, nive nivelu lull reprim reprimări ărilor lor,, măsura măsura sublim sublimări ărilor lor compen compensat satori orii,i, identif identifică icăril rile, e, introi introiecţ ecţiil iilee şi proiec proiecţii ţiile, le, mecani mecanisme smele le de apărar apăraree ale eului eului sunt sunt condiţionate de istoria noastră timpurie şi condiţionează, la rândul lor, istoria istoria prezentă. prezentă. Explicaţia Explicaţia delincvenţei delincvenţei juvenile juvenile trebuie trebuie căutată căutată în perioada constituirii acestor mecanisme intime, în prima copilărie.
5.2. Paradigma funcţionalistă Dacă în psihologie, paradigma ce a dominat problematica socializării primele două treimi ale secolului trecut a fost psihanaliza, în soci sociol olog ogie ie para paradi digm gmaa domi domina nantă ntă a acel acelei eiaş aşii peri perioa oade de a fost fost funcţionalismul, cu întregirea lui structuralistă.
117
Funcţionalismul sociologic pleacă de la premisa că societatea reprezintă un ansamblu de elemente solidare, un întreg organic, în care părţi părţile le sale sale consti constituti tutive ve îndepl îndepline inesc sc funcţi funcţiii depend dependen ente te de nevoil nevoilee întregului, analiza privilegind acest aspect funcţional. Dintr-o astfel de perspectivă generală este înţeles şi sistemul de socializare, ce răspunde unei unei nevo nevoii a într întreg egul ului ui,, şi anum anume, e, nevo nevoii ii sale sale de repr reprod oduc ucer eree a condiţiilor de funcţionare. Soci Sociol olog ogul ul fran france cezz Emil Emilee Durk Durkhe heim im 39, fond fondat ator or al funcţi funcţiona onalism lismulu ului,i, desemn desemnaa prin prin termen termenul ul socializare totalitatea influenţelor pe care societatea le exercită asupra individului pentru a-l integr integraa funcţi funcţiona onall în substa substanţa nţa sa. Societ Societate ateaa este este privită privită de către către sociologul francez, ca un fapt social 40, sau un „lucru”, un dat „sui generis”, o realitate exterioară, constituită anterior oricărui individ, realitate ce se impune constrângător oricărui nou-născut, sau nou-venit. Societatea exercită presiuni integratoare asupra fiecărui candidat la condiţia de membru al ei, constrângându-l să-i accepte propriile reguli. Ansamb Ansamblul lul acesto acestorr presiu presiuni, ni, în cursul cursul cărora cărora are loc proces procesul ul de inte interi rior oriz izar aree (înc (încor orpo pora rare re)) a conş conşti tiin inţe ţeii cole colect ctiv ivee în conş conştii tiinţ nţaa 39
Emile Durkheim (1858-1917), a scris un număr impresionant de lucrări fundam fundament entale ale în domeni domeniul ul educa educaţie ţieii şi al sociol sociologi ogiei, ei, dintre dintre care care aminti amintim: m: Regulile metodei sociologice,[1895], trad. rom. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1974, Despre Despre sinucidere sinucidere,, [189 [1897] 7],, trad trad.. rom. rom. Iaşi Iaşi,, Inst Instit itut utul ul Euro Europe pean an,, 1993 1993,, Determinarea faptului moral [1906], Formele elementare ale vieţii religioase Educaţia morală , [1923], Educaţie şi [1912], trad. rom. Iaşi, Polirom, 1995, Educaţia sociologie, [1927], trad rom. 1930, Evoluţia pedagogiei în Franţa, [1938], trad. rom., Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1972; Lecţii de sociologie [1950]. 40 Faptele Faptele sociale sociale constituie unitatea elementară de analiză, deosebindu-se de faptele individual , ce ţin de voinţa individului prin constrângerea exterioară prin care acţionează asupra individului: „este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să exercite individului o constrângere exterioară”; un astfel de fapt social este şi educaţia.
118
indivi individua duală, lă, prin prin interi interiori orizar zarea ea constr constrâng ângeri erilor lor exteri exterioar oare, e, poartă poartă numele numele de socializare socializare.. Termenul Termenul care mediază mediază între constrângerea constrângerea exterioară şi cea interioară, între societate şi individ, este educaţia. Educaţia are rolul, în viziunea lui Durkheim, de a orienta şi stim stimul ulaa pote potenţ nţia ialu lull gene geneti ticc cu care care copi copilu lull se naşt naşte, e, perm permiţ iţân ândd actualizarea sau realizarea naturii umane. Efortul educativ este orientat către a impune copilului moduri de a vedea, simţii şi acţiona specifice comunităţii, la care individul n-ar fi putut ajunge spontan, ci numai prin intermediul constrângerilor. Educaţia „are ca obiect să provoace şi să dezvolte la copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale şi morale, pe care le reclamă de la el atât societatea politică în ansamblul ei, ei, cât cât şi medi mediul ul spec specia iall căru căruia ia îi este este cu deos deoseb ebir iree dest destin inat at”” (Dur (Durkh khei eim, m, 1980 1980,, p. 39). 39). Încă Încă din din prim primel elee zile zile de viaţ viaţă, ă, expl explic icăă sociologul, părinţii îl constrâng pe copil să mănânce, să bea, să doarmă la ore regulate, la curăţenie, calm, obedienţă; mai târziu îl constrâng să ţină cont de celălalt, să respecte uzanţele, convenienţele, să muncească. Aceste constrângeri nu trebuie considerate a fi limitări ale libertăţii copilului, căci ele acţionează tocmai în interesul lui, „căci fiinţa nouă, pe care acţiunea colectivă o clădeşte în fiecare din noi, pe calea educaţiei, reprezintă ceea ce este mai bun, ceea ce este cu deosebire omenesc în noi” ( Ibidem, p. 41). Dacă în timp constrângerea exterioară nu mai este resimţită, aceasta se întâmplă pentru că ea dă naştere treptat unor obişnuinţe şi trebuinţe interioare, care acţionează inconştient. Această interiorizare a normativităţii sociale prin intermediul educaţiei este echivalentă cu o a doua naştere, naştere, cea a omul social. Crearea fiinţei sociale este rezultatul rezultatul acţiun acţiunii ii educat educative ive exerci exercitate tate de genera generaţia ţia adultă adultă asupra asupra genera generaţie ţieii tinere tinere.. Indivi Individul dul nu este este decât decât produs produsul ul acestu acestuii proces proces.. Educaţ Educaţia, ia, expresie expresie a cerinţelor cerinţelor integratoare integratoare ale sistemului sistemului social, are drept scop „socializarea metodică a tinerei generaţii”, fapt ce presupune a crea în
119
noi un sistem de obişnuinţe, sentimente, idei ce exprimă grupul din fiinţa socială socială care care face facem m part parte. e. Prin Prin acea aceast staa se naşt naştee în noi noi fiinţa , insepa inseparab rabilă ilă de fiinţa . Dacă Dacă fiin fiinţa ţa indi indivi vidu dual alăă este este fiinţa individuală individuală reprezentată „din toate stările psihice care nu se raportează decât la noi înşine înşine şi la evenim eveniment entele ele vieţii vieţii noastr noastree person personale ale”, ”, fiinţa fiinţa social socialăă reprezintă „un sistem de idei, sentimente şi obişnuinţe, care exprimă în noi, nu personalitatea noastră, ci grupul sau grupurile diferite din care facem parte, ca: credinţele religioase şi practicile morale, tradiţiile naţionale sau profesionale, opiniile colective de tot felul” ( Ibidem, p. 68). 68). Educ Educaţ aţia ia apar aparee ce fiin fiindd „mij „mijlo locu cull prin prin care care soci societ etat atea ea îşi reînno reînnoieş ieşte te condiţi condiţiile ile propri propriei ei existe existenţe nţe”, ”, iar prima prima dintre dintre aceste aceste condiţ condiţii ii o consti constitui tuiee integr integrare areaa membri membrilor lor săi prin prin realiz realizare areaa unei unei anumite omogenităţi („asemănări existente pe care le presupune viaţa colectivă”). Rapo Raport rtul ul dint dintre re fiin fiinţa ţa indi indivi vidu dual alăă şi cea cea soci social alăă este este depe depend nden entt de nive nivelu lull de inte integr grar aree pe care care sist sistem emul ul îl impu impune ne.. Societăţile premoderne, consideră sociologul francez, se caracterizau prin prin omogen omogenita itate te şi solidarita fiindd atât atât de pute putern rnic ic solidaritate te mecanică, mecanică, fiin integrate încât subordonau total individul; în aceste societăţi educaţia în familie era suficientă, fiindcă societatea însăşi era o mare familie; lumea lumea moder modernă nă se caract caracteri erizea zează ză prin prin eterog eterogeni enitat tatee şi solidaritate organică şi realizează un grad de integrare mult mai redus, permiţând individului o mare libertate de mişcare. Datorită nivelului redus de integrare, societatea modernă generează individualism şi egoism. Într-o astfel astfel de societ societate ate,, educaţ educaţia ia familia familială, lă, încărc încărcată ată de afecti afectivit vitate ate şi particularism, nu mai este suficientă. Eterogenitatea societăţii actuale impune educaţia de tip şcolar, impersonal şi neutru. Şcoala apare astfel ca un instrument al realizării acestei solidarităţi organice. Dacă familia face din copil un bun personal, el reproducând toate particularităţile ei,
120
până şi ticurile fizionomice ale părinţilor, prin şcoală copilul devine un bun naţional. Conţinutul Conţinutul central al educaţiei educaţiei îl constituie constituie domeniul moral, al normelor şi datoriei. Elementele constitutive ale moralităţii sunt, în opinia sociologului francez, spiritul de disciplină , ataşamentul faţă de grupul social şi autonomia voinţei . Tendinţa de a imita conduitele la care este martor şi sugestibilitatea copilului sunt premisele educării spiritului de disciplină; cunoaşterea societăţii, prin viaţa în colectivitate şi prin prin partic participa iparea rea la practi practicil cilee ei, genere generează ază ataşam ataşament entul ul faţă faţă de grupul grupul social social şi dezvol dezvoltar tarea ea autono autonomie mieii person personale ale.. Reuşit Reuşitaa acestu acestuii proces de socializare este dependentă de nivelul de integrare, respectiv de controlul pe care îl exercită societatea asupra individului. Situaţiile anomice, generate de schimbări societale rapide sau de convulsii şi crize, slăbesc controlul, normele devin disfuncţionale, iar conduitele se abat tot mai mult de la standardele anterioare, manifestându-se deviant sau delincvent. Aşadar Aşadar,, educaţ educaţia ia social socialize izează ază,, asigur asigurând ând interi interiori orizar zarea ea comportamentelor fixate ca normale pentru colectivitatea respectivă; tipuluii mediu mediu, cu pri prinn acea aceast staa indi indivi vidu dull se însc înscri riee în limi limite tele le tipulu caract caracteri eristi sticil cilee cele cele mai frecve frecvente nte.. Acest Acest tip mediu mediu este este cerut cerut de structura societăţii respective. Este Este meritu meritull sociol sociologu ogului lui france francezz de a fi sublin subliniat iat rolul rolul deosebit de important al educaţiei şi, în mod deosebit, al educaţiei şcolare în dinamica unei societăţi. Limita sistemului său, explicabilă istoric, este analiza exclusivă a factorului de presiune dinspre societate spre individ, care este tratat ca un simplu receptacol pasiv, incapabil de discernământ şi decizie. Educatorul este redus la condiţia factorului poştal, care transmite algoritmul social individului. Sunt minimalizate sau sau negl neglij ijat atee aspe aspect ctel elee acti active ve,, crea creati tive ve,, de indi indivi vidu dual aliz izar aree şi diferenţiere, de personalizare a individului. Educaţia este văzută mai
121
ales ales prin prin prisma prisma funcţi funcţiei ei sale sale de omogen omogeniza izare. re. Socio Sociolog logul ul france francezz omite faptul că socializare nu înseamnă doar presiunea mediului asupra individului, ci şi influenţe ale actorului social asupra mediului. Fără a-i nega virtuţi explicative, o astfel de paradigmă în înţelegerea raportului dintre individ şi societate are un viciu de fond: individul îşi are ca singură raţiune de a fi societatea; el îşi găseşte justificarea numai în şi pentru societate, ca element al sistemului. Prec Preced eden ente tele le unei unei astf astfel el de pozi poziţi ţiii le pute putem m identi identifi fica ca încă încă în antichitatea greacă, în filosofia unui Platon ( Republica) sau Aristotel Politica). Dacă atunci cultul cetăţii era justificat, pentru ( Politica tru contemporanul nostru, care a fost martorul constrângerilor totalitare, o astfel de poziţie nu mai are aderenţă. Trăim însă excesul invers, al indivi individua dualis lismul mului ui irespo iresponsa nsabil bil;; timpul timpul va restab restabili ili buna buna măsura măsura a lucrurilor, dar educaţia o poate face mai repede; nu numai ea, desigur. Delincvenţa apare din această perspectivă ca eşec al educaţiei social socializă izării rii indivi individul dului, ui, eşec eşec determ determina inatt de incapa incapacit citate ateaa actori actorilor lor soci social aliz izăr ării ii,, în prim primul ul rând rând al fami famili liei ei şi şcol şcolii ii,, de a impu impune ne mecanismele conformităţii. Un astfel de eşec poate fi favorizat de teoria anomiei anomiei) pe care le cont contex exte tele le anom anomic icee (ne (ne amin aminti tim m de teoria traversează societatea, situaţii caracterizate de disfuncţii integratoare. În astfel de momente creşte probabilitatea conduitelor ce se abat de la medie şi, implicit, a conduitelor delincvente. Existenţa unor astfel de conduite nu este, în opinia sociologului francez, un semn al patologiei sociale, căci normalitate este pur şi simplu o problemă de regularitate a conduitelor. Aşa se explică faptul că, în anumite limite, crima este normală, numai excesul fiind de natură morbidă; ea este factor al „sănătăţii publice”, având rolul ei în organizarea şi coeziunea socială. În opinia lui Durkheim, nici o societate nu poate impune conformarea tota totală lă a tutu tuturo rorr memb membri rilo lorr ei la valo valori rile le şi norm normel elee pe care care le promovează; într-o societate de sfinţi, greşelile ce par de nimic omului
122
de rând ar provoca acelaşi scandal pe care îl declanşează delictul uzual în conştiinţele obişnuite (1974). Criminalitatea, deşi „normală”, în anum anumit itee limite limite,, este este disf disfun uncţ cţio iona nală lă,, cond conduc ucân ândd la dimi diminu nuar area ea motiva motivaţie ţieii spre spre confor conformit mitate ate,, la submin subminare areaa încred încrederi eriii în ordine ordineaa socială. Totuşi, constată sociologul francez, criminalul punând sub semnul întrebării obiceiurile şi regulile tradiţiei obligă colectivitatea să reacţioneze solidar, trasând şi retrasând contururi între ceea ce este permis şi ceea ce este interzis, iar în această mobilizare permanentă de energii societatea îşi modernizează principiile de organizare.
5.3. Accentele structuralismului Struct Structura ura genera generală lă a funcţi funcţiona onalis lismul mului ui durkhe durkheimi imian an este este preluată şi prelucrată în cadrele structuralismului 41 de către sociologul american Talcott Parsons 42, care accentuează importanţa structurilor sociale instituţionalizate pentru modelarea indivizilor. Societatea, consideră sociologul american, este un sistem cons consti titu tuit it dint dintrr-oo plur plural alit itat atee de subs subsis iste teme me,, difer diferit itee calit calitat ativ iv şi organizate ierarhic, a cărui funcţionare este condiţionată de integrarea şi conformitatea indivizilor la un anumit model normativ, ce răspunde cerinţelor sistemului. 41
Struct Structura uralis lismul mul,, ca perspe perspecti ctivă vă teoret teoretică ică,, a debuta debutatt în lingvi lingvisti stică că (F. de Saussure) şi antropologie (Claude Lévi-Strauss), psihanaliză (Jacques Lacan), marxism marxism (Louis (Louis Althusser Althusser). ). În filosofie filosofie Michel Foucault Foucault proclamă proclamă „moartea omului” şi victoria structurilor, comportamentul fiind predictat de către epistemă (Cuvintele şi lucrurile). 42 Talcot Talcottt Parso Parsons ns (1902(1902-197 1979) 9) a reprez reprezent entat at în primel primelee deceni deceniii postbe postbelic licee perso personal nalita itatea tea teoret teoretică ică cea cea mai impor importan tantă tă a sociol sociologi ogiei ei anglof anglofone one,, prin prin Structura acţiunii acţiunii sociale sociale, [1937] elaborarea elaborarea unui funcţiona funcţionalism-s lism-structu tructural ral (Structura [1937];; Sistemul social , [1951]).
123
Elemen Elementul tul privil privilegi egiat at al analiz analizei ei lui Parson Parsonss îl consti constitui tuiee acţiunea acţiunea socială socială , care este explicată prin funcţia ei într-o structură dată.. „Sistemul general al acţiunii” este compus, în opinia lui Parsons, din patru sisteme suprapuse: sistemul cultural , compus din elemente simbolice (cunoştinţe, valori, ideologii), care se plasează în vârful ierarhiei, urmat de cel social , apoi de sistemul personalităţii şi la bază, de sistem sistemul ul biologic. Siste Sistemu mull supe superi rior or exer exerci cită tă cont contro roll asup asupra ra sistemelor aflate mai jos, prin informaţia pe care le-o procură şi le-o difuzează. Personalitatea este un sistem de control al organismului biologic, iar sistemul cultural este un sistem de control al sistemului social social.. Ca sistem sistem mai bogat bogat în inform informaţi aţie, e, societ societate ateaa contro controlea lează ză sistemul de personalitate, propunând individului modele culturale şi scopuri colective; ca subsistem mai bogat în energie, personalitatea condiţionează societatea, reconstruind-o permanent. Pentru a supravieţui, fiecare sistem trebuie să îndeplinească, în opinia opinia lui Parson Parsons, s, patru patru condiţ condiţii ii fundam fundament entale ale:: adaptarea (la mediu), atingerea scopurilor (organizând resursele în vederea obţinerii recompensei), integrarea (coord (coordona onare re intern internă) ă) şi stabilitatea (sau păstrarea formei structurale). Soci Social aliz izar area ea este este prim primul ul,, în ordi ordine ne iera ierarh rhic ică, ă, dint dintre re subsist subsisteme emele le sistem sistemulu uluii social social,, superi superior or instit instituţi uţiilor ilor de contr control, ol, sistemului politic şi celui economic. Funcţia acestui sistem este aceea de „dezvoltare la indivizi a spiritului de angajare şi a capacităţilor care sunt cerinţe preliminare esenţiale ale viitoarei lor performanţe de rol.” (Parsons, 1964). Din această perspectivă, individul nu interiorizează roluri izolate, ci sisteme de roluri complementare, care funcţionează ca modele de interacţiune asociate structurii. Iată, Iată, simpli simplific ficat, at, esenţa esenţa explic explicaţi aţiei ei lui Parson Parsons: s: indivi individul dul (ego) este motivat pentru acţiune de imperativul satisfacerii nevoilor şi intereselor, în condiţiile evitării frustrării şi optimizării gratificaţiilor .
124
Pentru aceasta, el este nevoit să interacţioneze cu altul (alter) şi va încerca să-i procure acestuia o reacţie pozitivă. Fiecare participant la acţiunea socială este la rândul lui un altul pentru celălalt. De aceea ei sunt unt obli obliga gaţi ţi să se confo onform rmez ezee une unei ordi ordinni norm normat atiive car care reglementează viaţa comunitară, ordine legitimată de ansamblul de valori valori împărt împărtăşi ăşite te de membri membri şi concre concretiz tizată ată în sistem sistemul ul de roluri roluri complementare. Rolul complementar este rolul celuilalt, rolul lui alter , care poate fi, la rândul său, individual individual sau colectiv. colectiv. Această orientare orientare spre spre aşte aştept ptăr ăril ilee celu celuil ilal altt este este reci recipr proc ocăă sau sau comp comple leme ment ntar ară, ă, iar iar „premisa acestei reciprocităţi sau complementarităţi este comunicarea printr-un sistem de simboluri.” (Parsons, T.; Shils, E, 2001, pp.40-41). De aceea, nu putem vorbi de un eu în sine, ci doar de un e u situat adică de o identitatea de rol folosită într-o situaţie anume. În situaţii de conflict de rol stabilim ierarhii de accentuare a identităţii prin selecţia rolului care asigură o mai înaltă autoapreciere. În procesul educaţiei, atât educatorul, cât şi educatul, participă la procesul de construcţie a socialului, prin elemente de creativitate. A învă învăţa ţa rolu roluri ri soci social alee înse înseam amnă nă,, în prim primul ul rând rând,, a învă învăţa ţa să fi complemen complementul tul cuiva într-o anumită anumită relaţie relaţie reglementa reglementată tă structural. structural. Acest lucru presupune existenţa unei tendinţe spre conformitate cu un set de norme, de standarde pentru acţiune (un pattern normativ). Fără stabil stabilita itate te şi, prin prin urmare urmare,, previz previzibil ibilita itate, te, care care sunt sunt esenţa esenţa ordinii ordinii,, individul nu pot reacţiona satisfăcător la ceea ce celălalt aşteaptă de la el. Imperativele funcţionale ale sistemelor normative nu sunt însă absolute, ci presupun, în anumite limite, interpretări şi transformări creative în evenimentele situaţionale. „Nu este necesar şi, desigur, nici probabil, afirmă Parsons, ca toate aspectele unei situaţii ce trebuie confruntate în sens practic să fie tratate de actor în conformitate cu toate canoanele unui sistem de valori dat.” (Ibidem, pp.43). Aici îşi are sursa devianţa şi delincvenţa, care nu sunt altceva decât abateri de la
125
repertoriul rolurilor şi statusurilor sociale; mecanismele instituţionale de control şi presiunile interne ale constrângerilor interiorizate prin intermediul procesului de socializare nu sunt suficient de eficiente. Sub această ameninţare la adresa sistemului, societatea reacţionează prin mecanisme coercitive, în măsură să restabilească echilibrul funcţional. Plecând de la ideile lui Durkheim despre socializare şi anomie şi de la structuralismul lui Parson, R. Merton va ajunge la formularea teoriei tensiunii structurale.
5.4. Paradigma interacţionismul simbolic Dacă Dacă funcţio funcţional nalism ismul ul struct structura uralist list vede vede social socializa izarea rea ca rezultat al unei presiuni realizate de sistem asupra unui individ inert, constrâns de imperativele acţiunii la conformitate, interacţionismul 43 deplasează accentele pe rolul creativ al subiectului, care se autocreează pe sine ca fiinţă socială în exerciţiul dramaturgic asistat al jocurilor de rol. Interacţionismul simbolic, iniţiat de către pragmatiştii americani W. James, Jh. Dewey, C. Cooley, dezvoltat de către George Herbert Mead44 şi continuat de către Herbert Blumer, Ralph Linton, Erving 43
În România, orientarea interacţionistă este inaugurată de către C. R. Motru prin lucrările Cultura română şi politicianismul, [1904] şi Puterea sufletească, [1907] (Cf. (Cf. Ilie Ilie Bădesc Bădescuu Dan Dungac Dungaciu, iu, Radu Baltasiu Baltasiu,, (coord (coord), ), (1996) (1996),, Istoria sociologiei. Teorii contemporane , Editura Eminescu, Bucureşti. 44 George Herbert Mead (1863-1931), sociolog şi filosof pragmatist american, prof profeso esorr la Univer Universit sitate ateaa din Chicag Chicago, o, este este autoru autorull lucrăr lucrării ii fundam fundament entale ale,, publicată publicată postum, postum, Mind, Self and Society. From the Standpoint of a Social Behaviorist, Chicago, The University of Chicago Press, [1934], editată după notele de curs ale studenţilor; este considerat unul dintre cei mai importanţi fondat fondatori ori ai unei unei tradiţ tradiţiei iei sociol sociologi ogice ce ce va fi denumi denumită tă după după moarte moarteaa sa interacţionism simbolic; termenul este introdus de către Herbet Blumer în anul
126
Goffma Goffman, n, Edwin Edwin Lemert Lemert ş.a., ş.a., explic explicăă proces procesual ualita itatea tea consti constituir tuirii ii personalităţii, sub aspectul concentratului de viaţă colectivă sedimentat în ea, prin intermediul mecanismelor comunicării simbolice. Presupoziţia pe care se situează interacţionismul este aceea că omul există într-un registru ontologic distinct, cel al semnificaţiilor, cunoaşterea şi acţiunea lui fiind mediate de simboluri. Interacţionistul priveşte în spatele acestor simboluri, în încercarea de a descifra sensul acţiunii. Teza fundamentală a interacţionismului afirmă că sinele ia naşter naşteree şi se dezvol dezvoltă tă în proces procesul ul social social al intera interacţi cţiuni unii: i: „Sinel „Sinele, e, argumentează George George Herbert Mead, este ceva supus dezvoltării; el nu nu este de la naştere acolo, ci se naşte în procesul experienţei sociale şi al activităţii, adică se dezvoltă înlăuntrul unui individ anume, ca rezultat al relaţiei sale cu acest proces considerat ca întreg” (1934, p. 40, apud Bădescu, 1996, p. 338). În opinia opinia autoru autorului lui americ american, an, compor comportam tament entul ul social social al speciei speciei umane are o bază biologică, biologică, constând constând din impulsul impulsul sexual, sexual, impulsul parental şi impulsul de solidaritate. Aceasta bază biologică creeaz creeazăă premis premisele ele social socializă izării rii,, proces proces în care care rolul rolul fundam fundament ental al îl deţine comunicarea. Oric Oricee act act socia ocial, l, cât de sim simplu plu ar fi el, el, pre presupu supune ne comunicare. Dacă un act reflex este înscris în limitele codului genetic, un gest simbolic are o anumită semnificaţie. Conştiinţa, sau sinele individual, are ca punct de plecare comunicarea prin gesturi simbolice în proc proces esul ul de inte intera racţ cţiu iune ne subi subiec ectt-ob obie iect ct.. Pent Pentru ru Mead Mead,, nu comunicarea este produs al conştiinţei, ci dimpotrivă, conştiinţa este cea care care îşi află află origin originea ea în comuni comunicar care, e, în contex contextul tul experi experienţ enţei ei soci social ale. e. „În „În expe experi rien enţa ţa noas noastr tră, ă, afir afirmă mă Mead Mead,, inte interi rior oriz izar area ea conversaţiilor prin gesturi purtate cu ceilalţi în procesul social este esenţa însăşi a gândirii” (Ibidem, p. 41). Eul nostru nu există „decât în 1937.
127
măsura în care eul celorlalţi există şi intră ca atare în experienţa noastră” (ibidem, p. 69). Cel mai important gest simbolic este limbajul, prin care ne construim facultăţile intelectuale; în afara construcţiei sale dintr-un material lingvistic, conştiinţa este o ficţiune. Gândirea poate fi înţeleasă, la rândul ei, ca o conversaţie interioară. Eu-l social, ca de altf altfel el într întrea eaga ga orga organi niza zare re soci social ală, ă, apar apare, e, astf astfel el,, ca prod produs us al comunicării prin gesturi simbolice în procesul interacţiunii indivizilor. De aici şi numele de interacţionism simbolic . Conform acestei paradigme, conştiinţa de sine se constituie progresiv progresiv,, prin interioriza interiorizarea rea atitudinilor atitudinilor sau rolurilor rolurilor celorlalţi, celorlalţi, în cadrul procesului de comunicare prin gesturi simbolice semnificative. Procesul Procesul constituirii constituirii sinelui social are la bază asumarea de roluri ale celuilalt. Conduitele de rol devin treptat o a doua natură a individului; preluând roluri, copilul copilul se inserează în câmpul relaţiilor sociale, printrun proces stadial, de trecere de la asumarea de roluri izolate, după modelul altului semnificativ (mama, tata, bunicul), la asumarea unor unităţi de roluri şi interiorizarea unui a ltul colectiv din ce în ce mai complex. Activităţile ludice, jocul 45, ilustrează modul în care copilul este pus în situaţia de a interioriza atitudinea celuilalt, preluând fără întrerupere atitudini din anturajul său, în special ale persoanelor de care care depin depinde de sau cu care care intră intră în intera interacţi cţiune une (membr (membrii ii familie familiei). i). Această experienţă este baza învăţării. 45
Mildredd Parten Mildre Parten define defineşte şte,, într-un într-un studiu studiu din 1932, 1932, câteva câteva catego categorii rii ale dezvoltării jocului, care în linii generale, continuă să fie acceptate şi astăzi. La început copilul se va juca singur, dar treptat va solicita tot mai mult prezenţa unui partener. Joaca independentă , solitară, începută de la vârsta de un an, va fi urmată de activitatea paralelă prin imitaţie şi apoi, în jurul vârstei de trei ani, de joaca asociativă , când observă şi răspunde la ce fac ceilalţi. La patru ani copiii încep joaca cooperativă . (Vezi A. Giddens, op. cit. pp. 38-39).
128
Într-o primă etapă, până spre patru ani, copilul îşi asumă roluri roluri prin prin imitar imitarea ea adulţil adulţilor or semnif semnifica icativ tivii pentru pentru mediul mediul în care care trăieşte, predominante fiind jocurile ficţionale. Copilul practică jocul liber, sau joaca ( play), imaginându-şi coparticipanţi cu rol de modele. De la patr patruu la şase şase ani, ni, joc jocul dobâ dobând ndeş eşte te puter uterni nice ce vale valennţe socializatoare. Un copil se joacă de-a mama, de-a tata, de-a învăţătorul, de-a poliţistul; adică el intră în diverse roluri, adresându-se şieşi cu personajul pe care îl joacă. Asumarea de rol nu înseamnă doar imitaţie, ci şi creaţie. Rolul jucat are, desigur, referenţi reali, dar este, în ultimă instanţă, rezultatul unei experienţe imaginare. Identificarea cu modelul este prilej de cunoaştere atât a celuilalt, cât şi a sinelui propriu în contextul relaţional. Ea reprezintă totodată şi o ieşire din egocentrism şi acomodarea la cerinţele celuilalt. De aici importanţa esenţială a calităţii modelelor modelelor oferite pentru pentru astfel de jocuri, căci acestea se vor constitui în grile de lectură prin care va fi deco decodi difi fica cată tă real realit itat atea ea soci social ală. ă. Cons Consta tată tăm m aici aici fund fundam amen ente tele le jus justif tific icat ativ ivee pentr pentruu teor teoriil iilee învă învăţă ţări riii soci social ale, e, ale ale imit imitaţ aţie iei, i, ale ale subculturilor delincvente. Persoana semnificativă este importantă nu doar prin prisma calităţii modelului oferit, ci şi prin felul în care se raportează la copil, căci acesta se va vedea pe sine însuşi în raport cu percepţia raportării celuilalt la el. Procesul prin care învăţăm să ne vedem pe noi înşine aşa cum credem că ne văd ceilalţi a fost analizat încă de către Cooley 46, care l-a numit sinele-oglindă (looking-glass self ). ). Filosoful pragmatist remarca faptul că întotdeauna copilul tinde să se vadă pe sine aşa cum îl văd adulţii. Privirea celuilalt apare ca o nevoie imperioasă de etalon al sinelui, căci „fiecare-i pentru fiecare o oglindă” (Cooley, 1902, p. 46
Charle Charless Horton Horton Cooley Cooley (1864 (1864 – 1929), 1929), filoso filosoff pragma pragmatis tist,t, profes profesor or la Univ Univer ersi sita tate teaa din din Mich Michig igan an,, cons consid ider erat at a fi unul unul dint dintre re prec precur urso sori riii interacţionismului.
129
183, apud Bădescu, 1996, p. 326). Cu alte cuvinte, noi suntem ceea ce ne imaginăm că alţii cred despre noi, sinele fiind o realitate oglindită, un fapt imaginar, de percepţie a percepţiei celuilalt. Paradigma sineluioglindă este aceea că societatea este o construcţie mentală, ce există mai întâi în mintea celor ce o compun. Ca urmare „persoanele şi societatea trebuie să fie mai întâi studiate în imaginaţie” (Ibidem, p. 86). În constituirea imaginii de sine intervin trei momente: ne imagin imaginăm ăm cum le apărem apărem celorl celorlalţ alţi,i, ne imagin imaginăm ăm cum ne judecă judecă ceilalţi, iar apoi începem să avem sentimentele şi reacţiile ce decurg din aceste judecăţi. Deşi sunt doar interpretări şi reacţii personale la aceste interpretări, ele au consecinţe reale chiar dacă sunt eronate. Atit Atitud udin inil ilee şi comp compor orta tame ment ntel elee indi indivi vizi zilor lor sunt sunt dete determ rmin inat atee de imaginea pe care o au despre ei înşişi, prin interacţiunea cu grupul, care reprezintă oglinda ce serveşte ca sistem de referinţă pentru individ într întrea eaga ga viaţă viaţă.. Priv Privir irea ea celu celuil ilal alt, t, admi admira rati tivă vă sau sau acuz acuzat atoa oare re mă confirmă sau mă infirmă ca fiinţă cu valoare; cu atât mai mult în cazul copiilor. Ca adult, eu posed mecanisme exersate de a respinge privirea acuzatoare a celuilalt, considerând-o răutăcioasă. Copilul este însă descoperit; privirea dură a celuilalt este pentru el semnul insuficienţei sale, de aici complexul de vinovăţie, de inferioritate, neîncrederea în sine. Dobâ Dobând ndir irea ea conş conşti tiin inţe ţeii de sine sine impl implic icăă pent pentru ru Mead Mead,, distincţia între „eu” şi „pe mine”. Dacă „eul” reprezintă componenta per perso sona nală lă,, eul eul psih psihol olog ogic ic sau sau eu-l eu-l ca subi subiec ectt gene genera ratt de reac reacţi ţiaa organismului la atitudinile celorlalţi, „pe mine” reprezintă componenta sociologică, eul ca obiect sau eul social al copilului care reuşeşte să se vadă pe sine aşa cum îl văd ceilalţi. Eul social reprezintă „ansamblul organizat de atitudini ale celorlalţi pe care ni le asumăm”, la care reacţionăm ca eu psihologic. Eul nostru nu este, aşadar, o „substanţă”,
130
ci un proces, un rezultat al interacţiunii i nteracţiunii dintre eul psihologic, creator, şi cel social, conformist. Constituirea acestuia are loc, în opinia lui Mead, în jurul vârstei de cinci ani. De la şase-şapte ani, mediile socializatoare se multiplică o dată cu intrarea copilului în şcoală. Acum începe să practice jocuri social socialee reglem reglement entate ate ( games) prin prin regu reguli li care care treb trebui uiee înţe înţele lese se,, impunând cunoaşterea şi acceptarea rolului tuturor celorlalţi, onestitate şi partic participa ipare re egală. egală. În aceast aceastăă perioa perioadă dă copiii copiii încep încep să înţele înţeleagă agă valorile şi moralitatea prezente în cultura în care ei se dezvoltă. Copilul reacţionează acum într-un spaţiu de reglementări complexe, care se constituie într-un altul colectiv. Jocul de echipă ilustrează situaţia care dă naştere unei personalităţi, prin încorporarea normelor jocului social, ţinând seama de partiturile dinamice ale celorlalţi coechipieri sociali. Grup Grupul ul de egal egalii perm permit itee o tran tranzi ziţie ţie secu securi riza zant ntăă între între fami familie lie şi societate, oferind copilului alte modele pe care familia şi şcoala nu le poate oferi. Numai interiorizarea unui proces social în integralitatea sa permite construirea sinelui complet. O dată interiorizate, achiziţiile devin parte integrantă a sinelui individual, funcţionând ca instanţe interioare de control. Conşti Conştiinţ inţaa social socialăă se realiz realizeaz eazăă plenar plenar prin prin interi interiori orizar zarea ea multiplelor roluri care reflectă atitudinile comune ale grupului. Altul generalizat desemnează ansamblul de aşteptări pe care individul crede că ceilalţi le au de la el, în raport cu rolul pe care acesta îl exercită. Implan Implantar tarea ea acestor acestor atitud atitudini ini comun comune, e, a acesto acestorr reacţi reacţiii social socialee în individ, este scopul educaţiei. Copilul nu mai este însă un simplu receptor de mesaje, ca la Durkheim; toate mesajele se pliază pe sensibilitatea sa, dobândind o semn semnif ific icaţ aţie ie part partic icul ular ară. ă. El pose posedă dă un sine sine cu lent lentile ile prop propri riii în decodificarea lumii, ca lume a sa. Astfel, asumarea de rol presupune o selec lecţie şi o resemnific ificaare a experienţei, iar răspunsul,
131
compor comportam tament entul, ul, este este elabor elaborat at în funcţi funcţiee de aceast aceastăă semnif semnifica icare. re. Mesaju Mesajull se recree recreează ază prin prin perman permanent entee negoci negocieri eri şi compro compromis misuri uri.. Conceptul de eu negociat sugerează faptul că eul social este rezultatul selecţiilor pe care noi le facem pentru diverse oglinzi şi diverşi alţi semnificativi. Selecţia vizează protejarea imaginii de sine şi sporirea autoaprecierii. Pe de altă parte, construcţia eului social nu este rezultatul unei acţiuni exercitate exclusiv de generaţia adultă asupra generaţiei tinere, ci rezultatul complex al acestei relaţii, în care rolul activ îl are copilu copilul,l, ce-şi ce-şi interi interiori orizea zează ză sublum sublumile ile social socialee în jocul jocul său social social.. Părint Părintele ele nu este este deţină deţinător torul ul unic unic al puteri puteriii suvera suverane; ne; copiii copiii sunt sunt capabili să-şi mobilizeze resursele emoţionale pentru a influenţa la rândul rândul lor decizi deciziile ile şi atitud atitudini inile le părinţ părinţilo ilor. r. Educaţ Educaţia ia nu are, are, prin prin urmare, ca efect reproducerea structurilor sociale în subiect în scopul integrării sale, ci reconstrucţia intergeneraţională a acestor structuri, ca urmare a interacţiunilor; în câmpul acestora, copilul participă el însuşi la construcţia socialului, o dată cu construirea sinelui propriu. Ca urma urmare re a inte interi rior oriz izăr ării ii rolu roluri rilo lorr dife diferi rite te în situ situaţ aţii ii distincte, sinele este subdivizat într-o multitudine de sineităţi, în raport cu diverşi interlocutori şi situaţii. Discutăm politică cu unii, religie cu alţii alţii,, exis existâ tând nd mult multip iple le dife difere renţ nţie ieri ri ale ale sinel sinelui ui,, core coresp spun unză zăto toar aree dife diferi rite telor lor situ situaţ aţii ii soci social ale. e. Pers Person onal alita itate teaa matur maturăă este este,, aşad aşadar ar,, o personal personalitate itate multiplă, multiplă, diferenţiat diferenţiatăă în raport raport cu multitudine multitudineaa relaţiilor relaţiilor sociale. Divizarea sinelui unitar în sineităţi componente este rezultatul rolurilor sociale diferite pe care individul le joacă pe scena vieţii. În concluzie concluzie,, formarea formarea personalităţii personalităţii este un proces care are la bază comunicarea, interacţiunea prin gesturi simbolice, prin care indivi individul dul interi interiori orizea zează ză roluri rolurile le altulu altuluii semnif semnifica icativ tiv (mama, (mama, tata, tata, poliţ poliţist istul, ul, doctor doctoriţa iţa), ), ale altulu altuluii colec colectiv tiv (după (după modelu modelull joculu joculuii de echipă) şi în final ale altului generalizat (interiorizarea sentimentului
132
resp respon onsa sabi bill de memb membru ru al cole colect ctiv ivit ităţ ăţii) ii),, în baza baza sele selecţ cţiil iilor or şi reinterpetării mesajelor. Socializarea apare din această perspectivă ca o reconstrucţie permanentă a socialului. Din faptul că formarea personalităţii are loc prin acest joc de roluri, rezultă importanţa pe care o au modelele în viaţa noastră. Modelele reale, imediate, sunt reprezentate de persoanele aflate în proxi proximit mitate ateaa noastr noastrăă încă încă din primii primii ani de viaţă, viaţă, contin continuân uândd cu învăţătorii şi profesorii, cu medicii sau poliţiştii. Tot mai importante în timpul din urmă devin modelele mediatice, cu care subiectul nu se află în contact imediat, ci intermediat de mijloacele moderne de informare în masă. La acestea se adaugă modelele ficţionale ale literaturii, iar la confluenţa tuturor acestora se structurează modelul personal, ca nucleu al idealului cultural al personalităţii. Studiile Studiile de psihanaliză psihanaliză culturalis culturalistă tă nuanţează nuanţează modalităţile modalităţile pri prinn care care se cons consti titu tuie ie eul eul soci social al,, aduc aducân ândd în aten atenţi ţiee impo import rtan anţa ţa factorului cultural în constituirea a cea ce Kardiner şi Linton (1945, 1968) numesc personalitate de bază , ca tip mediu de personalitate, ce comp compor ortă tă trăs trăsăt ătur uril ilee cons consid ider erat atee norm normal alee într într-o -o cult cultur ură. ă. Prin Prin identificare (a te pune pune în locu locull celu celuil ilal alt) t),, introiecţie (asimilarea celuilalt în eu) şi proiecţie (introducerea eului în ceilalţi), înţelegem impactul asupra noastră a datului cultural. Socializare nu înseamnă, aşadar doar absorţia, sub presiunea mediului extern, a rolurilor, modelelor şi normelor, ci şi influenţa actorului social asupra mediului său. Influenţa nu este unidirecţională, dinspr dinspree societ societate ate spre spre indivi individ, d, ci şi invers inversă, ă, dinspr dinspree indivi individd spre spre comunitate. Din această perspectivă, lumea socială este o scenă a intersubie intersubiectivit ctivităţii, ăţii, a întâlnirii întâlnirii dintre experienţe experienţe şi semnificaţ semnificaţii, ii, iar metoda adecvată de cunoaştere este cea fenomenologică, abilitată să surprindă caracterul intenţional al activităţilor şi produselor noastre
133
comunicative. Analiza lumii ca scenă este instrumentul sociologiei dramaturgice.
5.5. Modelul dramaturgic al socializării „Lumea e teatrul; stările omeneşti: bogăţia, sărăcia, puterea, supunerea, şi altele, sunt măştile actoriceşti.” „Prin înfăţişarea ei, masca ne dă o închipuire, dar nu face mincinoasă firea.” Sfântul Ioan Gură de Aur, Viaţa pământească asemuită cu o reprezentaţie de teatru47.
Socio Sociolog logia ia dramat dramaturg urgică ică iniţia iniţiată tă de sociol sociologu ogull americ american an Ervi Erving ng Goff Goffma mann 48 se inst instit itui uiee în pre prelun lungire gireaa „soci sociol oloogiei giei compre comprehen hensiv sive” e” sau „inter „interpre pretat tative ive”” iniţia iniţiate te de Max Max Weber Weber şi a curentului interacţionist (în special cel din creaţia lui Everett Hughes şi Herbert Blumer), acordând atenţie simbolurilor şi ritualurilor prin care în interacţiunile cotidiene, „faţă în faţă”, oamenii îşi joacă rolurile, gest gestio ionâ nând nd impr impres esii ii pent pentru ru a face face cred credib ibil ilee anum anumite ite pers person onaj aje. e. Producerea eului social nu se va mai constitui într-un produs finit, ci într-un proces ce se desfăşoară continuu, ca un efect dramaturgic, ce implică o permanentă construcţie şi reconstrucţie a ordinii sociale. Obiectul predilect al analizei nu-l mai constituie de această dată dată form formel elee insti institu tuţi ţion onal alee orga organi niza zate te şi ordi ordine neaa norm normat ativ ivă, ă, ci reprezentările individuale şi ordinea interacţională a vieţii cotidiene, cum ar fi interacţiunile faţă în faţă în întâlnirile întâmplătoare, la pet petrrece eceri, ri, la cozi, ozi, la adun dunări, ări, într într-u -unn fel fel de soc socio iolo logi giee a 47
În Sfântul Ioan Gură de Aur, (2002), Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, p. 12; Sfântul Ioan Gură de Aur a trăit între 334 Antiohia- 407 Pilionia. 48 Erving Erving Goffman Goffman (1922-1982) (1922-1982) este creatorul creatorul perspectiv perspectivei ei dramaturgi dramaturgice ce în spectacol , Editura sociologie sociologie;; vezi E. Goffman, Goffman, (2003), Viaţa cotidiană ca spectacol Comunicare. ro, Bucureşti.
134
circumstanţelor. Decons Deconstru trucţi cţiaa postmo postmoder dernă nă a atins, atins, mai târziu târziu,, e adev adevăr ărat at,, şi soci sociol olog ogia ia,, care care a înce începu putt să se abat abatăă de la regu regula la durkheimiană a studierii comportamentelor generale, normale, medii, interesându-se tot mai ades de minorităţi, de cazuri sau indivizi, adică de socialul individualizat, sau „socialul în forma lui şifonată” (Lahire, 2000, p. 13), în „pliurile” căruia se găseşte concentratul social din individ. Tradiţional, instituţiile erau analizate din punct de vedere „tehnic”„tehnic”- în termeni termeni de eficienţă, eficienţă, „politic”„politic”- prin raportare raportare la acţiunile acţiunile pe care fiecare participant le poate pretinde de la alţii, la tipurile de privaţiuni sau recompense ce pot fi distribuite, la tipurile de control social social care care coordo coordonea nează ză exerci exercitar tarea ea autori autorităţ tăţii, ii, „struc „structur tural” al” - prin prin raportare la diviziunile de statut orizontale şi verticale şi la relaţiile care le leagă şi „cultural” - prin raportare la valorile care influenţează activi activitat tatea, ea, valori valori ce ţin de tradiţ tradiţii, ii, obicei obiceiuri uri,, mode, mode, etiche etichetă tă etc. etc. Abordarea dramaturgică se instituie într-o a cincia perspectivă, ce urmăreşte urmăreşte descrierea descrierea tehnicilor tehnicilor de gestionare gestionare a impresiei impresiei în instituţie, instituţie, identi identitat tatea ea şi interr interrela elaţiil ţiilee echip echipelo elorr care care perfor performea mează ză în institu instituţia ţia respectivă (Goffman, 2003, p. 265). Premisa de la care pleacă Goffman este aceea că valorile şi normele normele prind viaţă numai în experienţa experienţa zilnică, cotidiană. cotidiană. Actorii ce se prezintă „sub învelişul unui personaj” ( Ibidem, p. 27), le respectă sau sau le înca încalc lcă, ă, în func funcţi ţiee de modu modull în care care defi define nesc sc cont contex extu tull interacţio interacţional nal în care se desfăşoară desfăşoară acţiunea lor. Modelele Modelele de adaptare adaptare includ nu doar conformarea, ci şi eschiva, contravenţiile scuzabile sau infracţiunile şi violările flagrante. În fiecare întâlnire faţă în faţă , individul este constrâns să formuleze o definiţie a situaţiei49 şi, totodată, a sinelui în conformitate 49
Importanţa definirii situaţiei este evidenţiată de către sociologul american William Isaac Thomaas (1899-1977), care formulează o teoremă ce îi poartă
135
cu acea situaţie şi să propună o partitură partenerilor săi într-o manieră suficient de convingătoare pentru a fi credibil. El se află într-o situaţie similară actorului care interpretează o partitură, dând expresie unui personaj, pentru a convinge publicul de veridicitatea definiţiei situaţiei pe care care jocul jocul său o propun propune, e, în realit realitate ate totul totul fiind fiind interp interpret retare are,, spectacol şi gestiune de impresii. Prestaţia subiectului într-o întâlnire faţă în faţă este analizată în termenii unei reprezentaţii teatrale. Prin reprezentaţie se înţelege totalitatea activităţilor unei persoane într-o împrejurarea dată; partitura sau rutina este „modul de acţiune prestabilit care se desfăşoară în cursul unei performări şi care poate fi prezentat sau preluat şi în alte ocazii” (ibidem, p. 43). Scena se compune din faţadă şi culise. Faţada, la rândul ei, are mai multe componente, cele mai importante fiind decorul , ce cuprinde elementele scenice, mobilier, obiecte şi faţada personală ( faţa faţa sau masca) - înfăţişarea compusă pentru interpretarea rolului, în care intră sexul, vârsta, statura, vestimentaţia, vorbirea, expresiile faciale, gesturile, manierele 50. Relaţia dintre faţadă şi culise este înţeleasă prin analogie cu spaţiul arhitectural, în care faţada este întotdeauna bine decorată, netedă, curată, iar culisele ascund elemente intime, aflate în neorânduială. numele: „Atunci când oamenii consideră o situaţie ca fiind reală, ea devine reală prin consecinţele ei” (teorema lui Thomas) (The Child in America). De aici Randall Collins va conchide ideea că „Puterea provine din abilitatea de a controla definirea situaţiilor”. 50 Despre Despre secretele secretele strategice strategice ale femeilor vorbeşte S. de Beauvoir Beauvoir în Al doilea sex (trad. rom. Diana Bolcu, Delia Verdeş, Editura Univers, Bucureşti, 1998) afirm afirmând ând:: „Lâng „Lângăă celel celelalt altee femei, femei, femei femeiaa se află află în spatel spatelee decoru decorului lui;; îşi lustruieşte armele, în aşteptarea luptei; îşi combină toaleta, inventează un nou machiaj, îşi pregăteşte vicleniile: lâncezeşte în papuci şi halat prin culise, înainte de a urca pe scenă.”
136
O cond condiţ iţie ie a dram dramat atur urgi giei ei soci social ale, e, a rela relaţi ţion onăr ării ii sau sau comunicării sociale, este dobândirea exerciţiului de a-ţi construi o faţă sau o mască 51 socială şi de a accepta tacit faţa sau masca celorlalţi. Pentru a-şi păstra propria faţă , individul trebuie să se supună unor constrângeri şi să protejeze faţa partenerilor; el îşi prezintă doar o viziune idealizată asupra lui şi asupra produselor sale, reprimându-şi primele impulsuri şi sentimente, transmiţând celorlalţi numai ceea ce aceş aceşti tiaa pot pot acce accept pta. a. Adul Adulţi ţi admi admitt taci tacitt să nu fie fie indi indisc scre reţi ţi cu pro probl blem emel elee impo import rtan ante te pentr pentruu celă celăla lalt lt.. Altf Altfel el se pier pierde de faţa şi personajul este distrus. De aceea, adulţii sociali intră prin faţa unei clădiri, cei social neîmpliniţi, personalul, copiii intră prin spatele ei. Dacă faţa sau chipul este întâmpinare, demnitate, respect şi responsabilitatea (suntem chip şi asemănare cu divinul), spatele este asociat ruşinii, culpabilităţii şi fugii 52. A întoarce spatele celui ce-ţi vorbeşte este gest de dispreţ. Tendin Tendinţa ţa actoru actorului lui este este aceea aceea de a răspun răspunde de aştept aşteptări ărilor lor normative ale publicului pe care le estimează pornind de la experienţa reprezentărilor sale anterioare. Sunt actualizate întotdeauna acele părţi ale eului social care corespund exigenţelor întâlnirii, prin compunerea unei măşti. În ultima instanţă, faţa sau masca socială este sinele mai bun pe care l-am vrea pentru noi. Interpretările zilnice devin rutiniere, aplicând stereotip aceleaşi moduri de a reacţiona. Aceste rutine sociale prind carne în structura intimă a fiinţei noastre şi compun ceea ce numim identitate personală.
51
persona Goffman face timitere la înţelesul etimologic al termenului persoană – persona = masca actorului (2003, pp. 47-48). 52 O filosofie a întâlnirii, în care conceptul central este cel de chip sau faţă , dezvoltă francezul Emmanuel Levinas (vezi Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt , Editura All, 2000).
137
În jocul să, actorul va căuta să-şi mobilizeze resursele astfel încât să transmită celorlalţi acel tip de impresie capabilă să provoace în ei răspunsul pe care el doreşte să-l obţină. Poate face acest lucru prezentându-se în conformitate cu trăsăturile categoriale ale tipului ideal. El nu caută înfăţişările care îl individualizează, ci mai ales pe cele care îl apropie de genul proxim. El nu vrea să semene cu cineva anume, ci cu categoria generică a actelor sale. Pentru a înţelege ceea ce vrea să spună Goffman ne ajută Sartre: „Să-l privim cu atenţie pe acest picolo. Are gestul viu şi apăsat, un pic prea precis, un pic prea rapid, vine către consumatori cu un pas puţin prea viu, se înclină cu puţin prea mare grabă, vocea sa, ochii îi exprimă un interes puţin prea plin de solicitudine pentru comanda clientului, iată-l în sfârşit revenind, încercând să imite în mersul său rigoarea inflexibilă a nu se ştie cărui automat, purtându-şi tava cu un fel de cutezanţă de dansator pe sârmă, punând-o într-un echilibru continuu instabil şi continuu rupt, pe care îl restabileşte mereu cu o mişcare uşoară a braţului sau a mâinii. Întreaga sa conduită ni se pare un joc. El se străduieşte să-şi înlănţuie mişcările ca şi cum ele ar fi mecanisme care se comandă unele pe altele, mimica şi voce voceaa sa chia chiarr par par meca mecani nism sme; e; el îşi îşi conf confer erăă spri sprint nten enea eala la şi rapiditatea nemiloasă a lucrurilor. Se joacă, se amuză. Dar de-a ce se joacă el? Nu trebuie să-l observi prea mult pentru a-ţi da seama: se joacă de-a picoloul. Nu există nimic aici care să ne poată surprinde: jocul jocul este un fel de repera reperare re şi de invest investiga igare. re. Copilul Copilul se joacă cu corpul său pentru a-l explora, pentru a-i întocmi inventarul, picoloul se joacă cu condiţia sa pentru a o realiza. Această obligaţie nu diferă de cea care li se impune tuturor comercianţilor: condiţia lor este în întregime cea de curtoazie, publicul cere de la ei s-o realizeze ca pe o curtoazie, există jocul băcanului, al croitorului, al evaluatorului în licitaţii, prin care ei se străduiesc să-şi convingă clientela că nu sunt altceva nimic decât un băcan, un evaluator, un croitor. Un băcan care
138
viseaz viseazăă este este ofensa ofensator tor pentr pentruu cumpăr cumpărăto ător, r, fiindc fiindcăă nu mai este este în întregime băcan. Politeţea cere ca el să se menţină în funcţia sa de băcan, aşa cum soldatul în poziţie de drepţi se face lucru-soldat, cu o privire directă, dar care nu vede, care nu mai este făcută pentru a vedea, de vreme ce regulamentul şi nu interesul de moment este cel care determină punctul pe care privirea trebuie să-l fixeze (privirea „fixată la zece paşi”). Iată numeroase precauţii pentru a închide omul în ceea ce este.” (Jean-Paul Sartre, 2004, pp. 108-109). Mecanisme similare sunt puse în act şi în contextele ce vizează identitatea instituţională. În interiorul oricărei instituţii sociale există o echipă de performeri care cooperează pentru a oferi publicului o anumită definiţie a situaţiei. Acest lucru presupune existenţa unei imagini identitare a echipei, a publicului şi o serie de postulate privind etosul care trebuie menţinut prin reguli de politeţe şi etichetă. Între performeri şi public există un pact tacit pentru a susţine spectacolul. Unităţ Unităţile ile social socialee mari mari (echipe (echipe,, instit instituţii uţii), ), afirmă afirmă Goffma Goffman, n, îşi pun reputaţia în joc de fiecare dată când un individ îşi performează rutina; cu fiec fiecar aree perf perfor orma mare re,, legi legitim timita itate teaa aces acesto torr unit unităţ ăţii este este test testat ată, ă, reputaţia fiindu-le pusă permanent în joc. Operaţia greşită a chirurgului discreditează atât omul, cât şi spitalul. Disfuncţionalităţile de ordin dramaturgic au consecinţe la trei nivele: personalitatea, interacţiunea şi structura socială. Dacă suntem surprinşi performând o reprezentare denaturată, ne simţim profund umiliţi, „ne pică faţa”. Pentru protecţia spectacolului dramaturgic se cere, ca primă exigenţă, loialitatea dramaturgică între coechipieri. Ei nu trebuie să supraliciteze prezenţa în regiunile expuse, trebuie să evite legăturile afective cu publicul. Se cere o disciplină dramaturgică, circumspecţie, prevederea şi planificarea punerilor în scenă, evitarea nervozităţii. În raport cu publicul trebuie menţinută o anumită distanţă socială, trebuie cons conser erva vatt miste misteru rul, l, căci căci fami familia liari rita tate teaa naşt naştee disp dispre reţ. ţ. Dese Deseor ori, i,
139
adevăratul secret din spatele misterului nu există, dar „marea problemă este să împiedici publicul să afle acest lucru” ( Ibidem, 94). Reveni Revenind nd la calita calitatea tea perfor performăr mării ii indivi individua duale, le, Goffma Goffmann afirmă afirmă că realitatea realitatea socială socială este cuprinsă cuprinsă între doi poli, cel al omului inocent , condamnat să confunde realul cu rutina şi cel al omului cinic, al conspiratorului intenţionat, care conspiră cu toată arta: consensul de faţadă şi asasinatul de culise. Inocentul este victima iluziei create în jocul social; cinicul, conştientizând iluzia, o manipulează în interes perso personal nal.. Orice Orice indivi individd parcur parcurge ge într-o într-o situaţ situaţie ie nouă, nouă, într-o într-o nouă nouă întâlnire faţă în faţă, un ciclu de mişcare înainte-înapoi, între cinism şi sinceritate, între mascaradă şi banală iluzie. Omul obişnuit mânuieşte spontan arta camuflării, reglându-şi conduita prin îmbinarea şireteniei cu prefăcătoria admisă tacit de toţi. Arta conspiraţiei face parte din natura şi specificul interacţiunii umane. Atributele pe care se presupune că le posedă un individ în baza performării sale îi definesc identitatea virtuală , iar cele pe care le posedă ca atare îi definesc identitatea reală. Este firesc să existe între cele două identităţi o anume distanţă, un spaţiu de acoperit prin propria strădanie între cel ce sunt şi cel ce doresc să fiu. Nefirescul se naşte atunci atunci când când distan distanţa ţa între între ele este este prea prea mare, mare, persoa persoana na respec respectivă tivă expunându-se la două categorii de riscuri: pe de o parte, ea singură se condam condamnă nă unei unei anxiet anxietăţi ăţiii asocia asociate te sentim sentiment entulu uluii unei unei perman permanent entee neîmplinirii (broasca ce se umflă pentru a părea un elefant sfârşeşte prin a plesni), iar pe de altă parte, se expune riscului im-personalizării, prin instalarea în persoana care nu-i este proprie; deconspirarea im posturii se soldează cu discreditarea şi stigmatizarea actorului trişor. Imaginea omului ca fiinţă socială este imaginea actorului perpetuu, spectacular, evoluând pe scena vieţii nu atât pentru a trăi pentru sine cât pentru a-i convinge pe alţii de veridicitatea realităţii propuse şi compuse în jocul său. Reducerea societăţii la un act de
140
spec specta taco coll şi a omul omului ui la un acto actorr care care joac joacăă rolu roluri ri,, mani manipu pule leaz azăă personaje, costume, gesturi şi cuvinte, care gestionează impresii - face din sociologie o ştiinţă cinică, iar din om o fiinţă amorală. Viaţa socială apare ca o sursă de imagini pe care le proiectăm pentru alţii şi pe care alţii le proiectează pentru noi. Sinele pus în scenă nu este o entitate organică, ci o imagine, un efect dramatic iradiat difuz din per perfo form rmar area ea unei unei scen scene. e. El nu prov provin inee din din pose poseso soru rull său, său, ci din din întreaga scenă a acţiunii sale, fiind produs şi nu cauză a ei. Din această perspectivă şi delincvenţa apare ca rezultat sau efect dramaturgic al spectacolului social, în care unii actori posedă put puter erea ea de a impu impune ne defi defini niţii ţii asup asupra ra alto altora ra.. A se vede vedeaa voinţ voinţaa definitorie a puterii actuale de a eticheta homosexualitate şi prostituţia ca acte deviante sau normale. Delincventul este tocmai persoana ce suportă procesul de etichetare.
141
IV. VARIABILE ALE SOCIALIZĂRII ÎN FAMILIE ŞI DELINCVENŢA JUVENILĂ Structura temei: 1.Caracteristicile socializării în copilărie şi adolescenţă 2.Funcţiile socializatoare ale familiei contemporane 3.Tipul de familie 4.Tipul de disciplină parentală 5. Maltratarea şi efectele ei
1. Caracteristicile socializării în copilărie şi adolescenţă Vorb Vorbin indd desp despre re deli delinc ncve venţ nţaa juve juveni nilă lă avem avem în vede vedere re o anumit anumităă catego categorie rie de vârstă vârstă,, adoles adolescen cenţa. ţa. Cele mai multe multe dintre dintre lucr lucrăr ăril ilee cons consac acra rate te aces acestu tuii subi subiec ectt anal analiz izea ează ză cara caract cter eris isti tici cile le adol adoles esce cenţ nţei ei,, cu acce accent nt pe criz crizaa juve juveni nilă lă.. Totu Totuşi şi,, în etio etiolo logi giaa delincvenţei am constatat cauze, factori şi condiţii favorizante ce ţin de o etapă de vârstă mai mică, mergând până spre prima copilărie. Este motivul pentru care vom face câteva consideraţii şi asupra copilăriei. Debutul existenţei copilului este marcat de dependenţa totală faţă de adult, fiziologic şi afectiv. În perioada primei copilării (0-3 ani) copilu copilull se difere diferenţi nţiază ază progre progresiv siv de mamă, mamă, distin distingân gândudu-se, se, spre spre sfârşitul perioadei, ca actor şi membru într-un sistem interactiv, având un nivel elementar al conştiinţei de sine. Prima „reuşită socială” a
142
copilului este consimţământul de a-şi lăsa mama să se îndepărteze fără să manifeste angoasă. Este semnul interiorizării unei relaţii. Din Din punc punctt de vede vedere re psih psihaanali naliti tic, c, peri perioa oada da poat poatee fi subîmpărţită în stadiul psiho-sexual oral (0-2 ani) în care gura, suptul, muşcatul este sursa principală a plăcerii. Această fază se caracterizează prin prin absenţ absenţaa difere diferenţi nţieri erilor lor eu-lum eu-lume, e, prin prin narcis narcisism ism primar primar şi prin prin depend dependenţ enţăă faţă faţă de mamă. mamă. Comuni Comunicar carea ea se desfăş desfăşoar oarăă pe o bază bază acce accent ntua uatt afec afecti tivă vă,, impa impact ctul ul cel cel mai mai semn semnif ific icat ativ iv sub sub rapo raport rt socializator avându-l mama, cu care realizează „contagiunea afectivă”. Zâmb Zâmbet etul ul este este prim primul ul semn semn al soci sociab abil ilită ităţii ţii,, un „ins „instr trum umen entt de organizare a relaţiilor şi contactelor sociale primare” (Osterrieth, apud Păun, 1982, p. 107). Toţi copiii zâmbesc, chiar şi cei născuţi orbi, după o lună sau şase săptămâni. Dacă psihanaliza evidenţiază efectele grave pe pe care care le poat poatee gene genera ra sepa separa rare reaa de mamă mamă asup asupra ra dezv dezvol oltă tări riii armonioase a copilului, alte teorii semnalează efectele negative asupra mamei şi familiei în întregul ei, considerându-se că însăşi familia este modelată de evoluţia copilului. La 2-3 ani sursa plăcerii devine regiunea anală - stadiul anal , dezvoltarea personalităţii fiind influenţată de experienţa toaletei anale. Se acordă acordă import importanţ anţăă curăţe curăţenie niei,i, ordini ordinii,i, punctu punctuali alităţ tăţii. ii. B. Lahire Lahire (2000) afirmă că ordinea domestică şi ordinea cognitivă cerută mai târziu de activitatea şcolară sunt indisolubile. Copilul care trăieşte întrun univers domestic ordonat dobândeşte implicit metode de organizare a structurilor cognitive ordonate, predispuse să funcţioneze ca structuri de ordonare a lumii. Contro Controlul lul sfinct sfinctere erelor lor are pentru pentru Parson Parsonss semnif semnifica icaţia ţia de prim rol autonom autonom al copilului, copilului, ce permite permite prima diferenţiere diferenţiere a sinelui sinelui ca obiect. Momentul acesta se produce în jurul vârstei de 21-25 de luni, când copilul ajunge să se recunoască pe sine. Tot acum apar tandreţea şi ruşinea, ca premise ale judecăţii morale.
143
Cel mai important eveniment socializator al perioadei este achiziţia limbajului , purtător al „genelor sociale”. Rolurile sociale se învaţă învaţă în proces procesul ul comuni comunicăr cării ii în care care obicei obiceiuri urile le lingvi lingvistic sticee ale grupului au o importanţă deosebită pentru evoluţiile ulterioare, lumea „reală” a fiecăruia fiind într-o mare măsură o construcţie inconştientă bazat bazatăă pe obicei obiceiuri urile le lingvi lingvistic sticee ale grupul grupului ui (Berns (Bernstei tein, n, 1978). 1978). Limbajul va fi mediatorul culturii şcolare, producând diferenţieri şi chiar handicapuri cu repercusiuni asupra succesului şcolar. Perioada 3-6 ani debutează cu prima criză de independenţă (Wallon) faţă de adult, manifestă în dorinţa de a face totul singur, de a acţi acţion onaa pe cont cont prop propri riu. u. Criz Crizaa de inde indepe pend nden enţă ţă este este un salt salt în autonomia comportamentală. La 4 ani egoul se maturizează, sursa plăcerii se transferă treptat către regiunea genitală; dragostea rămâne centrată pe mamă, dar se descoperă „străinul intim”, tatăl, cu care trebuie să o împartă. La această vârstă se declanşează criza oedipiană , manifestă în atracţia faţă de părintele de sex opus şi rivalitatea faţă de părintele acelaşi sex. Rezolvarea crizei se realizează prin identificarea cu părintele de acelaşi sex. sex. Interi Interiori orizar zarea ea imagin imaginii ii parent parentale ale face face ca prezen prezenţa ţa efecti efectivă vă a păr părin inţil ţilor or să nu mai mai fie fie nece necesa sară ră pentr pentruu resp respec ecta tare reaa norm normel elor or şi consemnelor impuse. Se constituie o conştiinţă morală primară (SupraEu în limbaj freudian), care acţionează ca un fel de voce interioară a părinţilor, asigurând reglarea conduitelor şi o anumită securitate. Imaginea parentală interiorizată este contradictorie, părinţii fiind concepuţi deopotrivă ca adulţi generoşi, perfecţi, 53 securizanţi, dar, dar, în acel acelaş aşii timp timp,, şi ca fiin fiinţe ţe frus frustr tran ante te,, agre agresi sive ve.. Acea Aceasta sta îi determină pe copii şi să respecte normele, dar şi să le încalce. 53
J.-P. Sartre: „Copilul îşi consideră părinţii drept zei. Actele ca şi judecăţile lor sunt absoluturi; ei încarnează raţiunea universală, legea, sensul şi scopul lumii” (J.-P. Sartre, 1969, Baudelaire, trad. M. Petrişor, E.L.U., Bucureşti, p. 45).
144
Interioriz Interiorizarea area normelor normelor se produce produce paralel paralel cu accelerare accelerareaa diferenţierii sexuale şi rapida învăţare a rolului de sex . „Copilul îşi constr construie uieşte şte identi identitat tatea ea sexual sexuală, ă, afirmă afirmă Pierre Pierre Bourdi Bourdieu, eu, elemen elementt capita capitall al identi identităţ tăţii ii sociale sociale,, în acelaş acelaşii timp timp când când îşi constr construie uieşte şte reprezentarea despre diviziunea muncii între sexe, pornind de la acelaşi ansamblu socialmente definit de indici ce sunt, inseparabil, biologici şi soci social ali. i. Cu alte alte cuvi cuvint nte, e, conş conşti tien entiz tizar area ea identi identită tăţi ţiii sexu sexual alee şi incorporarea dispoziţiilor asociate unei definiţii sociale determinate a funcţiilor sociale ce le revin bărbaţilor şi femeilor merg mână în mână cu adoptarea unei concepţii socialmente definite despre diviziunea sexuală a muncii” (2000, p.125). Potrivit unor studii americane (citate de Stănciulescu, E., 1997), bărbaţii sunt mai implicaţi în cultivarea rolurilor de sex, acordând fetelor mai multă atenţie şi afecţiune, în timp ce băie băieţil ţilor or le impu impunn o disc discip ipli lină nă inst instru rume ment ntal alăă mai mai rigu riguro roas asă, ă, manifestând faţă de ei o mai mare exigenţă. Discriminările sexuale de mai târziu îşi au o parte din origini aici, în momentul în care se internalizează rolul de sex, cu întreaga constelaţie atitudinală asociată acestuia. Perioada Perioada soluţionări soluţionăriii complexului complexului Oedip este considerat consideratăă crucială de către psihanaliză, pregătindu-l pe copil, pentru depăşirea limi limite telo lorr siste sistemu mulu luii fami familie liei, i, cara caract cter eriz izat at prin prin part partic icul ular aris ism m şi afectivitate, şi intrarea în alte subsisteme sociale. Soci Social aliz izar area ea prim primeş eşte te noi noi dime dimens nsiu iuni ni prin prin inte integr grar area ea copilului în grădiniţă, unde cadrul lui de referinţă se diversifică, relaţia cu părinţii fiind concurată de o nouă relaţie, ce cu cei de aceeaşi vârstă. Dacă relaţia cu vârstnicii este prioritar afectivă şi constrângătoare, cea cu covârstnicii este concurenţială şi consensuală. Este etapa în care activitatea solitară de până la trei ani, când copilul îi tratează pe cei din jur ca pe nişte obiecte, se deschide spre ceilalţi, mai întâi, printr-o
145
activitate paralelă (3-4 ani), iar apoi asociativă (5-6 ani) şi ş i colectivă (67 ani) (Osterrieth, apud Păun, 1982, p. 112). (6-111 ani) ani) este este o peri perioa oadă dă de Perioada Perioada post-oedip post-oedipiană iană (6-1 stabilitate sexuală, cu achiziţii culturale rezultate din contactul cu alte grupuri decât familia. Raportul dependenţă-autonomie evoluează către o rebeliune a copilului împotriva autorităţii parentale sesizabilă mai ales în relaţia tată-fiu, copilul devenind impulsiv, excesiv de sensibil, cu tendinţă de a dramatiza. Vechea Vechea identi identitat tatee cu famili familiaa se destra destramă, mă, asumar asumarea ea altor altor roluri este aspectul esenţial al acestei faze. Grupul şcolar, caracterizat prin prin neutra neutralita litate te afectiv afectivăă şi univer universal salism ism,, dezvol dezvoltă tă capaci capacitat tatea ea de achiziţie de noi roluri sociale. Socia Socializ lizare areaa secund secundară ară,, şcolar şcolară, ă, provoa provoacă că interi interiori orizar zarea ea valori valorilor lor şi normel normelor or societ societale ale,, elevul elevul fiind fiind constr constrâns âns să accept acceptee diferenţieri pe axa performanţei şcolare. Exaltarea succesului sau a insucc insuccesu esului lui poate poate provoc provocaa rupere rupereaa punţil punţilor or cu familia familia.. În cazul cazul copiilor care trăiesc insatisfacţii în familie, succesul şcolar îi poate face dependenţi de instituţie, în care găsesc compensare prin respectul şi aprecierea profesorilor şi colegilor. Dependenţa de instituţia şcolară generează dificultăţi în integrarea socială de după şcoală, un loc al satisfacţiilor de multe ori neconştientizate. Roluri Rolurile le sexual sexualee se întreţ întreţes es cu difere diferenţi nţieri eri calita calitativ tivee ale tipuri tipurilor lor de perfo performa rmanţă nţă,, pregăt pregătind indu-s u-see noi criter criterii ii de evalua evaluare re şi clasificare a indivizilor. Aceste noi tipuri de diferenţieri, axate aproape exclusiv pe axa performanţei de tip şcolar, sunt tot mai des criticate astăzi pentru caracterul lor artificial în raport cu viaţa socială. Bourdieu vorbeşte despre “lipsa de gravitaţie socială” a învăţării şcolare, care ar fi “liberă de sancţiunea directă a realului.”(Bourdieu, P., 1997, p. 29) Adolescenţa este deschisă de preadolescenţă sau pubertate (11-15 ani), urmată de adolescenţa propriu-zisă (15-18 ani). Debutul
146
adolescenţei, cum este considerată perioada pubertară, este marcat de o scădere a stimei de sine. Este perioada vârstei critice, a crizei sau revoluţiei adolescenţilor, când moştenirea culturală este desacralizată, tânărul situându-se într-un vid cultural, datorită simţului său critic deos deoseb ebit it de ascu ascuţit ţit.. Ieşi Ieşire reaa din din conf confor ormi mism smul ul infa infant ntil il face face ca autoevaluarea să nu mai găsească suport, ceea ce a fost important în perioada anterioară nu mai este actual, iar noile opţiuni sunt încă în faza de tatonare. Se produce o deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei spre cel al grupurilor de egali, ceea ce face să apară nelinişti, depresii, anxietate. Confuzia identitară este agravată şi de înclinaţia adolescentului spre autochestionare. Societatea adulţilor îi apar aparee adol adoles esce cent ntul ului ui ca o soci societ etat atee repr repres esivă ivă,, domi domina nato toar aree şi manipulat manipulatoare oare în virtutea virtutea criteriului criteriului vârstei şi a unor valori ce nu mai au relevanţă pentru el. Referi Referindu ndu-se -se la adole adolesce scenţa nţa lui Baudel Baudelair aire, e, J.-P. J.-P. Sartre Sartre caracterizează inspirat situaţia oricărui tânăr: „Drama începe – afirma filosoful filosoful francez – când copilul, crescând, crescând, îşi depăşeşte depăşeşte părinţii cu un cap şi priveşte peste umerii lor. Or, în spatele lor nu este nimic: depăşindu-şi părinţii, judecându-i poate, el face experienţa propriei sale sale transc transcen enden denţe. ţe. Tatăl Tatăl şi mama mama au descre descrescu scut; t; iată-i iată-i pirpir pirpirii ii şi mediocri, mediocri, nejustifica nejustificabili bili şi nejustifica nejustificaţi; ţi; majestoase majestoasele le gânduri, gânduri, care reflectau universul, decad la rangul de păreri şi dispoziţii. Pe loc lumea trebuie refăcută, toate treptele şi ordonanţa însăşi a lucrurilor sunt contestate şi, dat fiind că o raţiune divină nu le mai gândeşte, dat fiind că privirea care le fixa nu mai este decât o lumină neînsemnată printre atâtea altele, copilul îşi pierde esenţa şi adevărul; dispoziţiile vagi, gândurile confuze care-i păreau altădată reflexele frânte ale realităţii sale metafizice devin dintr-o dată unicul său mod de a exista. Datoriile, riturile, obligaţiile precise şi limitate au dispărut deodată. Nejustificat, nejustificabil, el face brusc experienţa teribilei sale libertăţi. Totul
147
trebuie luat de la început: el ţâşneşte în singurătate şi neant” (J.-P. Sartre, 1969, p.46). Criza juvenilă are semnificaţii eminamente sociale, rezultând din atitudinea societăţii faţă de adolescent, în societăţile primare ea nefiind prezentă. Unele studii comparativ-culturale (Schlegel; Berry, 1991) constată că, în general, relaţiile adolescenţilor cu familiile lor sunt armonioase, conflictele apărând în special în societăţile în care rezide rezidenţa nţa este este neloca nelocală, lă, schimb schimbări ările le socioe socioecon conomi omice ce rapide rapide,, iar individualismul şi realizarea personală sunt valori culturale centrale. Alte Alte cercet cercetări ări accent accentuea uează ză dimens dimensiun iunea ea confli conflictu ctuală ală,, vorbin vorbindd de „tiner „tineretu etull revolta revoltat” t” (H. Marcus Marcuse) e) sau de „gener „generaţi aţiaa evaziu evaziunii” nii” (J. Coleman). Problema dificilă în această perioadă o constituie concilierea impu impuls lsur uril ilor or sexu sexual alee deos deoseb ebit it de pute putern rnic icee cu mode modele lele le de comportament deja instalate în stadiile precedente şi cu sistemul de cons constr trân ânge geri ri şi pres presiu iuni ni cult cultur ural alee dato datora rate te dist distan anţă ţări riii în timp timp a maturizării biologice de cea socială. Datorită condiţiilor de nutriţie şi nu numai, maturizarea biologică a coborât la 11 ani, iar cea socială întârzie mult după 18 ani. Această perioadă se caracterizează prin absenţa funcţiei sociale a adolescentului, care este doar consumator de buget şi nu producător, un rol tranzitoriu, cu ambiguitate de statut social, nici copil şi nici adult, întins pe o perioadă foarte lungă. Atitud Atitudini inile le social socialee tipice tipice ale adulţil adulţilor or sunt sunt contr contradi adicto ctorii, rii, fie prin prin extindere a copilăriei, fie prin coborâre a vârstei adulte, ambele putând provoca revolta adolescentului. Suspendat între paradisul pierdut al copilăriei şi vârsta adultă refuzată, tânărul este ezitant, derutat. Se produc acum destructurări şi rest restru ruct ctur urăr ări, i, se pend pendul ulea ează ză într întree orig origin inal alita itate te şi conf confor ormi mism sm 54. 54
Iată ce spune despre această etapă de vârstă prinţul moldav, Dimitrie Cantemir, în Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea: „A patra vârstă sau rodul de
148
Originalitatea, pârghie fundamentală în educaţie, se manifestă acut la 14-16 ani, prin teribilisme de tot felul, prin radicalism al opiniilor, prin episoade violente şi spectaculoase, atitudini ce exprimă aspiraţia la independenţă, autonomie şi libertate şi vor sfârşi prin realizarea unui nou echilibru al personalităţii. O mare eroare este de a-l considera pe adolescentul ce se vrea vrea orig origin inal al ca pe un copi copil, l, urma urmare reaa fiin fiindd rezi rezist sten enţa ţa la actu actull educaţ educaţion ional al şi la comuni comunicar care. e. Tânăru Tânărull este este dispus dispus să-l să-l urmeze urmeze pe adul adultu tull care care-l -l resp respec ectă tă.. Compo Comport rtam amen entu tull adol adoles esce cent ntul ului ui treb trebui uiee îndrumat spre depăşirea conformismului anost înspre o creativitate în acord cu aspiraţiile individuale şi sociale. Există la adolescenţi o mare nevoie afectivă, dorinţă de a fi acceptaţi, iubiţi, preţuiţi, dar se opun tendinţei de a fi acaparaţi. Este vârsta vârsta la care care tânăru tânărull se află află în căutar căutarea ea identi identităţ tăţii, ii, manife manifestâ stând nd tend tendin inţe ţe cont contra radi dict ctor orii, ii, osci oscilâ lând nd într întree egoc egocen entr tris ism m şi altr altrui uism sm,, solitudine solitudine şi socialitate. socialitate. El se caută fără a se regăsi. În fapt n-are cum să se regăsească fiindcă încă n-a fost. El este doar proiect, nu este, ci va fi. De aici instabilitatea afectivă, nonconformismul, indisciplina, agresivitatea, protestul, ostilitatea la intruziunea în spaţiul intimităţii curând legat al vieţii omeneşti este tinereţea, care este ca un fruct a cărui calitate ca dulceaţă sau amăreală nu s-a stabilit încă, de aceea trebuie să fie bine păzit şi nevătămat păzită, ca nu cumva să se întâmple să vină gândacul să-l strice, sau păianjenul să-l învăluie cu pânza, căci cât de puţin l-ar strica, greu va mai ajunge la dulceaţa şi gustul ce urma să aibă când se coace. Tot aşa, tânărul la toate trebuie să ia seama, deoarece are duşmani mai mulţi la această vârstă decât la alta. Mai întâi, pentru că această vârstă este însăşi vârsta tinereţii, care este oarecum rătăcită şi neaşezată. În al doilea rând, la această vârstă sângele este mai abunde abundent, nt, adică adică poftel poftelee spores sporescc cu prisos prisosinţ inţă, ă, fiind fiind mai numero numeroase ase şi mai puternice decât la celelalte vârste, de care trebuie să ne păzim foarte mult” (Dimitrie Cantemir, 1990, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea, Ed. Minerva, Bucureşti, p. 311).
149
confuze. Astfel de atitudini port fi uşor etichetate ca tendinţe spre devianţă. Mediul social acţionează, nu doar pentru adolescent, ca o oglind oglindă. ă. Identi Identitat tatea ea psihos psihosoci ocială ală,, imagin imaginea ea de sine, sine, este este rezult rezultatu atull privi privirii rii celuila celuilalt lt semnif semnifica icativ tiv.. Pentru Pentru adoles adolesce cent nt privir privirea ea celuil celuilalt alt semnif semnifica icativ tiv are o import importanţ anţăă capita capitală lă fiindc fiindcăă el este este într-o într-o criză criză identitară. Criza Criza adoles adolescen cenţil ţilor or sau confli conflictu ctull dintre dintre genera generaţii ţii este este datora datoratt şi situăr situării ii în timpi timpi psihol psihologi ogici ci diferi diferiţi. ţi. Adultu Adultull este este situat situat inconştie inconştient nt pe dimensiune dimensiuneaa timpului timpului prezent, prezent, compus compus din clipe egale, iar „adolescentul are viitorul în sânge” (Tofler). Adolescenţa este marcată de tendinţe aparent contradictorii: nevoia de afiliere şi nevoia de intimitate, dar nu de singurătate – stare subiectivă generată de insatisfacţia relaţionării sociale. Cei apropiaţi, părinţii, dar şi profesorii, trebuie să respecte aceste nevoi. Descifrarea sens sensul ului ui aute autent ntic ic al mora morali lită tăţii ţii adol adoles esce cent ntin inee pres presup upun unee un act act hermeneutic, de stăpânire a codului şi a tehnicilor de decodificare. Uneori, actele deviante nu sunt decât manifestări ale creativităţii de protecţie, care permit tânărului o anumită identitate şi evitarea rigorilor convenţiei moralei adulte. Fuga, chiulul, vagabondajul, cerşetoria pot reprez reprezent entaa forme forme de evaziu evaziune, ne, aventu aventuri ri eliber eliberato atoare are sau, sau, alteor alteori,i, modal modalită ităţi ţi de suprav supravieţ ieţuir uire. e. Criter Criteriul iul respec respectul tului ui necon necondiţi diţiona onatt al regulilor sau al strictei moralităţi este inaplicabil; până la un anumit punct, astfel de conduite pot fi expresia capriciilor vârstei. La aceast aceastăă vârstă vârstă,, o import importanţ anţăă deoseb deosebită ită în consti constitui tuirea rea personalităţii o au identificările cu modelul, eroul, prietenul. De aici prieteniile durabile şi nevoia de a le îndruma cu tact. Educatorul, părinte sau profesor, trebuie să practice un stil mai puţin directiv, cu asocierea asocierea ideii de responsabi responsabilitate litate libertăţii şi încrederii încrederii reciproce. reciproce. Presiunea necondiţionată şi indiscutabilă spre conformism nu mai are
150
ader aderen enţă ţă.. Cont Contro rolu lull soci social al exte exteri rior or se inte interi rior oriz izea ează ză,, deve deveni nind nd autocontrol, motivaţiile comportamentului trecând de la dominanta normativă, normativă, reglată exterior, exterior, la dominanta dominanta normală, reglată reglată interior, interior, printr-o dialectică subtilă între constrângere, model şi libertate. Stilul Sti lul de educaţ educaţie ie autori autoritar tar şi repres represiv, iv, care-ş care-şii propun propunee învăţarea necondiţionată a consemnelor şi conformităţii, cu reprimarea oricăror opoziţii prin care tânărul îşi rezervă dreptul la autonomie morală, generează insecuritate afectivă, cu tendinţe spre evaziune, acte de violenţă violenţă şi agresivita agresivitate, te, conduite conduite structurate structurate defectuos, defectuos, tendinţe tendinţe conflictua conflictuale le sau frustrante, frustrante, comportam comportamente ente marginale marginale sau deviante, deviante, crize prelungite. O astfel de pedagogie a conformismului social riscă înscrierea adolescentului mai curând pe panta alunecoasă a devianţei, decât pe cea a integrării şi realizării de sine. Majoritatea Majoritatea anomaliilor anomaliilor de socializar socializaree provin provin din absenţa absenţa realiz realizări ăriii adecva adecvate te a funcţi funcţiilo ilorr familie familiei,i, un gen de „perso „personal nalita itate te colectivă”, a cărei armonie sau dizarmonie are rezonanţă în structura personalităţii morale a adolescenţilor. Valorile şi atitudinile, gradul de organi organizar zaree şi coeziu coeziune, ne, climat climatul ul conjug conjugal, al, relaţi relaţiii intraf intrafami amilia liale, le, modelul comportamental, toate aceste aspecte ale vieţii de familie influenţează puternic socializarea morală a tinerilor. Asupra acestor aspecte vom reveni în capitolul următor. Soluţ Soluţion ionare areaa crizei crizei adoles adolesce cenţe nţeii conduc conducee la maturi maturizar zarea ea deplină, permiţând integrarea în colectivitatea adultă, în care familia de pro procr crea eare re,, siste sistemu mull ocup ocupaţ aţio iona nall şi comu comunit nitat atea ea loca locală lă prez prezin intă tă importanţă importanţă deosebită. deosebită. Integrarea Integrarea în aceste noi colectivită colectivităţi ţi impune impune interiorizarea de roluri inaccesibile până acum: rolul de soţ, soţie, rolul profesional, rolul de cetăţean, de enoriaş. Conform lui Allport (1991) personalitatea matură se distinge prin următoarele caracteristici:
151
-
extensiunea simţului eului, adică încorporarea în personalitate a unor noi rol-statusuri; - raportarea caldă a eului la ceilalţi, prin depăşirea egoc egocen entr trism ismul ului ui infa infant ntil il,, mani manife fest stăr ării ale ale inti intimi mită tăţi ţii, i, respectului, compasiunii, toleranţei; - secu securi rita tate teaa emoţ emoţio iona nală lă,, asum asumar area ea raţi raţion onal alăă a risc riscur uril ilor or,, toleranţă la frustrare; - perc percep epţi ţiee real realis istă tă,, asum asumar area ea sarc sarcin inil ilor or şi disp dispon onib ibil ilit itat atea ea rezolvării lor; - obiect obiectiva ivarea rea eului, eului, capaci capacitat tatea ea de intuiţ intuiţie ie şi şi umor; umor; - filo filoso sofi fiee unif unific icat atoa oare re a vieţ vieţii ii,, înch încheg egar area ea unei unei vizi viziun unii unificatoare asupra existenţei. Procesul de socializare se desfăşoară de această dată cu antici anticipaţ paţie, ie, în colect colectivi ivităţ tăţile ile ce prefig prefigure urează ază struct structuri urile le societă societăţii ţii adulte: adulte: cuplur cuplurile ile de adoles adolescen cenţi ţi funcţi funcţione onează ază ca protoproto-fam familii ilii de procreare, iar sistemul şcolar dobândeşte caracteristicile unui protosistem ocupaţional. * Socializarea nu se încheie aici, în adolescenţă, ci se continuă pe întreg parcursul vieţii, existând tranziţii de realizat, crize de depăşit. Tânărul are libertatea de a crea legături sexuale sau maritale, relaţii profesionale, libertate care implică „condamnarea la responsabilitate” despre care vorbeşte Sartre. Din păcate, suntem zguduiţi de această condamnare la libertatea alegerii în raport cu propria viaţă uneori prea târziu. E condamnare, pentru că suntem singuri şi nu avem nici o scuză în faţa conştiinţei noastre în privinţa alegrilor pe care le facem, deşi nu deţinem toate datele necesare unor astfel de alegeri în cunoştinţă de cauză. Aşa se face că uneori alegerile alegerile nu sunt sunt dintre cele cele mai fericite. fericite.
152
Crizei adolescenţei îi poate urma, peste ani, criza vârstei de mijloc, genera generată tă de sentim sentiment entul ul irosir irosirii ii şi conşti conştiinţ inţaa irepet irepetabi abilit lităţi ăţiii clipei clipei.. Căderea în această conştiinţă a temporalităţii fiinţării noastre poate repune repune în discuţ discuţie ie opţiun opţiunile ile anteri anterioar oare, e, valori valorile le şi fundam fundament entele ele acestora. Uneori o putem lua de la capăt, atunci când încă nu e prea târziu târziu.. Dar târziu târziull vine vine ineluc ineluctab tabil. il. Vârsta Vârsta pensio pensionăr nării ii răstoa răstoarnă rnă canoanele unei existenţe de o viaţă de om. Acomodarea la inutilitate şi dispreţul social pot fi destul de dureroase. Şi mai dureros este orizontul morţii, ca punct final al unei existenţei. Despre stadiile procesului compri comprimat mat de social socializa izare re şi adapta adaptare re la iminen iminenţa ţa morţii morţii vorbeş vorbeşte te Elisabeth Kübler-Ross (1987), care aminteşte următoarea succesiune: negarea, mânia, tocmeala, depresia şi, uneori, acceptarea. Cea mai complexă stadialitate este realizată de E. Erikson (1950), care a distins opt stadii principale ale parcursului vieţii, fiecare dintre ele caracterizându-se printr-o situaţie de „criză psihosocială”, în care persoana se va situa în apropierea uneia dintre valorile dominante (încredere (încredere – neîncredere neîncredere,, autonomie autonomie - ruşine, ruşine, iniţiativă iniţiativă – vinovăţie, vinovăţie, hărnicie – inferioritate etc.), în raport cu experienţa particulară de viaţă. Pentru primele patru stadii un rol important în criza psihosocială îl au familia şi şcoala. Stadiul al cincilea, care desemnează adolescenţa („vârs („vârsta ta metafi metafizic zică”) ă”) este este consi consider derat at crucia cruciall pentru pentru crista cristaliz lizare areaa identităţii de sine. Redăm aceste stadii în următorul tabel:
Stadiul de dezvoltare
Criz Crizee soci social alee
Ampl Amplas asar aree socială
153
Produs favorabil
1. Pruncia (primul an)
Încredere Familie spre neîncredere Autonomie Familie spre spre ruşi ruşine ne,, îndoială Iniţiativă spre Familie vinovăţie
Dezvoltarea în încrederii îînn si sine, în în părinţi şi în lume
4. Perioada de la 6 ani până la instalarea pubertăţii
Sârguinţă spre inferioritate
Vecini, şcoală
Dobândirea simţului iscusinţei şi competenţei
5. Adolescenţă (10-20 ani)
Identitatea spre confuzia identitară Intimitate spre izolare
Grup de Dezvol Dezvoltar tarea ea identi identităţ tăţii ii eului eului ca prieteni simţ coerent al sinelui
2. Copilăria timpurie (2-3 ani) 3. Perioada de la 4 la 5 ani
6. Prematuritate (20-30 ani) 7. Perioada adultă (40-50 ani) 8. Bătrâneţe (după 60 de ani)
Dezvoltarea simţului de autoc utocon ontr trool, fără ără pie pierde rderea rea autostimei Învăţarea direcţiei şi scopului activităţilor
Parteneri Autentică intimitate, sentimentul de „pierd „pierderi eriii unuia unuia în celăla celălalt” lt”,, ca prietenie şi premise pentru o viaţă afectivă sex ulterioară echilibrată Generativitate Noua Dezv Dezvol olta tare reaa alto altorr preo preocu cupă pări ri spre stagnare familie, dincolo de familia apropiată, în munca ceea ceea ce priv priveş eşte te gene genera raţi ţiil ilee viitoare şi societatea Sârguinţă Pensionare Dobâ Dobând ndire ireaa senti sentime mentu ntului lui de spre disperare şi moart oartee satisfacţie cu privire la realizările iminentă vieţii individuale
Tabelul nr. 5. Stadiile de dezvoltare psiho-socială după Erikson (prelucrare după Grecu; Rădulescu, 2003, pp. 166 – 167) Aceste stadii şi caracteristici asociate lor trebuie privite în relativitatea şi convenţionalitatea lor, dezvoltarea personalităţii fiind un proces continuu şi singular. 2. Funcţiile socializatoare ale familiei contemporane
154
Familia este factorul primordial al formării şi socializării copilului, reprezentând în viziunea structural-funcţionalistă „cureaua de tran transm smis isie ie a norm normel elor or cult cultur ural alee din din gene genera raţie ţie în gene genera raţie ţie”” (Merton). Socializarea primară, desfăşurată în familie, este decisivă pen pentr truu stru struct ctur urar area ea pers person onal alită ităţi ţiii copi copilu lulu lui, i, ofer oferin indd matr matric icea ea în interiorul căreia se vor structura cele mai importante trăsături morale şi caracteriale, care îl vor marca decisiv pentru întreaga viaţă. Intuiţia simţul simţului ui comun comun vorbeş vorbeşte te de „cei „cei şapte şapte ani ani de acasă” acasă”.. Specif Specificu icull socializării în familie constă în faptul că acţiunea ei se desfăşoară întrun cadru informal, în care suportul afectiv joacă rolul primordial. Acea Aceasta sta face face ca stru struct ctur uril ilee dobâ dobând ndite ite în fami familie lie să fie fie mult mult mai mai rezistente decât celelalte. Toate influenţele socializatoare ulterioare se vor plia pe schemele socializării primare. Socializarea secundară nu va avea eficienţa şi profunzimea celei primare, copilul rămânând timp înde îndelu lung ngat at priz prizon onie ieru rull lumi lumiii defi defini nite te de cătr cătree pări părinţ nţi. i. De aici aici şi importanţa socializării primare, căci orice disfuncţie a familiei este susceptibilă să inducă tulburări în personalitatea copilului. Major ajorit itat atea ea cerc ercetăt etător oril ilor or ide identif ntific icăă două două func funcţi ţiii fundamentale ale educaţiei familiale: - producere a personalităţii sociale şi - transmitere intergeneraţională a modelelor culturale şi a statutelor sociale. Cele două funcţii nu pot fi decât artificial disociate, distincţia lor vizând mai mult referentul, pentru prima accentul căzând pe individ (personalitate), iar pentru cea de a doua, pe societate (reproducere culturală). În realitatea lor concretă, cele două funcţii se presupun reciproc, personalitatea socială presupunând achiziţiile culturale, iar aceste achiziţii asigură reproducţia culturală.
155
În ordine cronologică, funcţia elementară a familiei este cea de factor al securităţii, oferind copilului sentimentul siguranţei, care îi permite construcţia echilibrată a personalităţii. Securitatea presupune: - satisfacerea trebuinţelor elementare; - coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare; - protecţia împotriva factorilor externi; - asigur asigurare areaa sentim sentiment entul ul de a fi accept acceptat at necond necondiţio iţionat nat ca membru al familiei; - prezenţa iubirii părinteşti; - consolidar consolidarea ea sentimentu sentimentului lui unei personalităţi personalităţi distincte, distincte, cu posibilitatea opţiunii între anumite limite ale libertăţii. O personalitate puternică şi echilibrată a copilului se pare că este rodul acceptării lui necondiţionate de către părinţi (Neamţu, C., 2003, p. 66). Aceasta mediază, la rândul ei, acceptarea de sine a copilului. copilului. Cercetările Cercetările evidenţiază evidenţiază faptul faptul că majoritate majoritateaa copiilor copiilor cu per pertu turb rbăr ării emoţ emoţio iona nale le şi cond condui uite te devi devian ante te au prim primit it din din part partea ea părinţilor o acceptare condiţionată, de bună purtare sau de performanţă, în care care adulţi adulţiii respin respingea geauu anumit anumitee aspect aspectee ale person personali alităţ tăţii ii lor. lor. Aspectele criticate ale personalităţii vor fi ulterior negate de copil şi proiectate asupra altor persoane sau exprimate în moduri inacceptabile. O mamă care care acceptă necondiţionat necondiţionat personalitatea copilului copilului va fi mai capabilă să îl înveţe pe acesta să tolereze frustrarea, ostilitatea sau aspectele negative ale personalităţii sale. Pierderea acceptării de către mamă determină încercări de stabilirea a relaţiei cu alt adult, iar eşecul, de cele mai multe ori inevitabil, va genera restaurarea sentimentului de frustrare şi neîncredere în alţii, dar şi în sine. Desigur, conţinutul socializării primare nu se reduce doar la dimensiunea afectivă ; am putea spune că dimensiunea afectivă este mediul mediul social socializă izării rii în aceast aceastăă perioa perioadă dă a copilăr copilăriei iei,, dar educaţ educaţia ia familială presupune şi dimensiunea cognitivă . Explicit sau implicit,
156
familia familia reprez reprezint intăă filtru filtrull hermen hermeneut eutic ic prin prin care care copilu copilull îşi apropi apropiee lumea şi-o face o lume a sa. Părinţii, în calitatea lor de primi adulţi semn semnif ific icat ativ ivi, i, exer exerci cită tă direc directt şi indi indire rect ct infl influe uenţ nţee educ educaţ aţio iona nall formative, oferind primele modele de identificare într-un anumit climat afecti afectiv. v. Atât Atât educaţ educaţia ia direct directă, ă, cât şi modele modelele le şi climat climatul, ul, au rol important în maturizarea copilului. Kari Killen (1998) identifică şapte funcţii parentale pe care părinţi le exercită diferenţiat, în raport cu abilităţile lor: - abilita abilitatea tea de de a da priori prioritat tatee satisf satisface acerii rii nevo nevoilo ilorr de bază bază ale copilului; - abilita abilitatea tea de a ofer oferii copil copilulu uluii exper experien ienţe ţe noi, noi, de a-l a-l stim stimula ula cognitiv şi afectiv; - abilita abilitatea tea de a avea avea o rela relaţie ţie empati empatică că cu cu copi copilul lul;; - abilita abilitatea tea de de a-şi a-şi înfrân înfrânaa propri propriile ile dure dureri ri şi porn porniri iri agre agresiv sivee fără a le răsfrânge asupra copilului; - capac capacita itatea tea de a avea avea aştep aşteptăr tării reali realiste ste faţă faţă de copil; copil; - capac capacita itatea tea de a perc percepe epe copil copilul ul în mod realist realist;; - abilita abilitatea tea de a răsp răsplăti lăti şi de de a valori valoriza za copilu copilul.l. Văzută Văzută dinspr dinspree societ societate ate,, familia familia este este cea care care transm transmite ite valorile şi atitudinile specifice unui anumit model cultural. Valorile educative au o dimensiune cognitiv - evaluativă (ce e „bine” şi ce e „rău”), o dimensiune afectivă, implicând un ataşament diferenţiat în rapor aportt cu diver iverse sele le valo valori ri şi o dime dimennsiu siune pragm ragmaatic tică sau sau comportamentală, constituindu-se într-un ghid pentru acţiune. Seturile valorice pe care familiile le transmit sunt dependente de structura socială, de apartenenţa socio-profesională, de nivelul lor de instrucţie, de mediul de rezidenţă şi de alţi factori. Numeroase studii de sociologie a educaţiei (enumerate de Stănciulescu, 1997, p. 61) argumentează teza conform căreia părinţii aparţinând unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor
157
valori diferite. Dacă în clasele mijlocii şi superioare sunt valorizate superior autonomia şi stăpânirea de sine, imaginaţia şi creativitatea, în clasele de jos accentul este pus pe ordine şi curăţenie, obedienţă şi respect al vârstei. La fel se prezintă lucrurile şi în raport cu profesiile părinţilor: că cât statutul ocupaţional este mai înalt, cu atât este mai apreciată autonomia copilului; cu cât statutul este mai scăzut, cu atât mai mare este accentul pus pe conformitate şi obedienţă. Constatările inductive ale sociologilor nu constituie o noutate ideatică, dimpotrivă, teza susţinută de ei o regăsim în filozofie încă de la sofiştii greci, care făceau distincţie între morala celor mulţi şi morala stăpânilor şi până la Nie Nietz tzsc sche he,, cu dist distin incţ cţia ia într întree „mor „moral alaa scla sclavi vilo lor” r” şi „mor „moral alaa aristocrată”. Valorile celor două morale sunt mijloacele specifice de conservare a existenţei. Desigur că această dependenţă a valorilor educative de statutul socio-economic are relevanţă statistică, dar nu trebuie absolutizată, intervenind cumulat o multitudine de alţi factori. Vom discuta în cele ce urmează câteva dintre variabilele familiale cu implicaţii semnificative în evoluţia copilului şi tânărului.
3. Tipul familiei O bună bună peri perioa oadă dă de timp timp,, stud studii iile le priv privin indd efic eficie ienţ nţaa socializării, performanţa sau eşecul şcolar al copilului, comportamentul conformist sau delincvent, se structurau pe distincţia tranşantă dintre familia organizată şi cea dezorganizată . Dina Dinami mica ca fami famili liei ei cont contem empo pora rane ne,, marc marcat atăă de dimi diminu nuar area ea nata natali lită tăţii ţii,, mult multip ipli lica care reaa coabitărilor, creşterea numărului de copii născuţi în afara familiei, explozia ratei divorţialităţii (Stănciulescu, 1997, pp. 137 şi urm.), a repus în discuţie disjuncţia tradiţională, argumentând ideea că ceea ce este important pentru dezvoltarea copilului nu este atât forma sau tipul
158
familie familieii („orga („organiz nizată ată”” sau „dezor „dezorgan ganiza izată” tă”), ), cât funcţi funcţiona onalita litatea tea aceste acesteia, ia, atmosf atmosfera era sau climatul ei. ei. Este Este şi moti motivu vull pentr pentruu care care conceptul de familie „dezorganizată” tinde să fie înlocuit cu cel de familie „parentală” (sau monoparentală), pentru a sublinia existenţa relaţiei parentale independent de relaţia conjugală. Climatul familial este conceptul de maximă generalitate ce cara caract cter eriz izea ează ză atmo atmosf sfer eraa sau sau cadr cadrul ul gene genera rall de rela relaţi ţion onar aree inte interp rper erso sona nală lă,, putâ putând nd fi surp surpri rins ns prin prin inte interm rmed ediu iull mai mai mult multor or indicatori, cum sunt: - modul de raportare interpersonală a părinţilor (apropiere, dragoste, înţelegere şi sprijin reciproc, complementaritate de sarc sarcin ini, i, comu comuni nica care re,, resp respec ect, t, acor acordd în legă legătu tură ră cu problemele majore, sau dimpotrivă); - sistem sistemul ul atitu atitudin dinilo ilorr parent parentale ale în în raport raport cu cu valor valorile ile preţ preţuite uite;; - dinami dinamica ca şi şi modul modul de de soluţ soluţion ionare are a stăril stărilor or tensi tensiona onale le sau sau a conflictelor; - modu modull în car caree este este per perce cepu putt şi trat tratat at cop copil ilul ul;; - moda modalit lităţ ăţil ilee de manif manifes esta tare re a auto autori rită tăţi ţiii pări părint nteş eşti ti (uni (unita tar r sau diferenţiat); - gradul de acceptare şi tolerare a comportamentelor variate ale copilului; - modul modul de aplica aplicare re a sancţ sancţiun iunilor ilor şi reco recompe mpense nselor lor;; - grad gradul ul de desc deschi hide dere re şi sinc sincer erita itate te a copil copilul ului ui în rapo raport rt cu părinţii; - sati satisf sfac acţi ţiaa resi resimţ mţit ităă de fieca fiecare re membr membruu pent pentru ru viaţa viaţa de familie. Studiile recente argumentează importanţa deosebită pe care o are climatul familial pentru dezvoltarea copilului, climatele tensionale, conflictuale contribuind în mod semnificativ la geneza conduitelor deviante ale copiilor.
159
Concluziile unei meta-analize a peste 50 de studii privind relaţia relaţia dintre dintre dezorgani dezorganizarea zarea familiei şi delincvenţ delincvenţăă (prezentate (prezentate de Cristina Neamţu 2003, p. 67), arată că: - prevalenţa delincvenţei în familiile dezorganizate este cu 10-15% mai mare decât în familiile organizate; - core corela laţi ţiaa dint dintre re fami familia lia dezo dezorg rgan aniz izat atăă şi delin delincv cven enţa ţa juvenilă juvenilă este mai puternică puternică pentru pentru formele formele minore de conduită şi mai slabă pentru formele grave de comportament infracţional; - asoc asocie iere reaa cu deli delinc ncve venţ nţaa este este mai mai pute putern rnic icăă în cazu cazull familii familiilor lor dezorg dezorgani anizat zatee prin prin divorţ divorţ sau separa separare, re, compar comparati ativv cu dezorganizarea prin deces; - nu exis există tă o dife difere renţ nţăă semn semnif ific icat ativ ivăă într întree impa impact ctul ul dezorganizării familiei asupra fetelor şi, respectiv, asupra băieţilor; - nu s-a s-a scos scos în evid eviden enţă ţă rolu rolull vârs vârste teii la care care surv survin inee dezorganizarea familiei asupra delincvenţei juvenile; - nu există o evidenţă asupra rolului părinţilor vitregi în delincvenţa juvenilă. Fără a intra în distincţii tipologice complexe asupra familiei şi particularităţilor sale, vom lua în discuţie în acest paragraf câteva variabilel variabilelee precum precum coeziunea coeziunea,, adaptabilit adaptabilitatea, atea, flexibilitat flexibilitatea, ea, talia şi tipul de autoritate exercitat, variabile considerate a fi factori cheie în socializarea copilului. În raport cu fiecare dintre aceste variabile se pot realiza tipologii diverse, asupra cărora, din considerente legate de concizie, nu ne propunem să vorbim aici. Coeziunea este una dintre cele mai importante caracteristici ale familiei privite ca microgrup social. Coeziunea exprimă măsura în care care memb membri riii fami famili liei ei sunt sunt disp dispuş uşii să renu renunţ nţee la o part partee din din gratificaţiile, opiniile şi conduitele individuale în favoarea familiei ca întreg. O serie de studii psihosociologice evidenţiază existenţa unei corelaţii între incidenţa conduitelor delincvente şi nivelul scăzut al
160
coeziunii familiale. Manifestă prin intensitatea legăturii emoţionale dintre membrii familiei, coeziunea familială poate fi măsurată prin diverse variabile: angajare emoţională, independenţă, frontiere, timp, spaţiu, prieteni, luarea deciziilor, interese, loisir. În familiile cu o coeziune scăzută, partenerii cuplului au o conduită centrată pe nevoile şi aspiraţiile personale, petrec cea mai mare parte a timpului în afara familiei şi nu participă decât rareori la acti activi vită tăţi ţi comu comune ne;; în aces aceste te cond condiţi iţii, i, întâ întâln lnir irile ile memb membri rilo lorr se transformă deseori în teatrul unor tensiuni şi conflicte. Coeziunea familiei este indicată şi de o altă caracteristică a grupului familial pe care o putem numi identitatea familială . Identitatea familială este rodul sedimentării inconştiente a rolurilor, modelelor şi exigenţelor explicite, a atmosferei ce se respiră în interiorul familiei. Indicatori identităţii sunt similitudinea atitudinii generale a membrilor ei faţă de viaţă (familii harnice, generoase, modeste, leneşe, arogante) şi dispoziţia de fond ce caracteriz caracterizează ează familia (stenice, (stenice, agresive agresive etc). Copilul este întotdeauna un mediu de rezonanţă al familiei, chip şi asemănare a ei. Capacitatea de autoreglare , sau adaptabilitatea, este definită prin măsura în care sistemul familial se poare poare restructur restructura, a, schimbând schimbând stru struct ctur uril ilee de rolu roluri ri,, de pute putere re şi regu reguli, li, ca răsp răspun unss la un stre stress emoţional generat de o disfuncţie în raport cu obişnuinţele funcţionale ale sistemului, în scopul menţinerii integrităţii şi identităţii sale. O astfel de situaţie ce necesită adaptabilitate poate fi generată de apariţia primului copil. Naşterea primului copil poate constitui momentul unor schi schimb mbăr ării esen esenţi ţial alee în rela relaţi ţiaa de cupl cuplu, u, schi schimb mbăr ării ce soli solici cită tă autoreglări. Prin apariţia copilului, relaţia afectivă diadică (soţ-soţie) se transformă în triadă (soţie-copil-soţ), constituindu-se noi relaţii diadice (mamă-copil, tată-copil). Cercetările în acest domeniu relevă faptul că dacă în familiile fără copii soţul are o autoritate mai mare decât soţia, după apariţia copilului, soţia participă într-o măsură mai mare la luarea
161
deciziilor, iar soţul preia unele dintre activităţile menajere ce reveneau anteri anterior or soţiei soţiei.. Studii Studiile le eviden evidenţiaz ţiazăă faptul faptul că implica implicarea rea soţulu soţuluii în diferite sarcini educative corelează pozitiv cu nivelul studiilor acestuia. Dacă pentru schimbările generate de apariţia copilului soţii sunt oarecum pregătiţi şi adaptarea se realizează mai uşor, modificările neanticipate în funcţionalitatea familiei pot genera adevărate şocuri. Disfuncţiile familiei legate de starea socio-economică (şomaj, spaţiu de locuit locuit,, sărăci sărăcie), e), sau de ritmul ritmul trepid trepidant ant al existe existenţe nţeii (angaj (angajare areaa în acti activi vită tăţi ţile le lega legate te de serv servic iciu iu şi timp timpul ul redu reduss de comu comuni nica care re şi activitate comună), precum şi altele, ce ţin de particularităţile de personalitate ale membrilor îşi pun amprenta asupra relaţiilor dintre părinţi şi dintre aceştia şi copii. Adaptabilitatea unei nei famil amilii ii este ste cara caraccteri teriza zată tă prin prin următoarele variabile: disciplină, control, posibilităţi de afirmare a sine sinelu lui, i, stil stil de nego negoci cier ere, e, comp comple leme ment ntar arita itate te de rolu roluri ri,, regu reguli li relaţionale şi mecanisme de autoreglare. Incapacitatea de autoreglare duce duce la tens tensiu iuni ni şi, şi, în ulti ultimă mă inst instan anţă ţă,, la destr destrăm ămar area ea cupl cuplul ului ui.. Separ Separare areaa părin părinţil ţilor or are implic implicaţi aţiii şi asupra asupra copiil copiilor, or, amploa amploarea rea acesto acestora ra fiind fiind condiţi condiţiona onată tă de vârsta vârsta copilu copilului lui şi de posibi posibilită lităţil ţilee ulte ulteri rioa oare re de susţ susţin iner ere. e. Abse Absenţ nţaa posi posibi bili lită tăţi ţiii de iden identi tifi fica care re,, autoculpab autoculpabiliza ilizarea, rea, anxietatea anxietatea,, sunt doar câteva câteva dintre dintre consecinţe consecinţele le separării, cu urmări majore în devenirea copilului. Studiile asupra familiei monoparentale conchid asupra faptului că „probabilitatea de a iden identi tifi fica ca naşt naşter erii ileg ilegiti itime me,, aban abando donu nuri ri ale ale copi copiil ilor or,, reta retard rd în dezvoltarea psiho-afectivă asupra acestora din urmă, tulburările de comportament, abandon/eşec şcolar ori chiar delincvenţă este mai mare în această categorie de populaţie” (Stănciulescu, pp. 140-141). Cu toate acestea, o serie de cercetări din ultima perioadă demonstrează că pen pentr truu dezv dezvol olta tare reaa psih psihos osoc ocia ială lă norm normal alăă a copi copilu lulu lui, i, tipu tipull de interacţiune familială şi comportamentul fiecărui membru al familiei
162
contează mai mult decât prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi, deci structura completă sau incompletă a familiei. Dezacordul marital poate fi mult mult mai mai noci nocivv pent pentru ru copi copill decâ decâtt sepa separa rare reaa pări părinţ nţil ilor or;; unel unelee cercetători consideră că cu cât este mai mare gradul de dezacord marital, cu atât este mai mare probabilitatea ca băieţii între cinci şi zece ani să sufere de tulburări comportamentale. O altă altă cara caraccteri terist stic icăă a fami famili liei ei,, afla aflată tă în relaţ elaţie ie cu autoreglarea, este flexibilitatea ei în diversele etape ale dinamicii sale: trec trecer erea ea de la fami familie lie fără fără copi copii, i, când când într întrea eaga ga afec afecti tivi vita tate te este este absorbită în relaţia de cuplu, la situaţia în care apare copilul, ce preia o parte din afectivitatea reciprocă a soţilor; trecerea de la statutul de părinte de preşcolar la cel de părinte de copil şcolar şi de aici la cel cel de păr părin inte te de stud studen ent, t, urma urmată tă de pără părăsir sirea ea fami famili liei ei de cătr cătree copi copil, l, mome moment ntee ce pres presup upun un restr restruc uctu tură rări ri şi rede redefi fini niri ri atât atât ale ale eu-l eu-lui ui individual cât şi ale celui familial. Talia Talia familie familieii şi pozi poziţi ţiaa copi copilu lulu luii în seri seriaa frat frater ernă nă are are implicaţii implicaţii asupra asupra constituiri constituiriii eu-lui eu-lui social social al copilului. copilului. Numeroase Numeroase studii au abordat problema specifică a copilului unic, demonstrând vulnerabilitatea sa psihologică; copilul unic are o probabilitate mai mare mare să cree creeze ze situ situaţ aţii ii prob proble lema matic tice, e, deoa deoare rece ce el pola polari rize zeaz azăă afectivitatea adulţilor şi va fi superprotejat. Nucleu al familiei, copilul unic se poate considera, adesea, centrul lumii. De obicei, el poate obţine succese şcolare şi apoi profesionale, dar este inabil în relaţiile umane. Trăind într-un mediu lipsit de diversitate relaţională şi de
163
dimensiunea rivalitate – solidaritate, va fi mai dependent de adulţi şi mai puţin realist comparativ cu copilul care provine dintr-o familie numeroasă. Pe de altă parte, copiii mai mari în seria fraternă pot deveni modele de identificare, având şanse crescute să devină mai echilibraţi şi mai responsabili, responsabili, datorită relaţiilor umane mai bogate, bogate, mai variate, variate, cunosc experienţa rivalităţii şi a competiţiei, dar şi pe cea a raporturilor de coop cooper erar aree-so soli lida dari rita tate te.. În abse absenţa nţa unor unor astf astfel el de expe experi rien enţe ţe,, insatisfac insatisfacţiile ţiile generate de eşecuri eşecuri îi generează generează frustrări frustrări cărora cărora nu este obişnuit să le facă faţă şi îl determină să reacţioneze discordant, nu rareori prin conduite de tip predelincvent, prin violenţă, fugă de acasă, furturi. Psihosociologii afirmă că relaţia fraternă are un rol important în dezvoltarea personalităţii, contribuind la formarea unor structuri atitudinal-relaţionale ce intervin ulterior în adaptarea în mediul social, şcolar, familial. În funcţie de atitudinile şi valorile părinţilor, relaţia familială poate genera sentimente de afecţiune reciprocă, ataşament şi solidaritate durabilă între fraţi, dar poate antrena şi rivalitate şi gelozie, competiţie şi conflict. Rivalitatea fraternă se constituie iniţial în raport cu mama, atunci când apare în familie un frate nou, care declanşează reacţia de gelozie a primului născut . Dacă părinţii, mama în special 55, nu îl ignoră, ci îl valorizează în continuare pe primul născut, îi încredinţează mici sarcini de supraveghere, de educare a frăţiorului, rivalitatea se va mani manife festa sta numa numaii în legă legătu tură ră cu mono monopo polu lull aten atenţi ţiei ei pări părinţ nţil ilor or,, 55
Cu toate schimbările care afectează astăzi relaţiile dintre soţi, cercetările arată că bărbaţii alocă educaţiei durate de timp mult mai mici comparativ cu soţiile; intervenţiile lor în reglarea comportamentului copiilor sunt de două ori mai puţine decât cele ale mamelor şi, de cele mai multe ori, de tip normativ (permisiuni, interdicţii, recomandări); ca urmare, şi copiii au tendinţa de a se îndrepta în comunicare preponderent spre mamă, cea care îi susţine şi emoţional.
164
conc concur uren enţă ţă ce se va ilus ilustr traa ca pune punere re în valo valoar aree prin prin cond condui uite te compensatorii, care vor avea o contribuţie importantă în adaptarea la mediul competitiv. Compararea cu fratele mai vârstnic din familie catali catalizea zează ză proces procesul ul de autocu autocunoa noaşte ştere re şi accele accelerea rează ză maturi maturizar zarea ea afectivă. Studii recente (Stănciulescu, 1997) arată că primul născut pare mai dispus să accepte modelul parental de identificare şi să împlin împlineas ească că dorinţ dorinţele ele părinţ părinţilo ilor, r, explic explicaţi aţiaa fiind fiind aceea aceea că primil primilor or născ născuţ uţii li se acor acordă dă o aten atenţi ţiee mai mai mare mare (în (în abse absenţ nţaa conc concur uren enţe ţeii celorlalţi), iar părinţii, fiind mai tineri, sunt mai disponibili (primul născut născut,, interv interveni enind nd foarte foarte curând curând după după căsăto căsătorie rie,, este este implic implicat at în construcţia conjugalităţii). Sentimentul de frustrare generat de apariţia unui frăţior se atenuează pe măsură ce seria fraternă se lărgeşte. Al doilea născut beneficiază de experienţa fratelui mai mare, dar se simte frustrat de lipsa de putere, de statutul de subordonat pe care îl are în raport cu acesta. Mijlociul din familie are poziţia în care conflictele dintre identificări ating apogeul, deoarece el nu poate deveni nici cel mai mare şi mai puternic, nici cel mai mic pentru a se bucura de centrul atenţiei. Ultimul născut pare avantajat de faptul că monopolizează atenţia şi afecţiunea tuturor membrilor familiei. Dificultăţi sunt însă şi în cazul unei familii prea numeroase. Deşi solidaritatea fraternă poate fi un factor de succes în integrarea şcolară şi socială, cercetările din acest domeniu arată că în familiile numeroase legătura copilului cu părinţii tinde să slăbească, părinţii fiind substituiţi, în mare parte din sarcinile lor, de către fraţi. Climatul educativ în astfel de familii este expus riscului de a cunoaşte două extreme: una a atmosferei cvasimilitare (Diaconu, 2004, 148), familie organizată dar cu puţină afecţiune, sau a climatului anarhic , ce scapă cont contro rolu lulu luii pări părinţ nţil ilor or prea prea ocup ocupaţ aţii pent pentru ru a mai mai pute puteaa face face faţă faţă solicitărilor de părinte.
165
Pări Părinţ nţii ii cu mai mai mulţi ulţi copi copiii au difi dificu cult ltăţ ăţii mai mai mari mari în disc discip iplin linar area ea şi supr suprav aveg eghe here reaa copi copiil ilor or comp compar arat ativ iv cu fami famili liile ile restrânse; unii părinţi au obiceiul de a-i delega pe copiii mai mari să se ocupe de disciplinarea şi educarea fraţilor mai mici, sarcină pe care aceştia nu sunt pregătiţi să o realizeze eficient. Între fraţi au loc procese procese concurenţiale, concurenţiale, se fac şi se desfac alianţe, unii dintre dintre ei având statut statutul ul de margin marginali alizaţ zaţi,i, simţin simţindudu-se se părăsi părăsiţi, ţi, excluş excluşi.i. Studii Studiile le pe această problemă atestă faptul că familiile numeroase corelează cu delincvenţa juvenilă mai puternic decât familiile restrânse. Explicaţiile acestui fenomen trimit nu doar la eficienţa disciplinei familiale, ci şi la riscul riscul sărăci sărăciei ei şi aleger alegerea ea mijloa mijloacel celor or ilegiti ilegitime me de supra supravie vieţuir ţuire. e. Sărăcia cronică a familiei este unul dintre factorii cei mai importanţi în amplificarea fenomenului delincvenţei juvenile. Cele mai mari costuri ale reformei au fost plătite de familiile cu mai mulţi copii. Confruntaţi cu dificultăţi economice numeroşi părinţi îşi neglijează copiii, căutând loc de muncă sau muncind în orare neregulate, se refugiază în alcool, demisionând din familie, sau se angajează în activităţi delincvente. Tensiunile intrafamiliale cresc şi atmosfera familiei degenerează în agresivitate şi violenţă. Sărăcia a determinat o creştere dramatică a numărului de pruncucideri şi de copii abandonaţi 56. Din aceste familii sărace provin şi marea majoritate a copiilor străzii 57, care constituie, conform statisticilor Poliţie, jumătate din numărul copiilor delincvenţi. 56
Conform estimărilor organizaţiei „Salvaţi Copiii”, numărul copiilor abandonaţi în maternităţi, leagăne, case de copii şi alte centre de plasament instituţional este actualmente de aproximativ 100.000. 57 Oficial se estimează că la nivel de ţară numărul copiilor străzii este de circa 2.000-3.000, jumătate dintre ei aflându-se în Bucureşti, oraşele mari, Constanţa, Timişoara, Iaşi având un număr ce variază între 100 şi 200 de copii; conform organizaţiei “Salvaţi Copiii”, Copiii”, 52% dintre aceşti aceşti copii au vârsta de 7-15 ani, 25% au vârsta de 16-18 ani, 71% fiind băieţi; mai mult de jumătate dintre ei se află în stradă de circa 3 ani.
166
De aici aici rezu rezult ltăă că sără sărăci ciaa este este,, indi indire rect ct,, un indic indicat ator or rele releva vant nt al delincvenţei juvenile.
4. Tipul de disciplină parentală Integrarea socială a copilului este condiţionată de dobândirea conduitei civilizate în grup, de interiorizarea valorilor de întrajutorare, cooperar cooperare, e, solidaritat solidaritate. e. În toate acestea, modelul de comportam comportament ent oferit de părinte este esenţial. Tipu Tipuri rile le de disc discip ipli lină nă pare parent ntal alăă – perm permisi isiv, v, autor autorita itar, r, indiferent – circumscriu atitudinea părinţilor faţă de copii. Psihanaliştii arat aratăă că acea aceast stăă atit atitud udin inea ea faţă faţă de copi copiii este este dete determ rmin inat atăă de o multitudine de sentimente inconştiente: prin copii, părinţii pot retrăi anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor copilării, sau vor să se realizeze compensatoriu prin ei, având, nu de puţine ori, sentimentul că şi-au ratat viaţa, dar că o pot recupera substitutiv, prin intermediul copiilor. Când educă majoritatea părinţilor reacţionează într-o manieră emoţională, simţindu-se ofensaţi atunci când copilul nu ascultă de regulile impuse şi acţionează în funcţie de propriile sale pulsiuni şi dorinţe. Ei pot acţiona compulsiv, impunând copilului frustrări inutile. Principala dificultate a părinţilor în acţiunea de disciplinare a copilului provine din faptul că ei uită că acţiunile copilului se supun altor legi decât cele ale adulţilor, fiind guvernate mai ales de către principiul plă plăce ceri rii. i. În gene genera ral, l, adul adulţii ţii reac reacţio ţione neaz azăă în faţa faţa mani manife festă stări rilor lor pulsionale ale copilului în două moduri: - le reprimă cu o mare severitate, considerându-le maladive sau semn de răutate; rezultatul acestor măsuri va fi o dezvoltare într-o
167
mani manier erăă pato patolo logi gică că,, cara caract cter eriz izat atăă de para paraliz lizia ia vieţ vieţii ii afec afecti tive ve în domeniul social şi sexual, cu dificultăţi ale afirmării de sine; - tolerează sau nu supraveghează acest gen de manifestări, caz în care ele se vor dezvolta; în absenţa frustrărilor necesare, pretenţiile vor deveni insuportabile. Reacţiile extreme – autoritarismul, permisivitatea necritică şi indi indife fere renţ nţaa – ca stil stilur urii de disc discip iplin linăă pare parent ntal ală, ă, sunt sunt indi indica cator torii importanţi importanţi ai predicţiei predicţiei eşecului şcolar şi, în corelaţie, corelaţie, ai delincvenţe delincvenţeii juvenile. Copilul va putea deveni responsabil şi integrat social eficient numai numai dacă dacă părinţ părinţii ii echili echilibre brează ază cele cele două două tendin tendinţe. ţe. Experi Experimen mente te numeroase confirmă aceste teze. Spre exemplu, psihologul francez N. Dubois (1987, apud Monteil, op. cit., pp. 136-137) cere copiilor să aleagă aleagă între între două două explic explicaţi aţiii posibil posibilee ale unei unei condui conduite te genero generoase ase (împrumutul jucăriei preferate): „Au făcut-o pentru că părinţii lor vor să-i facă să-şi împrumute lucrurile lucrurile sau pentru pentru că le place să facă mici bucur bucurii ii colegi colegilor lor?” ?” Copilu Copilull cu educaţ educaţie ie autori autoritar tarăă va alege alege primul primul răspuns, iar cel crescut în mod liberal va opta pentru a doua variantă. Educaţia autoritară produce o determinare exterioară, fără durabilitate în timp, iar educaţia liberală favorizează interiorizarea interdicţiei, făcând din ea o valoare proprie, cu sentimentul autodeterminării: „Îmi face plăcere”. Prin urmare, practicile parentale permisive favorizează dobândirea normei de internalitate, cea mai profitabilă condiţie pentru copil dovedindu-se a fi cea a echilibrului dintre autoritate şi toleranţă, într întree susţi susţine nere re pare parent ntal ală, ă, încu încura raja jare re,, reco recomp mpen ensă să şi exig exigen enţă ţă în controlul conduitei. Cu toate schimbările legate de emanciparea femeii şi de dinami dinamica ca familie familieii contem contempor porane ane,, studii studiile le de sociol sociologi ogiaa educa educaţie ţieii eviden evidenţia ţiază ză predom predomina inanţa nţa femini feminină nă şi rolul rolul secund secundar ar al tatălu tatăluii în educaţia copiilor. Dacă taţii comunică mai puţin cu copiii, carenţele aceste acesteii comuni comunicăr cării sunt, sunt, de regulă regulă,, compen compensat satee de o mai intens intensăă
168
comunicare cu mama. Mamele copiilor cu bună integrare practică un stil educativ caracterizat prin orientarea şi ghidarea copiilor în sarcini de explor explorare are sau rezolv rezolvare are de proble probleme, me, prin prin ajutor ajutor în evalua evaluarea rea acţiun acţiunilo ilorr şi consec consecinţ inţelo elor, r, prin prin aport aport inform informaţi aţiona onall şi feed-b feed-bac ack. k. Mamele copiilor inadaptaţi dirijează acţiunile copiilor, sunt autoritare, anxioase, formulează ele însele soluţiile şi nu oferă posibilităţi de opţiune copiilor. Conform unor cercetări recente (J.-P. Pourtois; H. Desmet, 1991), un stil educativ favorabil îl are mama care: - adaptează exigenţele la posibilităţile copilului; - faci facili lite teaz azăă învă învăţa ţare reaa atun atunci ci când când copi copilu lull se conf confru runt ntăă cu dificultăţi; - expr exprim imăă puţin puţinee sent sentim imen ente te de anxi anxiet etat ate, e, în spec specia iall în faţa faţa eşecului; - stimulează gândirea copilului; - recompensează; - arată rareori stări ostile faţă de copil; - manifestă stimă faţă de copil; - pretinde şi oferă justificări; - lasă iniţiativa copilului în învăţare; - furnizează copilului standarde de performanţă; - oferă puţine feed-back-uri corective. Evaluând diferite caracteristici ale mamei (Q.I., trăsături de personalitate, stil educativ), J.-P. Pourtois afirmă că familia (mama) este este resp respon onsa sabi bilă lă dire direct ct de 70,6 70,63% 3% din din vari variaţ aţia ia în dezv dezvol olta tare reaa intelectuală a copilului de 7 ani şi de 13,63% din variaţia achiziţiilor şcolare; impactul asupra performanţelor şcolare este mult mai mare, căci el se exercită şi indirect (cf. Stănciulescu, 1997, p. 105 – 106). Pentru Pentru eficie eficienţa nţa educaţ educaţiei iei se cere cere acordu acordull şi consec consecven venţa ţa ambilo ambilor r
169
părinţi, dezacordurilor între stilurile educative parentale ducând spre eşecul şcolar. Cercetările din domeniul delincvenţei juvenile evidenţiază faptul faptul că fenome fenomenul nul inadap inadaptăr tării ii se corele corelează ază cu nivelu nivelull scăzut scăzut al aştep aşteptăr tărilo ilorr familia familiale, le, cu forme forme brutal brutale, e, violen violente te de manife manifesta stare re a autorităţii faţă de copil. Mamele copiilor delincvenţi manifestă mai frecvent atitudini de ostilitate sau de respingere faţă de copil. În condiţii de insecuritate emoţională copiii au mai puţină încredere în sine decât ceilalţi, au dificultăţi în a-şi face prieteni, se simt incapabili de a face faţă solicitărilor mediului, pe care îl percep drept ostil. Teoria ataşamentului elaborată de Bowlby (1951) argumentează teza conform căreia căreia afecti afectivit vitate ateaa consti constitui tuiee forţa forţa care care determ determină ină natura natura vieţii vieţii indi indivi vidu dual ale. e. Drag Dragos oste teaa mame mameii este este,, pent pentru ru Bowl Bowlby by,, la fel fel de importantă pentru sănătatea mentală, ca vitaminele şi proteinele pentru sănătatea fizică. Separarea de mamă în primii cinci ani dezvoltă un potenţial caracter delincvent, deoarece privarea de afectivitate duce la tulburări emoţionale ireversibile. Copilul devine anxios, nesigur, ostil, furios şi îşi va canaliza aceste emoţii împotriva celorlalţi 58. Impactul deprivării emoţionale asupra copilului este susţinut şi prin analiza orfelinatelor din România, concluziile acestor cercetări susţinând că: - afecţiunea maternă este importantă pentru sănătatea mintală; - deprivarea afectivă este sursă de „infecţie socială”; - deprivarea maternă precoce duce la dezvoltarea psihopatiei şi a caracterului instabil. Depr Depriv ivar area ea afec afecti tivă vă şi care carenţ nţaa afec afecti tivă vă cron cronic icăă sunt sunt responsabile de „sindromul dezorganizării structurale”, manifestat prin apariţia de tulburări în aproape toate sectoarele dezvoltării psihice, reta retard rd psih psihos osom omat atic ic,, apat apatie ie sau sau inst instab abil ilit itat atee psih psihom omot otri rice ce,, comp compor orta tame ment ntee fără fără conţ conţin inut ut,, repe repeti titi tive ve,, ster stereo eotip tipe, e, reta retard rd în 58
Vezi o analiză amănunţită în Şoitu, (2003).
170
dezvoltarea conştiinţei de sine şi în dezvoltarea identităţii sexuale. Totuşi, relaţia afecţiune-reuşită şcolară nu este mecanică, afecţiunea maternă conducând mai degrabă la insuccese, atunci când este dublată de o permisivitate necritică în raport cu conduita şcolară a elevului, import important antăă fiind fiind consti constituir tuirea ea motiva motivaţie ţieii interi interioar oaree pentr pentruu condui conduita ta social socialmen mente te dezira dezirabilă bilă şi pentru pentru succes succesul ul şcolar şcolar,, pe fundam fundament entul ul afectiv. Părinţii afectuoşi şi autoritari în acelaşi timp au în general copii mai bine socializaţi moral, dar mai puţin independenţi şi creativi, decât cei afectuoşi dar mai puţin autoritari. Dacă accentul în analizele psihologice cade pe relaţia mamă – copi copil, l, nu treb trebui uiee să igno ignoră răm m atit atitud udin inea ea tată tatălu luii faţă faţă de copi copil. l. autoritar în tipo Atitud Atitudine ineaa autori autoritar tarăă a tatălu tatăluii ( tatăl autoritar tipolo logia gia lui lui R. Vincent, 1972), care are o personalitate puternică, exigentă, ce pretinde ascultare, generează copii timizi, inhibaţi sau rebeli şi autoritari, la rândul lor, în timp ce tatăl tiran, în realitate o fiinţă slabă, care operează compensatoriu, generează inhibiţie şi frică, instabilitate şi dezechilibru afectiv. Printr Printree cauze cauzele le evoluţ evoluţiei iei nevrot nevrotice ice Erich Erich Fromm Fromm (1995) (1995) indică mama iubitoare, dar prea indulgentă sau dominatoare şi tatăl slab slab sau sau lips lipsit it de inte intere ress pent pentru ru copi copil, l, care care rămâ rămâne ne fixa fixatt de un ataşam ataşament ent matern matern,, căutân căutândd „mame” „mame” în toţi toţi cei din jur, jur, lipsin lipsindudu-ii trăsăturile paterne, disciplina, independenţa, puterea de a fi propriul stăpân. Nevroza obsesională, conchide Fromm, se dezvoltă mai mult pe baza unui ataşament unilateral faţă de tată, iar isteria, alcoolismul, lipsa de realism, incapacitatea de afirmare sau stările depresive derivă din centrarea pe mamă. Sintetizând o bogată literatură de specialitate produsă de psihologi, sociologi, antropologi şi alţi specialişti, Petru Iluţ (2005, pp. 213213-21 215) 5) enum enumer erăă ca prin princi cipi piii orie orient ntat ative ive în educ educaţ aţia ia copi copiil ilor or următoarele:
171
- resp respec ectu tull reci recipr proc oc pări părinţi nţi-c -cop opii, ii, în asig asigur urar area ea căru căruia ia rolu rolull conduc conducăto ătorr revine revine părinţi părinţilor lor,, care care îmbină îmbină blânde blândeţea ţea,, căldur călduraa şi drăgălăşenia cu fermitatea; - constanţă şi claritate în atitudini şi preocuparea de a-i învăţa pe copii copii import importanţ anţaa consec consecinţe inţelor lor logice logice ale acţiun acţiunii ii prin prin aplica aplicarea rea regulii celor trei R: soluţie Relaţională, care să implice Respectul şi nu umilinţa şi care să fie Rezonabilă, având scopul de a învăţa din ea şi nu de a produce suferinţă; - comunicare deschisă presupunând ascultarea activă a celor spuse de copil şi încercarea de a înţelege mesajul real pe care doreşte să-l comunice, pentru a lua decizia cuvenită; - fără pedepse fizice, care, chiar dacă rezolvă pe termen scurt un comportament nedorit, are consecinţe negative pe termen mediu şi lung, atât pentru copii (generând resentimente, mânie, frică, ură), cât şi pentru părinţi, care se simt ulterior vinovaţi, confuzi, necăjiţi, suferind alături de copii; pedepsele fizice induc un comportament violent, care se va reproduce şi în viaţa adultă. De la violentarea copiilor mulţi părinţi trec imediat la tandreţe, intrându-se într-un stil de ataş ataşam amen entt ambi ambiva vale lentnt-an anxi xios os,, care care supl suplim imen ente teaz azăă efec efecte tele le nega negati tive ve asup asupra ra copii copiilo lor. r. În locu locull pede pedeps psel elor or fizi fizice ce ar treb trebui ui practicate alte principii ale modificării comportamentului, cum ar fi retragerea gratificaţiilor pentru un timp. Pedeapsa fizică, chiar şi atunci când este mai mult simbolică, este tot mai mult criticată de către adepţii liberalismului educaţional.
5. Maltratarea şi consecinţele ei Maltratarea este definită ca „expunere de către părinţi a copiilor la comportamente abuzive din punct de vedere fizic, sexual,
172
emoţional, sau neglijarea lor astfel încât sănătatea fizică, emoţională şi dezvoltarea le sunt periclitate” ( K. Killen, 1998, p.15). Din perspectiva consecinţelor actului, este util să distingem între: maltratar tarea ea de criză, criză, care a) maltra care poat poatee apăr apărea ea în fami famili liil ilee cu o funcţionare normală, dar care, confruntate cu o anumită situaţie de stres, îi determină pe părinţi să reacţioneze violent faţă de copii (dacă asemenea situaţii sunt rare, impactul asupra copiilor poate fi redus); b) maltratarea transgeneraţională , specifică familiilor a căror mod de viaţ viaţăă este este haot haotic ic,, iar iar rela relaţi ţiil ilee dint dintre re pări părinţ nţii şi copii opii sunt sunt dezorganizate, fără o distribuţie clară şi stabilă a rol-statusurilor, situaţ situaţie ie în care care abuzu abuzull este este interi interiori orizat zat,, natura naturaliz lizat, at, percep perceput ut ca modalitate oarecum normală de relaţionare şi reprodus ulterior cu diverse prilejuri. Specialiştii problemei consideră că maltratarea este rezultatul intera interacţi cţiuni uniii a patru patru catego categorii rii de factor factorii streso stresori ri (Kille (Killen, n, apud apud C. Neamţu, 2003, p.76): (sărăcia, frustrarea frustrarea materială, materială, - fact factor orii de stre stress exte exterio riori ri fami familie lieii (sărăcia, şomaju şomajul,l, insecu insecurit ritate ateaa social socialăă prelun prelungită gită,, izolar izolarea ea social socialăă sau marginalizarea); (balanţa motivaţion motivaţional-afe al-afectivă ctivă,, - fact factor orii ma mari rita tali li sau familiali (balanţa aptitu aptitudin dinile ile marita maritale, le, creati creativit vitate ateaa conjug conjugală ală,, cunoaş cunoaşter terea ea şi comunicarea în cuplu); - caracteristici individuale de personalitate ale părinţilor (maturitate şi stabilitate afectivă, empatie, afectivitate, autocontrol); - caracteristici ale copilului . Combinarea acestor elemente ce ţin de statusul social al familiei (sărăcia şi insecuritatea socială), de caracteristicile familiei (climatul familial) cu caracteristicile fiecărui membru se constituie în
173
factori de risc asupra copilului. Figura următoare sintetizează aceşti factori de risc de abuz asupra copilului:
-
Variabile socioculturale
Variabile legate de îngrijitorul copilului (părinte, tutore, educator)
sărăcie loc loc aglo aglome mera ratt izolare mută mutări ri frec frecve vent ntee stres
- abuz abuz în în copi copilă lări riee - deregl dereglare are emoţio emoţional nalăă - consum consum exager exagerat at de substa substanţe nţe nocive nocive (alcool, droguri etc.) - părinte/tuto părinte/tutore re prea prea tânăr tânăr şi şi singur singur - nevoia nevoia de control control asupra asupra copilului copilului - tehnici tehnici de disciplină disciplină neadecvate neadecvate
Variabile legate de copil hiper activ impu lsiv neasc ultăto r neate nt
Risc de abuz asupra copilului
Figura nr. 7. Modelul integrativ al răului tratament al copilului (Brehm, apud Iluţ, 2004, p.133) Concep Conceptul tul de maltra maltratar taree includ includee trei trei forme: forme: abuzul abuzul fizic, fizic, abuzului fizic depind de vârsta, abuzul sexual şi neglijarea. Efectele abuzului intensitatea, frecvenţa şi percepţia lui ca legitim sau ilegitim de către copil. Pedeapsa corporală poate duce la sechele fizice, iar în plan psihic generează spaimă, anxietate, constituirea unei imagini de sine defo deform rmat atee şi stra strate tegi giii de supr suprav avie ieţu ţuir iree prin prin retr retrag ager erea ea în lume lumeaa interioară sau prin agresarea compensatorie a altor copii. Cu efecte psihice asemănătoare, uneori mai grave sub aspect psihic, se soldează
174
şi violenţa verbală şi atitudinală, chiar dacă nu implică lovire: iritarea şi cică cicăle leal ala, a, deza dezapr prob obar area ea perm perman anen entă tă,, ţipe ţipete tele le,, amen amenin inţa ţare reaa şi înjosirea sau umilirea copilului. Există un adevărat cerc vicios al violenţei: cu cât violenţa este utilizată mai des, cu atât ea se devalorizează şi părintele este tentat să fie şi mai violent. Pe de altă parte, violenţa întreţine şi perpetuează violen violenţa, ţa, astfel astfel încât încât agresi agresivit vitate ateaa părin părintel telui ui se transm transmite ite asupra asupra copilului, iar agresivitatea copilului este unul dintre cei mai puternici predictori ai violenţei adulte. Copiii agresivi trăiesc în familii agresive, în care se foloseşte pe scară largă l argă pedeapsa fizică şi violenţa verbală. Numeroasele studii longitudinale, care au urmărit biografiile unor persoane începând de la vârsta de cinci ani pe perioade de zeci de ani, ajung invariabil la concluzia că abuzurile comise de părinţi asupra pro propr priil iilor or copi copii, i, seve severi rita tate teaa şi duri durita tate teaa pede pedeps psel elor or,, grad gradul ul de nervozitate a părinţilor şi dizarmonia cuplului sunt printre cei mai reprezentativi predictori ai carierei delincvente. După cercetători ai domeniului ( cf. Grecu; Rădulescu, 2003, p.209), principalii indicatori care arată prezenţa unui mediu familial caracterizat de violenţă ar fi următorii: conduite agresive ale copilului; 1. izolare, pasivitate, emotivitate; 2. 3. dificu dificultă ltăţi ţi şcolar şcolare: e: perfor performan manţe ţe scăzut scăzute, e, absent absenteis eism, m, indisciplină; inversarea rolului: copilul tutelează adultul: 4. tulburări nocturne: insomnii, coşmaruri, poluţii, agitaţie 5. în timpul somnului; 6. dureri somatice (de cap, stomac, guturai cronic, alergii); comportament autodistructiv, înclinat spre accidente; 7. vătă vătămă mări ri inex inexpl plic icab abile ile sau sau inco incomp mpat atib ibil ilee cu istor istoria ia 8. accidentului;
175
9. teamă de contactul fizic iniţiat de părinţi sau alţi adulţi; plânset disperat sau absenţa plânsului; 10. urmărirea siguranţei, stare de alertă permanentă; 11. 12. căutare permanentă a hranei, avantajelor, serviciilor; 13. conduite evazioniste şi deviante persistente (vagabondaj, abuz de alcool, droguri, prostituţie. Abuzul sexual este considerat a fi cel mai traumatizant din punct de vedere psihologic, prin consecinţele sale devastatoare asupra personalităţii. Spre deosebire de abuzul fizic, ce corelează puternic cu gradul de sărăcie a familiilor, abuzul sexual se petrece în toate clasele sociale, cele mai multe victime fiind fetele, iar majoritatea autorilor sunt bărbaţi. Conform estimărilor, între 10 şi 20% dintre copii au suferit o formă sau alta de abuz sexual, incluzând în această categorie violul59, sodomia, pederastia, incestul şi întreţinerea de relaţii sexuale ilegale cu minorul. Neglijarea apare în toate situaţiile în care părinţii nu satisfac treb trebuin uinţe ţele le fund fundam amen enta tale le ale ale copi copilu lulu lui: i: îngr îngrij ijir ire, e, alim alimen enta taţie ţie,, îmbrăc îmbrăcămi ăminte nte,, confor confort,t, igienă igienă,, îngrij îngrijire ire medica medicală, lă, suprav supraveg egher here. e. Conform unor cercetători ( e.g. J. Bowlby, G. R. Patterson), aceşti copii tind să devină hoţi de profesie într-o proporţie mai mare decât cei abuzaţi, care tind să devină preponderent violenţi Abuzul emoţional este haloul tuturor formelor de maltratare, dar poate fi considerat şi ca o formă deosebită de celelalte, constând în insultă, umilire, degradare, denigrare, izolare. 59
Datele asupra agresiunilor de tip sexual sunt, în general, foarte aproximative, datorită faptului că o mare parte dintre victime nu raportează delictul; o cercetare din Marea Britanie relevă faptul că o femeie din şase a fost violată (Giddens, 2001, p. 217).
176
Efec Efecte tele le maltr maltrat atăr ării ii se cumu cumule leaz ază, ă, se cris crista taliz lizea ează ză şi stabil stabilize izează ază în person personali alităţ tăţii tarate tarate.. Un studiu studiu desfăş desfăşura uratt în SUA (Widom, C., S., 1989, apud, Grecu; Rădulescu, 2003, pp. 212-213) pe condamnaţii pentru infracţiuni violente, relevă corelaţiile care există între diversele acte de abuz pe care aceştia le-au suferit în copilărie:
Acte de de abuz în copilărie
Condamnaţi pentru infracţiuni violente 15,8% 12,5% 7,1% 7,1% 5,6% 7,9%
Abuz fizic Neglijare Abuz fizic şi neglijare Abuz sexual şi alte abuzuri Numai abuz sexual Control sever fără maltratare
Tabelul nr. 6. Relaţia abuz - infracţiune Din Din tabe tabell se poat poatee cons consta tata ta faptu faptul, l, oare oarecu cum m curi curios os,, că negl neglij ijar area ea şi abuz abuzul ul fizi fizicc sunt sunt impl implic icat atee în mod mod major major în acte actele le ulte ulteri rioa oare re de viol violen enţă ţă comi comise se de copi copiii atun atunci ci când când acţi acţion onea ează ză independent şi şi mult mai puţin atunci când sunt prezente împreună împreună în experienţa de viaţă a copilului. Putem afirma că, în general, deprivarea afectivă are efecte negative asupra dezvoltării cognitive, asupra însuşirii limbajului şi structurării capacităţilor de abstractizare; abuzul fizic poate determina efecte neurologice, care ating uneori regiuni ale creierului ce răspund de memorie, învăţare, exprimarea emoţiilor. Copiii neglijaţi manifestă o mai redusă afectivitate, iar cei maltrataţi fizic exprimă mai mult sentimente negative, dezvoltând neîncredere în ceilalţi, incapacitate de
177
cooperare şi agresivitate. Studiile arată că peste 50% dintre copiii maltrataţi maltrataţi nu frecventează frecventează şcoala (cf. Ionescu, 1997, pp. 30 – 37) şi marea majoritate a delincvenţilor fac parte din această categorie. Dacă avem în vedere şi faptul că peste 50% dintre părinţii abuzatori provin, la rând rândul ul lor, lor, dint dintre re copi copiii ii maltr maltrat ataţ aţi, i, pute putem m să ne aşte aştept ptăm ăm la reprod reproduce ucerea rea mecani mecanismu smului lui.. Copiii Copiii maltra maltrataţ taţii au toate toate şansel şanselee să eşueze şcolar, ca tineri să devină delincvenţi, iar ca adulţi, părinţi ce-şi maltratează copiii. * În finalul acestui capitol, semnalăm procesul de eroziune struct structura urală lă la care care este este expusă expusă famili familiaa contem contempor porană ană,, cu demisi demisiaa parţială de la funcţiile ei tradiţionale, cu degradarea lentă, dar continuă, a autorităţii şi calităţii performării sale, fenomene care explică în bună măsură rata de creştere a delincvenţei juvenile în majoritatea statelor lumii dezvoltate; la aceste fenomene ce ţin de tendinţele dinamicii familiei sau cuplului postmodern se adaugă, pentru ţările estice ale Europei, şi implicit, implicit, pentru România, fenomene legate de dificultăţile tranziţiei, cu „exodul economic” spre ţările vestice, cu întreg cortegiu de consec consecinţe inţe nefavo nefavorab rabile ile pentru pentru educar educarea ea şi formar formarea ea tinere tinerelor lor generaţii. generaţii. Societatea, Societatea, în ansamblu ansamblull ei, nu a fost pregătită pregătită pentru pentru o astfel de evoluţie, iar şcoala, care ar putea suplini parţial funcţiile familiei, are propriile ei dificultăţi. Despre socializarea şcolară vom discuta în capitolul următor.
178
179
V. DEVIANŢA ŞCOLARĂ ŞI DELINCVENŢA JUVENILĂ Structura temei: 1. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă 2. Scenariul segregar al insuccesului şcolar 3. Variabile ale procesului educaţional şi delincvenţa juvenilă 4. Variabile ale vieţii de grup şi delincvenţa 5. Abandonul şcolar şi delincvenţa juvenilă 6. Diminuarea devianţei şcolare
1. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă Şcoala, alături de familie, reprezintă un agent important al social socializă izării rii tinere tinereii genera generaţii, ţii, facili facilitân tândd învăţa învăţarea rea şi interi interiori orizar zarea ea modelelor normative recunoscute de societate. Disfuncţiile manifeste în funcţionalitatea ei contribuie într-o măsură semnificativă la geneza devianţei şcolare şi, prin aceasta, la favorizarea conduitelor delincvente în rândul copiilor şi tinerilor. Primele cercetări care au încercat să înţeleagă rolul şcolii în inci incide denţ nţaa deli delinc ncve venţ nţei ei juve juveni nile le au avut avut loc loc în Mare Mareaa Brit Britan anie ie la sfârşitul anilor ’60 (Cf. Neamţu, 2003, pp.82-83) şi au avut un design
180
metodo metodolog logic ic asemăn asemănăto ător, r, corelâ corelând nd rata rata delinc delincven venţei ţei juveni juvenile le din dive divers rsee şcol şcolii cu aspe aspect ctel elee orga organi niza zato tori rice ce şi func funcţi ţion onal alee ale ale respectivelor instituţii educative. Concluziile unor astfel de cercetări reliefează faptul că un control mai puţin rigid în şcoală, cooptarea elevilor în organizarea vieţii şcolare, o relaţie mai apropiată între şcoală şi părinţi sunt factori criminoinhibitivi puternici, în timp ce polit politica ica şcolar şcolarăă incoer incoerent entă, ă, lipsit lipsităă de fermit fermitate ate şi discri discrimin minato atorie rie,, sistem sistemul ul de recomp recompens ensee subdim subdimens ension ionat, at, conduc conducere ere incoer incoerent entăă şi ineficientă, dependenţa de finanţarea publică, lipsa de prestigiu a şcolii sunt unt cara caraccteri terist stic icii ale orga organi nizzării ării vieţ vieţii ii şcol şcolar aree asoc sociate iate comportamentului deviant. Marea majoritate a cercetărilor specialiştilor în problematica delincvenţei juvenile subliniază strânsa corelaţie dintre delincvenţă şi nivelul pregătirii şcolare, delincvenţii având, de regulă, un nivel de pregă pregătir tiree şcolar şcolarăă redus. redus. Copiii Copiii inadap inadaptaţ taţii şcolar şcolar intră intră în catego categoria ria „copi „copiilo ilorr proble problemă” mă” ce se înscri înscriuu tenden tendenţia ţiall pe linia linia delinc delincven venţei ţei.. Forme ormele le iniţ iniţia iall uşoa uşoare re de devi devian anţă ţă şcol şcolar arăă se agra agrave veaz azăă şi se cronicizează, devianţa şcolară putând fi un indicator semnificativ al unei evoluţii spre devianţa penală. „Devianţa şcolară, afirmă Maurice Cusson (1997, p. 448), merge mână în mână cu delincvenţa juvenilă, corelaţiile corelaţiile dintre aceste două variabile variabile fiind atât de puternice puternice încât cu greu pot fi disociate”. Prin devianţă şcolară desemnăm toate tipurile de abateri de la normele şi valorile ce reglementează rol-statusul de şcolar. O parte dintre ele se subsumează conceptului general de devianţă, iar altele intră sub incidenţa comportamentului delincvent. Devianţa Delincvenţa Delincvenţa juvenilă
181
Devianţa şcolară
Figura 8 Relaţia între devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă Evoluţiile recente semnalează contextul anomic al educaţiei form formal ale, e, care care se conf confru runtă ntă tot tot mai mai îngr îngrij ijor orăt ător or cu feno fenome mene ne de inadaptare şi abandon şcolar. O astfel de situaţie este pusă de unii analişti pe seama distanţei care există între cultura şcolară şi realitatea extraşcolară, care duce la pierderea motivaţiei, la eşec, etichetare şi marginalizare. „În această situaţie, consideră Cristina Neamţu (2003, p.9), elevii pot avea două tipuri de reacţii: fie contestă legitimitatea, vali validi dita tate teaa etic etiche hete tei, i, anga angajâ jând nduu-se se în cond condui uite te ofen ofensi sive ve faţă faţă de reprezentanţii/simbolurile şcolii, fie recurg la conduite evazioniste: fug de la şcoa şcoală lă,, ori, ori, când când sunt sunt prez prezen enţi ţi,, se refu refugi giaz azăă în reve reveri riii compensatorii, întreţinute sau nu de consumul substanţelor psihoactive, şi, în cele din urmă, abandonează şcoala”. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă a fost pusă în evidenţă de numeroase cercetări sociologice, care consideră drept constante ale comportamentului delincvent: absenteismul şcolar, indife indiferen renţa ţa faţă faţă de învăţă învăţătur tură, ă, atitud atitudine ineaa rebelă rebelă faţă faţă de autor autorită ităţile ţile şcolare, reacţiile disproporţionate şi violente faţă de colegi, tendinţa de a se asocia cu elemente delincvente, utilizarea precoce şi frecventă a limbajului obscen, minciunile, furturile frecvente, chiar înainte de 9 ani, preocupările sexuale precoce ş.a. Studiile privind inadaptarea şcolară confirmă forţa predictivă a devianţei şcolare pentru conduita delincventă, subliniind existenţa unei puternice corelaţii între nivelul scăzut al instrucţiei şi delincvenţa juven juvenilă ilă.. Deşi Deşi devia devianţa nţa şcolar şcolarăă este este „cel „cel mai import important ant indica indicator tor
182
predictiv către o carieră delincventă” (Neamţu, 2003, p. 42), nu trebuie să tragem concluzia că deviantul şcolar va fi un delincvent. Ceea ce se poate afirma este faptul că toţi delincvenţii a fost devianţi şcolari, dar numeroşi devianţi şcolari nu ajung să fie delincvenţi. Devianţa şcolară constituie, uneori, un mecanism de apărare a elevului în faţa constrângerilor lumii adulte şi, în particular, o formă de rezistenţă la adresa instituţiei şcolare. Psihologul american Th. Gordon (198 1981, apud pud Nea Neamţu, mţu, 2003 2003)) schiţ chiţea ează ză urm următor ătorul ul tabl tablou ou al mecanismelor de apărare la care recurg elevii în funcţie de coloratura afectivă a situaţiilor şcolare:
Sentimente Ranchiună, mânie, ostilitate Frustrare Ură, aversiune Jenă, stânjeneală Ruşine, umilinţă Teamă, angoasă, nelinişte Triste steţe, ţe, deprimare Neputinţă, apatie Încă Încăpă păţâ ţâna nare re,, obst obstin inaţ aţie ie Emul Emulaţ aţie ie,, riva ivalita litate te
Mecanisme de apărare Revoltă, rezistenţă, neîncredere Răzbunare (principiul „ochi pentru ochi”) Minciună, înşelătorie, disimulare Blamarea al altora, calomnie, bârfă Fraudă, plagiat, copiat Ameninţare, intimidare, bravadă Dorinţa inţa de a câştiga iga totul, respingerea pierderilor Supunere, conformare Curt Curtar area ea adu adult ltul ului ui,, „per „perie iere rea” a” Ref Refuzul uzul risc riscur uril ilor or,, asi asigura gurarrea şans şansel elor or de reuşită înainte de a acţiona
Tabelul 7. Mecanisme de apărare la care recurg elevii
183
Printre cele mai semnificative forme de manifestare ale devianţei devianţei şcolare, şcolare, Cristina Cristina Neamţu Neamţu analizeaz analizeazăă într-o amplă lucrare lucrare consacrată devianţei şcolare (2003) următoarele: • copiatul, ca formă specifică şi relativ generalizată de înşelăciune manifestă în şcoala românească, tolerată şi uneori chiar încurajată de unele cadre didactice; printre motivaţiile unei astfel de conduite deviante, putem regăsi presiunea părinţilor în raport cu notele elevil elevilor, or, revolta revolta la adresa adresa volumu volumului lui de cunoş cunoştin tinţe ţe solicit solicitat, at, pro profi fita tabi bili lita tate teaa unui unui astf astfel el de comp compor orta tame ment nt,, stra strate tegi giee de supr suprav avie ieţu ţuir iree a copii copiilo lorr într într-u -unn medi mediuu marc marcat at de domi domina naţia ţia adulţilor, caracterul exterior al normei constrângătoare, presiunea examenelor, moda etc. • fuga de la şcoală / de acasă, conduite de tip evazionist cu un mare potenţial delincvenţional; cauzele pot fi legate de mediul familial familial conflictua conflictual,l, de mediul mediul şcolar şcolar perceput perceput ca ostil, de dorinţa dorinţa de libertate etc. • absenteismul şcolar şi abandonul şcolar, care corelează pozitiv cu sărăcia; • violenţa şi vandalismul, fenomene cu o escaladare spectaculoasă în ultima perioadă; • toxicomania; • suicidul. Impo Import rtan anţa ţa devi devian anţe ţeii şcola şcolare re şi, în spec specia ial, l, a viol violen enţe ţeii tinerilor în şcoală şi în afara ei este subliniată de către Eliot Sorel, Preşed Preşedint intele ele Asocia Asociaţie ţieii Intern Internaţi aţiona onale le de Psihia Psihiatri triee Socia Socială, lă, care care argumentează ideea că la sfârşitul secolului XX, cauza principală a morţii tinerilor între 15 şi 24 de ani nu este cancerul sau alte maladii, ci violenţa (Sorel, E., 1999). Spre aceeaşi idee converg şi rezultatele unui studiu efectuat în 1980 pe un eşantion de 575 de profesori din Los Angeles (apud Neamţu, C., 2003, p. 239), care arată că majoritatea
184
profesorilor apreciază că în şcoli vandalismul şi violenţa nu mai pot fi controlate, iar la percheziţia dulapurilor elevilor s-au găsit droguri, dinamită, cuţite, stilete, muniţie, bâte şi arme de foc. Am discutat în capitolul al doilea etiologia violenţei, aici vrem doar să subliniem un aspect pe care nu l-am discutat, şi anume, rolul mass-media, în special al televizorului şi al jocurilor pe computer, în geneza comportamentelor agresive. Numeroase studii sociologice scot în evidenţă legătura indubitabilă între violenţa mass-media şi comp compor orta tame ment ntul ul agre agresi siv. v. Conf Confor orm m spec specia iali lişt ştil ilor or,, vizi vizion onar area ea programelor violente, pe lângă faptul că oferă modele de imitaţie şi învăţa învăţare re prin prin identif identifica icarea rea cu person personaje ajele le agresi agresive, ve, provoa provoacă că şi o dezinh dezinhiba ibare re a condui conduitel telor or agresi agresive, ve, o impreg impregnar naree sau orient orientare are a gând gândir irii ii şi memo memori riei ei spre spre acte actele le de tip tip agre agresiv siv,, dese desens nsib ibili iliza zare re emoţională, sugestie agresională ş.a. În schema de mai jos este redată relaţi relaţiaa dintre dintre expune expunere re la violen violenţă ţă şi agres agresivi ivitat tate, e, săgeat săgeataa puntat puntatăă (catharsisul) indicând reducerea agresivităţii:
Dezinhibiţie
al a er e n u p x E
ss a m aţ n el oi v
ai d e m-
Învăţarea de tehnici de agresiune et at i vi s er g A
Afectează operaţionalitatea Desensibilizare faţă de victimă Catharsis
Figura nr. 9. Efectele mass-media asupra agresivităţii
185
(apud Iluţ, 2004, p. 120) Desi Desigu gurr că nu pute putem m impu imputa ta mass mass-m -med edie ieii toat toatee rele relele le socialului, dar nici nu putem omite faptul că pe lângă rolul benefic indiscutabil, mijloacele de comunicare contribuie în mod semnificativ la geneza şi exacerbarea comportamentelor delincvente. În finalul acestui subpunct, fără pretenţia unei ierarhii precise, vom enumera, într-o ordine relativă a gravităţii abaterii, următoarele conduite deviante la elevi: lenea, egoismul, minciuna, violenţa verbală, copi copiat atul ul,, fuma fumatu tull oste ostent ntat ativ iv,, dife diferi rite te atit atitud udin inii nonc noncon onfo form rmis iste te,, nesupuner nesupunerea, ea, obrăznicia obrăznicia,, chiulul, chiulul, absenteism absenteismul, ul, abandonul abandonul şcolar, şcolar, vagabondajul, consumul curent de alcool, violenţa fizică, vandalismul, furtul, tâlhăria, consumul de droguri, manifestări perverse, prostituţia, suic suicid idul ul.. Unel Unelee dint dintre re aces aceste te form formee ale ale devia devianţ nţei ei şcol şcolar aree pot pot fi considerate conduite predelincvente, iar altele constituie forme ale delinc delincven venţei ţei juveni juvenile. le. Pentru Pentru o analiz analizăă detalia detaliată tă a fiecăr fiecărora ora dintre dintre acestea recomand lucrarea Cristinei Neamţu, Devianţa şcolară .
2.Scenariul segregar al insuccesului şcolar Numer Numeroas oasee teorii teorii leagă leagă insucc insuccesu esull şcolar şcolar de aparte apartenen nenţa ţa clasia clasială lă a elevul elevului. ui. Cel mai reprez reprezent entati ativv dintre dintre aceşti aceşti autori autori este este sociol sociologu ogull france francezz Pierre Pierre Bourdi Bourdieu, eu, care care argume argumente ntează ază ideea ideea că sistemul de învăţământ este un factor al reproducţiei inegalităţilor şi dominaţiei, ce transformă avantajele sociale în avantaje culturale şi pe acestea, prin diplome, în avantaje sociale. În societate, afirmă Bourdieu, există grupuri sociale diferite, aflate în concurenţă, căutând fiecare să-şi apere interesele, difuzând idei, valori, principii, norme pe care le prezintă ca indiscutabile şi
186
univ univer ersa sale le.. Aces Aceste te valo valori ri spec specif ific icee dive divers rsel elor or grup grupur urii afla aflate te în compet competiţi iţiee social socialăă compun compun ceea ceea ce Bourdi Bourdieu eu numeşt numeştee „arbit „arbitrar rariu iu cultural”. Grupurile îşi dispută publicul, clientela, masa, iar cele mai puternice îşi impun arbitrarul cultural ca fiind singurul legitim prin intermediul diverselor instrumente ale puterii, din rândul cărora şcoala joacă un rol primordial. Reproducând acest arbitrariu cultural, şcoala reproduce raporturile de forţă legitimându-le. Cultura legitimă nu este în fond decât un arbitrariu cultural dominant. În felul acesta, prin şcoală, aristocraţia ia forma meritocraţiei. Este în fapt o nouă formă de violenţă, prin care puterea impune semnificaţii ca legitime, disimulând raporturile de forţă, procedură numită violenţă simbolică . Şcoala este instit instituţia uţia care care impune impune arbitr arbitraru arull cultur cultural al al clasei clasei domina dominante nte prin prin violenţă simbolică. Rolul şcolii în acest proces este argumentat astfel: puterea nu se mai mai impu impune ne prin prin viole violenţ nţaa brut brută, ă, mate materi rial ală, ă, ci prin prin viol violen enţa ţa simbolică, prin sistemul de semnificaţii; nici un sistem ideologic însă nu poat poatee impu impune ne agen agenţi ţilo lorr semn semnif ific icaţ aţii ii dacă dacă aces aceste teaa nu găse găsesc sc predispoziţiile în personalitatea lor. De aceea, pentru a fi eficientă, violenţa simbolică începe prin a construi în agent aceste predispoziţii prin constituirea unui habitus. Habit Habitus usul ul este este stru struct ctur uraa de prof profun unzi zime me,, inco inconş nşti tien entă tă a per perso sona nalit lităţ ăţii ii,, ce cupr cuprin inde de sche scheme me de perc percep epţi ţie, e, de gând gândir ire, e, de evaluare, de limbaj, în baza cărora individul decodifică şi interpretează realitatea. Fiecare habitus individual este o variaţiune a habitusului de clasă, stilul personal particularizând stilul clasei, grupului căruia îi apar aparţi ţine ne;; el este este cel cel ce asig asigur urăă coez coeziun iunea ea şi iden identit titat atea ea soci social ală, ă, conservând sensul comun al realităţii. Habitusul este produsul unor acţiuni pedagogice de inculcare efectuate de colectivitate implicit, prin influenţe anonime, sau explicit, prin agenţi specializaţi ai şcolii. ş colii.
187
Familia inculcă un habitus primar, al grupului, care constituie princ principi ipiul ul consti constitui tuirii rii ulteri ulterioar oaree a oricăr oricărui ui habitu habitus; s; scheme schemele le de perce percepţie pţie şi gândir gândiree vor funcţi funcţiona ona ca princi principii pii de selecţ selecţie ie pentru pentru expe experi rien enţe ţele le ulte ulteri rioa oare re.. Conţ Conţin inut utur urile ile pe care care ea le incul inculcă că sunt sunt deosebit de durabile şi constituie baza pentru habitusul secundar. Orice proces de educaţie, producând habitusuri, funcţionează ca putere ce impune ca legitime semnificaţii şi funcţionează prin viol violen enţă ţă simbo simbolic lică. ă. Şcoa Şcoala la este este inst instan anţa ţa acţi acţiun unii ii peda pedago gogi gice ce ce concurează familia. Reuşita şcolară este determinată de distanţa dintre habitusul încorporat în familie şi habitusul secundar, pe care şcoala urmăreşte să-l inculce drept cultură legitimă, în fond, arbitrarul cultural dominant. Acţiunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei culturi neutre de la o generaţie la alta, ci într-un proces de inculcare a unui unui arbitra arbitrariu riu cultur cultural. al. Instit Instituţia uţia şcolar şcolarăă dispun dispunee de autori autoritat tatea ea pedagogică în calitate de mandatar al unor grupuri dominante, ca deţinători prin delegaţie a dreptului de exercitare a violenţei simbolice. Copiii familiilor favorizate social beneficiază de un avantaj imens; ei au acces la mijloacele multimedia, călătoresc, îşi însuşesc de mici un limbaj mai bine adaptat cerinţelor şcolii, o imagine despre lume, un habitus care le permite o mai bună adaptare la exigenţele cotidiene şi şcolare. Copiii claselor defavorizate sunt constrânşi să conv conver erte teas ască că habi habitu tusu sull ante anteri rior or într într-u -unn habi habitu tuss nou, nou, ceea ceea ce echivalează cu o a doua naştere necesară ascensiunii sociale. Cei ce se prezintă la start se află în poziţii inegale datorită habitusului. Şcoala funcţionează ca o maşină cognitivă care recunoaşte ca dota dotaţi ţi şcol şcolar ar pe cei cei dota dotaţi ţi soci social al şi oper operea ează ză clas clasam amen ente te care care repr reprod oduc uc în form formee spec specif ific icee pozi poziţi ţiii iniţ iniţia iale le cu o apar aparen enţă ţă de neutra neutralita litate. te. Clasam Clasament entele ele social socialee sunt sunt transf transform ormate ate îi clasam clasament entee soci social alee şi inve invers rs.. În felu felull aces acesta ta şcoa şcoala la înde îndepl plin ineş eşte te func funcţi ţiaa de reprod reproduce ucere re struct structura urală lă a societ societăţi ăţiii mascân mascândd raport raporturi urile le de forţă, forţă,
188
întărind şi legitimând dominaţia. „Sistemul de învăţământ – afirmă Bourdieu – contribuie la furnizarea de către clasa dominantă a unei <> nu atât prin ideologiile pe care le produce sau pe care le inculcă, ci mai degrabă prin justificarea practică a ordinii stabilite pe care o procură ascunzând relaţia evidentă, pe pe care care o gara garant ntea ează ză,, într întree titl titlur urii şi post postur uri, i, rela relaţi ţiaa pe care care o înregistrează în secret , sub aparenţa egalităţii formale, între titlurile obţinute şi capitalul cultural moştenit, adică prin legitimarea pe care o aduce ca şi prin transmiterea acestei forme de moştenire” (Bourdieu, 2000, p.219). Copiii din mediile populare, afirmă în urma unor studii şi B. Lahir Lahire, e, ajun ajungg uneo uneori ri să trăi trăias ască că situa situaţi ţiii atât atât de deru deruta tant ntee încâ încâtt asimilarea/acomodarea lor devine problematică. Ei pot oscila între mai multe variante: 1) reduc reduc situaţi situaţiile ile şcolar şcolaree la propri propriaa lor logică, logică, dar primesc primesc sancţiuni negative; 2) înce încear arcă că stân stânga gaci ci,, noua noua logică logică şi supo suport rtă, ă, şi de aceast aceastăă dată, sancţiuni mai curând negative; 3) o parte parte dintre dintre ei ajung, ajung, întrîntr-oo manieră manieră mai mai mult sau sau mai puţin precară, la a construi scheme culturale specifice şcol şcolii, ii, care care se află află,, tota totall sau sau parţ parţia ial, l, în diso disona nanţ nţăă cu schemele dobândite anterior în sânul universului familial şi încep să dea sens unei vieţi duble. Din aceast aceastăă perspe perspecti ctivă, vă, delinc delincven venţa ţa apare apare ca reacţi reacţiee de protest la adresa unei societăţi nedrepte, ca singură modalitate de a tânărului exclus de a accede la poziţia socială refuzată de un sistem ce conservă şi reproduce privilegii prin violenţă simbolică. *
189
În aceeaş aceeaşii ordine ordine de idei, idei, sociol sociologu ogull englez englez B. Bernst Bernstein ein a codurilor lingvistice lingvistice, conf elaborat teoria codurilor confor orm m căre căreia ia,, în soci societ etat atee funcţionează două coduri lingvistice, unul restrâns, celălalt elaborat, aflate în opoziţie. Această opoziţie dintre cele două tipuri de limbaje are ca efect două modalităţi diferite de structurare a experienţei despre lume, două moduri diferite de situare în lume. Codul restrâns se caracterizează printr-o formă condensată, rigidă de exprimare, cu utilizare limitată a adjectivelor, adverbelor, prin rigiditatea sintaxei, supleţe redusă în structurarea frazei, tendinţa de a face asimilări, noi devenind mai puternic decât eu. caract cter eriz izea ează ză prin prin comp comple lexi xita tate teaa Codu Codull elab elabor orat at se cara enunţuril enunţurilor, or, precizia precizia construcţi construcţiilor, ilor, alegerea alegerea subtilă subtilă a adjectivelo adjectivelor, r, utilizarea simbolismului expresiv ce permite diferenţieri de nuanţe, subînţelesuri. Copilu Copilull aparţi aparţinân nândd clasel claselor or popula populare re poate poate înţele înţelege ge codul codul elaborat al celor din clasele superioare numai după traducerea acestuia. Diferenţele de limbaj determină diferenţieri de stil cognitiv în definirea lumii şi a eului. De aici diferenţe de atitudini culturale şi de valori; pe de o parte, parte, pasiv pasivita itate, te, fatali fatalism, sm, resemn resemnare are,, irespo iresponsa nsabil bilita itate, te, de cealaltă, raţionalism, voluntarism, spirit competitiv. Clasele inferioare valorizează mai puţin instrucţia, preferând o calificare rapidă, salariu şi avantaje avantaje imediate. imediate. Clasele superioare superioare sunt înclinate înclinate spre ascetism, ascetism, meritocraţie corelată pozitiv cu reuşita socială. Etica interiorizării şi stăpân stăpânirii irii de sine, sine, părinţ părinţii permis permisivi ivi şi deschi deschişi şi exigen exigenţel ţelor or şcolii şcolii,, climatul familial, toate predispun la reuşita şcolară. Prin impunerea codului elaborat ca singur legitim, şcoala operează o selecţie arbitrară a elev elevilo ilor, r, sele selecţ cţie ie baza bazată tă pe apar aparte tene nenţa nţa clas clasia ială lă şi se face face astf astfel el răsp răspun unză zăto toar aree de menţ menţin iner erea ea ineg inegal alit ităţ ăţil ilor or şi, şi, prin prin acea aceasta sta,, de excluderea şi marginalizarea unor categorii de copii şi tineri. Ca reacţie de răspuns se naşte delincvenţa.
190
În concluzie, se poate spune că şcoala, în exerciţiul legitimării arbitr arbitrari ariulu ului,i, impune impune excluz excluziun iunii social sociale, e, gener generând ând indire indirect, ct, prin prin cond condam amna nare reaa la insu insucc cces es a unor unor cate catego gori riii de tine tineri ri,, deli delinc ncve venţ nţaa juvenilă. Injustiţia socială, sărăcia, şomajul, promiscuitatea, sunt, în mare parte, efecte ale violenţei simbolice, în exercitarea căreia şcoala joacă un rol important. 3. Variabile ale procesului educaţional şi delincvenţa juvenilă Numeroasele disfuncţii ale educaţiei şcolare au impus în opinia specialişti specialiştilor lor ideea ideea unei crize a învăţământu învăţământului. lui. Lansată Lansată spre sfârşitul anilor '60 şi amplificată în anii '70, ideea crizei educaţiei 60 semnifică existenţa unei inadecvări fundamentale între educaţie şi societate, ce soli solici cită tă acţi acţiun unii pent pentru ru tran transf sfor ormă mări ri de ampl amploa oare re în dome domeni niul ul educaţional. Philip H. Coombs, cel care lansează sintagma „criză a educaţiei” în 1968, semnalează existenţa unor disproporţii între cererea şi oferta de educaţie, între resursele alocate şi cele necesare educaţiei, într întree educ educaţ aţia ia şcol şcolar arăă şi cea cea nonnon-şc şcol olar ară, ă, cara caract cter erul ul înve învech chit it al planurilor şi programelor, al metodelor şi structurilor organizatorice din învăţământ. În anii ce au urmat s-au desfăşurat numeroase studii ce relevă şi alte limite ale învăţământ învăţământului. ului. Sintetizând, Sintetizând, nemulţumir nemulţumirile ile legate legate de învăţământul actual derivă, în principal, din următoarele:
60
Sintagma „criză educaţională” a fost lansată de către Philip Coombs în lucrarea La crise mondiale de l’éducation apărută la Presses Universitaires de France, Paris, 1968. În următorii a apărut un număr impresionant de studii şi publicaţii cu acest subiect (Hannah Arendt, A schimba şcoala (1970), Ivan Ilitch, O societate fără şcoală (1971), (1971), Hubert Hubert Hannouon, Hannouon, Ivan Ilitch sau şcoala fără societate (1973), J.P. Gourevitch, Sfidarea educaţiei (1973), R.G. Corwin, Educaţia în criză (1973), Edgar Faure, A învăţa să fii (1973), ş.a.
191
-
incapacitatea învăţământului de a oferi o autentică egalitate a şanselor ; - pierderile semnificative înregistrate pe parcursul procesului de învăţământ , datorate lipsei de motivaţie şi autoeliminării grupurilor defavorizate; incapacit citate ateaa sistemu sistemului lui educaţ educaţion ional al de a pregăt pregătii tânăru tânărul l - incapa conte contempo mporan ran pentru pentru soluţi soluţiona onarea rea proble problemel melor or cu care care se confruntă ; inadec ecva vare reaa stru struct ctur uril ilor or şi conţ conţin inut utur uril ilor or la dina dinami mica ca - inad schimbărilor şi la finalităţi ; - supradimensionarea programelor şi supraîncărcarea elevului , ca urma urmare re a expl exploz ozie ieii cuno cunoşt ştin inţe ţelo lorr şi a mare marelu luii stoc stoc informaţional ce se vrea a fi transmis; sincro roni niza zare reaa într întree cere cerere reaa de educa ducaţi ţiee şi ofert fertaa - desinc învăţământului; - costurile tot mai ridicate, pentru familie şi pentru stat, în condiţiile penuriei de resurse alocate învăţământului ; explozia zia demogr demografi afică că şi afluxu afluxull progre progresiv siv de elevi elevi care a - explo surprins nepregătite sistemele tradiţionale de învăţământ; caracter terul ul artifi artificia ciall şi ritual ritualic ic al şcolii şcolii, care care produ roduce ce o - carac depen dependen denţă ţă de instit instituţi uţiee cu mecani mecanismu smull ei de suprim suprimare are a sponta spontanei neităţ tăţii ii şi creati creativită vităţii, ţii, înlocu înlocuite ite prin prin confor conformis mism m şi acceptare rigidă; - centralismul excesiv al sistemului care afectează capacitatea lui de adaptare. Date fiind aceste limite, unii autori denunţă şcoala ca o instituţie a prizonieratului (M. Foucault), ajungând să vorbească de o „şco „şcoal alăă fără fără soci societ etat ate” e” (Iva (Ivann Illi Illich ch 61) într într-u -unn pute putern rnic ic curen urentt 61
Pedagog mexican, care plecând de la limitele reale ale şcolii contemporane realizează o critică nedreaptă şi uneori distructivă la adresa şcolii.
192
antipedagogic. Se impută şcolii curriculum ascuns ce cultivă, prin intermediul predării şi organizării şcolare, obedienţa faţă de autoritate, amânarea satisfacţiei şi alte atitudini ce sunt menite să facă din viitorul cetăţean un ins conformist, mediocru şi tolerant. De aici şi pedagogia non-directivă care încearcă să umanizeze actul educaţional, depăşind caracterul ritualic şi artificial al instituţiei şcolare. În lucrarea Învăţământul românesc azi , sub coordonarea lui A. Miroiu (1998), sunt inventariate supoziţiile tacite ale învăţământului românesc din perioada de după revoluţie, supoziţii care, în marea lor majoritate, au rămas actuale: a) autocentrarea şi şi autosuficienţa; b) eliti itismu smul, ex excepţionalis lismul şi şi in intele telecctualismul; c) segregarea şi asocialitatea; d) autoritarismul, hiperierarhizarea şi hipercentralizarea; e) depersonalizarea şi antihedonismul; f) conservatorismul şi inegalitatea de şanse. Toate aceste limite ale educaţiei şcolare au drept consecinţă creşte creşterea rea insatis insatisfac facţie ţieii în raport raport cu activi activitat tatea ea şcolar şcolară, ă, tendin tendinţe ţe de rezistenţă şi evaziune, forme diverse de devianţă, eşec şcolar, abandon şi delincvenţă juvenilă. Spec Specia iali lişti ştiii din din dome domeni niul ul educ educaţ aţie ieii iden identif tific icăă disf disfun uncţ cţii ii generatoare de inadaptare şcolară la nivelul tuturor componentelor procesului educaţional, începând cu elementele legate de proiectarea şi dezvoltarea curriculumului, obiectivele şi conţinuturile învăţământului, cultura şcolii, metodele de predare-învăţare şi evaluare, formele de organizare a învăţării şi până la conduita şi tactul profesorului în relaţiile cu elevii 62. 62
Vezi o analiză dezvoltată în Neamţu, 2002.
193
4. Variabile ale vieţii de grup şi delincvenţa Şcoal Şcoalaa este este „un creuze creuzett privil privilegi egiat at al dinami dinamicii cii sociale sociale”” (Jean Jean--Marc Marc Mo Mont ntei eil, l, 1997, 997, p.71) .71),, care are func funcţi ţion onea ează ză ca o microsocietate, cu valori şi norme proprii, cu grupuri şi subgrupuri, cu ierarhii specifice. Unitatea centrală a şcolii este clasa de elevi, în care pot fi regăsite toate caracteristicile grupurilor sociale. Este motivul pentru care vom analiza câteva caracteristici ale vieţii de grup, având ca referent în primul rând grupul formal, clasa de elevi, şi în al doilea rând grupul informal, de egali, care poate fi compus din colegii de clasă, clasă, din şcoală, sau prieteni din cartier. cartier. În felul acesta vom înţelege mai bine acele teorii care pun accentul în explicarea delincvenţei pe grup (teoria subculturilor delincvente, teoria asocierilor diferenţiale, teoria grupului de la marginea străzii etc.). Grupul Grupul poate fi defini definitt ca un ansamblu de persoane care inte intera racţ cţio ione neaz azăă pe baza baza unor unor valo valori ri şi norm normee comu comune ne,, pent pentru ru realizarea anumitor obiective specifice, recunoscându-şi dependenţa mutuală. El se constituie în mediu al socializării şi integrării sociale, al învăţării rolurilor sociale, mijloc de reproducţie a valorilor şi normelor comunităţii. Grupul oferă individului securitate şi mediu de afirmare, răspunde nevoilor asociative, nevoilor de apartenenţă, reprezentând „un câmp de experienţă intermediar, situat între viaţa interioară şi realit realitate ateaa exteri exterioar oară, ă, în cadrul cadrul căruia căruia se operea operează ză metabo metaboliz lizare areaa realităţii dinăuntru şi dinafară”, un „spaţiu intermediar, loc de tranziţie, recipient şi cadru al fiinţei individualizate” (Rouchy, 2000, p. 52).
194
Din perspectiva analizei grupurilor, clasa de elevi poate fi considerată drept un „grup de muncă specific, compus dintr-un număr de membri egali între ei (elevii) (elevii) şi dintr-un dintr-un animator (profesorul) (profesorul),, ale căror raporturi sunt reglementate oficial de tipul sarcinii şi de normele de funcţionare” (Neculau, 1983, p. 105). Este vorba de un grup relativ mic, cu interacţiuni preponderent „faţă în faţă”, formalizat şi ierarhizat, cu relaţii concomitent de comunicare şi afective. Ca orice grup, clasa îndeplineşte mai multe funcţii. Una dintre cele mai importante funcţii este cea de integrare socială . Nevoia de apartenenţă, de integrare în grup este în relaţie cu confortul sau disconfortul pe care elevul îl resimte în interiorul grupului. Relaţiile armonioase cu membrii grupului conduc la creşterea stimei de sine, la dorinţa de a coopera, la ridicarea nivelului de aspiraţie, iar izolarea genere generează ază anxiet anxietate ate,, ostilit ostilitate ate,, agresi agresivit vitate ate şi, în cele cele din urmă, urmă, contraperformanţă şi tendinţe spre devianţă. În strânsă legătură cu integrarea se află şi sentimentul de securitate pe care îl oferă grupul membrilor săi; se poate vorbi şi de funcţia de reglementare a relaţiilor intraindividuale şi intergrupale şi de cea de constituire a identităţii de sine proprie grupului. Existenţa Existenţa unui sistem de norme este premisa oricărui grup; în grupurile informale, normele rezultă dintr-un proces cumulativ al interacţiunii în cadrul grupului şi prescriu modele de comportament comune, de a căror acceptare este condiţionată apartenenţa la grup. Norma este o regulă de conduită recunoscută şi acceptată de membrii grupului, ea are rol reglator, de a menţine o anume consistenţă comportamentală, determinând unitatea şi coeziunea grupului; ea este totodată un criteriu de evaluare a conduitelor individuale. Normele joacă rolul de ghid pentru comportamentul fiecărui membru al grupului şi reduc ambiguitatea, oferind previzibilitate conduitelor.
195
Normele şcolare postulează conduite standardizate de a căror acceptare depinde primirea şi rămânerea în grupul şi instituţia şcolara; unele dintre norme sunt prescrise (regulamente şcolare, regulamente de ordine interioară), în timp ce altele sunt rezultatul interacţiunii membrilor, norme implicite, negociate, elastice. Proce rocesu sull pri prin care care apa apare norm orma de grup grup este ste numit umit normalizare, iar principala trăsătură a acestuia se pare că este evitarea conf conflic lictu tulu lui. i. Proc Proces esul ul prin prin care care grup grupul ul exer exerci cită tă pres presiu iuni ni asup asupra ra indivizilor pentru a-i determina să accepte norma de grup este numit conformism. Tendinţa spre conformism , ca dorinţă de a fi în acord cu ceilalţi membri ai grupului, este generată de nevoia de a păstra statutul, de a fi acce accepta ptatt de grup grup,, de nevo nevoia ia de apro aproba bare re soci social ală, ă, grup grupul ul sancţionând deviantul de la normă cu excluderea. Experimentele lui Muzafer Sherif, Allport, Solomon Asch, evidenţiază puternica presiune spre conformism exercitată de grup. Cercetătorii arată că cu cât coeziunea este mai mare, cu atât presiunea spre uniformitate este mai mare şi creşte tendinţa de a-l exclude pe deviant. Pe de altă parte, cu cât individul este mai atras de grup, cu atât schimbarea de atitudine este mai semnificativă, datorită dorinţei de a menţine relaţia cu ceilalţi membrii ai grupului. În cazul în care presiunea spre conformitate nu vine din partea grupului, ci din partea autorităţii, vorbim de obedienţă (vezi cercetările lui Stanley Milgram). Ca urma urmare re a unor unor astf astfel el de evid eviden enţe ţe,, pute putem m afir afirma ma că membri membriii unui unui grup grup manife manifestă stă tendin tendinţă ţă spre spre confor conformis mism m pentru pentru a câştiga sau menţine aprobarea grupului pe care îl consideră atractiv, pen pentr truu a evit evitaa situ situaţ aţii iile le dez dezagre greabil abilee care are pot pot rezul ezulta ta din nonconformismul lor. De aici şi importanţa normelor de grup pentru înţele înţeleger gerea ea compor comportam tament entelo elorr copiil copiilor or şi tineri tinerilor lor.. Dacă Dacă grupul grupul de
196
egali, „grupul de cartier”, „grupul stradal”, sau cum dorim să îl numim, pro promo move veaz azăă norm normee ce pot pot fi cons consid ider erat atee ca apar aparţi ţinâ nând nd unei unei contracult contraculturi, uri, tendinţa tendinţa spre conformism în raport raport cu grupul grupul înseamnă înseamnă devianţă în raport cu normele culturii globale. Pe de altă parte, nivelul de obedienţă al individului este în relaţie cu tipul de autoritate, modul de exercitare a acesteia, contextul situaţional, gradul de răspundere perceput ş.a. Devianţa şcolară constă în abaterea de la normele prescrise şi este favorizată de disfuncţionalităţile normative ce ţin în general de: conflictul normativ normativ intrinsec, în situ situaţ aţii ii în care care exis există tă - conflictul norme contradictorii în interiorul sistemul normativ sau în atitud atitudine ineaa autori autorităţi tăţiii în raport raport cu norma, norma, ca în situaţ situaţia ia absurdă, dar din păcate destul de frecventă, a interdicţie per permi mise se (nes (nesan ancţ cţio iona nată tă,, trec trecut utăă cu vede vedere rea) a),, care care încurajeaz încurajeazăă sau determină determină comportament comportament duplicitar duplicitar şi o atitud atitudine ine genera generală lă dispre dispreţui ţuitoa toare re faţă faţă de normă normă („exis („există tă pentru a fi încălcate”, „merge şi aşa” etc); - conflictul normativ extrinsec, generat de situaţia în care normele interne (ale şcolii) intră în dezacord cu alte norme externe (ale grupului de apartenenţă); - artificialitatea normelor în raport cu realitatea, inadecvarea lor la lumea în care trăim. - inculcarea inculcarea inadecvată inadecvată a normei, cu accent exclusiv pe prescriptiv şi absenţa negocierii; spre susţinerea acestei idei merg şi experi experimen mentel telee realiz realizate ate de Fredma Fredmann (1965, (1965, apud apud Montei Monteil,l, 1997, 1997, pp.133-134), care argumentează ideea conform căreia o normă are durabilitate mai mare dacă este impusă cu o constrângere mai puţin severă decât sub o ameninţare puternică. Experimentul constă în a-i face pe copii să renunţe la a se juca cu jucăria preferată, un robot foarte atractiv, operând cu două tipuri de ameninţări, una uşoară şi alta foarte
197
puternică. O dată lăsaţi singuri, timp de cinci minute, copiii, observaţi pri print ntrr-oo oglin oglindă dă fals falsă, ă, resp respec ectă tă cons consem emnu nul, l, indif indifer eren entt de tipu tipull ameninţării la care au fost supuşi. După câteva săptămâni, li se oferă acestor copii ocazia de a se juca cu mai multe obiecte, printre care şi faimosul roboţel. Experimentatorul constată că acei copii care în faza precedentă a experimentului au fost supuşi unei ameninţări puternice se joacă ulterior cu robotul într-o proporţie de două ori mai mare decât ceilalţi. Explicaţia este aceea că ameninţarea slabă a creat senzaţia renunţ renunţări ăriii de bună bună voie voie la jucări jucărie, e, oferin oferindd sentim sentiment entul ul libertă libertăţii ţii opţi opţiun unii ii,, care care pare pare să favo favori rize zeze ze inte interi rior oriz izar area ea norm normel elor or de comportament. Rezultă de aici ideea că pedagogia ordinului prescriptiv treb trebuie uie să facă facă loc loc unei unei peda pedago gogi giii a anga angaja jame ment ntul ului ui,, baza bazată tă pe sentimentu sentimentull de libertate. libertate. Determinar Determinarea ea exterioară exterioară se va transforma transforma astfel în autodeterminare, care este tocmai semnul socializării reuşite. Alte cercetări (Osfield şi Katz) nuanţează aceste concluzii arătând că efecte efectele le amenin ameninţăr ţării ii slabe slabe („mă („mă voi supăra supăra dacă dacă ai folosi folosi jucări jucăriaa interzisă”) sunt eficace în cazul copiilor din clasele medii, dar nu şi în cazul cazul copiilo copiilorr de origin originee social socialăă defav defavori orizat zată. ă. Totuşi Totuşi,, conclu concluzia zia cercetătorilor afirmă că „este posibil ca ameninţarea cu o pedeapsă mai degrabă uşoară decât gravă să fie un mijloc eficace de asigurare a formării unui sistem de valori la copii” (Doise, 1999, p. 210). Resp Respec ecta tare reaa sau sau abat abater erea ea de la norm normăă este este medi mediat atăă de coeziunea grupului, care reprezintă măsura în care grupul dispune de unitate; ea variază de la un minim (grupuri slab coezive) la un maxim (grupu (grupuri ri putern puternic ic coeziv coezive). e). Coeziu Coeziunea nea grupul grupului ui de elevi elevi exprim exprimăă măsura în care elevii sunt dispuşi să renunţe în favoarea grupului la o parte din gratificaţii, dorinţele, atitudinile şi opiniile personale, prin tendinţa elevilor de a rămâne împreună, prin atmosfera prietenoasă, cooperantă şi rezistentă la destructurare. La baza ei stau: - conştientizarea şi asumarea scopurile comune;
198
- cunoaşterea reciprocă; - gradul de satisfacţie generat de viaţa de grup; - nivelul de reuşită în acţiunile comune; - existenţa unor perspective ale grupului. Interacţiunea optimă a acestor parametrii duce la coeziune. Coeziunea unui grup, în general, şi a clasei, în particular, poate exista în raport cu valorile instituţionale sau în raport cu valori aflate în opoziţie. Aprecierile pentru grup menţin solidaritatea şi accentuează cooperarea; încurajarea iniţiativei elevilor este benefică (clasele apatice sunt disciplinate, dar dar slab coezive şi performante). Analiza Analiza coeziv coezivită ităţii ţii grupul grupului ui este este un indica indicator tor şi pentr pentruu satisfacţia de sine înregistrată de fiecare membru în interiorul grupului. Încercăm să menţinem sau să mărim stima de sine prin afilierea la grupuri grupuri care contribuie la satisfacer satisfacerea ea acestei acestei nevoi, nevoi, prin constituirea constituirea unei identităţi sociale de apartenenţă; când această nevoie nu este satisfăcut satisfăcută, ă, vom părăsi grupul grupul căutând căutând satisfacţia satisfacţia în alte grupuri. Aşa se explică faptul că elevii care înregistrează eşec şcolar şi insatisfacţie în grupul clasă au tendinţa de a evada în alte medii, cum sunt grupurile de la marginea străzii, care le satisfac nevoile legate de recunoaştere soci social ală, ă, stim stimăă de sine sine etc. etc. Desp Despre re rolu rolull grup grupur uril ilor or info inform rmal alee în etio etiolo logia gia deli delinc ncve venţ nţei ei vorb vorbes escc teor teorii iile le asoc asocie ieri rilo lorr dife difere renţ nţia iale le,, subculturilor delincvente, grupurilor de la marginea străzii.
199
5. Abandonul şcolar şi delincvenţa juvenilă Cumula Cumularea rea insati insatisfa sfacţi cţiilor ilor genera generate te de insucc insuccesu esull şcolar şcolar generează atitudini evazioniste, manifeste în fuga de la şcoală şi, în ultimă instanţă, în abandon şcolar. Abandonul şcolar este expresia inadaptării elevului la cerinţele vieţii şcolare, dar indică în acelaşi timp şi incapacitatea şcolii de a se adapta la cerinţele şi nevoile tânărului. Studiile care încearcă surprinderea relaţiei dintre abandonul şcolar şi delincvenţă au ca fundament teoretic teoria tensiunii sociale, în conf confor ormi mita tate te cu care care aban abando donu null şcol şcolar ar ar impl implic icaa o scăd scăder eree a tensiunii, ceea ce ar avea ca efect scăderea frecvenţei conduitelor delincvente şi, la polul opus, teoria controlului social, care consideră că, dimpotrivă, abandonul determină, prin scăderea controlului social, o intensificare a conduitelor delincvente. Unele cercetări longitudinale (D. Elliot şi H. Voss, apud Neamţu, C., 2003, p. 206), care au urmărit evoluţia unor eşantioane reprezentative pe durata a patru ani, validează teoria tensiunii sociale, constatând că: - indice indicele le delin delincve cvenţe nţeii este este consid considera erabil bil mai mai ridic ridicat at la tiner tinerii ii care au abandonat şcoala, comparativ cu cei care şi-au continuat studiile; - natura natura expe experie rienţe nţelor lor şcol şcolare are este este moti motivul vul cel cel mai mai frecve frecvent nt al conduitelor de devianţă şcolară, al abandonului în mod special; - indi indice cele le de delin delincv cven enţă ţă al celor celor care care aband abandon onea ează ză şcoa şcoala la descreşte în perioada imediat următoare plecării din şcoală,
200
tend tendin inţa ţa de scăd scăder eree rămâ rămânâ nând nd cons consta tant ntă, ă, în timp timp ce delincvenţa tinerilor care nu au abandonat şcoala creşte constant în perioada celor patru ani de studiu. Explicaţia cercet cercetăto ătoril rilor or ar fi aceea aceea că părăsi părăsirea rea şcolii şcolii ar reduce reduce frustrarea şi alienarea şi, astfel, s-ar s -ar reduce motivaţia pentru delincvenţă. La astfel de concluzii s-a putut ajunge prin cercetări pe termen scurt. Analizele desfăşurate pe o perioadă mai mare de timp, reliefează fapt faptul ul că aban abando donu null şcol şcolar ar,, redu reducâ când nd cont contro rolu lull soci social al asup asupra ra indi indivi vidu dulu lui, i, dete determ rmin inăă pe term termen en lung lung o creş creşte tere re a acti activi vită tăţi ţiii infracţionale. Cei care abandonează şcoala au şanse de reuşită pe piaţa munc muncii ii şi posi posibi bili lita tate teaa unor unor câşt câştig igur urii obţi obţinu nute te prin prin mijl mijloa oace cele le recunoscute social mult mai reduse în comparaţie cu cei care îşi termină studiile. Aşa se explică dificultăţile economice, perioadele mai lungi de şomaj, şansele ridicate de divorţ şi infracţionalitatea i nfracţionalitatea sporită pe care o constată cercetările desfăşurate asupra celor care au abandonat şcoala. Concluziile Concluziile unor astfel de cercetări cercetări converg în a susţine susţine ideea ideea că abandonul şcolar, alături de formele grave de violenţă, reprezintă principalul indicator predictiv al orientării indivizilor către o carieră delincventă. Vulnerabilitatea la abandon şcolar poate fi identificată relati relativv uşor, uşor, prin prin estima estimarea rea unor unor factor factorii semnif semnifica icativi tivi,, cum ar fi combinarea agresivităţii cu eşecul şcolar şi vârsta cronologică mai ridicată a elevului în raport cu cea a colegilor de clasă. La aceste elemente ce vizează elevul, dacă se adaugă familia conflictuală sau dezorganizată, sărăcia şi promiscuitatea, obţinem indici de certitudine în privinţa traseului delictogen al copilului. În astfel de situaţii, şcoala este lipsită de mijloace, cazul trebuind a fi preluat de structurile de asistenţă socială.
201
6. Diminuarea devianţei şcolare Diminuarea devianţei şcolare nu se poate realiza printr-un efort izolat al şcolii, chiar dacă aceasta ar funcţiona perfect. Şcoala nu reprezintă decât un subsistem al sistemului social global, care poartă amprenta întregului. În privinţa fenomenului deviant, între şcoală şi comunitate relaţia de cauzalitate este de natură circulară, modelele de conduită deviantă din afara şcolii sunt aduse în şcoală şi se manifestă atât atât în spaţiu spaţiull şcolii, şcolii, cât şi în afara afara lor. Ca urmare, urmare, orice orice măsură măsură eficac eficacee de preven prevenţie ţie a devian devianţei ţei vizeaz vizeazăă legătu legătura ra comple complexă xă dintre dintre şcoală şi societate. Aceasta nu înseamnă că şcoala nu produce sau nu cont contri ribu buie ie prin prin disf disfun uncţ cţiil iilee sale sale la gene geneza za sau sau infl influe uenţ nţaa acte actelo lor r deviante. Reflectând sistemul social care îl înglobează, sistemul şcolar discriminează, ierarhizează, selecţionează, recompensează. La o astfel de competiţie nu toţi elevi au aceeaşi şansă. Unii, inevitabil, vor fi expuşi expuşi eşecul eşecului ui în compet competiţia iţia şcolar şcolară, ă, situaţ situaţie ie în care care vor aborda aborda strategii de compensare a imaginii de sine. În situaţia în care percepem inferioritatea în competiţie, avem la îndemână mai multe posibilităţi de reacţie: tentativa de a-i ajunge şi depăşi pe ceilalţi cu care ne aflăm în compet competiţi iţie, e, abando abandonar narea ea concur concursul sului, ui, renunţ renunţare areaa la compar comparaţi aţie, e, introducerea altor criterii de evaluare pentru a deveni incomparabili. Dacă vom constata că nu putem câştiga, reacţionăm pentru a nu pierde, intr introd oduc ucân ândd noi noi crit criter erii ii de eval evalua uare re.. Cine Cine se anga angaje jeaz azăă într într-o -o competiţie când jocurile sunt dinainte făcute? Aşa procedează elevul pentru a scăpa de consecinţele psihologice ale insuccesului şcolar,
202
înlocuind criteriile reuşitei cu altele, prin care se obţine o remediere a stimei de sine. Noile criterii sunt cele pe care le etichetăm drept deviante. Într-un anume fel, şcoala, cu criteriile ei de evaluare şi selecţie, generează devianţă şi chiar delincvenţă. Pentru a evita astfel de situaţii trebuie să-i creăm elevului condiţiile necesare pentru o comparaţie în măsură să îi asigure o imagine de sine psihosociologic acceptabi acceptabilă. lă. Altfel, afirmă Monteil, Monteil, „străin printre ai săi, elevul nu va înceta să ceară un paşaport pentru a părăsi teritoriul. Fără bagaje, având drept sprijin o reprezentare dihotomică a universului şcolar şi, de aici, a societăţii, un anume număr de copii intră astfel pe drumul care duce, în cele din urmă, la centrele de asistenţă socială. Instituţiile educative le cer acestora să rezolve de urgenţă probleme pe care ele însele le-au creat în timp” (Monteil, 1997, pp. 96-97). Eşecul şcolar este urmat de abandonul şcolar, unul dintre cei mai importanţi factori criminogeni; abandonul şcolar este însoţit de ancorarea în grupuri delincvente, bande sau găşti de cartier, ce comit acte de vandalism şi alte delicte grave. Dată Dată fiind fiind corela corelaţia ţia foarte foarte strâns strânsăă între între devian devianţa ţa şcolar şcolarăă şi deli delinc ncve venţ nţă, ă, rezu rezult ltăă că cel cel mai mai impo import rtan antt fact factor or al redu reduce ceri riii delincvenţei este diminuarea devianţei şcolare. Aşa se face că şcoala devine nucleul activităţilor de prevenţie a delincvenţei. Investiţia în calitatea activităţilor şcolare este o investiţie nu doar în performanţele intelectuale şi profesionale ale viitoarelor generaţii adulte, ci, poate în primul rând, în calitatea umană a viitorului adult.
203
VI. EVALAUREA, PREDICŢIA ŞI PREVENIREA DELINCVENŢEI JUVENILE Structura temei: 1. Modalităţi de evaluare şi predicţie a delincvenţei juvenile 2. Programe speciale de prevenire a delincvenţei juvenile
1. Modalităţi de evaluare şi predicţie a delincvenţei juvenile Eval Evalua uare reaa şi pred predic icţia ţia feno fenome menu nulu luii de pred predel elin incv cven enţă ţă şi delincvenţă juvenilă este o condiţie esenţială a instituirii programelor de prevenire şi diminuare a actelor infracţionale în rândul tinerilor. Spre deosebire de evaluarea delincvenţei adulte, în cazul tinerilor se cere maximă prudenţă profesională, datorită caracteristicilor vârstei ale cărei manifestări glisează permanent între normalitate şi devianţă, între conf confor ormi mism sm şi nonc noncon onfo form rmism ism.. De acee aceeaa este este nece necesa sară ră nu doar doar constatarea prezenţei unei conduite ce poate fi etichetată ca fiind delincventă, ci şi decriptarea semnificaţiilor personale şi decelarea ansamblului de factori care au determinat sau favorizat respectiva cond condui uită tă.. Ţinâ Ţinând nd seam seamaa de infl influe uenţ nţaa nega negati tivă vă a etic etiche hetă tări rii, i, este este nece necesa sară ră real realiz izar area ea unei unei disti distinc ncţi ţiii într întree cara caract cter erul ul obie obiect ctiv iv al infrac infracţiu ţiunii nii şi caract caracteru erull ei subiec subiectiv, tiv, ţinând ţinând de partic particula ularit rităţi ăţile le de
204
dezvoltare, de prezenţa discernământului, de conţinutul socializării morale morale primit primitee în familie familie,, de influe influenţe nţele le din parte parteaa antura anturajulu jului,i, a grupului de egali etc., fără a uita că avem de-a face cu minori ce se află în derivă, ei înşişi victime la rândul lor, iar societate în întregul ei este responsabilă de o astfel de stare de lucruri. În cazul unora dintre ei, maturizarea determină eliminarea conduitelor indezirabile şi integrarea firească în societatea adultă; în cazul altora, predelincvenţa constituie o anticameră a delincvenţei, caz în care intervenţia socială corectivă este absolut obligatorie. Cu aces aceste te asum asumţi ţii, i, cerc cercet etar area ea ştiin ştiinţif ţific icăă a feno fenome menu nulu luii delincvenţei juvenile se poate realiza printr-un ansamblu complex de tehn tehnic icii psih psihol olog ogic ice, e, soci sociol olog ogic ice, e, crim crimin inal alis isti tice ce,, aşa aşa cum cum sunt sunt expe experi rime ment ntel elee psih psiholo ologi gice ce,, soci sociog ogra rame mele le,, test testel elee psih psihol olog ogic ice, e, biogr biografi afiile ile,, studiil studiilee de caz, caz, cazuis cazuistic ticile ile,, exper expertiz tizele ele psihia psihiatri trice, ce, analizele statistice, evaluările dosarelor penale, anchetele cu subiecţi minori, care pot aduce multiple clarificări fenomenului. Speci Speciali aliştii ştii în domeni domeniuu (Banci (Banciu, u, D., ; Rădule Rădulescu scu,, S.M., S.M., 2002), 2002), invent inventari ariază ază următo următoare arele le metode metode şi tehnic tehnicii de cercet cercetare are a tendin tendinţel ţelor or spre spre delinc delincve venţă nţă:: tabele tabelele le de predic predicţie ţie Glueck Glueck,, tehnic tehnicaa baz bazat atăă pe prin princi cipi piul ul „ext „extra rapo polă lări rii” i”,, tehn tehnic icaa scal scalăr ării ii cent centro roid idee a variaţiei, teste de măsurare a propensiunii spre delincvenţă, scale de măsurare a atitudinii faţă de delincvenţa juvenilă. Le vom prezenta succint. Tabelele de predicţie Glueck. Primele instrumente ştiinţifice de predicţie în domeniul delincvenţei juvenile au fost construite de către Sheldon Sheldon şi Eleano Eleanorr Glueck Glueck (1967) (1967) în perioa perioada da interb interbeli elică. că. Cercetarea s-a făcut de către o echipă multidisciplinară, alcătuită din antropologi, psihologi, psihiatri, sociologi şi investigatori sociali, prin compararea unui lot de 500 de minori delincvenţi cu altul, similar ca structură, alcătuit din copii nedelincvenţi. Prin compararea loturilor au
205
rezultat 402 caracteristici, dintre care cele mai semnificative au fost grup grupat atee câte câte cinc cincii în patr patruu tabe tabele le de pred predic icţi ţie, e, care care au valo valoar aree predictivă numai dacă sunt considerate împreună: - tabelul I cuprinde factori sociali predictivi: o disciplinarea minorului de către tată; o supravegherea minorului de către mamă; o afecţiunea tatălui; o afecţiunea mamei; o coeziunea familiei; tabelul II este bazat pe cinci trăsături predictive ale structurii - tabelul caracteriale: o afirmare socială; o sfidare; o suspiciune; o tendinţe distructive; o labilitate emoţională; - tabelul III inventariază trăsături de personalitate: aventurism; o o extravertit în acţiune; o sugestibilitate; încăpăţânare; o o instabilitate afectivă; tabelul IV este bazat pe cinci factori predictivi ai testului - tabelul psihologic: o scor de informaţie; o abatere de la scor; o coeficient de lectură; coeficient aritmetic; o scorul calcului aritmetic al vârstei în luni. o
206
Tabele Tabelele le s-au s-au dovedi doveditt utile utile pentru pentru estima estimarea rea şansel şanselor or unui unui minor de a ajunge delincvent, cu toate că ulterior s-au dovedit a nu avea eficienţa predictivă scontată (cf. Banciu, D., ; Rădulescu, S.M., 2002). Tehnica scalării centroide a variaţiei pleacă de la premisa că delictele care caracterizează o carieră delincventă se leagă între ele într-o anume succesiune succesiune,, ceea ce dă posibilitat posibilitatea ea schiţării schiţării traiectorie traiectorieii predictibile a comportamentului delincvent. Testele de măsurare a propensiunii spre delincvenţă. Printre cele cele mai mai util utiliz izat atee test testee în dome domeni niul ul cunoa unoaşt şter erii ii feno fenome menu nulu luii delincvenţei se numără cele de inteligenţă, testele de personalitate şi testele sociometrice. Pentru predicţie se dovedesc de a fi de o utilitate deosebită testele proiective. Testul Rorschach oferă informaţii semnificative asupra unor compon component entee ale person personalit alităţi ăţii,i, asupra asupra confli conflicte ctelor lor intraintra- şi interinter personale şi asupra mobilurilor specifice unor conduite antisociale. Testul Testul de percep percepţie ţie tematic tematică ă (T.A.T (T.A.T.) .) este este consid considera eratt util util pentr pentruu eviden evidenţie ţierea rea unor unor sentim sentiment entee şi atitud atitudini ini faţă faţă de anumit anumitee persoane (părinţi, educatori, prieteni) şi situaţii sociale frustrante, ca şi pen pentr truu desc descif ifra rarrea unor nor motiv otivaţ aţii ii şi tend tendin inţe ţe ale ale condu onduiitei tei (impulsivitate, agresivitate, echilibru, inerţie etc.). Testul Rosenzweig evidenţiază anumite tendinţe agresive sau masochiste care pot caracteriza tânărul cu tendinţe antisociale. Test Testul ul Szon Szondi di iden identi tifi fică că tend tendin inţe ţele le fund fundam amen enta tale le şi caracteristicile antisociale ale personalităţii tânărului. Inventarul multifazic al personalităţii (testul Minnesota) este util util în evid eviden enţi ţier erea ea unor unor trăs trăsăt ătur urii care care cara caract cter eriz izea ează ză mora morala la adoles adolescen centin tinăă şi raport raporturi urile le tânăru tânărului lui cu educat educatori orii,i, părinţ părinţii ii şi alţi alţi semnificativi pentru adolescent.
207
O norm normăă elem elemen enta tară ră de deon deonto tolo logi giee ne obli obligă gă să trat tratăm ăm rezultatele obţinute prin astfel de teste cu multă precauţie, fără a le absolutiza valoarea diagnostică sau prognostică şi fără ca în baza lor să recurgem la etichetări. Dintre scalele de măsurare a atitudinilor, Banciu şi Rădulescu (2002) amintesc: - atitudinea faţă de lege şi morală , dezvoltată de M.R. Kratz în 1931; - atitudinea faţă de justiţie , elaborată de E.A. Rundquist şi R.F. Sletto, în anul 1936; - atitudinea faţă de lege şi justiţie , dezvoltată de N. Watt şi B.A. Maher în 1958; - atitudinea faţă de organismele juridice , elaborată de A. W. Chapman în 1960; atitudine ineaa faţă faţă de delinc delincven ventul tul minor minor , elaborată de W E. - atitud Alberts. Tratate cu prudenţă, astfel de instrumente se pot dovedi utile în cunoaşterea fenomenului delincvent, în baza căreia se pot stabili apoi programe speciale de prevenţie.
2. Programe speciale de prevenire a delincvenţei juvenile Faptul că este mult mai eficient să previi decât să tratezi este o aserţi aserţiune une de domeni domeniul ul eviden evidenţei ţei.. Chiar Chiar dacă dacă nivelu nivelull delinc delincven venţei ţei juvenile în ţara noastră este încă departe de a-l egala pe cel din alte ţări, tendinţele de intensificare manifeste în ultimul timp impun o mai intens intensăă şi coere coerentă ntă activi activitat tatee preve preventiv ntivă. ă. Preven Prevenire ireaa delinc delincven venţei ţei juvenile este o activitate complexă, ce nu se poate realiza prin activităţi sporadice, de tip campanie, şi sectoriale, declanşate de o anumită
208
instituţie într-un anumit interval de timp. Pentru a avea eficacitate, preve prevenţi nţiaa delinc delincven venţei ţei juveni juvenile le trebui trebuiee să fie parte parte compon component entăă a politicii sociale, care să implice într-o acţiune coerentă, susţinută şi pe termen lung, diferite instituţii, începând cu cele educative, familia, şcoala, comunitatea, continuând cu cele de asistenţă socială şi cu cele sanc sancţio ţiona natoa toare re,, ca poliţ poliţia ia şi just justiţ iţia ia.. O astf astfel el de acti activi vita tate te cere cere coroborarea autorităţilor publice cu comunitatea şi organismele nonguvernamentale, într-un efort conjugat, coerent şi realist. În funcţie funcţie de instituţiile instituţiile care participă participă la realizarea realizarea prevenirii, prevenirii, unii autori (Rădulescu; Banciu, 1996) disting între: o prevenţia primară , prin antrenarea instituţiilor cu rol de socializare socializare şi control control social social în acţiunile acţiunile de identifica identificare re şi combatere a surselor potenţiale de criminalitate; îndreptată tată spre spre combat combatere ereaa şi prevenţia secundară secundară , îndrep o prevenţia neutraliza neutralizarea rea delincven delincvenţilor, ţilor, diminuarea diminuarea prejudiciil prejudiciilor or sociale produse în urma delictului, restabilirea ordinii şi sancţionarea delincvenţilor; o prevenţia situaţională sau contextuală, prin atragerea comunităţii şi publicului în acţiunea de prevenire şi neutralizare a delictelor şi delincvenţilor, utilizându-se în acest scop o serie de măsuri ce vizează informarea publicului şi a indivizilor din arii şi zone criminogene despre pericolele posibile ale comiterii unor delicte, existenţa unor factori de risc în anumite zone etc. În raport cu momentul desfăşurării acţiunilor preventive, putem distinge între: - măsuri măsuri adoptate adoptate înainte înainte de producere producereaa delictului delictului (singurele (singurele măsuri care pot fi numite la propriu prevenţie);
209
-
măsuri adoptate în timpul producerii delictului, întreprinse de organismele de poliţie, procuratură, justiţie (pe care le putem numi măsuri de intervenţie); - măsuri aplicate după comiterea delictului lui (măsuri sancţionatorii şi corective). Desi Desigu gurr că toat toatee aces aceste te acţi acţiun uni, i, incl inclus usiv iv sanc sancţi ţiun unea ea şi încarcerarea au şi un rol preventiv, dar adevărata prevenţie este cea realiz realizată ată în scopul scopul de a preîntâ preîntâmpi mpina na produc producere ereaa delictu delictului lui ( ante delictum). Majoritatea Majoritatea criminologi criminologilor lor contempora contemporani ni relevă relevă necesitate necesitateaa planificării acţiunilor de prevenire a delincvenţei juvenile, plecând de la premisa că o astfel de întreprindere nu poate avea succes dacă se desf desfăş ăşoa oară ră haot haotic ic şi conj conjun unct ctur ural al.. O plan planif ific icar aree a unei unei astf astfel el de acti activi vită tăţi ţi pres presup upun unee form formula ulare reaa raţi raţion onal ală, ă, conc concre retă tă şi real realis istă tă a obiectivelor, de pe poziţii multidisciplinare, care să implice efortul conjugat al diverselor structuri şi specialişti, cuprinzând criminologi, psi psiho holo logi gi,, soci sociol olog ogi, i, asis asiste tenţ nţii soci social ali, i, juri jurişt şti, i, repr reprez ezen enta tanţ nţii ai administraţiei, ai comunităţilor locale etc. Punctul de plecare al unei astfel de planificări trebuie să fie cunoaşterea situaţiilor de fapt, în baza cercetărilor de teren, în relaţie cu nevoile şi resursele comunităţii. Componentele programelor trebuie adaptate adaptate specificului specificului naţional şi local, local, fără a copia modele străine, străine, cu ignorarea condiţiilor particulare. Acest fapt nu trebuie însă să ne facă să ignorăm experienţa altor ţări care au o bogată tradiţie în acest domeniu. În absenţ absenţaa unor unor progra programe me coeren coerente te pe plan plan naţio naţional nal,, vom sintetiza în cele ce urmează experienţa în domeniu a SUA, prezentată de Florentina Grecu şi Sorin M. Rădulescu în Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite şi România (2003).
210
Printre componentele programelor de prevenire a delincvenţei juvenile, autorii citaţi enumeră: a) Programe bazate pe mobilizarea eforturilor comunităţii, în care sunt incluse: - Programe clinice de orientare şi ghidare a minorilor care ridică probleme speciale. În categoria acestora sunt intră: - terapia şi consiliere atât în cadr cadrul ul consiliereaa individual individuală ă , atât instit instituţi uţiona onal,l, cât şi în cadrul cadrul familie familiei,i, şcolii şcolii şi al aplică aplicării rii programelor de probaţiune de către specialişti anume instruiţi, psihologi, psihiatri, asistenţi sociali, ofiţeri de probaţiune; - tera care porn porneş eşte te de la prin princi cipi piil ilee terapi piaa de grup grup, care schiţate de Moreno, utilizând ca metode principale psihodrama şi sociodrama; - comunitatea terapeutică , ca formă complementară a terapiei de grup, formată din delincvenţi şi foşti delincvenţi. - Programe zonale de prevenire a delincvenţei juvenile ce au ca mode modell „Pro „Proie iect ctul ul Zone Zoneii Chic Chicag ago” o”,, iniţi iniţiat at de C. Shaw Shaw,, care care viza viza mobilizarea comunităţii comunităţii pentru rezolvarea rezolvarea propriilor probleme sociale, economice, educaţionale, sanitare, morale. Asoci ciaţi aţiii form format atee din din tiner tinerii şi adul adulţi ţi ca moda - Aso modali lita tate te de prevenire. Relevant pentru această categoriei este proiectul iniţiat de Lewis Yablonsky în 1953, denumit „Asocierea între tineri şi adulţi”, prin care se urmărea realizarea unei interacţiuni naturale şi constructive între tinerii delincvenţi, aparţinând unor bande sau grupuri stradale, pro prove veniţ niţii din din fami famili liii în care care tată tatăll era era abse absent nt sau sau ofer oferea ea mode modele le negative, cu adulţi responsabili; un rol important era acordat acţiunilor sportive, luând fiinţă ligi şi cluburi sportive, cu acţiuni şi reguli, programe şi orare de antrenament şi competiţii, minimalizând influenţa nocivă exercitată de bande asupra tinerilor; alături de activităţi sportive se acor acorda da impo import rtan anţă ţă dezv dezvolt oltăr ării ii acti activi vită tăţi ţilo lorr recr recrea eati tive ve,, prin prin
211
mobilizarea voluntarilor adulţi, utilizarea facilităţilor comunităţii şi obţinerea sprijinului moral şi financiar din partea comunităţii locale. b) Programe de intervenţie în sprijinul familiilor care au copii aflaţi în situaţie de risc. Plecând de la premisa că factorii principali asoc asocia iaţi ţi cu risc riscul ul cond conduit uitel elor or deli delinc ncve vent ntee sunt sunt sără sărăci cia, a, fami famili liaa monoparentală şi abuzul parental, au fost implementate programe ce vizeaz vizeazăă asiste asistenţa nţa pentru pentru reduce reducerea rea dificu dificultă ltăţil ţilor or financ financiar iare, e, terapi terapiii familiale pentru ameliorarea comunicării, reducerea absenteismului şi a eşecului şcolar prin intervenţii cu caracter specific în şcoală. Principalele repere ale planului pentru justiţia şi prevenirea delincvenţei juvenile elaborat de Departamentul de Justiţie al SUA cuprinde o reţea complexă de actori şi acţiuni desfăşurate la nivelul individului, familiei, şcolii, grupurilor şi comunităţii în ansamblul ei: INFLUENŢE INDIVIDUALE Îndrumare Formarea tinerilor pentru o carieră profesională Cluburi sportive Dezvoltare şi conducere personală Cluburi de băieţi şi fete Activităţi recreative Sănătate fizică şi mentală Incapacităţi în domeniul instrucţiei şi învăţării INFLUENŢE FAMILIALE Grup Grupur urii de de spr sprij ijin in pent pentru ru pări părinţ nţii Prev Preven enire ireaa con consu sumu mulu luii de de alco alcool ol// al al sarcinii Intervenţia în situaţii de criză Educarea capacităţilor părinţilor şi familială familiei Servicii pentru fuga tinerilor de Planificarea modului de creştere şi acasă/ pentru cei de pe străzi, fără educare a copiilor locuinţă Avocaţi desemnaţi special de Educaţia vieţii de familie pentru Tribunal adolescenţi şi părinţi INFLUENŢE ŞCOLARE Instrucţie profesională Prevenirea consumului de alcool şi şi droguri Prevenirea violenţei Instrucţie juridică Redu Reduce cere reaa abse absent ntei eism smul ului ui şco şcola larr Prog Progra rame me orie orient ntat atee ccăt ătre re ins instru truir iree
212
(alfabetizare) INFLUENŢELE ANTURAJULUI Prevenirea şi intervenţia în cazul Servicii comunitare pe bază de fenomenelor bandelor de tineri voluntariat Rezolvarea conflictelor – medierea Participarea la echipe sportive în cadrul anturajului Consilierea şi supravegherea Adolescenţi, infracţiuni şi anturajului comunitate PROGRAME COMUNITARE ŞI ALE GRUPURILOR DE VECINĂTATE Politică comunitară Mobilizarea grupului de vecinătate pentru securitatea comunităţii Refugii sigure pentru tineri Bunici luaţi sub îngrijire Prog Progra rame me în spri spriji jinu null vict victim imel elor or Zone Zone şcol şcolar aree eli elibe bera rate te de drog drogur urii Supravegherea grupului de Instrucţia şi ucenicia profesională a vecinătate tinerilor Programe extraşcolare finanţate de comunitate pentru supraveghere, îndrumare, recreere şi activităţi culturale
Tabelul nr . 7. Repere ale planului planului pentru prevenirea prevenirea delincvenţei juvenile în SUA Conform estimărilor experţilor, costul unor astfel de programe aplicate în SUA ajunge la o sumă anuală cuprinsă între 2.000 şi 3.000 dolari pe copil. Evident că astfel de sume încă nu pot fi suportate de autorităţile române. Cu resursele materiale şi mijloacele logistice limitate de care dispun dispun autori autorităţ tăţile ile române române,, au fost fost întrep întreprin rinse se în ultima ultima perioa perioadă dă măsuri de prevenire a delincvenţei, începând cu revizuirea legislaţiei şi continuând continuând cu constituire constituireaa diverselor diverselor organisme organisme guvername guvernamentale ntale şi neguve neguverna rnamen mental talee de interv intervenţ enţie. ie. Printr Printree aceste aceste măsuri măsuri aflate aflate în derulare amintim reforma sistemului penitenciar, dezinstituţionalizarea sancţi sancţiona onator torie ie a minori minorilor lor delinc delincven venţi ţi prin prin înlocu înlocuire ireaa pedeps pedepsei ei cu
213
închisoare cu măsuri alternative, incluzând aici probaţiunea (eliberarea de probă) probă) şi munca munca în folosu folosull comuni comunităţ tăţii, ii, instit instituir uirea ea tribun tribunale alelor lor speciale pentru minori. În anul 1993 a fost iniţiat de către Ministerul de Interne în colaborare cu Ministerul Educaţiei Programul Naţional de Prevenire a Delincven Delincvenţei ţei Juvenile Juvenile, iar în anul 2000 a fost creată Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copiilor ; ca efect imediat a fost fost lans lansat at prog progra ramu mull naţi naţion onal al de prot protec ecţi ţiee a copi copilu lulu luii denu denumi mitt „Integrarea socială a copiilor străzii”. De remarcat în acest context şi activitatea unor organisme nonguve guvern rnam amen enta tale le,, cum cum ar fi orga organi niza zaţia ţia „Sal „Salva vaţi ţi Copi Copiii ii”, ”, care care a desfăşurat un amplu proiect de recuperare socială a copiilor străzii, prin plasarea lor în familii de adopţie, în centre de plasament şi în alte instituţii de ocrotire, sprijinind reintegrarea lor socială şi profesională. În prezent se desfăşoară un amplu program de dezinstituţionalizare a copi copiil ilor or,, cu fond fondur urii nera neramb mbur ursa sabi bile le sub sub moni monito tori riza zare reaa Uniu Uniuni niii Europene. Toate aceste măsuri „de prevenire”, după cum lesne se poate sesiza, au în vedere mai ales ameliorarea unor efecte şi nu operează în domeniul cauzalităţii. Pentru a opera la acest nivel, acţiunile ar trebui să vizeze mai ales familia şi şcoala. Cum familia este, totuşi, o zonă a intere interesel selor or privat private, e, unde unde autori autoritat tatea ea nu poate poate interv interveni eni decât decât prin prin măsuri de protecţie, de remediu sau substituţionale în cazul încălcărilor de drep dreptur turi, i, şcoa şcoala la este este o inst instit ituţ uţie ie publ public ică, ă, unde unde auto autori rită tăţi ţile le şi comunitatea sunt obligate să intervină. Dată Dată fiind fiind legătu legătura ra dintre dintre devia devianţa nţa şcolar şcolarăă şi delinc delincven venţa ţa juv juven enil ilă, ă, înce începâ pând nd cu anii anii ̀ 80 şcoa şcoala la a deve deveni nitt nodu nodull cent centra rall al activităţilor de prevenţie, intervenţia juridică trecând în plan secundar faţă de intervenţia educativă. Premisa de la care se pleacă este aceea că dacă se acţionează în sensul însănătoşirii morale a mediului educativ,
214
se poat poatee prev preven enii nu doar doar comi comite tere reaa deli delict ctul ului ui în prez prezen ent, t, ci şi criminalitatea viitoare (Neamţu, 2003). Este mult mai preferabilă, atât pen pentr truu soci societ etat ate, e, cât cât şi pent pentru ru indi indivi vid, d, inve investi stiţi ţiaa în educ educaţ aţie ie în comparaţiei cu investiţia în constrângere şi corecţie. Aşa se face că astăzi astăzi,, politi politicile cile de preven prevenţie ţie implic implicăă un parten parteneri eriat at care care reuneş reuneşte te poliţia, poliţia, serviciile serviciile administra administrative, tive, serviciile serviciile sociale, sociale, dispozitive dispozitivele le de ajutor (guvernamentale şi neguvernamentale), asociaţiile comunităţii în jurul unui pivot central, care este şcoala. În activitatea acesteia, un rol important îl are psihologul şi consilierul şcolar.
215
BIBLIOGRAFIE Allp Allpor ort, t, G.W. G.W. (199 (1991) 1).. Struct Structura ura şi dezvol dezvoltar tarea ea person personalit alităţi ăţiii , Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Adler, A., (1992), Psihologia copilului greu educabil , Editura IRI, Bucureşti. Baechi Baechiler ler,, J., (1999) (1999),, „Grupu „Grupuril rilee şi sociab sociabili ilitat tatea” ea”,, în Raymon Raymondd Boudon, Tratat de sociologie , Editura Humanitas, Bucureşti. Bailly, Bailly, D.; Parque Parquet,t, Ph.J. Ph.J.,, (1998) (1998),, Toxicomania, Editura Editura Instit Institutu utull European, Iaşi. Banciu, D. (1990). Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Bucureşti: Editura Medicală. Banciu, D. (2000). Elemente de sociologie juridică , Bucureşti: Lumina Lex. Introducere re în Banciu Banciu,, D.; Rădule Rădulescu scu S. M.; Voicu, Voicu, M., (1985) (1985),, Introduce iinţifică şi soc socio iolo logi giaa deli delinc ncve venţ nţei ei juve juveni nile le, Editura Ştiin Enciclopedică, Bucureşti. Evoluţii ale delincven delincvenţei ţei Banc Banciu iu,, D.; D.; Rădu Rădule lesc scu, u, S. M., M., (200 (2002) 2),, Evoluţii juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială , Editura Lumina Lex, Bucureşti. Bandura, A. (1962), „Social learning through imitation”, în M.R. Jones (ed.), Nebraska Symposium on Motivation, Lincoln, University of Nebraska Press.
216
Band Bandur uraa, A., A., McDo McDona nalld, F.J. .J. (1963 1963), ), „Inf „Influ luen encce of soci sociaal reinforcement and the behavior of models in shaping children’s mora morall judg judgme ment nts” s”,, în Jou Journ rnal al of Abno Abnorm rmal al and and Soci Social al Psychology, 67 (3), pp. 274-281. Bandura, A., Ross, D., Ross S.A. (1961), „Transmission of aggression through imitation of aggressive models”, în Journal of Abnormal and Social Psychology , 63 (5), pp. 575-582. Bandura, A., Ross, D., Ross S.A. (1963a). Imitation of film mediated ourn rnal al of Abno Abnorm rmal al and and Soci Social al aggr aggres essi sive ve mode models ls.. În JJou Psychology, 66 (1), pp. 3-11. Bandura, A., Ross, D., Ross S.A. (1963b), „Vicarious reinforcement and imitative learning”, în Journal of Personality and Social Psychology, 67 (6), pp. 601-607. Bădescu I., (1996), (col) Istoria sociologiei - teorii contemporane, Editura Eminescu, Bucureşti. Beauvoir, S. de, (1998), Al doilea sex, Editura Univers, Bucureşti. Becker Becker,, Gary Gary S., (1997) (1997),, Capita Capitalul lul uma uman. n. O ana analiz lizăă teoret teoretică ică şi empirică cu referire specială la educaţie , Editura All, Bucureşti. Berger, P., Luckmann, T., (1999), Construirea socială a realităţii , Editura Univers, Bucureşti. Becker, S.H. (1963), Outsiders,Free Press, New York. Berk Berkov ovit itz, z, L. (196 (1964) 4),, „Fru „Frustr strat atio ionn-ag aggr gres essi sion on hypo hypothe thesi sis” s”,, în Psychological Bulletin , 106, USA. Berkowitz, L. (1972), „Control of aggression”, în Review of Child III, University University of of Chicago Chicago Press, Press, Development Research, Vol. III, Chicago.
217
Agressio sion: n: its causes causes,, conseq conseque uence ncess and Berkow Berkowitz itz,, L. (1993) (1993).. Agres control, New York, Mc Graw Hill Inc., University of Wisconsin Madison. Bernstein, B., (1978), Studii de sociologia educaţiei , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Elemente de asistenţă asistenţă socială socială , Bocancea, C., Neamţu, G., (1999), Elemente Editura Polirom, Iaşi. Boncu, Şt., (2000), Devianţa tolerată , Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi. Boudon Boudon,, R., (1997) (1997),, Tratat Edituraa Humani Humanitas tas,, Tratat de sociol sociologi ogiee , Editur Bucureşti. Efectee perver perverse se şi ordine ordineaa social socială ă , Editura Boudon Boudon,, R., (1998) (1998),, Efect Eurosong & Book, Bucureşti. Bourdieu, P., (1999), Raţiuni practice. O teorie a acţiunii, Editura Meridiane, Bucureşti. Bourdieu, P., (2000), Simţul practic, Editura Polirom, Iaşi. Bowlby, J., (1951), Maternal Care and Mintal Health , OMS, Geneva. Bowlby, J., (1969), Attachmentand Loss, vol.I: Attachment Attachment , Hogarth Press, Londra. Butoi, T., ( 1997), 1997), Crima sub lupa detectorului de minciuni , Editura Press Mihaela, Bucureşti. Cazacu, A., (1992), Sociologia educaţiei , Editura Hyperion, Bucureşti. Chelcea, S., (2002), Un secol de cercetări psihosociale. 1897-1997 , Editura Polirom, Iaşi. Chirot, D. (1996), Societăţi în schimbare , Editura Athena, Bucureşti. Manual de crimin criminolo ologie gie, Editu Cioclei, Cioclei, V., (1998), (1998), Manual Editura ra All All Beck Beck,, Bucureşti.
218
Ciupercă, C., (2000), Cuplul modern între emancipare şi disoluţie , Editura Tipoalex, Bucureşti. Cherkaoui, M., (1996), (col), Dicţionar de sociologie , Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti. Clinard, M., B., (1957), The Sociology of Deviant Behaviour , Ed. Holt, Rinehart and Winston, New York. Coca-Cozma, M., (2004), Instituţia pentru minori, Bucureşti, Bucureşti, Editura Universul juridic. Cohen, A. K. (1955), Delinquent Boys. The Free Press of Glencoe, Illinois. Cohen, A., (1971), La Déviance , Duculot, Gembloux. Cohen, A., (1986), Deviance and control , Prentice Hall, Englewood Cliffs, New-Jersey. Cooley, C., (1902), Human Nature and the Social Order , New York. Culda, L., (2000), Organizaţiile, Editura Licorna, Bucureşti. Cusson, M., (1990), Croissance et décroissance du crime , PUF, Paris. Cusson, M., (1997, Devianţa, în Boudon, (1997). Stoica Stoica C.; Necula Neculau, u, A., (1998) (1998),, Psihologia Psihologia rezolvării rezolvării conflictulu conflictuluii, Editura Polirom, Iaşi. Dahrendorf, R., (1996), Conflictul social modern , Editura Humanitas, Bucureşti. Davis, K., (1949), Human Society , New York. Dolto, F., Psihanaliza şi copilul , (1993), Editura Humanitas, Bucureşti. Drăgan, I., (coord.), (2002), Paradigme sociologice ale comunicării, Editura Tritonic , Bucureşti. Doise, W; Deschamps, J.-Cl.; Mugny, G., (1999), Psihologie socială experimentală , Editura Polirom, Iaşi.
219
Dollard, J. şi Colab. (1939), Frustration and Agression, New Haven: Yale University. Dragomirescu, V., (1976). Psihosociologia comportamentului deviant . Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. E nciclopedică. Dragu, A., (1996), Structura personalităţii profesorului , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Dragu, A, Cristea, S, (2003), Psihologie educaţională , Editura Ovidius University Press, Constanţa. Durkheim, E. (1993). Despre sinucidere, Editura Institutul European, Iaşi. Durkheim, É., (1974), Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Durkheim, É., (1980), Educaţie şi sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Agresivitatea tea umană umană Eibl-Ei Eibl-Eibes besfel feldt dt I., (1995) (1995),, Agresivita , Edit Editur uraa Trei Trei,, Bucureşti. Eibl-Eibesfeldt I, (1998), Iubire şi ură , Editura Trei, Bucureşti. Ferri, E. (1905). La sociologie criminelle, Felix Alcan, Paris. Fillieule, R. (2001). Sociologie de la délinquance , PUF, Paris. Ferréol, G., (1998), (coord.), Dicţionar de sociologie, Ed. Polirom, Iaşi. Ferréol, G., (2000), Adolescenţii şi toxicomania , Editura Polirom, Iaşi. Festinger, L., (1957), A Theory of Cognitive Dissonance , Stanfort University Press. Foucault, M., (2005), A supraveghea şi a pedepsi , Editura Paralela 45, Piteşti. Freud, S., (2000), Opere 4. Studii despre societate şi religie , Editura Trei, Bucureşti.
220
Sexualitateaa infantilă, infantilă, în Trei Trei eseuri eseuri privin privind d Freud, Freud, S., (1991) (1991),, Sexualitate sexualitatea, Ed. Măiastra, Bucureşti. Fromm, E., (1995), Arta de a iubi, Editura Anima, Bucureşti. Giddens, A., (2001), Sociologie, Editura BIC ALL, Bucureşti. Delincve cvenţa nţa juven juvenilă ilă şi justiţi justiţiaa în Români Româniaa în Gilles Gilles,, G. (2000) (2000).. Delin perioada de tranziţie . Bucureşti: Export. Glueck, Sheldon end Eleanor, (1967), Predicting Delinquency and Crime, Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press. Viaţaa coti cotidi dian anăă ca spec specta taco col l , Editu Goff Goffma man, n, E., E., ( 2003 2003), ), Viaţ Editura ra Comunicare.ro., Bucureşti. Goffma Goffman, n, E., (2004) (2004),, Azi Azilu luri ri.. Eseu Eseuri ri desp despre re situ situaţ aţia ia soci social alăă a ppac acie ienţ nţil ilor or psih psihia iatr tric icii şi a alto altorr cate catego gori riii de pers persoa oane ne instituţionalizate, Editura Polirom, Iaşi. Goleman, D., (2005), Inteligenţa emoţională , Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti. Introduc ducere ere în sociol sociologi ogiee, Edit Goodma Goodman, n, N., (1992) (1992),, Intro Editur uraa Lide Lider, r, Bucureşti. Gordon Gordon,, M.D. M.D. (1962) (1962),.,. The The Conc Concep eptt of the the Subc Subcult ultur uree , în The Sociology of Crime and Delinquency. Ed. a II-a, New York, London, Sydney, Toronto, John Wiley & Sons Inc. Gordon, M.D. (1973). Capitalism, Class and Crime in America. În The Sociology of Crime and Delinquency. Ed. a II-a, (April), New York, London, Sydney, Toronto, John Wiley & Sons Inc., pp. 163-186. Gordon, Th., (1981), Enseignans efficaces , Le Jour Éditeur, Québec. psychopaticc personalit personalityy , în Gray, Gray, K.; Hutchi Hutchinso nson, n, H. (1964) (1964),, The psychopati Canadian Psychiatric Association Journal , nr. 9.
221
Grecu, F.; Rădulescu S., (2005), Delincvenţa juvenilă în societatea cont contem empo pora rană nă.. Stud Studiu iu comp compar arat ativ iv într întree Stat Statel elee Un Unit itee şi România,Editura Lumina Lex, Bucureşti. Hirsch Hirschi,i, T., (1969) (1969),, Causes Californi rnia, a, Berkle Berkley, y, Causes of Delinq Delinquen uency cy, Califo University of California Press. Influenţa agenţilor agenţilor socializări socializăriii (familia, (familia, şcoala, şcoala, Ibiş, Ibiş, A., (2001) (2001),, Influenţa grupul grupul de referinţă) referinţă) asupra asupra comportamen comportamentelor telor predelincv predelincvente ente ale elevilor , Pansofia, Bucureşti. Iluţ, Petru, (2004), Valori, atitudini şi comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie , Editura Polirom, Iaşi. Iluţ, Iluţ, P., (2005) (2005),, Sociopsih Edituraa Sociopsihologia ologia şi antropolo antropologia gia familiei familiei , Editur Polirom, Iaşi. Killen, K., (1998), Copilul maltratat , Eurobit, Timişoara. Kretschmer, E. (1942), Körporbau und Character, Springer Springer Verlag, Verlag, Berlin. Structura ura revolu revoluţii ţiilor lor ştiinţi ştiinţific ficee, Edit Kuhn Kuhn,, T., T., S., S., (197 (1976) 6),, Struct Editur uraa Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Kuhn, T., S., (1982), Tensiunea esenţială. Studii despre tradiţie şi sch schim imba bare re în ştiin ştiinţă ţă , Edit Editur uraa Ştii Ştiinţ nţif ific icăă şi Enci Encicl clop oped edic ică, ă, Bucureşti. Kübler- Ross E., (1987), Living with Death and Dying , Souvenir Press, London. Lahire, (2000), Omul plural. Către o sociologie psihologică , Polirom, Iaşi. Linton, R., (1994), Fundamentul cultural al personalităţii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Omul plural plural.. Către Către o sociol sociologi ogiee psihologică, Lahire Lahire,, B., (2000) (2000),, Omul Editura Polirom, Iaşi.
222
Lombroso, C., (1992), Omul delicvent ; Editura Măiastra, Bucureşti. Lorenz, K, (1998), Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii , trad. Ioana Constantin, Ed. Humanitas, Bucureşti. Lumi Lumino nosu su D.S. D.S. şi Popa Popa,, V. (199 (1995) 5).. Sociologie Edituraa Sociologie Juridică Juridică . Editur Helicon, Timişoara. Lorenz, K., (1998), Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii , Editura Humanitas, Bucureşti. Marshall, G., (2003), (ed.), Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti. Marica, M. A., (2007), Introducere în sociologia educaţională , Editura Ovidius University Press, Constanţa. Juvenile ile Delinq Delinque uency ncy and Matz atza D.; D.; Syke Sykes, s, M., G., G., (1961 1961), ), Juven Subterranean Values , în „American Sociological Review”, nr. 26 (October). Mead, G. H. (1934), Mind, Self and Society, University of Chicago, trad. fr., L' Esprit, le soi et la société , Paris, PUF, 1963. Merton Merton,, R., (1972) (1972),, „Influ „Influenţ enţaa cercet cercetări ăriii empiri empirice ce asupra asupra teorie teorieii sociologice”, în Teorie şi metodă în ştiinţele sociale , vol. VIII, Editura Politică, Bucureşti; Mert Merton on,, R. K., K., (196 (1965) 5),, El éments de théorie et de méthode sociologique, Plon, Paris. Mihăilescu, I., (Editura), (2000), Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a familiei în România , UNICEF, Bucureşti. Mihăile Mih ăilescu scu,, I., (2001) (2001),, Famil Editur uraa Familia ia în societ societăţi ăţile le europe europene ne, Edit Universităţii din Bucureşti. Mihăilescu, I., (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studiu de caz , Editura Polirom, Iaşi.
223
Minulescu, M., (1996), Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică, Editura Garell Publishing House, Bucureşti. Miroiu Miroiu,, A. (coord (coord.), .), (1998) (1998),, Învăţămân Edituraa Învăţământul tul românesc românesc azi, Editur Polirom, Iaşi. Mihu, A., (1996), Sociologia dreptului , Editura Argonaut, Cluj. Mitrofan, N., Zdrenghea V. şi Butoi, T. (1992) Psihologie Judiciară . Bucureşti:Şansa. Mitrofan, N., (1989), Cuplul conjugal, Armonie şi dizarmonie , Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Mitrofan, I., Mitrofan N., (1991), Familia de la A … la Z. Mic dicţionar al vieţii de familie , Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Mitrofan, N.; Zdrenghea, V.; Butoi, T., (1992), Psihologie judiciară , Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti. Monteil, J.-M., (1997), Educaţie şi formare , Editura Polirom, Iaşi. Psihologi ogiaa social socialăă a relaţi relaţiilor ilor cu celăla celălalt lt , Moscovici Moscovici,, S., (1999), (1999), Psihol Editura Polirom, Iaşi. Neamţu, C., (2003), Devianţa şcolară , Editura Polirom, Iaşi. Necul Neculau, au, A.; Ferreo Ferreol,l, G., (1998) (1998),, Psihologia Edituraa Psihologia schimbării schimbării, Editur Polirom, Iaşi. Psihologie socială socială , Aspect Necol Necolau, au, A., (1996), Psihologie Aspectee contem contempor porane ane,, Editura Polirom, Iaşi. Neculau, A. (coord), (2003), Manual de Psihologie Socială , Editura Polirom, Iaşi. Nistoreanu, Gh. şi Păun, C. (1994). Criminologie. Bucureşti: Editura Pedagogică. Tratat de drept penal. penal. Partea Partea generală generală . Bucureşti: Oancea, I. (1994). Tratat All, 1994.
224
Oancea, I., (1994), Probleme de criminologie , Editura All Educational, Bucureşti. Ogien, A., (2002), Sociologia devianţei , Editura Polirom, Iaşi. Păun Păun,, E., (199 (1992) 2),, Sociopedag Editur uraa Dida Didact ctic icăă şi Sociopedagogie ogie şcolară şcolară , Edit Pedagogică, Bucureşti. Şcoalaa – abo aborda rdare re sociop sociopeda edagog gogică ică , Edit Păun Păun,, E., E., (199 (1999) 9),, Şcoal Editur uraa Polirom, Iaşi. Coordonatele le metodolog metodologice ice ale recuperăr recuperării ii Păunescu, Păunescu, C., (1984), (1984), Coordonate minorului inadaptat . Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Parsons, T., (1964), Social structure and Personality , The Free Press, Collier MacMillan Ltd, London. Clasaa şcola şcolară ră ca sist sistem em soci social al , în vol. Sociologia Parson Parsons, s, T., Clas educaţiei şi învăţământului Antologie de texte contemporane de peste hotare, Mahler, F., (coord.) (1977), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Valori şi sisteme sisteme sociale sociale, în Alexander; Parsons, Parsons, T.; Shils, E, (2001), (2001), Valori Seidman, (2001), Cultură şi societate , Institutul European, Iaşi Păune Păunescu scu,, C., (1994) (1994),, Agres Editur uraa Agresivi ivitat tatea ea şi condiţ condiţia ia uma umană nă ; Edit Tehnică, Bucureşti. Petcu , M., (1997), Psihologie juridică , Editura Argonaut, Cuj-Napoca. Petcu, M., (1999), Delincvenţa. Repere psihosociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca. Judec ecat ataa mo mora rală lă la copil copil . Bucure Piaget Piaget,, J. (1980) (1980).. Jud Bucureşti şti:: Editur Edituraa Didactică şi Pedagogică. Pinatel, J. (1971). La Société Criminogène , Paris: Calmann-Levy. Pingeot, D., (1994), La délinquance juvenile comme alternative a la represion, Universite de Geneve.
225
Poro Porot, t, A., A., Poro Porot, t, M., M., (199 (1999) 9),, Toxicomaniile, Editur Edituraa Şti Ştiinţ inţific ifică, ă, Bucureşti. Preda Preda V. (1981) (1981).. Profil Profilaxi axiaa delinc delincven venţei ţei şi reinte reintegra grarea rea social socială ă . Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. E nciclopedică. Preda, V., (1995), Delincvenţa juvenilă , Editura Universităţii Cluj Napoca. Preda V., (1998), Delincvenţa juvenilă. O abordare multidisciplinară , Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. Profilaxia delincven delincvenţei ţei juvenile juvenile şi reintegrar reintegrarea ea Preda Preda V., (1981) (1981),, Profilaxia socială , Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Quinney, Quinney, R., (1974), (1974), Critiq Critique ue of Legal Legal Order: Order: Crime Crime Contro Controll in Capitalist Society, Little Brown, Boston. Sociologia devianţei devianţei, Edit Rădu Rădule lesc scu, u, S. M., M., (199 (1998) 8),, Sociologia Editur uraa Vict Victor or,, Bucureşti. Introducere re în sociologia sociologia Rădule Rădulescu scu,, S. M.; Banciu Banciu,, D., (1990) (1990),, Introduce delin delincv cven enţe ţeii juve juveni nile le.. Adol Adoles esce cenţ nţaa – într întree norm normal alit itat atee şi devianţă , Editura Medicală, Bucureşti. Rădu Rădule lesc scu, u, S. M.; M.; Banc Banciu iu,, B., B., (199 (1996) 6),, Soci Sociol olog ogia ia crim crimei ei şi criminalităţii, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, Rădulescu, S. M., (1994), Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale , Computer Publishing Center, Bucureşti. Anomie, e, devian devianţă ţă şi patolo patologie gie social socială, ă, Rădule Rădulescu scu,, S. M., (1991) (1991),, Anomi Editura Hyperion, Bucureşti. Rădulescu, S. M, (1999), Devianţă, criminalitate şi patologie socială , Editura Lumina Lex, Bucureşti. Răşcanu, R., (1994), Psihologia comportamentului deviant , Editura Universitatea, Bucureşti. Reckless, W. (1961). The Crime Problem . New York: Prentice-Hall.
226
Reckless, C. W., Smith, M. (1973). Juvenile delinquency , New-York, McGraw-Hill. Recklless, C.W., A Non-Causal Explanation: Containment Theory . În The Sociology of Crime and Robert-Ouvray, S. B., (2001), Copil abuzat, copil meduzat , Editura Eurostampa, Timişoara. Rudică, T., (1981), Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Fiinţ nţaa şi nea neantul ntul.. Eseu Eseu de onto ontolo logi giee Sart Sartre re,, J.P. J.P.,, (200 (2004) 4),, Fii fenomenologică , Paralela 45, Piteşti. Scripcariu, C., (1996), Suicid şi agresivitate , Editura Psihomnia, Iaşi. Sîntion, F.; Papari, A. (1999), Psihologie organizaţională , Editura Fundaţia Andrei Şaguna, Constanţa. Shaw, C.R., McKay, H.D. (1942). Juvenile Delinquency and Urban Arteas, University of Chicago Press, Chicago. Sheldon W.; Hart E.; McDermott E., (1949), Varieties of Delinquent Youth, New York, Harper. Sheri herif, f, M., M., (197 (1971) 1),, Des Des Tens Tensio ions ns inte interg rgro roup upees aux aux conf confli lits ts internationaux, Editions E.S.F., Paris. Violenţa ţa la sfârşi sfârşitul tul secolu secolului lui XX (extrase Sorel Sorel,, E., (1999) (1999),, Violen (extrase din conferinţă). Revista de Criminologie şi de Criminalistică , Nr. 1/1999; Stănciulescu, E., (1997, 1998), Sociologia educaţiei familiale , Polirom, Iaşi, vol. I. II. Stănciulescu E., (1996), Teorii sociologice ale educaţiei, Polirom, Iaşi. Sutherland, E.H.; Cressey, D.,R., (1939), Principles of Criminology , Lippincott, Philadelphia. Şelaru, M., (2002), Drogurile, Editura Semne, Iaşi.
227
Şoitu, L., (2003), Copilul instituţionalizat – perspective psihosociale , în Neamţu, G, (2003), Tratat de asistenţă socială, Polirom, Iaşi; Şoitu, L., Hârnoveanu, C. (coord), (2001), Agresivitatea în şcoală , Editura Institutul European, Iaşi. Tarde, G. (1993). La criminalité comparée, Beirne. Tucicov, Bogdan, A., (1981), Dicţionar de psihologie socială , Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Răspunde nderea rea juridi juridică că pentru pentru faptel faptelee penale penale Turian Turianu, u, C., (1995) (1995),, Răspu săvârşite de minori , Editura Continent XXL, Bucureşti. Vincen Vincent,t, R., (1972) (1972),, Cunoaştere Editur uraa Dida Didact ctic icăă şi Cunoaştereaa copilului copilului, Edit Pedagogică, Bucureşti. Psihosoc sociol iologi ogiaa social socialăă a grupur grupurilo ilorr şcolar şcolaree, Zlate, Zlate, M., (1972) (1972),, Psiho Editura Politică, Bucureşti. Understanding, ing, Assesing Assesing and Counselun Counselungg the Walsh, Walsh, A., (1988) (1988),, Understand Criminal Justice Client , Brooks-Cole Publishing Co., California.
228
