Cultura română – cultură europeană CELE PATRU MOMENTE ALE SINCRONIZĂRII CULTURALE Pe plan cultural, alinierea europeană a României este evidentă. Au fost patru mari momente ale sincronizării culturii româneşti cu cea europeană: 1. Primul moment e în veacul al XVI-lea. Saşii, vrând să convertească pe români la protestantism, le tipăresc cărţi bisericeşti în româneşte. Cel mai important fapt cultural este opera tipografică a diaconului Coresi, care, prin cărţile sale, a contribuit la crearea şi răspândirea limbii române literare. 2. Al doilea moment important străin e în secolul al XVII-lea în Moldova, când civilizaţia Apusului îşi arată adevărata influenţăasupra românilor prin polonezi. Popor de cultură europeană, datorită culturii lor latine, polonezii au, încă din veacul al XVI-lea, o mare influenţă asupra spaţiului românesc. Grigore Ureche, Costineştii, mitropolitul Dosoftei şi alţii sunt mai mult sau mai puţin familiarizaţi cu cultura apuseană, ştiu însă limba poloneză şi pe cea latină, în care puteau citi mai mult. În jurul lor, alţii, mai puţin cărturari, învaţă şi ei ceva de la ei. Ion Neculce, de exemplu, deşi nu cunoştea vreo limbă străină, e şi el un om ,,cultivat”. Aceşti cărturari şi principele Dimitrie Cantemir, cosmopolit, având o vastă cultură europeană, constituie o veritabilă mişcare culturală capabilă să sincronizeze Ţările Române cu Europa. Epoca fanariotă a rupt Ţările Române, pentru circa 100 de ani, de cultura europeană. Iluminismul, expresie a spiritului european, a fost totuşi prezent la noi, în special prin Şcoala Ardeleană, promotoare a ideologiei naţionale. În secolul al XIX-lea, Ţările Române au fost ,,reeuropenizate”, rezonând cu Europa la 1848, la 1856 şi în 1918. 3. La mijlocul secolului al XIX-lea, reluarea legăturilor dintre Ţările Române şi Occident a fost meritul aşa-numitei generaţii paşoptiste. Pleiada fruntaşilor revoluţiei române de la 1848, reprezentată de personalităţi ca Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, fraţii Brătianu, fraţii Golescu etc., a creat mişcarea politică numită paşoptism. Plecaţi la studii în străinătate, tinerii români (,,bonjuriştii”) au adus din Apus învăţătură şi soluţii pentru construirea unui stat naţional modern. Mulţi dintre ei erau membri ai unor loji masonice franceze, aveau legături cu cercurile politice radicale sau chiar socialiste, erau prieteni cu ilustre personalităţi franceze (Jules Michelet, Edgar Quinet), fapt care a avut beneficii pentru românii de acasă. Cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea stă, de asemenea, sub influenţa Vestului, într-o fecundă competiţie pe care o exercită civilizaţia franceză şi cea germană. Personalităţi precum Vasile Conta, Vasile Alecsandri, Petre P. Carp, Titu Maiorescu, A.D. Xenopol, Ioan Slavici, Petru Poni şi mulţi alţii sunt absolvenţi ai universităţilor franceze şi germane. Intelectualii români şi-au pus însă şi întrebări privind corectitudinea căii alese în celebra teorie a formelor fără fond, una dintre cele mai interesante controverse ale istoriei şi culturii române. Ea a fost enunţată iniţial de Ion Heliade Rădulescu, Alecu Russo, Barbu Catargiu, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, dar junimiştii au sistematizat în formula cea mai potrivită. Titu Maiorescu, în celebrul articol ,,În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, expune principalele idei: – Societatea română modernă era considerată o imitaţie a celei occidentale. – Exponenţii acestei mişcări, tinerimea imigrantă, au împrumutat efectele civilizaţiei occidentale, numai formele, nu şi fundamentele ei istorice necesare, fondul. – Principalele instituţii româneşti moderne sunt moarte, pretenţii fără fond. Într-o oarecare măsură, teoria formelor fără fond este valabilă şi astăzi, după aproape 150 de ani de la enunţarea ei. 4. La rândul ei, prima jumătate a secolului al XX-lea s-a impus prin sincronizarea culturii şi civilizaţiei româneşti cu civilizaţiile şi culturile apusene. D. Gusti, P.P. Negulescu, Simion Mehedinţi, Dan Barbilian, Lucian Blaga, Al. Rosetti sunt doar câţiva dintr-o pleiadă strălucită de savanţi integraţi în spiritul european. Procesul este, în mod firesc, bivalent. La începutul secolului al XX-lea, Occidentul beneficiază de contribuţia unor mari personalităţi de origine română: contesa Anna de Noailles, Martha Bibescu, Emil Racoviţă, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Traian Vuia. În perioada interbelică, cultura română a cunoscut un moment de excepţională dezvoltare, îmbogăţindo pe cea europeană cu operele lui Constantin Brâncuşi (creatorul sculpturii moderne), George
Enescu (cel mai mare compozitor român), Emil Cioran (un mare eseist revendicat şi de cultura franceză), Eugen Ionescu (creatorul teatrului absurdului), Nicolae Iorga (mare istoric, celebru în lume), Ştefan Odobleja ş.a. SPECIFICUL CULTURAL ROMÂNESC În secolul al XIX-lea, dominanta culturală era dată de căutarea şi cultivarea acelor elemente care reprezentau similarităţi între cultura română şi cele ale marilor culturi europene. În schimb, în secolul al XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea, românii sunt doritori mai mult să descopere ceea ce îi diferenţiază de ceilalţi. ,,Românismul” este descoperit în: – ortodoxism – socotit matrice a spiritualităţii româneşti, – moştenirea culturală bizantină – civilizaţia românească considerându-se continuatoarea legitimă a celei bizantine, Nicolae Iorga lansând chiar sintagma ,,Bizanţ după Bizanţ” şi – folclor – satul fiind considerat un model cultural şi o sursă de inspiraţie pentru întreaga cultură română. Românii sunt prin însă originea lor unul dintre cele mai vechi popoare europene. Rezistenţa lor împotriva dominaţiei otomane în cursul Evului Mediu a dovedit în mod strălucit că întreg organismul naţional şi-a menţinut coeziunea europeană şi creştină. IMPACTUL COMUNISMULUI Sincronizarea istoriei României cu istoria Europei a fost întreruptă iarăşi în anul 1947, când în ţara noastră s-a instalat comunismul. Cultura noastră a progresat totuşi şi în aceste condiţii, continuând să îmbogăţească patrimoniul ştiinţei universale, rezultate remarcabile fiind înregistrate în medicină (Ana Aslan), tehnică (Elie Carofoli), istorie (Constantin C. Giurescu), literatură (Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Marin Preda, Nichita Stănescu etc.), dar şi în artă. În anii comunismului, multor intelectuali li s-a impus tăcerea, prin lipsa de acces la publicare, alţii au fost suprimaţi fizic, unii dintre ei au refuzat să colaboreze, în timp ce alţii s-au ,,convertit” la comunism. Regimul politic a dorit transformarea intelectualilor în ,,aparatcici”, adică funcţionari în aparatul de propagandă. Literatura a devenit angajată social, proletcultistă. Un ,,nou trecut” a fost produs în România de către istoriografia noastră în conformitate cu noua ideologie naţională. Un adevărat război contra celor de ,,dincolo”, etichetaţi ca denigratori ai valorilor naţionale, s-a dezlănţuit în interior. Cu foarte mici excepţii însă, România a manifestat constant o lipsă de interes faţă de cultura românească din timpul regimului comunist. Puterea a cheltuit sume considerabile pentru a ,,împânzi” Occidentul cu manifestări culturale (cărţi, spectacole, expoziţii de artă, filme), dar impactul lor a fost slab. Occidentul opera cu alte criterii de valoare decât cele social-politice de la noi atunci când se adresa unui produs cultural, cu atât mai mult cu cât acesta venea din Răsărit şi era şi oficial. După 1990, ideea europeană a devenit o prioritate a dezvoltării societăţii noastre în pas cu societatea europeană, nu fără a-şi menţine sau conserva baza naţională.
Titu Maiorescu, principalul autor al teoriei formei fără fond, expusă în articolul ,,În contra direcţiei de astăzi în cultura română” din 1868 Prélude à la civilisation (1954) de Victor Brauner
