Barbu Anamaria, Cruciadele
În jurul anului 1000, intră în istorie turcii selgiucizi, nomazi din Asia Centrală, care acceptă islamismul în secolul al X-lea şi pornesc campanii de cucerire în ţinuturile învecinate. După un secol de expansiune teritorială neîntreruptă, ei constituiau o forţă mai puternică decât
cea a arabilor, care se confruntau în teritoriile lor europene cu o puternică rezistenţă creştină. În noua situaţie, Bizanţul este puternic ameninţat, fiind atacat din toate părţile spre sfârşitul secolului al XI -lea. Trecând peste schisma din 1054, în numele unităţii creştine, împăraţii dela Constantinopol vor adresa papei si conducătorilor politici ai Occidentului repetate cereri de ajutor. Este pretextul cruciadelor, care evidenţia atât opoziţia dintre creştini şi islam, cât şi gravele divergenţe dintre catolici şi ortodocşi.
În secolul al XI-lea islamismul şi-a încheiat misiunea revoluţionară. Aceasta s-a întâmplat mai ales în perioada în care, prin reforma ecleziatiscă, creştinătatea animată de proiectul gregorian, a cunoscut un nou avânt, care substituia conceptul de retragere din lume cu principiul cuceririi creştine a lumii. 1 Animaţi de acesta idee, normanzii au cucerit Sicilia de la arabi. În Spania, regatele creştine ale Leonului, Castiliei şi Navarrei, comitatele Aragonului şi Barcelonei au smuls arabilor Toledo, eliberând ţinuturile iberice până la Duero şi Tag (1085); Valencia a fost recucerită de castilianul Rodrigo Diaz, mai cunoscut sub numele de Cid Campeador (1094).
În timp ce în Occident arabii intrau în declin, s- a conturat pericolul cuceririi de către turci, sia, Mesopotamia, Siria, Palestina populaţie mongolică ajunsă până la Eufrat Eu frat şi care cucerise cu cerise Per sia, şi Ierusalimul (1070).2 Capturarea Locurilor Sfinte a stârnit în rândul creştinilor dorinţa de a le
elibera. Proiectul a fost lansat de papa Urban al II-lea. În 1095, Papa a convocat un conciliu la Claremont, unde s-au pus bazele unei expediţii in partibus infidelium ; a fost proclamata iertarea pentru cei care participau la cruciadă şi de îndată o mulţime fanatică de bărbaţi, femei, bătrâni, ba chiar şi copii a pornit spre Orient, împinsă de un spirit războinic.
Cauzele cruciadelor
Cruciadele au fost campanii militare ale popoarelor creştine din d in Europa pentru eliberarea Pământului Sfânt se sub stăpânirea musulmană, care devenise şi mai aspră după ce Palestina căzuse în mâna turcilor selgiucizi (1076). Aceste lăcaşuri de cult biblice reprezentau teritorii care 1 2
Ludovico Gatto, Secretele Evului Mediu, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2005, p.90 Ibidem, p.92
1
Barbu Anamaria, Cruciadele nu au aparţinut niciodată în trecut vreunei ţări europene. Arabii nu vorbesc de cruciade, ci de războaiele sau invaziile france.
În secolul al XI-lea ţările europene erau în plină dezvoltare. Populaţia a crescut şi s -au extins teritoriile cultivate. A crescut importanţa oraşelor şi a comerţului la toate nivelele societăţii – de – de la ţărănime până la cavaleri – toată – toată lumea aspira la o libertate mai mare şi dorea mai mult pământ. Cruciadele au reprezentat efectul direct al redeşteptării sociale, economice, politice şi demografice a Occidentului creştin în secolul al XI -lea: reforma papei Grigore al VII-lea întărise
papalitatea, de acum capabilă să se proclame călăuza spirituală şi politică a creştinătăţii. 3 Redobândirea stabilităţii politice a dus însă la marginalizarea cavalerilor, până atunci principalii actori ai conflictelor interne din Occident, şi din acel moment un real pericol în cazul unor potenţiale tulburări. Cavalerilor Biserica le-a oferit posibilitatea să -şi folosească energiile împotriva musulmanilor în schimbul mântuirii de păcate şi a unor bogate b ogate prăzi de război. În plus, oamenii erau mult mai credincioşi şi trăiau cu frica chinurilor ce îi aşteptau pe lumea cealaltă. De câte ori cineva făcea un păcat mare, se ducea în pelerinaj la mormântul unui sfânt, ca să-şi ispăşească păcatul. Unii mergeau tocmai la Ierusalim, la mormântul Mântuitorului. Ierusalimul se afla de multă vreme în mâinile arabilor musulmani, aceştia fiind oameni civilizaţi care nu deranjau cu nimic pe pelerinii care veneau să se închine la mormântul sfânt. Dar arabii au fost supuşi de un neam de turci care s-au făcut apoi şi ei musulmani. Vestea s -a răspândit în toată lumea; diferiţi călători povesteau că pelerinii sunt prinşi şi puşi la chinuri, că bisericile creştine au fost batjocorite şi dărâmate şi că necredincioşii vor să distrugă şi mormântul Mântuitorului. Din această cauză, în lumea apuseană s-a stârnit o mare fierbere. Toţi cereau, săraci şi bogaţi, să pornească împotriva păgânilor ca să elibereze ţara unde a pătimit Mântuitorul. Dar lumea era bucuroasă să meargă la război şi din alte motive. Nobilii, care n-aveau altă meserie decât războiul, erau dornici de luptă şi sperau să se îmbogăţească în ţările mohamedane. Oamenii de rând, care acasă mureau de foame, şi îndurau toate cruzimile stăpânilor lor nobili, sperau să-şi poată face pe acolo un rost de oameni liberi. Tuturor care mergeau la aceste războaie sfinte li se promitea, de către papă, iertarea păcatelor. Cine pleca la acest război, îşi punea o cruce de postav roşu pe braţ şi se numeau cruciaţi. La declanşarea Cruciadelor au mai contribuit şi următorii factori: 3
Enciclopedie de Istorie Istorie Universală , Editura All Educational, Bucureşti, 2003, p. 508
2
Barbu Anamaria, Cruciadele
Penetrarea turcilor selgiucizi în anul 1071 în Asia Mică (care au îngreunat liberul pelerinaj al credincioşilor creştini în Palestina).
Apelul împaratului bizantin ortodox Alexios Komnenos, care se simţea acut ameninţat de turci.
Zelul confeşional şi spiritul belicos al epocii.
Ideea de război sfânt pusă în circulaţie de papalitate, cuplată cu false promisiuni de iertare a păcatelor în caz de moarte în timpul Cruciadelor (indulgenţ e).
Dorinţa de îmbogăţire uşoară şi rapidă a aventurierilor europeni.
Interese comerciale în zona estică a Bazinului Mediteranian.
Motivaţiile Cruciadelor
Cruciadele au căpătat trăsăturile spirituale şi de penitenţă tipice pelerinajului spre Sfântul Mormânt. Ca şi pelerinii, cruciaţii primeau o binecuvântare specialăp la plecare şi se bucurau de protecţia Bisericii. Actul Ad Liberandam Terram Sanctam4 emis de al patrulea conciliu de la
Lateran din 1215 a codificat instituţia cruciadei, a cărei organizarea revenea papalităţii, care strângea fondurile economice necesare. Necesităţii de a avea nişte conducători militari stabili pe Pământul Sfânt, Biserica a instituit ordinele militaro -religioase precum templierii, călugăr ii ospitalieri, etc. De la jumătatea secolului al XII -lea au fost denumite cruciade şi războaiele purtate împotriva slavilor păgâni şi a mongolilor care ameninţau Occidentul.
În Occident, asistăm în vremea Comnenilor şi la creşterea puterii oraş elor maritime, îndeosebi a Veneţiei, care îşi propunea supunerea întregii lumi mediteranene. Veneţia devine acum un Stat care şi-a pus întreaga sa forţă maritimă în serviciul excluşiv al intereselor ei comerciale, realizând în cele din urmă, prin cinism şi abilitate, dar şi printr -o remarcabilă politică a continuităţii, ambiţiile unui imperialism economic, fără scrupule. Este drept ca aceasta situaţie
a fost favorizată şi de actul din 1082 semnat de Alexios I, prin care veneţienii primeau dreptul de a cumpara şi a vinde în tot Imperiul Bizantin, fără a plati taxe sau a fi controlaţi de vameş i. Comerţul veneţian avea practic mai multe drepturi decat chiar comercianţii bizantini. Ceea ce
putea face acum Bizanţul, era sa încerce să diminueze importanţa privilegiilor veneţiene, 4
Ibidem,
p.510
3
Barbu Anamaria, Cruciadele acordând facilităţi asemănătoare celor doua principale rivale: Pisa şi Genova. Iniţiativa a căpătat forme practice în vremea lui Ioan a II-lea. În privinţa cruciadelor, acestea au pornit în secolele XI-XIV din ţările apusene ale
Europei şi constituie in istoria Evului Mediu un fenomen complex. Ele au ramas in memoria colectiva, alimentata şi de literatură sau cinematografie, drept o mare epopee, cu episoade multiple. Amintirea lor transformata şi de legendă, a rămas atât de vie încât cuvântul a sfârşit prin a desemna în vocabularul occidental acea iniţiativă pornită în numele unui ideal comun împotriva unui duşman comun. Pe lângă motivele de ordin religios, cruciadele au avut şi cauze
politice sau economice bine disimulate sub ideologia religioasă a eliberării Locurilor Sfinte. În ciuda tradiţiei creştine primare, care condamna folosirea armelor, Biserica din Occident a lansat începand cu secolul al IV-lea teoria "războiului just": necesitatea folosirii forţei, a războiului împotriva ereticilor, pe care armele spirituale nu-i puteau convinge. Prin promisiunea de recompense cereşti facută combatanţilor, s-a trecut de la noţiunea de "război drept" la cea de "război sfânt". La sfîrşitul secolului al X-lea şi inceputul secolului al XI-lea, Biserica Occidentală a incercat sa creştineze moravurile societăţii militare, propunând cavalerului ideal, protecţia celor slabi şi menţinerea păcii prin lupta împotriva duşmanilor. Conciliul de la Narbonne din anul 1054 declara ca cel "care omoară un creştin, varsă sângele lui Hristos". 5 Multă vreme cruciatul a fost descris de textele medievale ca un pelerin, cel care face o călatorie la Ierusalim. Pelerinajul la Locurile Sfinte devine un element primordial al cruciadei, iar dificultăţile traseului, f ăceau parte din spiritualitatea pelerinajului. In afară de spiritul de bravură şi aventură, cruciaţii urmăreau şi câştigarea de averi, precum şi crearea unor State de tip feudal, pe care apoi să le exploateze. De la cruciade, cavalerii occidentali au aşteptat totul: mântuirea veşnică, satisfacerea spiritului de aventură, iar cei mai mulţi, bogăţiile fabuloase ale Orientului. Ele se explică şi prin cresterea demografică a populaţiei din ţările occidentale, care impunea o expansiune. Pe parcursul cruciadelor întalnirea dintre Orient şi Occident a fost privită diferit de catre cele doua părţi. Astfel, cruciatii au ramas impresionati de măreţia orasului Constantinopol, de frumuseţea şi bogăţia lui, care contrasta atât de flagrant cu oraş ele medievale din Apus, strâmte şi murdare.
La rândul lor, bizantinii considerau pe apuseni nişte barbari, fără maniere şi neciopliţi. Vorbind 5
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciad%C4%83
4
Barbu Anamaria, Cruciadele despre cruciada populară ajunsă în august 1096 la Constantinopol, Ana Comnena îi cataloghează
ca "cete de vagabonzi şi cersetori care nu au aer de soldati şi nu aveau bani să-şi cumpere mâncare".6 Iniţiativa cruciadelor aparţine în general papei, conducătorul spiritual: el predica cruciada sau încredinţa predica clerului autorizat şi uneori trimişilor pontificali. De la cruciada a II-a (1147-1149) până la a IV-a (1202-1204), cistercienii au fost însărcinati cu predica, iar din secolul al XIII-lea acest rol a fost preluat de ordinele cerşetoare. Finanţarea crucidelor era obţinută pe trei căi:
prin intermediul cruciaţilor: baronii îşi vindeau pământurile sau le ofereau comunităţilor ecleziastice. În secolul al XII-lea, seniorul putea cere vasalilor săi un
ajutor financiar pentru plecarea în cruciadă.
prin regi: primul impozit perceput de regi pentru cruciade a fost dijma saladină impusă în Franta şi Anglia, pe bunurile mobiliare şi venituri. De la simple ajutoare
benevole pe vremea lui Ludovic al VII-lea în 1147, s-a trecut la impozitul pe care-l pretindea Filip August la întoarcerea sa din Ţara Sfântă.
prin Biserică: pentru cruciada a IV-a (1202-1204) coexistau colecta şi taxa ca forme de obţinere a fondurilor. În ciuda unei puternice opoziţii, decima a fost introdusă pentru prima data în 1199, mai întâi clerului într-un procent de 40% din venituri, iar ceva mai târziu şi cardinalilor 10%.
Cruciatul beneficia de privilegii exclusiv spirituale, iar din secolul al XII-lea, papalitatea acorda celui care se angaja în astfel de operaţiuni militare o serie de avantaje materiale. Prin "privilegiile Crucii", precizate mai bine în 1145 în bula Quantum praedecessores7, cruciatul, familia sa şi bunurile sale, erau plasate sub protecţia Bisericii. De asemenea, pe durata desf ăşurării unei cruciade, plata dobânzilor pentru diferitele împrumuturi contractate era suspendată şi un muratoriu permitea cruciatului să-şi plătească datoriile la întoarcerea din
campanie.
6 7
Ibidem
Enciclopedie de Istorie Universală, p. 510
5
Barbu Anamaria, Cruciadele Desfăşurarea cruciadelor Prima cruciad ă (1096-1099)
a fost decisă la sinodul de la Clermont, iniţiator fiind papa
Urban al II-lea în 1095. El a prezentat în predica sa principiile acestei prime acţiuni de eliberare a Locurilor Sfinte, insistând pe ajutorul ce trebuia acordat creştinilor din Orient oprimaţi de turci. Acest subiect a fost repede înlocuit de tema eliberării mormântului lui Hristos, recucerirea şi apărarea sa. Celui care murea pe drum sau în timpul luptelor, papa îi promitea iertarea păcatelor. „Crucea care va străluci pe armele şi stindardele voastre…vă va aminti fără încetare că Iisus Hristos a murit pentru voi şi că voi trebuie să muriţi pentru el.”8
Imperiul Bizantin, avea o armată formată din mercenari franci dar şi tuci. De la aceştia din urmă află sultanul Kilij Arslan în iulie 1096 că mii de franci se apropie de Constantinopol. Tabloul pe care il conturează informatorii săi îl lasă perplex. Aceşti occidentli seamănă prea puţin cu mercenarii pe care era obişnuit să-i vadă. Sunt printre ei câteva sute de călăreţi şi un număr important de pedestraşi înarmaţi, dar şi mii de femei, copii, bătrâni îmbrăcaţi în zdrenţe: s-
ar zice că este un trib izgonit din ţara lui de un invadator. Se povesteşte, de asemenea că toţi poartă, cusute pe spate, benzi de ţesătură în formă de cruce.9
În prima faza a acestei cruciade numită şi „Cruciada sărărcimii”, condusă de Petre Pustnicul şi Walter cel Sărac, masele populare constituite într-o armată nedisciplinată, au trecut
prin Ungaria, Serbia şi Bulgaria, ajungând la Constantinopol în ziua de 1 august 1096. Împăratul Alexios I a trecut în Asia, unde au fost nimiciţi de turci în apropierea localităţii Niceea, alţii au fost făcuţi prizonieri şi apoi trimişi în robie . „Femei, copii, bătrâni plecau cu nădejdea de a suferi martiriul în temniţele arabilor şi de a obţine mânuirea veşnică. Nimic mai mişcător decât să-i vezi pe aceşti sărmani înjugându - şi boii, în loc de cai, la carele pe două roţi, în care îşi îndesau copiii mici şi puţinele lor lucruri. La orice castel, în orice oraş pe care îl întâlneau în cale, întrebau, rugându- se,
dacă nu era acolo acel Ierusalim spre care se îndreptau.” (Guibert 10
de Nogen, Faptele lui Dumnezeu prin franci, 1108)
Adevarata cruciadă, cea a nobililor a pornit la scurt timp, sub conducerea lui Godffroy de Bouillon, a ajuns la Constantinopol, Alexios I reuşind să obţină de la ei un jurământ de vasalitate. Cruciaţii au reuşit să cucerească pe rând Niceea, Edessa, Antiohia. Un episod deosebit 8 9
Stelian Brezeanu, Istorie Universală, Editura All Educational, Bucureşti, 1999, p.83 Amin Maalouf, Cruciadele văzute de arabi , Casa Editorială Proiect, Bucureşti, 2007, p.19
10
Ibidem
6
Barbu Anamaria, Cruciadele de grav, atât pentru lumea occidentală, cât şi pentru arabi este reprezentat de bătălia din oraşul Maara. La sfârşitul lunii noiembrie 1098 mii de războinici franci încercuiesc oraşul. Maara nu are armată, ci doar o simplă miliţie urbană, care adună rapid câteva sute de tineri fără experienţă militară.timp de câteva săptămâni asediaţii au rezistat eroic, dar pe 11 decembrie sunt nevoiţi să capituleze, urmând un adevărat carnagiu. „Timp de trei zile, trec prin sabie oamnii, omorând peste o sută de mii de persoane şi luând mulşi prizonieri.”11 Cifrele lui Ibn al-Athir sunt evident exagerate, Maara având la acea dată în jur de 10 000 de locuitori. Dar oroarea rezidă aici mai puţin în numărul victimelor, cât în soarta greu inimaginabilă ce le-a fost rezervată. La Maara ai noştri fierbeau păgâni adulţi în marmite, fixau copii în ţepuşe şi îi devorau fripţi. Această mărturie a cronicarului franc Raol de Caen nu o vor citi locuitorii din Maara, dar
îşi vor aminti de ceea ce au văzut şi auzit până la sfârşitul vieţii. Căci amintirea acestor atrocităţi, perpetuată de poeţii locali sau prin viu grai va întipări în sufletele şi minţile localnicilor o imagine a francilor greu de şters. Cronicarul Ussama Ibn Munqidh, născut cu trei zile înaintea
acestor evenimente va scrie într-o zi: Toţi cei care s-au interesat de franci au văzut în ei nişte bestii care au superior itatea curajului şi a ardorii în luptă, dar nimic altceva, aşa cum animalele
au superioritatea forţei şi a agresivităţii. O părere lipsită de complezenţă, care rezumă bine
părerea produsă de franci la sosirea lor în Siria: un amestec de teamă şi dispreţ, uşor de înţeles din partea unei naţiuni arabe mult superioare prin cultură, dar care şi-a pierdut orice
combativitate.niciodată turcii nu vor uita canibalismul occidentalilor. În toată literatura lo epică, francii vor fi invariabil descrişi ca nişte antropo fagi.12
Ierusalimul a fosr cucerit de cruciaţi în data de 15 iulie 1099. „Vineri, dis-de-dimineaţă, am dat asaltul general la oraş, fără a putea sa-l supunem; şi eram cu toţii în uimire şi mare teamă. Apoi, la apropierea orei în care Domnul nostru Iisus Hristos a consimţit să sufere pentru noi supliciul pe cruce, cavalerii noştri se bătură cu mare curaj… În acel moment, unul dintr cavalerii noştri… escaladă zidul oraşului. Îndată, toţi apărătorii oraşului fugiră de pe ziduri prin oraş şi ai noştri îi urmăriră, ucigându-i şi masacrându-i până la templul lui Solomon, unde avu loc un asemena măcel că ai noştri mergeau în sânge până la glezne.” (Istoria anonimă a 13
primei cruciade, c. 1100)
11
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciad%C4%83 Amin Maalouf, op.cit., p.49 13 Stelian Brezeanu, op.cit., p. 83 12
7
Barbu Anamaria, Cruciadele Cruciaţii au înfiinţat primele State latine în Orient: la Edessa, care a durat pana în 1144,
la Antiohia, care a durat din 1098 până la 1268, la Ierusalim, primul "rege" fiind Godffroy de Bouillon (22 iulie 1099-18 iulie 1100), cel care a refuzat coroana de rege acolo unde Iisus Hristos primise coroana de spini. Titlul de "rege al Ierusalimului" s-a acordat la 25 decembrie 1110 fratelui sau Balduin I de Boulogne (1110-1118). În locul patriarhului ortodox, latinii au pus un patriarh catolic. Stabilirea cruciatilor în Palestina, după eliberarea Ierusalimului, la 15 iulie 1099, este considerata a fi începutul colonialismului european. A doua cruciad ă (1147-1149)
a avut ca principală motivaţie eliberarea Edessei cucerită
definitiv de turci în 1146. Îndemnul la aceasta noua iniţiativă militară a fost dat de papa Eugeniu al III-lea, iar Bernard de Clairveaux a fost cel care a predicat-o. Masud, fiul lui Kilij Arslan, îi aştepta pe invadatorii franci, în apropiere de Dorileea, dorind să se răzbune pentru înfrângerea tatălui său; le pregăteşte mai mult ambuscade,
administrându-le lovituri mortale. Se anunţa tot timpul că efectivele lor se micşorau, atât de mult încât oamenii se mai linişteau. Oricare ar fi numărul francilor, este sigur că forţele lor, adăugate
celor din Ierusalim, Antiohia şi Tripoli au de ce să neliniştească lumea arabă., care le observă mişcările cu groază. Greşeala cruciaţilor a fost alegerea de a asedia oraşul Damasc, al cărui conducător avea un tratat de alianţă cu regele Ierusalimului. Pe 24 iulie 1148, cruciaţii ajung la Damasc, urmaţi de coloane de cămile încărcate cu bagaje. În ciuda rezistenţei locale, francii nu pot fi opriţi. Unar, conducătorul Damascului, printr -o serie de acţiuni diplomatice şi mită reuşeşte să-l convingă pe regele german să se îndepărteze de oraş. Asediatorii, demoralizaţi, au început o retragere tactică pentru a se regrupa, dar se trezesc hărţuiţi şi fără posibilitatea de a riposta. Astfel, regii europeni sunt nevoiţi să plece pentru a -şi salva trupele. Clar, francii nu mai
sunt ce erau. Neglijenţa conducătorilor şi dezbinarea şefilor militari nu mai sunt, se pare, un privilegiu trist al arabilor. Locuitorii Damascului sunt uimiţi, este posibil ca puternica invazie francă să se termine atât de uşor? Francii germani, se întoarseră în ţara lor care se află acolo, dincolo de Constantinopol, iar Dumnezeu îi scăpă pe credincioşi de această calamitate. 14
Iniţiativa a ramas fără rezultat pentru occidentali, între anii 1140 şi 1149, cruciaţii ridicând la Ierusalim o biserică a Golgotei şi una a Sfântului Mormânt. Din acest moment latinii
au început sa aibe drepturi la Sfântul Mormânt. 14
Amin Maalouf, op.cit., p.60
8
Barbu Anamaria, Cruciadele Adevăratul câştigător al bătăliei de la Damasc este incontestabilul Nureddin. În iunie 1149 reuşeşte să zdobească armata prinţului din Antiohia, Raymond, pe care Chirkuh, unchiul lui Saladin, îl omoară cu propriile mâni. Îndepărtând, astfel orice ameninţare francă din Siria de Nord, Nureddin are mânile libere să se ocupe de acum de realizarea vechiului vis: cucerirea
Damascului. În 1140 cetatea preferase să se alieze cu francii, decât să accepte ocupaţia tatălui său. Nureddin nu atacă oraşul direct, ci preferă să aştepte momentul oportun, se arătă binevoitor cu ţăranii ţi se instală confortabil în teritoriile lor; peste tot Dumnezeu era rugat în favoarea lui,
atât în Damasc, c ât şi în împrejurimi. Fără luptă, fără vărsare de sânge, Nureddin a cucerit Damascul prin persuasiune şi nu cu arme. Cruciada a III-a (1189-1192)
a pornit în momentul în care sultanul Egiptului Saladin în
anul 1187, dupa 88 de ani de stăpânire latină, cucereşte Ierusalimul. Venerat ca un erou după recucerirea Ierusalimului, Saladin nu este lipsit de critici. Aversiunea lui faţă de vărsarea inutilă de sânge, respectarea strictă a angajamentelor, nobleţea uimitoare a fiecărui gest al său au, în
ochii istoriei, cel puţin aceaşi valoare ca şi cuceririle sale. Însă a comis o gravă eroare politică şi militară sfidând Occidentul prin ocuparea Oraşului Sfânt. A permis yecilor de mii de franci să se retragă la Tyr, cea mai puternică fortăreaţă de pe litoral, înseamnă să oferi un cap de pod pentru o nouă invazie. Mai ales că acolo cavalerii au găsit, în lipsa regelui Guy, prizonier în continuare, un şef deosebit de tenace, în persoana celui pe care cronicarii arabi îl numesc „al -Markich”,
marchizul Conrad de Monferrat, nou venit din Occident. După căderea Ierusalimului, povesteşte Ibn al-Athir, francii s-au îmbrăcat în negru şi au pronit dincolo de mări pentru a cere ajutor în toate ţările, mai ales la Roma cea Mare. Pentru a incita oamenii la răzbunare, duceau un desen cu Messia, pacea fie cu el, însângerat, şi un arab care îi administra lovituri. Ziceau: „Priviţi! Iată pe Messia şi iată pe Mahomed, profetul musulmanilor, care îl loveşte până la moarte!” Mişcaţi, francii se adună, inculiv femeile, iar cei care nu puteau inamici mi-a
vei plătesc cheltuielile celor care se vor bate în locul lor. Unul din prizonierii
povestit că era unicul fiu şi că mama sa îşi vânduse casa pentru a-i cumpăra
echipament. Motivaţiile religioase şi psihologice ale francilor erau atât de m ari încât erau gata să depăşescă orice dificultăţi pentru a- şi atinge scopul.15
15
Ibidem, p.191
9
Barbu Anamaria, Cruciadele La cruciada a III-a au participat trei mari monarhi ai Apusului: împă ratul german Frederic I Barbarossa (1152-1190), regele englez Richard Inimă de Leu (1189-1199) şi regele Filip al IIlea al Franţei (1180-1223). În octombrie 1189, când bătălia de la Acra este în toi, Saladin primeşte un mesaj din Alep prin care este informat că „regele Alman”, împăratul Frederic Barbarosa, se apropie de
Constantinopol, în drum spre Siria, cu două sute până la două sute şaizeci de mii de oameni. După ce a traversat triumfal Asia Mică, împăratul german soseşte în primăvara anului 1190 la Konya, pe care o cucereşte uşor. Pe 10 iunie, pe o vreme caniculară, Frederic Barbarossa se scaldă într -un mic curs de apă la poalele munţiolor Taurus, când, fără îndoială, victimă a ubnei crize cardiace, se îneacă după Ibd al-Athir, într-un loc unde apa abia ajungea până la şold. Armata sa se dispersă, iar Dumnezeu îi scăpă astfel pe musulmani de răutăţile germanilor, care sunt, printre franci, o specie îndeosebi numeroasă şi tenace.
Astfel, pericolul german este îndepărtat în mod miraculos, rămânea însă regele Angliei Richiard Inimă de Leu. După mai multe tatonări şi bătălii nedecise, Riciard Inimă de Leu şi
Saladin încheie o pace pe cinci ani în septembrie 1192. Francii păstrează zona de costă de la Tyr la Jaffa şi recunosc autoritatea lui Saladin pentru restul ţării, inclusiv Ierusalim. Războincii occidentali, care au obţinut de la sultan permise de trecere, merg pentru a se ruga la Mormţntul Sfânt. Saladin le confirmă promisiunea de a păstra libertatea cultului. Richard refuză invitaţia şi la o lună după încheierea păcii, părăseşte pământul Orientului, fără a vedea nici Sfântul
Mormânt, nici pe Saladin. Această cruciadă s-a soldat practic cu un nou eşec, dar s-a putut observa mai bine că entuziasmul religios al celor săraci a fost exploatat de ambiţiile nobililor. Cruciada a IV-a (1202-1204)
a fost predicată de papa Inocentiu al III-lea (1198-1216),
cu scopul eliberării Ierusalimului. Acest papă a fost cel mai mare teoretician al cruciadei, cel care a alcătuit o doctrină coerenta, din acest moment textele au fixat cu exactitate condiţiile obţinerii
indulgenţelor, ierarhizate la sfârşitul secolului al XII-lea, în funcţie de serviciile aduse cruciadei. De la începutul secolului al XIII-lea, credincioşilor li se promitea participarea la cruciadă prin rugăciuni, procesiuni religioase, ofrande şi susţinere financiară a celor care urmau să plece, papalitatea inaugurând mişcarea de spiritualizare a cruciadei. La rândul ei, Republica Veneţia s-a angajat să asigure transportul cruciaţilor cu propria flotă, în schimbul unei sume importante de
bani.
10
Barbu Anamaria, Cruciadele Conducătorii veritabili ai acestei cruciade au fost: papa Inocentiu al III-lea, partizan al
unirii Bisericilor sub conducerea Romei şi Enrico Dandolo, care încarna ambiţiile economice ale Veneţiei. Cruciada avea drept obiectiv Egiptul, de care depindea Palestina. În aceeaşi perioada se
afla în Occident Alexios al IV-lea, fiul împaratului Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195), înlaturat de pe tron şi orbit de fratele sau, Alexios al III-lea Anghelos (1195-1203), venit în Apus să ceara ajutor cruciaţilor, în schimbul unei recompense, pentru înscăunarea tatălui sau. El a
promis totodată supunerea Bisericii greceşti autorităţ ii scaunului papal. Dandolo a acceptat propunerea, gândindu-se îndeosebi la avantajele Veneţiei de pe urma acestei situaţii. În noile condiţii flota veneţiana î şi modifică traseul şi în loc să se îndrepte spre Egipt, merge către Bizanţ
unde ajunge în 1204. Alexios al III-lea este detronat, Isaac Anghelos şi fiul sau Alexios al IV-lea sunt repuşi în drepturi. Imediat grecii au înţeles că aceşti doi suverani nu urmau să fie decât nişte instrumente docile în mâna latinilor şi a papei. De aceea, pe 25 ianuarie 1204 are loc un fel de revoluţie la Constantinopol soldată cu răsturnarea lui Isaac al II-lea şi a fiului sau. Noul împărat,
Alexios al V-lea nu poate onora promisiunile şi cruciaţii iau cu asalt Constantinopolul în Vinerea Patimilor a anului 1204. Timp de trei zile şi trei nopţi au loc şcene penibile, în locul apărării şi eliberării creştinilor în faţa musulmanilor, aşa cum fusese predicată această cruciada, asistăm la
deturnarea cruciaţilor de la ţinta lor iniţială. Cruciada a IV-a este deci un fapt exemplar pentru oricare istoric, deoarece originile sale sunt multiple şi dificil de ierarhizat. Nu trebuie uitat faptul că alături de cauzele externe, apetitul economic italian, coaliţia politică germano-normandă, ostilitatea religioasă şi xenofobia, s-au adaugat şi o serie de fenomene interne care au fragilizat Imperiul în ultimele decenii ale secolului al XII-lea. În locul Imperiului Bizantin, cruciaţii au creat Imperiul latin de Constantinopol (12041261), punând rege pe Balduin de Flandra (1204-1205). Teritoriul capitalei a fost împărtit între Balduin şi Dandolo, acesta din urma fiind singur exceptat de la depunerea jurământului de vasalitate faţă de Balduin. În sfârşit, Veneţia primea insulele Ioniene, cea mai mare parte a
insulelor din Marea Egee, Rodosul, Creta, spaţii importante din Peloponez, Tracia. Astfel, cruciada a IV-a oferea Veneţiei posi bilitatea deţinerii unui adevărat Imperiu colonial şi a unei hegemonii economice în regiune. Cucerirea şi jefuirea Constantinopolului din 13 aprilie 1204 şi crearea unui Imperiu latin între 1204-1261 la Constantinopol, au contribuit la slăbirea gravă a Imperiului Bizantin constituind una din cauzele principale ale cuceririi lui de că tre turci la 29 11
Barbu Anamaria, Cruciadele mai 1453. Efectul cel mai evident al acestei cruciade a fost în să ruptura definitivă a unităţii creştine. Ireparabilul în ochii bizantinilor fusese comis. Pentru ei, occidentalii până atunci
suspecţi, devin acum culpabili. În faţa "violenţei acestor barbari, spunea Nichita Choniates, nu ne ramâne decât să constatăm ca ei nu aparţin lumii civilizate".16 Pe ruinele Imperiului Bizantin, alături de Imperiul latin de Constantinopol, s-au organizat într-o manieră feudală, o serie de principate vasale: regatul Tesalonicului, ducatul Atenei şi al Tebei, principatul Ahaiei. Din Imperiul Bizantin mai rămâneau doar trei părţi, care păstrau încă statutul de independenţă: Imperiul grec de Trebizonda (1204-1261), Imperiul grec de la Niceea (1204-1261) şi despotatul de Epir. Imperiul de la Niceea a fost fondat de Teodor Laskaris (1204-1222), căruia i-a urmat energicul Ioan al III-lea Ducas Vatatzes (1222-1254). Era clar că latinii nu doreau existenţa acestui Stat, de aceea armatele lor au declanşat o puternică ofensiva în Asia Mică. Din fericire ei au fost nevoiţi să facă faţă unei puternice concentrari armate în Balcani, formată din greci şi bulgari, conduşi de ţarul Ioniţă Caloian. La bătă lia de la Adrianopole din aprilie 1205, cruciaţii sunt zdrobiţi, împăratul Balduin ucis, iar Dandolo moare şi el la puţin timp după aceasta dată.
Evenimentul este considerabil, pentru că dominaţia occidentală în Orient cunoaşte un prim eşec, iar Imperiul de la Niceea este salvat. Pe viitor, Imperiul Bizantin pornind tocmai de la Niceea va reuşi să se reformeze, chiar dacă pentru acest lucru a fost nevoie de 50 de ani de confuzie, timp în care Imperiul latin de la Constantinopol a supravieţuit unor condiţii penibile.17 Succesorul lui Balduin la Constantinopol a fost fratele s ău Henric, care la început a înregistrat unele victorii, dar în final a fost învins de Ioan Vatatzes. El a reuşit să cucerească Adrianopole şi a luat din mâna bulgarilor importante teritorii din Macedonia şi Tracia, precum şi Tesalonicul. Opera sa a fost desavarşită de Mihail Paleologul în ziua de 25 iulie 1261, cand Constantinopolul a fost recucerit din mâna latinilor, împăratul şi patriarhul latin refugiindu-se în Occident. Astfel, se prabuşea Imperiul latin, cel care de mai multă vreme ducea o existenţa dificilă: pentru a putea trai împă ratul vindea Sfinte Moaşte şi se încalzea cu lemnul recuperat din construcţia propriului palat. La rândul său, Imperiul Bizantin recent reconstituit, era acum un Stat
epuizat care se va îndrepta dupa două secole de decadenţă spre ruină.
16 17
Neagu Djuvara, Civilzaţii şi tipare istorice , Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p 309 Ion Bica, Istoria Bizanţului (324 -1453), Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2002, p.215
12
Barbu Anamaria, Cruciadele Statele latine şi formatiunile Bizantine de la Niceea, Trebizonda şi Epir
Pe ruinele Imperiului Bizantin au fost organizate sub forma feudală o serie de pricipate latine vasale: regatul Tesalonicului, care-l avea în frunte pe Bonifaciu de Monferrat, ducatul Atenei şi al Tebei, pe care-l conducea Otto La Roche şi principatul Ahaiei condus de Guillaume de Champlitte şi Godeffroy de Villeharduin. Dupa încoronarea ca împărat a lui Balduin I (12041205), el a încercat sa justifice papei Inocentiu al III-lea atacul asupra Constantinopolului. Astfel, el motiva jafurile şi uciderile prin faptul ca "grecii schismatici se sustrageau de sub autoritatea papei", iar ceea ce s-a întamplat până la urmă era pedeapsa pentru detronarea lui Alexios al IVlea, care promisese unirea Bisericilor. Balduin prezenta ceea ce se întamplase ca fiind lucrarea lui Dumnezeu în favoarea latinilor drept credincioşi şi împotriva grecilor schismatici. Cu alte cuvinte, latinii deveneau instrumentul răzbunării lui Dumnezeu. Papa era invitat la Constantinopol, unde urma să aiba loc sinodul care urma să supună Biserica greacă, celei Romane: "... acum ţi-a pus Dumnezeu duşmanii scaun picioarelor tale. Sufla în trâmbiţa preotească în Sion, adună poporul, bătrânii şi pruncii, laudă ziua stabilită unirii şi pacii".18 În speranţa că oraşul cucerit putea deveni o bază a viitoarelor operaţiuni cruciate,
Inocentiu al III-lea a autorizat staţionarea trupelor latine la Constantinopol, dezlegându-le de jurământul facut pentru cruciadă. Papa era însa nemulţumit de alegerea veneţianului Toma
Morosini în scaunul de patriarh al Constantino polului, o persoana deloc supusă scaunului papal. Din acest moment între papalitate şi veneţieni s-a declansat o luptă surdă, pentru contr olul a cât mai multor clădiri din oraş. Printr-o scrisoare din 7 noiembrie 1204, Inocentiu al III-lea ii sfătuia
pe bizantini să completeze parohiile părăsite de greci, cu clerici latini, iar în locurile unde populaţia era majoritar bizantină clericii puteau fi greci numai în cazul în care primiseră
hirotonia de la episcopi latini. Această politică aparent tolerantă s-a schimbat radical în urmatorii ani: clericii greci care refuzau sa-l pomeneasca la Sfânta Liturghie pe papă şi pe patriarhul latin erau alungaţi din parohiile lor, unele biserici au fost închise, unii călugari au fost chiar închişi şi maltrataţi. Cu toate aceste masuri care urmă reau supunerea Bisericii Ortodoxe celei Catolice, clerul a rămas în marea lui majoritate ataşat valorilor Ortodoxiei19. 18
Ibidem, p.217 19
http://www.calificativ.ro/CRUCIADELE-a8136.html
13
Barbu Anamaria, Cruciadele În acest timp, greşeala cea mai mare pe care au facut-o latinii a fost deteriorarea relaţiilor cu Ioniţă Caloian (1197-1207), ţarul Imperiului romano-bulgar. La începutul anului 1204, în schimbul recunoaşterii titlului sau regal, Caloian se oferise să-i ajute pe latini la cucerirea
Constantinopolului. În acest sens, Inocentiu al III-lea a trimis în noiembrie 1204 un legat al său care urma să -l încoroneze pe Caloian, gestul urmand sa consfiinţească catolicizarea Bisericii bulgare. Prin pretenţia de moştenitor al basileilor bizantini, Balduin I a stricat ceea ce dorea sa înfaptuiască
papa. În urma conflictului armat de la Adrianopole din 1205, Balduin a fost înfrânt, făcut prizonier şi a murit întemniţat la Tarnovo. Acest nou conflict a evidenţiat emanciparea statelor slave a caror apropiere de latini era pur teoretică. Chiar dacă atât ţarul bulgar sau regele sâ rb Nemanja primeau coroana de la Inocentiu al III-lea, gestul arata că în acel moment se putea vorbi de cinci imperii în crestere de putere, toate ortodoxe şi toate urmarând acelaşi scop: recucerirea Constantinopolului şi reconstituirea unui Imperiu pe care grecii s-au aratat incapabili să-l păstreze. Fiecare din aceste puteri ortodoxe au manifestat o anumita tonalitate "naţională", evidentă mai mult la sârbi şi bulgari şi ceva mai nuanţata la statele grecesti, printre care putem
identifica trei "Grecii": una pontic a, Trebizonda, a doua anatoliană, Niceea, iar ultima net balcanică, Epirul20. În acest sens, anul 1204 a permis lansarea unor originalităţi locale, care şi-au
disputat până la victoria otomana, diferitele tendinte contradictorii, expansiunea imperială şi afirmarea pe plan local. Cu toate acestea, ambiţiile greceşti şi slave nu erau comparabile: grecii aveau de partea
lor o puternica traditie imperială şi structuri administrative evoluate, care s-au repliat în Trebizonda, Niceea şi Epir. Din 1208 Niceea a adaugat un atu esenţial sistemului teocratic ce urma a fi reconstruit: încoronarea unui împărat roman, Teodor Laskaris, de catre un patriarh al Constantinopolului în exil, gest pe care alţii nu ar fi îndrăznit să-l imite. Din acest moment, Niceea pornea la un drum destul de greu, pentru ca cei din dinastia Laskaris aveau de luptat nu numai cu latinii, dar şi cu concurentul epirot sau cu partidul anatolian din interior, dominat de conducătorii locali care preferau consolidarea unui Imperiu asiatic.
Liniştea Laskarizilor a fost tulburată mai întai de Balduin I, care încredinţase însoţitorilor săi mari feude dincolo de Marea Marmara: feuda Niceei i-a revenit lui Louis Blois, un nepot al
regelui Angliei, care în noiembrie 1204 trimitea o armată ce urma să revendice chiar şi prin forţă 20
Ion Bica,op.cit., p.219
14
Barbu Anamaria, Cruciadele domeniile sale din Asia Mica. În urma bataliei care a avut loc pe 6 decembrie 1204, Laskarizii au fost înfrânţi. În acest moment grecii erau amenintaţi cu pierderea Niceei, ultimul centru de rezistenţă din Asia Mică. Până la urma salvarea a venit în urma intervenţiei din Europa a lui Ioniţă Caloian, care a permis în 1206 încoronarea oficiala ca împărat a lui Teodor Laskaris.
Schimbarile de atitudine ale bulgarilor au durat până la moartea ţarului Ioan Asan al II-lea în 1241. Datorită poziţiei sale, Niceea a putut adopta până la urma cea mai buna tactică: înainte de a
trece în Tracia, Ioan al III-lea Vatatzes (1222-1254), ginerele lui Teodor Laskaris, a supus majoritatea insulelor Mării Egee. În aceeaşi perioada Epirul, putere terestră, i-a atacat pe bulgari, care în 1230 obţin o victorie decisivă asupra lui Teodor Anghelos la Klokotnitsa, în Macedonia. Moartea lui Asan al II-lea a coincis cu invazia mongolă, care practic a eliminat orice posibilitate de ripostă a bulgarilor. În condiţiile în care Vatatzes a scăpat de pericolul oriental, prin
intervenţia mongolilor în sultanatul de Rum, Epirul ramanea singurul potenţial concurent la recucerirea Constantinopolului. Până la urmă despotatul a fost deposedat de perspectiva unui destin imperial: repliat în partea de Vest a Balcanilor, atacat de niceeni care au ajuns sub Teodor al II-lea, fiul lui Vatatzes (1254-1258), până la Adriatica, ei au dus o politică de alianţ e cu occidentalii: Veneţia, regatul din Neapole şi principatul Ahaiei. Acestei atitudini Niceea i-a raspuns prin atacuri repetate asupra Constantinopolului, soldate în cele din urmă cu recucerirea Constantinopolului în 1261 de catre Mihail al VIII-lea Paleologul (1258-1282). Momentul a avut o semnificatie mai mult simbolică, conferind ultimei dinastii bizantine o legitimitate pe care nimeni nu şi-a mai putut-o asuma după 1204. La 1261 procesul de recucerire era încă departe de a fi realizat pe deplin. Alături de Epir, Ahaia rămânea francilor, căreia Mihail al VIII-lea Paleologul nu reuşise să-i cucereasca decat trei fortăreţe, dintre care şi viitoarea capitală, Mistra. La rândul ei, Veneţia ramanea stapâna marilor, care prin porturile şi insulele ce le deţinea în lumea bizantină, îşi putea permite sa atinga oricând coastele grecesti, Bosforul şi Asia Mica. La aceste potenţiale pericole se mai adauga întregul Occident, care nu se putea mulţumi ca anul 1204 sa fie un moment de profit trecător, iar anul 1261 unul de abandon, mai
ales ca în 1266, papa punea pe tronul Neapolului un adversar al Bizanţului, Carol de Anjou, fratele lui Ludovic al IX-lea. Din strânsoarea occidentală Mihail al VIII-lea a reuşit să scape prin intermediul diplomaţiei: tripla alianţă dintre Bizanţ, sultanatul mameluk din Egipt şi hanatul mongol, care
domina la vremea aceea bazinul pontic şi partea orientală a Mediteranei, precum şi conciliul de 15
Barbu Anamaria, Cruciadele la Lyon din 1274. Eficacitatea acestor manevre diplomatice s-a putut observa imediat: în 1281, când Roma a înteţes manevra Bizanţului, Mihail işi întarise deja poziţia în Albania, iar o nouă coaliţie latino-slavă luase naştere, la care se ală turase şi Veneţia.
În 1204 Imperiul Bizantin nu a luat sfârşit, dar situaţia era inedită deorece de la Constantin cel Mare el se confunda cu capitala sa. Între 1204 şi 1261 numai oraşul nu şi Imperiul a fost într-o aş a-numită stare de somnolenţa, iar icoana Maicii Domnului din Vlaherne se spune ca nu a mai săvârşit nici o minune în acest interval.21 Trebizonda, Epirul şi Niceea s-au
considerat Imperii în exil, dar cel care a jucat un rol internaţional deosebit a fost acela care a recucerit Constntinopolul în 1261. Prin alianţe politice şi matrimoniale, Trebizonda a ramas în mod oficial un Imperiu subordonat Constantinopolului, în timp ce Epirul care a dispărut dupa 1350 s-a mulţumit cu titlul de despotat. În ciuda expansiunii lor, statele slave: Bulgaria, Serbia sau Rusia, au continuat să recunoască încă din punct de vedere politic şi religios Constantinopolul ca fiind centrul unei lumi coerente, în care prezida un singur împărat. Primele semne ale schimbarii acestei ordini, au apărut dupa 1261: su b autoritatea mai mult teoretică a Constantinopolului, realităţile locale s-au dezvoltat şi s-au multiplicat, lăsând tot mai puţin loc intervenţiei directe a împăratului; în 1275, Tesalia, numită mai tarziu "Marea Valahie" a refuzat hotărârile Conciliului de la Lyon, ducând din acest moment o politicâ contrară celei imperiale.
Ideea Imperiului nu a disparut, dar au început să se afirme originalităţile locale, ai căror conducători, arhonţii, se acomodau mult mai uşor unor necesităţi punctuale pentru că proveneau
din acel mediu. Fără a intra în detalii cu privire la celelalte cruciade, ele au preocupat Occidentul mai
mult de doua secole, iar consecinţele lor se resimt până astazi. Ele au permis Occidentului să-şi dezvolte constiinţa unitaţii sale, au facilitat amestecul în Biserica a cavaleriei, au acordat drept la cuvânt şi la acţiune maselor sărace şi prost echipate. Ele au crescut prestigiul şi puterea papei sau forţa monarhilor, dar prin cele întamplate la 1204 au transformat Schisma din 1054 într-un fapt
definitiv. Cruciada a V-a (1217-1221)
a fost declarată de papa Honorius al III-lea, au participat
Andrei al II-lea al Ungariei, Leopold al VI-lea al Austriei şi Jean de Brienne, rege titular al Ierusalimului. Reunindu-se toti la Acra în 1217, cruciaţii încearcă în zadar să cucerească fortăreaţa de pe muntele Tabor, cucerirea Damiettei în 1219 după un lung asediu le deschide 21
Henry Lammens, Islamul: credinţe şi instituţii, Editura Corint, Bucureşti, 2003, p. 111
16
Barbu Anamaria, Cruciadele drumul spre Ierusalim. După ce au ajuns în apropiere de El -Mansura, ultima fortăreaţă în drum spre capitală, sultanul Egiptului cere pace şi se oferă să cedeze Iersalimul în schimbul
Damiettei22, dar trimisul papei refuză orice fel de tratative. Urmează o înfrângere dezastruoasă a cruciaţilor, Jean de Brienne fiind nevoit să părăsească Egiptul. Cruciada a VI-a (1228-1229)
– Frederic al II-lea semnează împreună cu sultanul
egiptean al-Kamil tratatul de la Iaffa în baza căruia Iersalimul, Bethleemul, Nazarethul trec în stăpânirea cruciaţilor . Cruciada a VII-a (1248-1254)
a participat doar Ludovic al IX-lea, regele Franţei, pentru
eliberarea Ierusalimului, recucerit de musulmani în 1244. Debarcând în Egipt şi ocupând Damietta, cruciaţii sunt înfrânţi la El -Mansura, unde Ludovic IX este făcut prizonier în 1250.
Eliberat în schimbul Damiettei, se retrage la Acra timp de patru ani, sperând să poată relua armele, dar în faţa dezinteresului manifestat de ceilalţi suverani creştini se întoarce în patrie. Cruciada a VIII-a (1270)
a fost declarată de papa Clement IV şi întreprinsă de Ludovic
IX pentru a salva ceea ce mai rămăsese din domeniile creştine din Siria, a fost întreruptă chiar de
la început de o epidemie de ciumă care îi surprinde pe cruciaţi de îndată ce au debarcat în Tunisia, moare Ludovic IX, iar Carol de Anjou negociază pacea cu beiul Tunisului. Concluzii
Declinul idealului religios al cruciadelor a început încă din secolul al XIII -lea, odată cu opoziţia faţă de folosirea violenţei în raporturile cu musulmanii, care, cu Sfântul Francisc de Assisi a atins expresia cea mai elecoventă. La aceasta s-a mai adăugat si condiţionarea cruciadelor de interesele economice şi politice ale statelor europene, în speci al Veneţia şi fracţionarea prezenţei cruciaţilor în Orientul Apropiat şi în Grecia într -o serie de state feudale care nu erau unite între ele. În afară de acestea a început să se consolideze din ce în ce mai mult hegemonia turcească în partea de răsărit a Mediteranei, în faţa căreia Occidentul a trebuit să renunţe la orice pretenţie de cucerire, mărginându-se la a exercita o acţiune de simplă opoziţie. Deşi redobândirea locurilor sfinte s-a dovedit imposibilă, cruciadele au marcat puternic
istoria Evului Mediu. Raporturile din societate au suferit modificări: nobilimea, sărăcită şi decimată în războaie, a pierdut teren, în vreme ce oraşele, ca o consecinţă a prosperului comerţ 22
Enciclopedie de Istorie Universală , p.511
17
Barbu Anamaria, Cruciadele euro-asiatic stimulat de cruciade, cunosc un mare avânt. Canalizarea forţei distructive a nobilimii în cruciade a înlesnit centralizarea statelor şi întărirea autorităţilor regale, dorită, de altfel, şi de oraşe. Contactele culturale între Orient şi Occident au permis redobândirea, prin filiera arabă, a
marilor valori ale culturii antice. Aparent, lumea arabă repurtase o victorie strălucitoare. Dacă Occidentul aîncercat, prin invaziile sale succesive, să stăvilească expansiunea islamului, rezultatul a fost exact opus. Nu numai că statele france din Orient erau dezrădăcinate după două secole de colonizare, dar musulmanii se mobilizaseră atât de tare, încât urmau să pornească sub drapelul turcilor otomani,
la cucerirea Europei. În 1453 Constantinopolul cădea în mâinile lor. În 1529, cavaleria lor se oprea sub zidurile Vienei. Moştenirea civilizaţiei elene nu va fi transmisă către Europa Occidentală decât prin intermediul arabilor, traducători şi continuatori. În medicină, astronomie, chimie, geografie , matematici, arhitectură, francii şi -au extras cunoştinţele din cărţile arabe pe care le -au asimilat, imitat, apoi depăşit. Sunt nenumărate cuvinte care poartă această mărturie: zenit, nadir, azimut, algebră, algortim sau cel mai simplu cifră. În domeniul industriei, europenii au preluat şi apoi au îmbunătăţit procedeele utilizate de arabi pentru fabricarea hârtiei, prelucrarea pieilor, textilelor, distilarea alcoolului şi a zahărului; nu trebuie uitaă nici agricultura europeană îmbogăţită în
contact cu Orientul: caise, vinete, haşme, portocale, pepene verde… Unii occidentali cosideră că problemele nu sunt cu Islamul ci doar cu islamiştii extremişti violenţi. Paisprezece secole din istorie demonstrează contrariul. Realţiile dintre Islam şi creştinism, deopotrivă ortodox sau catolic, au fost furtunoase. Fiecare a fost Celălalt al
celuilalt.23 În timp ce pentru Europa Occidentală perioada cruciadelor a însemnat începutul unei veritabile revoluţii, atât economice, cât şi culturale, în Orient, aceste războaie sfinte aveau să conducă la secole lungi de decadenţă şi obscurantism. Asaltată din toate părţile, lumea musulmană se retrage în sine. A devenit temătoare, defensivă, intolerantă, sterilă, atitudini care se agravează pe măsură ce lumea se globalizează, faţă de care se simte marginalizată. Nici Iranul, nici Turcia, nici lumea arabă nu au reuşit să rezolve problema modernizării şi de aceea asistam astăzi la o alternanţă, adesea brutală, între faze de occidentalizare forţată şi faze 23
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale , Editura Antet, Bucureşti, 1997, p.307
18
Barbu Anamaria, Cruciadele de integrism exagerat, puternic xenofob. Lumea arabă nu poate să rezume la a considera cruciadele drept un simplu episod dintr-un trecut depăşit. Astfel, lideri politici şi religioşi se raportează constant la Saladin, la căderea Iersalimului şi la recucerirea lui. Israelul este asimilat, în acepţiunea populară, dar şi în discursuri oficiale ca un stat cruciat.
Într-o lume musulmană perpetuu agresată, a apărut un sentiment de persecuţie, care ia, la anumiţi fanatici, forme periculoase. Pe 13 mai 1981, Mehmet Ali Agca a tras asupra papei,
explicându-şi gestul printr -o scrisoare: Am decis să-l omor pe Ioan Paul al II-lea, comandat suprem al cruciaţilor. Dincolo de acest act individual, este clar că Orientul arab vede mereu în
Occident un inamic natural. Împotriva lui, orice act ostil, politic, militar sau petrolier, nu este decât o revanşă legitimă. Ruptura dintre cele două lumi datează din timpul cruciadelor, resimţite de către arabi, şi astăzi, ca o siluire.
19
Barbu Anamaria, Cruciadele
BIBLIOGRAFIE: Generală:
*** Enciclopedie de Istorie Universală, Editura All Educational, Bucureşti, 2003 Bica, Ion, Istoria Bizanţului (324-1453), Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2002 Brezeanu, Stelian, Istorie Universală, Editura All Educational, Bucureşti, 1999 Djuvara, Neagu, Civilzaţii şi tipare istorice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007 Gatto, Ludovico, Secretele Evului Mediu, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2005 Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale , Editura Antet, Bucureşti, 1997
Lammens, Henry, Islamul: cr edinţe şi instituţii, Editura Corint, Bucureşti, 2003
Specială:
Brezeanu, Stelian, Relaţiile din Occident, Bizanţ şi lumea islamică în secolele XI -XIII. Cruciadele, Revista de Istorie, nr.40, 1987
Căzan, Florentina, Urmările Cruciadelor , Revista Studii şi Articole de Istorie, nr. 30 Bucureşti,
1975 Maalouf, Amin, Cruciadele văzute de arabi, Casa Editorială Proiect, Bucureşti, 2007 Internet:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciad%C4%83 http://www.calificativ.ro/CRUCIADELE-a8136.html
20
