bazele_stiintei_politice_6205

ANUL UNIVERSITAR 2001-2002

SNSPA FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ ANUL II – ÎNVĂŢĂMÂNT DESCHIS LA DISTANŢĂ

BAZELE ŞTIINŢEI POLITICE (suport de curs) I. POLITICUL ŞI POLITICA • Realitatea desemnată de termenii precum „politicul“ şi/sau „politica“ este cosubstanţială şi constitutivă vieţii sociale, din cele mai vechi timpuri şi până azi. O realitate cotidiană, familiară, dar care prin multe aspecte ale sale scapă înţelegerii obişnuite, rămânând un domeniu de activitate aparte, specializat, inaccesibil şi care se refuză omului de rând. • Simţul comun înregistrează de o manieră spontană, imediată o serie de faţete şi manifestări ale vieţii sociale, publice (alegerile, lupta partidelor, instituţiile statului) ce evidenţiază un caracter expres politic. Dar determinarea cu exactitate a ceea ce este realmente „politic“ şi/sau „politică“ în societate nu este întotdeauna uşoară. A. O noţiune complexă şi mai multe echivocuri • Ambiguităţile termenului de „politic“ alimentează prin multitudinea de sensuri asociate acestuia, diferite perspective asupra unei realităţi policrome şi proteice, universale şi particularizate, având o sferă extensibilă şi limite greu de precizat şi care nu reprezintă decât o ipostază a socialului. • „Politic“ (substantiv masculin) este paradoxal un termen perfect neutru; el se susţine prin valoarea sa intrinsecă, nefiind nici de stânga, nici de dreapta, insensibil la fluctuaţiile istoriei, aşa cum remarca Georges Burdeau în al său Tratat de ştiinţă politică. Politicul trimite la ideea unei ordini indispensabile (văzută ca osatură a societăţii, ca structură socială) ce permite oamenilor să trăiască împreună. Politicul se defineşte, deci, ca acel spaţiu social în care indivizii acceptă să supună conflictele lor de interese unei instanţe în măsură să ofere reglementarea acestora; o putere ce deţine monopolul coerciţiei legitime (Max Weber). 1

• „Politica (substantiv feminin) defineşte o activitate ce constă în raportarea la putere şi exercitarea prerogativelor pe care aceasta le presupune. Ea este o funcţie socială deoarece realizarea sa este inseparabilă de o colectivitate socială, căreia îi delimitează câmpul de acţiune şi orientarea spre anumite scopuri. Are o valoare instrumentală întrucât nu-şi află justificarea decât în scopul pe care îl slujeşte (ex., într-o întreprindere politica este o tehnică în slujba scopului economic). La nivelul societăţii globale politica nu împrumută un scop situat în afara ei, ci este propria sa finalitate, propria raţiune de a fi. Politicul se eliberează – prin politică – de subordonarea în care era ţinut de condiţia sa instrumentală faţă de societate. Din mijloc devine scop. • În limba engleză există o altă distincţie: între policy şi politics. Pe baza acesteia se poate diferenţia politica de diferitele activităţi ce ţin de gestionarea anumitor sectoare (politica economică, politica socială etc.); politica unui om sau a unei instituţii caracterizându-se printr-o voinţă ce animă o strategie determinată (politica preşedintelui, a guvernului). B. Definiţii mai mult sau mai puţin precise a) Politica – raportată la stat. Această definiţie are drept fundament invocarea etimologiei termenului grecesc polis (cetate). Politica este arta de a guverna în vederea binelui public, aşa cum s-a prefigurat în cetatea antică. Definiţia aceasta este însă restrictivă, limitând politica doar la una dintre modalităţile posibile de organizare a societăţii. Există societăţi fără stat dar nu există societăţi care să nu fie traversate de fenomene de dominaţie şi influenţă legate de repartiţia inegală a resurselor patrimoniale, economice, politice, simbolice. Nici o societate nu poate fi concepută în afara politicului (ca structură) şi a politicii (ca activitate), în afara dimensiunii normative şi organizaţionale a fenomenelor politice. Adeseori, universul politic al societăţii depăşeşte perimetrul instituţional al statului. b) Politica – raportată la putere. Identificarea politicii cu relaţia de putere reprezintă o tentaţie dintotdeauna a ştiinţei politice justificând identificarea acesteia din urmă cu sociologia politică (Maurice Duverger). În orice societate, în orice grup uman oricât de mic ar fi el există indivizi care comandă (guvernanţi) şi indivizi care se lasă comandaţi, se supun ordinelor (guvernaţi). Unii iau hotărâri şi alţii le execută. Această diferenţiere constituie un dat fundamental, un fenomen politic depistabil în toate societăţile. O astfel de viziune este extensivă: tinde să dilueze politica în ansamblul realităţii sociale. Puterea de stat nu este diferită prin natură de formele puterii, proprii celorlalte tipuri de colectivităţi sociale. Se deosebeşte de ele doar prin gradul de perfecţionare a organizării şi stricteţea

2

obedienţei celor guvernaţi. Puterea nu este caracteristică doar relaţiei politice. Se poate vorbi de putere şi în alte situaţii (în familie, în şcoală, în Biserică). c) Politica – identificată cu dominaţia. Pentru sociologul german Max Weber singularitatea politicului este dată de capacitatea dobândită de o grupare umană de a monopoliza resursele constrângerii fizice în interiorul unui teritoriu dat. O asemenea revendicare se prevalează de credinţele colective suficient de profund internalizate pentru a-şi valida „legitimitatea“. Politicul apare ca o „putere deasupra puterilor“. Se conferă astfel valoare procedeelor de legitimare a dominaţiei politice în detrimentul principiilor generatoare ale societăţilor politice. C. Faptul politic şi politizarea societăţilor • Dacă în plan teoretic se poate încerca o disociere conceptuală între „politic“ şi „politică“, în practică, în realitatea cotidiană deosebirea se estompează. Politicul apare numai prin politica ce îl realizează, în vreme ce politica se justifică prin politicul căruia caută să-i aservească societatea. Politicul ca structură a societăţii se manifestă în politică prin modul în care oamenii interacţionează, cooperează, intră în conflict în spaţiul puterii. • Nu există fapt politic în sine. Nu există fenomen politic prin natură sau esenţă, diferite de realităţile sociale. Ştiinţa politică analizează acele fapte sociale ce dobândesc în anumite contexte un caracter şi o calitate atribuite ca atare. Politica nu are raţiune de a fi decât prin construirea politicului. Funcţia politică la nivel social presupune funcţionalizarea politicului, a structurii unei societăţi, edificarea, ajustarea, echilibrarea ei, asigurarea unor coeziuni şi detensionarea acelor relaţii ce pot duce la fracturi sociale şi compromiterea unităţii râvnite. (Raymond Aron) • Pe măsură ce politica îşi extinde sfera valorilor tributare acţiunii sale, finalitatea funcţiei politice înglobează sectoare de activitate tot mai diverse şi mai numeroase. • Politizarea este tocmai procesul prin care faptelor sociale li se conferă atribute şi dimensiuni politice. Acest lucru se produce prin încorporarea lor în structura politică, prin conştientizarea şi valorificarea unor raporturi, scopuri, obiective sociale ca repere ale acţiunii politice (a partidelor, guvernelor, statelor). • Faptele politice sunt contingente, au determinări spaţio-temporale. Fiecare arie culturală, fiecare naţiune produce propriile sale elemente de identificare a faptului politic (o afacere de moravuri poate deveni un scandal politic, ex. Bill Clinton – Monica Lewinski). Fenomene care altădată rămâneau circumscrise sferei private devin politice prin intervenţia publică a puterii (sănătatea, familia).

3

• Un fapt politic – calificat ca atare – poate proveni şi din redimensionarea unui raport de forţe. O instanţă politică îşi impune în chip autoritar voinţa de a face să fie recunoscut un fapt social ca fapt politic, ridicându-l la rang de problemă, interesând societatea în ansamblul ei (ex. SIDA, lupta împotriva terorismului). Şi cetăţenii pot politiza un fapt social prin militantism politic, impunând voinţa populară conducătorilor (ex. drepturi civile, condiţia femeii). • Calificativul de fapt politic poate fi atribuit şi unei probleme pe care societatea nu ajunge să o rezolve, în condiţiile unei carenţe a funcţiei sale reglatoare. Politicul apare astfel sub forma unei specializări în medierea şi arbitrarea conflictelor într-o societate. • La intersecţia intervenţiei Puterii şi reacţiei civice, odată conştientizat în termeni de acţiune politică, un fapt social devine ceea ce se cheamă fapt politic, o necesitate socială căreia i se conferă o semnificaţie politică.

4

II. NATURA ŞI EVOLUŢIA ŞTIINŢEI POLITICE • Există o reală dificultate în stabilirea statutului ştiinţei politice şi a genealogiei sale. Şi aceasta din mai multe motive: a) istoria ştiinţei politice şi a celor ce au practicat studiul politicii se împleteşte până la indistincţie, iremediabil şi extrem de profitabil din punct de vedere intelectual cu evoluţia gândirii politice în genere, cu filosofia politică, cu istoria doctrinelor politice, cu teoria statului şi dreptului, cu sociologia şi psihologia politică etc.; b) evoluţia ştiinţei politice are loc odată cu definirea şi redefinirea obiectului său de studiu, cu adjudecarea de noi metode şi tehnici, în vederea atingerii unor standarde incontestabile de ştiintificitate; c) ştiinţa politică are rădăcini istorice adânci dar şi origini de dată exactă, are o ambiţie descriptivă dar şi una normativă, prescriptivă. A. Genealogia ştiinţei politice • Gânditorii lumii anitce – Platon şi Aristotel îndeosebi – au pus dintru început politica în centrul reflecţiilor lor, deschizând o prestigioasă şi acaparantă tradiţie. Lui Aristotel i se datorează sintagma „zoon politikon“ (omul ca „animal politic“). Pentru aceştia politica era arta de a guverna cetatea, în spiritul legilor şi interesului general – văzut ca bine public. Politica s-a situat astfel inevitabil într-o relaţie privilegiată cu morala. • În epoca Renaşterii, Machiavelli autorul celebrei lucrări Principele (1513) a elaborat primul tratat de politică în care sunt expuse cele mai adecvate modalităţi de cucerire şi exercitare a puterii, subsumate scopului constituirii unui stat. Hobbes în al său Leviathan surprinde omnipotenţa statului care asemenea monstrului biblic ajunge să-şi impună forţa colosală asupra tuturor supuşilor săi. • Montesquieu şi iluminiştii francezi au evidenţiat necesitatea supremaţiei legii şi respectul ordinii naturale ca fundamente ale orânduirii politice – idei preţioase ce vor sta la baza concepţiei moderne despre politică şi democraţie. • Ştiinţa politică este însă printre ultimele ştiinţe sociale apărute în secolul al XIX. Fondatorii ei sunt: Auguste Comte, Alexis de Tocqueville, Emile Boutmy; primul – întemeietorul ştiinţei pozitive, cel de-al doilea – autorul lucrării Democraţia în America iar ultimul, ctitor al şcolii franceze de ştiinţe politice (1872). Apariţia ştiinţei politice se datorează unor condiţii favorizante: crearea unei administraţii moderne a cărei raţionalizare în plan 5

•

•

•

•

•

•

acţional reclama cunoştinţe noi; o specializare şi o profesionalizare accentuată; laicizarea şi democratizarea politicii; apariţia de instituţii publice şi facultăţi de profil în învăţământ; emanciparea politică şi culturală a unor categorii de populaţie în spiritul valorilor civice ale revoluţiilor burgheze. Încă din cele mai vechi timpuri obiectul de studiu propriu-zis al ştiinţei politice l-a contribuit puterea. Cucerirea şi utilizarea puterii, concentrarea, distribuţia ei, originea şi legitimitatea exercitării sale, însăşi definirea ei au rămasa mereu în atenţia analizei politice de la Aristotel la Machiavelli, de la Max Weber la politologii contemporani. Totuşi, ca obiect fundamental al ştiinţei politice, mai ales în ultimele două secole, statul s-a substituit fenomenului puterii. Dacă în primele reflecţii ale clasicilor gândirii politice, de la Machiavelli la Hobbes problema crucială este aceea a creării unei ordini politice, cu ajutorul însă al controlului puterii, în cadrul unor frontiere delimitate, ulterior accentul cade pe necesitatea creării unui stat pluralist (Locke), democratic (Tocqueville şi federaliştii americani), puternic (Hegel) capabil să asigure o înţelegere între clasele sociale (H. Kelsen), gata să decidă în situaţii de urgenţă (C. Schmitt). Se conturează două tradiţii: a) cea anglo-saxonă – ce acordă atenţie proceselor sociale mai curând decât structurilor statului (common law); b) continental-europeană – privilegiind analiza structurilor statului, a instituţiilor (se detaşează dreptul constituţional). O altă linie de gândire ce pleacă de la Machiavelli, trece prin Tocqueville şi fertilizează cercetările contemporane din SUA şi Europa occidentală unifică studiul istoriei cu observarea fenomenului politic (vezi studiile consacrate democraţiei). Şcoala politică italiană – reprezentată de Pareto, Mosca, Michels – a focalizat interesul studiului pe fenomenul elitelor, pe ceea ce se cheamă „clasa politică“ şi tendinţele oligarhice în partidele de masă, oferind prin sinteza operată cu teoria behavioristă şi analiza comportamentului politic direcţii fecunde de cercetare, cu rezultate de incontestabilă valoare euristică. O tentativă de a fixa mai bine obiectul ştiinţei politice care nu ar fi nici puterea, nici statul aparţine lui David Easton. Acesta propune o analiză sistemică a politicii văzută ca „atribuire imperativă de valori pentru o societate“. Analiza sistemică are la bază un model de inputs-uri (cereri şi susţineri din partea societăţii) traduse în outputs-uri (răspunsuri şi decizii ce pot avea efect asupra noilor cereri). Analiza sistemului a furnizat studiilor politice un criteriu de ştiintificitate, căruia i s-a asociat analiza comportamentalistă care-şi asumă sarcina de a observa şi tipologiza comportamentele concrete ale actorilor politici (indivizi, grupuri, mişcări, organizaţii) apelând la tehnici specifice, simulări 6

şi cuantificări sofisticate. Mulţi dintre reprezentanţii curentului behaviorist ajung însă să acorde un interes exagerat tehnicilor în detrimentul teoriilor. Se afirmă astfel o tendinţă periculoasă către hiperfactualism, culegere supraabundentă de date irelevante, împrumuturi de paradigme ce riscă să anuleze autonomia abia câştigată a ştiinţei politice. B. Abordarea sociologică a politicului • Ştiinţa politică datorează sociologiei exigenţele epistemologice ce trebuie să ghideze analiza realităţii politice. Lecţia lui E. Durkheim potrivit căreia „faptele sociale în sine“ trebuie considerate ca „lucruri“, ca entităţi obiective a favorizat efortul de scientizare a cunoaşterii politice, recursul la metodă făcând posibilă disjungerea între realitatea fenomenelor politice şi reprezentările umane despre acestea. • Faptul politic nu este un element singular ci o rezultantă a unei serii de interacţiuni, de relaţii cu mediul înglobat, rezultând un joc complex de constrângeri şi intenţii, de feed-back-uri, de cauze şi efecte trecând unele într-altele. • Sociologia politică recurge la metode şi tehnici empirice consacrate (observarea, ancheta de teren, interviul, sondajul de opinie, analiza secundară a datelor) care oferă informaţii preţioase asupra opiniilor şi comportamentelor individuale şi colective. • Modalităţile de conceptualizare în ştiinţa politică sunt: a) tipologia – o metodă de clasificare ce integrează o multitudine de criterii considerate ca discriminante (ex. tipologia regimurilor, tipologia partidelor politice); b) tipul-ideal, – construit pe baza observării empirice a fenomenelor reale, accentuându-se acele trăsături care configurează o imagine, un concept cât mai aproape de starea pură, definitorie a acestora (idealtipul weberian); c) modelul – un ansamblu de propoziţii din care se poate deduce suma consecinţelor legate în mod direct de fenomenul studiat. Are o dimensiune dinamică spre deosebire de tipologii care sunt statice şi vizează relevarea proceselor constitutive ale fenomenelor sociale şi politice. C. Modelele explicative ale ştiinţei politice a) modelul empirist – pune accent pe fapte, pe realizările nemijlocite şi se bazează pe acumulări de date cuantificate (sondaje, anchete statistice); numit şi modelul behaviorist, presupune apelul la un pragmatism ştiinţific, obiectivist, caracterizat printr-o matematizare 7

excesivă (vezi studiile lui P. Lazarsfield, E. Katz, B. Berelson, H. D. Laswell, A. Campbell); riscă să ofere doar o imagine parţială a realităţii politice; b) modelul funcţionalist – postulează o unitate funcţională a societăţii aplicabilă politicului. Aceleaşi funcţii caracterizează toate sistemele politice, cu unele variaţii neimportante. Reproşurile aduse acestui model vizează un anume finalism care vede în orice fapt social un răspuns la o nevoie funcţională; c) modelul individualist sau abordarea „individualismului metodologic“ (R. Boudon) se bazează pe contestarea teoriilor hollistice ce pedalează pe analiza totalităţilor şi nu a indivizilor (clasa socială, clanul, naţiunea). Revendică o nouă perspectivă prin care se restituie comportamentelor politice calitatea dată acestora de o doză de hazard şi de anumite opţiuni, indivizii nefiind simple particule sau maşinării integrate într-un sistem supradeterminant; d) modelul dezvoltării – vizează trecerea de la o structură tradiţională la una modernă; reţine dimensiunea dinamică, de transformare a sistemelor politice (D. Apter, E. Shills). Dificultatea pe care o presupune constă în determinarea parametrilor ce permit evaluarea gradului de modernitate politică. Defectul modelului: exclusivismul comparării sistemelor politice doar cu democraţiile occidentale, considerate un prototip al evoluţiei dezirabile.

8

III. PUTEREA POLITICĂ • Puterea este un concept central al ştiinţei politice, deşi esenţa sa este greu de definit şi trimite la o multitudine de situaţii şi ipostaze extrapolitice (puterea părinţilor asupra copiilor, puterea socială – ca modalitate de control a indivizilor etc.) Termenul este utilizat în mai multe accepţii (cetăţean versus Putere, puterea poporului, Putere – ca guvernământ – versus Opoziţie, puteri publice – sinonime cu organele statului etc.). • B. de Jouvenel defineşte „puterea pură“ prin „comandamentul existent în sine şi pentru sine“. • Puterea se poate evidenţia şi în cadrul unei relaţii între două sau mai multe persoane, puterea asupra cuiva. Această perspectivă interacţionistă se originizează într-o definiţie celebră avansată de Max Weber: „puterea este şansa de a face să triumfe în sânul unei relaţii sociale propria voinţă, chiar în pofida rezistenţelor; prea puţin contează pe ce trebuie să se sprijine această şansă“. Puterea asupra cuiva este puterea de a face ceva. Este o capacitate de acţiune fie materială (a munci, a face o lucrare), fie juridică (a dispune de o competenţă recunoscută de drept). În realitate puterea de a face ceva nu se inserează neapărat într-o relaţie când rămâne doar o aptitudine fizică sau intelectuală susceptibilă de a se realiza într-un proiect. A. Exerciţiul puterii • În concepţia interacţionistă accentul este pus pe relaţia disimetrică învederată de putere. Mai întâi puterea presupune prezenţa a cel puţin două persoane, Apoi puterea nu este o esenţă imuabilă şi nici o natură abstractă. Ea este o practică, o experienţă socială. În fine, exercitarea puterii suscită o reacţie depistabilă în comportamentul politic. Este de reţinut definiţia politologului american R. Dahl: „A exercită o putere asupra lui B în măsura în care obţine de la B o acţiune Y pe care acesta din urmă n-ar fi efectuat-o altfel“. Această abordare permite stabilirea unei legături între noţiunea de putere (sau competenţă juridică) şi cea de responsabilitate. Cel ce exercită puterea are sau trebuie să aibă responsabilitatea actelor sale sau a consecinţelor acestora, indiferent că în anumite situaţii actele sunt comise de executanţi ce-i îndeplinesc ordinele. • Imputarea puterii – este un proces de comunicare care adesea deformează sau simplifică exagerat realitatea. De exemplu când autorul aparent nu este autorul real sau când procesul decizional complex este atribuit de o manieră totalmente personalizată unui singur individ. Pe de altă parte, exerciţiul 9

•

•

• •

•

•

puterii se poate manifesta în absenţa oricărei decizii, în condiţii de invizibilitate a oricărei imputări. Exercitarea unei puteri poate produce nu numai comportamente observabile ci şi non-decizii şi cu cât este mai intensă poate provoca absenţa oricărei contestaţii vizibile. Procesul de reducere la tăcere sau anihilare a eventualei contestări este foarte complex, combinând elemente de ordin juridic, psihologic, psihic, sociologic şi cultural. Exercitarea puterii se soldează cel mai adesea cu limitarea libertăţii individului. În acest context problema consimţământului celor asupra cărora se exercită puterea devine de cea mai mare importanţă. Dacă B consimte să aibă un comportament sugerat de A putem, oare spune că B este supus puterii lui A? Pragul între constrângere şi consimţământ nu este totdeauna clar definit. B poate consimţi să se comporte într-un anume fel la sugestia lui A din interes (bine sau rău înţeles), din ignoranţă sau necunoaşterea datelor exacte a situaţiei, ori chiar din orbire. Contextul social şi psihologic al consimţământului trebuie stabilit şi cunoscut pentru a se repera din punct de vedere sociologic o relaţie de putere efectivă. Indivizii preferă să creadă că ei se supun voluntar sau că sunt constrânşi să se subordoneze. Dar şi cel ce exercită puterea se poate iluziona în chip similar. O relaţie de putere se poate prezenta ca un comandament în măsura în care cel asupra căruia se exercită are de ales între a se supune ordinului sau a risca să fie sancţionat (ex. ordinul dat de un ofiţer altui militar de rând). Injoncţiunea este o condiţie necesară şi suficientă a comportamentului prescris? Injoncţiunea autentică se relevă atunci când cel ce se supune ordinului are de ales între două atitudini: să se plieze în faţa comenzii adoptând un comportament prescris sau să se expună unei pedepse. Aceasta din urmă poate viza privarea în mod autoritar de un avantaj scontat, producerea unui prejudiciu (privare de libertate sau de bunuri materiale). Nesupunerea duce la deteriorarea condiţiei subordonatului. În cazul unei relaţii de putere care se exercită de o manieră necoercitivă şi care este cunoscută sub numele de influenţă individul se află plasat în faţa unei alternative diferite, sau adoptă comportamentul sugerat, beneficiind de anumite avantaje (recompensă materială sau simbolică, favoruri din partea unui personaj influent), obţinând o gratificaţie psihosocială (mai puţină anxietate, stimă de sine, stabilitatea propriei condiţii) sau nu adoptă comportamentul sugerat şi se privează singur de o recompensă, suferind implicit o deteriorare a situaţiei de care dispune. Relaţia de influenţă exclude constrângerea şi se bazează pe seducţie sau persuasiune. Manipularea constituie o variantă de persuasiune care invederează un caracter clandestin. A îl influenţează pe B, fără ca acesta să conştientizeze direcţia sau scopul către care se îndreaptă la sugestia lui A. 10

Manipularea presupune o manieră neloială de a abuza de încrederea indivizilor, refuzându-le să examineze atent situaţia şi să ia o decizie autonomă, în cunoştinţă de cauză. B. Specificul puterii politice • Natura politică a puterii nu se revelează de o manieră obiectivă absolută ci rezultă dintr-o acţiune de atribuire şi imputare contextualizată, destinată a face recunoscut rolul conducătorului (ex. un rege pe care nimeni nu-l mai consideră rege nu mai exercită nici o putere). • La originea puterii politice există conflicte şi tensiuni ce se manifestă în orice societate umană şi care necesită rezolvări corespunzătoare. Există forme arhetipale de conflict între generaţii, între seminţii diferite (triburi, clanuri, populaţii sedentare şi nomade etc.). Există un conflict între indivizi şi grupuri care se află în situaţii de inegalitate. • Penuria obiectivă sau negativă va general întotdeauna sentimente de frustrare şi resentimente. În fine o ameninţare prezumtivă din partea unui inamic exterior, perceput în termenii alterităţii şi ostilităţii difuze, obligă de asemenea la o mobilizare socială ce consolidează fundamentele puterii. • Conflictele conturează raporturi de forţe, ierarhii care cu timpul devin mize sociale alimentând competiţia politică. Puterea politică devine în aceste circumstanţe o instanţă reglatoare a disputelor şi disensiunilor, a raporturilor conflictuale dintr-o societate. Sarcina puterii nu este de a face să dispară inegalităţile, disimetriile din societate şi viaţa politică, ci de a crea un cadru în care acestea să devină suportabile, deci acceptabile. • Puterea politică se defineşte prin efectele sale (G. Balandier). Ea apără o societate de propriile imperfecţiuni şi excese, luptă contra entropiei, a factorilor perturbatori şi a situaţiilor de dezordine, protejând comunitatea socială de pericolele exterioare reale sau presupuse. • Nu în ultimă instanţă, sursa puterii rezidă în teamă. Oamenii au trăit dintotdeauna sub spectrul unor ameninţări sau terori (spirite, prevestiri rele, războaie, molime, cataclisme, sărăcia). G. Burdeau preciza că „societăţile sunt fricoase“ iar reprezentările lor despre putere sunt mai puţin redutabile decât cele despre astfel de terori imaginare sau efective. Miturile fondatoare consacră victoria contra haosului şi tenebrelor. Puterea politică, asemenea magiei, reprezintă o soluţie pentru a stăpâni incontrolabilul. Teama potenţează disponibilitatea oamenilor de a se supune unei instanţe conducătoare politic, chiar şi atunci când frica este subliniată şi exorcizată (inclusiv în sistemele democratice).

11

IV. STATUL • Omniprezent în vocabularul vieţii politice, conceptul de stat sugerează multora existenţa unei entităţi, instanţe, fiinţe colective, abstracte, total diferită şi distinctă de societatea civilă în care trăim. În realitate avem de a face cu indivizi: guvernanţi, funcţionari, administratori etc. ce întreţin cu alţi actori sociali relaţii constante, multiple, formale şi informale, reglementate juridic (de Constituţie, legi, regulamente, convenţii, acorduri şi tratate). Statul (putere publică) nu este decât un sistem de raporturi juridice complexe ce transced opoziţia între stat şi societate civilă. • În anumite contexte termenul de stat nu desemnează numai puterea ce se exercită în sânul societăţii civile ci societatea în ansamblul ei privită din punct de vedere al organizării politice globale. În domeniul relaţiilor internaţionale sensul care prevalează este cel al statelor ca subiect de drept internaţional public. • Şcoala juridică germană şi franceză de la începutul secolului al XX-lea a formulat teoria celor trei elemente constitutive ale statului. Statul presupune un teritoriu, în care locuieşte o populaţie şi în cuprinsul căruia se exercită o putere juridic organizată. • În sânul societăţii civile, statul monopolizează coerciţia legitimă în serviciul puterii sale de joncţiune juridică. Ceea ce caracterizează puterea publică este capacitatea de a impune acte unilaterale, adică norme a căror validitate este independentă de consimţământul supuşilor. H. Kelsen remarca: „Puterea statului nu este o forţă sau o instanţă mistică disimulată în spatele statului sau al dreptului său; ea nu este altceva decât eficacitatea ordinii juridice statale“. • În epoca modernă asistă, la o tendinţă caracteristică: instituţionalizarea puterii politice în structurile de stat. Instituţionalizarea desemnează procesul de transfer al puterii unei persoane fizice către o instanţă abstractă. „Oamenii au inventat statul pentru a nu mai trebui să se supună oamenilor“ (G. Burdeau). • Pentru Max Weber statul este „o întreprindere politică având caracter instituţional în care conducerea administrativă revendică cu succes, în aplicarea reglementărilor, monopolul constrângerii fizice legitime“. Rămâne însă de precizat în ce scop face statul acest lucru, ce misiune îşi asumă acesta („paznic de noapte“ în teoria liberală a statului minimal, stat providenţă, stat misionar)?

12

B. Sociogeneza statului • Statul este un produs istoric nicidecum o formă de putere naturală. Nu există societate fără putere, există însă societăţi fără stat (societăţi primitive studiate de antropologi). • Acestea sunt societăţile segmentare – în care mecanismele sociale funcţionează graţie unei îmbinări dinamice de segmente construite în funcţie de sarcinile ce trebuie îndeplinite; o structură fundată pe legături parentale şi descendentă dintr-un strămoş. Există şi societăţi primitive ce cunosc o diferenţiere a rolurilor şi o specializare a agenţilor puterii: „Guvernanţii“ recurg adesea la magia coercitivă a vrăjitorului, la puterea religiei; sau delegă grupului întreg ori unor membri ai săi recursul la violenţă în vederea respectării normelor. • În societăţile bazate pe dreptul cutumiar nu există o unificare a proceselor de edictare a normelor juridice ce trebuie să regleze ordinea socială. În schimb, în statul modern se produce o centralizare şi o monopolizare a constrângerii legitime, care se exprimă printr-o emergenţă a sistemului piramidal al dreptului. Paralel cu aceasta există o structură piramidală a administraţiei şi serviciilor publice. Se constituie o ierarhie piramidală. Se instituţionalizează astfel puterea politică. Şi aceasta la două niveluri: a) disocierea între persoana fizică a guvernantului şi conceptul abstract de putere publică (ex. între rege şi Coroană, între preşedinte şi preşedinţie); b) generalizarea statutelor juridice constitutive ale Statului de drept; definirea prerogativelor şi obligaţiilor tuturor celor ce sunt supuşii statului sau exercită puterea în numele lui; este vorba de „puterea legalraţională“ în sensul acreditat de Max Weber. Guvernanţii şi agenţii administraţiei trebuie să respecte cu scrupulozitate legile şi reglementările în vigoare. • Unii autori – ce au legat apariţia statului modern de anumite transformări socio-economice, produse în Europa la sfârşitul Evului Mediu – au supralicitat rolul factorilor comerciali, financiari şi al premiselor economice precapitaliste. Statul ar fi apărut ca un instrument de protejare a intereselor economice ale unei elite burgheze emergente, ale unui grup social dominant (este o teză de inspiraţie marxistă împărtăşită de Im. Waller stein). • Alţi autori au insistat asupra faptului că apariţia statului s-ar datora mai curând unor modele culturale preexistente Statul modern ar fi preluat de la Biserică nu numai structura sa biocratizată şi ierarhizată ci şi tehnici de

13

guvernare o teorie a suveranităţii, ce ar fi avut drept consecinţă recunoaşterea competenţei puterii temporale în afacerile politice.

C. Statul naţiune • Există două concepţii dominante despre naţiune care pleacă de la distincţia propusă de istoricul şi sociologul german F. Tönnies la sfârşitul secolului al XIX-lea între comunitate (gemeinschaft) – întemeiată pe legături de sânge familiale, de rasă şi etnie, pe vecinătăţi şi camaraderie, pe trăiri afective – şi societate (gesellschaft) – întemeiată pe asociere voluntară şi consimţământ, pe calcul raţional şi interese utilitariste, (întreprinderea capitalistă), pe teorii filosofice contractualiste şi practici politice precum votul universal şi principiul majorităţii (statul modern). • Opoziţia dualistă între comunitatea „naturală“ şi societatea „contractuală“ a fost preluată de Max Weber care a formulat o concepţie despre naţiune în termeni etnoculturali; un grup întemeiat pe date obiective – originea populaţiei, solul, limba, religia, moravurile, istoria politică – în care statul apare ca un instrument de unificare a comunităţii naţionale, de protecţie a minorităţilor proprii detaşate de patria-mamă şi care asigură în interiorul frontierelor sale coeziunea grupului comunitar. • Cealaltă concepţie despre naţiune, datorată lui E. Renan, valorizează nu atât elementele de apartenenţă obiectivă ci voinţa de convieţuire, dimensiunea alegerii personale, adeziunea ratificată. Statul este garantul unei politici liberale faţă de minorităţile locuind pe teritoriul său şi o mai redusă ingerinţă la nivelul diasporei proprii. Naţiunea se defineşte prin ambiţia sa de a transcende prin cetăţenie apartenenţele particulare, culturale, economice sociale şi a defini cetăţeanul ca individ abstract, cu drepturi şi libertăţi inmprescriptibile. D. Funcţiile statului • O întreagă tradiţie de analiză s-a străduit să identifice funcţiile statului într-o perspectivă nu numai descriptivă ci şi normativă. Obiectivul subiacent era justificarea punerii în operă a unui sistem de echilibru şi contraponderi astfel încât „puterea să limiteze puterea“ potrivit celebrului adagiu al lui Montesquieu. Soluţia întrevăzută de acesta era speranţa puterilor, adică atribuirea de sarcini specifice instituţiilor statale, distincte. Această distincţie vizează trei funcţiuni (puteri): 14

a. legislativă (stabilirea de norme generale şi impersonale); organele statului prin care se exercită: Parlamentul (legi); Guvernul (decizii, ordonanţe), Curtea supremă de casaţie. b. executivă (aplicarea legilor şi derularea politicilor în diverse domenii: economic, financiar, extern, apărare etc.); organele statului prin care se exercită: Guvernul, administraţia publică, Parlamentul (în situaţii excepţionale); c. judecătorească (soluţionarea litigiilor apărute din aplicarea legilor); organele statului prin care se exercită: magistratura, autorităţile judecătoreşti. • În epoca contemporană asistăm la un proces global de limitare a suveranităţii statului şi transfer al unor prerogative ale sale unor instanţe supra şi transnaţionale. Are loc o eroziune a ideii de stat-naţiune.

15

V. DOMINAŢIE ŞI LEGITIMARE POLITICĂ • Conceptul de dominaţie definit în câmpul sociologiei politice de Max Weber presupune cu necesitate două elemente: legitimitatea ce-i asigură stabilitatea şi o autoritate ce îi conferă formă. Fiecare societate îşi creează propria „formulă“ de dominaţie, întemeindu-se pe norme, valori şi credinţe sociale prin care îşi certifică trăsăturile culturale specifice. • Noţiunea de dominaţie prezintă avantajul pentru analiza politică de a surmonta explicaţia de recursul la putere – ca raport asimetric de forţă şi constrângere unilaterală a celui dominat de către dominator. A. Putere şi dominaţie • Pentru Weber, puterea (Macht) reprezintă doar relaţia socială ce permite triumful unei voinţe, în pofida rezistenţelor întâmpinate, contând prea puţin pe ce se sprijină o astfel de şansă şi neprecizându-se mobilul sau modalităţile ce permit obţinerea obedienţei. Dominaţia (Herrschaft) „semnifică şansa de a găsi persoane determinabile, gata să se supună unui ordin cu conţinut determinat“. Această definiţie pune accent pe resursele mobilizabile şi constrângerile suferite. Conceptul vizează identificarea ordinii sociale organizate ce permite exercitarea efectivă a puterii. • Sociologia weberiană a fost pe bună dreptate o „sociologie a dominaţiei“. În condiţiile dominaţiei, supunerea este fundată pe recunoaşterea de către indivizii ce se supun a caracterului legitim al ordinelor primite. Chiar dacă frontierele între putere şi dominaţie sunt labile şi greu de delimitat în ultimă instanţă, legitimitatea este elementul ce permite diferenţierea lor. • Insistând asupra noţiunii de legitimitate, Weber face din această variabilă culturală criteriul distinctiv a trei „tipuri ideale“ de dominaţie politică cu trăsături contrastante. a) Dominaţia tradiţională – îşi datorează legitimitatea pe credinţa în intangibilitatea normelor cutumiare şi a tradiţiilor ancestrale. Se caracterizează prin predominarea relaţiilor de tip personal între senior şi vasal, între principe şi supuşii săi, printr-o slabă instituţionalizare juridică. Acestei scheme de dominaţie îi corespunde tipul de acţiune tradiţional, supunerea rezultând din grija pentru conformare cu un rol definit, fiind exclusă orice formă de calcul raţional şi deliberat. b) Dominaţia charismatică (cuvântul charismă vine dintr-o rădăcină grecească şi înseamnă „graţie“) – se sprijină pe supunerea în faţa calităţilor considerate extraordinare ale unui conducător (ex. De Gaulle, 16

Hitler, Khomeyni). Este dominaţia exercitată de un tribun demagogic asupra mulţimilor, de un profet inspirat asupra discipolilor săi fervenţi, de un şef de stat plebiscitar asupra poporului său. Relaţia funcţionează pe baza capacităţii de seducţie şi suscită pulsiuni (dorinţe, dragoste, adoraţie). Autoritatea charismatică intervine în perioada de convulsii sociale, criză, revoluţie. Ea suspendă cursul normal al activităţii instituţiilor. Nu totdeauna charisma este o emanaţie naturală a unei personalităţi puternice. Conducătorul charismatic îşi construieşte o reprezentare de sine cu ajutorul unor strategii de comunicare eficiente. Un regim clădit pe temeiul unei autorităţi charismatice nu supravieţuieşte morţii fondatorului său. Transformarea charismei în cult postum al personalităţii permite înfiriparea unui proces de rutinizare (vezi cultul lui Stalin). c) Dominaţia legal-raţională – este caracteristică pentru sistemele politice moderne. Se manifestă în aparatul de stat, în întreprinderi, administraţie, Biserică sau partidul de masă. Tipul pur îl reprezintă „conducerea administrativ birocratică“. În cadrul său predomină elementele de organizare impersonală, fundamentată pe competenţă şi credinţă în legalitatea normelor juridice în vigoare. Liderii sunt recrutaţi nu graţie unor favoruri personale, ci după reguli tehnice ce permit aprecierea calificării profesionale şi stăpânirea acelor procedee specializate indispensabile exercitării atribuţiilor lor. Pentru Weber statul birocratic este forma principală de dominaţie legal-raţională, reieşită treptat din formele tradiţionale de dominaţie. Acestei scheme de dominaţie îi corespunde tipul de acţiune zweckrational. Individul se comportă raţional în raport cu un obiectiv definit şi el raţional. Legitimitatea care este tocmai adecvarea între o instituţie şi o credinţă considerată superioară, îndreptăţită nu este dată o dată pentru totdeauna. Ea este fragilă şi se întreţine prin ritualuri susţinute şi frecvente. O criză politică majoră poate ilustra un deficit al resurselor şi al suporterilor pe care un regim contează la un moment dat. Orice resursă legitimată este limitată. Uzura şi demonetizarea sunt riscuri de care guvernanţii trebuie să ţină cont. Erodarea legitimităţii poate proveni dintr-o serie de erori comise de guvernanţi dar şi dintr-o stare de decepţie generală ce ruinează consimţământul cetăţenilor, încurajând pornirile contestatare. Doar o manipulare dramatică a simbolisticii politice (ex. pericol extern pentru ţară) poate restabili temporar legitimitatea unui regim. • Momentele de criză oferă ocazia repunerii în discuţie a problemei legitimităţii, a redefinirii valorilor şi credinţelor unei societăţi (ex. mai 1968 şi fisurarea legitimităţii regimului lui de Gaulle în Franţa). 17

B. Supunerea politică • Supunerea în politică înseamnă acceptarea de voie sau de nevoie a relaţiei inegalitare de dominaţie. Acceptarea ordinii politice se poate realiza şi prin violenţă, dar supunerea va fi fondată atunci pe frică, sentiment ce va avea un efect negativ asupra acţiunii de legitimare. • Puterea legitimă este cea care face din supuşi complicii săi, îi transformă în aliaţi şi chiar în suporteri. Are loc de fapt un proces de internalizare a credinţelor fondatoare ale ordinii sociale şi politice. • Supunerea este mecanismul psihologic care integrează acţiunea individuală proiectului politic, cimentul natural care leagă oamenii de sistemele de autoritate (S. Milgram). O serie de experimente de psihologie socială indică faptul că individul, pus în situaţia de a fi agent al voinţei altuia pe care o recunoaşte, acceptă controlul total al unei persoane ce posedă un statut mai ridicat şi nu se mai consideră responsabil de actele sale. Conversia la starea de agent diminuează conştiinţa şi o reduce la atitudinea de supunere în faţa autorităţii (vezi situaţiile de război când se comit crime la ordin). • Conformitatea apare atunci când un individ îşi modifică, deliberat, sub o presiune exercitată şi asupra celor din jur, comportamentul, în scopul de a se armoniza cu grupul din care face parte. • Spre deosebire de supunere care reflectă o atitudine de acceptare faţă de factorul de dominaţie, conformitatea este o pliere în faţa celor având un statut similar subiectului în cauză. Conformismul este o sursă de comoditate şi stabilitate socială şi politică, este preţul plătit de individ pentru a nu suferi rigorile dominaţiei (marginalizarea, excluderea) pentru concepţiile sale heterodoxe sau ieşirile sale distonante în raport cu ceilalţi membri ai grupului. • Dominaţia, supunerea şi conformismul pot fi însă şi surse de alienare politică pentru individ, alături de alte forme de înstrăinare şi frustrare.

18

VI. PARTIDELE POLITICE • Partidul politic ca formă instituţionalizată a activităţii politice ca expresie organizaţională, în plan practic, a nevoii de asociere şi activism, ca mediator privilegiat al vieţii politice reprezintă, în pofida tuturor criticilor şi dezamăgirilor pe care le suscită, un rău necesar în societatea modernă. • Termenul de partid este destul de vechi şi el desemna în Evul Mediu o mică formaţiune militară aflată în campanie, devenind ulterior sinonim celui de tendinţă, facţiune, clică. Abia începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea această noţiune discutabilă sugerează o organizaţie politică structurată. A. Definiţia partidului politic. Criterii de identificare • Politologii americani Joseph Lapalombara şi Myron Weiner au avansat în 1966 o definiţie a partidului politic care se structurează în jurul a patru discriminanţi: a) Continuitatea organizaţiei. Este vorba de ceea ce s-ar numi „o organizaţie durabilă“, respectiv o organizaţie a cărei speranţă de viaţă politică să o depăşească pe cea a conducătorilor săi în exerciţiu. Acest criteriu permite departajarea partidelor politice în adevăratul sens al cuvântului de clicile sau facţiunile personale care nu supravieţuiesc de regulă fondatorilor lor, dar şi de „organismele ad-hoc“ a căror existenţă încetează o dată cu atingerea scopului fixat. Este condiţia primordială a transformării unei organizaţii în partid. b) Caracterul naţional al organizaţiei. Este vorba de „o organizaţie“ bine stabilită şi aparent durabilă care să aibă raporturi regulate şi variate cu eşalonul naţional. Nu este de conceput un partid fără ramificaţii pe întreg teritoriul unei ţări, care să nu se adreseze întregii comunităţi naţionale şi care să nu aibă o ambiţie colectivă. Aceasta nu înseamnă că nu există şi formaţiuni ce nu dispun ori au puţine ramificaţii locale sau regionale şi a căror percepţie publică este dată de prezenţa regulată şi activă a unui grup parlamentar sau de apariţiile în mass media ale unor lideri ai acestuia. Criteriul pare să excludă radical formaţiunile ce agită slogane „naţionaliste“ sau „regionaliste“ sprijinindu-se pe o bază teritorială limitată. c) Dorinţa de a exercita puterea. Partidul este o organizaţie ai cărei conducători, naţionali şi locali doresc să ia şi să exercite puterea, nu numai să o influenţeze. Acest criteriu este decisiv şi permite distincţia între partidul politic ce are ca obiectiv fie să participe la putere (partide 19

legislative), fie să o distrugă (partide revoluţionare) pe de o parte, şi grupul de presiune, ce are drept scop a-i influenţa pe deţinătorii puterii în sensul satisfacerii unor interese particulare proprii. d) Căutarea unei susţineri populare. Cel de-al patrulea discriminant al activităţii de partid este angajarea în competiţii electorale, în vederea măsurării influenţei reale a respectivei formaţiuni politice la nivelul masei de cetăţeni şi a cuceririi suportului popular cuantificabil pentru ca aceasta să se poată situa pe poziţiile puterii. Acest criteriu permite să deosebim partidul de cluburi, societăţi de reflexie, laboratoare intelectuale, de secte de toate formele de asociere ce accentuează particularismul. B. Geneza partidului politic • Potrivit acestei definiţii partidul este un fenomen de dată relativ recentă (secolul al XIX-lea). • M. Duverger distinge două categorii de partide: a) partidele cu origine electorală şi parlamentară – acestea au apărut şi au evoluat în condiţiile afirmării democraţiei reprezentative şi extinderii sufragiului popular. Un astfel de partid permitea stabilirea unei legături între grupul parlamentar ce reunea aleşii prin afinităţi politice şi comitetele electorale ce încadrează, la primul nivel, alegătorii. b) partidele indirecte – care nu pornesc de la mecanismul votului ci de la grupuri preexistente: partidele socialiste provenite din sindicalismul muncitoresc, partidele „agrariene“ provenite din puternice asociaţii ţărăneşti, partide „confesionale“ provenite din grupuri religioase, Biserici oficiale, partidele comuniste provenite din Komintern etc. Partidele „indirecte“ sunt în genere formaţiuni politice centralizate, disciplinate, distante şi chiar reticente faţă de instituţiile democraţiei reprezentative. • Această distincţie propusă de Duverger este valabilă mai curând pentru ţările occidentale unde s-au constituit instituţii reprezentative moderne. În ţările în curs de dezvoltare (ex. în Africa) partidele s-au format practic întrun vid instituţional fără o gestaţie şi maturizare democratică corespunzătoare, odată cu statul decolonizat. Particularităţile acestor partide: refuzul pluralismului, cultul exagerat al personalităţii liderului, asocierea cu armata, reflectarea unor interese şi conflicte tribale etc. Rolul partidelor politice a) Structurarea alegerilor opiniei publice. Partidele permit clarificarea condiţiilor desfăşurării competiţiei politice prin informarea electoratului. Partidul are o siglă, însemne, sloganuri ce-i garantează recunoaşterea şi notorietatea. El elaborează programe pe baza unei doctrini asumate, 20

propune soluţii la problemele vieţii politice şi oferă proiecte, valori şi obiective de atins prin votul cetăţenilor. b) Selecţia personalului politic. Partidul este o şcoală politică, o instanţă de iniţiere şi verificare pentru indivizii ce aspiră să se implice în lupta politică, în viaţa publică. Partidul îndeplineşte o funcţie de recrutare a membrilor, liderilor, aleşilor săi şi o alta de încadrare (prin disciplina de acţiune). c) Integrarea socială. Partidul oferă indivizilor şi grupurilor sociale structuri de alegere şi socializare. Militantismul într-un partid poate aduce recompense, promovări, acces la posturi în instituţii publice, satisfacerea unor interese etc. • Partidul se constituie adesea într-o a doua familie, într-o comunitate şi chiar într-o veritabilă „contra-societate“ (vezi partidele ecologiste). • Unele partide se transformă în porta voce a unor grupuri defavorizate pe care le mobilizează şi le controlează canalizând nemulţumirile lor. Ele reuşesc să legitimeze paradoxal sistemul contestat, oferindu-i acestuia semnale asupra pericolelor datorate unor politici greşite sau impopulare. C. Tipologia partidelor a) Partidele de cadre – apărute odată cu instaurarea democraţiei reprezentative. Acestea au fost partide ce au reunit notabilităţi, având ca scop mai puţin recrutarea unui număr ridicat de aderenţă, cât mai ales convertirea unui capital de notorietate în susţinerea electorală şi politică. Unitatea de bază a organizării este comitetul de circumscripţie iar legătura dintre comitetele locale şi aleşii parlamentari este slabă şi sporadică. Grupul parlamentar are prioritate faţă de aparatul de partid. Aceste partide sunt hotărât programatice şi slab îndoctrinate. Sunt alergice la elaborări conceptuale şi se orientează cu prioritate spre „intriga sufragiilor“ manifestând o grijă deosebită faţă de dobândirea şi extinderea capitalului electoral. b) Partidele de mase sunt fructul sufragiului universal şi apariţiei maselor muncitoare în viaţa politică. Între cele trei variante principale – partide social-democrate, partide comuniste şi partide fasciste – sunt multe asemănări dar şi deosebiri frapante. Se caracterizează prin structuri centralizate şi ierarhizate, printr-un aparat permanent, de cadre de partid printr-un mare număr de militanţi, printr-o încadrare strictă şi o educaţie politică continuă. Sentimentul apartenenţei la partid este foarte puternic, până la identificarea totală a individului cu obiectivele partidului. O astfel de finalitate presupune o organizare riguroasă, rigidă, ierarhizată, conţinând în sine germenii apariţiei unei oligarhii de partid (R. Michels), 21

o birocraţie inamovibilă, o minoritate care se consolidează la vârf, deţine puterea în partid şi nu mai este dispusă să respecte regulile democraţiei interne. • Evoluţia societăţilor democratice conduce la depăşirea acestei situaţii considerându-se că partidele de cadre şi cele de masă ar trebui să dea naştere unui partid „indirect“, de alegători, ce colectează sufragii şi se transformă în maşinării puternice, eficiente în măsură să devină partide de guvernământ sau să exercite controlul asupra puterii politice. Sisteme de partide • Într-un regim pluralist, între partide se statornicesc relaţii de opoziţie sau alianţă. Sistemele de partide cele mai des întâlnite sunt: a) Bipartitismul – un sistem de partide fondat pe alternanţa la guvernare, mai mult sau mai puţin regulată, a două partide cu vocaţie majoritară. Acest sistem funcţionează în SUA, în Marea Britanie. El garantează stabilitatea guvernamentală dând o majoritate solidă partidului aflat la putere. Sistemul permite clarificarea alegerilor, marcând net raportul majoritate-opoziţie. În acelaşi timp principiul alternanţei la guvernare este respectat cu o periodicitate de un mandat sau mai multe. Expectaţia rotaţiei la guvernare rămâne deci perfect credibilă. Uneori, bipartitismul poate lua forma unui sistem cu „două partide şi jumătate“, apariţia unei formaţiuni mai mici ce poate bascula de o parte sau alta favorizând constituirea unei majorităţi funcţionale. b) Multipartitismul – un sistem în care cel puţin trei partide exercită o influenţă reală asupra vieţii politice prin stabilirea de alianţe mai mult sau mai puţin solide. Doar arareori unul dintre ele poate obţine majoritatea absolută în Parlament. Asociat de multe ori unui tip de scrutin proporţional, multipartitismul poate genera o instabilitate guvernamentală cronică (ex. Italia şi Franţa în perioada postbelică). Multipartitismul favorizează disiparea revendicărilor şi a presiunilor demagogice şi populiste. c) Sistemul partidului dominant – sistemul multipartitist în care un partid se detaşează de celelalte prin capacitatea sa de a aduna un procent suficient de voturi (peste 30%) pentru a depăşi formaţiunile rivale pe o perioadă mai lungă, precum şi prin profunda sa identificare cu regimul politic căruia îi serveşte ca sprijin (PSD după alegerile din 2000). Acest sistem permite o relativă stabilitate guvernamentală cu riscul sclerozării puterii confiscate de partidul dominant, împiedicându-se astfel orice alternanţă autentică. 22

D. Grupurile de interes (grupurile de presiune) • În viaţa politică există şi alte tipuri de organizaţii decât partidele. Acestea sunt grupurile de interes sau grupurile de presiune – organizaţii constituite în vederea apărării unor interese, a unor cauze, prin influenţarea puterilor publice. • Criteriile ce definesc grupurile de interese: a) organizarea durabilă, structurală, prezenţa în fruntea lor a unor lideri apţi să elaboreze şi să aplice anumite strategii de acţiune; b) apărarea intereselor unui grup social sau segment de populaţie (ex. asociaţiile de apărare a mediului, de protecţia animalelor); c) exercitarea unei presiuni asupra autorităţilor publice în măsură să ia anumite decizii. Tipologia grupurilor de interese a) grupuri de interese cu vocaţie globală – îşi asumă interesele unei categorii de populaţie cu relevanţă sociologică (muncitori, femei, tineri etc.); se disting grupuri socio-economice (sindicate, asociaţii de protecţia consumatorilor) şi grupuri socio-culturale (cluburi, asociaţii religioase, ale veteranilor etc.). b) grupuri de interes cu vocaţie specializată – îşi asumă o cauză la care se aliniază în mod liber simpatizanţi de diferite provenienţe sociale şi orizonturi culturale (ex. Amnesty International, Green Peace, Medici fără frontiere). Acţiunea grupurilor de interese • Presiunea exercitată de aceste grupuri vizează direct puterile publice sau/şi indirect opinia publică, susceptibilă să acţioneze asupra guvernanţilor şi autorităţilor. a) presiuni indirecte – asupra aleşilor locali, naţionali, miniştrilor şi administraţiei prin informaţii (petiţii, documentaţii), consultaţii (dialog cu puterile în legătură cu un proiect), corupţie (finanţări secrete ale partidelor, susţinerea unor lideri politici, şantaj etc.). b) presiuni indirecte – vizează opinia publică, mass-media care să exercite, ulterior, ele presiuni asupra puterii, prin constrângere (mobilizare la grevă, campanii de captare a simpatiei pentru o cauză, demonstraţii de stradă) sau convingere (prin publicitate intensivă în presă sau TV, cauza susţinută fiind prezentată ca interes general).

23

VII. ELITELE POLITICE • Conceptul de elită desemnează o realitate constitutivă a politicului, consacră funciara disimetrie a raporturilor în jurul puterii, între guvernanţi şi guvernaţi. • Termenul de elită acoperă o realitate distinctă, constituită din individualităţile politice şi sociale proeminente, care prin aptitudinile lor se detaşează de masa membrilor societăţii. Este vorba de ascendentul unei minorităţi active şi activizante asupra unei majorităţi, mai mult sau mai puţin pasive. A. Geneza teoriei elitelor • Un precursor al teoriei elitelor este Machiavelli, care în lucrarea sa Principele, exaltă virtuţile de excepţie ale prinţului ce ştie să se slujească de calcul, viclenie şi forţă pentru cucerirea, exercitarea şi păstrarea puterii în scopul consolidării unui stat. • Teoria elitelor îşi află consacrarea prin contribuţiile reprezentanţilor şcolii politice italiene Vilfredo Pareto (creatorul termenului de „elită“) şi Gaetano Mosca (promotorul ideii de „clasă politică“). Acestora li se poate adăuga Roberto Michels cu studiile sale despre fenomenul oligarhic în partidul de masă, Georges Sorel cu reflecţiile sale asupra violenţei şi „mitului politic“ precum şi Max Weber. • Paradigma elitară conţine următoarele elemente: a) procesualitatea istorică se întemeiază de diviziunea societăţii în clase – o clasă dominantă şi una dominată, o elită conducătoare şi o masă ce se lasă condusă; b) ştiinţa politică reprezintă de fapt studiul elitei, al compoziţiei şi structurii sale, al modului de relaţionare cu masa; c) obiectivul fundamental al oricărei elite îl constituie deţinerea şi menţinerea puterii, păstrarea privilegiilor dobândite graţie puterii; d) dominaţia se bazează pe forţă dar şi pe fraudă sau seducţie, elita obţinând consimţământul masei; e) structura socială este întemeiată şi legitimată de o formulă politică asociată unor ideologii sau mituri socialmente acceptate; f) guvernarea ca exerciţiu politic al elitei va recupera mai mult sau mai puţin şi interesele masei, atât cât nu prejudiciază privilegiile elitei

24

B. Unitatea sau pluralitatea elitelor politice • O controversă deja veche opune pe adepţii ideii că elita conducătoare ar avea un caracter unitar celei potrivit căreia elita este expresia singularităţii diferitelor ei componente. a) teza umanistă – ilustrată de sociologul american C. Wright Mills în lucrarea Elita puterii (1956). După opinia sa o elită unită prin interese comune ia toate deciziile publice principale. Aceasta regrupează trei mari ierarhii instituţionale, un „triunghi al puterii“: nivelul economic (conducătorii marilor firme, bănci), nivelul militar (statul major al armatei, serviciile secrete); nivelul de stat (oamenii politici însărcinaţi cu guvernarea). Această elită se remarcă printr-o puternică solidaritate. Membrii ei aparţin aceloraşi medii, au aceeaşi formaţie intelectuală, împărtăşesc aceleaşi valori, au acelaşi comportament şi stil de viaţă. b) teza pluralistă – ilustrată de sociologul Robert Dahl inventatorul termenului de poliarhie, o guvernare disipată în mai multe centre de decizie. Potrivit acestei teze nu ar exista o clasă conducătoare ci o multitudine de categorii conducătoare, antrenând relaţii de cooperare sau opoziţie. Luarea deciziilor mobilizează numeroşi lideri – care nu alcătuiesc o elită unică şi omogenă. Autonomia acestor fracţiuni le permite să dispună de mijloace de influenţă distincte, resurse de putere ce conduc la o cultură a negocierii şi compromisului şi la descentralizarea procesului decizional. C. Selecţia socială a elitelor politice. Politizarea administraţiei centrale • Există supoziţia că accesul individului la o elită politică ar fi facilitat de apartenenţa sa la o elită socială. Anumite categorii de populaţie apar ca fiind privilegiate de circumstanţe şi de o grilă de selecţie. a) bărbaţii de vârstă matură constituie un grup prevalent (ex. elitele administrative din Franţa indică o netă subprezentare a femeilor; vârsta medie a parlamentarilor în ţări occidentale cu tradiţie democratică – peste 50 de ani); b) statut social ridicat; recrutarea socială a politicienilor din guvern, parlament vizează clasa superioară, în vreme ce aleşii locali provin în special din clasele populare; apartenenţa ideologică poate determina în anumite situaţii o mutaţie în profilul sociologic al elitelor politice (ex. venirea stângii la putere se însoţeşte cu accesul unor intelectuali în

25

parlament şi scăderea numărului industriaşilor în guvern); o burghezie intelectuală înlocuieşte burghezia economică; c) ereditatea socială – promovarea în politică devine „o afacere de familie“; mandatele electorale sau posturile-cheie în administraţie se transmit aidoma unei moşteniri familiale. • Există anumite instituţii care se constituie în adevărate pepiniere ale elitelor politice şi administrative (ex. ENA în Franţa). • Omogenizarea socială şi intelectuală a elitelor conducătoare favorizează adesea circulaţia membrilor acestora între sectoarele politice şi administrative. În pofida unui ideal de neutralitate politică administraţia nu este niciodată scutită de ingerinţele politicului şi de transferul în şi din structurile ei al unor politicieni, care numai aparent prezintă caracteristici de funcţionari, tehnocraţi şi birocraţi, chiar dacă adesea despre societatea politică se vorbeşte în termeni precum: „republică a funcţionarilor“, „eşaloane birocratice“, „manageri şi administratori publici“. În raporturile dintre structurile politice şi cele administrative apar tendinţe pronunţate de: a) politizare a angajaţilor; este vorba de puterea discreţionară a guvernanţilor de a recruta sau de a revoca înalţi funcţionari, mai ales în situaţia de alternanţă la guvernare; b) politizare a activităţilor care rezultă din creşterea puternică a cabinetelor ministeriale a căror sarcină constă din ce în ce mai mult în a tutela direcţiile administrative. Funcţionalizarea personalului politic este o sintagmă pentru expansiunea clasei politice ce se realizează prin includerea în rândurile sale a unui număr tot mai mare de funcţionari. În ultima jumătate de secol înalţii funcţionari au reprezentat 60% din numărul miniştrilor şi 70% dintre miniştrii de cabinet. • Există explicaţii ce privesc statutul funcţiei publice, disponibilitate de integrare a funcţionarilor în politică graţie profesiei lor, şi aceasta cu riscuri minime. Stabilitatea regimurilor politice încurajează funcţionărimea să se îndrepte, cu succes, spre cariere politice.

26

VIII. PARTICIPAREA POLITICĂ • Într-un regim democratic, activităţile politice nu sunt rezervate doar profesioniştilor puterii sau agenţilor specializaţi, conducători politici, experţi, parlamentari, militanţi de partid etc. Indivizi sau grupuri de indivizi îşi exprimă public opţiunile politice şi îşi manifestă dorinţa şi voinţa de a lua parte la jocul politic. • Participarea politică – ansamblul activităţilor prin care cetăţenii sunt chemaţi să intre în contact cu universul puterii, într-o manieră superficială, efemeră sau profundă şi durabilă, prin intermediul unor forme de acţiune politică (vot, încadrare într-un partid, campanii publice, manifestaţii, proteste) A. Idealul participării • E o concepţie despre democraţie potrivit căreia puterea politică emană de la poporul suveran şi postulează reprezentarea unui cetăţean activ. Această viziune este strâns legată de progresul democraţiei şi lărgirea drepturilor (drepturile omului şi cetăţeanului, sufragiul popular, recunoaşterea libertăţii de asociere şi exprimare). • Participare la activităţile politice tinde astfel să se confunde cu condiţia activă a cetăţeanului (consens în ceea ce priveşte datoria electorului de a vota). Baza teoretică a democraţiei, participarea cetăţenilor la viaţa politică este nu numai legitimă ci şi dezirabilă. Prin participare politică cetăţenii au şanse sporite de a experimenta: a) învăţarea politicului – prin participare se ajunge la înţelegerea mizelor politice (programe, revendicări) precum şi a regulilor specifice jocului politic. A participa înseamnă a asimila o cultură democratică a implicării politice şi sociale, a împărtăşi anumite valori constitutive şi practici democratice. b) încrederea în capacitatea de a influenţa puterea – participarea politică se bazează şi pe credinţa într-un posibil control al guvernaţilor asupra guvernanţilor. Mobilizarea democratică învederează astfel o funcţie instrumentală de implicare/asociere a cetăţenilor în derularea proceselor 27

de putere şi se sprijină pe concepţia individului raţional, interesat să influenţeze deciziile politice.

B. Realităţile participării • O serie de cercetări sociologice au demonstrat inconsistenţa mitului cetăţeanului activ şi interesat de politică ajungând la concluzia că participarea este o iluzie democratică, o momeală aruncată masei ce permite elitelor sociale şi politice să confişte accesul la activităţile din sfera puterii şi să-şi perpetueze dominaţia. • Evoluţiile sociale, economice şi culturale din epoca contemporană au afectat modalităţile şi mizele participării politice. • Asistăm la erodarea unor forme de participare tradiţională (militantismul de partid, sindical, participarea electorală, informarea politică prin lectura ziarelor şi broşurilor) dar şi la apariţia de noi activităţi, la legitimarea unor teme mobilizatoare (mişcarea ecologistă, manifestaţii antiglobalizare). Modalităţile participării politice a) formele convenţionale, bine integrate şi conform jocului politic. Este vorba de activităţi şi comportamente centrate pe votul politic (înscrierea pe listele electorale – gradul zero al participării) sau privind angajarea activă a unui militant într-un partid, exprimarea publică a unei opinii politice, susţinerea financiară a unui lider sau partid, asistenţa la reuniuni politice. b) formele de protest – presupun activităţi legale (semnarea de petiţii, manifestaţii paşnice, grevă) sau violente (molestarea adversarilor sau reprezentanţilor autorităţilor, deteriorarea edificiilor publice, incendii, acte de vandalism). Acestea sunt acţiuni colective (mobilizează grupuri de indivizi pentru o cauză comună), acţiuni directe (ce plasează) actorii în situaţii faţă în faţă, în absenţa unui mijloc tradiţional de mediere), acţiuni autonome (care depăşesc adesea cadrul juridic). Practica activităţilor protestatare se ierarhizează după gradul lor crescând de legitimitate, raportat la intensitatea violenţei ce îi este proprie. Ritualul votului • Operaţiunea votării este considerată fundamentul însuşi al ordinii democratice şi nu este reductibilă la o simplă tehnică de desemnare a reprezentanţilor. Votul este ocazia şi esenţa unui ritual civic.

28

Miturile sufragiului universal a) mitul egalităţii a dobândit extensie odată cu instituirea sufragiului universal. Toţi cetăţenii sunt egali în faţa urnei de votare. Egalitatea afirmă o calitate identică, echivalentă a cetăţenilor, respingând viziunea organicistă a corpului politic. b) mitul unităţii se bazează pe o anumită mistică a voinţei poporului, înţeleasă ca apel la unitate. Actul electoral este privit ca un gest de adeziune, o manifestaţie simbolică de apartenenţă la colectivitate. Alegerea se prezintă ca un rit comunitar; prin vot oamenii îşi întăresc comuniunea şi credinţa în puterea lor de a influenţa cursul politicii. • A vota este măsura unui comportament individual şi social totodată. Acesta relevă nu numai o serie de decizii proprii fiecărui alegător ci şi apartenenţa acestuia la anumite identităţi sociale ce-i influenţează propria alegere. C. Analiza comportamentelor electorale • În centrul unor astfel de analize au stat de la început factorii ce influenţează comportamentul cetăţenilor în faţa urnei de vot. a) factori morfologici au fost identificaţi pentru prima oară de A. Siegfried (teritoriul, tipul habitatului, regimul proprietăţii, influenţa clerului şi tradiţiile conservatoare) cărora li s-au adăugat elementele de memorie colectivă; b) apartenenţa la identităţi sociale – votul ar releva variabile sociodemografice (vârstă, sex, loc de rezidenţă), socio-culturale (nivel de instruire, afiliere religioasă) sau socio-economice (profesie, venit, posesia unui patrimoniu). Limitele acestui model: electoratele sunt considerate din punct de vedere al caracteristicilor colective şi mai puţin prin prisma individualităţii electorilor, impunând imaginea unui „alegător captiv“, prizonier al caracteristicilor sale sociale. • Există şi un model „consumatorist“ ce tinde să reabiliteze strategiile individuale ale electorilor, transformându-i în actori raţionali, calculaţi şi interesaţi ai alegerilor lor. a) alegătorul consumator – prin analogie cu piaţa economică, alegerile ar constitui un fel de piaţă politică în interiorul căreia electoratul ar căuta să-şi optimizeze votul printr-o mai bună informare, o analiză comparativă a programelor şi promisiunilor electorale, a ceea ce se cheamă „oferta electorală“; b) alegătorul raţional – mobilitatea comportamentelor electorale de la o perioadă electorală la alta propune un alt model al alegătorului: mai instruit, mai independent în faţa instrucţiunilor partizane, mai emancipat în raport cu fidelităţile ideologice, mai motivat personal. 29

Determinanţii sociali ai votului • Ştiinţa politică urmăreşte să coreleze datele electorale cu variabilele sociologice ce ar avea o valoare predictivă, anticipatoare a rezultatelor finale ale alegerilor Variabilele socio-demografice a) Sexul. Comportamentul electoral al femeilor s-a caracterizat mult timp prin absenteism şi tendinţe mai conservatoare, comparativ cu cel al bărbaţilor. Răspândirea valorilor feministe, implicarea masivă a femeilor în viaţa economică şi socială au condus la diminuarea acestor manifestări ale comportamentului lor electoral. b) Vârsta. Mult timp tineretul a fost asociat unui vot de stânga pe când conservatorismul era propriu alegătorilor mai în vârstă. După anii’80 ai secolului trecut tineretul se înscrie într-o tendinţă de a amplifica dimensiunile schimbării în plan electoral. Variabile socio-economice a) Diferenţa între întreprinzători şi salariaţi. Există un clivaj între cei ce lucrează pe cont propriu şi votează cu dreapta şi salariaţii ce lucrează la un patron şi care votează cu stânga. Această diferenţă nu se datorează unui decalaj între venituri ci prin divergenţe de ordin cultural-ideologic, de o parte apărarea proprietăţii, a liberei iniţiative private, de cealaltă valorile sociale fondate pe acţiunea colectivă, accesul la serviciile publice, protecţia socială. b) Votul muncitoresc s-a bazat multă vreme pe sentimentul anticapitalist şi al apartenenţei de clasă; tradiţional acordat partidelor, candidaţilor şi programelor de stânga. Astăzi muncitorii din Occident se îndreaptă spre formaţiuni care luptă pentru protejarea statuquo-ului (de centru sau chiar de dreapta). Variabile socio-culturale a) Patrimoniul. Posesia unei proprietăţi influenţează comportamentul de vot în sensul apărării valorilor legate de moştenire, familie şi merit; un vot, deci, conservator; b) Religia. Practica religioasă rămâne încă o importantă variabilă predictivă pentru comportamentul electoral (catolicii votează cu dreapta, ateii – cu stânga). • A vota nu este o practică total autonomă ci supusă unor presiuni exterioare. • Alegerile nu sunt identice şi criteriile de alegere diferă de la scrutin la scrutin (alegeri locale, alegeri legislative, prezidenţiale).

30

• Reprezentarea proporţională încurajează „împrăştierea“ voturilor. Alegerile percepute ca neavând miză imediată (alegeri europene, alegeri intermediare) favorizează exprimarea de voturi contestatare.

IX. REGIMURILE POLITICE • • •

• •

Regimul politic este un subsistem al sistemului politic. El reprezintă conceptul fundamental al tipologiei clasice a modurilor de organizare şi exercitare a puterii politice. Au existat de-a lungul vremii numeroase încercări de clasificare a regimurilor politice. În antichitate descrierea şi tipologizarea regimurilor politice veneau să răspundă unei nevoi sau mai curând unei proiecţii ideale: căutarea bunei guvernări. Aristotel a recurs primul la procedeul de a combina clasamentul empiric al Constituţiilor cu judecata evalutivă sau de ordin moral. Un prim criteriu disjungea între Constituţiile juste ce au ca reper interesul comun şi cele care nu se raportează decât la interesele personale ale guvernanţilor. Un al doilea criteriu rezidă în numărul guvernanţilor careşi exercită autoritatea. Aristotel propunea trei perechi simetrice de regimuri politice: regalitate/tiranie, aristocraţie/oligarhie, politea/democraţie. O altă tentativă de clasificare aparţine lui Montesquieu care avea în vedere regimul monarhic (pe care îl şi prefera), regimul despotic şi regimul republican. Juriştii moderni cataloghează regimurile politice urmărind raporturile interne dintre diferitele organe instituţionale: regimuri de separare a puterilor, regimuri de suprapunere a puterilor, regimuri de colaborare a puterilor. A. Democraţiile pluraliste

• Democraţia spunea la un moment dat ironic, politologul italian Giovanni Sartori „este numele pompos a ceva ce nu există“. • Pe de o parte democraţia a ajuns să fie considerată o etichetă întrucâtva compromisă, eşecurile ei fiind sancţionate de istorie, pe de altă parte ea continuă să rămână un ideal al guvernării poporului prin şi pentru popor, greu de atins.

31

Teorii clasice despre democraţie a) democraţia „procedurală“ – un ansamblu de instituţii ce tind să apere societatea de orice tentaţie şi tendinţă despotică. Este o concepţie liberală emanând din Revoluţia americană ce se străduieşte să concilieze contradicţia dintre principiul voinţei majoritare şi cel al libertăţii fiecărui individ. Democraţia inventează în acest sens compensări constituţionale ce permit un echilibru funcţional al regimului politic. b) democraţia „substanţială“ – moştenire a idealurilor Revoluţiei franceze, postulează că instituţiile, drepturile individuale şi colective nu reprezintă decât instrumente în slujba unei cauze superioare, către care trebuie să tindă toţi indivizii. Democraţia ca valoare şi nu ca metodă (G. Hermet) • Există însă şi o teorie alternativă care insistă asupra faptului că democraţia rezidă într-o metodă ce permite poporului de a-i accepta sau respinge pe cei chemaţi să îl guverneze. Principiul democraţiei a) principiul reprezentativ – în virtutea căruia poporul suveran delegă prin sufragiu universal unui număr redus de mandatari grija de a-i exprima propria voinţă. Acest principiu de mediere se sprijină pe o „metodă a răbdării“. Suporterii candidaţilor înfrânţi aşteaptă următorul verdict al urnelor. Democraţia este un regim paşnic şi pacificator pe fondul disputelor politice şi confruntărilor electorale. b) principiul majorităţii – recunoscând dreptul la exprimarea opiniilor, democraţia acceptă opoziţia ideilor şi nu absolutizează realizarea unanimităţii de vederi. Acest principiu consacră dimensiunea competitivă a democraţiei. • Competiţia democratică vizează în principal cucerirea de către un partid sau alianţă de partide poziţii de putere în stat. • Avansul democraţiei se însoţeşte cu un recul al violenţei politice. Informarea politică rămâne circumscrisă, în democraţie, cadrului simbolic şi neutralizat al discursurilor şi argumentelor dezbătute. Violenţa reziduală este condamnată întotdeauna ca periclitând fundamentale înseşi ale democraţiei. • Competiţia democratică este una raţionalizată, în care regulile jocului politic sunt acceptate şi respectate de către toţi actorii. Această situaţie este rezultatul unui proces istoric de socializare politică şi internalizare a valorilor pluralismului. Tipologia regimurilor • Democraţia de tip occidental are deopotrivă rădăcini istorice şi culturale. Se sprijină pe un pattern contractualist, pe noţiunea de stat de drept şi pe 32

secularizarea valorilor şi atitudinilor ce separă Statul de Biserică şi societatea civilă de stat. a) regimurile parlamentare – în care guvernarea este responsabilă politic în faţa forului legislativ, susceptibil şi acesta a fi dizolvat atunci când se impune. Şeful statului, fără a avea un rol politic major, simbolizează unitatea naţiunii. Parlamentul poate avea două camere: una aleasă prin sufragiul universal direct şi care exercită un control direct asupra guvernului, cealaltă – desemnată prin sufragiu indirect (uneori) exercită o funcţie moderatoare asupra adunării legislative. Sistemul care protejează limitele între executiv şi legislativ are inconvenientul de a favoriza jocul partidelor şi instabilitatea guvernamentală. b) regimurile prezidenţiale – se caracterizează prin autonomia reciprocă a guvernului şi a camerelor parlamentului. Preşedintele nu poate dizolva parlamentul iar aceste nu poate răsturna guvernul. Executivul şi legislativul au aceeaşi legitimitate; sunt alese de popor, de unde şi riscul unui conflict de autoritate. Regiunile prezidenţiale răspund provocării pe care o reprezintă instabilitatea parlamentară, confruntarea dintre diferitele autorităţi constituţionale. Există riscul ca preşedintele să încline în favoarea sa balanţa puterii. Există şi o variantă intermediară: regimul semiprezidenţial în care preşedintele şi parlamentul îşi împart prerogativele. B. Regimurile autoritare • În această categorie sunt incluse în genere regimurile în care primează violenţa şi arbitrariul: despotismul, bonapartismul, populismul, fascismul. Frontierele autoritarismului sunt vagi, termenul sugerând forme de guvernământ care astăzi sunt percepute ca totalitarisme: dictatura, tirania. • Autoritarismul – este conceput adesea ca un antidot menit să contracareze imperfecţiunile democraţiei şi este favorizat de dificultăţile instituirii democraţiei în societăţi fără tradiţie reprezentativă, principii egalitare, deschidere spre dialog şi toleranţă şi care nu acordă credit libertăţii individului şi drepturilor cetăţeanului. • Există o tendinţă în societăţile tradiţionale ca autoritarismul social să se transforme într-unul politic după cum unanimitatea pe baze religioase şi etnice poate încuraja anumite forme de autoritarism politic. • Regimurile autoritare apar cel mai adesea în societăţi în care convulsiile şi crizele politice, exclusivismele ideologice şi tiparele culturale conservatoare sau radicaliste îşi pun pecetea asupra echilibrului politic.

33

Criterii de definire a autoritarismului politic a) limitarea competiţiei electorale; viaţa politică devine obiectul unui control sever din partea puterii ce duce uneori până la dispariţia pluralismului politic, încarcerarea şi chiar lichidarea fizică a opozanţilor. Se înlătură posibilitatea alternanţei la guvernare. Alegerile în măsura în care au loc nu ameninţă niciodată poziţia conducătorului în funcţie care se bazează pe relaţii clientelare şi solidarităţii de clan. b) blocarea informaţiei; în raporturile cu mass-media puterea uzează în regimul autoritar de presiuni şi cenzură. Dar supravegherea nu poate fi strictă şi nici nu are ca rezultat întotdeauna o mobilizare ideologică totală. Autoritarismul nu vizează anularea totală a pluralităţii practicilor sociale şi culturale ci doar asigurarea ordinii publice exterioare şi a unanimităţii de faţadă. Agreează indiferenţa şi apatia masei de cetăţeni. c) menţinerea clivajului stat-societate; spre deosebire de regimurile totalitare, cele autoritare nu repun în discuţie relaţia de diferenţiere între stat şi societatea civilă. Regimurile autoritare se acomodează structurilor sociale existente, permiţând chiar un grad de autonomizare periferică (pentru Biserică , mediile de afaceri, administraţia locală, viaţa privată). În schimb sunt ţinute sub control instituţiile pluraliste (sindicate, partide, asociaţii), din sânul acestora recrutându-se elitele fidele regimului. Configuraţii autoritare a) puterea patrimonială – un mod de dominaţie în care guvernarea vastelor colectivităţi se realizează potrivit unui model domestic, sub autoritatea patrimonială a unui suveran care confundă bunurile sale particulare cu cele ale statului (ex. monarhia Vechiului Regim, despotismele orientale). Există şi un „neopatrimonialism“ modern, mai ales în lumea islamică (ex. emiratele din Golf). Suveranul are monopolul alocării discreţionare a posturilor, statutelor şi valorilor simbolice. b) oligarhiile clientelare se definesc prin trei elemente: • gestiunea patriarhală a statului de către câteva familii potenţate de latifundiari; • relaţii afective de loialitate – cetăţeanul devine clientul unui patron politic; • camuflarea puterii îndărătul practicilor electorale manipulate şi corupte (ex. regimul caudillos în America Latină). c) cezarismul bonapartist – au avut ca arhetipuri regimul lui Napoleon al III-lea în Franţa şi guvernarea lui Bismarck în Germania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Bonapartismul adaugă dictatura liberalismului economic. Se manifestă mai ales în situaţii istorice de tranziţie. Se uzează de votul plebiscitar. Caracteristicile bonapartismului sunt: preeminenţa absolută a executivului sub egida unui conducător pe viaţă, 34

mobilizarea valorilor naţionaliste sau imperiale, voinţa de a ghida modernizarea „de sus“; d) regimurile populiste – se distinge de bonapartism prin exaltarea primatului voinţei populare, recursul frecvent la elogiile charismatice ale unităţii naţionale (ex. boulangismul, în Franţa anilor ’80 în secolul al XIX-lea, peronismul în Argentina). Populismul se dezvoltă în cadrul sistemelor clientelare ce caută să controleze migraţiile interne ale ţăranilor săraci spre marile metropole, alimentează frustrările şi resentimentele celor mici împotriva celor mari, ale săracilor contra plutocraţilor, ale naţionaliştilor contra imperialismului transfrontalier. Fascismul (în faza sa iniţială, când a apărut ca răspuns la criza liberalismului după primul război în Italia, cu ecouri şi în alte ţări europene (ex. horthysmul în Ungaria). • Principiile esenţiale: autoritatea, ierarhia, statolatria, naţionalismul, xenofobia, elogiul violenţei şi instinctelor războinice, cultul gloriei, sacrificiului şi credinţei, al supunerii şi disciplinei oarbe faţă de conducători. C Regimurile totalitare • Termenul de totalitarism îi aparţine lui Benito Mussolini (Ducele fascist al Italiei între 1921-1943) dar s-a împământenit ulterior prin analizele politice ale cercetătorilor americani în deceniile 4, 5 şi 6 ale secolului trecut. Criteriile de definire ale totalitarismului a) Carl J. Friedrich (în lucrarea Dictaturile totalitare şi autocraţia – 1959) stabileşte următoarele criterii: - o doctrină oficială, acoperind toate aspectele existenţei umane şi la care se presupune că aderă toţi membrii; - un partid de masă, unic ierarhizat, având în fruntea sa un conducător charismatic şi compus din militanţi fideli necondiţionat; - un monopol al puterii asupra forţelor armate; - un monopol al puterii asupra mijloacelor de producţie; - un sistem de putere poliţienească teroristă ce se sprijină pe monopolul violenţei şi al propagandei politice; Spre deosebire de vechile forme ale tiraniei, totalitarismul se sprijină de potenţialul tehnologiei şi resursele birocraţiei. a) Hannah Arendt în lucrarea Originile totalitarismului – 1951 procedează la o paralelă strânsă între nazism şi stalinism. Au existat condiţii favorizante: mişcările totale, naţionalismul, imperialismul, ascensiunea maselor în arena istoriei, deziluziile progresului întemeiat pe valorile 35

iluminismului, o criză identitară a omului modern. Totalitarismul se defineşte prin veleităţile scientismului său ideologic, prin tehnicile de propagandă raliate exercitării violenţei, instituţionalizării terorii şi instaurării secretomaniei (instituţii emblematice: lagărele de concentrare); b) Raymond Aron (Democraţie şi totalitarism - 1969); definiţia sa se apropie de cea a lui Carl J. Friedrich. Se bazează pe următoarele elemente: - o partidul unic ce-şi rezervă monopolul activităţii politice; - ideologie oficială; - un monopol de stat asupra mijloacelor de forţă şi convingere; - supunerea activităţilor economice ale statului; - teroare poliţienească şi ideologică. Ordinea politică totalitară are ca elemente: a) conducătorul suprem (Führerul, Ducele, Marele Cârmaci; Hitler, Mussolini, Stalin, Mao, Ceauşescu); nu este un simplu despot ce are o putere discreţionară, absolută, el este sufletul şi garantul mişcării ce o inspiră. Este infailibil, omnipotent, atotcunoscător. Îşi construieşte şi îşi întreţine cultul personalităţii. Puterea sa personalizată ţine loc de lege. b) partidul unic şi de masă, fundamentat pe o ideologie exclusivistă, devine un aparat birocratic la scară naţională, ramificat, cu o multitudine de structuri organizaţionale; cultivă unanimitatea şi monolitismul; orice tendinţe heterodoxe şi facţioniste sunt stârpite în faşă prin epurări şi execuţii. c) poliţia politică este omniprezentă, disciplinată şi secretă. Se însărcinează cu vânarea inamicilor obiectivi desemnaţi după criterii ideologici de către putere (evrei, chiaburi, agenţi ai imperialismului etc.). Cultivă un climat de teamă şi suspiciune generalizată şi se sprijină pe o „armată“ de denunţători şi informatori. Dezvoltă reţele punitive şi „industrii“ penitenciare (Gulagul în Rusia sovietică, lagărele de concentrare KZ în Germania nazistă). d) cetăţeanul este un pion al mecanismului totalitar; el devine voluntar sau involuntar complicele puterii totalitare. Totalitarismul acaparează societatea civilă şi modelează arbitrar comportamentele umane. Ordinea totalitară se instituie cu concursul maselor condiţionate prin teroare poliţienească şi viol psihic. Ideologia totalitară Justificarea ideologică a practicilor politice este caracteristica fundamentală a totalitarismului. a) maşina propagandistică – instituie un control total asupra canalelor mass-media, artelor, vieţii publice şi private a oamenilor. Direcţionează şi cenzurează, promovează cu obstinaţie valorile agreate de putere şi 36

recurge la practici represive, interdicţii împotriva mesajelor şi producţiilor artistice indezirabile. b) monopolul adevărului – discursul puterii este singurul permis şi tezele ideologiei totalitare au caracter de dogmă intangibilă; orice altă atitudine este execrată ca blasfemie, complot, trădare. Se produce o catehizare a noilor credinţe sub acţiunea propagandei permanente. Reprezentările propagandei totalitare sunt maniheiste, în termeni de Bine-Rău, pe baza unor mituri şi exaltării straturilor iraţionale din om. c) totalitarismul originar (datorat ideologiilor şi credinţelor totale – antisemitism, pangermanism, rasism, imperialism, comunism etc.) şi sentimentelor identitare colectiviste. d) o religie secularizată ce se substituie credinţelor şi religiilor; un milenarism escatologic. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Mihai Milca, Geneza teoriei elitelor. Provocarea neomachiavellienilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001 2. Max Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, 1992 3. Michel Hastings, Abordarea ştiinţei politice, Institutul European, Iaşi, 2000 4. Mattei Dogan, Sociologie politică. Opere alese, Editura Alternative, Bucureşti, 1999 5. Seymour Martin Lipset, L’Homme et la politique, Editions-du Seuil, Paris, 1960 6. Gaetano Mosca, Storia delle dottrine politiche, Ed. Gins. Laterza, Bari, 1939 7. Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi, Ed. Antet, Bucureşti, f.a. 8. Gianfranco Pasquiro, Curs de ştiinţă politică, Institutul European, Iaşi, 2002 9. Jean Baudin, Introducere în sociologia politică, Editura Amarcord, Timişoara, 1999 10. Philippe Braud, Sociologie politique, Editions L.G.D.J., Paris, 1998

MODALITATEA DE EXAMINARE Examen probă scrisă (2 ore) la care pot fi utilizate şi concepte scrise.

37