Brac German Bracul cu adevarat tipic este un animal remarcabil, sanatos fizic si mental, calm si de incredere, dornic sa participe la activitati in aer liber alaturi de stapan. Roba densa si rezistenta la intemperii ii permite sa lucreze pe vreme rea, iar capul sau lung, puternic si nobil il deosebeste de orice alta rasa.
ISTORIC
In Europa, "Brac" reprezinta termenul generic folosit pentru cainii care vaneaza pe baza simtului olfactiv. Este evident ca acest tip de caine a existat si in secolul al XIII-lea, din moment ce in anul 1260 Bruno Latini descria calitatile "bracilor cu urechi lungi, cazute, care simt prezenta animalelor salbatice si a pasarilor cu ajutorul mirosului, fiind utili la vanatoare". In "Enciclopedia Canina" a lui Fiorenzo Fiorone apare o clasificare a raselor pe grupe, in functie de caracteristicile morfologice. Astfel, Bracul si alte rase asemanatoare sunt inclusi in grupul cainilor de tip bracoid, fiind descrise astfel: "craniul este oarecum rotunjit, capul - cu urechi cazute, babine lungi si cazute, care se intind sub nivelul mandibulei - are o forma prismatica si este brazdat de o depresiune destul de marcata; botul este la fel de gros la baza ca si la varf" .
Inainte de aparitia armelor de foc pentru vanatoare, in secolul al XVIII-lea, pasarile erau capturate cu o plasa si imobilizate cu ajutorul cainilor. In secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, cresterea si selectia cainilor in vederea satisfacerii nevoilor in schimbare ale vanatorilor din Marea Britanie si Europa continentala au condus la sporirea numarului de caini, ce au evoluat in rasele de vanatoare distincte de astazi. Aristocratii britanici, precum si detinatorii de terenuri vaste s-au orientat catre rasele specializate: pointeri, setteri, retrieveri si diferite tipuri de spanieli. Central-europenii, in schimb, au considerat ca nevoile lor pot fi satisfacute de catre un caine care vaneaza, face aret, aporteaza si care poate parcurge urma de sange. O alta evocare a tipului de brac din vremea respectiva, (dupa Tanzer - 1734) il descrie astfel: "tipul de caine folosit este alb cu pete maro, alb cu stropi sau maro inspicat; cu cat este mai mare si mai puternic, cu atat este mai bun, astfel putand simti mirosul de sus, pentru ca acesti caini de aret trebuie sa vaneze cu nasul ridicat in aer" . Hektor 1, nascut in 1872, a fost primul Brac German inscris in Cartea de Origini Germana. Un alt
reproducator important a fost Treff 56 care prezenta unele caracteristici ale copoiului, dar picioarele lungi si constructia mai usoara dovedeau influente de pointer. Cele doua razboaie mondiale au afectat activitatea crescatorilor germani, guvernul fascist controland nu doar vanatoarea, ci si inmultirea cainilor de vanatoare. De exemplu, a fost luata hotararea de a distruge toti cainii albi cu pete maro, pe motiv ca nu se armonizau cu coloritul padurii!!! Unul dintre crescatorii care s-au mutat din Germania de Est in cea de Vest s-a dovedit a avea o insemnatate deosebita pentru revigorarea rasei. Astfel, canisa Wasserschling a lui Gustav Machetanz s-a remarcat ca una dintre cele mai valoroase in istoria rasei, iar Axel v. Wasserschling a fost pana de curand unul dintre cei mai importanti reproducatori postbelici. Acest caine a fost pretuit nu numai pentru conformatia excelenta si temperamentul extraordinar, ci si pentru faptul ca a transmis aceste calitati urmasilor. Patru dintre cei mai reprezentativi reproducatori ai Germaniei anilor '80, KS Elk v. HegeHaus, KS Boss v. Osterberg, KS Remo Rothenuffeln si WdCH Ciro vom Bichtelwald, il aveau pe Axel v. Wasserschling in ascendenta. Toti au fost caini remarcabili, cu un aer de noblete foarte apreciat de pasionatii germani. Acesti caini aveau pieptul adanc, spatele drept si puternic, coada prinsa sus si capul lung si puternic, asemenea ilustrului lor stramos. De la Hektor 1 si Treff 56, rasa a parcurs un drum lung, insa crescatorii de brac din ziua de azi au de ce sa le multumeasca pasionatilor "timpurii" ai rasei, ale caror idealuri speram ca vor fi continuate .
PROPORTII IMPORTANTE
Corpul - Clubul German al rasei a realizat o statistica din care a reiesit ca bracii care primeau calificative
maxime in ringurile expozitiilor de club obtineau si rezultate bune la lucru. Tinand cont de functiile rasei, corpurile lungi si greoaie si picioarele scurte (mai ales simultan) sunt de nedorit. Dr. Paul Kleemann, una dintre personalitatile remarcabile din istoria rasei, considera ca picioarele lungi ajuta bracul sa-si indeplineasca mai bine sarcinile. Este necesar ca bracul sa acopere mult teren, sa aiba o viteza buna pe perioade de timp indelungate si, uneori, sa sara peste obstacole. Lungimea corpului trebuie sa depaseasca usor inaltimea la greaban, iar picioarele trebuie sa fie usor mai lungi decat adancimea corpului - un caine care are cotul la jumatatea distantei dintre greaban si sol are picioarele prea scurte. De asemenea, este necesar ca bracul sa aiba spatele puternic si tare. t are. In Germania, spatele moale este considerat un defect grav, in timp ce un spate drept si tare si un greaban inalt si bine marcat sunt foarte cautate. Un brac cu o miscare excelenta trebuie sa lase impresia ca in trap poate purta pe spate o cana cu ceai, fara sa o verse. Pentru a putea aporta corect, pieptul cainelui trebuie sa fie suficient de lat, iar corpul trebuie sa faca fata stufarisului des sau unui inot de durata, in cazul in care cainele aporteaza pasarile impuscate. Pentru ca animalul sa poata cara vanatul, gatul trebuie sa fie musculos si puternic. In ringurile expozitiilor apar multi braci cu gaturi lungi si subtiri, ca de lebada, insa aceasta caracteristica ii impiedica sa indeplineasca cerintele din terenul de vanatoare. Capul - In raport cu utilitatea rasei, structura capului conteaza
foarte mult. Daca un brac nu este capabil, din punct de vedere fizic, sa care in gura o vulpe adulta, un fazan sau o gasca cateva sute de metri prin stufaris sau prin apa, atunci el nu reprezinta tipul corect. Botul lung, cu linia superioara prezentand o usoara denivelare, mai evidenta la masculi, si "efectul de stop" (vazute din profil, sprancenele dau impresia de stop) deosebesc capul bracului de cel al pointerului. TEMPERAMENTUL
Un alt aspect deosebit de important il constituie temperamentul. Temperamentul corect este reflectat de expresie, care este determinata de forma, culoarea si marimea ochilor. Bracul trebuie sa fie un caine curajos, de incredere, prietenos, vioi, entuziast si destul de docil, pentru a putea fi dresat cu usurinta. Alura mandra ii confera noblete; nu trebuie sa fie nervos si hiperactiv, dar nici lenes si apatic. El trebuie sa fie apt si dornic sa lucreze pe parcursul intregii zile, pe orice tip de vreme sau de teren. Din pacate, acest tip nu poate fi ilustrat si nici nu poate fi vazut in ringurile expozitiilor, ci trebuie observat acolo unde ii este locul: la vanatoare. Atat timp cat crescatorii si arbitrii sunt constienti de importanta mentinerii tipului adecvat functiei rasei si nu vor incuraja dezvoltarea caracteristicilor care cresc performantele in ring, in defavoarea celor din terenul de vanatoare, sau specializarea pentru anumite "munci", in defavoarea polivalentei, totul va fi bine . Desi, pretutindeni in lume, sansele ca un caine sa fie utilizat la l a vanatoare scad, anumite caracteristici precum sanatatea, longevitatea, aptitudinile pentru aport, maleabilitatea reprezinta "echipamentul" unui bun prieten si companion. Dorinta de a aporta, de exemplu, este recunoscuta ca fiind un indicator al docilitatii si al gradului de sociabilitate fata de oameni. Claus Kiefer, presedintele clubului mondial al rasei (decedat In noiembrie 2004) era ingrijorat de faptul ca vanatoarea va fi disponibila pentru tot mai putini oameni. Aceasta inseamna ca din ce in ce mai multi braci isi vor trai vietile fara sa desfasoare activitatile pentru care au fost creati. Domnul Kiefer spera ca, in conditiile date, crescatorii vor incerca sa mentina aptitudinile de vanatoare ale rasei cu ajutorul examenelor de lucru organizate de club, rezultatele putand fi utilizate de catre crescatori in selectarea reproducatorilor. CULOAREA
PROPORTII IMPORTANTE
Corpul - Clubul German al rasei a realizat o statistica din care a reiesit ca bracii care primeau calificative
maxime in ringurile expozitiilor de club obtineau si rezultate bune la lucru. Tinand cont de functiile rasei, corpurile lungi si greoaie si picioarele scurte (mai ales simultan) sunt de nedorit. Dr. Paul Kleemann, una dintre personalitatile remarcabile din istoria rasei, considera ca picioarele lungi ajuta bracul sa-si indeplineasca mai bine sarcinile. Este necesar ca bracul sa acopere mult teren, sa aiba o viteza buna pe perioade de timp indelungate si, uneori, sa sara peste obstacole. Lungimea corpului trebuie sa depaseasca usor inaltimea la greaban, iar picioarele trebuie sa fie usor mai lungi decat adancimea corpului - un caine care are cotul la jumatatea distantei dintre greaban si sol are picioarele prea scurte. De asemenea, este necesar ca bracul sa aiba spatele puternic si tare. t are. In Germania, spatele moale este considerat un defect grav, in timp ce un spate drept si tare si un greaban inalt si bine marcat sunt foarte cautate. Un brac cu o miscare excelenta trebuie sa lase impresia ca in trap poate purta pe spate o cana cu ceai, fara sa o verse. Pentru a putea aporta corect, pieptul cainelui trebuie sa fie suficient de lat, iar corpul trebuie sa faca fata stufarisului des sau unui inot de durata, in cazul in care cainele aporteaza pasarile impuscate. Pentru ca animalul sa poata cara vanatul, gatul trebuie sa fie musculos si puternic. In ringurile expozitiilor apar multi braci cu gaturi lungi si subtiri, ca de lebada, insa aceasta caracteristica ii impiedica sa indeplineasca cerintele din terenul de vanatoare. Capul - In raport cu utilitatea rasei, structura capului conteaza
foarte mult. Daca un brac nu este capabil, din punct de vedere fizic, sa care in gura o vulpe adulta, un fazan sau o gasca cateva sute de metri prin stufaris sau prin apa, atunci el nu reprezinta tipul corect. Botul lung, cu linia superioara prezentand o usoara denivelare, mai evidenta la masculi, si "efectul de stop" (vazute din profil, sprancenele dau impresia de stop) deosebesc capul bracului de cel al pointerului. TEMPERAMENTUL
Un alt aspect deosebit de important il constituie temperamentul. Temperamentul corect este reflectat de expresie, care este determinata de forma, culoarea si marimea ochilor. Bracul trebuie sa fie un caine curajos, de incredere, prietenos, vioi, entuziast si destul de docil, pentru a putea fi dresat cu usurinta. Alura mandra ii confera noblete; nu trebuie sa fie nervos si hiperactiv, dar nici lenes si apatic. El trebuie sa fie apt si dornic sa lucreze pe parcursul intregii zile, pe orice tip de vreme sau de teren. Din pacate, acest tip nu poate fi ilustrat si nici nu poate fi vazut in ringurile expozitiilor, ci trebuie observat acolo unde ii este locul: la vanatoare. Atat timp cat crescatorii si arbitrii sunt constienti de importanta mentinerii tipului adecvat functiei rasei si nu vor incuraja dezvoltarea caracteristicilor care cresc performantele in ring, in defavoarea celor din terenul de vanatoare, sau specializarea pentru anumite "munci", in defavoarea polivalentei, totul va fi bine . Desi, pretutindeni in lume, sansele ca un caine sa fie utilizat la l a vanatoare scad, anumite caracteristici precum sanatatea, longevitatea, aptitudinile pentru aport, maleabilitatea reprezinta "echipamentul" unui bun prieten si companion. Dorinta de a aporta, de exemplu, este recunoscuta ca fiind un indicator al docilitatii si al gradului de sociabilitate fata de oameni. Claus Kiefer, presedintele clubului mondial al rasei (decedat In noiembrie 2004) era ingrijorat de faptul ca vanatoarea va fi disponibila pentru tot mai putini oameni. Aceasta inseamna ca din ce in ce mai multi braci isi vor trai vietile fara sa desfasoare activitatile pentru care au fost creati. Domnul Kiefer spera ca, in conditiile date, crescatorii vor incerca sa mentina aptitudinile de vanatoare ale rasei cu ajutorul examenelor de lucru organizate de club, rezultatele putand fi utilizate de catre crescatori in selectarea reproducatorilor. CULOAREA
Nu exista nici un dubiu ca unul dintre cele mai controversate subiecte printe pasionatii de brac este cel al culorii. Cei mai multi au preferinte pentru anumite culori în timp ce altii au ajuns pana intr-acolo incat considera ca doar cainii din culoarea preferata sunt "tipici", iar ceilalti sunt daca nu doar atipici, chiar încrucisati cu alte rase. Alte speculatii se refera la cainii din culori mai rare precum cei albi, care sunt suspectati a fi încrucisati cu pointeri, sau la cei negri care sunt banuiti ca ar avea la origini labradori. Culoarea nu trebuie sã fie un factor important în alegerea unui brac. Nu este nimic rau daca crescatorii au anumite preferinte, dar arbitrii trebuie sã acorde prioritate conformatiei, miscarii si temperamentului, fara sa permita culorii sã influenþeze arbitrajul . Culoarea robei este determinata de doua gene mostenite de la parinti. Anumite gene sunt dominante fata de celelalte. Genele dominante sunt notate cu majuscule N pentru negru si U pentru unicolor, în timp ce genele recesive sunt notate cu minuscule m pentru maron si i pentru inspicat. In privinta culorii intotdeauna gena maron va fi dominata de gena neagra - acest lucru inseamna ca un caine negru poate purta o gena maron, în timp ce un caine maro nu va purta niciodatã o gena neagra. In privinta genelor unicolora si inspicata, intotdeauna gena inspicata va fi dominata de gena unicolora, adicã un caine inspicat nu poarta si în consecinta nici nu poate transmite gena unicolorã. SITUATIA RASEI LA NOI IN TARA
In ultimii ani în Romania au fost importate exemplare foarte valoroase care au obtinut rezultate remarcabile atat în tara cat si în strainatate. Desi acesti braci nu au fost produsi în canise romanesti, este laudabil faptul ca posesorii lor au stiut de unde sa achizitioneze acesti reproducatori. Exista deci premisele unei competitii reale între crescatorii romani, pornind de la noile linii, care cu sigurantã vor ridica nivelul rasei în Romania .
Pointer englez Pointerul este un caine prepelicar prin excelenta , facind parte din clasa marilor prepelicari pontatori insulari - alaturi de setteri . Pentru inceput sa lamurim ce inseamna un caine prepelicar pontator . Activitatea cainelui prepelicar pontator in terenul de vinatoare trebuie sa se concretizeze in doua actiuni - una este cea de cautare a vinatului si localizare a lui ( cheta ) si a doua este cea de pontare a acestuia ( aretul ) . In limba romana nu exista un singur cuvint care sa defineasca complet aceasta activitate . Limba engleza insa , da sens acestei activitati prin folosirea cuvintului "pointing" - de unde - este relativ simplu sa ne dam seama - a derivat si numele rasei pe care o prezentam . In schimb nu trebuie facuta o confuzie intre sintagma "pointing dogs" - care exprima totalitatea cainilor prepelicari pontatori si in particular aceasta rasa . Istoria Pointerului Englez este una veche , atestari scrise sau imortalizate in picturi ale rasei , gasindu-se inca de la mijlocul secolului 17 . Originea Pointerului este atribuita de majoritatea istoricilor chinologi - Spaniei , de unde vechea rasa de spanieli ( pointeri spanioli ) a ajuns prin Franta peste Canalul Manecii in Marea Britanie - prin intermediul normanzilor . Englezii au marele merit de a fi remarcat exceptionalele calitati de vinatoare ale acestui caine , adaptat perfect la conditiile de relief locale . Exceptionali vinatori , prin traditie , englezii au dorit sa creeze si un caine care sa reprezinte perfectiunea prepelicarului pontator . Plecind de la spanieli si prin incrucisari selective facute cu rase precum Greyhoundul ( pentru viteza ) , Bloodhound si Foxhound ( pentru miros ) si Bull Terrier ( pentru tenacitate si vigoare ) , s-a reusit in timp creearea unei rase noi - numita , firesc , Pointer . Temperamentul si abilitatile de vinatoare exceptionale ale acestui caine au fost stabilizate pe la sfirsitul secolului 18 si de atunci s-au schimbat foarte putin pina in ziua de astazi . Exista insa si alte teorii cu privire la originea rasei . Una dintre ele - sustinuta fervent de britanici - este aceea ca
spanielii continentali nu au nici un amestec in incrucisarile facute pentru obtinerea pointerului englez , acestea fiind facute numai cu rasele pur britanice , mentionate mai sus . Ipoteza are o mare doza de nationalism si nu poate fi prea credibila , din moment ce nici una din rasele de caini , pretinse de britanici a fi folosite in elaborarea pointerului , nu are calitati certe de caine prepelicar pontator . Aceste calitati se mostenesc genetic si nu pot fi create artificial din nimic . Alta ipoteza , de mijoc , a fost emisa de catre William Arkwright , recunsocut drept cel mai mare cercetator si crescator al rasei pointer , care afirma ca originea rasei se gaseste in Orientul Indepartat . De aici prin intermediul romanilor a fost adusa in Italia de astazi , de unde s-ar fi raspindit in Franta si Spania . Arkwright ii crediteza pe spanioli numai cu selectia si stabilizarea actualei forme a craniului pointerului . Bineinteles , dat fiind originea cercetatorului , din acest moment al evolutiei se revine la prima teorie a selectiei si standardizarii pur britanice . Aceasta teorie , este de fapt o incercare de a arunca originea rasei intr-un timp foarte indepartat si pe un teritoriu geografic , astazi foarte amalgamat , in asa fel incit nici o alta tara moderna din ziua de astazi sa nu poata pretinde originea reala a rasei de pointer . Chiar si in contextual originii inca neclare , meritele in creearea si standardizarea Pointerului modern sunt in totalitate ale crescatorilor britanici . Alta ipoteza , de mijoc , a fost emisa de catre William Arkwright , recunoscut drept cel mai mare cercetator si crescator al rasei pointer , care afirma ca originea rasei se gaseste in Orientul Indepartat . De aici prin intermediul romanilor a fost adusa in Italia de astazi , de unde s-ar fi raspindit in Franta si Spania . Arkwright ii crediteza pe spanioli numai cu selectia si stabilizarea actualei forme a craniului pointerului . Bineinteles , dat fiind originea cercetatorului , din acest moment al evolutiei se revine la prima teorie a selectiei si standardizarii pur britanice . Aceasta teorie , este de fapt o incercare de a arunca originea rasei intr-un timp foarte indepartat si pe un teritoriu geografic , astazi foarte amalgamat , in asa fel incit nici o alta tara moderna din ziua de astazi sa nu poata pretinde originea reala a rasei de pointer . Chiar si in contextual originii inca neclare , meritele in creearea si standardizarea Pointerului modern sunt in totalitate ale crescatorilor britanici . Pointerul a aparut pentru prima data intr-o expozitie canina organizata in Newcastle on Tyne Northumberland , in anul 1859 . Prezentarea acestui caine intr-o expozitie canina a avut ca scop etalarea , catre publicul larg , a exceptionalelor lui calitati de caine de vinatoare - prepelicar pontator si asta in conditiile in care aspectul fizic al rasei este unul exceptional . Sloganul care a insotit prezentarea cainelui la aceasta expozitie a fost "good looking exceptional hunter" , ceea ce in traducere ar insemna " un caine frumos si un vinator exceptional " . Nu putem sa nu dam dreptate celor care au conceput acest slogan - pentru ca in afara calitatilor de vinatoare , pointerul se prezinta ca un caine impunator , cu linii frumoase degajind un aer usor aristocratic . Incepind de la acea data popularitatea rasei a crescut , ajungind ca in 1877 , Westminster Kennel Club , cel mai important club canin din lume , sa aiba in cataloagele sale inscrisi , peste 100 pointeri . Rasa English Pointer a fost recunoscuta oficial de Asociatia chinologica din Marea Britanie - in anul 1900 Asa cum fiecare rasa de caini are un "parinte" al ei - asa si pointerul poate fi asociat cu numele lui William
Arkwright . Acestui crescator din nordul Angliei i se atribuie majoritatea meritelor privind imbunatatirea si stabilizarea caracteristicilor rasei . Practic aspectul cainilor crescuti in canisa lui Arkwright - la aceea vreme difera foarte putin fata de aspectul actual al rasei moderne , lucru dovedit de insemnarile si desenele facute de crescator . Citeva curiozitati despre aceasta rasa merita a fi stiute . Astfel trebuie aratat ca : primul Pointer a fost atestat documentar in anul 1650 la virsta de 2 luni cainele are deja dezvoltate majoritatea instinctelor de vinatoare Pointerul a fost primul caine de vinatoare din istorie care a facut aret Caracterul si calitatile acestui caine merita explicate pe larg , pentru ca sunt intradevar exceptionale . Pointerul este recunoscut de majoritatea vanatorilor , ca prepelicarul pontator cu cel mai bun nas ( miros ) , cel mai ferm aret , cu cheta facuta in mare viteza , fiind unul dintre cei mai faimosi caini de vinatoare pentru vinat mic ( pasari ) in zonele de cimpie . Pointerul Englez este un caine de marime medie , cu un corp bine balansat , musculos , pregatit pentru alergare . Astfel in Standardul rasei - aprobat de FCI - se mentioneaza :
" Pointerul este o rasa creeata i n principal pentru activitate sportive in teren . El trebuie sa participe neconditionat la astfel de activitati . Exemplarele ideale trebuie sa dea impresia de putere , gratie si agilitate ; capul nobil trebuie sa fie purtat mindru ; expresia cainelui trebuie sa fie inteligenta si in permenenta alerta ; animalul trebuie sa dovedeasca prin fiecare miscare pe care o face in teren ca poseda calitati fizice , care sa-i permita sa sustina munca de vinatoare - timp indelungat ; comportamentul lui trebuie sa arate loialitate si devotement fata de om , un adevarat prieten al acestuia"
Caracterul Pointerului este puternic , aristocratic si blind . Cainele isi poarta capul ridicat afisind o atitudine usor
superioara . Este un excelent companion pentru familie , gata sa faca pe plac stapinului si gata de joaca cu copii . Cainele este plin de energie si de aceea nu poate fi tinut inchis in spatii mici si necesita , deasemenea , o ratie zilnica de miscare . Totusi , extraordinar de plin de vitalitate pe cimpul de vinatoare , odata ajuns acasa va fi foarte calm si ascultator . Trebuie socializat de mic pentru a combate tendintele de timiditate . Pointerul va latra va fiecare zgomot neobisnuit , dar nu este un caine de paza ! Pointerul este o rasa formidabila de caini de vinatoare . Pentru a putea presta aceasta munca Pointerul poseda un formidabil miros , o agilitate exceptionala si o mare putere psihica de a rezista in lungile ore de lucru in ternul de vinatoare . Fizicul ii permite sa strabata distante foarte mari in cautarea vinatului . Cheta facuta de acest caine este foarte rapida , in plina viteza . Chiar se spune ca pentru vinatorii neexperimentati pointerul este un caine dificil . Odata lansat pe un teren de vinatoare cainele va "matura" cu o viteza extraorinara zona din jurul vinatorului , ajungind chiar la distante foarte mari de acesta .Acest lucru sperie pe cei putin initiati in vinatoarea cu pointeri care in general vor sa simta cainele la picior sau foarte aproape de ei . Vinatorii cu experienta in lucrul cu acesta rasa vor sti ca de fapt , cainele ajunge asa departe deoarece pe terenul deja strabatut si cercetat nu este vinat . Senzationalul incepe in momentul in care pointerul simte vinatul . Aretul facut de un pointer nu are egal in lumea canina . Cainele cade intr-un soi de catalepsie , practic nemiscat , aceasta stare putind dura chiar si citeva ore . Semnalul de iesire din aceasta stare este dat de vinator , care printr-o comanda vocala indica cainelui sa starneasca animalul pontat Dr. Stanley Coren - autorul cartii "Inteligenta cainilor" - incearca sa dea o explicatie stiintifica acestei insusiri extraordinare a pointerului . In urma cercetarilor facute pe un lot de pointeri si setteri ( ambele rase prepelicari pontatori insulari ) Dr. Coren afirma ca acest comportament tipic in prezenta vinatului , de a adopta o pozitie caracteristica a corpului si de a o pastra timp indelungat , este rezultatul unui "scurtcircuit" al cailor neuronale - dat de supraincarcarea stimulativa a cainelui . Acest "scurtcircuit" practic imobilizeaza animalul in fata vinatului . Vocea stapinului , zborul pasarii sau fuga animalului descarca o mica doza de adrenalina in organismul cainelui , facindu-l pe acesta sa iasa din starea de imobilizare . Acelasi tip de comportament in fata prazii poate fi intilnit si la lupi , unde un lup din haita , ingheata in fata prazii - pontindu-o si tinindu-o pe loc , in timp ce restul haitei o inconjoara pentru a o ataca . Va reamintiti desigur de vechile istorioare , in care se povestea ca privirea unui lup te ingheata facindu-te sa te simti ca imobilizat . Cheta foarte rapida si aretul ferm sunt caracteristicile majore de vinatoare ale pointerilor . Nu acelasi lucru se poate spune si despre aportarea vinatului mic impuscat , unde pointerul are mari probleme . Unii exemplare pot fi dresate multumitor pentru aceasta munca , altele nu . De altfel , in cercurile de vinatoare elitiste , sa pui un pointer sa faca aport , se considera o intinarea a blazonului aristocratic al acestei rase . Un bun exemplu despre pasiunea pe care aceasta rasa o inspira , este cel al vinatorilor britanici - care folosesc Pointerul numai in scopul pontarii vinatului , lasind altot caini ( labradori , golden retrieveri sau cockeri ) partea mai putin "artistica" a recuperarii vinatului . Raspindirea geografica a acestei rase este foarte mare , el fiind folosit cu mare succes atit in Europa - unde cel putin in Italia si Spania , a fost ani de zile cea mai populara rasa de caini de vinatoare - cit si pe continental american - unde il gasim prezent in tari precum SUA , Mexic , Canada , Brazilia , Argentina , etc Tinind cont de principala sa functionalitate - aceea dea vana impreuna cu stapinul sau - pointerul este un excelent companion . Permanent vesel si foarte agitat - cainele isi indeamna stapinul la joaca pentru a-si consuma enorma energie de care dispune . Nu este indicat sa va cumparati un pointer daca stati la bloc . El trebuie antrenat si plimbat zilnic , in natura , altfel devine o adevarata pacoste , facindu-va zilele un calvar . Foarte prietenos cu copii si usor reticent cu strainii . Nu este recomandat pentru paza si aparare . In aceeasi carte "Inteligenta cainilor " scrisa de Dr. Coren - pointerul este situat , din punct de vedere al inteligentei , pe locul 46 - un loc deosebit de onorant tinind seama de faptul ca in lume exista peste 200 rase de caini recunoscute . O buna alternativa pentru locuitorii de la oras care au in proprietate un pointer , este antrenamentul pentru "agility" , un sport canin practicat in spatii largi deschise cu diferite obstacole care trebuiesc depasite de caine . De antrenarea cainelui pentru acest sport se va ocupa un dresor specializat , care in prealabil va trebui sa faca un dresaj de baza al cainelui . Problemele de santate care pot apare la aceasta rasa sunt rare si se va verifica cainele la achizitionare pentru displazie de sold si calus . Putem concluziona aratind faptul ca Pointerul este un clasic in viata al raselor de caini prepelicar -pontatori , cu calitati de vinatoare exceptionale , avind cel mai bun aret din lume , fara a excela in aportarea de pe uscat si din apa , cu un fizic impresionant si un caracter nobil . Destul de raspindit si in Romania , sufera totusi de o lipsa de imagine . Ca majoritatea raselor hiperspecializate , pointerul este deseori neglijat de vinatorul roman , care prefera rasele de caini mai versatile , gen brac german , de cele mai multe ori pe simple considerente economice . Speram ca odata cu evolutia societatii romanesti , in ansamblul ei , vor apare si vinatori care isi vor putea permite sa scoata un pointer la lucru - numai pentru ce stie acesta sa faca cel mai bine - cheta si aret .
Copoi Ardelenesc Cunoscut si sub numele de " Transylvanian Hound " sau "Erdely" copoiul ardelenesc este o rasa de caine gonitor extrem de populara in Romania , mai ales in partea de vest a tarii . Folosit cu predilectie la vinatoarea de mistret si urs , copoiul ardelenesc are o istorie aparte , revendicata de 2 tari Romania si Ungaria . Dat fiind caracterul sovin al acestei acestei dispute , ne vom limita doar la a prezenta doar citeva date legate de istoria si evolutia acestei rase Se spune ca acest caine a fost selectionat si crescut de catre nobilii unguri pentru a-i ajuta la vinatoarea de urs , cerb , mistret , ras si lup . Dat fiind permanentul schimb comercial intre populatiile din Romania si Ungaria , precum si tinind cont de specificul istoriei Transilvaniei , caini din aceasta rasa sunt prezenti aproape in mod egal , pe teritoriul ambelor tari . Nu se poate preciza cine s-a implicat mai mult in standardizarea rasei actuale . Cert este ca FCI - recunoaste rasa ca fiind de origine romano-ungara . Istorici maghiari ai rasei spun ca atunci cind triburile ungare au invadat Transilvania - sec 9-10 , ei au adus cu ei si acesti cainii de tip gonitor . Incrucisarile facute cu exemplarele canine indigene , precum si amestecul cu singe de Hound polonez , a facut ca in timp sa se selectioneze actuala rasa de copoi ardelenesc , adaptat perfect la conditiile geoclimatice din Carpati . Nepermisa este lipsa totala de interes a chinologilor romani pentru promovarea unei variante autohtone de origine a acestui caine , sau poate ca acest interes exista dar nu este popularizat corespunzator . In acest fel publicul larg din Europa sau din SUA citeste in lucrari redactate de catre fanatici sovini din Ungaria - descrieri elucubrante precum : "copoiul ardelenesc este simbolul apartenentei teritoriilor din Ardeal la Ungaria mare" "dupa sfisierea teritoriului Ungariei mari - si preluarea provinciilor noastre din Ardeal de catre romani acestia au purtat o campanie de exterminare a copoiului ardelenesc - vazut ca un simbol al mindrei civilizatii maghiare " !!!!! "copoiul ardelenesc - o alta victima a iredentismului roman" !!
Haideti sa incercam sa incropim o varianta romaneasca de origine a acestui caine . Ne vom baza pe unele observatii evidente , precum cele facute prin simpla studiere a nomenclatorului FCI - unde gasim ca rase de caini standardizate si omologate - o sumedenie de hounzi de origine balcanica - Greek Harehound ; Black Forest Hound ; Balkan Hound ; Istrian Hound , etc . O sa spuneti - ei si ce-i cu asta ? Studiind un pic anatomia tuturor acestor caini iese in evidenta - intr-un mod deosebit de clar - faptul ca toate aceste rase de caini au o infatisare aproape identica sau macar apropiata cu cea a copoiului ardelenesc , iar culorile cainilor merg de la identificare completa pina la asemanari bune . Publicam mai jos o poza a unui Greek Harehound si sincer ma indoiesc ca 9 persoane din 10 ar fi in stare sa deosebeasca acest caine de un copoi de-al nostru . De ce sa nu avansam si noi ideea ca de fapt a existat un stramos comun al acestor hounzi balcanici , nu neaparat de origine strict romaneasca , dar in nici un caz apanajul exclusiv al maghiarilor . Peste acest caine se putea veni cu vijla maghiara , cu Houndul polonez , cu hounzi de origine ruseasca creeindu-se astfel , functie de particularitatile fiecarei tari , o rasa de hound specifica . Pe ce dovezi ne bazam noi , pe aceleasi dovezi se bazeaza si chinologii maghiari in sustinerea variantei lor - adica nici una ! Sigur ca lobbyul maghiar este recunoscut - nu numai in chinologie - dar acest fapt nu ne poate face sa-i credem pe cuvint . De ce acei nobili maghiari nu ar fi adoptat acesti caini rezultati din incrucisarile sus mentionate ? De ce nu exista Yugoslavian Hound oare si in Austria o rasa similara cu copoiul ardelenesc ? Se stie ca de-a lungul istoriei maghiarii si austriecii au fost prieteni buni , constituind un singur Imperiu . De ce numai Romania a primit binecuvintarea adoptarii acestei rase "pur maghiare" ? Mai mult , in descrierea pe care chinologii sirbi o fac houndului lor national - acestia mentioneaza o origine comuna a tuturor cainilor de acest tip din Balcani . Acest stramos comun ar fi provenit din Asia si ar fi sosit in Peninsula Balcanica - fie prin intermediul otomanilor fie prin cel al tatarilor . Sper din tot sufletul ca specialistii nostri chinologi sa investigheze si sa studieze mai mult originea copoiului ardelenesc pe teritoriul tarii nostre , poate vor reusi sa elaboreze si un punct de vedere romanesc legat de istoria acestei rase minunate . Acum sa vorbim fara patima si sa dam si citeva detalii certe cu privire la existenta copoilor pe teritoriul romanesc . Se presupune ca rasa are o vechime de 4-5.000 de ani . Au existat mai multe tipologi de copoi - dintre
care mentionam - copoiul tataresc ( Asia - sec 5 ien ) si copoiul celtic ( Pannonia si Dacia - sec 3 ien ) . Aceste varietati se pare ca s-au mixat de-al lungul anilor dind nastere la rasa de Copoi ardelenesc - creata cam in acelasi timp pe teritoriul Romaniei , Ungariei si Slovaciei . Acealeasi varietati au avut un rol important si in crearea si celorlalte tipuri de copoi balcanici . Copoiul ardelenesc este un caine perfect pentru vinatoarea la goana . Cainii din aceasta rasa sunt puternici , foarte rezistenti la goane prelungite , relativ usor de dresat si perfect adaptati la conditiile climaterice din tara noastra ( veri calduroase si ierni aspre ) Cainele este recunoscut pentru excelentul sau simt al orientarii in padure . Niciodata copoiul nu se va rataci sau va gresi directia de gonire a vinatului indiferent de marimea teritoriului batut si de configuratia acestuia . Este cunoscut faptul ca un copoi se va intoarce la locul de unde a inceput goana chiar si dupa multe ore petrecute in teren . copoiul ardelenesc este un caine de vinatoare robust , elegant , foarte bun gonitor , cu o conditie fizica de exceptie si cu mare vointa de a munci in teren , cu un miros de exceptie si memorie vizuala foarte buna . Este o fire sociabila , cu un mare instinct de a lucra in haita . Poate avea si rezultate foarte bune la lucrul individual , dar performantele maxime le vom obtine cu un grup de minim 3-4 caini . Foarte bun gonitor si hartuitor , bun ca limier . In Romania este crescut in doua varietati - prima cea cu picioare lungi este dedicata vinatorilor in padure iar cea de-a doua este recomandata vinatorilor de vinat mic la ses . Cind ia urma proaspata a jivinei , "boceste" lung si puternic - caracteristic , sunet cunoscut de majoritatea vinatorilor . Pe urma de singe lucreaza bine chiar daca aceasta nu este foarte proaspata . La vinatorile la care am participat am avut ocazia sa ma conving de excelenta traba pe care acest caine o face , mai ales la vinatoarea de mistret in padure , la goana . Acest tip de vinatoare este aproape de neconceput , in vestul tarii , fara participarea a cel putin 3-4 copoi ardelenesti . Bunul meu prieten , Francisc Vastag , imi povestea despre obiceiul crescatorilor ardeleni si banateni de copoi , de a tine puii de caine impreuna cu 1-2 ciute , pentru a-i invata de mici sa nu latre si sa nu urmareasca aceasta specie de vinat . In acest fel atunci cind in padure incepea galagia si hamaitul se stia , de catre vinatori , ca haita de copoi a dat peste un mistret sau urs , iar cainii nu plecau niciodata pe urma de cerb sau ciuta . Este pacat ca acest caine nu se bucura de atentia pe care ar merita-o atit din partea vinatorilor cit si partea oficialilor chinologiei romane . Este totusi prima rasa de caine care a fost inregistrata la FCI - in dreptul careia la origine - scrie (si) Romania Standardul FCI desparte cainele in 2 varietati - separate prin talia exemplarelor - se recunoaste copoiul ardelensc scund ( short ) si copoiul ardelenesc de talie mare( tall ). Dar despre varietatile copoiului am scris deja . Culoarea oficiala a cainelui trebuie sa fie neagra cu maro ( black & tan )
Bloodhound
Rasa de limieri BLOODHOUND este supranumita "Cainele lui Saint Hubert" si are origine belgiana. Este o rasa de caini utilitari , din categoria cainilor de miros , fiind folositi in cele mai diverse domenii de
activitate , precum : vinatoarea , caine salvator la cutremure , paza detinutilor ,etc dar este totodata si un excelent caine de familie , fiind foarte atasat de copii . Principala caracteristica a rasei este excelentul simt al mirosului , fapt care il face un caine deosebit de folositor la vinatoarea de vinat mare , acolo unde stiinta si posibilitatea urmaririi vinatului pe urma de singe face de multe ori diferenta intre o vinatoare reusita si una la care se pierd ore intregi pentru recuperarea pieselor ranite si pierdute ( atunci cind , totusi , se mai gasesc ) . Timp de secole rasa a cunoscut o apreciere unanima pentru "nasul" sau si pentru exceptionala anduranta pe care o dovedeste in cimpul de vinatoare . Rasa a fost creata in zona Ardeni - la manastirile din Abatia Saint - Hubert ( nume predestinat ! ) . Se presupune ca rasa provine din caini folositi la vinatoare inca din sec VII de calugarii Hubert ( atestati documentar sub numele de Saint Hubert Hound ) . La aceea vreme hounzi Saint Hubert erau faimosi in intreaga zona pentru excelentul lor simt al mirosului si pentru robustetea lor . In sec XI aceasta rasa de caini a fost importata in Anglia de catre Wilhelm Cuceritorul , si aici rasa isi capata numele de "bloodhound" care vroia sa semnifice - "o rasa pura de singe" - lucru ce arata atit puritatea rasei importate cit si excelentul simt al mirosului pe urma de singe . Caracteristicile fizice - bloodhoundul este cel mai mare si robust caine din clasa cainilor de miros . Este un caine armonios in liniile corpului , cu oase puternice , masa musculara destula si excelent armonizata , fara a da impresia de greoi , cu toate ca vorbim de un caine de 40-60 kg . Aspectul general este impunator si plin de noblete iar atitudinea este solemna . Bloodhoundul este un caine cit se poate de serios atit ca infatisare cit si ca atitudine . Capul si gitul atrag atentia prin surplusul de piele moale , care atirna . Comportamentul cainelui este unul blind , placid , bun si prietenos cu oamenii . Atasat profund de stapinul sau . Tolerant fata de ceilalti caini sau animale domestice. Niciodata agresiv . Latrat puternic , gros , dar latra extrem de rar . Bloodhounzi au constituit secole intregi principala rasa de limieri pe urma de singe folosita de nobilimea engleza . Haitele de bloodhounzi erau nelipsite de la marile vinatori calare organizate atit la curtile regale europene cit si pe domeniile nobiliare . In momentul de fata , mai ales datorita caracterului sau nobil , a devenit mai mult caine de familie si companie , fiind vazut destul de rar la vinatoare . Este destul de des folosit de Politie , pentru urmarire si miros , dar si de echipele de salvatori si interventii la calamitati . In Romania rasa nu este foarte populara , existind putini crescatori de bloodhound si , mai rar , destinati vanatorii .
Basset hound Basset Hound este un caine lung , de talie mica , cu un miros excelent , avind vechii stramosi francezi . Foarte multi admiratori ai rasei considera acest caine ca fiind cel mai frumos si totodata cel mai atipic caine de tip hound , cu o conformatie a capului minunata , cu o privire aproape umana si cu urechi lungi pe care de multe ori le calca . Indiferent de modul cum agreem sau nu infatisarea acestui caine trebuie sa recunastem ca bassetul este unul din cainii cei mai usori de recunoscut . Originea Bassetului se pierde undeva in secolul 16 in Franta - tara recunoscuta printr-o mare variate de hounzi - de interes local . Varietatea de caine cu talie joasa si picioare scurte , a fost denumita generic basset ( bass - in franceza inseamna de talie joasa ) Exista parerea ca atit bassetul cit si varul sau cu picioare lungi ( bloodhoundul ) sunt urmasi directi ai cainelui de Saint Hubert , despre care vom mai avea ocazia sa vorbim - mult mai amanuntit - la prezentarea bloodhoundului . Foarte multe autoritati in materie de chinologie afirma ca bassetul este o varianta de bloodhound - care a cunoscut o mutatie prin imperecherea cu anumite rase locale - mutatie care a avut ca principal rezultat micsorarea lungimii picioarelor cainilor . Acesti caini de talie mica , cu picioare scurte au fost folositi la vinatoarea de vinat mic - in principal iepuri si la scotocirea tufisurilor considerate ineccesibile unor caini de vinatoare de talie mare sau medie . Vinatoarea cu haita de basseti este la moda si in ziua de astazi in Franta si Anglia . Exista in ziua de astazi 5 varietati de basset - de tip francez si anume :
The " Basset Artesien - Normand " The " Basset Griffon Vendeen " The " Basset Bleu de Gascogne " The " Basset Fauve de Bretagne " The " Basset d'Artois "
Trebuie precizat ca istoria timpurie a bassetului este legata de francezi , dar cea moderna a bassethoundului , care a facut ca rasa sa fie standardizata si sa arate in felul in care o cunostem noi astazi - este strins legata de Marea Britanie Pentru inceput sa studiem trecutul . Marile vinatori din Franta erau organizate cu haite numeroase de caini de tip hound iar vinatorii urmareau prada - cerb , caprior , lup , mistret , etc - pe cai special antrenati . Numai nobilimea avea dreptul de a se ocupa cu vinatoarea de acest fel . Particularitatea acestui stil de vinatoare fata de varianta sa britanica era aceea ca francezii nu foloseau caini hound specializati pe anumit tip de vinat ( cum se practica in Anglia - foxhound , staghound , etc ) ci cainii lor erau folositi universal la toate prazile urmarite , cu exceptia pasarilor. Dupa Revolutia franceza , vinatoarea a devenit un sport practicat de catre toti cetatenii obisnuiti . Dar majoritatea acestora nu aveau potenta financiara de a intretine un numar asa mare de caini de vinatoare si cai . Pe de alta parte vinatul mare - era prea greu de urmarit la o vinatoare pedestra . Aceasta contradictie a condus la selectionarea unor varietati de hound , mai greoi in alergare , care puteau fi folositi la vinatoarea la picior , dar care aveau simtul mirosului si capacitatea de munca in teren neschimbata fata de cainii folositi pina atunci . Este deasemenea interesant de stiut ca basseti erau folositi si pina atunci la vinatoare - in anumite zone geografice ale Frantei . Iata cum aceasta necesitate practica a propulsat bassetul nostru in rindul noilor cetateni vinatori . De aici incepe istoria moderna a bassetului. Nu putem sa incheiem istoria timpurie a houndului francez - pina nu prezentam cititorului nostru - o varianta de origine a tuturor cainilor de vinatoare de tip francez . Varianta nu ne apartine ea este preluata din lucrarile majoritatii chinologilor francezi , si suna cam asa : "Toti cainii francezi de vinatoare au stramosi comuni" . Acesti stramosi au fost cainii ( ogari ) adusi de fenicieni - din Orientul Apropiat in jurul anilor 2500 i.e.n si cainii din zona Europei de Vest - atestati arheologic inca din epoca bronzului . De-a lungul secolelor aceste doua varietati s-au mixat si printr-o selectie locala s-au constituit cainii de o anumita tipologie si uz strict legate de o arie mica geografica. " Primul caine cu "standard" ferm , recunoscut in Franta a fost Cainele de Saint Hubert - considerat ca avind legatura si in dezvoltarea bloodhoundului englez " . Acest caine provenea din canisele unor calugari belgieni din zona Ardenes - calugari care slujeau manastirea Sfintului Hubert ( patron al vinatorii ) . Marea calitate a acestei vechi rase de caini era mirosul foarte dezvoltat . La origine acest caine exista in doua varietati - o varietate de culoare neagra sau black & tan si o varietate de culoare alba cu pete mari de culoare neagra sau gri ( astazi disparuta ) . In timpul celei de-a doua Cruciade ( 1214 - 1270 ) Regele Louis al Frantei a adus cu el din Orient ogari pe care i-a imperechiat cu acesti caini de Saint Hubert . A obtinut in acest fel un caine de vinatoare cu un miros deosebit dar si cu o viteze foarte buna - caini denumiti de istorici - "Cainele gri al Regelui Louis" . Majoritatea raselor de caini de origine franceza sunt descendente ale acestui caine din secolul 13 - cu deosebirile rezultate din selectia locala Dintre cele 5 varietati de basseti francezi sunt 2 caini care prezinta interes in prezentarea istoriei moderne a Bassethoundului , si anume Basset Artesien Normand si Basset Blue de Gascogne :
Basset Artesien Normand
Standardul actual al rasei dateaza inca din jumatatea socului 19 si este considerat cel mai comun basset francez . Cainele are un corp lung , cu piciaore scurte si torsionate spre exterior iar inaltimea la umeri nu depaseste 26-26 cm . Par scurt iar de obicei acesta se prezinta in varianta colortica tricolora - alb , maro-orange si negru . Ochii mari si de culoare neagra , Urechi lungi purtate cazut . Un caine excellent pentru vinatoare - poate fi folosit practice la orice specie de animal salbatic - de la iepure la mistret . Problema care se pune este cit de mare este interferenta genetica dintre actuala rasa de bassethound si acesti stramosi francezi , precum si cum s-a ajuns la creearea bassethoundului modern . Basset Blue de Gascogne
Rasa veche de caini , care apare in multe lucrari de arta ale secolului 14 - raspindit mai ales in Sudul Frantei .
Inaltimea la umeri a exemplarelor nu depaseste 42 cm . Corp lung si cu o masa musculara in general superioara majoritatii altor varietati de basset . Poate alerga foarte repede si pentru mult timp . Ochii sunt de culoare neagra , urechile cazute si lungi iar nasul foarte mare cu nari dilatate , capabile sa aspire o cantitate mare de aer , atit pentru un miros mai bun dar si pentru a oxigena cainele in alergare . parul scurt , in general de culoare neagra-albastru sau gri , cu pete de culoare alba pe picioare sau pe fata . In prezent rasa este in pericol de disparitie . Datorita abilitatilor speciale de vinator - Basset Blue de Gascoine este folosit in haite cu numar mare de exemplare la aproape orice tip de vinat , cu exceptia pasarilor .
Vijla maghiara Vijla maghiara este o rasa de caine de vinatoare de tip pontator continental . De o frumuste aparte , avind culoarea aurului rosu si linii ale corpului de o mare noblete si finete , vijla maghiara este un caine foarte popular printre vinatorii europeni si nu numai . Vijla maghiara este un caine de dimensiuni medii avind dimensiunea standard , masurata la umeri , pentru masculi intre 57 - 64 cm iar pentru femele intre 53 - 60cm . Greutatea cainelui trebuie sa fie intre 22 -30 kg. Vijla maghiara este cunoscut ca un caine aristocratic , cu mare traditie intre cainii pontatori . Este un caine dispus sa accepte 365 zile pe an rolul de protector , prieten si partener de vinatoare , asteptind insa din partea proprietarului un inalt grad de respect si fermitate . Proprietarii de vijle maghiare spun ca de cind s-au hotarit sa-si achizitioneze aceasta rasa de caini , viata lor s-a schimbat pentru totdeauna . Permanent afectuosi , gata sa-si arate iubirea printr-o mare risipa de saliva pe mainile sau fata proprietarului , rozind usor la degetele tale sau facindu-ti surprize mari - aportind vinatul , de mult considerat pierdut , vijla este un partener imposibil de ignorat . Istoria acestei rase de caini de vinatoare , de origine maghiara , este una de excelenta in rindul cainilor de vinatoare . Sculpturile in piatra datind de mii de ani infatiseaza caini foarte asemanatori actualei rase insotind in cimp vinatorii . Stramosii actualei rase erau folositi la vinatoarea de ursi de catre vechile populatii migratoare din cimpia Panoniei , si nu numai , urme arheologice gasindu-se pe intreg teritoriul actualei Europe de sud - est . In mod cert populatia maghiara din centru Europei erau mari amatori de vinatori traditionale cu caini dar si cu soimi . Atestarile documentare ne vin inca din sec 14 confirmind acest interes al nobilimii ungare pentru vinatoare , iar desenele ne infatiseaza vijla din acele vremuri extrem de asemanatoare cu cea din prezent . Vijla moderna se crede ca este rezultatul unor incrucisari dintre vechii caini de vinatoare ai ungurilor si cei ai turcilor - incrucisare care s-a petrecut in timpul sec 18 . Totusi ipoteza nu este foarte credibila , pentru ca in urma cercetarilor facute de Dr. Ferenc Korbas , un exceptional crescator si istoric al rasei , s-a stabilit ca pe teritoriul Turciei , cainiide vinatoare asa zisi "turcesti " ( Turcia nu are omologata sau standardizata nici o rasa de caini de vinatoare ) nu difera genetic si morfologic cu absolut nimic fata de vijla maghiara . Mai degraba este credibila ipoteza ca din Ungaria de astazi , vijla a fost raspindita atit pe teritoriul Romaniei si Bulgariei , ajungind in cele din urma in Vechiul Imperiu Otoman , unde a mai cunoscut mici corectii prin incrucisari necontrolate . Se stie ca vechii otomani nu considerau vinatoarea cu caini ca un sport nobil . Etalonul era pentru orice otoman vinatoarea cu soimi . Chiar daca originea sa nu este pe deplin lamurita , nu s-au gasit dovezi arheologice sau de alta natura , care sa indice o oarecare provenienta vest europeana a Vijlei maghiare . De-a lungul timpului rasa a fost selectionata , pentru ca trebuia sa satisfaca atit nevoile de vinatoare ale nobilimii maghiare , dar si gustul acestora pentru lupta . Cu timpul a aparut chiar si o "specializare" a acestei rase , care a fost data de geografia locurilor in care a fost crescuta si selectionata , aparind nevoia ca rasa sa raspunda atit solicitarilor date de vinatul mare din Transilvania si Nordul Ungariei , dar si de cel specific pentru campiile vaste si luncile Dunarii din Panonia , in care predomina vinatul mic si de balta . De aceea crescatorii de Vijla spun ( poate un pic exagerat ! ) ca acest caine este un amestec de setter , pointer si labrador . Un fapt demn de remarcat prin ineditul lui este acela ca in corespondenta purtata intre Imperiul Ungar si Inalta poarta ( Istambul ) se folosea pentru denumirea actualei rase de vijla cuvintul "KOPO" - de unde mai tirziu a derivat denumirea altei rase , de caine gonitor de aceasta data , si anume copoiul ardelenesc . Putem concluziona si stabili ca vijla maghiara este un caine de provenienta pur maghiara , atestata documentar si
arheologic de peste 1000 ani , de a carei selectie si stantardizare sau ocupat vecinii noastri din Ungaria . Pentru a dovedi si standardiza international rasa maghiari au purta o campanie uriasa de colectare de documente si poze vechi , sub directa indrumare a Clubului Vijla Maghiar . Dupa 1940 materialul brut a fost strins necesitind numai prelucrarea si publicarea lui , dar evenimentele istorice iscate de cel de-al II -lea razboi mondial , au facut ca aceasta monografie a rasei sa fie intirziata . Mai mult , cel de-al II- ea razboi mondial a facut ca rasa sa fie amenintata cu disparitia , foarte multe exemplare valoroase gasindu-si moartea in evenimentele singeroase de atunci . O salvarea a venit din faptul ca multi refugiati maghiari care s-au indreptat catre Marea Britanie si Statele Unite ale Americii si-au lust caini cu ei , astfel incit dupa reintoarcerea unora dintre ei acasa , dupa razboi , s-a putut reface un fond genetic bun - care a permis renasterea rasei . Multumita colonelului Vertessy , presedintele Clubului Vijla Maghiar , citeva dovezi strinse ( atit acte cit si imagini ) au putut fi salvate din haosul razboiului . Toate aceste materiale strinse fac dovada irefutabila ca rasa Vijla a fost selectionata pe teritoriul Ungariei de astazi , inca din perioade in care Pointerul britanic sau Bracul german nu au atestare documentara . Pentru asta colegii maghiari merita felicitati ! Sa discutam acum un pic si asupra caracterului si aptitudinilor acestui exceptional caine de vinatoare . Pentru inceput trebuie precizat ca Vijla este un caine de tip NPR ( nose , point and retrieve ) - adica are un miros bun , areteaza ferm si aporteaza atit din teren cit si din apa . Puritatea rasei , cu minunata roba de culoarea aurului ruginiu , este subliniata de factori anatomici si de comportament care singularizeaza Vijla printre caini pontatori , atit continentali cit si insulari . Infatisarea generala a Vijlei maghiare - sugereaza demnitate si o vigoare subtila , sub un aspect de aparenta fragilitate . Corpul are forme nobil curbate , perfect echilibrat , construit parca pentru alergare . Figura este inteligenta , cu muschii faciali dezvoltati si bot uscat . Urechile rotunjite atirna usor , dar nu se compara cu ale bloodhoundului . Pielea este bine intinsa pe trup si cap. Corpul este musculos si bine proportionat . Virtutile vinatoresti ale Vijlei sunt date de exceptionalele sale calitati de caine pontator . Cainele poate fi folosit cu succes atit la vinatul mic - unde prezinta un aret ferm si un aport multumitor , dar si in padure la goana vinatului mare , unde se descurca satisfacator . Crescatorii de elita de Vijla maghiara , spun ca aceasta rasa trebuie comparata cu Pointerul si Bracul german . Astfel , daca Pointerul britanic are un nas excelent si o cheta fulgeratoare , iar Bracul german este mult mai versatil - adica are un nas bun , un aport multumitor si o cheta facuta cu viteza buna , VIJLA MAGHIARA este o combinatie intre cele 2 rase clasice de pontatori . Caracterul vijlei maghiare este blind , devotata stapinului si cu mare grija fata de familie si copii . Odata venit de la vinatoare , proprietarul de vijla va avea surpiza sa vada cainele brusc cumintit , un comicar si un companion perfect de joaca pentru copii . Nu este recomandabil sa tinem acest caine permanent intr-un padoc inchis , el necesita contact cu stapinul si program zilnic de antrenament ( fie si prin plimbari prin parc ) . Vijla necesita alimentatie de calitate , fiind un caine de munca , care depune un efort intens in ternul de vinatoare . Este recomandabil sa-l hranim cu mincare preparata industrial , impartita in 2 mese zilnic , dupa care timp de 1 ora nu este recomandabil efortul fizic pentru a evita fenomenul de dilatatie - torsiune a stomacului . Unghiile trebuie taiate scurt , mai ales daca pardoseala padocului este din beton . In afara vinatorii , vijla este un caine versatil , care poate fi prezentat in concursuri canine la probe de lucru precum "obedience" - "show ring" - field trail" sau "agility" . Puii de vijla trebuiesc socializati corect punindu-i in contact cu alte persoane si cu alti caini de alte rase . Vijla este un caine deosebit de inteligent de aceea se recomanda ca in dresajul lui sa nu se foloseasca metode dure sau imperative . Cainele va intelege repede ceea ce are de facut daca dresajul se va face printr-un program divers , in care i se va permite cainelui sa se poata si juca . Acest caine va fi foarte fericit sa va acompanieze impreuna cu familia la o iesire la iarba verde , intr-un parc , la o plimbare cu masina , etc . Important este ca are stapinul aproape - in rest pare ca nimic sa nu-l intereseze . Speranta de viata a Vijlei maghiare este de 12-15 ani . Rasa este foarte rezistenta la boli si se bucura de sanatate pe aproape toata perioada vietii sale . Nu rare au fost cazurile cind moartea cainelui s-a produs la vinatoare , proprietarul neavind motive de a fi alarmat de starea generala a cainelui , pina la acel moment . In concluzie Vijla maghiara este un caine rapid , niciodata nervos , cu un miros excelent , cu un aret ferm si usor de dresat pentru aport . Destul de prezent in Romania , mai ales printre vinatorii din vestul tarii , Vijla maghiara este un reper in cadrul cainilor pontatori si poate constitui o solutie de compromis pentru aceia care nu pot sa-si permita intretinerea mai multor caini specializati pe tipuri de lucru .
Golden Retrieverii , inainte de a fi specializati pentru vinatoare , au fost ciini de apa , iar stramosii lor sunt cainii folositi de pescarii de moruni de pe insula Terra Nova . Calitatile de aportor ale retrieveriilor sunt maxime . Nobilimea pasionata de vinatoare cauta un caine puternic si foarte docil , care sa stea la picior , urmarind focul de arma si caderea vinatului , pe care sa-l aporteze la comanda . In teren retrieverii erau acompaniati de seterri sau pointeri , dar spre deosebire de acestia , ei nu cutreierau cimpul in cautarea vinatului . Pentru a realiza aportarea cainele avea nevoie de un vaz bun , de un nas fin si de o buna memorie vizuala . In dorinta de a obtine aceste deziderate s-au incercat la inceputurile rasei diferite incrucisari intre cainii pescarilor din Terra Nova si diferite rase de aportori englezi . Multa vreme nu exista o standardizare a rasei , aproape fiecare nobil englez avind propria "rasa" de retrieverii . Kennel Clubul englez a permis inscrierea Golden Retrieverilor in Cartea de origini in anul 1902 . Contributia deosebita in crearea si standardizarea rasei a avut-o Lordul Tweedmore , locul unde s-au nascut primii Golden fiind foarte aproape de vestitul lac Loch Ness . Golden Retrieverul pare a fi cainele ideal . Un Golden adevarat si corect nu este niciodata agresiv si in mod nativ este foarte docil . Accepta si respecta ierarhia si este foarte usor de educat . O trasatura caracteristica comuna Retrieverilor este ca se maturizeaza fizic si mai ales mental , destul de tirziu . La circa 12-14 luni , cresterea lor in inaltime este incheiata , dar vor mai lua in greutate inca cel putin 1 an . Mental , ei sunt pui pina la cel putin 2 ani . Se adapteaza oriunde , la tara , la oras , intr-un apartament . Prefera o viata activa , dar nu debordeaza de energie ca terierri . De aceea este bine , pentru retrieverii folositi in mod curent la vinatoare , sa i se alcatuiasca un program zilnic de antrenament usor . Inotul mai ales si alergarile usoare trebuie sa fie principalele exercitii pe care un retriever trebuie sa le faca . Cele mai bune rezultate , la aportare , se inregistreaza la recuperarea din apa . Categoric din apa nimeni nu aporteaza mai bine decit un retriever bine educat pentru vinatoare . Vinatorii de pasari de balta apreciaza in mod deosebit ajutorul pe care il capata de la aceast caine . In plus cainele este si un foarte companion , agresivitatea fiind considerata defect - care duce la excluderea de la imperechere . Din pacate , aceste calitati native deosebite ale Goldenului , nu sunt foarte bine exploatate , cel putin in tara noastra . Dragalasenia si frumusetea deosebita a acestui aninmal , l-a consacrat mai mult ca animal de companie , iar selectia lui se face acum , mai mult pe aceste criterii , cele native de vinatoare - aportor de apa - fiind deseori neglijate . Foarte rar vedem la vinatoare ( cel putin la cele la care noi am participat ) Golden Retrieveri la lucru . Nici Labradorii ( rase inrudite - cu aceleasi calitati de vinatori ) nu sunt vazuti mai des . Am avut totusi surpriza sa particip la o vinatoare de iepuri - colectiva , la care un membru al asociatiei noastre , Dl. Bucuresteanu V. , a adus la lucru femela lui de Labrador si va pot certifica ca intradevar , acest caini nu au egal in aportarea pieselor impuscate . Cred ca va trece timp lung , pina cind vinatorul roman , va folosi rasele de caini specializati la vinatoare , pentru activitatile pe care acestia le fac cel mai bine . Tendinta de a folosi cainii de vinatoare universali ( brac , setter , vijla , etc ) este , credem noi , dictata de conditiile economice concrete din tara noastra , care fac ca de cele mai multe ori , sa nu exista posibilitatea materiala a vinatorului de a creste mai multe exemplare canine din diferite rase de caini de vinatoare . Poate cu timpul acest lucru se va schimba si vom vedea la lucru din ce in ce mai des caini de vinatoare precum , pointerul , retrieverii , spanielli , etc .
Foxhound
Foxhoundul este un caine de vinatoare care se foloseste mai ales in Marea Britanie , la vinatoarea de vulpi organizata de vinatori calare insotiti de haite de caini gonitori . Acest mod de vinatoare are radacini adinci in istoria nobiliara si regala a Marii Britanii , organizindu-se si astazi astfel de partide , in aproape aceeasi forma ca si acum 2-3 secole . Foxhoundul face parte din aceeasi clasa ca si bloodhoundul ( clasa FCI - nr.6 ) - si anume caini de tip copii cu miros pe urma de singe . Rasa a fost creata minutios timp de secole - primul club de Foxhound englez , fiind mentionat in anul 1800 . Timp de 200 ani s-a putut crea un standard al rasei , iar astazi orice detinator de caini din aceasta rasa poate urmari pedigreeul acestora dintr-un jurnal al carui insemnari consemneaza o perioada de timp de peste 150 ani . Caine de vinatoare tipic englezesc , adaptat stilului si modului de vinatoare al nobilimii engleze , Foxhoundul este un adevarat caine gonitor , cu un miros deosebit , folosit cu precadere la vinatoarea de vulpi , dar si la cea de mistret sau cervide . Rolul sau in terenul de vinatoare este similar copoiului nostru - dar in plus fata de acesta beneficiaza de un "nas" extraodinar si de o mai mare vitalitate in teren . Aspectul general este puternic , cu taieturi clare si ferme , bine balansat . Totodata agil si puternic , foxhoundul degaja energie . Capacitate naturala de a vina , prietenos cu oamenii si lipsit de agresivitate fata de acestia . Necesita plimbari lungi de antrenament si nu poate fi crescut in lant sau in padocuri inchise . In Romania poate inlocui cu succes copoiul ardelenesc la vinatoarea la goana de vinat negru . In plus poate face si urmarire pe urma de singe . Din cite cunoastem nu exista multe exemplare de Foxhound in Romania si nici nu este un caine intilnit frecvent in teren . Poate fi o alternativa deosebit de interesanta pentru vinatorii din zonele de padure si montane , avind in mod cert calitati genetice mai bune decit copoiul ardelenesc . <>
Munsterlander Mare Musterlanderul este un caine prepelicar , de origine germana. Este rasa cea mai "tinara" de caini de vinatoare - recunoscuta oficial , insa in Germania ea are radacini vechi , fiind cunoscuta si folosita de secole . Infatisarea Musterlanderului este un amestec de setter si spaniel . Atit in varianta de talie mare cit si cea mica , Musterlanderul este un caine avind corpul acoperit cu par cu firul lung , des , culorile rasei variind intre negru sau maro cu alb . Aspectul general este energic , cu un corp ateltic si musculos . Caracter dinamic , lucreaza bine atit pe pamint cit si in apa . Musterlanderul este originar din regiunea Munster ( Germania ) , fiind atestat pe la sfirsitul sec. 19 . Cunoscuti si sub numele de Pointer german cu par lung , stramosii Musterlanderului erau caini des folositi la vinatoare si munca . Pe masura selectiei si incercarii de obtinere a unui standard al rasei de Pointer german, specialistii germani s-au oprit pentru acesta la culoarea de maro cu alb ( aceasta fiind si singura culoare care atesta o rasa pura de Pointer german cu par lung ). Puii care s-au nascut cu roba in negru si alb au fost cu timpul respinsi in rasa standard , dar au fost cautati in mod special de vinatori , datorita calitatilor lor mai bune in teren . Cu timpul din aceasta separare s-a nascut Musterlanderul Mare , care a fost inregistrat ca rasa distincta in anul 1919 . D-lui Egon Vornholt care a condus un proiect bine monitorizat stiintific , obtinind renasterea rasei de Munsterlander Mare , cu caracteristicile sale de dinainte de razboi . O mica cantitate de singe de Pointer german cu par lung a fost reintrodusa in bagajul genetic al Munsterlanderului Mare . In 1971 un grup de entuziasti din Marea Britanie au planificat sa reintroduca rasa in Regat si au contactat crescatorii germani in vederea cumpararii unui lot important de Munsterlander Mare , care sa constituie bazele unor viitoare canise specializate . Importul s-a facut cu un numar initial de 6 caini. Majoritatea cainilor nascuti in Regatul Unit dupa 1972 - din rasa Munsterlander Mare - sunt descendenti directi din acesti 6 caini importati !
Cu timpul s-au mai facut importuri si de alti caini , in scopul evitarii unei cosangvinizari profunde a exemplarelor nascute in Marea Britanie . De aici rasa s-a intins si in USA , Noua Zeelanda , Australia dar si pe continentul european . In 1999 - 51 caini au fost importati din Europa in Statele Unite ale Americii . Cu toate ca este o rasa mai noua , Munsterlanderul Mare , este un caine deosebit , foarte robust , cu un nas fin , bun alergator , care lucreaza bine si in apa . Caracterul sau este prietenos , fiind si un bun animal de companie . Nu necesita mult spatiu pentru crestere , dar necesita multa miscare si exercitii . Relativ putin folosit la vinatoare in aceasta parte a Europei , Musterlanderul Mare este destul de popular in rindul vinatorilor francezi , germani , spanioli si italieni .
Munsterlander Mare Musterlanderul este un caine prepelicar , de origine germana. Este rasa cea mai "tinara" de caini de vinatoare - recunoscuta oficial ,
insa in Germania ea are radacini vechi , fiind cunoscuta si folosita de secole . Infatisarea Musterlanderului este un amestec de setter si spaniel . Atit in varianta de talie mare cit si cea mica , Musterlanderul este un caine avind corpul acoperit cu par cu firul lung , des , culorile rasei variind intre negru sau maro cu alb . Aspectul general este energic , cu un corp ateltic si musculos . Caracter dinamic , lucreaza bine atit pe pamint cit si in apa . Musterlanderul este originar din regiunea Munster ( Germania ) , fiind atestat pe la sfirsitul sec. 19 . Cunoscuti si sub numele de Pointer german cu par lung , stramosii Musterlanderului erau caini des folositi la vinatoare si munca . Pe masura selectiei si incercarii de obtinere a unui standard al rasei de Pointer german, specialistii germani s-au oprit pentru acesta la culoarea de maro cu alb ( aceasta fiind si singura culoare care atesta o rasa pura de Pointer german cu par lung ). Puii care s-au nascut cu roba in negru si alb au fost cu timpul respinsi in rasa standard , dar au fost cautati in mod special de vinatori , datorita calitatilor lor mai bune in teren . Cu timpul din aceasta separare s-a nascut Musterlanderul Mare , care a fost inregistrat ca rasa distincta in anul 1919 . D-lui Egon Vornholt care a condus un proiect bine monitorizat stiintific , obtinind renasterea rasei de Munsterlander Mare , cu caracteristicile sale de dinainte de razboi . O mica cantitate de singe de Pointer german cu par lung a fost reintrodusa in bagajul genetic al Munsterlanderului Mare . In 1971 un grup de entuziasti din Marea Britanie au planificat sa reintroduca rasa in Regat si au contactat crescatorii germani in vederea cumpararii unui lot important de Munsterlander Mare , care sa constituie bazele unor viitoare canise specializate . Importul s-a facut cu un numar initial de 6 caini. Majoritatea cainilor nascuti in Regatul Unit dupa 1972 - din rasa Munsterlander Mare - sunt descendenti directi din acesti 6 caini importati ! Cu timpul s-au mai facut importuri si de alti caini , in scopul evitarii unei cosangvinizari profunde a exemplarelor nascute in Marea Britanie . De aici rasa s-a intins si in USA , Noua Zeelanda , Australia dar si pe continentul european . In 1999 - 51 caini au fost importati din Europa in Statele Unite ale Americii . Cu toate ca este o rasa mai noua , Munsterlanderul Mare , este un caine deosebit , foarte robust , cu un nas fin , bun alergator , care lucreaza bine si in apa . Caracterul sau este prietenos , fiind si un bun animal de companie . Nu necesita mult spatiu pentru crestere , dar necesita multa miscare si exercitii . Relativ putin folosit la vinatoare in aceasta parte a Europei , Musterlanderul Mare este destul de popular in rindul vinatorilor francezi , germani , spanioli si italieni .
Pudel Pointer
In 1997 Pudelpointerul a aniversat 100 ani de certificare internationala . Cei care au creat aceasta rasa au cautat sa obtina un caine cu functiuni multiple . Pentru a reusi , ei au plecat de la exemplare de Pointer englez , rasa binecunoscuta pentru nasul sau fin si aretul ferm , cheta rapida si energie debordanta . Imperecherile s-au facut cu rasa germana de Pudel - caine recunoscut ca inteligent , aportor din apa si iubitor de oameni . Prima atestare a rasei nou create s-a facut in 1881 cind au rezultat primii pui dintr-o imperechere de femela de Pudel cu un mascul de Pointer englez . Din aceasta combinatie de rase s-a nascut si numele de PUDEL POINTER. Culoarea obisnuita a pudelpointerului este maro sau negru , dar se permit si exemplarele combinate cu alb . Blana ideala a cainelui din aceasta rasa este sirmoasa , aspra , densa dar se permit multe variatiuni pe aceasta tema . Unele exemplare au par scurt , altele au parul lung si sarmos . Crescatorii de Pudelpointer din ziua de astazi trebuie sa pastreze caracterul de excelent vinator al cainelui , dar trebuie totodata sa cizeleze rasa pentru a obtine si un bun caine de companie . Din punct de vedere vinatoresc Pudelpointerul a fost creat pentru a lucra ca un caine de aret la ses , la vinat mic , dar si pe urma de singe la vinatul cu par ranit . Totodata este un excelent aportor . In particular pudelpointerul trebuie sa fie prietenos , un companion placut pentru stapin si familia lui , cu valente de paza a locului unde traieste . Pudelpointerul este usor de dresat , in ciuda neastimparului sau permanent . Este usor de confundat cu bracul german cu par sirmos dar cunoscatorii vor deosebi imediat cele 2 rase . Pudelpointerul este mai rudimentar si "salbatic" ca aspect , neavind nimic comun din liniile fine ale bracului . Petele albe trebuiesc sa fie concentrate in zona pieptului , in rest roba blanii trebuie sa fie maro sau negru . In terenul de vinatoare , se pot deosebi cele 2 rase , in mod evident dupa viteza de efectuare a chetei si dupa placerea cu care pudelpointerul aporteaza vinatul . Deasemenea spre deosebire de brac , pudelpointerul merge pe urma de singe , aproape ca un limier . Deci exista intre cele 2 rase atit infatisari anatomice cit si comportamentale care odata cunoscute , nu va mai pot insela in identificarea corecta a lor .
Beagle Beagle este considerata una dintre cele mai vechi rase de caini si probabil cea mai apropiata anatomic fata de originalul stramosului comun al cainilor de tip copoi ( hound ) . Adevarata origine a acestei rase se pierde in antichitate . Beagle devine un caine utilizat si recunoscut ca rasa aparte in Anglia - inca din vremea regelui Henry VIII . Popularitatea rasei este in continua crestere si in perioada elisabethiana . In acele vremuri beagle era folosit ca un caine de tip copoi , purtat spre terenul de vinatoare in cosuri de rachita agatate de coburii cailor , si lansat in urmarirea vinatului in haite de 15- 20 exemplare . Crescut si selectionat pentru vinatoarea de iepuri , micul Beagle s-a dovedit cu timpul un excelent caine de goana , fiind utilizat cu succes la vinatoarea de mistret sau de ursi . Nici vinatoarea de fazani nu era o necunoscuta pentru acest caine , avind certe calitati de scotocitor si aportor . Rasa Beagle este o rasa formata si selectionata pe teritoriul Marii Britanii . Atestari despre existenta acestui caine avem inca din vremea invaziilor romane . Unele surse istorice presupun o origine a acestui caine din Grecia sau Franta , raspindirea lui pe teritoriul insular facindu-se prin intermediul trupelor romane . Este atestat documentar faptul ca vechii greci - ca si romani - cresteau caini de talie mica - cu miros foarte bun - pe care ii foloseau de preferinta la vinatoarea de iepuri si vulpi - inca cu 500 ani inainte de era noastra . Se pare ca acesti caini au fost adusi de romani pe teritoriul insular , iar aici prin imperecheri cu "rasele" locale - s-a format Beagle . Cert este ca in timpul Cruciadelor , aceast caine era recunoscut deja ca o rasa distincta , fiind infatisat in multe opere de arta , care ne arata cum haite din acesti caini insoteau cavalerii cruciati in pelerinajele lor spre Tara Sfinta . Mai mult decit atit rasa era recunoscuta sub numele de Beagle inca din anii 1400 . Se pare ca originea cuvintului beagle - vine din irlandezul "beag" care inseamna micut . In rindul pasionatilor acestei rase exista multe variante de origine si selectionare a acestor caini , dar nici una nu poate fi sustinuta cu dovezi certe , mai ales datorita faptului ca la
momentul in care incepe sa apara o anumita preocupare in rindul societatii britanice cu privire la intelegerea modului de formare a raselor de caini (sec 16-17 ) , Beagle era un caine gata format , iar rasa a fost acceptata ca atare . Stramosii cainilor de vinatoare erau deseori impartiti in doua mari categorii - caini care vinau pe baza mirosului lor dezvoltat si caini care vinau pe baza vitezei lor deosebite ( ogarii ) . Beagle face parte din prima categorie dar este totusi un caine foarte rapid fata de infatisarea sa corporala . Ceea ce este cert este faptul ca Beagle este una din cele mai vechi rase de caini de vinatoare de tip copoi . Pentru vinatoare Beagle a fost creat ca un caine care sa poata vana atit iepurii de cimp cit si cei de vizuina. Pentru a vina iepurii de camp , cainele trebuia sa aiba un miros dezvoltat , o viteza de deplasare buna , rezistenta la efort si putere de munca in teren . Cainele insotea vinatorul calare , intr-un cos agatat de saua calului . In terenul de vinatoare , cainele era eliberat si bazindu-se pe mirosul sau foarte bun , acesta lua urma iepurilor - incepind sa latre si gonindu-i in asa fel incit sa cada in bataia plaselor vinatorului , sau mai tirziu in bataia armei acestuia . Pentru vinatoarea iepurilor de vizuina , datoria Beagle era aceea de a forta iepurele sa patrunda sub pamint - unde acesta era atacat de catre terrieri . Â Â Â In a doua jumatate a sec 19 - rasa a fost importata in Statele Unite ale Americii , dar aici nu a cunoscut atentia si grija de care au dat dovada crescatorii britanici . Cu timpul cainii au devenit mai mici si mai "puturosi" - pierzindu-si pofta de munca in teren . De abia dupa anul 1870 un grup de crescatori americani isi pun serios problema de a reface puritatea rasei - iar aici un merit deosebit il are Generalul Richard Rowett . Acest pasionat militar - chinolog din Illinois - importa citeva exemplare de Beagle din Marea Britanie si printr-o munca asidua reface principalele caracteristici ale rasei astfel incit in anul 1888 se inregistreaza primul standard al Beagle . Astazi Beagle este un caine popular in Marea Britanie si SUA , mai putin in celelate tari din Europa si aproape inexistent ( cel putin pentru vinatoare ) in Romania . Maxima popularitate a acestui caine a fost perioada de sfirsit de sec 19 - inceputul sec 20 cind crescatorii formau haite intregi din acesti caini . Canisele care formau haite aveau o structura proprie - avind culori proprii , sigle , istorii publicate , etc si anual se organizau concursuri canine de profil , pentru a se cistiga titlul de cel mai crescator de Beagle . Cererea de caini fiind mare existau desigur avantaje materiale din cistigarea unui astfel de concurs . Odata cu exterminarea vinatului negru cel putin pe teritoriul Marii Britanii - popularitatea haitelor de beagle scade , si in timp cainele incepe sa se transforme intr-un caine de companie si de show . In acest moment rasa este mai populara pe continentul nord american , unde ei isi mai gasesc inca utilitatea la vinatoare . Exploatarea intensa a rasei de la inceputul secolului trecut - a facut ca puii rezultati sa aiba destul de multe probleme de sanatate - mostenite genetic . Trebuie avuta mare grija la achizitionarea unui pui din aceasta rasa , si este obligatoriu ca parintii sa aiba pedigreeul corect si examenele medicale in regula . Cunoscut pentru excelentul sau simt al mirosului Beagle este folosit astazi de catre anumite forte de politie sau vamale , pentru depistarea drogurilor , explozibililor sau oamenilor de sub darimaturi . Organele vamale il prefera in locul bloodhoundului , deoarece are dimensiuni corporale mai mici , care nu intimideaza persoanele controlate . Poate fi folosit si pentru insotirea persoanelor cu handicap locomotor sau lipsite de vedere . Alta utilizare a acestui caine este aceea de depistare a termitelor , care se stie , in SUA sunt o mare problema - datorita ponderii mari a lemnului in constructia caselor . Alta utilitate a cainelui a fost - din pacate - cea de caine de laborator. Astazi s-a interzis folosirea acestui caine pentru experimente medicale. Aspectul cainelui este caracteristic cu cel al majoritatii cainilor de tip copoi . Talie medie , corp robust cu schelet puternic si musculatura dezvoltata , urechi cazute si cu virful rotunjit , par scurt si neted . Culorile permise de standard sunt alb patat petele putind fi de culori diverse in paleta orange , maro , negru , ciocolatiu , etc . Coada cainelui este groasa , cu par scurt , usor curbata si purtata ferm . In Romania , Beagle ar fi un caine excelent pentru iepuri , dat fiind si caracteristicile terenurilor din tara noastra . Vinatoarea la picior - la iepure - cu un Beagle poate fi o provocare cinegetica pentru orice vinator roman . Deasemenea , acest caine ar putea fi folosit in haite de 5-6 exemplare, in locul copoiului ardelenesc , la vinatoarea de mistret . Acest lucru ar fi posibil mai ales ca legislativ Beagle sta bine in tara noastra - rasa fiind aprobata pentru a fi utilizata la vinatoare in Romania - fiind standardizata si legiferata la vinatul mic cu par si pene , la vizuina sau nu , pentru zonele de campie , balta , colinare si de munte .
Teckel
Ei bine iata , ca oricit de straniu ar parea unor necunoscatori ai fenomenului, vechiul nostru "soricar" este un caine de vinatoare , chiar mai mult , este una dintre cele mai apreciate rase de caini bursucari ( de vizuina ) . Vom incerca sa schimbam un pic perceperea de catre publicul larg a acestei rase . Sigur ca este scuzabila aceasta "dezinformare" , tinind cont fie si numai de numarul de astfel de caini pe care ii intilnim in parcuri , plimbati in cosulete sau cu pampoane rosii , de proprietari care , prin virsta pe care o arata , ne fac sa credem ca nu pot face , de demult , cerintelor aspre ale unui teren de vinatoare . Cunoscuta si sub denumirea de "Dachshund" rasa este unanim recunoscuta ca avind originea in Germania . Denumirea acestui caine in limba germana este cit se poate de clara ; dachs - inseamna bursuc iar hund - caine . Iata deci redata limpede , inca din denumire , principala intrebuintare vinatoareasca a cestei rase . Teckelul este un caine folosit pentru vinatoarea la vizuina , in general , si in particular a viezurelui si vulpilor .Interesant este ca in ciuda aspectului sau mignion Teckelul este un caine neinfricat - pentru ca necesita mult curaj sa intri in vizuina unui bursuc - un animal destul de puternic , inzestrat cu gheare taioase . Nici vulpea nu este chiar un animal inofensiv ! Trebuie mentionat ca statura cainilor din aceasta rasa nu a fost asa mica de la inceput , miniaturalizarea venind in timp , dar acest lucru nu a afectat curajul lor deosebit . In descrierea rasei , in standarde exista precizarea - "cind ataca , cainele trebuie sa fie neinfricat - pina aproape de ferocitate " !! Incredibil nu-i asa ? Teckelul a fost crescut si selectionat nu doar pentru a urmari si identifica vizuina prazii , el este o adevarata "masina de ucis" . Puteti remarca aceasta insusire a cainelui prin furia cu care ataca , in mediul domestic , papusile sau jucariile pe care le prinde . Corpul lung si picioarele scurte pe care cainele le are sunt perfect adaptate pentru a se strecura cu usurinta prin canalele vizuiniilor. In nomenclatorul FCI gasim Teckelul in cadrul grupei 4 - iar utilizarea sa este descrisa "caine de vinatoare de vizuina si suprafata " data publicarii ultimului standard - 13 martie 1998 Rasa Teckel este cunoscuta inca din Evul Mediu . Cainele a evoluat relativ lent , cu modificari facute de-a lungul secolelor . Punctul de plecare au fost o rasa de caini numita "Bracken" - foarte buni la lucrul la vizuina . De la acesti caini cu picioare scurte Teckelul a evoluat si a inceput sa fie recunoscut ca unul din cei mai versatili si folositori caini de vinatoare Ceea ce se stie poate mai putin este faptul ca acesti caini au si capacitati exceptionale pentru vinatoarea "la suprafata" putind fi folositi cu succes la scotocire si urmarirea vinatului. Incepind cu sec 19 , teckelii au fost crescuti mai mult pentru companie decit pentru vinatoare , in special in Marea Britanie . Acest fapt a dus la micsorarea dimensiunilor sale corporale si la miniaturizarea actuala . Se poate vedea si in poza publicata ca pina spre anul 1900 - teckelul era mai apropiat de dimensiunea unui cocker , spre exemplu . Dezvoltarea Teckelului , plecind de la "Bracken" s-a facut prin incrucisari cu hounzi si terrieri . Aceste incrucisari au inceput in secolul 17 , cind germanii , meticulosi asa cum ii stim , au pus bazele unui "program de crestere si standardizare " Avind prioritatile de dezvoltare stabilite inca de timpuriu , selectia s-a facut pe indelete , fara graba . Se presupune ca plecind de la Bracul Francez (un caine pontator de talie mica ) si de la Pinscherul German - in combinatie cu cainii autohtoni - s-a obtinut actuala varianta de Teckel cu par lung . .Revolutia franceza a facut ca multi nobili sa migreze in Germania aducind cu ei cainii lor de vinatoare favoriti - unii dintre acestia fiind Bassetul francez . Din combinatia dintre Teckelul german ( de la vremea aceea ) si acesti caini de tip basset a facut sa rezulte pui cu par scurt , care au format mai tirziu varietatea de Teckel cu par normal . Trebuie mentionat aici ca exista 3 varietati de Teckel - cu par normal , cu par lung si moale si cu par sirmos . Pentru aparitia varietatii cu par sirmos se pare ca , mult mai tirziu , Fox terrierii si-au adus din plin contributia . Plecind de la calitatile cainelui de a urmari si de a se lupta cu bursucii , padurarii germani au descoperit si alte calitati ale acestui caine - el putea fi un excelent vinator de iepuri si vulpi si deasemena putea urmari un cerb ranit , pe urma de singe . In haita , Teckelul putea participa si la vinatoarea de mistreti ! In acest moment Teckelul incepe sa capate o recunoastere tot mai mare si se raspindeste cu rapiditate in rindul vinatorilor
Weimaraner In ciuda faptului ca este o rasa extrem de rara in Romania , Weimaranerul este un caine popular in Europa , el
fiind mentinut ca o rasa pura in Germania , timp de peste un secol , stramosii acestuia putind fi admirati in opere de arta ( picturi ) inca din anul 1630 . Originea rasei este clar germana - mai precis din vechiul stat Weimar , de unde ii provine si numele . Weinmaranerul cucereste inimile tuturor prin calitatile sale , prin inteligenta si nu in ultimul rind prin frumusetea exemplarelor canine . Sigur ca aceste calitati nu erau suficiente pentru al face un caine iubit si de vinatori . Pentru acestia Weimaranerul vine cu un pachet suplimentar de calitati si servicii oferite , asa cum ii sta bine unui neamt care se respecta . Abilitatea Weimaranului de a vina , ponta , urmari si aporta vinatul indiferent de configuratia terenului de vinatoare este recunoscuta . Asa cum mentionam mai sus , originea si dezvoltarea rasei se leaga de zona geografica a Weimarului . Odata selectionata si adoptata rasa , Weimaranerul a fost foarte bine protejat de creatori sai . Orgoliul si gelozia a facut ca aceasta rasa sa fie foarte bine conservata numai in rindul nobilimii din zona Weimar , fiind practic necunoscuta in Europa . Acest fapt a facut ca rasa sa fie bine protejata fata de eventuelele influente genetice externe , marele merit al nobililor din acele vremuri fiind acela ca au reusit in mod exceptional sa pastreze nealterat bagajul nativ al acestor caini si in acest fel sa prezerve calitatile vinatoresti extraordinare pe care rasa le detine . Cu timpul , statul independent Weimar a devenit parte a Germaniei unite , dar traditia s-a pastrat in asa fel incit Clubul German de Weimaraner a pastrat traditia rasei si , in plus , a imbunatatit-o . Ca sa avem o idee mai clara asupra traditionalismului care a caracterizat cresterea si raspindirea acestei rase exceptionale de caini de vinatoare , trebuie sa mentionam ca primul Weimaraner a patrund in SUA in anul 1937 iar in Marea Britanie - prin intermediul maiorului R.H. Pety , in anul 1952 . Destul de tirziu , istoric vorbiind ! Weimaranerul este unul din cei mai cunoscuti caini prepelicari pontatori . In plus pasiunea lor pentru aport este deosebita . Descrierea lui , in standard , este de caine de vinatoare - pontator si aportor , fiind apreciat drept una dintre cele mai versatile rase de acest gen . La origine Weimaranerul a fost crescut ca un caine insotitor pentru personalul silvic din zona respectiva . Acei caini aveau capacitatea de a tine o urma si de a hartui vinat mare - cum ar fi cerbul sau mistretul si totodata abilitatea de a gasi si aporta din apa vinatul mic cu pene . Puteau prinde si omori pradatorii mici ( jder , pisica salbatica , vulpi ,etc ) si deasemenea erau si foarte buni caini de paza si aparare . Plecind de la un caine tip hound creat pentru a fi de ajutor padurarilor - cu timpul , prin selectie , germanii au adaugat cainelui functiuni complexe de aportare , goana si hartuiala . In esenta Weimaranerul are urmatoarele calitati de vinatoare : ponteaza si aporteaza vinatul mic , fie pasari , fie animale mici cu blana , din toate tipurile de terenuri de vinatoare - ses , balta , deal , padure cheta este facuta temeinic in viteza moderata nu are rezultate exceptionale din punct de vedere al vitezei de cautare se caracterizeaza mai mult prin seriozitate decit prin viteza nas fin , abilitati naturale de a localiza vinatul si , in plus . de a-l urmari pe urma de singe iubitor de apa - bun aportor la balta se dreseaza usor si este un caine foarte inteligent Weimaranerul nu este o alegare potrivita pentru un vinator incepator . Sigur ca exista si exceptii . Exista persoane care cumpara acest caine , fiind la primul caine din viata lor , si reusesc admirabil sa obtina un dresaj si un comportament excelent in terenul de vinatoare . Dresajul si antrenamentul pentru vinatoare al acestui caine necesita rabdare , pasiune , perseveranta , consecventa si o oarecare experienta cinegetica de lucru cu cainele in terenul de vinatoare . Cainele nu agreeaza sa fie lasat singur in padoc toata ziua si necesita , ca de altfel toti cainii prepelicari , o anumita doza de exercitii fizice zilnic . Este necesar sa i se asigure zilnic , cel putin , o ora de plimbare in parc , insotita de exercitii specifice de aport si cautare . Caracterul cainelui este plin de dragoste si inteligenta , fiind deosebit de devotat stapinului si familiei acestuia . Este foarte protector cu copii si un bun paznic al proprietatii . Cu strainii este reticent si timid . Poate deveni usor prea posesiv si prea revendicativ . Trebuie mentionat aici ca exista si o varietate de Weinmaraner cu par lung . Aparut relativ recent , aceasta variatiune a rasei a fost rapid indragita mai ales in Marea Britanie , datorita asemanarii fizice evidente cu setteri . Primele exemplare atestate in aceasta tara sunt datate din anul 1973 . In anul 1973 un scotian numit J. Seymour a prezentat publicului englez primii pui de Weimaraner cu par lung . Ciudat este faptul ca parintii puilor erau , ambii , din variatiunea cu par scurt , de unde concluzia generala ca lungimea parului este de fapt de o caracteristica
genetica secundara , care se reactiveaza , din cind in cind , in reproducerea rasei . In acest moment , ambele variatiuni concureaza in ringul canin cu acelasi succes , iar din punct de vedere vinatoresc nu exista practic nici o diferenta intre ele . In concluzie Weimaranerul este un caine de vinatoare versatil - cu certe calitati de pontator , aportor si urma de singe . Termenul de versatil , pentru un caine de vinatoare , trebuie inteles ca "un termen generic aplicat unui caine dintr-o rasa capabila si antrenata sa caute si sa ponteze vinatul , sa faca aport la fel de bine din apa si de pe pamint , si sa urmareasca vinatul ranit atit pe usact cit si prin apa ." Definitia este preluata din dictionarul de termeni ai Federatiei Chinologice Internationale . Weimaranerul este un caine de vinatoare care pentru a fi standardizat este supus testelor impuse de catre Asociatia Germana a Cainilor de Vinatoare Versatili . Alte rase care sunt recunoscute in lume , ca fiind cu o mare versatilitate - sunt Bracul German , Bracul German cu par sirmos , Vijla Maghiara si Pointerul Griffon cu par sirmos. Speram ca odata cu trecerea timpului , sa gasim si sa admiram la lucru , si in Romania , aceasta minunata rasa de caini de vinatoare , care sunt la fel de folositori ca si Bracul German. In contextul tarii noastre unde vinatorului ii este greu sa creasca si sa intretina 2-3 caini de vinatoare de diferite utilitati , Weimaranerul se poate impune ca o solutie de suces , solutie care va mai elibera din presiunea momentan exercitata asupra Bracului German. Cind spunem presiune , intelegem cerere mare de pui - fapt ce duce la o selectie mai permisiva - si in final la o calitate a exemplarelor mai slaba .
Rhodesian Ridgeback Rasa de origine sud-africana Rhodesian Ridgeback-ul mai este spuranumit si "vinatorul de lei" . Face parte in standardul FCI din grupa 2 caini de tip Hound . Lunga istorie a rasei ne trimite in secolul 16 cind primii europeni au inceput explorarea zonei Capului Bunei Sperante ( actuala Africa de Sus ) si au gasit in mod special la triburile de hotentoti , dar si la cele de bosimani si zulusi , acesti caini , particularizati printr-un ciudata crestere in sens invers a parului din zona spatelui - de-a lungul coloanei vertebrale . De aici si numele de "ridge" care in limba engleza inseamna - creasta . In lume , singura rasa , standardizata si recunoscuta oficial de FCI , care mai prezinta aceasta ciudatenie a cresterii inverse a parului de pe spate - se mai intilneste in insula Phu Quac din Thailanda - iar rasa este numita Thai Ridhgeback . Nu s-a putut stabili niciodata legatura genetica dintre cele 2 rase - atit de indepartate geografic . Faptul ca sudafricanii au avut stiinta si bani de a stringe dovezi dovezile despre originea cainilor cu creasta pe teritoriul african , face sa se admita la nivel mondial faptul ca Africa de Sud - mai precis vechea Rhodesie - este patria Ridgebackului , iar de aici se presupune ca s-ar fi raspindit si pe continentul asiatic prin intermediul navelor de transport maritim, olandeze sau britanice . Nu se poate preciza , si constituie inca un mister , in ce mod , si in urma caror combinatii genetice , au obtinut triburile de hotentoti actuala rasa. Facem aceasta observatie deoarece sustinatorii variantei asiatice de origine a rasei de ridgeback ,remarca faptul ca triburile de hotentoti au caractere genetice asiatice pregnanate si de acea se presupune ca stramosii lor provin din estul Asiei .Daca aceasta afirmatie se dovedeste adevarata se poate presupune ca rasa de "caine cu creasta" a migrat odata cu acesti stramosi pina au ajuns si stabilit in Africa . In acest caz originea cainelui ar deveni asiatica , iar sud africanii ar ramine numai cu onoarea de a o fi selectionat si standardizat .Oricum am pune problema , chinologia mondiala nu a putut dovedi originea reala a acestor "caini cu creasta" . Sigur ca , dat fiind interesul mai mare pe care l-au aratat africanii in recunoasterea si standardizarea rasei de ridgeback , FCI ( Federatia Chinologica Internationala ) a recunoscut rasa de Ridgeback ca fiind de origine sud - africana , aceasta mentiune figurind si in standardul rasei . Baza genetica ( lotul canin de la care s-a plecat in standardizarea rasei ) a fost dezvoltat de primii europeni care au colonizat zona actualei Africi de Sud . Acestia au cautat , pe plan local , o rasa de caini care sa lucreze la vinatoare , in conditiile unor particularitati concrete ale terenurilor de vinatoare africane , diferite fundamental de cele europene . Germanii , olandezii sau hughenotii francezi care au migrat in sudul Africii incepind cu sec. 16-17
au adus cu ei rase europene precum Mastif , Dogul German , Greyhound , Salukis , Bloodhound , etc . In acelasi timp , timp de aproape 100 ani, incepind cu anul 1707 - imigratia in Europa a fost inchisa ; in consecinta , aportul de caractere genetice ale unor rase aditionale nu a mai fost posibil . Totodata , era foarte greu de gasit si importat un caine bun de vinatoare din Europa , astfel incit primii colonisti au trebuit sa adapteze si sa creeze un caine de vinatoare tipic african , o combinatie intre cainii hotentotilor si cei importati din Europa pina in acel moment . Cainii de vinatoare tipic europeni cunoscuti si folositi la aceea vreme nu erau foarte apreciati in conditiile concrete de bush si savana si de caldura foarte mare . Colonistii aveau nevoie de un caine care sa poata stirni si o prepelita , sa gaseasca si un cerb lovit , sa faca un aport din apa , sau sa apere ferma si locuinta proprietarului de pradatorii noptii , mult mai mari si mai numerosi decit cei din Europa . Acest caine trebuia sa se adapteze perfect la rigorile safanei africane , sa reziste la diferentele mari de temperatura dintre noapte si zi , si dintre anotimpuri , si nu in ultimul rind , sa reziste 24 ore sau chiar mai mult fara apa . Cainele trebuia sa aiba parul scurt pentru a nu se supraincalzi ziua si pentru a nu se incurca in desisul savanei . Caracterul si temperamentul cainelui nu trebuia neglijat acesta avind si sarcina de a fi un adevarat partener , atasat stapinului , familiei si copiilor lui . Cerinte multe si greu de selectat . Totusi plecind de la "cainele cu creasta" al hotentotilor si practicind un sistem de imprecheri selective ale acestora cu caini din rase europene importate , colonistii au reusit sa creeze o rasa africana de caini de vinatoare , distincta , care a fost numita "RHODESIAN RIDGEBACK" . Cainii hotentotilor au jucat un rol principal in dezvoltarea caracteristicilor distinctive ale acestei rase , dorindu-se mai ales , prin selectie , sa se pastreze creasta dorsala a cainilor - ca un semn distinctiv - unicat in lumea canina ( la aceea vreme Thaiul nu era cunoscut si nici standardizat ) Daca am lamurit inca de la inceput de la ce vine denumirea de ridgeback sa vedem acum si de unde vine rhodesianul ? . Este indiscutabil ca locuitorii din Rhodesia ( actualul stat Zimbabwe ) au dezvoltat Ridgebackul african - asa cum il stim noi astazi . In anul 1875 , misionarul itinerant Charles Helm , un pasionat crescator de ridgeback , a intreprins o calatorie intre Swellendam ( Cape Province - Africa de Sud ) si Rhodesia , fiind insotit si de 2 astfel de caini . Cornelius von Rooyen , un soi de bogatas - maistru de vinatoare , specializat in vinatul mare a avut norocul sa se intilneasca cu misionarul Helm si cu cei 2 caini ai sai , de-a lungul periplului facut de acesta din urma . Placindu-i foarte mult cainii misionarului , a cerut permisiunea acestuia sa imprumute de la crescatoria lui 2-3 caini pe care sa-i testeze la vinatoarea din savana. In acest fel a ajuns von Rooyen sa vineze pentru prima data alaturi de ridgeback . Fiind un vinator experimentat von Rooyen concluzioneaza imediat ca acesti caini poseda exceptionale instincte naturale vinatoresti si incepe imediat constructia unei canise specializate in cresterea lor . Aceasta canisa era localizata in Rhodesia - de aceea rasa a capatat cu timpul si numele de rhodesian . Cornelius von Rooyen este considerat astazi parintele acestei rase de caini . In anul 1922 primul Club Canin Rhodesian Ridgeback a fost fondat in Bulawayo - in sudul Rhodesiei - si principalele puncte care standardizeaza rasa au fost stabilite . In general aceste puncte de standard difera foarte putin fata de cele actuale . In anul 1924 Rhodesian Ridgebackul a fost recunoscut de catre Asociatia Chinologica a Africii de Sud ( KUSA ) ca rasa distincta si s-a format caietul de origini al rasei - in care s-a inregistrat primul caine . In acel an , numai 2 caini au fost inregistrati in cartea de origini , urmati de inca 4 exemplare in anul 1925 si de inca 11 caini in anul 1926 . Astazi Rhodesian Ridgebackul este una dintre cele mai populare rase de caini din Africa de Sud . Instinctele de vinatoare ale acestui caine s-au dovedit a fi utile vinatorilor de pe tot cuprinsul globului , cainele fiind importat cu timpul si in Europa - prin intermediul britanicilor si al olandezilor . Caine inteligent si foarte alert , purtindu-si capul ridicat , cu mindrie , inzestrat cu o pereche de picioare care il pot purta pe orice fel de teren , Ridgebackul este singurul caine din lume care poate goni si tine in bataie leul african ! Infruntarea dintre caine si leu tebuie inteleasa ca o hartuiala a acestuia din urma pentru a i se distrage atentia de la vinatoarul care se apropie pentru a-si plasa focul de arma sau sulita, sageata , etc . Exagerarile cu privire la confruntarea directa dintre leu si ridgeback sunt "vinatoresti" . De la aceste calitati de curaj si agilitate i se trage si supranumele de "vinatorul de lei" . Rhodesian ridgebackul este folosit cu succes si in vinatoarea de ursi , pume , cerbi si mistreti fiind in esenta un caine gonitor de mare travaliu , inzestrat cu o mare agilitate si indirzire . Totusi nu rare sunt cazurile cind Ridgebackul a fost dresat pentru aportul din teren si din apa si pentru aret la vinatoarea la picior in cimpie . Rhodesian Ridgebackul are avantajul unui fizic excelent , perfect adaptat pentru goana , dar in acelasi timp agilitatea lui este proverbiala , permitindu-i confruntari cu animale cu mult mai mari decit el , fara a fi ranit .Mirosul il are foarte bun . Vinatoarea in savanele africane larg deschise , unde camuflajul si pastrarea linistii sunt
conditii cheie pentru vinatori reusite , au facut ca Rhodesianul sa-si dezvolte o tehnica de vinatoare speciala bazata pe o miscare in teren foarte discreta , fara latrat . Rhodesianul latra numai atunci cind gaseste vinatul si il goneste , sau cind merge pe urma de singe a vinatului ranit . Avind caracteristici genetice comune cu cainii din clasa Hound , Ridgebackul are un caracter linistit bland , foarte rar iesind de sub controlul stapinului . Chiar daca veti vedea cainele intins la soare in curte sau iarna - in fata semineului , trebuie sa fiti sigur ca la cea mica apropiere a unui strain de proprietatea Dvs. , cainele Dvs. va fi brusc alertat si va va semnaliza acest lucru din timp . Aceasta rasa nu are numai caracteristici excelente pentru vinatoare , dar poate fi folosit cu succes si la paza si apararea proprietatii , dar si in activitati utilitare de salvare , politie si chiar insotire orbi . Usor de dresat ca majoritatea hounzilor - prezinta insa aceeasi incapatinare specifica . In orice caz , datorita inteligentei sale peste medie , un Ridgeback nedresat si neantrenat devine cu timpul o povara , rascolind , alergind necontrolat , sapind si chiar atacind musafirii . Dresat si antrenat zilnic , un Ridgeback este o comoara , un adevarat partener de vinatoare si un gardian neinfricat al casei . Este recomandabil sa nu se faca antrenament de atac cu un astfel de caine , el avind aceste calitati nativ . Este mult mai recomandat sa se faca o socializare corecta ca cainelui si un dresaj ferm , care sa-l poata opri din atac in caz de nevoie . Incadrarea acestei rase de catre Federatia Internationala are o istorie incilcita , dat fiind ineditul acestei rase africane , ea fiind plimbata de-a lungul timpului atit in grupa I alaturi de Doberman si Schnauzer , dar si grupa a II a cainilor de paza si aparare si in grupa a VIII a spanielior si a cainilor de aport din apa . Momentan se arbitreaza in grupa VI - alaturi de Dalmatian . Ciudat este ca intre timp Federatia Internationala a creat o sectiune numita "Caini de vinatoare de tip primitiv cu creasta dorsala" dar in aceasta sectiune gasim numai Thai Ridgebackul ! In concluzie - Rhodesian Ridgebackul este un caine de vinatoare exceptional , foarte bun gonitor si cu calitati certe de limier si pontator . Deosebit de robust si rezistent la conditii climaterice extreme , nepretentios la hrana si apa , cu o mare putere de lucru in teren , usor de dresat si cu certe calitati de paza si aparare , aceasta rasa de caini merita o sansa si din partea vinatorilor romani . Poate cu timpul il vom vedea la lucru si pe fondurile noastre de vinatoare la o goana de mistret sau urs .
Epagneul Breton ( Britanny ) Istoria romantata a acestei rase incepe , se pare , la inceputul secolului 19 , atunci cind un grup de nobili si gentilomi englezi au organizat o partida de vinatoare , la sitari , in Nordul Frantei . In aceasta expeditie acesti vinatori siau adus cu ei si un anumit numar de caini de vinatoare , in principal setteri englezi . La terminarea timpului alocat expeditiei , cind s-a apropiat data de plecare acasa , ei au preferat sa lase acesti caini in grija unor canise locale proprietate a unor paznici de vinatoare din zona , in ideea de a folosi cainii si la viitoarele vinatori pe care deja le programasera , pentru sezoanele urmatore Cum era si normal sa se intimple , o parte din acesti caini au scapat de sub supravegherea paznicilor si s-au imperecheat necontrolat cu cainii locali , neomogeni , dar numiti generic , Spanieli francezi ( numiti "le fougeaux" ) . Spanieli francezi erau niste caini de talie mica - de culoare alb cu negru foarte devotati stapinilor lor si folositi de acestia la vinatoarea de vinat mic cu par si pene . Paznicii de vinatoare au realizat rapid , ca progeniturile rezultate din aceste incrucisari , au un potential deosebit . Metisii proveniti din incrucisarea setterilor cu spanieli francezi se prezentau ca niste caini de talie mica care aveau o singura preocupare in viata - si aceea era vinatoarea ! . Plecind de la aceasta intimplare , s-a pornit selectia si standardizarea unei noi rase de caini- epagneul breton Aceasta noua rasa , mai este cunoscuta , mai ales in SUA , sub numele de "french - brittany" . In anul 1907 primul club de epagneul breton a fost creat in Franta . Asadar istoria , romantata sau nu , ne spune ca aceasta rasa este o "coproductie" franco - britanica . Tinind cont de antecedentelor acestor tari in materie de chinologie cinegetica nu putem decit sa fim siguri ca si epagneul bretonul este un caine deosebit , cu calitati extraordinare de vinator .
Acum , sigur, ca ceea ce v-am prezentat mai sus este o mica legenda , al carui adevar nu poate fi dovedit istoric . Originea oficiala a Epagneul Bretonului - este atribuita Marii Britanii - unde probabil , la inceputuri era folosit pentru vinatoarea pasarilor cu plasa ( net- hunting ) . Tipul breton de caine apare in picturile secolelor 17-18 . Primul standard al rasei a fost scris in Franta in anul 1907 si a fost adoptat de catre Society Central Canine ( UK ) in anul imediat urmator . Trebuie mentionat faptul ca Epagneul Bretonul a fost importat in SUA in anul 1930 si rapid a devenit una dintre cele mai populara rase de caini de vinatoare . In aceasta tara , rasa a fost denumita Brittany , si cu timpul s-a dezvoltat o varietate locala numita American Brittany , cu un stil de vinatoare deosebit de originalul importat . Deasemenea , in ciuda protestelor crescatorilor europeni , mai ales fancezi si britanici , crescatorii americani nu recunosc ca facind parte din rasa lor de Brittany , varietate de culoare alb negru . In 2002 , United Kennel Club a fost de acord cu segmentarea rasei in doua varietati - American Brittany si Epagneul Breton . Epagneul Bretonul combina , urmare aceastei infratiri stramosesti dintre setteri si spanielii francezi , talentele ambilor parinti intr-un pachet deosebit de aptitudini , care contine atit capacitatea de a ponta vinatul ca un setter dar si aceea de a-l aporta ca un adevarat spaniel . Cainele lucreaza la fel de bine la cimpie si la padure si are un talent nativ la vinatoarea de sitari . El este cel mai mic caine de vinatoare de tip prepelicar pontator - cu o pregnanta versatilitate . In acelasi timp cainii din aceasta rasa pot insoti fara probleme stapinul , la un picnic duminical , fara ca prin energia si comportamentul sau in libertate sa deranjeze tabietul stapinului . Spanielul breton a fost prezentat publicului larg la o expozitie organizata la Paris in anul 1900 La aceea vreme rasa era prezentata sub o multitudine de forme anatomice si denumiri . Cu timpul odata cu aparitia primului standard oficial al rasei , cainele a fost denumit Epagneul Breton sau Brittany Spaniel ( USA ) si a ramas asa . La inceputul secolului 20 culoarea rasei era predominant alb - maro . In 1905, primul caine Epagneul Breton a fost inregistrat la LOF . In 1907, s-a infiintat Epagneul Breton Club in Franta si primul standard al rasei a fost scris . Acest prim standard prevedea ca : inaltimea maxima a exemplarelor canine din aceasta rasa trebuie sa fie de 56 cm culoarea cainilor trebuia sa fie alb - maro sau alb - negru dupa 1920 variatatea coloristica orange a fost admisa Curios este ca fiind , de fapt , o creatie a chinologilor francezi in cooperare cu cei britanici , istoria Epagneului este legata foarte strins de prezenta rasei pe continentul american . Inainte insa de a dezvolta acest subiect , deosebit de interesant , sa incercam sa intelegem un pic etimologia denumirii rasei si istoria amanuntita a acesteia precum si dovezile existente . Pentru inceput incercam sa facem legatura intre expresile din limba franceza "chien d'aret" si "epagneul" . Pentru a intelege bine aceasta explicatie , trebuie sa aratam cititorului , ca vinatoarea asa cum este ea practicata astazi , cu arme de foc , apare destul de tirziu , istoric vorbind - mai precis in sec 19 . Pina la aceasta perioada , vinatoarea de pasari se facea cu plasa . Adica , pe un teren de vinatoare , erau lasati liberi un anumit numar de caini pontatori , care odata intrati in aret indicau vinatorilor locul unde trebuie sa-si arunce plasele . Pasarile erau astfel "vinate" . In limba franceza cuvintul plasa se traduce prin "ret" . Epagneul este o forma a verbului "s'espaigner" care in limba franceza veche avea traducerea prin "lipit de sol" . In trecut spanieli ( stramosii epagneulului breton ) erau folosti la acest gen de vinatoare cu plase . Cainele trebuia sa aiba priceperea sa se lipeasca de sol atunci cind areta prepelitele sau iepurii , pentru a facilita vinatorului aruncarea plasei . Iata asadar ca denumirea de epagneul nu vine de la o eventuala implicare spaniola in originea rasei ci pur si simplu de la o modificare a expresiei franceze sus mentionate - expresia care simboliza un mod de comportament pe care acesti caini il aveau in terenul de vinatoare . Nobilimea franceza considera vinatoarea cu plasele ca nedemna fata de rangul sau social , aceasta fiind rezervata servitorilor . Aceasta clasa de jos a paturii sociale a adoptat imediat acesti caini - stramosii spanielior - deoarece in general erau caini de talie mica , usor de intretinut si mai ales cu rezultate exceptionale in terenul de vinatoare . Marile rase de cainii gonitori au ramas apanajul Regelui si a nobilimii sale . De fapt in anul 1575 , printr-un decret regal era interzisa cresterea cainilor gonitori de catre "clasa de jos" a societatii . Inventarea armelor de foc a adus cu ea o democratizare a vinatorii , in sensul ca acest gen de vinatoare a inceput sa fie permis si accesibil tuturor oamenilor , indiferent de pozitia lor sociala . La acest moment istoric ne intoarcem la povestioara noastra cu care am deschis prezentarea rasei . Este foarte plauzibil ca aceasta legenda sa fie adevarata . Analizind realitatile concrete ale vremurilor nu putem sa nu observam faptul ca diferite tipuri de spanieli bretoni existau in zona Nordului Frantei . Nu exista motive sa ne indoim despre faptul ca acesti caini puteau sta la baza dezvoltarii Epagneului Breton de astazi , in urma unor incrucisari necontrolate cu Seterii britanici . Mai mult picturile lui Rembrandt din secolul 17 , ale lui Grief Adrien si Jean de Steen din sec 17 -18 si nu in ultimul rind ale lui Descamps , din anul 1849 , ne infatiseaza diferite rase
de caini de vinatoare de tip spaniel breton . Setterii fiind o prezenta de nimeni contestata , inca din Evul Mediu timpuriu , avem deja prezente si atestate , cele doua ingrediente de baza ale formarii Epagneului Breton . Cit priveste grupul nostru expeditionar , nimeni nu contasta ca acesta chiar a putut exista , in aceea perioada nefiind rare astfel expeditii de vinatoare in tari vecine . Foarte interesanta pentru evolutia istorica a acestei rase de caine este prezenta acesteia pe teritoriul Statelor Unite ale Americii , zona gegrafica unde cainele este cunoscut sub numele de "Brittany". Primul crescator care a introdus rasa pe continentul american este un mexican - pe numele lui Juan Pugibet . Alti iubitori de vinatoare din SUA si Canada atrasi de aspectul si calitatile acestor caini au inceput sa importe masiv aceasta rasa in perioada 1920 - 1934 , obtinind in scurt timp recunoasterea rasei atit de American Kennel Club cit si de Canadian Kennel Club . Astazi asistam la la existenta a 3 standarde oficiale ale rasei : un standard al CKC ( Canadian Kennel Club ) un standard al AKC ( American Kennel Club ) un standard al FCI ( Federatia Chinologica Internationala ) Practic Standardul CKC si AKC este acelasi , numai denumirea rasei fiind diferita , canadienii numind rasa "Spaniel Brittany " iar americanii mai simplu "Brittany" . In America , Epagneulul Breton cunoaste o evolutie separata fata de varianta europeana , mai ales datorita manierei americane de selectie , care s-a bazat pe sustinerea variantei coloristice orange - alb si maro ( liver ) alb . Exemplarele alb - negre ( recunoscute in Europa ) au fost excluse din selectia americana . Criteriile de selectie diferite au facut ca in perioada trecuta ( peste 70 ani ) sa apara practic o varietate americana a acestei rase , diferita fata de varianta europeana , atit coloristic si anatomic , dar si in comportamentul in terenul de vinatoare . Asa cum am mentionat si la inceputul prezentarii acest lucru a dus , in anul 2002 , la separarea acestor caini in doua rase distincte. Epagneulul Breton este cel mai mic caine pontator - scotocitor , avind un corp de talie mica - medie cu o lungime aproximativ egala inaltimii ( masurata la umeri ) . Capul este bine proportionat mai degraba lat si scurt . Puii se pot naste cu o coada scurta , caz in care aceasta trebuie taiata chiar de la inserarea cocsala , sau fara coada . Cainele trebuie arbitrat in expozitii ca un caine utilitar , iar penalizarile de standard trebuiesc facute in masura in care schimba in mod vizibil aspectul general anatomic al exemplarului . Din punct de vedere vinatoresc cainele este un caine pontator scotocitor , capabil sa vineze orice vinat in orice tip de teren . Rasa dispune de o abilitate naturala de a vina , inca de la virsta foarte frageda . Simtul mirosului este bine dezvoltat iar capacitatea de munca in teren este , deasemenea , foarte buna . Epagneulul breton aporteaza cu placere , fara a fi antrenat special , pentru acesta manevra . Este un caine adaptabil , mental bine balansat , si care se simte confortabil in aproape orice ambient . El va cauta permanent atentia stapinului , dind dovada de inteligenta si sociabilitate , fiind apreciat de catre iubitorii rasei , atit pentru calitatile lui utilitare cit si ca un bun companion . Pentru perfectionisti , nu putem sa nu amintim o lucrare semnata Gaston Pouchain , numita simplu "Epagneul Breton" si publicata in SUA , la editura Chiens - in anul 2000 . Aceasta carte este o adevarata biblie a iubitorilor rasei , cuprinzind absolut toata istoria timpurie si moderna a acestui caine . Pouchain trateaza subiectul intr-un stil "neacademic" , dar cartea este un izvor extraodinar de informatii specifice despre rasa si istoria ei . Citam , din aceasta lucrare " "Este greu sa compari Brittany cu alt caine pontator de tip spaniel . El nu este un caine care sa vineze aproape de vinator , ci necesita spatii intinse si da dovada de mare travaliu in munca pe o care o face" "Cunoscut inca din mijlocul secolului 19 pe teritoriul Frantei de nord ( Bretania ) cainele este considerat a fi rezultatul unei incrucisari dintre Setteri englezi si cainii de talie mica din zona ( spanieli francezi ) . Un caine rapid , agil , patratos in infatisare , Epagneulul Breton este cel mai mic caine pontator versatil . Cainii din aceasta rasa sunt capabili sa ramina in aret si sa aporteze vinatul si lucreaza la fel de bine atit in teren deschis cit in desisuri . Cind nu beneficiaza de placerile vietii sportive active , Epagneulul ramine un bun caine de companie si paza . " Nu putem sa incheim aceasta scurta prezentare a Epagneulului , fara a regereta prezenta sa firava in tabloul cinegetic al tarii noastre . Dintr-o discutie pe care am avut-o cu dl. N. Selaru - Presedinte executiv al AGVPS am inteles ca , incepind din acest an , la "Canisa Cernica" au fost importate un mascul si o femela din aceasta rasa , in vederea creeari si la noi in tara a unui cuib valoros de bretoni , care va putea alimenta cu exemplare de calitate pe cei ce doresc sa achizitioneze pui din aceasta rasa . Speram ca in scurt timp sa ne incintam privirea si sufletele vazind micutii prepelicari la lucru si pe meleaguri dimbovitene .
Setter Englez
Istoricul rasei
Fiind o rasa foarte veche nu exista date precise asupra originii Setterului Englez. Este cea mai raspandita dintre cele patru varietati de Setter (Englez, Gordon, Irlandez Rosu, Irlandez Rosu cu Alb) . Se presupune totusi ca descinde din vechii caini de vanatoare cu par lung si ca marele Epagneul Continental, rasa disparuta astazi a fost principalul sau stramos, desi chinologii autorizati au emis si alte ipoteze. Cert este ca in secolul al XIX-lea in importante crescatorii din Marea Britanie existau diverse tipuri de Setteri numiti Seafield, Featherstone, Lovat, Nawort etc. considerati a proveni din incrucisarea Epagneulilor Continentali cu Pointeri ºi Braci. Cel ce a contribuit substantial la ameliorarea rasei a fost crescatorul Edward Laverack , ale carui fericite initiative au condus la popularitatea Setterului Englez, acesta fiind numit uneori cu numele lui. Purcell Llewellyn a avut meritul de a continua opera lui Laverack. Contrar predecesorului sau, se straduieste sa atenueze efectele unei consangvinizari exagerate, incrucisand Laverack-ul cu Setterii Irlandezi si Gordon. Primele exemplare exportate in America si Europa au provenit din crescatoria sa. Setterul Englez ocupa locul intai in randul cainilor de aret britanici datorita folosirii lui pe toate terenurile si la orice fel de vanat dar pentru firea lui blanda si afectuoasa a devenit si caine de companie. Numele de Setter deriva din verbul englez "to set", a cadea in aret, care a stabilit functia sa: intr-adevar, inainte de a se imobilza in aret el se aseaza ori se culca atingind solul. In 1576 doctorul Caius descrie in lucrarea sa, "Tratatul raselor canine" , un caine cu aceasta insusire. Pasionat de vanatoare, Setterul Englez, are o cheta ampla si naturala. Prin alura sa se diferentiaza de celelalte varietati de Setter. Galopul sau este razant si suplu. In timpul vanatorii, capul este purtat in prelungirea liniei spatelui. Cind simte vanatul, tot corpul se aseaza foarte aproape de sol. Numai capul ramane sus, deasupra vegetatiei. Tensiunea corpului este extrema, ca la o felina. Inteligent si sensibil poate fi usor de dresat, dar ramane un vanator sportiv si prietenul tuturor din casa. Extrem de polivalent, Setterul Englez stie sa-si adapteze cheta la terenul care i se oferã si la dificultatile pe care le intalneste. De pilda are rezultate bune atat la ses cu ocazia concursurilor de munca (Field Trial de Printemps), cat si la cheta de vanatoare ori la marea cheta, concursuri de toamna la vanatul impuscat. Excelentele aptitudini în vanatoare practica fac din el cainele preferat al specialistilor, în cautarea potarnichilor ori a cocosilor de munte, a gastelor din mlastina, ori a becatelor din pãdure. Fata de verii sai, Irlandezul si Gordonul, culoarea robei sale, suficient de luminoasa, ii permit de a fi preferat de vanatori pentru vizibilitate, iar fata de Pointer, suporta mai bine frigul si umiditatea. Edward Laverack era destul de in varsta cind au inceput sa fie organizate show-urile de caini, dar totusi a reusit sa scoatã doi Campioni de Show (SH. CH.). Intre anii 1861-1892, unsprezece campioni au fost 100% din liniile Laverack. Atat Dubla Campiona - Countess cit si stralucita invingatoare de Field Trial - Nellie erau de asemenea din liniile Laverack. In urmatorii ani cea mai importanta canisa de show a fost crescãtoria Mallwyd a lui Tom Steadman, care de la sfarsitul secolului XIX pina la inceputul secolului XX a produs nu numai invingatori, dar si masculi si femele care au influentat rasa. La sfarsitul anilor 1920, Profesorul Turton-Price a infiintat importanta canisa Crombie, iar dupa moartea sa numele canisei si o parte a cainilor au fost preluati de catre managerul canisei George Crawford (SH. CH. Marilyn of Crombie care a castigat 15 CC). Alte crescatorii relevante in acea perioada au fost Rumney (H. Gunn), Pennine (A. Eggleston), Fermanar (Miss K. Lewis), Bayldone (Mrs. M. Rhodes), Longworth (Miss D. Eyston) si Ballymoy (Mrs. Christian). Suntop este probabil canisa care a avut cea mai mare influenta asupra rasei, inca din anii 60-70, liniile sale de sange se regasesc în majoritatea liniilor si au fost duse mai departe in mod special de anumite crescatorii. Cel mai valoros mascul folosit în crescatoria Suntop a fost Suntop Songbird, care a obtinut 9 ResCC si a fost tatal la multi invingatori, incluzând 6 SH. Champions. Temperament
Standardul rasei il descrie drept un caine cu temperament ca fiind "intensiv de prietenos si bine conturat", aceasta fiind una dintre cele mai importante trasaturi ale rasei. Culorile
Dotat cu par lung stralucitor, moale si matasos Setterul Englez poate fi alb-negru (blue bleton), alb-portocaliu (orange belton), alb-galben (lemon belton), sau alb, negru si portocaliu (tricolour). In ultimul caz semnele portocalii apar numai pe cap, gat, piept, membrele anterioare si posterioare. Sunt posibile de asemenea si pete de culoarea ficatului (liver belton), dar mult mai putin. Setterii Englezi alb-portocaliu nu produc pigmenti negrii si astfel nu pot sa expuna fenomenul tricolor. Puii tricolori pot fi produsi numai atunci cand cel putin un parinte nu este alb-portocaliu.
Setter Irlandez Datorita infatisarii sale extraordinare, Setterul Irlandez capteaza atentia tuturor celor ce il intalnesc. Acest caine rosu din insulele Emerald este cunoscut in intreaga lume pentru blana sa de un rosu aprins si datorita personalitatii sale vesele. Setterul Irlandez rosu a avut la baza un caine rosu cu alb, si abia la inceputul secolului al 19-lea un caine in intregime rosu a atras atentia crescatorilor de Setter Irlandez. Setterul Irlandez nu a fost popular doar in Irlanda, ci si in Anglia si Statele Unite (unde a fost introdus in anii 1860). Se crede ca Setterul Irlandez rosu a aparut inaintea Setterului Englez. Originile acestei rase se pierd in negura timpului, dar se crede ca la baza rasei a stat o combinatie dintre Spaniel (mai exact Water Spaniel), Pointer si Gordon Setter. Primele informatii cu privire la niste caini numiti setter dateaza din secolele al XV-lea si al XVIlea. Acele exemplare se foloseau la vanatoarea de soimi, desi nu se stie sigur ce rasa erau. Teoria cea mai raspandita ii apatine lui E. Schneider Leyer, care afirma ca acesti caini sunt o evolutie ulterioara a incrucisarilor dintre Spanielii rosii si cei albi ajunsi in Irlanda prin Franta, in 1803 cu Pointerii. Pentru a se obtine uniformitatea culorii s-au facut imperecheri cu Setterul Gordon, cunoscut atunci sub numele de Setter Black & Tan. Totusi, s-au ivit anumite probleme din cauza aparitiei unor exemplare complet negre, acestea fiind, in acele timpuri, respinse. La inceputul secolului al 19-lea acestor caini li se spunea "Spanieli Rosii" acest lucru a ajutat la tragerea concluziei ca stramosul sau este Spanielul. In acelasi timp au fost numiti si "Modder Rhu" (caini rosii) de catre galezi. Setterul irlandez rosu a fost recunoscut ca o rasa de sine statatoare in secuuial 18lea. Setterul Irlandez s-a dezvoltat in conditii favorabile in zonele rurale ale Irlandei secolelor al 18-lea si al 19-lea. Setterul Irlandez impreuna cu Seterul Englez stau la baza Pointerului Spaniol. Setterul in intregime rosu a aparut in Irlanda la inceputul secolului al 19-lea. Setterul rosu s-a separat de Setterul rosu cu alb si a gasit cativa adepti care au preferat cainii in intregime rosii. Unul dintre cei mai mari adepti ai culorii rosii uniforme a fost Maurice O'Connor, care, incepand cu 1770, si-a intemeiat o linie proprie. Dupa moartea lui O'Connor, in 1818, Robert La Touche a continuat sa se ocupe de munca lui O’Connor. Printre crescatorii cei mai reprezentativi se numara: George Gore, care, in 1830, a reusit sa obtina pui de Setteri rosii; Allan McDonald s-a ocupat cu selectia lor, in timpul primei jumatati a secolului al 19lea, avand exemplare din linia Ahscragh; Jackson si Eans de Gortmerron, si John G. Kin, considerat la ora actuala parintele rasei. Un alt adept al Setterilor in totalitate rosii a fost Earl of
Enniskillen, care a indragit atat de tare acesti caini incat a refuzat sa aiba alt gen de caini in crescatoria sa in afara de cei complet rosii. Popularitatea Setterului compet rosu a crescut rapid in momentul in care si-a facut aparitia in expozitiile de frumusete la mijlocul secolului al 19-lea. In anii '40 rasa a ajuns la 2000 de inregistrari realizate de la mai bine de 300 de crescatori. Anii 1890 au adus anumite schimbari rasei; acest extraordinar caine de vanatoare a fost luat de pe camp (de la vanatoare) si introdus in ringul expozitiilor de frumusete. Crescatorii care nu erau interesati sa lucreze cu acesti caini la vanatoare, au inceput sa creasca Setterul Irlandez pentru ring. Rezultatul a fost o crestere in inaltime a exemplarelor, o blana mai abundenta si mai lunga. Odata cu apropierea Primului Razboi Mondial, competitia din ring a atras noi crescatori ai rasei. Datorita accentului pus in deosebi pe frumusetea cainelui si nu pe utilitatea sa, putini Setteri Irlandezi mai erau intalniti pe camp, la vanatoare. Aceasta scadere a numarului exemplarelor folosite la vanatoare si crestere a celor de frumusete poate fi vazuta si in zilele noastre. Datorita faptului ca Setterii intalniti pe camp la vanatoare sunt putini, acestia sunt depasiti numeric de catre diferiti Pointeri. In 1882 a luat fiinta primul Club de Setter Irlandez Rosu care avea ca menire promovarea rasei. Acest club a realizat primul standard al rasei in 1886 si a organizat Field-Trials si expozitii de frumusete pentru a stabili acest standard. In 1998 acelasi club a definit un stil diferit pentru cainii folositi la vanatoare. Standardul impreuna cu acest stil descriu modul in care Setterul Irlandez rosu trebuie sa fie din punct de vedere fizic si din punctul de vedere al capacitatii sale de vanator. In acest moment exista doua tipuri diferite de Setter Irlandez. Cel folosit la vanatoare este mai mic si are oasele mai subtiri; cel folosit in ringurile expozitiilor de frumusete este mai mare, are osatura mai groasa, iar blana este abundenta. Inaltimea Setterului este motiv de controversa si astazi. Cei ce cresc Setteri pentru vanatoare sustin ca cresterea in inaltime (lucru intalnit la Setterul de show) reduce rapiditatea si eficienta cainelui la vanatoare. Pe de alta parte, crescatorii Setterului de show sustin ca Setterul este capabil sa isi indeplineasca indatoririle la vanatoare indiferent de statura sa. De-a lungul anilor Setterul irlandez rosu a ajuns sa fie un caine inteligent, muncitor, sanatos, excelent vanator, un caine plin de vigoare. Este un atlet distins, dand impresia unui caine pur sange, suplu, zvelt ss cursiv in miscari. Tinuta este mandra si nobila. Setterul Irlandez este unul dintre cei mai frumosi si eleganti caini englezesti de vanatoare.
Limierul bavarez Cunoscut si sub numele de "Bavarian Mountain Hound" sau "Bayrischer Gebirgsschweisshund" - aceasta rasa de limieri germani are o istorie recenta , nefiind recunoscuta , inca , de majoritatea federatiilor chinologice importante de pe mapamond , in special de acelea din afara Europei . Americanii , canadieni si australieni nu au trecut in nomenclatoarele lor aceasta rasa , in schimb FCI - a omologat-o in grupa 6 - caini de tip limier sau rase apropiate . Limierul bavarez este un caine cu un nas foarte bun , folosit la vinatoare pentru urmarirea vinatului pe urma de singe .Creat special pentru relieful variat si dificil al Bavariei , cainele se dovedeste agil si rezistent la munca in teren . Corpul cainelui este robust dar totusi longilin , culoarea parului variind intre rosu inchis , galben - ocru si galben palid . Par scurt moale , usor de intretinut . Urechile de lungime medie , cu virfurile rotunjite , purtate cazut . In tara lor de origine caiini din aceasta rasa sunt folositi cu rezultate foarte bune si la vinatoarea de iepuri sau pasari . Cainele dovedeste un mare curaj si o mare placere de a vina . Se folosesc la vinatoare de animale mici cu blana in haite de 3-4 caini , dar efectiv pentru a tine o urma de singe este suficient si un exemplar din aceasta rasa .
Bracco Italiano
Asa cum ii arata si numele Bracul italienilor este un caine de vinatoare de tip pontator dezvoltat si standardizat in regiunile din Nordul Italiei . Bracco Italiano este cea de-a doua rasa nationala de caine de vinatoare pontator de origine italiana , alaturi de Spinone. Cainele este cunoscut in doua varietati coloristice - alb - orange si baltat maro . Piemontul revendica originea primei variante iar Lombardia pe cea de-a doua . In Italia exista chiar o demarcare clara a cainilor acestia fiind numiti Pointer Piemontez respectiv Pointer Lombard . De fapt rasa este aceeasi orgoliile sunt mari . ! In aspectul sau general cainele nu este foarte diferit de bracul german . Totusi nu putem sa nu remarcam dimensiunile taliei si ale capului mai mari , un usor aspect molossoid al botului , si paleta coloristica mai restrinsa in standard . Rasa este cunoscuta inca din Evul Mediu dar raspindirea si recunoasterea a venit in perioada Renasterii . Nu putine sunt vocile care acorda bracului italian o origine si mai veche - evocindu-i aici drept martori pe Pliniu , Xenophon si Cellini . Exista fresce , mozaicuri si tapiserii care infatiseaza astfel de caini , datate din sec 11-12 . Atestari despre stramosii actualei rase de Bracco Italiano avem inca din sec 4-5 ien .Cea mai probabila teorie cu privire la originea sa este aceea a unei imperecheri intre vechi Molossi , folositi in lupte de catre romani , si ogarii africani adusi in Italia ca prada de razboi dupa cucerirea Egiptului . Teoria este sustinuta si de aspectul usor molossoid al acestui caine , precum si de masivitatea lui relativa , raportata la alte rase de caini de vinatoare . Mai mult chinologii italieni dau ca sigur faptul ca din stramosii bracului italian au provenit si celelate rase de acest fel de pe continentul european . Chiar daca gasim prezentari ale bracului italian inca din secolul 11 cea mai importanta atestare documentara ne vine de la un scriitor italian pe numele lui Brunetto Latini ( sec 14 ) - care descrie cainele ca fiind "cu nas excelent si urechi lungi" Gasim aici similitudini cu cealalta rasa nationala a italienilor si anume Spinone . Cresterea acestor caini a afost apanajul nobilimii - mare parte datorita faptului ca la acele vremuri de intunecat Ev Mediu - vinatoarea era considerata apanajul acestei clasei sociale . Un rol important in cresterea acestor caini a avut Casele de Medici si de Gonzaga , care obisnuiau sa trimita pui din canisele lor , drept daruri alese , la marile curti nobiliare si regale ale Europei . Secole de-a rindul vinatorii italieni au dezvoltat Bracco pentru a rezolva o problema clasica de acum - stirnirea pasarilor si vinatului mic in retelele de plase . Odata cu inventarea armelor de foc rolul cainelui a fost schimbat acesta a fost transformat intr-un caine versatil de tip HPR ( hunt - point - retrieve ) - cauta , areteaza si aporteaza . Secolul al 19 -lea aduce o mare cadere a rasei atit ca numar de exemplare cit si ca valoare a acestora .Cel care salveaza rasa este un anume Fedinando Ferrabouc - un nobil francez exilat la curtea regala de Savoya . Dl. Ferrabouc era proprietarul unui mascul de bracco - pe numele lui Max . De la acest caine incepe istoria moderna a bracului italian . In anul 1883 se infiinteaza Clubul de rasa italian , al carui prim presedinte a fost chiar Ferrabouc . Inainte de a infiinta acest club nobilul francez infiintase o renumita canisa de braci italieni - "Della Caccia" canisa care a vut un rol esential in dezvoltarea , selectionarea si standardizarea acestei rase . Primul standard oficial al rasei apare in anul 1949. Dupa al 2 -lea razboi mondial "parintele rasei" devine Dl. Paolo Ciceri - care prin canisa sa "Dei Ronchi" imbunatateste rasa dupa perioada de recesiune datorata razboiului. In momentul de fata rasa cunoaste o mare popularitate in Italia - fiind perceputa ca o rasa de caini utilitari foarte buni la vinatoare dar si la intrecerile sportive din cadrul concursurilor canine de gen . Putem afirma fara
frica faptul ca astazi in Italia , Bracco este mai iubit si mai cerut de catre public decit mult mai consacratul Spinone . Caracterul cainelui este docil , foarte rezistent la munca , inteligent si perseverent . Puternic si cu un fizic armonios dezvoltat , dind o impresie de vigoare , foarte distins in munca pe care o face in teren si cu un usor aer aristocratic , Bracco Italiano este un caine frumos si un excelent caine de vinatoare . Nascut pentru a vina este totodata si un excelent companion pentru familie si copii . Usor de dresat , acest caine poseda o inteligenta nativa , care il face sa priceapa relativ usor ceea ce dorim de la el . Nu este indicat sa folosim zgarzi de forta sau metode coercitive de dresaj pentru ca efectiv nu este nevoie . De fapt cainele stie , genetic , ce are de facut , stapinul trebuie numai sa-i adapteze instinctele la cerintele sale particulare . O alta caracteristica a acestui caine este marea sa gelozie - manifestata in relatia sa cu stapinul . Chiar si la vinatoare cainele va refuza sa lucreze corect daca se interfereaza alti vinatori sau alti caini in munca pe care el o face . La vinatoare - Bracco Italiano - in afara calitatilor si utilitatilor lui de pontator si aportor excelent , gasim in acest caine , subtilitati nebanuite caracteristice unor bloodhound sau basseti . De fapt si infatisarea sa ne poate da semnale despre o anumita interferenta intre aceste rase de caini , undeva in negura istoriei . In plus Bracco da dovada de un miros foarte bun , chiar exceptional . Deseori este folosit de vinatori pe urma de singe si rareori deziluzioneaza . Dar sa nu divagam prea mult pe acest subiect pentru ca nu exista nici o dovada clara despre aceasta "cumetrie" si nu vrem sa stirnim controverse .
Wirehaired Pointing Griffon Cu toate ca atestari documentare despre existenta acestei rase avem inca din anul 1545 - dezvoltarea moderna a acestui caine incepe in Olanda - in jurul anului 1872 - prin contributia unui tinar iubitor de vinatoare si caini - pe numele lui Eduard Karel Korthals (1851-1896). Tinarul Korthals este cunoscut drept fondatorul acestei rase , si nu de putine ori , in multe tari acest caine este cunoscut sub numele de Korthals Griffon . Fiul unui bancher si crescator de vite din Haarlem , tinarul Korthals si-a propus sa "inventeze" un caine de vinatoare care sa reprezinte un sumum al celor mai bune calitati ale celorlalte rase cunoscute la acea vreme . Cainele a fost imaginat avind o constitutie fizica robusta , cu un par aspru si des ( care sa-l apere de frig si de apa rece ) , cu un miros foarte dezvoltat si cu calitati maxime de aportor . El trebuia sa lucreze intr-un teren mlastinos , plin de apa - caracteristic Olandei acelor vremuri - cind sistemul de diguri de astazi era inca un vis frumos . Selectia a inceput de la o femela tip Griffon - pe numele ei "Mouche". Acest exemplar avea un miros excelent si o reputatie locala de mare vinator . Alti 5 caini masculi aveau sa completeze aceasta linie de singe cunoscuta sub numele de "Patriarhii lui Korthals" . Puii rezultati din aceste imperecheri au constituit baza de plecare in dezvoltarea si standardizarea actualei rase de Wirehaired Pointing Griffon . Se crede ca cel putin unul dintre masculii de plecare era de tip pointer englez . Ducele francez de Penthievre a fost raspunzator cu raspindirea si popularizarea acestei rase nou create , prin mai toate marile capitale ale tarile vest - europene . Acest duce francez nu pierdea nici o oportunitate de a povesti celor interesati despre calitatile extraordinare ale acestui caine - mai exact erau mentionate mirosul sau excelent , calitatile sale perfecte de aportor din apa si inteligenta sa deosebita . In anul 1877 Korthals are posibilitatea de a utiliza facilitatile oferite de canisa Printului Albrecht Solms-Braunfelds - situata pe Rin , in Germania . Pina la sfirsitul zilelor , olandezul lucreaza si desavirseste opera inceputa , cainii proveniti din canisa sa confirmind in majoritatea tarilor cu mare traditie chinologica - Franta , Anglia , Italia , Spania , etc Din pacate "parintele" Kortahls Griffonului moare tinar - la numai 44 ani - in urma unui cancer Caracteristicile principale ale acestui caine in care exceleaza si este superior unui setter sau unui pointer - este rapida sa adaptabilitate la orice specie de vinat , in orice conditii de teren si clima . Mirosul excelent , extraordinara vitalitate si anduranta si un pronuntat instinct de vinatoare care il face usor de dresat pentru aceasta activitate . Cainele pare ca stie deja ce are de facut in teren iar la dresaj se lasa scolit numai din respect si dragoste fata de proprietar . Ca retriever nu are egal intre cainii versatili de vinatoare . Cu toate ca in teren da dovada de o mare energie si agitatie , acasa cainele este un mare iubaret , blind cu familia si mai ales cu copiii .Acest caracter placut il face si un excelent caine de companie . Publicatiile de specialitate americane il considera "the ultimate versatile hunting dog" adica - in traducere - cel mai perfect caine de vinatoare de tip versatil Ma rog ! - este parerea lor , dar este deasemenea cert ca Pointing Griffonul este un caine adevarat care poate concura fara emotii in fata unor pointeri sau braci germani
Barbet
Povestea acestei rase de caini este lunga si impresionanta . Rasa de caini care lucreaza bine la apa ( water dog ) - clasificati in nomenclatorul FCI - in cadrul grupei 8 - linga labrador si alti retriveri . Originea cainelui este franceza . Referinte cu privire la aceasta rasa intilnim la tot pasul , de-a lungul istoriei Frantei , intotdeauna Barbetul fiind mentionat cu respect si admiratie . Inca , dupa atitea secole in care si-a servit stapinul sub foarte multe forme , Barbetul are nevoie de ajutorul nostru . Victima capriciilor istoriei , rasa a fost foarte aproape de disparitie . Prin eforturile depuse de citiva entuziasti , aceasta rasa atit de veche , se pare ca a renascut si se pregateste pentru provocarile noului mileniu . Pentru a intelege si a aprecia aceasta rasa , este util sa prezentam citeva date din istoria ei . Barbetul a fost la origine un caine de apa , care lucra cu placere la vinatoarea pe marginea baltilor si riurilor Exista citeva relatari care urmaresc originea si radacinile acestei rase spre anul 732 - batalia de la Pointer ; cert este ca prima atestare clara a unui astfel de caine o avem din anul 1387 - cind il gasim descris intr-o scrisoare a unui gascon adresata unui prieten de-al sau de la Paris . Rasa cunoaste o popularitate si o apreciere deosebita in perioada regelui Henry IV - sec. 16 Cerintele istorice ale acelor vremuri impuneau o anumita filozofie cinegetico-canina - si anume cea a cainilor de vinatoare hiperspecializati . Inclinatia naturala a barbetului catre lucrul la apa , precum si abilitatile sale latente de a ponta vinatul , l-au impus ca un caine excelent pentru vinatoarea pe marginea apelor . Abunda in aceea perioada relatarile despre inteligenta si curajul acestui lucru , precum si despre extraordinara sa rezistenta la frig si apa rece In anul 1587 , amanta regelui Henry IV , Corisande , a fost pictata de catre Bellieure Chancellor - intr-un tablou alaturi de un bufon , o maimuta si un Barbet ! Iata asadar ca avem o dovada incontestabila a originii foarte vechi a acestor caini - cu atit mai mult cu cit aspectul lor nu s-a modificat aproape deloc , de atunci si pina in vremurile moderne . Citeva secole mai tirziu - Doamna Adelaide - matusa regelui Louis XVI - mantiona intr-o scrisoare despre Barbetul ei , urmatoarele : " Am ca prieten un Barbet de talie mare si culoare alba , pe numele lui Vizir , extrem de inteligent , care ma acompaniaza in plimbarile mele "
Iata asadar ca avem dovezi irefutabile despre originea veche si nobila a acestui caine , crescut si selectionat la marile canise nobiliare franceze . Dupa Revolutia franceza - cind cainii de vinatoare versatili se impun din ce in ce mai mult in toata Europa Barbetul traieste un declin , declin accentuat si de originea sa nobila - pe care noii cetateni nu o apreciau foarte mult . Intilnim in aceasta perioada Barbetul ca un caine de stina , de paza si aparare , precum si pe corabiile pescarilor francezi . Se pare ca dupa aceasta perioada istoria sa de vinator s-a cam incheiat , iar din cauza schimbarilor istorice era sa asistam si la disparitia sa efectiva ca rasa canina ! Barbetul ramine pentru cunoscatori un excelent caine de vinatoare - aportor din apa , cu certe calitati de a cauta si ponta vinatul mic , un ajutor nepretuit pentru orice vinator modern
Labrador
Originea exacta a acestei rase nu este cunoscuta – dar cainele este atestat documentar inca de la inceputul sec 19 – fiind folosit de catre pescarii din Newfoundland pentru a recupera plasele de pescuit din oceanul inghetat . Labrador Retrieverul este un caine foarte inteligent , foarte afectuos cu oamenii , cu un temperament blind , si de o mare dorinta de a fi pe plac stapinului sau . Este folosit la vinatoare pentru aportul din apa si de sol , dar are si utilizari speciale precum cele de caine de vama ( pentru controlul bagajelor – arme , munitii , droguri ) dar si pentru insotirea persoanelor cu handicap si in diferite terapii psihice si psihologice de reeducare ale anumitor persoane cu probleme de acest gen . Labradorul este un caine bine si solid construit , activ , de o frumusete aparte .Blana sa este foarte densa si totusi usor de intretinut , impermeabila , de culoare neagra , ciocolatie sau galbena . Foarte bine adaptat lucrului in apa – cainele este un foarte bun inotator . Pentru toti chinologii este clar ca originea rasei este legata de regiunea Newfoundland – din Canada . Numele rasei este asociat cu peninsula Labrador – situata in imediata apropiere a zonei geografice de origine , precum si de asocierea cu denumirea curentului oceanic cu acelasi nume care scalda coastele NV Canadei . Exista un pic de mister cu privire la stramosii acestui caine , mister datorat in mare parte de exceptionalele calitati pe care aceasta rasa le dovedeste in prezent . Intrebarea care se pune este cum poate un caine sa se adaptaze perfect la atit de multe sarcini in conditii din cele mai grele si totusi sa dea dovada de o mare personalitate si intelegere in relatia cu oamenii . Trebuie sa apreciem drumul parcurs de acesta rasa – il gasim in sec 15 ca un caine al durilor pescari din NV Canadei , folosit la munca grea in cele mai vitrege conditii – pentru ca in sec 19 el sa devina un caine exclusivist - apanaj al aristocratiei engleze Stramosii rasei - am precizat deja ca originea acestei rase este legata de cainii pescarilor din Newfoundland – Canada . Este bine sa precizam ca in momentul in care primele companii de pescari isi stabileau sediile in aceasta zona , aceast tip de caine nu era cunoscut , sau cel putin acei exploratori nu il observasera la populatiile din zona . Totodata , trebuie sa spunem ca la sosirea pescarilor in zona , practic aceea regiune a Canadei era nelocuita , singurele asezari omenesti fiind acelea ale unor vechi triburi indiene , care nu traiau din pescuit . Se pare ca , odata cu pescarii englezi , au sosit in zona si citeva exemplare de Old English Water Spaniel . Fara atestari documentare certe este greu sa ne imaginam cum s-au selectionat acesti caini , si din ce incrucisari canine provin ; exista speculatii cu privire la amestecul cainelui de Saint Hubert – black & tan , exista varianta vechiului caine portughez de apa , exista opinii cu privire la amestecul pointerului englez samd . Greu de acreditat aceste variante fara a avea o singura mentiune credibila cu privire la acestea . Cu certitudine au existat mai multe tipuri de caini care au interferat dezvoltarea Labradorului , tinind seama si de multitudinea de comercianti , de diferite natii , care s-au perindat prin zona . In schimb trebuie sa spunem ca la populatiile locale s-au gasit caini de tip copoi pe care acestia ii foloseau la vinatoarea de elani , ursi , cerbi , etc De aici nu putem decit sa speculam despre ce s-a intimplat . Ca si astazi , existau vase de pescuit care stateau in zona timp indelungat ( 2-3 ani de zile ) iar alte corabii asigurau transportul pestelui prins , intre zona de pescuit si insula britanica . Dupa o vreme au inceput sa soseasca in Anglia un tip nou de caini , care au fost denumiti „fisherman’s dogs” ( cainii pescarilor ) . Acesti caini se dovedeau buni inotatori si foarte rezistenti la lucrul in apa rece . Selectionarea acestor caini de catre pescarii englezi s-a facut pe baza unor criterii strict practice . De regula o echipa de pescuit era alcatuita din 4 insi , 2 care intindeau si stringeau plasele dintr-o barca , iar alti 2 care stateau pe puntea corabiei si prelucrau pestele prins . Acei pescari care minuiau plasele din barca – isi luau drept ajutoare 1-2 caini , care aveau drept principala sarcina recuperarea plaselor din apa inghetata . Pentru aceasta , cainii trebuiau sa fie buni inotatori si foarte rezistenti la munca in apa rece . Deasemenea blana cainilor trebuia sa fie impermeabila , atit pentru a ajuta cainele sa reziste la temperaturile scazute , cit si pentru a nu umple barca de apa , atunci cind caini erau recuperati din ocean . Cum s-au format acest caini , si din ce incrucisari canine provin , este greu sa ne dam seama . Cert este faptul ca ei au devenit cu timpul un ajutor nepretuit in munca pescarilor si au inceput sa fie denumiti caini de Newfoundland ( sau caine de St. John ) . Existau 2 varietati de astfel de caini – una de talie mai mica – folosit pentru barcile de pescari , iar alta de talie mai mare – folosita pentru lucrul pe puntea corabiilor . Cainii de talie mai mica – au fost denumiti „Lesser Newfoundland” si mai tirziu Labrador . Cei de talie mai mare au devenit stramosii rasei de Terra Nova . In ciuda negurei legate de selectionarea si dezvoltarea acestui caine , va putem prezenta citeva date certe , atestate istoric : - anii 1800 – primul Newfoundaland ajunge in Anglia – adus din regiunea Poole ( Canada ) - 1814 – prima referire la Labrador – in lucrarea „Instructions to Young Sportsmen…" scrisa de Colonel Peter Hawker , care studiaza acesti caini in Newfoundland - 1823 - Celebrul pictor Edward Landseer picteaza un caine de culoare neagra cu pete albe si intituleaza tabloul "Cora. A Labrador Bitch."
- 1835 – al 5 – lea Duce de Buccleuch fondeaza o canisa de Newfounland Dogs in Scotia - 1839 – acelasi Duce scriei scrisoare unui cunoscut in care face referire la 2 caini din canisa sa , si anume "Labrador" Moss si "Labrador" Drake - 1870 – numele de Labrador Retriever devine din ce in ce mai popular in Anglia - 1882 - Earl de Malmesbury daruieste 6 din Labradorii lui celui de-al 6 –lea Duce de Buccleuch pentru ca acesta sa imbunatateasca rasa - 1885 – se emite „Newfoundland Sheep Protection Act” prin care se legifera importul de caini din regiunea Newfoundland in Anglia – in concordanta cu lega carantinei . - 1892 – doi pui de culoare ciocolatie se nasc in canisa lui Buccleuch - 1899 – este inregistrat primul caine Labrador de culoare galbena – apartinind maiorului C.J. Radclyffe - 1903 - Labradorul este recunoscut de catre United Kennel Club Lamurind un pic originea acestei rase , trebuie sa acordam o atentie speciala modului cum a fost primit si selectionat acest caine , dupa sosirea sa in Anglia . Dezvoltarea rasei in Anglia - Asa cum am mai mentionat in jurul anilor 1800 apar in Anglia primele exemplare canine aduse din regiunea Newfoundland . Importul inceteaza in anul 1885 – cind Legea carantinei emisa de guvernul britanic – interzice introducerea in continuare a acestor caini ( pe linga alte rase ) pe teritoriul Angliei . In aceasta perioada de aproape un secol cainele este adoptat de catre britanici si se infiinteza si primele canise specializate in cresterea lor . Dintre acestea trebuie sa mentionam pe acelea ale Ducelui de Buccleuch si ale lui Earl de Malmesbury – fiecare dintre acestea importind caini pentru selectionarea unor linii de singe proprii . Earl de Malmesbury ( 1786 – 1841 ) si fiul acestuia Earl III ( 1807 – 1889 ) au importat exemplare din aceasta rasa si au incrucisat acesti caini numai in interiorul canisei lor – pina spre anul 1900 . Earl III mentiona intr-o scrisoare din 1887 urmatoarele : " Noi intotdeauna ne numim cainii Labrador si mentinem rasa pura asa cum o importam de la pescarii din Poole ( Newfoundland ) . Cainii adevarati din aceasta rasa se recunosc usor datorita parului lor dens , pe care apa se scurge ca uleiul , par asemanator cu cel al vidrei „
Cam aproape in aceeasi perioada , cel de-al 5 –lea Duce de Buccleuch ( 1806 – 1884 ) , fratele sau Lordul John Scott ( 1809 – 1860 ) si cel de-al 10 - lea duce de Earl of Home ( 1769 – 1841 ) incearca sa sincronizeze programele fiecaruia de selectionare si dezvoltare a rasei – sub o forma unica . Toti acesti crescatori aveau canisele foarte apropiate geografic – maxim 50 km distanta una de alta . Acest program comun de selectionare a dus la elaborarea Labradorului din linia de singe Buccleuch . Doi caini din aceasta canisa – pe numele lor Ned si Avon – sunt considerati astazi stramosii tuturor Labradorilor moderni . Faptul ca desi selectionati aproape 50 ani in canise diferite , chiar apropiate geografic dar cu strategii proprii , aspectul si comportamentul cainilor rezultati era similar , ne poate face sa credem ca acei caini de Newfoundland importati erau deja structurati genetic si aveau o identitate proprie . Mai mult exista in lumea chinologilor parerea unanima ca labradorul , impreuna cu Golden Retrieverul , Flat Coat Retrieverul si Terra Nova sunt urmasii acelui caine de Newfoundland . La inceputul secolului 20 , labrador retrieverii incep sa apara in expozitiile canine organizate sub egida United Kenel . La acel moment nu se poate vorbi despre o diferentiere clara a diferitelor tipuri de retriveri , toti cainii de acest tip fiind arbitrati laolalta , indiferent de caracteristicile lor anatomice – erau prezenti atit caini cu par sirmos , cirliontat , labradori , retriveri de Norfolk , etc . Rasa distincta de Labrador a fost recunoscuta in anul 1903 . In SUA cainle este recunoscut de catre AKC in anul 1920 – un rol important in importul acestor caini pe continentul american avindu-l soldatii acestei tari care au luptat in primul razboi mondial in Europa. De-a lungul secolului 20 rasa a fost adoptata imediat de catre vinatorii din Anglia si SUA , apoi mai tirziu a capatat recunoastere si in Europa continentala . Cainele s-a impus ca un caine polivalent , cu functiuni multiple la vinatoare , dar cu rezultate excelente in vinatoarea la balta . Labradorul avea o mare capacitate de a recupera
