16
PIESE DE TEATRU ÎNTR-UN ACT
Laureaţii Concursului Naţional de Creaţie a Piesei de Teatru într-un Act „Mihail Sorbul“, ediţia a VIII-a, 10 noiembrie 2012
Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani
16 piese de teatru într-un act
Concursul Naţional de Creaţie a Piesei de Teatru într-un Act „Mihail Sorbul“
Coperta I: Grafica de Liliana Grecu Editor: Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani Director: Dr. Aurel Melniciuc Referent: Gellu Dorian Telefon/Fax: 0231-536322 Cartea apare cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani, Preşedinte Florin Ţurcanu
ISBN: 978-973-660-524-6
16 PIESE DE TEATRU ÎNTR-UN ACT – Ediţia a VIII-a –
Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani Editura AXA – 2014
CONCURSUL NAŢIONAL DE INTERPRETARE ŞI CREAŢIE A PIESEI DE TEATRU ÎNTRUN ACT „MIHAIL SORBUL“ Juriul celei de a VIII-a ediţii a Concursului Naţional de Creaţie a Piesei de Teatru într-un Act „Mihail Sorbul”, desfăşurat în ziua de 10 noiembrie 2012, la Săveni, format din Ştefan Oprea (preşedinte), Dumitru Ţiganiuc şi Gellu Dorian, membri, citind cele 37 de piese primite, a decis acordarea următoarelor premii: 1. Premiul I: FLORENTINA LOREDANA DALIAN, pentru piesa de teatru E VREMEA MAGNOLIILOR. 2. Premiul II: GHEORGHE TRUŢĂ, pentru piesele de teatru: Simfonie pentru oboi şi nimeni şi O zi cu Eva. 3. Premiul III: ION BOGDAN MARTIN, pentru piesa de teatru Whisky, şampanie, atmosferă. 4. Premiul special al juriului: CRISTINEL BĂNICĂ, pentru piesa de teatru Casa de amanet. 5. Premii speciale: Premiul revistei „Hyperion”: – DANIEL BĂNULESCU, pentru piesa Agenţia de turism pentru Paradis şi – ADRIAN SUCIU, pentru piesa de teatru Tunelul spre lună. Organizatorii au mai reţinut pentru publicare în antologia ce va apărea la ediţia a IX-a a concursului următoarele piese de teatru: – Ioana Ivanov – Roua dispare dimineaţa – George Arion – Administratorul – Dorina Balan – Zorii care-mi bat la poartă – Claudiu Amaron – Într-o seară – Gabriel Dirandurian – Confesiuni ale unui scelerat
–5–
– Carmen Paula Dominte – Pantofi de damă nepurtaţi – Vlad Dobroiu – Dincolo de cortina roşie – Gheorghe Budău – Milogul – Gheorghe Truţă – Taci şi mori – Gheorghe Truţă – Mîine e apocalipsa – Gheorghe Truţă – Romeo şi Julieta reloaded – Toma Grigore – Interviu la Cabinet – Adi George Secară – Copilul din noi – Cristinel Bănică – Viaţa o bancă.
–6–
Florentina Loredana Dalian
ÎNAINTE DE MAGNOLII Personaje: DAVID HANGANU CLAUDIU TEODORINI Acţiunea se petrece în atelierul pictorului Teodorini. SCENA I Claudiu Teodorini stă trântit într-un fotoliu, în faţa unui tablou la care priveşte lung. Pare frământat, îşi ia capul în mâini, vorbeşte pentru sine: CLAUDIU: Ce mi-o fi venit cu tabloul ăsta, acum mai bine de douăzeci de ani? Deh, mă credeam Leonardo da Vinci! Că tot abia mi se uscase cerneala pe fişa de înscriere la Facultatea de Arte. Şi-o temă mai uşoară n-am găsit, decât „Cina cea de Taină“! Măcar n-am terminat-o! Sau măcar să fi uitat-o! Nici, nici. Ce nu-mi ajunge? Am bani, glorie, cine are nevoie de acest tablou? Eu, desigur, că de aia nu mai dorm nopţile. Din cauza nenorocitului de Iuda, trădător împuţit! Nu-mi vine să cred că nici acum 20 de ani, nici astăzi n-am reuşit să găsesc un model care să-mi pozeze pentru Iuda. Începe să se plimbe îngândurat prin atelier. Se aude o bătaie în uşă şi, până s-apuce să răspundă, uşa se deschide. În cadrul ei apare David Hanganu, pus la patru ace. DAVID: Bună ziua! (Zâmbeşte fericit, dă să se apropie, cu mâna întinsă, de Claudiu). CLAUDIU (după ce-l studiază fugitiv, ca şi când ar avea o revelaţie): Staţi! Oricine-aţi fi – probabil vreun client cu mulţi bani venit să cumpere un tablou – orice veţi dori, nu spuneţi nimic înainte de-a spune „Da“! DAVID: Pardon! Sper că n-am nimerit la Starea Civilă! CLAUDIU: Domnule, aţi nimerit în atelierul Pictorului Teodorini, celebrul Teodorini care-a rupt pisica prin occident şi s-a gândit că ce-ar fi să
–7–
Antologia piesei de teatru într-un act se întoarcă în ţară să rupă şi-aici ce-o mai putea rupe… Gura târgului, par example. Numai că, vedeţi, oricât de împlinit şi de fericit ar considera alţii că sunt, eu n-am linişte din cauza unui trădător ordinar… DAVID: Ei, toţi avem trădătorii noştri… CLAUDIU: Domnule, eu nu vorbesc de trădători, nu zic de unul oarecare, eu vorbesc de însuşi trădătorul. Tră-dă-to-rul! Pricepi? DAVID: Nu. Chiar nu. CLAUDIU: Hmm… apropiaţi-vă. (Îl duce în faţa pânzei). Această pictură vă spune ceva? DAVID: Da, desigur. CLAUDIU: Şi nu vi se pare că-i lipseşte ceva? Sau cineva? DAVID: Dacă mă uit atent, constat că lipseşte un personaj. Să fie chiar Iuda? Aha, acum înţeleg. Tră-dă-torul. CLAUDIU: Exact! Mai bine zis, a lipsit. Căci dumneavoastră mi l-aţi adus. De cum aţi intrat pe uşă, am ştiut că l-am găsit. Asta era! V-am spus să ziceţi „da“, să nu mă refuzaţi. Vă dau ce doriţi, oricâte tablouri, numai să-mi pozaţi pentru el. S-a făcut? David nu schiţează nici un gest. Pare extrem de tulburat. CLAUDIU: Domnule, iertaţi-mă dacă v-am tulburat. Ştiu că nu e pentru nimeni un compliment să i se propună a poza în Iuda, însă am convingerea că sunteţi om matur, nu vă mai lăsaţi sensibilizat de fleacuri. DAVID: Nu, nu e asta… (Priveşte drept către Claudiu): Claudiu, ce teatru-i acesta? Chiar nu mă mai recunoşti??? CLAUDIU: Domnule, ne cunoaştem? Iertaţi-mă, trebuie să fie o confuzie. E-adevărat, întâlnesc multă lume, dar, după cum ştiţi sau măcar presupuneţi, pictorii au memoria chipurilor foarte bună. E imposibil să ne fi cunoscut cândva şi să nu-mi amintesc! DAVID: Păi tocmai asta mă îngrijorează. Mai ales că nu ne-am văzut doar o dată, fugitiv. E drept, au mai trecut anii… (Se apropie iar de tablou): Spune-mi, cine ţi-a pozat pentru Iisus? CLAUDIU (un zâmbet îi luminează faţa, ca de-o amintire dragă): O, e mult de-atunci, de altfel e primul personaj pe care l-am pictat. A fost modelul cel mai uşor de găsit. Nu că ar fi în general uşor de găsit model pentru Iisus; dar am avut un coleg, coleg de bancă în liceu, apoi am rămas prieteni, până după revoluţie, când eu am plecat din ţară. N-am mai păstrat decât o vreme legătura, eu i-am tot scris dar, dintr-odată, brusc, a încetat să mai dea semne. Doar ce m-am întors în ţară de câteva zile, dar cu siguranţă îl voi căuta. Ar trebui să fie preot acum, era student la Teologie. Un sfânt! Revoluţia ne-a prins în anul trei de facultate, când el mai avea un an. Eu am plecat şi plecat am fost. El mi-a fost mode-
–8–
Antologia piesei de teatru într-un act lul. Priviţi-l! Ce figură angelică. Pictura aceasta am început-o încă din anul I, eram plin de zel şi de gărgăuni. Şi totuşi, a continuat până azi să mă obsedeze, chiar dacă între timp mi-am schimbat stilul ca de altfel şi „subiectele“, arată zâmbind către un nud de femeie. Apoi, revenind: La tabloul acesta m-am întors aşa cum te întorci cu gândul la prima dragoste din tinereţe, sau mai degrabă ca la marea dragoste neîmplinită, aceea care-ar fi putut să fie… M-am întors la el obosit, frânt, lovit, umilit chiar, aşa cum te întorci din marile metropole la ţară, unde abia aştepţi să iei o gură de aer, nu doar în plămâni, ci şi în suflet. Înţelegeţi? Nu pot renunţa la el. Şi, se-nţelege, nici n-am să-l vând. Mi-e drag precum amintirea copilăriei. DAVID: Încetează! Încetează, Claudiu! Tu chiar nu mă recunoşti? Îţi mai aduci aminte cum se numea colegul din tinereţe? CLAUDIU: Ce-ntrebare! Bineînţeles că-mi aduc aminte. Îmi amintesc şi că avea o aluniţă după urechea dreaptă. Îl chema David. David Hanganu. Ce nume, David, parcă predestinat… DAVID: Predestinat pe naiba! Încetează sporovăiala! Ori eşti un idiot, ori eu m-am schimbat atât de mult! Na, aluniţă! (trage un pic de urechea dreaptă şi-i arată semnul). Eu!!! Eu sunt David Hanganu! CLAUDIU (Vizibil şocat, ia o oglindă, i-o dă lui David, apoi îl apropie de Iisus din tablou): Acum că mi-ai spus, îmi dau seama, după voce, că eşti tu. Dar uită-te şi tu în oglindă şi-ai să-nţelegi. Ce s-a-ntâmplat cu tine? Unde este acel David pe care-l ştiu? DAVID: Acel David a murit, Claudiu. Povestea e lungă. Cei doi se aşază pe fotolii, faţă în faţă. Claudiu face schiţe cu creionul. CLAUDIU: Povesteşte-mi! Sunt atât de multe de vorbit… N-am mai aflat mai nimic de voi. O vreme, am fost convins că n-am nevoie de nimeni. Mă simţeam bine cu mine însumi, cu gloria mea, cu banii mei, cu femeile mele… DAVID: Au fost multe? CLAUDIU: Cine, femeile? Da, multe şi ieftine. Incredibil de multe amatoare de a se învârti în jurul unuia în plin succes. Din păcate… n-am găsit încă Femeia… Nici tu n-ai uitat-o? DAVID: Pe cine? CLAUDIU: Nu face pe idiotul cu mine! Ştii bine că mă refer la Zorina Savin, Ina – cum îi spuneai. Când eu am plecat, tu încă-i făceai curte asiduă. A fost singurul motiv pentru care mi-a părut rău că îţi sunt prieten. DAVID: Hm… atâta doar că ea n-avea ochi cu adevărat pentru nici unul dintre noi. CLAUDIU: Ce vrei să spui? Ieşeaţi împreună, mergeaţi la filme, la plimbare…
–9–
Antologia piesei de teatru într-un act DAVID: Asta-i altceva. Ina m-a considerat întotdeauna un bun prieten. Şi toată lumea credea chiar că suntem un cuplu. N-am fost niciodată un cuplu în adevăratul sens al cuvântului. Ea era îndrăgostită de Relu Popian, îl ştii, coleg cu mine. Doar că el… CLAUDIU:Ce-i cu el? DAVID: Poveste lungă. La scurtă vreme după revoluţie, m-am despărţit de Ina. Din motive pe care nu le voi spune acum. Nici ei nu i-am spus motivul real. Într-un anume fel o trădasem, omiţând să-i spun adevărul într-un aspect important al vieţii mele. Într-un moment de luciditate a conştiinţei, mi-am dat seama că nu merita să se irosească lângă mine. Cu atât mai mult cu cât iubea pe altcineva. Am lăsat-o să creadă că nu mă mai interesa. Cred că nici n-a suferit prea tare. Eu în schimb… De altfel, tot atunci am şi părăsit Teologia. Tot din motive de conştiinţă. CLAUDIU (nedumerit): Ce tot spui acolo? Ce putea să aibă pe conştiinţă unul ca tine? DAVID: Nu mă întrerupe! De altfel, nu uita că cel cu care vorbeşti acum nu e cel de acolo (arătând spre tablou). Şi că tu singur ai observat imensa diferenţă. Ceva trebuie să se fi petrecut, nu-i aşa? Dar să rămânem la povestea cu Ina. Am aflat-o ulterior, chiar de la ea, după ce mai trecuseră nişte ani, când ne-am întâlnit întâmplător. După despărţirea de mine, a început să spere că, în sfârşit, va fi observată de Relu. Trebuie să-ţi aminteşti că el era un timid şi nici nu părea că l-ar interesa prea mult fetele. CLAUDIU: Da, genul care aştepta să-l tragă vreuna de mânecă. DAVID: Exact. Ceea ce s-a şi întâmplat. Doar că aceea n-a fost Ina. Ea era mult prea sensibilă, gingaşă şi feminină, cu o doză destul de mare de demnitate. L-a tot aşteptat pe el, pămpălăul! În plus a făcut greşeala să i se destăinuie colegei ei de cameră, apoi să i-l prezinte, la insistenţele acesteia. Care n-a stat mult pe gânduri şi harşt! CLAUDIU: Stai, stai! Colega ei de cameră nu era Vera? Vera Hada, de ale cărei farmece se bucuraseră toţi, cu excepţia numai a celor care nu s-au arătat interesaţi. DAVID: Chiar ea. CLAUDIU: Nu pot să cred! DAVID: Ce nu poţi crede? Că o astfel de iederă se foloseşte de orice mijloc, fie oricât de murdar, ca să-şi atingă scopurile? Sau că unul ca Relu era atât de uşor de îmbrobodit? CLAUDIU: Ce performeri mai suntem noi, oamenii, când vine vorba de ratare! Ştii că o convinsesem o dată să-mi pozeze? Am convins-o să mă lase să-i fac portretul în timpul unui seminar de retorică de la Facultatea
– 10 –
Antologia piesei de teatru într-un act de drept. Portretul acela l-am purtat cu mine, îl pusesem la loc de cinste în apartamentul de pe Champs Elysee, motiv de gelozie pentru cele care mă vizitau. Sigur că atrăgea privirile, Zorina avea un soi de gingăşie pe care n-o prea întâlneşti la cele de vârsta ei, de regulă o afli la copii. Prin asta cred că atrăgea cel mai mult atenţia. Iar eu, ca unul cu adevărat îndrăgostit, am ştiut să umblu până în cele mai adânci straturi ale sufletului ei, în timp ce-o desenam, astfel că portretul era chiar reuşit, prinsesem esenţa fiinţei ei în câteva tuşe. Celor care mă întrebau pe cine reprezintă, le răspundeam după cum aveam chef. Odată, când am spus uneia că aceea este visul meu neîmplinit, femeia dorită la care n-am ajuns niciodată, mi-a făcut o adevărată criză. După ce s-a calmat şi i-am cerut să-mi explice, iată ce mi-a spus: „Voi nu înţelegeţi. Noi, femeile, avem un instinct care ne ajută să simţim diferenţa dintre noi, cele care vă cădem la picioare, sau hai s-o spunem p-a dreaptă, la pat, şi cele la care vă gândiţi ca la idealul neatins. Femeia de lângă tine, oricâte calităţi ar avea, oricât te-ar iubi, nu poate concura niciodată cu aceea pe care o porţi în gând şi în suflet, tocmai pentru că n-ai atins-o niciodată.“ Ce spui? DAVID: Nu spun nimic. M-am dezobişnuit de astfel de rafinamente. Azi trăiesc într-o cu totul altfel de lume. Esenţa lucrurilor care mă înconjoară se reduce la bani şi la putere. Nu mai sunt idealistul pe care l-ai cunoscut, studentul la Teologie care voia să ajungă preot, să salveze suflete. Sunt unul care n-a fost în stare să se-ngrijească nici măcar de propriul lui suflet. CLAUDIU: Ce spui, David? Oamenii nu se schimbă. Sau, mă rog, nu se schimbă esenţial. DAVID: Crezi? CLAUDIU: Cu siguranţă! DAVID: Atunci cum se face că, în timp ce, acum 20 de ani, mi-ai cerut să-ţi servesc drept model pentru Iisus, azi, când ţi-am deschis uşa atelierului, l-ai văzut pe Iuda în persoană? CLAUDIU (nesigur): David, poate m-am înşelat. Trăsăturile oamenilor se mai aspresc cu trecerea timpului… DAVID (aproape strigând): Ştii bine că nu te-ai înşelat! Tocmai asta e, că nu te-ai înşelat. Tace, cu capul în mâini. Claudiu desenează în continuare, preocupat de schiţe. CLAUDIU: Despre ce ar putea fi vorba, atunci? DAVID: Despre faptul că ai avut dreptate. Că ai văzut în mine exact ceea ce trebuia să vezi: tră-dă-to-rul! CAUDIU: Nu cred!
– 11 –
Antologia piesei de teatru într-un act DAVID: E dreptul tău să nu crezi. Dar e, totodată, dreptul tău să afli că inclusiv pe tine te-am trădat. CLAUDIU: Nu cred! Chiar nu. Nu văd cum ai fi putut tu să mă trădezi. Am fost colegi de bancă în liceu, cei mai buni prieteni. Apoi, la facultate, fiecare eram pe drumul său, dar când ne întâlneam ne înţelegeam atât de bine. Apoi eu am plecat, în ’90, la scurtă vreme după Revoluţie, am plecat, în sfârşit, la părinţii mei, acolo unde se stabiliseră, în Franţa. DAVID: Stop! Ai zis de părinţii tăi. Plecaseră, mai bine zis fugiseră, încă din 88, profitând de condiţia lor de artişti, în Franţa, unde au rămas ca urmare a unei delegaţii a artiştilor plastici. Apoi s-au străduit din răsputeri să te aducă acolo şi pe tine, rămas cu o soră de-a mamei… CLAUDIU: Cunosc lucrurile astea. De ce mi le repeţi? DAVID: Pentru că, legat de ele, există şi ceva ce nu cunoşti. Claudiu, de ce nu ţi-a reuşit fuga regizată în ’89, atât de minuţios pusă la cale? Ştii că trebuia s-o însoţeşti peste hotare pe mătuşa ta, care avea un handicap, la o comunicare ştiinţifică a medicilor pediatri? Ca persoană cu handicap, minor, dar tot handicap, avea dreptul la însoţitor. Îţi pregătise ţie toate actele. Te-au întors de la aeroport. CLAUDIU: Da, ce ghinion! Noroc că peste câteva luni a venit revoluţia şi s-au deschis graniţele, altfel cred c-o luam razna. DAVID: Ghinion! Asta crezi tu că a fost? Ghi-ni-on? CLAUDIU: Păi, cum altfel… Să ai toate aprobările date, paşaport făcut, viză, tot… şi să fii întors de la aeroport fără nicio explicaţie. Nici azi n-am înţeles. De unde putuseră ăia să bănuiască faptul că eu voiam să rămân acolo? Şi, dacă tot bănuiseră, de ce n-o făcuseră mai din timp? DAVID: Probabil cineva te-a trădat. Cineva care le spusese pe ultima sută. CLAUDIU: Da, probabil. DAVID: Cine să fi fost? CLAUDIU (cu o ridicare din umeri): Habar n-am. Şi, ca să fiu sincer, acum nici că mai contează. Până la urmă, lucrurile au mers cum nu se poate mai bine. Rezultatul e cel care e. Nu-mi bat capul cu nimicuri fără însemnătate. DAVID: Hm… fără însemnătate. Cine ar fi putut să ştie de plecarea ta, în afară de mătuşa ta şi, bineînţeles, părinţii tăi? CLAUDIU: Păi nu prea mai ştia nimeni. DAVID: Nu mai ştia nimeni. Cu excepţia mea, nu-i aşa? CLAUDIU: Exact. Dar tu nu intrai în discuţie. DAVID: Şi de ce, mă rog? Cu o seară înainte de plecarea voastră, ai venit aproape plângând la mine, să-ţi iei la revedere. Am ieşit, să vorbim, în Grădina Botanică. N-ai rezistat să nu-mi spui. Ne-am jurat amintire veşnică, şi
– 12 –
Antologia piesei de teatru într-un act câte şi mai câte. Eu plângeam, dar tu nu ştiai de ce. Atunci, rătăcind cu tine printre magnolii, am fost cel mai singur om de pe Pământ. N-ai înţeles, Claudiu, nici acum n-ai înţeles. Tu ai văzut în mine tot timpul pe iubitorul de Dumnezeu şi de aproapele, pe cel având idealuri înalte. Asta şi eram. Dar m-au îndepărtat pervertiţii ăia de ele, m-au făcut să mă lepăd de Dumnezeu, de prieteni, de tine, de Ina, de toţi. Rămânând singur într-un ocean de trădare. Şi de neiubire. CLAUDIU (nesigur): Cine… cine erau pervertiţii? DAVID: Securiştii, Claudiu! Securiştii! Aceia care erau peste tot, caracatiţa care-şi întinsese tentaculele până şi la noi, la Teologie. Ei m-au contactat, m-au şantajat, m-au cooptat. Aşa că acum ai înţeles, sper, cine te-a turnat cu o seară înainte să pleci. CLAUDIU: Nu pot… să cred. Însă pare logic. Într-adevăr, numai tu ştiai. Am crezut atunci c-o fi scăpat mătuşa mea din greşeală cuiva, ştii cum mai fac uneori femeile… De ce? De ce, David? DAVID: Pentru că altfel nu s-a putut. Pentru că trebuia să le furnizez ălora informaţii. Mi-a fost frică, atât de frică, Claudiu! Ştiu că sună fals şi absolut deplasat, şi totuşi, te rog să mă ierţi. CLAUDIU: Nu, nu! N-ai înţeles. Eu n-am întrebat de ce m-ai trădat. Ţi-am spus că acesta e un capitol încheiat, că nu mi-am bătut prea tare capul niciodată. Ziceam doar… De ce ţi-ai chinuit astfel sufletul, întreaga fiinţă. Tu n-ai fost niciodată un trădător nativ. Sunt unii care aşa se nasc, îi vezi că le face plăcere, se hrănesc din asta. Dar nu tu! Tu erai altfel. Erai cel mai bun om de pe Pământ. Cum ai putut, Davide, cuuuuum? DAVID: Claudiu, nici un rău nu-i greu de făcut, nicio infamie nu-i e peste mână omului, oricine ar fi el, oricât de bun, câtă vreme se îndepărtează de Dumnezeu. Aşa cum nimic nu-i e omului imposibil câtă vreme Îl are pe El. Tu cunoşti credinţa mea. De ea nu m-am lepădat niciodată. Dar nici n-am respectat-o. I-am refuzat prima dată. Prima dată m-au luat cu binişorul. Mă studiaseră bine şi pricepuseră că discursul cu mine nu putea fi comun cu al tuturor „recruţilor“. Au început pornind de la credinţă. Că Iisus ne-a îndemnat să ne ascultăm stăpânii, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Studiaseră, va să zică. Ce-i drept, aşa, mai pe deasupra. M-am temut să-i refuz categoric. Dar am luat-o pe ocolite. Le-am spus că nu sunt în stare de aşa ceva, că nu ştiu să mă prefac, că m-aş da lesne de gol. Că nu sunt foarte comunicativ în general. Că nici n-aş şti cum să fac asta. Mi-au spus să nu-mi fac griji, că astea sunt lucruri care se învaţă, că mă vor învăţa ei, că las că ştiu ei că eu am învăţat şi lucruri mult mai grele, etc. Şi mi-au dat un termen de gândire de 3 zile. M-am temut, Claudiu. M-am temut foarte tare. Şi n-am
– 13 –
Antologia piesei de teatru într-un act îndrăznit să mă consult cu nimeni. Dar eram hotărât să îi refuz până la capăt. Indiferent cât mi-ar fi fost de teamă, indiferent de argumentele lor, eram decis să nu cedez. Habar n-aveam de ce sunt ei în stare! Şi că nu erau atât de naivi pe cât păreau. Că doar erau profesionişti. Era normal să-şi închipuie că nu voi zice „da“ din prima. Şi sigur că aveau pregătită varianta de constrângere. Şi, pentru că, deşi presupun că scârmaseră o grămadă să-mi găsească ceva, nu au găsit, m-au ameninţat că-i vor face rău Inei. Au înţeles repede că pentru mine mi-aş fi asumat orice risc şi că nici un pericol şi nicio pierdere nu mi se păreau mai inacceptabile decât acela de a-mi pierde stima de sine şi mai ales sufletul. Mai ales… Dar şi-au dat seama totodată că pentru altul nu mi-aş fi putut asuma riscul acesta. Nu, cu nici un chip, n-aş fi putut să nenorocesc un om, mai ales unul la care ţineam, gândindu-mă numai la mine. Astfel că, ei fiind edificaţi, au găsit lesne calea de a mă avea, ameninţându-mă cu Ina. Am cedat, aşadar. Amăgindu-mă că, până la urmă, poate n-o să fac compromisuri atât de mari. CLAUDIU: Aşadar, pe de o parte, te-ai străduit din răsputeri s-o protejezi, pe de altă parte i-ai adus suferinţa despărţindu-te de ea. Nu mai înţeleg. DAVID: Ţi-am mai spus. Ce ai fi vrut să fac, Claudiu? Eu nu mă mai regăseam. Nu mai ştiam cine sunt, ce caut prin lume. Mi-a fost mai lesne să renunţ, să fug de tot, de toţi şi de toate. De-aceea nu ţi-am mai scris nici ţie. Prietenia noastră începuse să sune fals. Chiar dacă tu nu sesisazeşi, pentru mine începuse să sune fals încă din seara cu magnolii, din Grădina Botanică. Pe Ina nu mai puteam s-o privesc în ochi. CLAUDIU: De ce nu i-ai spus? Ţi-ar fi fost şi ţie mai uşor chinul. Ar fi înţeles, poate… DAVID: Ce absurditate spui! Ştii bine, sau poate nu ştii, că nu puteai vorbi cu nimeni despre astfel de lucruri. În plus, îmi pierdusem încrederea. CLAUDIU: E-atât de trist ce-mi spui! Ce-ai făcut după… după ce-ai plecat de la Teologie? Dar mai întâi, de ce ai plecat? DAVID: Pentru că încă mai aveam conştiinţă. Pentru că nu puteam servi la doi domni. Am şocat pe toată lumea, bineînţeles. Dar n-am dat nicio explicaţie nimănui. Ce-am făcut? Am învăţat şi am dat admitere anul următor la ASE. Profesia mea de bază este aceea de economist. CLAUDIU: Oh, Davide! Te-ai vândut în primul rând pe tine. Asta doare cel mai rău. Dorul de preoţie nu te-a încercat niciodată? Erai atât de plin de zel. Ce s-a întâmplat cu vocaţia ta pe care o simţiseşi în tine încă din copilărie? DAVID: Am îngropat-o. Adânc în memorie, departe-n suflet. Ca şi cum n-ar fi existat.
– 14 –
Antologia piesei de teatru într-un act CLAUDIU: Ca şi cum! DAVID: Am uitat de ea. CLAUDIU: Minţi! Nu-i nevoie să-mi spui mie, eu suport orice. Dar măcar pe tine nu te minţi! Spune mai departe! DAVID: Mai departe nu-i nimic intersant. Sau care să-mi facă cinste. Am mers din rău în mai rău. Evident, nu financiar. Curba exponenţială a creşterii mele financiare e invers proporţională cu cea a căderii mele ca om. Am intrat în afaceri la scurtă vreme după terminarea facultăţii. Am şantajat, am mituit, am înşelat, dar ce n-am făcut! Acesta sunt acum, eu, cel din faţa ta. Acesta, nu cel pe care l-ai cunoscut înainte de magnolii. Aşadar, nu-ţi face procese că m-ai ales pentru model de Iuda. Acum ai două variante: să îmi dai un şut în fund, să mă zvârli pe uşa aia, sau să mă zvârli pe uşă cu-n şut în fund, după ce mă pictezi. A doua variantă pare mai avantajoasă. Hai, spune repede, pe care dintre variante o alegi? Rămân sau nu să-ţi pozez? CLAUDIU: Şi dac-am s-o aleg pe a treia? DAVID: Şi nu-ţi este teamă c-ai să regreţi? CLAUDIU (râde): Ce glumă bună! Eu nu mai am, băiete, ce regreta! Mi-am trăit toate regretele din viaţa aceasta. E vremea magnoliilor. Ia te uită ce splendoare! (îi arată spre geam). Cine-ar putea să trădeze secretul unui boboc de magnolie. Nimeni! DAVID: Te rog, fără magnolii! CLAUDIU: Cu sau fără, n-are importanţă. Poate-a sosit vremea să te vindeci. Zău, Davide, nu crezi că-i timpul să te poţi ierta? Încercam să-ţi spun că lucrurile cu adevărat importante sunt altele. Cele cu adevărat importante nu se trădează de către nimeni şi de către nimic. Ştiu, tu ai trăit o tragedie. Dar încă n-ai murit. Gândeşte-te cum ai putea recupera, cum şi ce anume ai mai putea schimba, câtă vreme… încă mai e vreme. Eu acum trăiesc clipa. Şi clipa aceasta, a mea cu tine, nu mi-o poate lua nimeni. DAVID: Clipa ta cu Iuda. Aţi devenit de-a dreptul intimi. CLAUDIU: Termină! Povestea cu Iuda e una încheiată. Pesemne aşa o fi dat, pictura aceea să rămână neterminată. De altfel, uite chiar acum mi-a venit ideea. Tabloul va rămâne aşa. Se va numi „Cina neterminată“. Nici nu-l voi vinde, nici nu-l voi păstra. Îl voi oferi la muzeu. Voi reuşi, astfel, să mă dezleg de el, să-l dau afară din mine. Acum ştiu, acum ştiu! Obsesia vine încă din copilărie, când bunica îmi spunea Biblia ca pe o poveste. Dintre toate poveştile, aceasta mi se păruse cea mai tristă. Aceasta cu Iuda şi plecarea lui de la Cină. Aveam obiceiul de a schimba finalul poveştilor. Al acelora care se sfârşeau rău. „Povestea“ cu Iuda
– 15 –
Antologia piesei de teatru într-un act îmi doream cel mai tare s-o schimb şi nu puteam. Prea o auzeam spusă peste tot, o vedeam reprezentată pe pereţii Bisericilor, deasupra uşilor împărăteşti; părea că nimeni nu poate, că nimeni n-are voie s-o schimbe. Aşa cred c-am căpătat obsesia aceasta. Mi-am imaginat de mii de ori cum ar fi fost Cina fără Iuda. Şi în mod inconştient, tabloul meu a recuperat ceva din visul copilăriei. Aşadar, n-a fost adevărat că, timp de mai bine de 20 de ani, eu n-am găsit model pentru Iuda, ar fi şi absurd. Ci nu am vrut să-l găsesc. Dar mă minţeam, aşa cum şi tu te minţi acum c-ai fi altul decât cel care eşti. O vreme, tăcere. Claudiu se ridică şi pune muzică. CLAUDIU: Ştii, să uităm că viaţa şi-a rostogolit tăvălugul peste noi! Vreau să ne-amintim de tinereţe, să vorbim de vremea de dinainte de magnolii! Hai, Davide, viaţa-i frumoasă! DAVID: Viaţa-i frumoasă printre pânze, modele şi culori. Dar nu aceasta e viaţa, Claudiu. CLAUDIU: Şi crezi că arta o fi vreo Cruce uşor de purtat? Habar n-ai ce spui! Uită-te numai cât m-a necăjit pictura aceasta a Cinei. Artistul, Davide, are arderile accelerate. Pentru că trăieşte în două lumi care prea rar se intersectează. Una este lumea aceasta a „adevărurilor incontestabile“ (vacs!), alta e lumea de dincolo de simţire, o lume imaginară pe care artistul încearcă să şi-o aducă în prim plan, încearcă şi e fericit dacă şi reuşeşte s-o reprezinte şi altora. Trebuie mare grijă, trebuie dozată bine dedublarea, ca să nu dai – Doamne fereşte! – în vreo boală psihică. Un prieten dramaturg mi-a mărturisit un lucru cutremurător. Zice: „Ştii cât consum au actorii pe scenă când interpretează vreun rol. Mulţi dintre ei se identifică atât de bine cu personajul, încât încep să iasă din ei înşişi, sau chiar să le împrumute bolile ori cutumele de care suferă. Cu atât mai mult, imaginează-ţi cam cum trebuie să ardă un autor de piese de teatru. Actorul e „ivadat“ de un singur personaj. Pe când dramaturgul e în toate, pe rând, trăieşte cu fiecare, suferă, se bucură. Acolo să vezi dedublare!“ Spune-mi, cum ţi-ai dat seama că Zorina îl plăcea pe Relu? DAVID: Hm, într-un anume fel, cred că am ştiut tot timpul. Dar confirmarea – dacă pot s-o numesc aşa – am avut-o în timpul unui concert. Un soi de trăire… extrasenzorială, sau nu ştiu cum s-o numesc. La scurtă vreme după revoluţie, la Ateneul Român a avut loc un spectacol în cinstea lui Eminescu. Ne-am dus toţi trei: Ina, Relu şi eu. Interpretarea celor trei artişti a fost magnifică, sala vibra, era o stare de nedescris. Personal, simţeam că mă aflam într-o stare exacerbată a sensibilităţii, oricum puternic zdruncinată de evenimentele petrecute cu mine ante-
– 16 –
Antologia piesei de teatru într-un act rior. Astfel că mi s-a întâmplat să percep emoţii dincolo de mine. Nu mă întreba cum. N-am o explicaţie. Dar am simţit – şi nu mă poate nimeni convinge nici acum că nu e aşa – că Relu Popian şi Zorina Savin au fost atunci ca un singur suflet. Că vibraţia lor era de-o intensitate fără margini şi că eu nu făceam parte din ea. Nu s-au făcut gesturi, nu s-au spus cuvinte. Dar eu am simţit aproape material atracţia lor sufletească dincolo de emoţia muzicii şi a poeziei. Atunci mi-am zis că e momentul, oricum îmi intrase de ceva vreme în cap să mă despart de Ina ca, de altfel, şi să plec de la facultate. Când am ieşit de la concert, Ina m-a luat de mână şi m-a întrebat: „Ţi-a plăcut?“ Asta n-a făcut decât să-mi confirme o dată-n plus că nu greşisem. Ţi-a plăcut? Înţelegi? Dacă într-adevăr m-ar fi simţit, dacă ar fi plutit în euforia aceea cu mine, n-ar fi avut rost întrebarea. Pe Relu nu-l întrebase. De ce? Pentru că ştia. Pe el îl simţise. Numai la mine avusese dubii. Aşadar, i-am luat mâna din mâna mea, i-am plasat-o în mâna lui Relu şi le-am spus bună seara. Am fugit ca nebunul pe străzi, lăsându-i şocaţi. Sigur, ei habar n-aveau că eu eram disperat în încercarea de-a fugi mai mult de mine. Sau, mai bine zis, de a fugi către mine, către mine cel dinainte de magnolii. Către acel David pe care până şi eu l-am iubit. CLAUDIU: N-a încercat, ulterior, să ceară o explicaţie? DAVID: De ce explicaţie ar fi fost nevoie? Totul fusese spus. Ori, mai bine zis, înţeles… dincolo de înţeles. CLAUDIU: Bun, dar atunci înţeleg că şi Relu o plăcea mult. De ce n-au rămas împreună? DAVID: Ţi-am explicat: Vera Hada. CLAUDIU: Vera Hada! Cine şi-ar fi imaginat că una ca Zorina ar putea fi dată la o parte de o… mă abţin, dar înţelegi ce spun, de una ca Vera Hada? DAVID: Cine şi-ar fi imaginat? Cine cunoaşte puterea acestor iedere de a se agăţa de tot ce le iese în cale, de a profita pe loc de orice situaţie ivită, numai să nu piardă în bătălia cu viaţa. Apoi, a fost suficient că şi-a imaginat ea. Puterea omului stă în ceea ce-şi închipuie că e în stare să facă. CLAUDIU: Prostii! Puterea omului stă în puterea pe care i-o dă sau i-o îngăduie Dumnezeu. DAVID: Asta e deja altă discuţie… CLAUDIU: Nu, nu. Nu e deloc altă discuţie. Va veni o vreme, David, când te vei răfui numai tu cu tine. Şi va trebui să recunoşti că ţi-ai aruncat mărgăritarele la porci. DAVID: Acestea fiind zise, ne aflăm într-o situaţie fără întoarcere. Recuperează de mai poţi mărgăritarele din troaca porcilor!
– 17 –
Antologia piesei de teatru într-un act CLAUDIU: Încearcă, te rog, să fii măcar azi prietenul meu David! Acela pe care până şi tu l-ai iubit. Acela dinainte de magnolii. Ascultă, prietene, ţie nu-ţi este dor de tine? DAVID: Nu. Mă simt bine aşa cum sunt. De dragul tău, însă, vom vorbi despre tinereţea noastră irosită. Mă rog, a mea. Tu s-ar părea că n-ai trăit chiar degeaba. Despre ce vrei să vorbim? Personal, aş prefera să te ascult, să îmi povesteşti aventura ta artistică şi personală prin cele lumi. Nu înţeleg un lucru, dacă tot îţi era bine acolo, având faimă, bani, fiind un pictor cunoscut (aici nu prea te ştie lumea), de ce te-ai întors? CLAUDIU: Din aceleaşi motive pentru care se întorc toţi oamenii. Unii la ţara lor, alţii (subliniind, cu subînţeles) la ei înşişi, alţii la Dumnezeu. Nimeni nu poate sta departe. Sau poate, dar ce mai preţ plătim! Eu, de altfel, nici măcar nu simt c-am fost plecat. Am fost doar dus, cu trupul acesta, am mâncat, am creat, am vorbit, am interacţionat. Dar, în realitate, n-am fost niciodată plecat de aici. Eu m-am comportat ca şi cum aş fi jucat un rol. Şi l-am jucat bine, ce-i drept. Dar tot un rol a fost. Uită-te şi la tine! De când ai venit, încerci să mă convingi că eşti altul decât cel pe care l-am cunoscut, decât cel de dinainte de magnolii. Eşti pe naiba! Căinţa, aceasta-l întoarce pe om la Dumnezeu şi la el însuşi. Ştii mai bine decât mine aceasta. DAVID: Ţi se pare cumva că mă căiesc? Ţi se pare! N-am făcut altceva decât să prezint cu sânge rece şi sinceritate, evident, felul cum au stat faptele. Unde ai depistat oare urmă de căinţă? CLAUDIU: Şi totuşi m-ai rugat să te iert. DAVID: A fost un fel de-a zice. Sau mă rog, o slăbiciune. Pentru tine am avut tot timpul o slăbiciune, ai fost doar cel mai bun prieten al meu… CLAUDIU: Am fost! Am sesizat timpul trecut. Spune-mi, Davide, acum care este cel mai bun prieten al tău? DAVID (cumva descumpănit): A… am o mulţime de prieteni. Unul mai bun decât altul. Nu ştiu pe care-l prefer. CLAUDIU: Ha, ha! Aplaudaţi, vă rog! Şi-acum cortina. Tu te auzi vorbind? DAVID: Ce vrei să spui? Cunosc o mulţime de lume care m-ar servi oricând şi la orice oră, indiferent ce le-aş cere. CLAUDIU: Eu nu vorbeam de lume! Eu vorbeam de prieteni. Şi de prietenie. Această… lume în care trăieşti a deformat până şi noţiunile. Unul dintre sensurile cel mai nedrept schimbate este acela de prieten. Mi-ar plăcea să-ţi dovedesc eu ţie. Să vezi cam ce ar face lumea aceea pe care te bazezi, în momentul când n-ai mai fi omul influent, omul cu bani, cu relaţii, etc. Nu zic sută la sută, da-n orice caz, nouă din zece nu te-ar mai cunoaşte. Iar celălalt unu, te-ar cunoaşte doar dintr-un sentiment
– 18 –
Antologia piesei de teatru într-un act de teamă la gândul că lucrurile s-ar putea întoarce, dintr-o prudenţă exagerată, că nu se ştie niciodată, nu-i aşa? Pe aceştia îi numeşti tu prieteni? Ştii bine că nu-i aşa, nu te mai amăgi! Aşadar, n-ai prieteni. DAVID (ridică din umeri, tace) CLAUDIU: Să-ţi spun un secret: nici eu. Însă, dac-ar fi să „joc“, aşa cum faci tu, aş zice, desigur, că am mulţi, foarte mulţi prieteni. Şi în jurul unui artist renumit se învârt sumedenie de inşi mai mult sau mai puţin interesaţi, mai ales dacă acesta e vârât prin tot felul de comisii şi comitete de ale căror decizii depinde soarta unora dintre ei. Dar nu-mi fac nicio iluzie. Iluziile ne sunt cele mai grele pietre de poticnire. Ştiu bine că, în momentul în care n-aş mai fi Claudiu Teodorini, ci un Claudiu oarecare, s-ar face gol în jurul meu. Ştii, uneori chiar mi-ar plăcea să experimentez. Numai că, vezi, n-am curajul să merg cu experimentul până la capăt. Mi-ar plăcea să mă văd sărăcind peste noapte şi pierzând orice urmă de prestigiu, pentru a vedea câţi mai rămân alături de mine. Idealistului din mine îi place să creadă că n-ar fugi chiar toţi. Că doar nu toţi sunt iude. DAVID: Să nu uităm, Claudiu, că n-a existat numai Iuda. Au fost şi-un Petru, şi-un Toma… CLAUDIU: Da, da, că bine zici! Că tot ai amintit de Petru: câtă tristeţe, câtă durere stă-n lepădarea lui! Ce tragic personaj! Cu atât mai tragic cu cât a iubit atât de mult. Se spune că plângea la fiecare cântat al cocoşilor. DAVID: Mă laud nemernic că Te iubesc, / dar n-aş fi în stare să urc pe Cruce în locul Tău / – eu Crucea o port la gât / mi se pare mult mai rezonabil – / nici să-Ţi privesc răstignirea în ochi / la primul cui aş leşina / s-au m-aş lepăda ca Petru / nu de trei ci de zece ori / apoi aş plânge la fiecare cântat al cocoşilor CLAUDIU: Ce-i asta? DAVID: O poezie. N-am mai apucat să ţi-o arăt. Plecaseşi. Iar eu mă lepădasem de tine. CLAUDIU: Bine, dar tu nu ţi-ai pierdut credinţa niciodată. DAVID: Asta e altceva. Până la urmă, credinţă au şi necredincioşii. Şi cei care se declară atei, tot îl strigă pe Dumnezeu la necaz. CLAUDIU: Chiar aşa! Am văzut că e o modă acum în România, din ce-am mai prins şi eu de pe la televizor, în rarele ocazii când mă uit. Sunt pline bisericile de oameni politici. Cruci mari, pe măsura păcatelor… DAVID: Da, se obişnuieşte, mai ales în campanii electorale. CLAUDIU: Nu le e jenă acestor oameni să-ncerce să păcălească până şi pe Dumnezeu?
– 19 –
Antologia piesei de teatru într-un act DAVID: Vezi-ţi de treabă, că nu pe Dumnezeu speră ei să-l păcălească, nu sunt chiar atât de idioţi, ci pe fraierii care pun ştampila. Chiar ţine, ştii? Iluzii. Vinde-i omului iluzii. Pe tine nu te costă bani, pe el îl costă doar suflet. Cui îi pasă? CLAUDIU: Vorbeşti teoretic, din auzite, aşa ca mine, sau…? DAVID: Sau. Ţi-am spus că mi-am băgat nasul şi-n politică. La alegerile trecute, chiar am fost directorul de campanie al unui personaj important. A fost de-a dreptul interesant. E uluitor câte poţi face cu puterea. Şi cu banii, desigur. Am fost pe punctul de a obţine un post de ministru. Dar bătălia e mare, sunt mulţi la rând. Acum mi-am schimbat orientarea, va trebui să mai aştept. Poate prind măcar un post de secretar de stat. Mi-a fost promis. CLAUDIU: Ţi-ai… schimbat orientarea? Nu-nţeleg. Aşa, ca şi cum ţi-ai schimba sexul? DAVID: Nu, operaţia de schimbare de sex o faci o dată. Nu prea poţi să te tot plimbi între sexe. Pe când între partide… CLAUDIU (descumpănit): Nu te recunosc, David. DAVID: Bine-ai venit pe Pământ! CLAUDIU: De ce ţi-ai schimbat-o? Orientarea politică… DAVID: Pentru că rămăsesem pe dinafară. Deşteptul căruia i-am obţinut peste 60% din voturi în colegiul său electoral a refuzat postul de ministru al economiei – ce să se lege la cap? – preferând să îşi facă somnul de frumuseţe în Senat. CLAUDIU: Tot nu înţeleg. Dacă el accepta, ce se schimba pentru tine? DAVID: Parcă eu eram cel naiv. Lasă, nu contează! N-am să-ţi ţin acum o lecţie de foloase de pe urma serviciilor politice. Ce mă deranjează mai tare e că am băgat şi bani în campania ăluia. M-am ales cu o strângere de mână şi un şut undeva. CLAUDIU: Acesta e unul dintre prietenii de care-mi vorbeai? DAVID: Fost. Da. CLAUDIU (dă din cap cu un anume înţeles). DAVID: Credeai că sunt Albă-ca-Zăpada? CLAUDIU: Nu, dar… DAVID: Ţi-am spus, doar, ţi-am spus! Şi încă nu ştii nimic. Dacă ţi le-aş spune pe toate, te-ai îngrozi. Ah, de fapt, cred că am chef să te mai înveninez, că prea trăieşti printre pânze şi culori, dându-mi lecţii de cât de frumoasă e viaţa. Jos din cer, prietene! Coboară aici pe pământ, în mizeria noastră cea de toate zilele! Nu-ţi voi mai vorbi de politică, sunt lucruri care nu pot fi spuse oricui. Îţi voi spune în schimb o poveste de telenovelă, una cu multe lacrimi.Ţi-am spus că o revăzusem pe Zorina după
– 20 –
Antologia piesei de teatru într-un act mai mulţi ani. Acum vreo trei. Ea singură, eu proaspăt divorţat de a doua nevastă. Apariţia Inei pe traiectoria mea a fost ca o rază de lună peste o mocirlă. CLAUDIU: Rază de lună! Atavisme poetice. De ce nu de soare? DAVID: Soarele e agresiv. Ţi se bagă în ochi, te arde, în fine. Luna e discretă, îşi face menirea de a lumina fără să te vatăme. Aşa am perceput-o eu dintotdeauna pe Ina: blândă, cuminte, discretă şi cu o prezenţă binefăcătoare. CLAUDIU: Aşa şi era. Şi, în ciuda faptului că niciodată nu încerca să epateze prin nimic, ieşea mereu în evidenţă, deosebindu-se de rest prin acea gingăşie caracteristică. Ce mult aş fi vrut să mă însoţesc cu asemenea femeie! DAVID: Şi eu. De-aceea, când am reîntâlnit-o, s-a aprins în mine un dor. Dorul după ea. Am simţit şi din partea ei o apropiere, cu atât mai mult cu cât acum nu mai era umbra lui Relu între noi. Fusese scârbită de el până-n măduva oaselor. Aşa că am reluat relaţia noastră, nu chiar din punctul în care o lăsasem, desigur, arzând etape, căci acum eram oameni maturi. CLAUDIU: N-a fost curioasă să ştie de ce ai părăsit-o aşa, subit? DAVID: Ba da. I-am spus numai povestea cu Popian, cu concertul, aceea pe care ţi-am spus-o şi ţie. Nu i-am dat nici un detaliu despre colaborarea mea cu securitatea, despre alte amănunte ale devenirii mele. CLAUDIU: Totuşi presupun c-a fost curioasă să ştie de ce ai abandonat Teologia. Că doar şi ea, ca şi mine, îţi cunoştea vocaţia şi dorinţa ta arzătoare de a ajunge preot. DAVID: Desigur. I-am spus că, într-un moment de slăbiciune, am realizat că nu am curajul să mă angajez la o asemenea misiune grea. A înghiţit-o. Că pare, oricum, plauzibilă. CLAUDIU: Cu alte cuvinte, ai reînceput o relaţie minţind. DAVID: Minciuna a devenit la mine un mod de-a fi. Nici măcar nu mai conştientizez. În fine. Am aburit-o cu tot felul de chestii, i-am vândut iluzii ieftine. I-am pomenit de lucruri serioase, am mimat seriozitatea, credinţa şi dragostea. După vreo trei luni de abureală, am părăsit-o fără nicio explicaţie, ca prima dată. Doar că motivaţia a fost complet diferită. M-am însurat cu o colegă de partid. Aveam nevoie de influenţa ei. Ei, ce spui? Îl mai iubeşti pe prietenul tău David? CLAUDIU: Da. Dintr-un singur motiv. C-a fost atât de idiot, de cretin şi de mizerabil încât mi-a lăsat mie o minunată rază de lună. Mulţumesc, iudă nenorocită şi spurcată ce eşti! Spune-mi unde e, dă-mi telefonul sau adresa ei, mă duc de urgenţă s-o cer de nevastă.
– 21 –
Antologia piesei de teatru într-un act DAVID (lăsând capul în jos): Nu mai ai pe cine. E într-un spital de psihiatrie. CLAUDIU (îi trage, cu putere, două palme. Pleacă de lângă el, se întoarce şi-l mai pălmuieşte odată): N-am reacţionat când mi-ai spus că m-ai trădat, că m-ai împiedicat să plec la ai mei. Nici când mi-ai spus că ţi-ai trădat vocaţia, semenii, etc. Dar e deja prea mult. Să îmbolnăveşti de nervi o fiinţă ca Zorina e prea mult. Prea muuult, ai înţeleeees? Şi-n timpul acesta, tu stai şi-mi consumi oxigenul din atelier. Şi-mi spui poveşti de rahat cu miniştri şi secretari de stat tot de rahat. DAVID (ridicând din umeri): Ce-aş putea să fac? N-am crezut că se va ajunge aici. CLAUDIU: Îţi spun eu ce să faci, constat că la tine gândirea a început să doară. Ai să-ţi mişti hoitul ăsta ambalat în haine de lux şi ai să-ţi foloseşti toate nenorocitele de relaţii şi toţi spurcaţii de bani ca s-o faci bine. E ceva ce n-ai înţeles? DAVID: Crezi că n-am încercat? Nici nu vrea să audă de banii mei. Nici ea, nici familia ei. Frate-său, care e rugbist, m-a ameninţat că pune toată federaţia pe mine. Plus cea de box. CLAUDIU: Oh! Şi tu te-ai speriat. Aşa te-a apucat deodată o frică, de mi-e şi milă. Mai ales că situaţia ţi-a convenit de minune. Cu alte cuvinte, conştiinţa ta, aia câtă mai e, e-mpăcată. Fraţilor, eu am vrut s-o ajut, dar nu m-a lăsat. Îţi dau eu soluţia. Îi vei da ajutorul prin mine. Îmi vei da toţi banii de care e nevoie, mă vei trimite la toate persoanele influente care să poată face intrarea la cei mai buni doctori, iar ea va şti că ajutorul vine de la mine. Asta o laşi în seama mea. Apoi, după ce să sperăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va vindeca, vei dispărea definitiv din viaţa noastră. Vei sta împreună cu nevasta cu care te prostituezi pentru funcţii şi vă veţi număra banii câştigaţi din mizeriile voastre cotidiene. Din clipa în care Zorina se va fi vindecat şi va fi devenit soţia mea, tu vei dispărea ca şi când n-ai fi fost. Dar până atunci, până atunci e nevoie de tine. Şi mai ales de banii tăi. Hai, „prietene“, decartează! DAVID: Ştii, de aceea şi venisem, să te rog. CLAUDIU: O, şi eu care-mi făceam iluzii că ai venit să mă vezi. Sfântă naivitate! DAVID: Şi de asta. Dar recunosc că gândul de a o ajuta pe Ina mi-a accelerat paşii. M-am gândit că tu ai fi singurul care ar putea-o convinge. Trec peste vorbele grele pe care mi le-ai spus şi îţi mulţumesc pentru ajutor. CLAUDIU: Ar fi şi culmea să nu treci! Cu plăcere! Îmi face chiar o plăcere nebună să-ţi cheltui banii. Să nu crezi că eu nu i-aş avea! Dar e greşeala ta, tu trebuie să plăteşti. Măcar în felul acesta. DAVID: Claudiu, greşelile nu se repară cu aur. O, de s-ar putea!
– 22 –
Antologia piesei de teatru într-un act CLAUDIU: De s-ar putea, atunci n-ar mai exista căinţă. Ce simplu le-ar fi celor bogaţi! Toţi ar arunca în stânga şi-n dreapta cu aur şi ar fi liberi ca nişte îngeraşi. Hei, băiete, vremea indulgenţelor a trecut! Nu, nu trebuie ca greşelile să poată fi reparate cu aur. Tu ştii mai bine decât mine – sau cel puţin ai ştiut – care-i singura cale. Păcat că ai deraiat de la ea. DAVID: Da, singura cale. Calea, Adevărul şi Viaţa… SCENA II Acţiunea se petrece tot în atelier, la o oarecare diferenţă de timp. Singura modificare de decor: „Cina neterminată“ a dispărut. Pe şevalet se află un tablou început, un portret de bărbat, la care Claudiu mai lucrează, din când în când, plictisit. Bătaie în uşă, Claudiu răspunde, intră David. De data aceasta, are un aspect mai neîngrijit, iar hainele sunt simple, nu mai epatează prin îmbrăcăminte. Cei doi se salută, dându-şi mâinile. DAVID: La ce lucrezi? CLAUDIU: La un mort. DAVID: Poftim? CLAUDIU: La un mort care mi-a fost tare drag. Din păcate, trebuie să-i recompun chipul din memorie şi din această singură şi nu tocmai reuşită fotografie (îi arată o fotografie mică, tip portret). DAVID: Bine, dar ăsta sunt eu! Eu, acum… câţi ani? CLAUDIU: Douăzeci şi patru. Scrie pe verso. DAVID (Întoarce fotografia şi citeşte cu voce tare): „Pe portativul inimii sunt doar note care nu pot suna fals“. Phu! Am scris eu aşa o tâmpenie? CLAUDIU: Tu, cel de atunci. Şi nu e deloc o tâmpenie. Eu pe acela mă străduiesc să-l recompun pe pânză. DAVID: Şi-ţi reuşeşte? CLAUDIU: Nu prea. Fotografia aceea îngălbenită de demult şi amintirile mele frumoase cu tine nu sunt suficiente să-mi dea acea vibraţie, acea inspiraţie care să-mi conducă mâna de parcă ar merge singură, fără controlul meu. Îmi trebuie emoţia, David, şi tocmai pe aceea nu o am. Nici tu nu mi-o mai poţi transmite. Se trânteşte resemnat într-un fotoliu. Îl invită prin gesturi şi pe David să facă la fel. DAVID: Ce face? CLAUDIU: E spre bine. A fost o depresie puternică, amplificată de faptul că fusese prost tratată. Noroc că s-a intervenit la timp. Apoi, doctorul mi-a explicat că, în tratarea unei depresii, nu atât tratamentul este important (dar, sigur, nici el nu e de neglijat), cât mai ales prezenţa cuiva drag şi care dă bolnavului siguranţa că este iubit chiar şi într-o
– 23 –
Antologia piesei de teatru într-un act astfel de situaţie. Se pare că prezenţa mea i-a făcut bine. Dar mai are de stat o vreme la recuperare. DAVID: Te rog să-mi spui dacă mai e nevoie de ceva. CLAUDIU: Nu, nu mai e nevoie. Dimpotrivă, eu trebuie să-ţi mai restitui o sumă… DAVID: Păstrează-i! Nu-mi mai restitui nimic. CLAUDIU: Dar e o sumă destul de mare. Vreo douăzeci de mii. Mie nu-mi trebuie. DAVID: Nici mie. Fă ce vrei cu ei. Dă-i cuiva care are nevoie. Găseşti tu… CLAUDIU (face un gest de acceptare din cap): Ştii, la ultima întâlnire m-a întrebat dacă te-am revăzut după venirea în ţară. Eu evitam să aduc vorba de tine, ea a deschis subiectul. M-am cam speriat, la gândul că ar putea să bănuiască ceva… DAVID: Nu trebuie să afle. Nici acum nici mai târziu. Niciodată. CLAUDIU: Ţi se pare drept? Vreau să spun, ţi se pare drept ca ea să nu ştie? Şi acesta e un soi de trădare. Acum îmi pare rău că am acceptat soluţia aceasta. Ar fi trebuit s-o ajut numai eu. DAVID: Să-ţi intre bine-n cap: nu trebuie să afle niciodată! CLAUDIU: Bine, dar mă simt… mă obligi şi pe mine să încep relaţia cu o minciună. DAVID: Bine-ai venit în club! CLAUDIU: Şi nu ştiu dacă voi suporta povara ei toată viaţa. DAVID: Te vei descurca. Ştii ce mă doare cel mai mult? Faptul că, după ce probabil a aflat de căsătoria mea, după ce pierduse speranţa să mă întorc la ea, mi-a scris o scrisoare, ultimul semn pe care mi l-a trimis, în care mi-a spus: „Nădăjduiesc să te pot uita în viaţa aceasta, iar în cealaltă, să nu îndrăzneşti să-mi tai calea!“. CLAUDIU: Aşa, şi ce-ai fi vrut? Să-ţi spună că te-aşteaptă cu ghirlande de flori la poarta Raiului? C-o să-ţi întindă covorul roşu la fiecare dintre vămile văzduhului? Ia nu-ţi mai plânge atâta de milă! Ai idee că putea să moară? Că, în afara depresiei, a avut şi-o altă boală de care abia s-a vindecat? Să nu-mi spui că nu ştii că toate bolile minţii şi ale trupului sunt rezultatul suferinţelor sufleteşti! E demonstrată demult. Doctorul mi-a spus că doar trei din zece supravieţuiesc în situaţia în care a fost Zorina. Şi tu îţi plângi de milă ca o babă, fiindcă ţi-a zis să nu-i tai calea? DAVID: Şi totuşi, cât de mult trebuie să urăşti un om ca să arunci în aer toate punţile, pentru totdeauna? CLAUDIU: Cât de mult? Pe cât de mult te-a urât el ca să te aducă în starea de a urî, în ciuda faptului că niciodată în viaţă nu ştiuseşi ce-i ura. După ce deja îl iertaseşi o dată.
– 24 –
Antologia piesei de teatru într-un act DAVID: N-am urât-o pe Ina, ce tot spui acolo? CLAUDIU: Ai dreptate. Dac-o urai, aveai mai multă milă de ea. Te-ai situat pe o poziţie mult mai ingrată, ucigaşă de-a dreptul: indiferenţa! Nepăsarea! Nu te-a interesat de ea, de ce va simţi, de ce va suferi, cum nu mă interesează pe mine lupta voastră politică de doi bani. DAVID: Şi totuşi, cum să te conving că am iubit-o pe Ina? CLAUDIU: În niciun fel. Nu mă vei convinge în niciun fel! Nu poţi, nu ai voie să te comporţi astfel cu un om pe care-l iubeşti! De dragoste cu năbădăi e plină lumea. Sau de închipuiţi ca tine. Tu nu pe Zorina ai iubit-o, puţin ţi-a păsat de ea, te-ai iubit pe tine, prietene. Ai iubit ideea ta despre tine alături de Zorina. Tratatele psihologice sunt pline de astfel de exemple. Apucă-te şi studiază! DAVID: Nu mai e timp. CLAUDIU: A, da, uitasem că începe campania electorală! DAVID: Nu despre asta e vorba. CLAUDIU: Dar despre ce? DAVID: Despre… altceva. În fine. Spune-mi, de ce te-ai apucat să pictezi tabloul? Portretul meu de dinainte. CLAUDIU: Nu ştiu. Aşa am simţit. Pe de o parte, o nevoie de recuperare, a ceva ce ai pierdut. Pe de alta, cred că vreau să te scot afară din mine. Te-am iubit prea mult, Davide, am fost prea legat de tine, mai mult decât îţi poţi închipui. Acum, că m-am convins cum ai devenit, nu vreau să rămân în continuare legat de-o fantomă. DAVID (zâmbind): Parcă tu spuneai că omul nu se chimbă. CLAUDIU: Uneori, până şi eu mai greşesc. DAVID: Văd că nu prea ai spor. Crezi că te-ar ajuta să ne mai amintim câte ceva de vremea magnoliilor? Dacă vrei, acum e momentul. Nu ştiu dacă ne vom mai vedea. CLAUDIU: Acum pleci tu în străinătate? DAVID: Hm, nu atât de departe. Dar, într-un fel, e mai departe de atât. CLAUDIU: Nu-nţeleg. DAVID: Nici nu-i nevoie la momentul acesta. Spune-mi, ce-aţi vorbit de mine? CLAUDIU: I-am spus că te-am văzut, că mi-ai părut schimbat, atât de schimbat încât… Ştii, i-am povestit scena cu tabloul. Pe faţa ei, tristeţea deja existentă s-a transformat în amărăciune. A zis doar atât: „N-am să-nţeleg niciodată cum e posibilă o astfel de transformare“. DAVID: Ce i-ai răspuns? CLAUDIU: Nimic. Doctorul mi-a recomandat să n-o obosesc cu vorbe. Mai ales dacă acestea au legătură cu suferinţa care i-a provocat depresia. Şi-a pus capul pe pieptul meu, ca un om ostenit de viaţă. Mi-a spus zâm-
– 25 –
Antologia piesei de teatru într-un act bind, în timp ce-i mângâiam părul: „Viaţa mea de până acum a fost un şir de călătorii dintr-o iluzie-ntr-alta. Pe undeva, cred că-mi iau plata acum. Am circulat fără bilet“. Am rugat-o să-mi explice. Zice: „Să circuli prin viaţă fără bilet înseamnă să nu-ţi fie îngăduite anumite lucruri şi tu să te încăpăţânezi să le faci. N-aveam dreptul să fiu cu David, câtă vreme mă simţeam mai mult atrasă de Popian. N-aveam dreptul să fiu cu Popian, câtă vreme el nu avea ochi pentru mine. Am forţat lucrurile, am vrut să se întâmple. Apoi, mai târziu, n-aveam dreptul să îl primesc înapoi pe David după ce plecase aşa cum plecase. Sigur, nu se punea problema să nu-l iert. Dar asta e altceva. Nu trebuia să accept să reîncep o relaţie cu el. Pentru că de data aceasta ştiam că poate oricând pleca fără preaviz. O făcuse o dată, ce l-ar fi reţinut a doua oară? Apoi, ştiam, de asemenea, că sentimentele mele faţă de el se transformaseră. Frustrarea îşi făcuse loc printre ele şi, oricât aş fi zis că nu contează, era acolo, prezentă, sufocând dragostea.“ Îi spun, ca să o testez: „Şi totuşi, Iisus ne-a poruncit să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte.“ Mi-a răspuns aproape cu enervare: „Să iertăm, da! Dar nu şi să-l cărăm în cârcă pe cel care ne-a greşit. În plus, a mai zis ceva, de care facem abstracţie: şi de se va întoarce la tine şi va zice „mă căiesc“. Îţi imaginezi cumva că David şi-a cerut vreodată iertare? Aş! Dimpotrivă! A venit precum Făt-Frumos călare pe calul său alb, ferm convins că n-avea cum să fie refuzat. Mândru de banii lui, de poziţia lui în societate. El n-a înţeles că eu nu pentru acestea toate îl acceptasem, ci pentru amintirea celui care fusese cândva. Pentru frumuseţea sufletului său de pe vremea când încă era student la Teologie.“ Mi-a spus, după o pauză, schimbând subiectul: „Să nu crezi că n-am simţit că erai îndrăgostit de mine. Mă prefăceam că nu-mi dau seama. Acum, cu mintea femeii mature, înţeleg că, de fapt, tu eşti singurul faţă de care trebuia să-mi îndrept atenţia. Ai fost singurul care m-a iubit cu adevărat, atât de mult, încât ai preferat să suferi, decât să-mi complici existenţa.“ DAVID: Prostii! CLAUDIU: Gelozie? Ce-i asta? DAVID: Nu, dragă, de ce să fiu gelos? Am avut-o, doar, în mâini de două ori. Eu i-am dat drumul de fiecare dată. CLAUDIU: Asta se cheamă ipocrizie, dar nu mă mir! DAVID: Lasă, las-o pe Ina! Vă doresc să fiţi fericiţi. Şi, sincer, vă şi invidiez un pic. CLAUDIU: De ce? Tu nu eşti oare fericit? N-ai obţinut ce ai vrut? DAVID: Şi cine spune că asta înseamnă fericire? Nu, e un gol, un mare gol, greu de umplut.
– 26 –
Antologia piesei de teatru într-un act CLAUDIU: Ce-ţi lipseşte? DAVID: Aparent nimic. Dar uneori mă simt de parcă n-aş avea nimic. Ce fiinţă ciudată şi omul! Ai citit cartea lui Maitreyi Devi, „Dragostea nu moare?“. CLAUDIU: Sigur. Emoţionantă. DAVID: Spune-mi, pe cine crezi că a iubit Maitreyi? CLAUDIU: Asta-i culmea! Mi se pare că reiese foarte clar din carte. În primul rând, pe soţul ei, alături de care a avut o viaţă împlinită şi care era un om minunat, apoi pe Eliade, pe care nu reuşise să-l uite nici după zeci de ani. Şi, nu în ultimul rând, pe Maestrul ei spiritual, Rabindranath Tagore. Trei oameni, trei feluri diferite de dragoste. DAVID: Aiurea! Vrei să ştii ce cred eu? Nu l-a iubit decât pe Tagore. Faţă de soţul ei, şi-a făcut datoria, cum şi-a făcut-o şi faţă de lume, născând şi crescând copii. Şi sigur, n-a avut motive a se plânge de el. Pentru Mircea, făcuse o obsesie. Obsesia tinereţii, a dragostei neîmplinite. Ce mai dragoste, la 16 ani! Profesoara de engleză îmi spusese odată că dragostea tinerilor, englezii o numesc cow-love, un fel de „dragoste de viţel“, îmi tradusese. Şi-mi mai spusese că adevărata dragoste vine după 40 de ani. Atunci, mi-am bătut joc în sinea mea de vorbele ei, însă acum să ştii că-i dau dreptate. Dar să revenim la Maitreyi. Aşadar, cu adevărat iubire a avut pentru Poetul, pentru maestrul său, un fel de duhovnic la noi. Reciteşte cartea şi ai să vezi că scenele în care descrie întâlnirile cu el, acelea sunt cu adevărat scene de dragoste, chiar dacă nu se întâmplă nimic care să dea aparenţa unei iubiri vinovate. E atâta gingăşie în ele, încât le-ai citi şi tot citi. CLAUDIU: De ce-mi vorbeşti de Maitreyi? DAVID: Făceam o analogie. Cu Ina, desigur. Cred că, tot aşa, Ina nu l-a iubit decât pe Relu. Eu am fost obsesia tinereţii. Tu vei fi soţul lângă care îşi va afla liniştea. Pe niciunul dintre noi, însă, nu-l va iubi niciodată aşa cum am simţit eu că-l iubea pe Relu, în seara aceea, la concert. M-a urmărit senzaţia asta toată viaţa. Inclusiv în scurta perioadă în care m-am întors la ea. Eram gelos, fiindcă nici nu-mi aminteam să fi simţit vreodată ea pentru mine astfel şi nici atunci, după atâţia ani, nu mai putea fi vorba. CLAUDIU: Nu-ţi găsi scuze nobile că ai părăsit-o! DAVID: Nu-mi găsesc. Nu de aceea am părăsit-o. A fost aşa cum ţi-am spus. Am părăsit-o din interese politice. Am plătit şi pentru asta. Nevastă-mea m-a părăsit, la rândul ei, pentru un ins care o putea promova. CLAUDIU: Cine se aseamănă, se-adună. Nimic nou sub soare. Totuşi, nu înţeleg de ce a fost nevoie să te părăsească. Se poartă înşelăciunea. Faţada. Zâmbetele false. Ţi se face greaţă când îi vezi mimând fericirea casnică,
– 27 –
Antologia piesei de teatru într-un act în timp ce-şi fac semne discrete cu alţii. Compromisul e la modă. Pare că nimeni nu mai ştie ce-i bunul simţ. E o invazie de nesimţire pe toate canalele, oriunde te-ai duce, dai peste ea. Mârlănia e la ea acasă. Mocirla, de asemenea. Cu asta îmi va fi cel mai greu să mă acomodez. Deja am început să am îndoieli că voi putea rămâne definitiv, deşi cu această hotărâre m-am întors. Ferice de tine că ai ştiut ce să iei acestei lumi! DAVID: Parcă ţi-am spus că nu sunt fericit. N-am fost niciodată. Am întrezărit numai fericirea. Pe vremea când încă mai speram că-mi voi urma vocaţia. Aceea m-ar fi putut cu adevărat face fericit. Să nu te şocheze ce-ţi voi spune. Acum, că le-am încercat pe toate ale lumii, am înţeles că nu există fericire decât de la Dumnezeu. Câtă vreme ai s-o aştepţi de la oameni, sau de la lucruri, de la situaţii, vei fi un permanent nefericit în căutarea a ceva ce nu există. În teorie, cunoşteam aceasta demult. Acum pot spune că am simţit-o şi în mod real. CLAUDIU: Şi, dacă ai aflat-o, îţi foloseşte? DAVID: Da, sper că da. Mai bine zis, sper că îmi va folosi curând. CLAUDIU: Dar celor care ţi-au fost victime, directe sau colaterale, ca să folosim un limbaj beligerant, le foloseşte la ceva? La ce i-ar folosi, de exemplu, Inei, sau mie, care mi-am pierdut prietenul, înţelepciunea ta de pe urmă? DAVID (lăsând capul în jos): La nimic. Dar, cine ştie… poate va fi o urmă cât de mică de „câştig“. Mă voi ruga pentru voi. Până în ceasul din urmă mă voi ruga. CLAUDIU: Şi crezi că Dumnezeu îţi va asculta ruga? DAVID: Dacă mă voi căi sincer, da. CLAUDIU: Te vei căi sincer? DAVID: Desigur. CLAUDIU (râzând): Eşti comic, ştiai? Cum te vei căi? Printre şpăgi, mită, promisiuni electorale mincinoase, cruci în biserici de ochii lumii, parteneriate dubioase, pipiţe dornice de avansare, neveste fără număr care te pot susţine în carieră. (Schimbând tonul, aproape ţipând): Tu n-ai chiar pic de ruşineeee? Atât, un dram de ruşine ar trebui să ai, ca să nu mai amesteci lucrurile sfinte cu mocirla în care vieţuieşti! DAVID: Stai, ascultă, n-ai auzit tot! CLAUDIU: Am auzit destul! Mi-a ajuns! Nu mai vreau nici un cuvânt. Nici un cuvânt, auzi? DAVID: Bine. Stai. Mai am ceva cu tine. Calmează-te! N-am terminat. După aceea, voi dispărea, aşa cum am promis. Nu mă vei mai vedea, decât dacă vei voi. Dar trebuie să punem la punct nişte chestiuni legate de bani. Şi să mă asigur că ai înţeles ce să faci cu ei, înainte să plec.
– 28 –
Antologia piesei de teatru într-un act CLAUDIU: Unde Dumnezeu să pleci? Ce tot îi tragi cu plecarea? Ori ai de gând să te sinucizi? Ca să fii Iuda până la capăt. Exact asta mai lipsea. În rest, le făcuseşi pe toate. DAVID: Stai liniştit, nici nu-mi trece prin cap aşa ceva. M-am „sinucis“ destul, călcându-mi pe suflet de atâtea ori. Dar, într-un fel anume, voi fi mort lumii acesteia. CLAUDIU: Eşti mort demult. Pentru mine, eşti mort demult. DAVID: N-ai înţeles. Voi merge la mănăstire. CLAUDIU: Ce să faci la mănăstire? Nu-ţi ajung bisericile din Bucureşti? Îţi mai trebuie alte „scene“ pe care să-ţi joci falsa credinţă? DAVID: Claudiu, n-ai înţeles. Plec la mănăstire de tot. Mă călugăresc. CLAUDIU: Ha, ha! Ce glumă bună! Ascultă, prietene, călugăria nu-i pentru orice idiot. Credeam că ştii asta. DAVID: Vom vedea. CLAUDIU: Ce să vedem? Dacă tu eşti un idiot sau nu? Despre asta ne-am convins deja. DAVID: Vom vedea dacă este călugăria de mine. CLAUDIU (privindu-l cu aerul că pentru prima dată ia în serios cele spuse de el): Tu… nu glumeşti? DAVID: Chiar nu. De ce-aş glumi? De ce-aş glumi cu aşa ceva? Claudiu, revederea noastră şi discuţia mea cu tine de acum câteva luni m-a ajutat să sondez în adâncul sufletului meu. M-a ajutat să am curajul, pentru prima oară după atâţia ani, să mă privesc în oglindă. Tu mi-ai dat oglinda, şi-ţi mulţumesc. E drept, oglinda pe care ai vrea să o spargi. Şi nu vorbesc de oglinda aceea pe care mi-ai pus-o în mâini acolo, lângă tablou, îndemnându-mă să mă compar cu cel de dinainte. Din vremea studenţiei noastre, nu mi-a mai vorbit nimeni cu atâta sinceritate. Toţi cei care mă înconjurau au fost mai mult sau mai puţin interesaţi. Îmi aplaudau succesele şi îmi treceau sub tăcere greşelile. Mă lăsam linguşit, deşi atât de bine ştiam că nu trebuie să te laşi corupt de laudele lumii acesteia. Dar ce dulce desfătare! Cine mai era ca mine? Şi totuşi, am ştiut dintotdeauna că nu e decât o minciună, una convenabilă, ce-i drept. Am avut tot timpul sentimentul dedublării, am ştiut mereu că acela nu sunt eu. Nici acela care scria notiţe informative pentru securitate, nici cel care şi-a trădat credinţa, vocaţia, prietenii. Nici cel care a intrat în afaceri şi în politică, prăvălindu-se în marile abisuri omeneşti, în timp ce îşi înălţa singur muritoarea statuie. Ştiam aceste lucruri, Claudiu. Dar nu mă puteam sustrage lor. Aşa cum o muscă nu se poate salva singură din pânza păianjenului. „Oglinda“ ta m-a ajutat. Întâlnirea aceasta cu tine nu mi-a spus nimic nou, dar mi-a dat cura-
– 29 –
Antologia piesei de teatru într-un act jul. Curajul de a redeveni eu însumi, acela dintotdeauna, pe care ţie îţi place să-l numeşti cel dinainte de magnolii. CLAUDIU (rămas pe gânduri): Te-ai gândit bine? Presupun că ştii că aceasta e o hotărâre de la care nu te mai poţi întoarce. Mănăstirea nu e vreo Zorină, la care să te duci când vrei, să pleci când vrei. Şi-apoi, cum vei face faţă acelor rigori, după ce o viaţă întreagă te-ai dedat anumitor desfătări? DAVID: Am luat în calcul toate aceste aspecte. Le-am luat pe rând şi le-am analizat pe fiecare. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai mult capăt convingerea că pentru mine nu mai există altă cale. E singura modalitate de-a rupe punţile cu ceea ce am fost o vreme, de a-mi arunca în aer toate lanţurile care mă leagă de lumea coruptă în care m-am lăfăit. Rămânând în lume, nu aş putea să renunţ la nimic din ce am devenit. Şi dacă aş vrea eu, nu m-ar lăsa ei. Caracatiţa are tentacule peste tot. E mult până ai săvârşit păcatul o dată. După aceea nu mai ai cum să dai înapoi. Şantajul e la dimensiuni atât de mari şi, aş zice, aproape perfecte, încât nu te poţi sustrage, ca într-un şah mat. Oriunde ai fugi, vine peste tine. Eu, trăind în lumea în care am intrat, nu mai pot să zic: „Gata, de mâine sunt alt om. Nu mai fur, nu mai înşel, nu mai mint, nu mai…“ Pentru că, oricât aş vrea eu, aceasta nu se mai poate. Decât, eventual, cu preţul vieţii. Nu că aş ţine cine ştie ce la viaţa aceasta, dar în mod sigur mai am nevoie de nişte ani ca să-mi plâng păcatele şi să îndrept ce se mai poate îndrepta. Hotărârea mea e definitivă. Aşa că nu încerca să mă faci să mă răzgândesc. Mâine te rog să avem o întâlnire cu avocatul meu, să punem la punct ultimele detalii privind ce vei face cu banii pe care îi las. Eşti singurul în care pot avea încredere că îmi vei repecta dorinţele şi că nu vei cheltui banii pe alte lucruri. Mie nu-mi trebuie nimic. Copii n-am, ca să le las moştenire, aşa că voi lua doar o sumă pentru mănăstire, iar de restul vei face ceea ce îţi spun. Îşi lasă capul în palme şi adaugă sfârşit: Am obosit! Am obosit, Claudiu! Claudiu se duce la el, îi ia mâinile de pe ochi, îi potriveşte capul astfel încât să-l poată privi de la şevalet, apoi se repede frenetic la portretul început şi pictează. DAVID: Un singur lucru ar mai fi: va trebui să-i cer iertare Inei. Spune-i, te rog, din partea mea… CLAUDIU: Nici un cuvât! Chiar tu va trebui să-i vorbeşti. Tot mâine. Pune un CD cu muzică simfonică. Apoi continuă să picteze. DAVID: Da, mâine. Să sperăm că mâine va veni. De câteva ori în viaţă, am trăit drama unui mâine care nu s-a mai arătat. Credeam că am învăţat lecţia, dar n-a fost aşa. De-atâtea ori am rămas cu vorbe nerostite, suspendate în gât ca nişte vrăbii electrocutate pe stâlpul de telegraf. Având
– 30 –
Antologia piesei de teatru într-un act convingerea că le voi spune… mâine. Că întotdeauna timpul are răbdare. Dar eu, eu am trăit în afara timpului, minţindu-mă că sunt un om al timpului meu, făcând orice ca să mă conving, în primul rând pe mine de aceasta. Depunând toate eforturile ca să mă smulg singurului timp care m-a găzduit pe mine cel adevărat, pe mine, David Hanganu, acela pe care până şi eu l-am iubit, cel dinainte de magnolii… Sfârşit
– 31 –
Gheorghe Truţă
SIMFONIE PENTRU OBOI ŞI NIMENI Personajele: EL EA Scena 1 O cameră de hotel. El, evident tensionat, se plimbă cu mâinile la spate. Intră Ea. EL: Mai puteai să întârzii cinci minute! EA (candidă): De ce?! EL: S-ar fi împlinit fix o oră de când te aştept! EA: N-am găsit ce să-i spun lui bărbatu-meu… EL (dur): Stai jos! EA: Nu pot să rămân mai mult de zece minute… I-am zis că merg să repar cuiul de la oboi. De câte ori mint, Dumnezeu mă ameninţă cu degetul! EL: Nici mie nu-mi place să fiu luat drept idiot! Şi uite aşa au mai trecut două minute… Mă piş pe cele opt pe care mi le faci cadou! Hai, du-te! (Ea ar pleca… n-ar pleca…) EA: Voi veni altădată… EL (şi mai dur): Altădată înseamnă niciodată! Când ajungi în stradă poţi să arunci oboiul la tomberon! EA (încă senină): De ce?! EL: Ca vânzătoare de butic sau florăreasă n-o să ai nevoie de el! EA: Sunt oboistă… EL: După ce ieşi pe uşă… nu mai eşti! Ştii că pot face asta! EA (început de panică): Ştiu! EL: Doar dacă ridic sau cobor bagheta, tu, vioristul pe care l-ai lăsat lângă şifonier şi încă treizeci de inşi urcă în Paradis sau coboară în abisuri!
– 32 –
Antologia piesei de teatru într-un act Numai Dumnezeu poate face ordine în orchestra mea… dar şi El mai întâi mă întreabă pe mine! EA (deja suspină): Nu vreau să plec din orchestră! EL: Şi pentru colegul tău de celulă vioara e degeaba! EA (izbucneşte în plâns): Nu e drept! EL: Cine a spus că e drept, fetiţo?! Lumea nu e club de caritate: e o junglă în care leii vânează şi căprioarele sunt vânate. Cine e de vină că tu nu poţi fi Leul? EA (suspină): De ce vă purtaţi aşa?! EL: Pentru că la batjocură nu se răspunde cu flori de iasomie. EA (plânge în hohote): N-am vrut să vă jignesc… EL:… spuse ea, împlântând cuţitul! EA:… nu vreau să vă supăr! EL: Dar nu m-ai supărat deloc! Nu vezi: sunt fericit! De când eşti în orchestra mea? EA: De doi ani, opt luni şi trei zile! EL: Suficient ca să afli că tembelul din faţa ta e autorul a cinşpe simfonii, paişpe sonate, treişpe preludii, că a ţinuit nuiaua de alun între degete pe cele mai mari scene ale Lumii. Iar tu nu eşti decât o suflătoare într-un orificiu. În plus, cinci tinere absolvente fac zilnic rând în faţa biroului meu, gata să-ţi ia locul, în orice clipă! Ştii asta? EA (suspinând): Ştiu! EL: Ei bine, acest idiot, care sunt eu, nu ţi-a cerut decât două ore din preţioasa-ţi viaţă! Doar două ceasuri: unde vrei, când vrei… Chiar şi la două noaptea, dacă hotărai, pe malul stâng al cascadei Niagara… eu aş fi fost acolo! EA: N-aş umbla noaptea nici prin dormitor… dar pe Niagara! EL: Tu ai zis unde, când şi cum… Iar după două luni, după ce eu te aştept ca prostu’ un ceas neîncheiat, tu apari, senină, ca o căprioară în delir, şi reciţi tandru că nu poţi sta decât zece minute! Nu e o batjocură? EA: E doar o neputinţă… EL: Şi dacă eram un nimeni meritam un bacşiş de două ceasuri! EA: Am să vin în altă zi… EL: Nu mi-e de-ajuns că mă bălăcesc în Penibil?! Eu, la o vârstă serenă, eu, care de când mă ştiu nu mi-am iubit nici măcar bagheta, tocmai mie să mi se întâmple să fiu obsedat… de o femeie! Ea face doi paşi în cameră: se aşază pe marginea somierei. EA: E chiar o tragedie să te îndrăgosteşti de o femeie?! Se spune că iubirea vine de la Dumnezeu.
– 33 –
Antologia piesei de teatru într-un act EL: Dumnezeu e mereu ironic. Însă, ceea ce mi se întâmplă mie e insuportabil! Crezi că nu mă dispreţuiesc? Dar ce să fac: sunt „eu“ şi trebuie să mă suport! EA: Dacă ziceţi că mă iubiţi… EL: Cine a spus că te iubeşte?! EA: Adineauri aţi spus aşa: „tocmai mie să mi se întâmple să mă obsedeze o femeie!“ EL: Asta nu înseamnă că te iubesc! EA: De ce vreţi să-mi faceţi rău? EL (buimac): Rău?! EA: Nu vreau să fiu vânzătoare… şi nici florăreasă! EL: Nu-mi pasă ce vrei tu să fii sau să nu fii! Îmi pasă doar că, din pricina unei buimace gazele, Liniştea mea s-a făcut ţăndări! Tu eşti vinovată de tot ce mi se întâmplă! EA: Bine: să vină plutonul de execuţie! EL: Blândă pedeapsă… EA: Folosiţi secera: doare mai tare dacă e ştirbă! EL: Nu mă-nveţi tu pe mine cum se ţine secera! EA (îngrozită): Mă urâţi?! EL: Nu te urăsc pentru că nu-mi pasă de tine, pricepi? Deşi… doar când te văd mă apucă furia! Eram liniştit, îmi dirijam, senin, orchestra… când a trebuit să apari tu! Cine mama dracului te-a adus? Nici măcar nu te-am angajat eu, aşa-i? EA: M-a angajat soţia dumneavoastră… Eu şi bărbatu-meu n-aveam slujbă, şi mama şi-a amintit că, în copilărie, a băut lapte de la aceeaşi capră cu soţia marelui dirijor, adică… dumneavoastră! EL: Doi ani nici n-am ştiut că exişti. Din când în când vedeam o lungană care sufla într-un pai. Dar într-o zi… Eram în concertul de la Giurgiu, trecusem de Preludiu şi îmi plimbam privirea de la suflători la viorişti… Când am ajuns la tine, ochii mi-au întârziat o secundă… EA: Atunci am observat că aveţi ochi frumoşi… EL: Să mori tu?! Mă iei la mişto?! EA: Nu, pe cuvânt! Omul este ochii lui… EL: Vrei să mă gâdili?! Degeaba: tot te dau afară! Mă mai şi întrerupi: la vârsta mea pierd firul demonstraţiei! Aşadar… „coboram“ de la oboi la clarinet… când mi-am dat seama că privirea mi se priponise: s-a pus în cur, ca o vacă… şi mai urneşte-o dacă poţi! E clipa când, dinspre tine, un val de căldură s-a năpustit asupra mea… Iar sunt penibil: am ajuns să descriu o obsesie! EA (uşor prinsă de „naraţiune“, evident îmbujorată“): Povestiţi frumos!
– 34 –
Antologia piesei de teatru într-un act EL: Îmi vorbeşti cu „dumneavoastră“ când suntem singuri: e tot o batjocură! EA: Nu vă pot spune pe nume… EL: În fiecare zi, dinspre locul unde stai vin spre mine valuri de lumină, de căldură, de scântei… de mama dracului ce sunt… dar, din prima clipă până în ultima în care ţin în mână bagheta, din toată orchestra nu te văd decât pe tine. Acum ştiu ce e aşa-zisa „iubire“! EA: Ce e? EL: E pură obsesie. Toată lumea a observat că nu am ochi decât pentru tine. Sunt sigur că mi-ar repeta fiecare om din orchestră… doar că nu oricine îşi permite! Ieri, Didu, şeful tău de partidă, prietenul meu de-o viaţă, mi-a făcut semn cu degetul, râzînd: „Te bagi adânc în… partida mea!“. Şi nevastă-mea, din colţul opus, a mârâit: „Vezi că-ntr-o zi o să-ţi rămână privirea priponită în stânga!“ Şi nici asta nu m-ar deranja! (Linişte. Strigăt!) Întreabă-mă dracului odată ce mă deranjează! EA: Ce… vă deranjează? EL: Că tu eşti atât de liniştită… EA: „Crezi“… ce rău sună! „Credeţi“ că pentru mine e simplu? Şi bărbatu-meu şi-a dat seama. „Dirijorul se uită numai la tine!“ mi-a spus, a treia oară. Prima dată am protestat. „Poate că nu întorc bine fraza la legatto“ am găsit o explicaţie. A doua oară am tăcut. Şi a treia oară! EL: Tu îţi vezi, senină, de viaţa ta, găteşti pentru bărbatu-tău ciorbă de lobodă cu pilaf, te culci cu el de trei ori pe săptămână… sau mai des?! EA: Vă rog! EL:… continui să sufli, liniştită, în paiul ăla cinci ore pe zi, în timp ce eu rănesc aerul, ca un disperat, cu bagheta asta blestemată… că şi fără baghetă am ajuns un disperat… în timp ce tu eşti tot mai senină şi mai frumoasă… Asta mă scoate din minţi! E nedrept şi e insuportabil! EA: Şi dacă aş fi liniştită? „Aţi“… „ai“ fi fericit dacă ai şti că sufăr? Te-ai simţi mai bine să mă vezi o umilă vânzătoare? (Îi dau lacrimile.) Domnule, sunteţi de un egoism…! Nici nu ştiu de ce mai stau de vorbă cu dumneavoastră… când, aşa cum singur aţi spus-o, aţi fi fericit numai dacă m-aţi vedea în genunchi! (Plânge.) Eu nu vă vreau răul… Din contră: am pentru dumneavoastră o afecţiune… EL: Chiar?! EA:… ca de la oboistă la dirijor. Atenţia dumneavoastră, tot mai evidentă în ultima vreme, mă face ţintă la ironii. În plus, am probleme şi acasă. Suport şi nu mă plâng! (Hohote.) Bine: pedepsiţi-mă, deşi n-am nicio vină! Bine: o să fiu vânzătoare sau florăreasă! Dar aflaţi, domnule, că Dumnezeu dă fiecăruia după Sufletul lui: dumneavoastră meritaţi ceea ce vi se întâmplă!
– 35 –
Antologia piesei de teatru într-un act EL: Adică… merit să sufăr?! EA: Însutit. Înmiit! (Plânge egal, liniştit, cu faţa între palme, câteva clipe bune. Îşi ridică fruntea. Mai senină.) Însă eu nu doresc răul nimănui. Nici măcar celor care l-ar merita! (Nu mai plânge.) Şi ce vreţi de la mine? EL: Nimic. EA: Atunci… de ce m-ai chemat aici? EL: Ca să pricep! EA: Ce să pricepi? EL: De ce îmi placi aşa de mult?! (Se roteşte în jurul ei.) Mda… Prima observaţie: ai picioarele cam groase! Nu se observă când eşti aşezată… Fă câţiva paşi! (Femeia face câţiva paşi.) Ba… eşti chiar ciolănoasă! Porţi cu eleganţă un colac în jurul şoldurilor! Ia stai în lumină! (O împinge, uşor, spre fereastră.) Nasul cam ascuţit… bărbia… de asemenea! Iar mă enervezi: a trebuit să spui adineauri gogomănia cu ochii frumoşi… EA: Dar… aşa e! EL: E… pe dracu! De ochi frumoşi îmi arde mie acum?! EA: Omul e ochii lui! Cu ce-am greşit?! EL: Tu ai nişte ochi… o minune! EA: Dacă spuneţi… nu mă supăr! EL: Par penibil: e ca şi cum ţi-aş întoarce un compliment… Dar ochii tăi cu adevărat sunt frumoşi… Ai o privire de căprioară obosită de prea multe nopţi pierdute prin lăstăriş… (Se îndepărtează el câţiva paşi. Se opreşte: o măsoară de acolo.) Însă… „per total“ arăţi mai curând a girafă altoită cu o vulpe! Eşti frumoasă, nu pot să zic… totuşi, în orchestra mea sunt cel puţin două femei mai frumoase decât tine! EA (totuşi, femeia…): Care? EL: Liana de la percuţie. Sanda de la violoncel pare o păpuşă de porţelan thailandez. Pe stradă, dintr-o privire răsar cinci femei mai rude cu Afrodita. Numai în oraşul ăsta mai respiră încă o sută de frumuseţi! EA: Atunci… de ce mă chinui pe mine?! EL: Asta mă întreb şi eu! Nu ştiu ce mama dracului ai… dar, când stai acolo, pari o fântână din care iese lumină! EA: Pot să mă aşez? (El îi face semn că poate… Ea se aşază pe marginea somierei.) EL: Luminezi ca un bec de o mie de waţi. În loc de neuroni emani fotoni… EA: E simplu: tai curentul… EL: Deja e insuportabil: cum ridic bagheta, cum îmi năvăleşte-n ochi lumina ta! EA: Şi eu ce vină am?! EL: N-ai bun simţ: cum poţi să împrăştii atâta lumină?! O faci dinadins! EA (senină): Nu! EL: Ba da, ba da! Când ridici privirea…
– 36 –
Antologia piesei de teatru într-un act EA: Nu pot să stau doar cu privirea în pământ… EL:… dintr-o dată, cantitatea de luxteni se măreşte de o mie de ori! Apoi mă priveşti mereu, cinci secunde, drept în ochi… Cataclism: nu mai ştiu cum de nu-mi sare bagheta! (Începe ronduri prin cameră. Se opreşte.) O faci cu bună ştiinţă! EA: Cum să nu vă privesc?! Sunteţi dirijorul… EL (mai face câţiva paşi. Se opreşte.): Crezi că-s tâmpit?! Mai am atâta luciditate cât să-mi dau seama… EA: Vă jur că nu o fac cu intenţie! Nu cred că vă privesc mai mult decât e normal… Şi nu mai mult decât Liana, Sanda… sau chiar bărbatu-meu! EL: Vrei să spui că n-ai observat că-mi placi? EA: Ba… mi-am dat seama! EL: Şi? EA: La început m-a flatat… EL: Atât?! EA: Acum lucrul ăsta mă sâcâie. Toţi din orchestră au observat că mă priviţi… altfel. EL: Şi? EA: Şi nu e bine! EL: De ce? EA: Pentru că sunt măritată! EL: Şi? EA: Bărbatu-meu a băgat de seamă! EL: Şi? EA (începe, brusc, să plângă): Ce vină am?! N-am făcut nimic rău: îmi văd de treabă, suflu în ghiveciul ăla opt ore pe zi… şi toată lumea mă chinuie! EL: Toată lumea?! EA (suspinând): Dumneavoastră, în primul rând, când vă uitaţi la mine… aşa, bărbatu-meu care, de la o vreme, mă priveşte pieziş… şi toţi din orchestră, care tac şi mă urmăresc ca pe o girafă în metrou! În plus, sunt pedepsită… să fiu florăreasă! Pentru ce toate astea?! Eu n-am făcut nimic! Da: vreau ca toate acestea să înceteze numaidecât! EL (se opreşte din rotit): Bine. Dar cum? EL: Ştiţi mai bine: sunteţi Dirijorul. Aţi compus cinsprezece simfonii… EL:… paisprezece sonate, treisprezece preludii. Toate… pentru Nimeni! EA: De ce… pentru Nimeni?! Le-aţi compus pentru dumneavoastră, pentru soţia şi copiii dumneavoastră… pentru spectatorii care vă adoră! EL: Şi tu? EA: Eu vă privesc cu admiraţie şi respect… EL: … rece!
– 37 –
Antologia piesei de teatru într-un act EA: Când caldă, când rece: sunteţi dirijorul meu! EL: Ce folos, când nu poţi stăpâni o lumină?! EA (se ridică): E treaba dumneavoastră ce stăpâniţi, însă eu vreau să fiu lăsată în pace! Vreau să-mi trăiesc viaţa mea de fiinţă anostă, nici prea frumoasă… cum aţi observat… EL: Să găteşti găluşte cu mărar, papananaşi… EA:… şi papanaşi, şi sos de roşii… să spăl cu mâna, ca să nu consum mult curent, să calc, să spăl… până cad, seara, lată! Asta e soarta mea şi vreau s-o duc, aşa, până la capăt! De ce nu mă lăsaţi?! EL (strigăt): Pentru că nu pot, femeie, pricepi?! EA: Trebuie să puteţi! Sunteţi un bărbat celebru… toate femeile vă mângâie cu privirile… EL: Găseşti? EA: Trei sferturi din suflătoare sunt îndrăgostite de dumneavoastră! EL: Numai trei sferturi?! EA: Chiar… patru sferturi! Nu vă e de ajuns?! EL: Nu! EA: Şi atunci… ce aveţi cu mine?! (E gata, din nou, să plângă.) EL: Numai să nu plângi! Nu suport să văd lacrimi! EA (o lacrimă… pe ţeavă): Faceţi ceva… acum şi aici! Numai… să mă eliberaţi! EL: Să te eliberez?! EA: Da, să mă eliberaţi! Pentru ce m-aţi chemat? EL: Ţi-am spus: ca să te privesc! EA: Şi… care e concluzia? EL: Niciuna. Nu ştiu de ce-mi placi! Normal ar fi să nu-mi placi… dar îmi placi! (Îşi prinde faţa în palme.) Şi eu vreau să scap… dar cum?! EA: Oricum: numai să scăpăm unul de altul! EL: Oricum? EA: Oricum! EL (după un moment de gândire): Bine. Să încercăm aşa… Dezbracă-te! Ce zici? EA (după o pauză…): Dacă asta ajută… EL: În alte dăţi a dat roade… (Ea începe să-şi dezbrace taiorul. Se opreşte.) EA: Mă ajutaţi? EL (o urmăreşte, nemişcat): Tu chiar… te dezbraci?! EA: N-aţi zis… EL: Da, dar… EA: Dar… ce? EL: Mă aşteptam să protestezi… măcar de ochii Lumii! EA (candidă): Care Lume?!… suntem doar noi doi!
– 38 –
Antologia piesei de teatru într-un act EL (uşor enervat): La dracu… mă piş pe ea de Lume! Însă mă aşteptam la un… „Nu se poate, dom’ dirijor… sunt măritată!“… şi alte fiţe! EA (oprindu-se): Mai vreţi… EL: Sigur că da! (Ea, fără să-l privească, reia „activitatea“.) N-ai presentimentul de curvă? EA: N-am niciun presentiment… Doar că mi-e frig! EL (urmărind-o, fix… guştereşte!): Hmm… Sincer? Credeam c-o să fie mai greu… EA (neaşteptat de liniştită): Dacă e ca, după ce păşesc dincolo de prag să se termine totul… fac orice! (Îşi dă jos şi bluza. El se apropie, o mângâie pe umăr.) EL (în şoaptă): Totuşi, simţurile mele nu greşesc: eşti cea mai frumoasă! (Îi mângâie părul. Ea nu se opune.) Ploaia aia de scântei trebuia să vină de undeva! (Celălalt umăr…) Dumnezeu ştie ce face: pune lumina acolo unde trebuie! (Se îndepărtează un pas.) Poţi să te îmbraci! (Ea, evident nedumerită, se opreşte din dezbrăcat… dar nici nu pare a fi gata să parcurgă drumul invers…) EA: Nu-ţi plac?! EL (aspru): Vezi-ţi de treabă! (Şi mai aspru.) Am zis să te îmbraci! (Ea, în linişte, se îmbracă.) EA (când e din nou îmbrăcată): Ce s-a întâmplat?! EL: Nimic. EA: Ziceai că în alte dăţi a dat rezultate! EL: În alte dăţi nu e acum! EA: Şi acum ce facem? EL: Poţi să pleci. EA: Pot să plec?! (El răsuceşte, invers, cheia în broască. Întredeschide uşor, semnificativ, uşa.) Şi… cu mine cum rămâne? EL: Bine. EA: Mâine… mai vin la slujbă? EL: Liniştită. EA: Şi bărbatu-meu? EL: Şi el. EA (totuşi…): Să se facă… aşa?! (Cârlig.) EL: Jur! (Cu paşi ezitanţi, privind fix, în urmă, Ea iese. El închide uşa.) Scena 2 El, în aceeaşi cameră. Bătăi în uşă. El priveşte într-acolo, dar e clar că nu vrea să deschidă. Bătăi tot mai puternice. El nu deschide. Serii de lovituri tot mai furioase… În sfârşit, se ridică. Deschide. Ea năvăleşte în cameră.
– 39 –
Antologia piesei de teatru într-un act EL: „Voiam să pleci, voiam să şi rămâi… ai ascultat de gândul cel dintâi!“ (Revenind grav.) De ce te-ai întors? (Ea nu zice nimic: răvăşeşte lucrurile de pe masă.E clar: caută ceva. Ridică perna…) EA: Unde e? EL: Ce? EA: Pistolul. Sau… frînghia. EL: Am spălat rufe în familie, dar încă nu le-am întins. Ştii de ce? EA: De ce? EL: Nu e soare. EA: Când am ajuns jos mi-am dat seama de ce m-ai expediat aşa de repede! EL: Şi… ţi-ar păsa? EA: Tot târgul ar vorbi că marele dirijor s-a împuşcat din pricina oboistei! EL: Scriu. (Un pix.) „Subsemnatul… CNP… adresa… declar, în deplinătatea facultăţilor mintale, că nu m-am împuşcat din pricina oboistei.“ E bine? (Îi întinde biletul.) E mai nimerit să-l las lângă cadavru? EA: Nu vreau să te împuşti! EL: Deloc? EA: Deloc! EL: Eşti de la asociaţia de protecţie a gândacilor de bucătărie?! Ori… n-ai vrea să mă ai pe conştiinţă? Te-ai trezi dimineaţa, la cinci, cu coşmaruri? O zi, o lună… Dup-aia… trece. Totul trece, micuţo! EA: N-aş putea trăi cu gândul că nu mai eşti! EL: De ce?! Vei asista la un triumf: vor fi trimise telegrame de la Uniunea Compozitorilor, de la Ateneu, de la UNESCO, de la Metrou şi de la REBU. Sigur va veni un ins de la Muzicologi, cu o superbă coroană de flori vii… va recita, pe nas, un discurs plin de laude. Se va plânge mult în batiste de unică folosinţă. Dar numai trei zile! Şi pentru tine ar fi plăcut: la căpătâiul meu îţi vei repeta în gând că ai fost iubită de un tip regretat. Nu-i mişto? EA: Nu! EL: De ce?! EA: Pentru că te iubesc! (El rămâne, un minut, perplex.) EL: Eşti tâmpită?! EA: Te iubesc! EL: Mă crezi tâmpit?! EA: De ce?! EL: Cum să mă iubeşti?! EA: Uite aşa! EL: Imposibil! EA: Ce ţi se pare imposibil?!
– 40 –
Antologia piesei de teatru într-un act EL: Dumnezeu nu scrie scenarii minore. De ce s-ar îndrăgosti o tipă tânără şi frumoasă… EA: Ziceai că nu sunt chiar frumoasă… EL: Nu mă întrerupe: la vârsta mea… EA:… te concentrezi mai greu şi pierzi şirul demonstraţiei! EL (nu-i convine, dar…): Aşadar… de ce s-ar îndrăgosti o tipă ca tine de un semiboşorog… fie el şi Dirijorul?! EA: Nu-mi pot desprinde privirea de pe bagheta ta! Uneori uit să respir! EL: Uşor… uşor: întrerupe magnifica expunere! Ha-ha-ha! (Râde tare, de-adevăratelea.) EA: De ce râzi?! EL: Fetiţo, sunt idiot, dar nu sunt cretin. Auzi… că o fascinează… bagheta mea! Mai râd cinci minute! (Mai râde cinci secunde…) EA (senină): Te privesc încontinuu, de la prima măsură până la finalul simfoniei. Două, trei ceasuri… aproape că uit că exist! Când mă trezesc, îmi simt mâinile strângând instrumentul şi zic, Doamne fereşte, că nu l-am scăpat… EL: Dulce eseu despre iubirea la locul de muncă! EA (continuă „eseul“):… îmi descopăr buzele care continuă să sufle, inconştient, în „orificiu“… Apoi îmi simt privirea… care te priveşte! EL: Am crezut că eşti tâmpită: eşti doar malefică! EA: Sunt numai îndrăgostită! EA: Eşti… pe dracu’! Ţi-e teamă că m-aş putea omorî din pricina ta. Te credeam toantă, dar ai mult tupeu! Nu-ţi face griji: n-o să mă ai pe conştiinţă. Glonţul e numai problema mea. Îţi cer doar să nu fii penibilă, să nu împroşti cu cuvinte ridicole precum „sunt îndrăgostită“ sau, maximul penibilului: „Te iubesc“. EA: Ziceai că şi tu mă iubeşti… EL: Mai bine îmi rup din Carne decât să rostesc cuvintele alea imposibile! (Se înfioară… fizic!) EA: Nu mai înţeleg nimic: spuneai că.. EL (dur):… mă obsedezi. Ceea ce e cu totul altceva! Dacă aş mai fi în stare să pun două note pe portativ, aş scrie o „Simfonie pentru oboi şi Nimeni.“ Ce plăcut e să navighezi liniştit prin viaţă, aşa cum mi s-a întâmplat până să apari tu, şi să fii obsedat de… Nimeni! EA: Eu te iubesc… pur şi simplu! EL: Mă iubeşti pe dracu! Nu vreau bocitoare sentimentale! Vreau doar să respir liniştit, să mă pot pişa lângă un gard după o escapadă cu amicii… „Iubire“ îmi trebuie mie?! EA: Nu mă gândesc decât la tine…
– 41 –
Antologia piesei de teatru într-un act EL: Să mori tu?! EA: Şi când spăl, şi când calc… EL: Şi când cârpeşti izmenele lu’ bărbatu-tu?! EA: Şi! EL: Coniţă… nu fi penibilă! EA: Când merg pe stradă, când gătesc… EL: Mă vezi şi-n oala cu sarmale?! EA: Şi-n! EL: Nesimţito! EA (evident… interzisă): Ce-ai zis?! EL: Că eşti o fiinţă ordinară! EA (totuşi… candidă): De ce?! EL: Păi… vii aici să-ţi baţi joc de mine?! Nu e de-ajuns că trăiesc o dramă?! EA: Dar eu ce trăiesc?! EL: O melodramă… şi aia închipuită! Tragedia e la mine: la vârsta mea, cu doi copii mari şi o carieră în spate, să mă îndrăgostesc, ca un puşti, de o damă! Dracu’ te-a pus să vii de la ţară, unde păşteai gâştele şi porcii, şi, pe motiv că ştii să sufli în dudă… să-mi faci mie viaţa imposibilă?! Mă iei şi la mişto! (Ea începe să plângă. Plânge cu sughiţuri mici.) EL: De ce plângi? EA (printre suspine): De proastă! EL: Am primit pedeapsa maximă: să fiu obsedat de o proastă! EA: Da, sunt o proastă dacă m-am îndrăgostit de un monstru! EL: De un monstru, de un şobolan, de o râmă! (Grimasă. Dur.) Nu mai plânge! (Ea continuă să suspine. El, strigăt.) Am zis să nu mai plângi! EA: Nici să plâng n-am voie?! EL (dur): Nu suport femeile ude! (Ea continuă să suspine.) Nu… că eşti imposibilă! (Se duce şi deschide uşa.) Hai, afară! EA: Mă dai afară… ca pe o găină?! EL: Un soţ iubitor te aşteaptă solfegiind la vioară… şi tu verşi lacrimi prin odăi de hotel! Hai, valea! (Ea nu se mişcă. Mai mult: se lasă pe spate, peste patul nedesfăcut.) EA: Nu plec! (El mai aşteaptă două clipe cu uşa întredeschisă, apoi o închide.) EL: Nu pleci?! De ce? EA (în hohote): Pentru că te iubesc! EL: Doamne… cu ce-am păcătuit?! Să vezi ce păţesc cu proasta asta! (Un genunchi pe podea.) Coniţă scumpă, îţi cer două lucruri. Unu: nu mai plânge. Doi: să nu mai aud în această odaie cuvântul „iubire“! Dacă măcar unul din cele două rugăminţi nu sunt îndeplinite… turbez! Suspinele parcă mai încetinesc… Îşi suflă nasul. Parcă nu mai plânge…
– 42 –
Antologia piesei de teatru într-un act EL: Aşa… e mai bine! EA: Chiar de mă omori… nu pot minţi că nu te iubesc! EL (ochii în sus): Nu… că înnebunesc! Fiinţă precară… înţelege că nu suport! EA (din nou lacrimi): Dar… te iubesc! (El reîncepe să se plimbe prin odaie. Se opreşte.) EL: Îţi demonstrez numaidecât că minţi! (De sub saltea scoate un pistol.) E obiectul pregătit pentru tâmpla mea! EA (cu ochii sticloşi): Deci… vroiai să te împuşti! EL: Dreptatea şi adevărul sunt două curve care se regulează reciproc la ore de maximă audienţă! (Îi pune pistolul în mână.) EA (abia respirând): Şi… ce să fac? EL: Dacă pretinzi că mă iubeşti, împuşcă-te! EA: Cum… să mă împuşc?! EL: Simplu: apeşi pe trăgaci. Glontele se opreşte în carotidă şi… aleluia! EA: Trebuie să fie tare neplăcut… Mai bine… în inimă! EL: N-am vreme să explic unei dame nefutute traiectoria glontelui! Te împuşti ori ba? EA: Şi… dacă aş face-o? EL: Ai dovedi că, la dracu!… mă iubeşti! (Grimasă.) Ce cuvânt… mirositor! Ei, ce zici? Ea pipăie, somnambulică, arma. EL: Părerea mea e că n-o s-o faci. Eşti doar o damă care se uită, la cinci şi-un sfert, la filme braziliene, şi care suspină când dom’ Armando o regulează pe Estell! (Vrea să-i ia pistolul. Ea îl trece în cealaltă palmă.) EA (tot mai pierdută): Nu-mi amintesc de Nimeni, nu mă mai interesează Nimic! Oricum, dacă tu nu mai eşti… şi Lumea mea s-a terminat! EL: Mişto replică: telenovelă altoită cu manea! (Vrea să-i ia pistolul.) Hai, că n-am timp de pierdut! Nu toate pipiţele au damf de Ioana d’Arc! (Ea nu-i dă arma. Se ridică în picioare.) EA: Dacă… ai să mă crezi? EL: Doar că n-o să se întâmple niciodată! (Ea, ţeapănă, îi dă pistolul.) EA: E pregătit? (El ia pistolul: îl armează. După care, i-l înapoiază.) EL: Acum e gata! (Ea îşi pune pistolul la tâmplă.) EA (închide ochii): Am să trag… EL (se aşază, picior peste picior, pe scaun): Sunt numai o speranţă! EA (strigăt mic): A… nu pot! EL (zâmbet, zeflemea): Aşa ziceam şi eu! EA (deschide ochii): N-ar trebui să las un bilet?! EL: De ce? EA: Ca să nu se creadă că tu m-ai ucis!
– 43 –
Antologia piesei de teatru într-un act EL: N-avea grija mea! EA: Bine… (Pune, din nou, arma la tâmplă. Închide ochii.) Apăăăs! (Dar nu apasă… Deschide ochii. Coboară arma, lângă şold.) Chiar… m-ai lăsa să mă împuşc?! EL: N-am nicio grijă! EA: Eşti cel mai mare ticălos pe care l-a suportat vreodată pământul! Un monstru! EL: Încep să mă plictisesc! (Cască.) EA: Dar aşa cum eşti de monstru… eu totuşi te iubesc! Adio, Lume nesuferită! (Clinchet de trăgaci… Ea rămâne în picioare! Deschide ochii.) Ce s-a întâmplat?! EL (calm): Nimic. Mai încearcă o dată! (Ea închide, din nou, ochii. Apasă pe trăgaci… niciun efect! Mai apasă o dată… şi încă o dată… până când mecanismul se blochează. O clipă, mai rămâne în picioare, apoi se prăbuşeşte încet, pe fragmente, ca o clădire demolată, cu tone de dinamită la temelie. În genunchi, movilă…) EA (de jos, în hohote): Doamne… n-am murit?! (Plânge tare, cu sughiţuri.) N-am murit… EL (în hohote… de râs): Nici Moartea nu mai e cum era! Puicuţo, eşti incredibil de vie! Doar că… la ce-ţi foloseşte?! EA (hohote de plâns): Doamne, ce ruşine! (Spre El.) Om fără milă… cum ai putut să-ţi baţi joc de mine în aşa hal?! Doar pentru că te iubesc?! N-ai inimă, n-ai Suflet… n-ai… n-ai… EL: Ţi-ai închipuit că ţin pistolul încărcat?! De ce te-aş fi lăsat să devii martiră pe „altarul Iubirii“?! Cu toată daravela: poliţie, procuratură… EA: Om fără suflet… fiară ambulantă! („Cade“, din nou, în movila de carne. El se ridică. I-a pierit zâmbetul. Se apropie: o mângâie. Ea îi simte mângâierea. Se smuceşte.) Nu mă atinge! El, cu zîmbetul pierit, se duce spre fereastră. EL (grav): Problema e alta… EA: Nu e nicio problemă! Totul e perfect: pentru tine sunt doar o treanţă. Îţi freamătă rânza: eşti satisfăcut! Diseară vei dormi fără vise: proasta a fost pedepsită!(Ochii închişi.) Doamne, cum poţi răbda un ins de o mie de ori ticălos?! EL: De un miliard de miliarde de ori… canalie! EA: Şi totuşi… îl iubesc! Îl iubesc, îl iubesc, îl iubesc! EL: Ne-am dus dracului! EA: De ce?! EL (oftează): Pentru că aşa e: mă iubeşti! (Se aşază pe marginea patului. Pare prăbuşit…)
– 44 –
Antologia piesei de teatru într-un act EA: Ce e atât de grav?! EL: De acum încep lucrurile împuţite: odată şi odată, privindu-te, tot îmi va scăpa bagheta… spre hazul orchestrei… şi a asistenţei! EA: Şi mie îmi scapără retina când te privesc! EL: Urmează ce e mai urât: ocheadele amicilor, scandal acasă la tine… scandal acasă la mine! (Îşi prinde fruntea în palmă.) De ce te-ai întors?! Acum afacerea era încheiată… Dacă nu te lăudai, nimeni n-ar fi ştiut că ai fost la mine în odaie. Ar fi părut un accident. Pregătisem şi un bilet… Moartea e mereu mai simplă decât viaţa! EA: Dacă tu zici… EL: Îmi plăcea mai mult când îmi vorbeai cu „dumneavoastră“… EA (îi dă un bobârnac): Nu fi nebun! EL: Sunt doar lucid. Camus spunea că e simplu să fii lucid, dar e aproape imposibil să fii lucid până la capăt. EA: Cine e Camus? EL: Un tip aburos. EA: Cu baghetă? EL: Nu: cu izmene! EA: Nu ştiu de ce, dar, după toate umilinţele… simt mai curând un iz de fericire! Cred că fericirea mea aştepta dincolo de prag: acum a sărit înăuntru! EL: Fericire pe dracu… Umilinţa de-abia începe. Până acum era simplu: aveam numai grija obsesiei mele. Acum… port în cârcă şi „iubirea“ ta! EA: Şi nu doar a mea… EL: Te pomeneşti că mă mai iubeşte cineva?! EA: Bărbatu-meu vă admiră, vă stimează, vă iubeşte. Sunteţi idolul lui! EL: Să nu mai mor! Mă iubeşte şi soacră-ta?! EA: Şi. EL: Ghinion stelar: mă iubeşti cu toată familia! Şi o mătuşă de la Măcin? EA: De la Mangalia! V-a văzut la un concert, la Ateneu. De-atunci nu mai tace: „Ce mai face dirijorul… ăla frumuşăl?!“ EL: Taci… că mor de ruşine! Penibilul e cât casa! Mă iubesc coafezele, pedichiuristele, câinii maidanezi, toată strada, tot Oraşul! Jumătate din Asia Centrală şi Groenlanda de Nord! Plus… soacră-ta! EA: Şi mătuşa de la Mangalia… EL: N-am ce face cu „iubirea“ voastră! Toţi munţii de „iubire“, pentru mine valorează cât o ceapă degerată! Şi ştii de ce, silfido? Pentru că eu mă piş pe toată „iubirea“ Lumii! Nu vreau decât să-mi recapăt Liniştea mea dinainte de a apărea tu! Restul… nu mă interesează! (O priveşte.) Îmi provoci milă. De când te chinui aşa?
– 45 –
Antologia piesei de teatru într-un act EA: Din secunda în care m-am aşezat la locul meu, în „partidă“. Când am ridicat privirea… am văzut mai întâi bagheta. Când ţi-am zărit ochii… mi-a căzut cuiul de la oboi! EL: De ce n-ai semnalizat până acum? EA: Trebuia să fac un pas în faţă şi să recit: „Onorată orchestră, drag şi iubit public, aflaţi că eu, subsemnata Lili, mă topesc după dirijor!“? EL: Ce ciudată e Lumea: n-am bănuit o clipă că mă… placi! Drace, n-o să mă obişnuiesc niciodată cu cuvântul ăsta stupid! EA: De ce stupid? Sună a cristal de Bohemia: „Te iubesc!“ EL: Sună a doagă de butoi… lipsă! Da’… tot nu pricep! Când erai adevărată: adineaori, când ai vrut să pleci în zece minute, sau acum, când îţi e gura plină de cuvântul ăla imposibil? EA: Atunci credeam că-mi mai pot salva viaţa mea de banală oboistă. Când am ajuns lângă tuia din faţa hotelului, brusc am înţeles pentru ce m-ai trimis la plimbare. Mi-am dat seama că trebuia să mă întorc imediat! EL: Pare plauzibil. E posibil să nu fii chiar proastă! EA: Par… stupidă?! EL: Sincer? EA: Sincer! EL: Am privit cerul: s-ar putea să nu ningă… EA: Sunt proasta care te iubeşte! (O idee.) N-ar fi mai folositor ca… totuşi să mă împuşc?! EL: Folositor… cui? EA: Niciodată nu te-am atins! Dacă privirea nu are degete… Mă laşi să te ating? (El încuviinţează: Ea îl sărută.) EL: E prima oară când ne sărutăm… EA: Când te sărut! Mai vreau ceva! EL: Lasă adresa: vei primi răspuns în plic! (Ia pixul.) EA: Vreau să dansăm! (Ea nu mai aşteaptă încuviinţarea lui: îl înlănţuie. Dansează, un minut. Tango, vals… ce vrea Regizorul…) EL (revenindu-şi, se desprinde): Drace… mă port ca un adolescent! EA: Omul nu are vârstă! EL: Eu am! Sunt prea bătrân, tu eşti prea tânără. Unul din cele o mie de motive pentru care locuim un calvar! EA: Dacă tu vrei mă împuşc imediat! EL: Nu rezolvă nimic. Sunt sigur că m-ai obseda şi pe lumea ailaltă! EA: Atunci… am să mă împuşc şi pe lumea cealaltă! Am să mă împuşc în toate lumile succesive… de la unu la infinit! Deşi, nu diferenţa de vârstă e o problemă… EL: Un sfert de veac e un nimic?!
– 46 –
Antologia piesei de teatru într-un act EA: Între mama şi tata stăteau două sute de ani! EL: Iar mă enervez… EA: Mama l-a cunoscut pe tata într-un roman. El era sergent în armata lui Napoleon şi i-au îngheţat nădragii în campania din Rusia. Mama i-a scris… EL: Mă iei de tembel… Noroc că nu-mi mai pasă! EA: I-a trimis, prin poştalion, şosete croşetate de ea cu lâna oiţei Sanda, din ograda familiei… EL: Şi el i-a răspuns? EA: Asta nu ştiu. Suficient că mama s-a îndrăgostit nebuneşte de tânărul soldat. EL: Ziceai că era sergent… EA: Sergent… soldat… Într-o zi, mama s-a îmbrăcat mireasă, a mers la primărie şi a spus că vrea să se mărite cu soldatul lui Napoleon. EL: Napoleon ce-a zis? EA: Era prea obsedat de Josefina lui. EL: Dar primarele? EA (impasibilă): La început s-a opus, a sunat la Urgenţă, dar până la urmă n-a avut ce face şi i-a „unit“. Mama a continuat să-i scrie epistole înfocate soldatului, de care o despărţeau două secole, plus vreo două mii de kilometri, să-i trimită ciorapă de lână şi să suspine de dorul lui. Timpul nu e un obstacol în calea Iubirii… EL: S-ar putea să plouă… EA: Într-o altă zi, mama m-a născut pe mine. A spus la toată lumea, şi a susţinut până la moarte, că tatăl meu era soldatul lui Napoleon… EL: S-ar putea să şi ningă… EA: Nu cred. Vara, n-a mai nins de mult… EL: Dar nici o femeie nu s-a „umflat“ de la un crivăţ din taiga… EA: Dacă e posibil ca Moise să plutească pe ape, atunci de ce nu m-aş fi născut şi eu într-un Vis?! EL (o mângâie): Acum îmi explic de ce m-ai fascinat: nu eşti normală! EA: Oamenii normali sunt plictisitori. Şi iremediabili cretini. Ce om cu mintea întreagă ar accepta că Lumea e creată de un Dumnezeu care se piteşte după umbra planetelor?! Tu ce crezi despre Dumnezeu? EL: Nu e problema mea. Dilema mea sunt „eu“. Lui Dumnezeu ce-i pasă?! Mi-a pus bagheta în mână şi a zis: „Dirijează!“. Se pare că a uitat să-mi spună ce era mai important. EA: Ce? EL: De ce Lumea se perpeleşte în focul unei sibilinice „iubiri“?! Am trecut, indiferent, pe lângă ruguri în care ardeau ieniceri îndrăgostiţi. Am privit, senin, cum inşi îmbujoraţi stăteau în rând să se arunce de pe aco-
– 47 –
Antologia piesei de teatru într-un act periş drept în ţeastă, pe motiv că „iubeau“. Am mers mai departe, fluierând. Acum, nu mai fluier! EA (îl înlănţuie): De ce ţi-e?! EL: De clipa când voi mânui, din nou, bagheta şi din tine va continua să iasă lumină! EA: Nu trebuie să-ţi fie frică de nimic când eşti cu mine! EL: Să nu mai mor! Ai fi… Ana Ipătescu?! EA: Sunt mult mai puternică decât crezi! EL: Textul: „iubirea îmi dă aripi“… stai că leşin! EA: (miere!) Dacă tu crezi că îţi foloseşte… sunt gata să mă împuşc! EL: Cu… gloanţe?! EA (râde): Eşti un nemernic! Dar te iubesc! EL: Nu trebuie să mă aperi tu pe mine. Mai bine te-ai apăra singură. EA: De cine?! EL: De mine, de Dumnezeu. Nu te lăsa cu totul în mâna nimănui! Ai Fiinţa ta pe care trebuie să ţi-o aperi! Lumea ta nu se sfârşeşte odată cu mine! EA: Ce e „Lumea mea“?! EL: Poate… amintirea unei mame şi un soţ cumsecade ce te aşteaptă lângă aragaz! Vioristul va suna la Urgenţă dacă nu apari! EA (se prinde de trupul lui lui): Ce grijuliu eşti! În tine locuieşte un lup şi-o căprioară! (Acum pare o plantă agăţată de un horn…) EL: Faptul că te-ai lipit de mine ca marca de scrisoare nu mă flatează: mă încurcă. EA: De ce?! EL: Pentru că una e să conduci o caleaşcă de doi, şi alta o bicicletă. Eu… abia sunt în stare de o trotinetă! Mă sufoci. Eu trebuie nu doar să-ţi suport iubirea de şerbet de dude, dar mă aşteaptă şi calvarul din şuşea! EA: De ce vă plângeţi, nenea dirijoru’?! Nu dumneavoastră m-aţi chemat la odaie?! EL: Ba… da! EA: Nu dumneavoastră vă plângeaţi că eu aş fi prea „liniştită“?! EL: Mă iei la mişto?! EA: Dumneavoastră nu observaţi că, în ciuda ploii cu gheaţă, în Lume se întâmplă şi o minune… frumoasă?! EL: Care?! EA: Acum suntem doi! EL: Tocmai de-asta mi-e teamă. Şi nu prea seamănă a minune. E mai mult o întrebare grea. EA: E rîndul meu să întreb: „Care?“ EL: „Şi acum… ce ne facem?!“
– 48 –
Antologia piesei de teatru într-un act Scena 3 EA: Pot să spun ceva? EL: Poţi. EA: Te iubesc! EL: Mă vezi că ard în foc de anvelope uzate… şi mă pisezi cu „iubirea“ ta! Fă-mă să pricep: ce mama dracului e „iubirea“ asta?! EA: Hai, nenea dirijoru’, aţi scris dumneavoastră cinşpe simfonii… El…. paişpe sonate şi la la la! EA: … şi nu ştiţi ce înseamnă o amărâtă de „iubire?! EL: Ie-te că nu ştiu! Spune-mi tu! EA: Vă iubiţi soţia, copiii? EL: Tanti diriginta… şcoala e a treia stradă, pe colţ! EA: Aţi iubit, în tinereţe, o fată? EL: Nu cred. EA: Aţi iubit vreun asfinţit? EL: Nici. EA: Atunci… cum v-aţi scris Simfoniile?! EL: Cu pixul. Cucoană dulce, degeaba-mi pui tandre întrebări dacă nu-mi explici ce simţi când spui „te iubesc“! EA: Pur şi simplu… te iubesc! EL: Ce înseamnă „pur şi simplu“?! EA: Simplu… şi pur! EL: S-o luăm altfel: când spui „tiribombă“ simţi… EA:… că te-nvârteşti. EL: Când spui „sifon“ simţi… EA:… bule mici sub limbă. EL: Bine. Când spui „Te iubesc“ simţi… EA: Că te iubesc. EL: Perfect: n-am înţeles nimic! Aşa cum n-am înţeles ce rău ispăşesc, de mi-ai fost trimisă, cu oboiul în mână, ca să-mi împarţi viaţa în două?! Am atins culmea penibilului: să despart Lumea, nu după… „înainte şi după Cristos“, ci după „apariţia“ ta! Atunci… spune, silfido, cum… „iubeşti“? EA: „Pă persoană fizică“ e cam aşa: acum, când te privesc, încă „mă“ simt întreagă… dar peste câteva clipe, ceea ce numesc „eu“ se abureşte… EL: Ca geamurile unei maşini?! EA: Ca o amintire veche. Încet, „eu“ devine tot mai mică, în timp ce „tu“ creşte, marginile mele se fac tot mai subţiri, în vreme ce contururile lui „tu“ devin mai groase… şi tot aşa: „eu“ scade, „tu“ creşte… EL: Heidegger se răsuceşte în mormânt! EA:… până ce „eu“ nu mai sunt deloc, iar „tu“ te faci uriaş, apăsat şi singur…
– 49 –
Antologia piesei de teatru într-un act EL (parcă a priceput ceva): O lupă care micşorează ochiul şi măreşte obiectul… EA:… lupă, nelupă… acum nu mai eşti decât „tu“! EL: Ca să traduc din Nimic în Kukuyama… ar fi o „părăsire de sine“?! EA: Nu ştiu ce înseamnă „părăsire de sine“, dar ştiu că eu aşa te iubesc! EL: Tu, de doi ani… EA:… opt luni şi trei zile… EL:… mă benoclezi din marginea partidei de suflători?! EA: Din! EL: Înseamnă că într-adevăr n-am iubit niciodată: eu, în fiecare clipă mă văd doar pe mine. (Iluminat.) Mă interesează scena cu soldatul şi maică-ta! EA: E doar o poveste… EL: Acum ştiu: acolo e şansa să scap de tine! EA (uimire adevărată): Tot mai vrei…?! EL: De ce să nu vreau?! EA: Când ai zis „Ce ne facem?“… am crezut că nu mai vrei să mă arunci! EL: Cu orice preţ! Dacă scap de Obsesie sunt, din nou, om! EA (ca pentru sine): Cum poţi să exişti… cum poţi să respiri?! EL: Pe nas. Ai să mă ajuţi să scap de lumina ta? EA: Fac cum porunceşit! EL: Apropie-te! (Ea se apropie. El o priveşte fix, de aproape, drept în ochi.) Lumina trebuie să vină de undeva! Prima certitudine: vine prin ochi. Aşadar… să pornim pe urmele dârei de lumină, spre Suflet. Însă… până la Suflet trebuie să trec prin tine. EA: Ce înseamnă „tine“? EL: Copilăria, mama ta… EA: Preiau blestemul de la mama: amândouă, îndrăgostite de mânuitori de beţe… EL:… mama ta era o făpturi ţesută din amintiri care fermentează şi dau căldură… iar căldura sloboade lumină! (Iluminare.) Asta era: eu te căutam prin Fizică… şi tu erai în Metafizică! EA: Ce e aia „metafizică“? EL (n-are vreme…): Trebuie să traversez ţinutul misterios şi curb, numit „tine“, şi să ajung dincolo de Suflet! Dar… cum?! EA: Sfâşie-mă! EL: N-aş găsi decât Carne. Ce să fac cu Carnea ta?! EA: Prin cadavrul meu vei putea cotrobăi în voie! EL (parcă n-o aude): Trebuie să ajung la „tine“ şi să sugrum Lumina! (Plan!) E nevoie să te desfac ca pe un joc de puzzle! EA (ridică braţele.) Desfă-mă în câte fâşii vrei tu! EL: Nu-i aşa de simplu… (Repede.) Trebuie să mi te arăţi goală!
– 50 –
Antologia piesei de teatru într-un act EA (e gata…): Mă dezbrac?! EL: Pe… dinăuntru! EA: Cum? EL: Povesteşte despre ceva din „tine“. Adu-o, dincoace, pe mama ta… EA: Ce înseamnă „dincoace“? EL: Dincoace de ochi… Scena 4 Dincolo de o cortina uşor transparentă, vălurită, se văd doar contururile obiectelor ştiute, din camera de hotel, şi două siluete încremenite, paralele. VOCEA EI: Singura viaţă e în Roman. VOCEA LUI: De unde ştii? VOCEA EI: În nopţile lungi de iarnă, eram o copilă, însă mama mă trezea la trei dimineaţa şi-mi spunea: „L-am visat pe tatăl tău.“ Îmi picau ochii de somn, dar trebuia să întreb: „Care dintre ei?“. VOCEA LUI: Mai aveai şi alt tată? VOCEA EI: Aveam un tată-din-Carne, şi unul din Vis. Mama zicea, cu voce tare, că Tatăl-din-Carne nu era tatăl meu adevărat, iar monstrul o bătea crunt… Însă mama se ridica, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi recita egal: „Nu tu eşti tatăl fetei mele. Tatăl ei putrezeşte în taiga.“ Dar şi tatălui-meu-din- Carne i-a putrezit mâna… VOCEA LUI: I-a putrezit mâna?! VOCEA EI: Mama a zis: „Să-ţi putrezească mâna pe care o ridici asupra mea!“ După o vreme, tatălui-meu-din-Carne i-a putrezit mâna. Mama zice că i-a putrezit, chiar pe când mai respira, şi Sufletul! VOCEA LUI: De unde ştia? VOCEA EI: A început să pută. VOCEA LUI: Şi Sufletul miroase? VOCEA EI: Mama zicea că Sufletul putrezeşte primul. Şi cred că e adevărat: uneori, când sunt într-o încăpere, în jur începe să miroase a hoit. VOCEA LUI: Poate că oamenii dimprejur nu s-au spălat pe picioare… VOCEA EI: Le miros Sufletele. Sufletele, când sunt chinuite, se fac mici-mici, până ce, în sfârşit, se descompun şi miros a hoit. „Vezi, draga mea, îmi spunea mama, când încă nu se revărsau zorii, singura viaţă e cea din vis. Viaţa din Carne mereu miroase a hoit!“ VOCEA LUI: Nu cred… VOCEA EI: Ba da… ba da! Nici eu n-am crezut, dar a trebuit să recunosc că aşa era: Sufletul tatălui-meu-din-Carne a început să miroase cât încă el mai era în viaţă. „Să nu te îndoieşti niciodată că e aşa!“ îmi spu-
– 51 –
Antologia piesei de teatru într-un act nea mama. Vezi… tatăl-tău-din-Carne e un monstru, tatăl-tău-cel adevărat-din-Roman e un înger!“ VOCEA LUI: Atunci… de ce mai trăim?! VOCEA EI: Ca să locuim, după ce viaţa noastră din Carne se duce, împreună cu întâmplările noastre, într-un Vis. Asta spunea tot mama… VOCEA LUI: Mama ta era cam ţicnită… VOCEA EI: Nu era ţicnită… era mama. Şi mai zicea că singurul Suflet frumos e cel de femeie. VOCEA LUI: Ha: toţi bărbaţii au Suflet urât… toate femeile au Suflet frumos! VOCEA EI: Un Suflet de femeie când se degradează se preface într-un Suflet de bărbat. Femeile sunt rudimentare atunci când încep să semene cu bărbaţii! VOCEA LUI: Ce prostie! VOCEA EI: Nu ştiu: mi-ai zis să-ţi povestesc despre mama… şi ţi-am povestit! Scena 5 El şi Ea, pe marginea patului. EA: Ce e azi? EL: O zi. Sau o noapte. EA: A câta? EN: Nici nu ştiu dacă Timpul mai există! EA: Şi Lumea… mai e? EL: Cred că totuşi n-au trecut mai mult de trei zile de când suntem aici… EA: Trei zile… Poate ne-au şi înmormântat… EL: În pământ?! EA: În lipsă! (Un gând.) Oare… în acelaşi mormânt?! (I se agaţă de umăr.) Aş vrea să locuiesc în acelaşi mormânt cu tine! EL: Acum o zi… sau două… sau trei… am sunat şi le-am spus că vom cânta la o recepţie, la o ambasadă. O ambasadă neapărat exotică! EA: În afară de a fi cu tine nu-mi mai pasă de nimic! EL: Să continuăm! EA: Să continuăm… cu ce?! (Dă din umeri.) Nu mai am nicio amintire nespusă. Niciun gând. (Se ridică.) Mă simt goală ca un balon spart: nici marginile subţiri nu le mai ştiu… pentru că nu le mai am! (Strigăt subţire.) Totuşi, o amintire… (Nu mai aşteaptă acceptul lui: începe să povestească.) Într-o zi, mama a spus: „Azi plecăm.“ „Unde?!“ am zis eu. Eram obişnuită cu gândurile ei alerte: nu i te puteai opune. „Să căutăm Sufletul tatălui tău adevărat!“. Am mers cu un tren… cred că o săptămână. Am coborât într-un câmp pustiu, într-o dimineaţă. Sau într-o seară… Cerul era sticlos, câmpia era largă şi pustie. Trebuie să fie stepa, mi-am
– 52 –
Antologia piesei de teatru într-un act zis. Mama doar adulmeca aerul… Abia după vreun ceas, când ne-am plimbat prin mărăcini şi printr-un fel de volvoră fără spic, mama a zis: „Pe aici e Sufletul tatălui tău!“ Gata! EL: Asta e tot? EA: Tot. EL: Am şters luciul de pe fiecare amintire. De aici venea lumina: mai toate sclipeau. Te-am desfăcut ca pe un cub de cuburi. Acum e timpul să te compun la loc! EA: Nu mă mai recompune: lasă-mă aşa! (Se ridică.) Oricum, niciodată nu voi mai fi ce-am fost: din cioburi nu poţi reface o amforă! Sigur e doar că te iubesc! EL: Pot să mor mâine, azi sau peste o clipă, şi tot n-am priceput ce e „iubirea“ asta! E fenomen? E lucru? E blestem? EA: E misiune stelară! EL: Hai, tanti, că leşină pe frac Ţvetan Todorov! EA: Odată am văzut cum o mâţă mânca un şoarec. Am vrut să fug, dar Cineva parcă m-a oprit: „Stai şi priveşte!“ mi-a poruncit. Şi am privit! Pentru un om era dizgraţios, dar mâţa, fără să-i pese de privirea mea, a continuat să roadă măruntaie, gheruţe, unghii… Încet, tacticos, cu metodă… de parcă îndeplinea o misie! EL: O misie… Lasă dracu misia şi ocupă-te de Tine! Nu te aperi deloc! Mergi tot înainte, cu Sufletul la vedere! EA: Nu-mi pasă de nimic: nici de Carne, nici de Suflet. Te iubesc… şi gata! Mâţa avea o misiune stelară: Dumnezeu o programase să mănânce şoareci! EL: Vorbeşti despre lucruri scârboase: despre iubire, despre şoareci… EA: Pe mine, Dumnezeu m-a programat să te iubesc. E misiunea mea stelară! EL (strigăt): Nu vreau nicio misiune stelară! Mă piş pe iubirea în folosul comunităţii, a Universului, a… Oricui! Nu sunt în simbria nimănui… vreau doar Liniştea mea! EA: Eşti supărat… EL: Nici pe îngeri, nici pe Dumnezeu. Dar nu accept să fiu folosit! EA: Oare… există măcar semiiubire? Semisărută-mă! (Îl sărută ea.) EL (brusc agitat): Hai să verificăm blestemata de lumină! EA: De unde lumină?! Sunt un muşchi de pădure, fript. Nici nu cred că mai am Suflet! EL (ferm): Trebuie să mă conving: cu tine de nimic nu mai sunt sigur! EA (urme de delir): Ca o ţărână fără ploaie… ca o stea însetată! EL (febril): Lasă poezia şi du-te lângă fereastră! (El porneşte într-acolo: ea îl urmează, ca o somnambulă.) Rămâi acolo! Ia instrumentul! (Ea apucă oboiul.) Aşa… (El se duce în colţul opus al odăii.) Un pas mai în spate…
– 53 –
Antologia piesei de teatru într-un act EA (nu mai are unde să se retragă): Să deschid… fereastra?! EL: Nu… rămâi aşa! Unde mi-e bagheta?! La dracu… îmi lipseşte bagheta! (Ia un băţ de la ghiveciul cu flori.) Aşa: putem începe! EA: Ce cântăm? EL: Orice. EA: Pot să mai spun ceva? EL: Nu! (Cu bagheta în aer.) Simfonie pentru oboi şi Nimeni! (Doar sunetul de oboi. Pe deasupra, traiectoria disperată a baghetei. El, mai întâi agitat, apoi tot mai crispat… tot mai crispat… bagheta de piatră… prea grea, cade. Aruncă băţul: îşi prinde fruntea între palme. Ea zvârle instrumentul şi aleargă la el.) EA: Ce s-a întâmplat?! EL: Lumina… e tot acolo! (Scâncet.) Nu se poate… nu se poate! (Îşi prinde faţa în palme.) EA (uimită): Tu… plângi?! EL: Râd în hohote! EA: Stăpâneşte-te: suntem într-o piesă! EL: Nu-mi pasă de piesă, nu-mi pasă de Lume, nu-mi pasă de nimic! Îmi pasă doar de Liniştea mea! E cu neputinţă: chiar şi după ce te-am desfăcut într-o mie de mii de fragmente… aproape că am ajuns la celulele Sufletului tău… aproape că am ajuns dincolo de Sufletul tău… ei bine, la dracu… luminezi la fel ca înainte! Ba mai mult: străluceşti însutit… înmiit… ca Farul din Alexandria! (Cade: movilă de carne.) De ce pedeapsa asta îngrozitoare?! EA (îngenunchează, se „aşază“ peste corpul lui): Taci, te rog, o să fie bine! EL (strigăt): O să fie bine?! Cum o să suport, de acum şi până la sfârşitul zilelor, lumina asta blestemată?! EA: Mă voi duce într-altă orchestră, unde vrei tu… cât mai departe! EL: Ţi-aş vedea lumina şi… din Honolulu! EA (o idee): De mâine, pe scaunul meu, la locul meu, ai să vezi altă fată… EL: Şi tu?! EA: Voi fi vânzătoare. Sau florăreasă… EL: Când ies de la concert… să te zăresc pe caldarâm?! Nu! EA: Doar Moartea e curată. Şi sigură! (El cade pe gânduri…) EL (miza e mare…): Oare… EA: Dac-aş fi în Cer… oricare dintre cei un milion de Sori ar da mai multă lumină! EL: Nici de asta nu sunt chiar sigur…
– 54 –
Antologia piesei de teatru într-un act EA: O să-mi aduci un buchet mare de trandafiri roşii, la catafalc? (El… tot pe gânduri.) Lasă-mă… te roooog! (El: stană de piatră. Pare a gândi Universul însuşi…) EL (fie…): Dacă altă cale nu e… (Ea, sprintenă, sare şi înşfacă pistolul: i-l întinde.) EA (clinchet): N-ai putea pune un… semiglonţ?! Ba: vreau Iubire întreagă, Moarte întreagă! (Viziune.) Se poate doar… Semiîntuneric?! EL (pune glonţul, armează): E-n regulă: acum… garantez! (Ea ia pistolul: îl lipeşte de tâmplă.) EA: Totuşi, mi-ar părea rău să mor! EL: De ce?! EA: Pentru că-mi va fi dor de tine! Opreşte-mă! EL: Cum?! EA: Cere-mi! Tu eşti singura fiinţă de care ascult! EL: Şi Dumnezeu?! EA: Am zis „fiinţă“… EL (după un moment de gândire): Nu pot suporta lumina aia! EA: Pot să mai am o dorinţă? EL: Poţi. EA: Vreau să te semiprivesc! (Îl priveşte, nemişcată, preţ de cinci secunde.) Sunt gata. Ea revine la locul dinainte: îşi fixează, din nou, pistolul de tâmplă. EL (grimasă): Nu aşa, iubito… (Se ridică, îi ia mâna cu pistolul şi îl aşază mai bine…) Drept… perpendicular! EA (nemişcată): E bine? EL: E bine! O simfonie: Ravel, Mozart, Beethoven… totuna! CORTINA
– 55 –
Ioan Bogdan Martin
WHISKY, ŞAMPANIE, ATMOSFERĂ… Personaje: Relu – RELU Cristina, Cristi, Cris – CRISTINA Dan, Dani, Dănuţ – DAN Şefu’, Gelu Ionescu – ŞEFU’ Raluca, Ralu – RALUCA Radu – RADU Prolog (Cristina, Dan, Şefu’) Decor: redacţie tv: birouri, scaune, computere… DAN: Ce zi frumoasă de toamnă! (Dan şi Cristina sunt aşezaţi pe scaun. Dan cu picioarele pe birou.) CRISTINA: Numai bună să demarăm proiectul. Dani, îmi doresc enorm ca „Omul de lângă noi“ să reuşească. Să prindă la public. Altfel e naşpa! Nu ştiu de ce, şefului nu-i place deloc de Relu!? DAN: Ratingul! Teama că nu prinde. (Tic verbal.) Muţu-puţu! Întotdeauna, depinde de modul de abordare. Am parcurs paginile din pilot şi nu arată rău de loc. Relaxează-te! O să iasă! CRISTINA: Îţi dai seama, de acest episod-pilot depinde tot viitorul meu în televiziune! DAN: Ei, nici chiar aşa. (Coboară picioarele. Îşi trece mâna prin păr.) CRISTINA: Te-am vrut pe tine pentru că eşti nu numai un cameraman bun, ci şi pentru faptul că ai venit mereu cu noutăţi, cu idei marfă. DAN: Ei, muţu-puţu! Sunt un om care iubeşte ceea ce face. Atât. Când îi dăm drumul?
– 56 –
Antologia piesei de teatru într-un act CRISTINA: Şefu’ a spus că au fost aprobate fondurile, echipa… În două-trei zile îi dăm bătaie. (Se închină.) Doamne ajută! (Intră Şefu’. Un domn elegant, nu prea înalt, şaten, în jur de 50 de ani.) ŞEFU’: Hi, guys! (Bate cuba cu cei doi.) Cum merge treaba? Sunteţi gata? (Se trage des de ureche.) CRISTINA: Suntem în blocstarturi. ŞEFU’: Să nu săriţi în bazinul fără apă! Bun! Echipa voastră îi va mai cuprinde şi pe Radu, care se va ocupa de sunet şi de lumini şi pe Ralu ca asistent. E bine? (Ticul cu urechea.) CRISTINA: Da, e ok! ŞEFU’: Domnişoară! Am înţeles că ai prospectat piaţa adânc de tot?! Sper să iasă, căci altfel… CRISTINA: Am luat toate cartierele la rând: „bombele“, pieţele, zonele aglomerate, bisericile… Ştiam că documentarea este vitală. Mi-am făcut lecţiile. Deja avem un portofoliu de peste 20 de subiecţi. DAN: La Biserica Mânăstirii Mihai Vodă, acolo, a întâlnit personajul la care ne-am oprit. Va face senzaţie. Cristina a vorbit şi cu preotul-paroh, care îl mai susţine cu una, cu alta. Un tip supermarfă. De fapt, a şi ajutat-o să aibă primul contact cu individul. ŞEFU’: Dintre potenţialii eroi, pe care mi i-aţi prezentat, eu cred că doamna din Berceni ar fi fost mult mai nimerită pentru episodul-pilot! Un subiect extrem de ofertant. (Ticul cu urechea.) CRISTINA: O viaţă cât un roman, într-adevăr. Dar viaţa omului din ghenă ar putea umple cinci romane. O să vedeţi! Aşa am convenit cu Dan, mai ales că omul nu s-a arătat reticent la propunerea noastră. E foarte greu de abordat persoanele fără cămin, care rătăcesc pe străzi. Sunt extrem de reticente. DAN: Trecem, de foarte multe ori, pe lângă ele şi ne ferim să nu ne agreseze cumva, mai ales vizual, dar cine ştie ce drame ascund în spatele lor! (Se ridică, se plimbă încet.) ŞEFU’ (se aşază pe unul dintre birouri): Viaţa, dragii mei, nu ne dă doar ceea ce ne dorim sau credem că merităm de la ea. Viaţa este ca un labirint ale cărui ieşiri duc uneori la balamuc. CRISTINA: Unii semeni de-ai noştri cedează prea uşor. Capotează la primul necaz. E trist. ŞEFU’: Se întâmplă. Rău este că statul şi societatea fac foarte puţin pentru aceşti oameni, aparent, lispiţi de şansă. Şi totuşi, domnişoară, nu ştiu de ce te încăpăţânezi cu omul ăsta!?! DAN: Şefu’, şi eu cred că omul acela este cel mai nimerit pentru episodul-pilot. Colega a avut fler.
– 57 –
Antologia piesei de teatru într-un act ŞEFU’: Te-ai raliat cu Cristina?! Treaba voastră! Să nu vă usture curu’ după aia! CRISTINA: Trebuie să surprindem şi să sensibilizăm privitorul. Oamenii cu bani care ar putea ajuta… ŞEFU’: Dacă episodul-pilot prinde şi va avea rating, mai aveţi de realizat încă 12. Dar, eu tot vă avertizez: doamna din Berceni era varianta câştigătoare! (Îşi palpează urechea.) DAN: Doamna va fi episodul 2. S-a rezolvat cazarea? (Cristina se aşază pe un alt birou.) ŞEFU’: The best of… Un hotel pe Calea Moşilor. Avem realizate toate aranjamentele: masă, frizerie, controale medicale, stomatologie, haine, gagici… (Zâmbeşte.) Nu, gagici, nu-i dăm. Am glumit. Noroc cu partenerii noştri cărora le-a plăcut ideea şi au sărit cu banul. (Ticul cu urechea.) CRISTINA: Fără sponsorizări, astăzi… ŞEFU’: Fii atentă! M-am lăsat pe mâna ta, dacă dai kix, viitorul tău va sta la mine-n… pix. Zbori la redacţia de la Iaşi, de nu te vezi! Îţi fac şi-un bine. Vei fi mai aproape de casă. De mamiţica. CRISTINA: Am înţeles! ŞEFU: Sper! Mâine veţi avea la dispoziţie tot ce vă trebuie pentru a demara filmările. Important este să aveţi o relaţie corectă cu personajul. Să fiţi fini observatori şi să surprindeţi tot ceea ce poate interesa pe Măria Sa Spectatorul. De acolo vine „mălaiul“. Publicitatea este totul. Noi nu primim bani de pomană, precum televiziunile de stat. Nu suntem bugetari, domnişoară. Understand? CRISTINA: Am înţeles! ŞEFU’: Aşa! Mâine dimineaţă, la treabă! Cum se numeşte gagiu’? N-am reţinut… CRISTINA: Relu. Are 42 de ani şi a fost profesor de desen la un liceu din Bucureşti. Locuieşte în ghena unui bloc din zona Iancului. Duminica primeşte bunăvoinţa oamenilor care ies de la slujbă, de la Biserica Mihai Vodă, iar în restul săptămânii mai ajută prin piaţă, la Obor… Munceşte. ŞEFU’: Dacă şi munceşte, nu-i rău! Haideţi, baftă! (Ticul cu urechea. Iese.) DAN: Baftă! (Îi imită ticul. Cristina se amuză ducând mâna la ureche.) „Viitorul tău stă la mine-n pix“. CRISTINA: Mda! Nu ştiu de ce se poartă aşa dur cu mine?! Am să dau o tură pe-acasă să mă mai uit peste script, iar diseară voi merge la ghena unde se aciuiază peste noapte… Sper să-l găsesc! DAN: Măi, şeful nu este un om rău, doar un pic misogin. In rest, e ok. Vrei să merg cu tine? CRISTINA: (Se strâmbă cu mâinile pe urechi.) „Viitorul tău stă la mine-n pix.“ Nu, Dani, că nu este periculos. Dar vreau să-l pregătesc sufleteşte pentru tot ceea ce se va întâmpla în această perioadă.
– 58 –
Antologia piesei de teatru într-un act DAN: Va fi o lovitură. Psihologică, în primul rând. Bun, dacă se va trezi şi va dori să se integreze! După ce l-am spălat şi deratizat, după ce va gusta din nou normalitatea… Ce faci atunci? CRISTINA: Ştii, noi vorbim despre o anume normalitate, una din punctul nostru de vedere. DAN: Ai dreptate. Dar mă gândesc, după ce se va termina pilotul, ce se va întâmpla cu Relu?! Îl abandonăm pur şi simplu? Ne-am făcut treaba, gata! Rating şi… muţu-puţu! CRISTINA: Nu va fi aşa! (Dan se aşază lângă Cristina. Amândoi cu faţa către public.) DAN: Zici? CRISTINA: Sper ca unele firme, oamenii de afaceri sau licee interesate să aibă un om capabil, să-i întindă o mână… Se apropie alegerile parlamentare. Ce nu fac unii pentru imagine!? DAN: Mda! Să sperăm ca, după ce îl scoatem la lumină, să nu vadă, din nou, şi faţa urâtă a acestei lumi… Cum ne băgăm unii pe alţii la fund pentru un euro în plus. Muţu-puţu! CRISTINA: Trebuie să-l ajutăm să nu mai dorească a se mai întoarce în mocirlă. Să vadă partea frumoasă a vieţii. (Cu degetul arătător la cap.) Totul este aici, tipule. Acolo trebuie să se schimbe! DAN: Ai luat-o razna, vorbeşti ca din cărţi! Hai, mă duc că mă aşteaptă nevastă-mea. Astăzi e zi de şopingăreală! Iar mâine dimineaţă… îmi dai un ţâr şi stabilim! CRISTINA: Auzi, că am uitat să te întreb: ce caută Raluca în povestea asta?! DAN: Este nepoata (ticul cu urechea) şefului, dragă. Muţu-puţu! Hai, să mergem! Te conduc. (Ies.) Scena I (Cristina, Relu) Decorul este schimbat. Aparenţa unei ghene de bloc. Seară. Relu este în ghenă. În faţa ghenei un tomberon şi mai multe cartoane… Pet-uri… CRISTINA (cu căşti pe urechi): Domnu’ Reluuu! Domnu’… RELU(din off): Domnu’ a fost cândva. Acum este vagabondu’ Relu. (Iese din ghenă. Murdar pe faţă, păr mare şi năclăit. Nebărbierit şi cu haine ponosite. Încheiat corect la haină şi cu un fes pe cap. Mănuşi fără degete. Un bec, atârnat pe perete, luminează slab.) Nu te laşi, domnişoară?! Nu te laşi!? CRISTINA (îşi scoate căştile): Bună seara! Ştiţi, este pentru prima dată când mi s-a oferit şansa de a da viaţă unui proiect de-al meu. Un proiect la care muncesc de mai bine de şase luni. „Fericirea depinde de putinţa fiecăruia dintre noi de a intra în starea de vrajă“. Liiceanu a spus-o. Aşa
– 59 –
Antologia piesei de teatru într-un act m-am simţit eu muncind la acest proiect. Am fost cuprinsă de o stare febrilă dătătoare de bucurie. Chiar de fericire. RELU: Liiceanu?! Figură mare! Am crezut că nu se va aproba… Şi-apoi, dumneata eşti prea tânără. CRISTINA: Lăsaţi, am 27 de ani. RELU: N-aş zice. Domnişoară… (Mieunat.) Zââât! Colega de apartament. S-o fi dat vreun şobolan la ea. Are nişte ooochi… Vă ascult, domnişoară! Trompa lui Eustache abia aşteaptă să vă soarbă cuvintele! CRISTINA: Eustache!? Mă rog! Cum v-am spus, vom veni să filmăm locaţiile prin care umblaţi: aici, la ghenă, în piaţă la Obor, la… RELU: Da, şi eu primesc ceva la afacerea asta? Eu? Pentru că o să-mi deranjaţi tot stilul meu de viaţă. Interviuri şi celelalte… O să mă daţi peste cap. (Ton ridicat.) Pentru stres, domnişoară, eu ce primesc? CRISTINA: Haine noi, ieşiri în oraş, spectacole de teatru, vizite la muzee… RELU: Ha! Vizite la muzee! De ce nu aţi venit când eram în clasa a II-a?! Acum e prea târziu. Le-am văzut pe toate. Altceva? CRISTINA: Domnu’ Relu, parte a înţelegerii noastre este şi o sumă de bani. Veţi primi 500 de Euro! RELU: 500? Exact cât se dă la fufele alea tunate şi adunate, de-au invadat toate emisiunile. Le pasează de la unii la alţii. Mă mai uit şi eu… Am un televizor mic, alb-negru, pe baterii… Nu, domnişoară! Eu vreau 200. De restul, cumpăraţi haine şi mâncare pentru bătrâna din staţia de Metrou Pipera. Este vai de ea! Ninge, plouă, stă acolo, sărăcuţa! N-are pe nimeni. Ei să-i daţi! Pe mine nu mă plătiţi ca pe vampe! CRISTINA: Domnu’ Relu, dar nu vă supăraţi! Nu eu am fixat baremul… RELU: Bine, bine! (Se ridică şi vine în lumină, lângă Cristina.) Cum ai spus că te cheamă? (Cristina se fereşte.) Put, ai? (Caută.) Era un tub de spray… Marcă franţuzească! Vreo cucoană fandosită… CRISTINA: Lăsaţi! Nu mi-am schimbat numele de data trecută, tot Cristina. RELU: Ha, ha, ha… Sau ţi-a fost frică? CRISTINA: Nu, nu! Nicidecum, dar nu mă aşteptam la acea mişcare. RELU (cu degetul arătător în sus): Strategică. Ha, ha, ha… Hai, domnişoară, că nu sunt un monstru, ce naiba. Poate mi-ai fost şi elevă?! CRISTINA: Nu, pentru că liceul l-am făcut la Botoşani. Şi nici nu aveaţi vârsta să-mi fi fost profesor. RELU: Moldoveancă, ai? (Cristina dă din cap afirmativ.) Bune moldovencele. CRISTINA (încruntată): Buneee… la ce?! RELU: La gătit. CRISTINA: A! Da, foarte bune bucătărese. Avem şi tradiţii extrem de frumoase legate de…
– 60 –
Antologia piesei de teatru într-un act RELU: Nu, domnişoară! (Apăsat.) La gătit. Ar sta toată ziua la oglindă, să se gătească. Ele pe ele însele. CRISTINA: A! RELU: A! Aaa…m glumit. (Râde zgomotos.) Ha, ha, ha… Mi-a ieşit. Sper că nu te-am speriat. Sunt cam intempestiv, nu? Par, mai degrabă, un vagabond excentric?! (Oftat.) Câţi ani ziceai că ai? CRISTINA: 27! V-am mai spus!? RELU: Şi de ce nu te-ai măritat până acum? (O scrutează cu privirea.) Nici măcar prieten nu ai. CRISTINA (uşor iritată, priveşte într-o parte. Loveşte cu piciorul o sticlă tip PET.): De unde ştiţi… RELU: Pentru că este sâmbătă seara, iar dumneata ai venit în documentare. Lumea acum merge în Centrul Vechi, la terase… Gaşcă, glume, apoi prin cluburi. Dacă nu acum, atunci când? La tinereţe! CRISTINA: Şi chiar dacă eram măritată tot aş fi venit. (Îl scrutează cu privirea.) RELU: Zici? (Se scarpină pe cap, mişcându-şi fesul în toate direcţiile. Îi cade pe ochi, îl pune la loc.) CRISTINA: Da, zic! Iubesc tare mult ceea ce fac şi vreau să reuşesc în televiziune. RELU: S-o pui, cum se spune!? Ăsta e defectul moldovencelor: vor să aibă succes cu orice preţ! CRISTINA: Ei, nu chiar cu orice… RELU: Cred că trebuie să-mi schimb fesul. S-o fi demodat?! Dar despre ce vorbeam? (Îşi scutură o scamă imaginară de pe umăr.) Al dracului păduche! (Sare pe loc, privind un traseu imaginar.) Ptiu-ptiu! CRISTINA (ia distanţă): A! Aveţi păduchi. RELU (râs sănătos, lasă capul pe spate): Nu, domnişoară! A fost un test. Am vrut să văd ce reacţie aveţi faţă de aceste vietăţi fără vină. Pe ultimii doi i-am dus luna trecută la Antipa. CRISTINA: La muzeu?! (Îşi aranjează căştile în jurul gâtului.) RELU: La muzeu. Acolo e locul relicvelor. Nu acolo doriţi să mă duceţi şi pe mine?! Nu am păduchi. O dată pe săptămână merg la Baia Populară… De ce o fi atât de populară, nu ştiu!? Este una pe Calea Griviţei. Acolo merg. Populară, auzi?! O fi cântat Fuego la duşuri: „Împodobeşte mamă bradul…“! CRISTINA (zâmbet vag): Vă place să glumiţi! RELU: Dacă n-aş lua totul în glumă, m-aş îneca în râul Dâmboviţa. Prima dată n-am reuşit. Doar m-am umezit puţin. (Cristina nu-şi găseşte locul.) CRISTINA: Domnu’ Relu, putem vorbi câteva minute şi serios? (Îşi mişcă din nou căştile.)
– 61 –
Antologia piesei de teatru într-un act RELU: Aici, în gura ghenei?! Credeţi că este cadrul cel mai adecvat? CRISTINA: Am prins şi nunanţa de ironie. (Vădit, o deranjează poziţia căştilor. Le mişcă întruna.) RELU: S-o ţineţi strâns, e tot ce mi-a mai rămas. Şi mai lăsaţi căştile alea, odată, în pace! CRISTINA (coboară mâna brusc): Nu doriţi să facem un pas, doi? RELU: „Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire!“ (Categoric.) Nu, domnişoară! CRISTINA: Dar de ce? (Îşi ia căştile de la gât şi le introduce în geantă.) RELU: Îmi relaxez muşchii… (Mâinile pe fesieri.) Statul dăunează grav sănătăţii… Statul pe cur, să ne-nţelegem! Dacă v-ar vedea cineva cu mine? V-aş strica bunătate de imagine. Azi, imaginea este totul! CRISTINA: Ei, nu chiar. Imaginea, pentru a fi credibilă, trebuie să aibă şi un background. RELU: Lumea, astăzi, merge doar pe imagine. Ce spune vecinul! Ce spun prietenii! Ce spun angajaţii! Bani pe ţoale, pe ceasuri, pe genţi de vinil cu litere aurite, pe pantofi, pe maşini… Firmate, domnişoară, altfel le stau în gât. Haina face pe om. Să nu ne lăsăm păcăliţi! CRISTINA: Da, dar uneori aparenţele înşală. RELU: Replica asta… „Aparenţele înşală.“ Astăzi, toată lumea înşală pe toată lumea. E în trend. CRISTINA: Ba nu! Uite, chiar şi la dumneavostră. Aţi fost profesor, aţi… RELU: Fost. La mine totul este la trecut. Gata cu aparenţele! Priviţi-mă ca pe o realitate! CRISTINA: Eu cred că aţi cedat prea uşor. V-aţi îndepărat de lume şi… RELU: Lumea mea nu mai era acolo. Lumea mea… (Se plimbă agitat.) Lumea mea nu mai era a mea. (Arată cu mâinile de jur-împrejur.) Acesta a fost malul de care m-am agăţat. Lumea de dincolo de lume. Aici, printre gunoaie şi aurolaci. Dar nu m-am rupt de tot. Ascult ştirile. Am păreri. Port discuţii cu… tomberoanele. Sunt mai analist decât CTP-u’ sau Ion Cristoiu. Să ştii! CRISTINA (grimasă): Domnule Relu, sper ca nu v-aţi răzgândit!? Mi-aţi dat cuvântul de onoare… RELU: Ei, uitasem, da şi cuvântul de onoare este un alt bun de preţ al meu. Poate şi viaţa, dar onoarea este mai presus decât orice pentru mine. (Priveşte împrejur, dă din cap.) Chiar şi aici, în ghena asta. CRISTINA: Vă mulţumesc, domnu’ Relu. Credeam că nu mai doriţi să… RELU: Păi, domnişoară, pentru dumneata fac asta. Ajut şi eu pe cineva să reuşească în viaţă. Dacă la mine n-a fost să fie. N-a fost. Măcar dumneata să nu dai rateu. Eşti la început şi startul contează.
– 62 –
Antologia piesei de teatru într-un act CRISTINA: Vă mulţumesc din suflet, domnu’ Relu! RELU: Din suflet, hm! De suflet să ai grijă întotdeauna. De acolo pleacă multe, inclusiv sănătatea. CRISTINA: Mulţumesc, încă o dată. Mâine dimineaţă o să vin cu echipa să tragem câteva cadre aici, vă deranjează? RELU: Cine a fost cu ideea? Cu scenariul? CRISTINA: Eu, de ce? RELU: Atunci, nu mă deranjează. CRISTINA: Venim la ora nouă, e bine? RELU: Dacă s-ar putea, ar fi bine pe la nouă şi un minut, să am timp să mă aranjez şi eu un pic. Să-mi pun căciula pe bigudiuri, să-mi smulg sprâncenele, să pieptăn pisica… CRISTINA: O să fie o plăcere să lucrăm împreună. Îmi place stilul acesta glumeţ-sarcastic. RELU: Sarcasmul… mi l-a dat viaţa. Soarta. Iar umorul îl am încă din copilărie, de pe timpul lui „ceaşcă“. Am văzut multă lume tristă în jurul meu şi mi-am spus că este bine să o fac să zâmbească, să mai uite de grijile vieţii. S-a realizat o osmoză. Un melánj. CRISTINA: O osmoză!? Un melánj!? Aveţi un vocabular… RELU: Domnişoară, crezi că dacă îmi duc traiul departe de lumea voastră m-am şi tâmpit? CRISTINA: Nu, nu am vrut să… dar mă luaţi prin surprindere tot timpul. E bine aşa! RELU: Sper ca, odată terminate filmările, să mă lăsaţi în pace. Să nu mă mai invitaţi la vreo altă emisune. Să plimbaţi maimuţa, ştiţi!? (Imită sunetul unei maimuţe.) Uhuu-uu-uu… (Cristina tresare.) CRISTINA: M-aţi speriat. (Relu zâmbeşte larg.) Nu veţi fi plimbat, aveţi cuvântul meu! RELU: Nu-l am, dar vă rog ca din ziua când se va termina totul să nu mai veniţi pe aici. Am acceptat doar pentru că i-am promis părintelui Adrian Beldianu. M-a ajutat de foarte multe ori. M-a dus şi la doctor. Nu puteam să-l refuz. Dar, cum am spus, acum şi pentru dumneavoastră… CRISTINA: O să merg la biserică să aprind o lumânare şi să-i mulţumesc parohului. RELU: Păi, să mergi şi să te rogi şi pentru sufeleţelul dumitale. Poate vei întâlni şi iubirea pe care o meriţi. O fată cu atâta dragoste pentru meserie! Şi cu un aşa suflet delicat! Mai rar. CRISTINA (tuşeşte încurcată): Lăsaţi! Eu, atunci.. RELU: Era şi timpul. Luna se uită la mine şi mă ceartă că încă nu i-am urat bun venit. (Cristina priveşte în sus.) Nu uitaţi să vă puneţi căştile!
– 63 –
Antologia piesei de teatru într-un act CRISTINA: Bine, vă mulţumesc. Bună seara! De fapt, noapte bună! (Se întoarce şi dispare grăbit.) RELU: Ce idee! De ce-or cheltui banii cu mine, nu ştiu? Pentru rating, dar pentru asta puteau găsi unul mai de… Victor Hugo. Sunt alţii mult mai mizerabili decât mine! (Priveşte în sus. Îşi scoate fesul.) Sărut mâna, doamnă! (Întinde mâna.) Ia, uite, picură! Plângi… Plângi după Neil Armstrong, primul om care ţi-a sărutat obrajii! E în drum către tine. Priveşte bine, e printre stele! Aşteaptă-l că va veni! Heee… (Dispare în ghenă. Din Off.) Pis-pis-pis! Vin la tata să ne ţinem unul altuia de cald şi dor! Noapte bună, doamnă! Noapte bună! (Se filează lumina.) Scena II (Cristina, Dan, Radu, Raluca, Relu) Dimineaţă. Echipa de filmare îşi face apariţia. Merg spre ghenă. Dan are camera de filmat pe umăr, Radu poartă un spot, iar Raluca are un clipboard şi râde mult. Chiar şi atunci când nu trebuie. CRISTINA: Da, măi! Ai să vezi! Tipul are un stil de dialog fantastic. Îm pare bine că el va fi pilotul. DAN (cu mâna în aer): Să nu-şi ia zborul! CRISTINA (Raluca se hlizeşte): Cum, să-şi ia zborul?! DAN: Păi, dacă el este pilotul! Tarom, Wizz Air, Lufthansa… Zbârrr… CRISTINA: A! Episodul-pilot. Omul are un umor aparte. Ironic. Sarcastic. RALUCA: Ha-ha-ha… (Cristina o priveşte cu ochii mari.) Deja îmi place. E pe stilul meu. CRISTINA: Aici este! (Strigă şoptit.) Domnu’ Relu! (Nimic.) RADU: Cum a zis Dănuţ. Şi-a luat zborul. Tarom, Lufthansa… (Cu mâinile în aer.) Zbârrr… DAN: Lasă-mă pe mine! (Strigă tare.) Domnu’ Relu! (Relu apare de undeva din spatele lor.) RELU (voce caldă): Bună dimineaţa! Nu aşa de tare, vă rog, că deranjaţi vecinii! Astăzi e duminică. Am fost să-mi dau cu rouă pe ochi. Roua face bine la vedere. Limpezeşte privirea. CRISTINA: Bună dimineaţa, domnu’ Relu! Să vă prezint echipa: Dan, cameramanul… DAN: Bună ziua, domnule! RELU: Relu pentru toată lumea. RALUCA: Hi-hi-hi… Ralu sau Raluca! (Aer superior.) Asistenta de platou. RELU: De platou!? Păi, şi unde este platoul, domnişoara asistentă? RALUCA (priveşte de jur-împrejur): Aceasta este titulatura. Euuu…
– 64 –
Antologia piesei de teatru într-un act RELU: Eu mă refeream la un platou asezonat cu fructe. Aţi venit aşa, cu mâna goală!? (Raluca râde.) CRISTINA (stânjenită): Nnnu, domnu’ Relu, am venit să vă prezint echipa. RELU: Dacă-i de la Dumnezeu, să fie primit! (Îi închină.) RADU: Iar eu sunt Radu, om bun la toate! RELU: Deci, tu pe toate leee… Acuma, eu ce să spun!? Spuneţi cum să stau! (Pozează ironic.) DAN: Nu, domnule! O să vă rog să vă comportaţi normal. Ca şi când noi nu am fi aici. RELU: Domnişoara Cristina, dumneata eşti aici? CRISTINA: Păi, sigur! Doar mă vedeţi? (Raluca se hlizeşte din nou. Cristina o priveşte scurt.) RELU: Vezi, domnule?! Cum pot eu să am un comportament normal în apropierea acestei domnişoare atât de prezente?! Şi atât de frumoasă. DAN (Cristinei): Ai avut dreptate. Omul e simpatic. Domnu’ Relu, am să vă rog să intraţi în ghenă şi să vă lungiţi, aşa cum staţi când vă odihniţi. (Către Radu.) Aprinde spot-ul! RELU: Ce nu face omul pentru rating?! (Relu intră în ghenă, urmat de Dan şi Radu.) DAN (din off): Aşa, domnu’ Relu! Acum, vă rog să vă întindeţi. Nu, nu! Lăsaţi fesul pe cap. Aaaşa! RADU (din off): Vă rugăm să nu priviţi în cameră! Dan, să prinzi şi pisica în cadru! RALUCA (râde fără motiv): Ha-ha-ha… Unde l-aţi găsit, fată, p-ăsta? (Cristina o priveşte mirată.) CRISTINA: La o biserică din centru. La Mihai Vodă. Are o viaţă, dacă îţi povestesc, şi până înţelegi, ne ia o săptămână. În fine, şefu’ voia pe altcineva pentru pilot. Parcă are ceva cu mine, nu ştiu! RALUCA: Are necazuri, fată. L-a părăsit amanta, ce vrei?! Şi omul ăsta, ce-a fost la viaţa lui? CRISTINA: A fost profesor de desen la un liceu. RALUCA: Auzi, profesor! (Râs „prostesc“.) Ha-ha-ha… Şi cum a ajuns aici? (Îşi plimbă privirea.) CRISTINA: Ţi-am spus, ne-ar lua o săptămână să-ţi buchisesc! (Ies din ghenă.) DAN: Aşa, domnule. Acum, aş dori să vă plimbaţi în jurul ghenei. Să adunaţi cartoane. Să vă mişcaţi. RADU: Împingeţi tomberonul! Şi să nu mai zâmbiţi. Afişaţi-vă tristeţea! RELU: Ha! Şi, mata, crezi că dacă zâmbesc nu sunt trist?! No, fiule! Sufletul îmi plânge. Zâmbesc ca să nu fiţi stânjeniţi de modul meu de viaţă. Atâta tot. Hai, că merg s-adun cartoanele!
– 65 –
Antologia piesei de teatru într-un act DAN: Am să vă rog să nu priviţi în cameră! Aşa! Acestea sunt cadre pentru prezentare. (Trage cadru după cadru. Dă indicaţii, gesticulează.) Bine! Mai aplecaţi-vă o dată! (Relu se ţine de mijloc, oftează.) CRISTINA: Pentru ca telespectatorii să nu creadă că e un fake. Că sunteţi real, nu un actoraş. RALUCA: Cum se mai întâmplă pe la unii. Plus că vă vom prezenta tot trecutul. Oameni care vă cunosc… RELU: Mă mai ştie… Ulea! Ulea Spătaru’. RADU: Le-aveţi cu istoria! RELU (zâmbet ironic): Parcă de istorie e vorba!? DAN: Cu locaţia asta am terminat. Mâine o să vină o maşină cu domnişoara asistent, Raluca, să vă ia pentru a merge la frizer, la doctor, la stomatolog… O să fiu şi eu cu dumneavoastră pentru a filma prefacerile prin care treceţi. Două săptămâni veţi fi numai pe mâinile noastre. Mâini sigure. CRISTINA: Veţi merge şi la un mall pentru a vă alege nişte haineee… adecvate. RELU: Mergem la Milano! Am auzit că acolo se fandoseşte lumea acuma! Chestie de imagine, domnişoara Cristina. Nu mergi la Milano, nu exişti. (Gest caracteristic „fetelor“.) Nu eşti în cărţi, „fatăăă“! RALUCA (râs strident, lasă capul pe spate): Chiar că e haios tipul! (Se bate cu palmele pe coapse.) RELU: Sunt haios, ă? Ăsta, da, compliment! Mulţam fain, duduia Raluca! (Cristina o străpunge cu privirea. Îl priveşte pe Dan, întrebător, ridicând din sprâncene.) DAN (ridică umerii a neputinţă): Ok! Gata pentru astăzi. CRISTINA: Domnule Relu, vreau să vă mulţumesc foarte mult pentru răbdarea dumneavoastră! RELU: Dar ăsta sunt eu, domnişoară. Răbdarea întruchipată. Pe vremuri mi se spunea: Răbdătooorul! DAN (vine şi îi strânge mâna.): Mi-a făcut plăcere! (Relu îşi priveşte mâna. Lung. O întoarce pe o parte şi pe alta.) S-a întâmplat ceva, domnule? RELU: Nu, nu! Cred că a trecut mai bine de un an de când cineva nu mi-a mai strâns mâna! CRISTINA: Domnu’ Relu, pe mâine atunci! RELU: Vor fi două săptămâni grele. Haideţi, plecaţi, să nu vă mai văd! Sunteţi prea exuberanţi pentru stilul meu. RADU: Bună ziua, domnule! (Vine şi îi strânge mâna.) RELU: Şi tu?! (Intră în ghenă.) RADU: Interesant este că nu pare resemnat. Pare că se ascunde… Că… (Ies. Se aude râsul Ralucăi.)
– 66 –
Antologia piesei de teatru într-un act Scena III (Cristina, Dan, Raluca, Relu, Şefu’) Biroul redacţiei. CRISTINA: Sunt tare curioasă cum arată omul nostru acum! După două săptămâni. DAN: Abia aştept să-l revezi. Muţu-puţu! O să rămâi fără aer. Mai bine, ia de te-aşază! CRISTINA: Nu mă face să-mi crească pulsul! Zi-mi cum au decurs lucrurile? DAN: Măi, Cris, n-ai să mă crezi, omul a fost ca un copil scăpat în mormanul de jucării. Dar nu se vedea decât în ochii lui. A izbutit să-şi reprime orice reacţie. Însă am reuşit să surprind pe cameră bucuria şi mirarea din priviri. Licărul acela! (Ciocănituri în uşă. Raluca bagă capul pe uşă.) RALUCA (se hlizeşte): E voie? CRISTINA: Haideţi, n-o mai lălăiţi! (Uşa se deschide larg şi în cadrul ei apare un domn. Îmbrăcat elegant. Ras, tuns şi frezat. Are un un trandafir alb în mână.) RELU (priveşte în jos, voce caldă): Bună ziua! O caut pe domnişoara Cristina… (Cristina e mută.) DAN: Păi, căutaţi-o, domnu’ Relu. (Relu ridică privirea, se apropie de Cristina, îi apucă mâna cu delicateţe, i-o sărută şi îi oferă trandafirul.) RELU: Încântat, domnişoară! (O priveşte în ochi. Cristina devine uşor stânjenită.) CRISTINA (ia trandafirul, se depărtează şi îl priveşte admirativ): Pleacă, domnule, de aici! Faceţi glume?! (Se roteşte în jurul lui Relu.) Aţi adus pe altcineva… Tu?… Adicăăă, dumneata? RELU: Eu! Pour les connaisseurs: vagabondul. Temporar, domnu’ Relu. Puteţi să mă tutuiţi. Nu ţin la etichetă! Da, eu sunt omul din ghenă! „Mai fericit decât ieri şi mai trist decât mâine“. RALUCA: Cred că şi telespectatorii vor fi daţi pe spate. Ha-ha-ha… A dispărut vagabondul. (Râde.) CRISTINA (se plimbă din nou în jurul lui Relu): Nu-mi vine să cred! Atunci când am început acest proiect, „Omul de lângă noi“, nu m-am gândit că voi avea o revelaţie. Fantastic! Bravo! Aţi făcut o treabă minunată. (Pune trandafirul într-un pahar de pe birou. Intră Şefu’.) ŞEFU’: Hello, hello! (Ticul cu urechea.) M-aţi chemat, acum aduceţi vagabondu’! DAN (îi face semn şi arată cu mâna spre Relu): Domnu’ Relu! Dânsul este domnu’ Relu… RELU: Vagabondu’! A fost şi un film… ŞEFU’: Omul din ghenă!? Senzaţional! Incredibil! (Către ceilalţi.) Marfă, tati! DAN: Am vrut să fie o surpriză şi pentru dumneavoastră şi… pentru Cristina. ŞEFU’: Cum, nici tu nu l-ai văzut? (Ticul cu urechea.)
– 67 –
Antologia piesei de teatru într-un act CRISTINA: Nu m-a lăsat, răul ăsta de Dan. Am ţinut legătura şi am discutat toate detaliile telefonic. Minut de minut. (Şefu’ se îndreaptă către Relu.) ŞEFU’: Iartă-mă pentru chestia cu vagabondul! (Îi strânge mâna.) Gelu Ionescu, şeful redacţiei. RELU: Îmi pare bine. Relu, „şeful“ ghenei. (Şefu’ zâmbeşte, îşi mângâie urechea.) ŞEFU’: Buuună poanta!… Abia aştept să văd întreg pilotul! Mi-a părut bine, Relu!… Vă las! (Iese.) CRISTINA: Acum că mi-am mai revenit, o să vă rog să-l chemaţi pe Radu, să ne cableze microfoanele, iar tu, Dane, să montezi camera pe un trepied… Hai! Să nu mai pierdem timpul. Vom continua sub formă de interviu: confesiunile omului din ghenă. (Cristina nu conteneşte a-l privi pe Relu.) RELU: Gata, m-aţi şi catalogat. Titlu de roman: Confesiunile omului din ghenă. DAN: Ia uite! Nu m-am gândit. Nu te supăra, Relu! Aici, timpul costă. Personalizăm şi denumim fiecare secvenţă. Ca să ştim unde să intervenim. E ca un parametru. CRISTINA: Extraordinară schimbare!… Fantastic!… Ştiu, am mai spus-o! Mă simt în al nouălea cer. RELU: Revino-ţi, domnişoară! E bine să ne oprim la primul nor! E mai aproape de pământ. RALUCA: Mă duc să-l caut pe Radu. (Iese râzând. Dan dispare şi el.) CRISTINA: Pot să… vă spun… Relu? RELU: Speram… Desigur, Relu, de la cel mai mic până la cel mai mare. (Cristina îi întinde mâna.) CRISTINA: Te rog, Cristina doar! (Intră Radu cu două lavaliere în mână. Cristina îşi retrage mâna.) RADU: Bună ziua! Când vine vagabondu’? (Cristina îi face semn către Relu.) Auci! Cred că tocmai ce-am comis o greşeală! (Revine Dan cu camera de filmat, o fixează pe trepied.) RELU (se apropie de Radu): Relu! Omul din ghenă. „Pilotul“. Zbârrr… (Zâmbeşte.) RADU: Scuze, omule! N-am vrut săăă… Scuzaţi-mă!… Acum, staţi să vă cablez lavalierele! (Îi pune lavaliera, după care trece la Cristina. La urechea Cristinei.) Chiar e Relu?! (Cristina dă din cap aprobator.) CRISTINA: Domnule Relu… RELU: Relu, te rog! CRISTINA: Relu, eu am să pun întrebările rar, iar dumneavoastră… RELU: Tuuu… CRISTINA: Pentru telespectatori am să folosesc pluralul politeţii. Poţi să te gândeşti cât vrei. Nu ne grăbim, iar dacă greşim se taie la montaj. Nu-i bai! Radu, te rog să aprinzi becul roşu de avertizare, să nu ne deran-
– 68 –
Antologia piesei de teatru într-un act jeze careva! (Radu apasă pe un buton de lângă uşă şi revine. Ia loc pe un birou.) Relu, ne vom aşeza, oarecum, faţă în faţă. Semiprofil. (Iau loc pe scaunele indicate de către Dan.) DAN: Vă rog să fiţi atenţi la mine! Când spun „motor“ îi daţi drumul. Linişteee… Motor! CRISTINA: Domnule Relu… RELU (îşi freacă palmele): Am emoţii. (Priveşte spre avanscenă.) De ce eu?… De ce?… De ce? CRISTINA: Haide, domnu’ Relu, zău! Timp de două săptămâni, aţi fost cu colegii mei 24 din 24. RELU: Da, dar nu eraţi şi dumneavoastră de faţă. CRISTINA: Eu?! Eu nu deranjez, să fim serioşi! Uite cum facem! (Îi face cu ochiul lui Dan.) Colegii mei vor ieşi şi vom continua doar noi doi, fără cameră. După ce vom depăşi momentul, iar tracul va dispărea, îi voi chema din nou pe colegi pentru a face înregistrarea. E ok? (Dan fixează camera.) RELU (dă din cap repetat): E bine! (Cei doi ies. Dan îi face Cristinei semn că este ok.) Nu ştiu, dar hainele astea… (Se inspectează cu privirea.) Tot prin ce am trecut… Nu mă mai regăsesc. M-am privit în oglindă şi am simţit că văd un străin. CRISTINA: Dar, în acelaşi timp, nu aţi avut senzaţia că vă regăsiţi imaginea de altă dată? Ca profesor de liceu, bănuiesc că mergeaţi îmbrăcat decent la cursuri?! RELU: Cel mai adesea… Dar nu e numai asta… Pentru prima dată, de când am părăsit lumea… voastră, am avut o strângere de inimă… S-a întâmplat ceva. Să nu mă întrebi ce!… Acolo, la magazin… în cabina de probă… colegii dumitale nu m-au văzut, dar eu… am plâns ca un copil. CRISTINA: Pentru ce aţi lăsat în urmă. Pentru ce aţi suferit… Toate prin câte aţi trecut… RELU: Poate. O clipă, m-am văzut din nou la catedră… (Oftat adânc.) Heee… CRISTINA (scurtă pauză): Pentru ca telespectatorii noştri să afle povestea adevărată… spuneţi-ne cum aţi ajuns a vă duce viaţa în condiţiile din imaginile care deja au fost prezentate la începutul emisiunii? RELU: Sunt multe de povestit. Am plătit scump pentru tot ce am făcut. Uite, domnişoară! O luasem tare cu jocul de poker. Dar mai întâi, m-am însurat. Fată bună, se trăgea dintr-o familie din aristocraţia veche a Bucureştiului. Ne-am căsătorit şi ne-am mutat la mine în apartament. Două camere în Colentina. Anturajul ei era destul de pestriţ. De fapt, al verilor ei. Acolo am cunoscut nişte tineri cu care ieşeam la tenis sau chibiţam când ei jucau poker. Whisky, şampanie, atmosferă… Până
– 69 –
Antologia piesei de teatru într-un act într-o zi când am pus şi eu mâna pe cărţi. Ne întâlneam în fiecare joi. Sume mici la început. Pe urmă, jucam pe sume din ce în ce mai mari. Mă împrumutam, nu mai veneam nopţile acasă… CRISTINA: Whisky, şampanie, atmosferă… (Relu o priveşte pierdut.) Şi soţia? RELU: M-a părăsit… Ce puteam să-i spun?!… Cum puteam s-o înduplec?… Avea de ales? CRISTINA: Dacă v-ar fi iubit cu adevărat, trebuia să fie alături de dumneavoastră. Să lupte pentru… RELU: Pentru ce?! Într-o seară de pomină, în vara lui ’98, eram la o partidă cu nişte politicieni, cu unul dintre verii soţiei, oameni de afaceri şi ceva interlopi. Potul era uriaş. Mizele erau din ce în ce mai mari. M-am lăcomit şi am aruncat în joc cheile apartamentului contra unei sume de 80.000 de dolari… Am făcut pe grozavul. M-am gândit că România este o ţară multe prea mică să încapă un deştept ca mine! CRISTINA: Şi? RELU: Inevitabilul s-a produs. Am pierdut. Casă, maşină… CRISTINA: S-au dus şi whisky-ul, şi şampania, şi atmosfera! (Relu zâmbeşte trist.) RELU: După ce am pierdut tot, m-am trezit din marasm. Am realizat tragedia… Prea târziu… Cel mai mult îmi părea rău de soţie. O fiinţă delicată. Ea… Ea n-a avut nicio vină. (Oftat.) Am vrut să mă sinucid. CRISTINA: Ăsta ar fi fost un gest de neiertat. RELU: M-am urcat pe o antenă de telefonie mobilă… Am stat mai bine de patru ore privind în jos. CRISTINA: Nu v-a fost frică? RELU: 30 de metri înălţime. Nu, nicio clipă. Ştiţi ce m-a oprit? (Cristina ridică din umeri. Relu zâmbeşte fugitiv.) M-am gândit la faptul că, într-o zi caldă de toamnă, are să vină o tânără frumoasă şi inteligentă, să facă un episod-pilot cu omul din ghenă… CRISTINA: Asta se va tăia. Sincer, fără să glumiţi, ce v-a oprit atunci să săriţi? RELU: Mi-am revăzut toată viaţa. Părinţii, bunicii, elevii, pe fosta soţie… CRISTINA: Cum aţi cunoscut-o, că nu v-am întrebat? RELU: Dădeam meditaţii pentru admitere la Facultatea de Arhitectură, de unde şi bani pentru poker, aşa am cunoscut-o pe Luminiţa. Am pregătit-o şi a intrat din prima, iar după o frumoasă poveste de dragoste, în anul doi de facultate, ne-am căsătorit. N-am să-mi iert toată viaţa că am tras-o şi pe ea în povestea asta. Că i-am distrus cinci ani din viaţă… Asta a fost… Dar să revin la antenă… În timp ce stăteam atârnat acolo, ca pe un ecran incolor, prin faţă, mi-a rulat toată viaţa… Copilăria, acei ani
– 70 –
Antologia piesei de teatru într-un act frumoşi când, culmea, îţi doreşti să devii cât mai repede adult… (Dă din cap.) La ce bun? CRISTINA: Ca să vă definiţi natura umană şi să vă îndepliniţi rolul ancestral. RELU: Cum sună asta! „Rolul ancestral“! O să dea bine pe sticlă… Ei, şi cum stăteam sprijinit de antenă, undeva în apropiere de Bucureşti, am auzit un ţipăt… Am tresărit… Venea dinspre malul Dâmboviţei, un copil dădea să se înece, iar alţii, de pe mal, strigau cât îi ţinea gura după ajutor. Nu ştiu cum am ajuns jos! Am alergat… M-am aruncat în apă şi am reuşit să-l prind în ultima clipă. Era extenuat şi se ducea la fund… Copii. L-am dus la mal… şi puştiul şi-a revenit. CRISTINA: Aţi făcut un lucru extraordinar. Aţi dăruit o viaţă şi aţi primit o alta. Dumnezeu nu v-a lăsat atunci… Bun, ca să revenim la subiectul interviului, cum aţi ajuns pe străzi? RELU: Părinţii îmi muriseră, fraţi nu am, casă nu mai aveam, nevastă nici atât… de la liceu mă dăduseră afară… Din tot ce aveam, cel mai scump lucru nu valora nimic! Ce rost mai aveam pe lume!? CRISTINA: Nu credeţi că aţi cedat prea uşor?! Viaţa, insăşi, e o luptă. De la prima secundă pe pământ. RELU: Am vrut să mă călugăresc… Am stat o lună la Mânăstirea Cernica… Dar am realizat că nu eram vrednic pentru a îmbrăca rasa de călugăr… Pentru asta trebuie să fii tare. Să ai credinţă… Mai şi beam. Ca să uit… Am ales… (îşi face privirea roată) ce altă alegere aş fi putut avea?!… Strada! CRISTINA: Domnule, iertaţi-mă, nu aveaţi dreptul să vă faceţi acest rău… Un om cultivat… Cu atâtea calităţi. Puteaţi să o luaţi de la capăt… Sunt atâtea exemple în lume… în literatura universală. RELU: În literatură, domnişoară? CRISTINA: Domnu’ Relu, marii scriitori s-au inspirat din viaţă. Din propriile lor angoase şi trăiri! RELU: Mda! Nu am reuşit să evadez, de tot, din această lume… De fapt, cred că doream să mor încet… CRISTINA: Staţi aşa!… Staţi aşa!… Adică, doreaţi?!… Iar acum? S-a schimbat ceva între timp? RELU (se lasă pe spate, se destinde): În aceste două săptămâni, multe s-au schimbat. Nici nu ştiu să-mi explic ce anume!… Am fost, alături de colegii dumneavoastră, printre oameni… La teatru, la serate muzicale, lansări de carte… I-am auzit pe oameni vorbind… I-am văzut zâmbind… De mult nu am mai ascultat oamenii cu atâta atenţie…. Apoi, m-am văzut alături de ceilalţi păşind… Nimeni nu mă privea cu dispreţ. Nimeni nu se mai ferea de mine. Eram ca şi ei. Omul OM. Cu
– 71 –
Antologia piesei de teatru într-un act majuscule. Păşeam din ce în ce mai apăsat. Mai sigur pe mine… Priveam cerul şi mi se părea din ce în ce mai albastru… Din ce în ce… CRISTINA: Nu numai hainele… RELU: Uneori, hainele mai corijează şi ele… Domnişoara Cristina, nu ştiu cum vă va fi cu ceilalţi subiecţi ai serialului, dar cu mine s-a întâmplat ceva ce nu mi-aş mai fi închipuit că se va mai întâmpla vreodată… Mă simt straniu. Am momente când, parcă, mă sufocă gândurile, trăirile… CRISTINA: Îmi explicaţi, dacă puteţi, vă rog!? RELU: Am stat prea mult departe de oameni. (Privire pierdută.) Nu îmi dau seama încă. Un sentiment ciudat. De ridicare din adâncuri spre suprafaţă. Mireasma lumii din care plecasem… E ceva nou… CRISTINA: Extraordinar!… Nici prin vis nu mi-am închipuit. (Expiraţie profundă.) RELU: Sunt multe de povestit, domnişoară!… Din viaţa mea s-ar putea face chiar şi un film. Cred! Numai că nu va face rating. Prea multe mizerii. N-are aură de Hollywood… Plus că nu sunt nici vreun Bruce Willis. E! Să sperăm că la filmare voi fi la fel de coerent… Ar mai fi atâtea de spus. CRISTINA: Mulţumesc, Relu! Nu mai este nevoie. În tot acest timp, camera a mers… S-a înregistrat. RELU: M-aţi păcălit?! (Cristina se ridică.) CRISTINA (strigă): Dan, Raluca, Radu! (Intră pe rând, cu Raluca râzând cu gura până la urechi.) RADU: Yes! A mers şi de data asta. (Dan merge şi opreşte camera.) RALUCA: Dar ce bine a ieşit. Bravo! Am stat noi pe hol, dar a meritat. Hi-hi-hi… DAN: Ai fost de milioane, omule! Muţu-puţu! Super!… A ieşit de nota 10. RADU: Staţi, să vă decablez! (Le scoate microfoanele.) Acum, puteţi vorbi liber. V-am salutat! (Iese.) CRISTINA: Duceţi caseta la montaj!… O să vin şi eu mai târziu. (Dan scoate caseta.) DAN (merge şi îi strânge mâna): A fost o onoare să te cunosc… Ţinem legătura. Ai numărul meu. Bye! RALUCA (râs strident): Hi-hi-hi… Şi pe al meu. (Îi face cu ochiul şi îi zâmbeşte. Iese cu greu.) RELU (îşi flutură mâna): Salutare, oameni buni!… Mi-ai făcut-o, domnişoară. CRISTINA (încă mai priveşte după Raluca): Ah! A, cu înregistrarea. RELU: Pot să vă dau în judecată. Ştiu, procesul ar putea dura decenii… Am merge la CEDO… CRISTINA: Ironia pune neuronii în mişcare. (Ia de pe birou nişte hârtii.) Uite, domnu’ Relu, ai aici banii şi te rog să-mi semnezi pentru primirea celor 500 de euro… Conform înţelegerii. (Semnează.)
– 72 –
Antologia piesei de teatru într-un act RELU: Ai uitat… Eu vreau doar două sute. Restul… ţi-am spus… este pentru bătrâna aceea. CRISTINA: Ok! Acum, s-a cam terminat… Adică… (Ridică din umeri.) Asta a fost… Ce… vei face? RELU: Mă duc la staţia de metrou să dau banii bătrânei. Apoi, după difuzarea episodului-pilot, voi aştepta ofertele… Am glumit. Nu, n-am să le aştept. Am fost cu Dani şi mi-am recuperat actele de la mânăstire şi voi merge să bat din poartă în poartă… Mi-am făcut şi un CV… Cine ştie?! (Intră Şefu’.) ŞEFU’: Salutare!… Am văzut deja o parte a materialului. Felicitări, Cristina! Ai avut dreptate! Şi mai este ceva. Din pură curiozitate, defectul profesiei, am sunat între timp la liceul unde ai lucrat, am vorbit cu multă lume… Ai fost extrem de talentat. Ai avut şi expoziţii personale. Premii, diplome… (Urechea.) CRISTINA: Mie nu mi-ai spus că ai şi pictat!? RELU: Pictură, sculptură… Multe nu s-au spus. ŞEFU’: Nu-i nimic, vom adăuga din off. Uite, Relu, noi avem un compartiment de grafică şi design… avem un post de grafician, dacă ai accepta… De probă, şase luni, după care, dacă vei da satis… CRISTINA: Poftim!? ŞEFU’: Exact!… Cât voi aţi lucrat, am făcut ceva săpături. Apropo, apartamentul l-ai pierdut la o mână unde ai avut patru popi, iar cel care a câştigat a avut patru aşi… (Se trage de ureche.) RELU: Aşa a fost. De unde ştiţi? (Relu se trage de ureche, Şefu’ îl priveşte contrariat.) CRISTINA: Şefu’ a fost reporter de investigaţie. Are surse şi… resurse. ŞEFU’: Am să-ţi spun ceva care ar fi putut să-ţi schimbe viaţa. Mă refer la acel joc de poker. RELU: Uimiţi-mă! ŞEFU’: La mâna aceea, s-a trişat. Erai prea ameţit de alcool să prinzi „şmenul“. Vărul fostei soţii ţi-a făcut-o. (Ticul cu urechea.) Nu, ea n-a ştiut niciodată… Între timp, s-a recăsătorit şi are doi copii. CRISTINA (uşor agitată): Bullshit! Bullshit! Iertaţi-mă!… Asta ar fi putut să schimbe totul. Totul! RELU (calm): Nu, domnişoară! Absolut deloc… Este un drum pe care, oadată ce ai apucat, e greu să te mai opreşti. Mai devreme sau mai târziu… tot te duci la fund… Asta e!… Vorba ceea: „Muţu-puţu!“ ŞEFU’: Accepţi? De probă… cum am spus. Mai departe, depinde de tine. RELU: Ştiu, nu sunt într-o instituţie de caritate. Dumneata, ce spui, domnişoară? CRISTINA (surprinsă total): Eu?! Mă întrebi pe mine? Eu ce… Adică…
– 73 –
Antologia piesei de teatru într-un act RELU: Asta voiam s-aud. Da, accept! De probă. (Relu se ridică. Şefu’ vine şi îi strânge mâna.) ŞEFU’: De mâine începi! Deocamdată poţi păstra camera de la hotel. Două luni, după care, la salariul pe care ţi-l vom da, te vei putea muta undeva cu chirie. (Îi strânge mâna.) Bravo, Cristina! (Iese.) RELU (voce stinsă): Mulţumesc! (Moment de tăcere.) Ce surpriză! (Se lasă să cadă pe scaun.) CRISTINA: Surpriză e puţin spus. Dacă vom povesti cuiva, nimeni nu ne va crede. E ireal! RELU: Omul de la ghenă! Şi asta numai datorită proiectului tău. Nu voi avea cuvinte să îţi mulţumesc! Un om, aflat pe buza prăpastiei… La un pas de dezastru. Iar acum… Datorită ţie, Cristina! CRISTINA: Şi moldoveancă, pe deasupra! (Zâmbeşte. Relu se ridică.) Ceva de nedescris. RELU: N-aş dori să par ridicol sau ieşit din rol… (Priveşte de jur-împrejur.) Sper că nu-i vreo cameră ascunsă pe undeva? Se mai înregistrează!? Dar… dragă colegă, mergi cu mine să ducem banii bătrâne
– 74 –
Cristinel Banica
VIAŢA. O BANCĂ… Acţiunea se petrece pe o bancă (aleea principală a unui parc de provincie) Personajele: Virgil Popescu – copil Virgil Popescu – adolescent Virgil Popescu – matur (om de afaceri) Virgil Popescu – bătrân Mama (lui Virgil Popescu – copil) – femeie în jur de 30-35 de ani Adolescenta – colegă de şcoală cu Virgil / adolescent Amanta (lui Virgil Popescu / matur) – fostă profesoară circa 30 de ani Cerşetorul Poliţistul SCENA 1 / COPILĂRIA (Virgil – copil, Mama, Cerşetorul) Pe alee se plimbă un copil cu mama sa, încercând să găsească o bancă unde să se aşeze… Virgil: Mami, nu vreau pe altă bancă! Hai, te rog, la banca noastră! Mami?! Mama: Sunt obosită, Virgil. Virgil: Hai, mamiii! E banca noastră preferată, e aproape de pista pentru maşinuţe… Hai, mami…şi ţie tot pe banca asta îţi place să stai. Nu te-ai întâlnit ieri cu tanti Emilia exact la banca noastră? În parc te vezi cu toţi prietenii, nu-i aşa, mami? Mama: Virgil, hai că exagerezi, ne vedem şi prin alte locuri. Virgil: Da’ de ce preferă toţi banca asta? Mama: Nu m-am gândit…nu ştiu…cred că… Virgil: Vrei să-ţi spun ceva? Află că şi Radu cu mama lui tot aici vin în parc, şi tot banca asta o preferă…ca să ştii…Mi-a spus Radu! (se aşază pe bancă, îl dezbracă pe Virgil)
– 75 –
Antologia piesei de teatru într-un act Virgil: Ştii cum fac ei? Dacă banca e ocupată se aşază alături şi pândesc. Şi când banca se eliberează …ţup se reped…şi o ocupă! Mama: Vrei să-ţi spun şi eu ceva? Când erai bebeluş, toate plimbările mele cu tine în căruţ, prin parc, începeau şi se sfârşeau de aici. Te ţineam ore în şir în parc, la aer…şi tot aici mă aşezam când… Virgil: Chiar mami, era frumos căruţul meu? Mama: Era „bestial“, făcuse rost taică-tu de la unul care lucrase prin Italia. Erai vedetă în orăşelul ăsta. Aveai cel mai „tare“ căruţ! După ce-ai mai crescut, l-am vândut…pentru câţiva lei …cu care ţi-am luat ţie lapte… în fine, a trecut… (mama se întristează) Virgil: Da’ de ce nu te-ai gândit să-l păstrezi? Poate mai aveam fraţi sau surioare? Mama: Virgil, încetează! Virgil: (necăjit) Daaa. Ştiu, n-am voie să vorbesc despre asta. Fără întrebări despre fraţi şi surioare… Mama: Întreabă-l mai bine pe taică-tu, să-ţi explice el cu fraţii şi surorile. Virgil: Bine…Dar… am altă întrebare pentru tine … Mama: S-aud … Virgil: Mamă, da’ tu ai făcut fizică la şcoală? Mama: Copile, o iei razna am impresia, ce-s întrebările astea? Virgil: Mă gândeam dacă ştii ceva despre magneţi. Ştii, magneţii se atrag… plus cu minus şi…. Mama: Ce treabă au magneţii cu noi? Virgil: Mami, visează şi tu puţin, poate banca asta a noastră are un magnet… Unul special, pentru oameni…adică atrage oamenii să se aşeze pe ea, mă înţelegi? Mama: Pe toţi oamenii? Virgil: Nu mami, oamenii ca noi, ca Radu, ca tanti Emilia… Mama: Şi ce au oamenii ăştia în comun, dă-mi o explicaţie …. Virgil: (încurcat şi bâlbâit) Aaa…Păi să zicem că banca asta ar fi minusul şi oamenii care se aşază pe ea ar fi plusul, adică ca la magneţi, mami … două forţe, plus cu minus … Mama: Aha, înţeleg …şi care ar fi plusul la oamenii ăştia? Virgil: (puţin încurcat) Hai să ne gândim împreună, ce-ar putea fi? Oameni buni, oameni blonzi sau bruneţi…sau… aaa…fericiţi sau mulţumiţi… cam aşa …cred… Mama: …sau emotivi sau îndrăgostiţi …ar putea fi plusuri, nu? Virgil: Mami, îmi place, să ne imaginăm mai departe… Mama: Virgil, parcă am venit în parc la joacă, nu? Hai, la joacă! O să afli când o să mai creşti ce mai înseamnă plusul ăsta la oameni…(Copilul pleacă, mama îşi aprinde o ţigară…sună telefonul)
– 76 –
Antologia piesei de teatru într-un act Mama: Bună, Emilia…Da, dragă, sunt în parc cu Virgil. La aer, pe bancă. Sigur, n-am uitat…Oricum te sunam şi eu…Da, trec să-l las pe Virgil la tine… Da, pentru tine nu e mult …dar pentru mine e enorm…Opt zile de chimioterapie…Da…Da, ştiu, înteleg ce-mi spui…Ştiu, Emilia…O să lupt…Da, da…cu toată forţa…şi pentru mine, şi pentru Virgil. N-am vrut să-i spun. Eu cu el nu mai vorbesc demult …de când i-am zis că nu las copilul la el. Doar cât s-a hotărât în instanţă. Crede-mă că el nu ştie nimic, nici nu bănuieşte. Să mai treacă un pic şi o să-i spun. Da, o să lupt…Am acceptat greu şi tratamentul ăsta. Pentru mine opt zile fără Virgil e enorm. Ştiu, tu o să ai grijă de tot. Da, da…o să ai grijă. Trec mai târziu, vine copilul şi n-aş vrea să ne audă ce vorbim…Pa. Virgil: Mama, plângi? Mama: Zi, copile, ce vrei? Fugi înapoi la joacă, de asta te-am adus în parc. Virgil : Mamă, eşti supărată? Mama: Nu. Mi-a intrat machiajul în ochi, e bine? Virgil: Mamă, n-am înţeles prea bine, ai spus că emoţia poate fi plus la oameni, aşa ai spus? Mama: Nu ai cum să înţelegi tu acum. Vei afla mai târziu. Emoţia e un mare plus pentru oameni. Virgil: Da, ai dreptate, nu prea înţeleg. (încurcat) Mami, n-am greşit că i-am dat “ minus“ băncii? Dacă e exact pe dos, adică banca asta e plus şi oamenii sunt minus? Tot s-ar atrage, nu? Mama.: Se prea poate, iubitule. Gândeşti logic, copile. Dar cum ar putea fi banca „plus“-ul ăla cu care mă tot baţi la cap? Virgil : Dacă ar avea gură, ar vorbi cu cei care se aşază pe ea, dacă ar avea urechi, ar auzi ce vorbesc ce-i care se aşază pe ea…dacă ar avea ochi, i-ar vedea pe cei ce se aşeaza pe ea. Şi atunci ar putea simţi şi ea ceva…N-ar mai fi „de lemn“… Mama: Te rog, Virgil ia-ţi plus-urile şi minus-urile şi du-te la joacă! Acuşi plecăm. (Virgil pleacă îngândurat…mama priveşte în gol…sună din nou telefonul) Mama: Da, eu sunt. (la telefon e fostul soţ) Cine ţi-a spus? Emilia? Ea te-a sunat? (tăioasă) Aaa, nu ţi-ai adus tu aşa aminte de mine, „întâmplător“, fără să te sune Emilia! Eu nu te cred. Virgil mai are un pic şi îşi face buletin. Hopa… ţi-ai amintit de noi. Hai, mă laşi? Am şi aşa destule pe cap. Deci, ce ţi-a spus? Aha…opt zile lipsesc. Da, am nişte probleme. Nu, n-ai cu ce să ajuţi. Ce fel de probleme? Nu pot să-ţi spun. Nuuu! Nici gând, nu-l las pe copil la tine! Nu l-ai văzut de 6 luni şi acum vrei să-l las la tine opt zile? Nu. Am rezolvat, va sta la Emilia. Da, plec singură. Aşa cum fac totul de multă vreme… singură. Aşa m-am obişnuit, să mă
– 77 –
Antologia piesei de teatru într-un act trezesc singură, să-mi beau cafeaua singură, să plec singură, să vin singură. Apoi iar mănânc singură, mă uit la TV singură…Apoi aştept să apară el. Cum care el? Tâmpitule! El, Virgil, singurul meu motiv de a… de a lupta….A, da… tu oricum nu înţelegi…Da, seara, adorm tot singură. Nu te preocupa tu de asta, mai am prieteni…şi sunt mai tot timpul în atenţia lor. Toţi mă spionează, toţi stau cu ochii pe mine, toţi vor să reuşesc ….să rezist. Dar pe mine nu mă întreabă nimeni dacă asta îmi doresc…sau mai bine zis ce-mi mai doresc. Gata, nu mai vreau să vorbesc cu tine. Nu mai am cuvinte la mine. Te rog, lasă-mă în pace! Zilele astea vreau să mă concentrez… în altă parte. Te urăsc! Serios, chiar te urăsc…iar telefonul de la tine a picat cum nu se poate mai prost! (Virgil se apropie de bancă şi o întreabă foarte mirat) Virgil: Aşa…Deci: ai spus că emoţia e un mare plus la oameni? (Mama închide brusc telefonul, îl priveşte câteva secunde pe Virgil şi apoi îi răspunde sec) Mama: Da, aşa am spus. Virgil: Şi eu ca să am plus-ul ăsta ar trebui să am ADN-ul tău, mamă? Mama: (râde) Virgil, mă disperi cu magneţii tăi, cu plus-urile şi minus-urile tale. Da, eu aşa cred că ai ADN-ul meu şi emoţia mea şi …firea mea. (Virgil se departează…De bancă se apropie un cerşetor) Cerşetorul: Săru’ mâna … Mama: Mă laşi? Cersatorul: N-am cerut nimic, doar v-am salutat. Şi atât. Mama: Spune, dom’le, ce vrei? Bani? Spune, ce dracu’ vrei? Cerşetorul: Nimic, doar v-am salutat. Nu pentru că vă cunosc…Pentru că… avem un lucru în comun. Mama: Noi? Eşti tâmpit, băi nene! Ce să avem noi în comun, omule? Cerşetorul: Păi…Banca, banca pe care staţi… Mama: Ce are bre, banca asta? Cerşetorul: Banca e casa mea. Acum, pe timp de vară aici dorm, pe bancă …E patul meu. Da, banca pe care staţi acum e patul meu, bine eu îi zic canapeaua mea, că mi-e dragă… Mama: Omule…Prietene…Lasă-mă, frăţioare, în pace! Ce are banca asta, că sunt atâtea bănci în parcul ăsta…De ce tocmai pe asta? Cerşetorul: Nu pot să vă explic…dorm pe ea de vreo 4 veri. Iarna am alt culcuş…Eii, dar vara … vara e cea mai bună. Când răsare soarele, nu-ţi bate în ochi…e poziţionata fain de tot…(Cerşetorul se aşază pe bancă. Mama îşi aprinde altă ţigară şi priveşte în gol…) Cerşetorul: E greu pentru toţi …dar trebuie să lupţi, altfel eşti doborît la pământ şi nu mai poţi lupta.
– 78 –
Antologia piesei de teatru într-un act Mama: (vorbeşte pentru ea) Tre’ să ai şi pentru cine să lupţi şi uite că eu am… îl am pe Virgil….viaţa mea. Dar tare m-am săturat să lupt…e din ce în ce mai greu…Toată viaţa am luptat… Cerşetorul: Luptă dacă ai pentru cine şi pentru ce! Nu abandona. Lasă trecutul, luptă acum…Acum e important. Ieri a trecut şi mâine n-a venit încă… Mama: Te cred, prietene, dar …chiar am obosit. Şi te las … că duc copilul acasă. Şi-ţi doresc odihnă plăcută dacă aici e casa ta. Rămâi cu bine. (Mama îl strigă pe Virgil, îl îmbracă…Virgil se uită la cerşetor şi acesta la copil… ies din scenă mama şi copilul. Cerşetorul rămâne singur pe bancă) Cerşetorul: (priveşte în gol, spre spectatori) Multă lume necăjită. Nici eu nu-s fericit, dar măcar n-am pe nimeni în spate de dus. Nu-i uşor să creşti un copil în vremurile de azi. O mai fi şi singură, sărmana. Aşa zic, că e singură….dar oare de ce era cheală? Ce-o fi păţit? Hmm …M-a înţeles greşit. Nu şi-a dat seama cât ador eu să dorm în parc. Îmi place să mă trezesc în toiul nopţii, să ascult lătratul câinilor care trec pe aleele astea…mai privesc un pic şi luna…mă întorc pe partea cealaltă…şi iarăşi …somn. Daţi-mi un bănuţ, daţi-mi o pâine, să ajung şi eu până mâine, vă rog! Cândva luptam şi eu, ca doamna de mai înainte, dar am renunţat să mai lupt când …a început sfârşitul! Avea ochi frumoşi băieţelul, mi-a plăcut! Semăna cu şeful clasei aVIII-a B…când eram eu dirigintele lor. Eh, ce vremuri! Ce copii minunaţi…Nu, nu vreau să fac discriminări…Adică ce, numai la aVIII-a B erau copiii minunaţi? Toată generaţia lor…Au fost copii deosebiţi, cu drag de şcoală, de părinţi, de profesorii lor…Eh, vremuri apuse…şi excursia de la sfârşit de clasa aVIII-a …ce succes, organizare ca la carte, dom’le! Profesor gradul 1 (vorbeşte tare, aproape ţipat), mai bine zis Domn Profesor! (se ridică în picioare) Pe cuvântul meu, aşa mă strigau toţi…şi copiii…şi colegii…şi prietenii. Şi nevastă-mea, Aurora…câteodată. (cu glas stins) Când încă nu era plecată la „locul“ ei…I-am învăţat pe copii că săracii nu pot da vina pe guvern pentru că sunt săraci, ei trebuie să meargă la şcoală, să înveţe bine, să se educe…Şi apoi totul ţine de destin. La mine a funcţionat numai destinul. Ei, da’ câte nu-i învăţam pe copilaşi, câte nu le spuneam. Până să mă internez, în ultimul an am predat numai filozofia, la toate clasele. Cum le explicam eu că : „Viaţa este un vis pentru un înţelept, un joc pentru un prost, o comedie pentru un bogat, o tragedie pentru cei săraci“…şi câte alte lucruri le mai spuneam. Acum mă strigă: „boschetarule, vino să-ţi dau un leu de pâine, alcoolistul dracului!“ Al dracului? Dumnezeu…Dumnezeu are grijă de noi toţi. Nu vă mint, e adevărat, mai sunt momente când sunt recunoscut de foşti colegi sau prieteni. Atunci primesc mai mult…50 de mii…şi chiar 100
– 79 –
Antologia piesei de teatru într-un act de mii…10 roni, bani noi vreau să zic! Este sărbătoare pentru mine! Da’ mai fac şi eu bani, pe cuvânt de onoare…la Piaţă, îi ajut pe pieţari şi mai primesc un ban bun. Să-i vezi cum mă cheamă dimineaţa: „Hai, don’ Profesor, treci la sacii cu cartofi, că după aia te aşteaptă sacii cu ceapă, treci mai repede!“ Da, uite că mă ajută Dumnezeu. Că-s sănătos …nu mă plâng, mai greu e cu dorul de fete. Una în Canada şi una în Argentina…La capătul lumii. Când vin sărbătorile simt că înnebunesc! (scoate o sticluţă şi bea) Mă apucă rău de tot, o săptămână nu ştiu dacă-i zi sau noapte, nu ştiu dacă-s la gară, în centru sau în piaţa mare. La Crăciun e cumplit. Eu dacă stau mai mult prin piaţă îi văd cum vin cu nepoţii la cumpărat brazi. Atunci parcă mă taie trenul. Eh, dar m-am învăţat…că nu trăiesc după cum îmi doresc, ci după cum pot. Şi-am mai învăţat ceva: că nimic nu poate modifica destinul…Legea destinului e cea mai universală lege din câte am văzut pe faţa pământului. E super, ultra verificată. Şi despre existenţă cât le-am vorbit elevilor mei. Le explicam că viaţa e ca o petrecere: …“participi înainte să înceapă şi pleci înainte să se termine“! La piaţă mi-am facut nişte prieteni, sunt patroni de tarabe, când le-am spus câte cărţi am citit au vrut să mă ia la bataie, cică am glume în program cu ei sau ce? Până m-a recunoscut un fost elev de-al meu, îi predasem filozofia: „Don’ Profesor, v-am recunoscut“, zice el, „n-am avut decât 6 la mata, don’ professor, da’ mi-a prins bine“ zice el râzând în hohote, „că de la mata am învăţat o chestie tare, mai bine să fiu sărac şi cu bani mulţi! “ Ha,ha! Râdeau toţi pieţarii. „Stai liniştit, îi răspund eu, nu-s deloc sărac, sunt doar complet falit! Se distrează, le place când le mai zic maxime şi parabole filozofice, pe care le ştiu din tinereţe. Staţi liniştiţi, le explic eu, fericirea e o eroare, vă spun că am citit despre asta. Ei nu mă mai iau în seama, mă lasă să vorbeasc singur şi pleacă. Ferice de mine că nu-s prea fericit. (Cerşetorul pleacă. Apar doi tineri îndrăgostiţi. Se ţin de mână. Sunt Virgil Popescu (adolescent) şi prietena sa. SCENA 2 / ADOLESCENŢA Virgil: Ne aşezăm puţin? Ea: Cum vrei… tu hotărăşti. Virgil: Eu aici aş vrea să ne aşezăm. Vrei? Ea: Da, hai… (Cei doi tineri îndrăgostiţi se aşază pe banca părăsită de cerşetor) Virgil: Ce bine–mi pare că e liberă şi ne-am aşezat aici! Ea: Iubi, ce mai contează banca? Important e că suntem împreună! Virgil: Ştii…eu aici vroiam să ne aşezăm. Este locul meu preferat. Ea: Pot să ştiu şi eu de ce?
– 80 –
Antologia piesei de teatru într-un act Virgil: Vin de mic aici ….de când eram în căruţ. Ea: Daa?! Vrei să te cred că-ţi aminteşti de vremea când erai în căruţ, nu? Virgil: Nu, maică-mea mi-a povestit… Ea: Şi ce ţi-a mai povestit mămica? (încearcă să-l ridiculizeze) Virgil: Hai, lasă…pentru altceva m-am oprit aici. Vreau să-ţi mărturisesc ceva… Ea: (zâmbind ştrengăreşte) Te crezi în „Love story“? Ce-s cu fiţele astea? Virgil: Nu, eu chiar simt ceva pentru tine şi trebuie să-ţi mărturisesc. Eu simt ceva… Ea: Unde simţi „ceva“? În pantaloni? (râde ştrengăreşte) Virgil: Te rog, să nu fii vulgară. Vreau să-ţi spun ceva serios… Ea: Hopa! Declaraţie de dragoste? Mi-a povestit mama filmul… (râde) Virgil: Nu mă mai miştocări, chiar nu putem fi serioşi puţin? Ea: Băi Virgile, tu nu te uiţi în jurul tău? Unde trăieşti, pe lună? Crezi că mai stă cineva s-asculte jurămintele tale acum? Fii serios, dom’le! Virgil: Sunt serios, m-am îndrăgostit. De tine. Tare. Foarte tare. Te iubesc. Te visez, mă trezesc cu tine în gând…şi la ore, şi acasă. Trebuia să-ţi spun. Eu cred că m-am născut ca să te iubesc pe tine…(Ea continuă să râdă şi îl priveşte în ochi…el se întoarce, scoate din rucsac un trandafir roşu) Ea: Virgile, tu vrei să mă impresionezi? Virgil: Eu vreau să-ţi spun că te iubesc, asta vreau…(Ea îl ia brusc de gât şi-l sărută pătimaş pe gură) Ea: Şi ce ştii tu despre iubire, Virgile?! Virgil: Ştiu multe şi depre iubire…şi despre dragoste. Şi despre prietenie… Ea: Şiii…cam atât?! Virgil: Cum atât? Ea: (râde şi se bucură şi-l îmbrăţişează în acelaşi timp) Da’ despre sex nu ştii nimic, Virgileee! Virgil: Ba da…Ba da, chiar ştiu, pe bune…(Ea pune trandafirul pe bancă) Ea: Băi, Virgile, da’ tu ai văzut vreodată un prezervativ, în viaţa ta? Virgil: Eu îţi ofer un trandafir şi tu mă întrebi de prezervativ? Ea: (râde din nou în hohote) Virgile mamă, tu ai crescut cu guvernantă? Virgil: Nu, eu am crescut cu mama …şi cu tata, câteodată. Ea: Tu eşti pe altă lume. Vrei să-mi faci o declaraţie? Bine, atunci fă-o, sunt numai urechi… Virgil: (timid şi supărat) De ce-ţi baţi joc de mine? Ea: (încearcă să fie tandră cu el) Da’ nu fi supărat, iubiţel! Eşti emoţionat?! Se vede, se simte … Virgil: Cum adică, se vede, se simte? (Ea îi pune o mână rapid între picioare… hohote de râs) Ea: Uite aici Virgileee! Se vede şi se simteee!
– 81 –
Antologia piesei de teatru într-un act Virgil: Nuuu…Eşti vulgară, asta eşti! Nu-ţi pot face nici o declaraţie… Ea: Iubi, de declaraţie îmi arde mie acum? Ştii melodia aia, nu? Ard în flăcări baiete şi tu mă iei cu declaraţii şi emoţii? Virgil: Crede-mă, emoţiile sunt un mare plus la oameni… Ea: Şi 69 a fost un mare plus pentru oameni! A revoluţionat pământul, dragule! Virgil: Mi-ai stricat momentul. M-am pregătit: …speech…cu trandafir şi cu tot ce trebuie. Ea: Nu, Virgil, tu mi-ai stricat momentul! Virgil: Eu? Cum, eu? Ce-am facut? Ea: Şi m-ai adus aici …la o oră atât de devreme şi cu atâta lume pe alei. La plimbare prin parc? Tu ce zici, ai procedat bine? Virgil: (e puţin încurcat, fâstâcit) Adică, tu vroiai să venim aici mai pe seară, sau la noapte? Ea: Nu mai pe seară, ci chiar pe întuneric. Şi nu pe banca asta! Virgil: Da’ ce are banca asta? Ea: Ei…Am şi eu amintiri. Chiar nu-i cazul să-ti povestesc acum. Virgil: Te rog, spune-mi…Ce amintiri? Ea: Nu! Nu vreau să-ţi stric „momentul“ cu declaraţia ta. Niste chestii… Virgil: Ce chestii? Nu te las să pleci până nu-mi spui. Te rog, trebuie să-mi spui, ce-i cu banca asta? Ea: Bineee… dar tu ai insistat..pe banca asta am pierdut-o … Virgil: Pe cine? Ea: Hai Virgil, esti culmea! Pe cine? Chiar nu înţelegi? Virginitatea. Acum mă înţelegi? Primul meu prieten, Relu …Ăla frumosu’… a XII–a C… eşti mulţumit acum? Virgil: Când s-a întâmplat asta? Ea: Ei, mai demult… cam printr-a IX-a…în trimestrul trei, cred că prin luna mai. Virgil: Şi aici, pe banca asta s-a întâmplat, chiar aici? Ea: Da…Ţi-am mai spus că nu vroiam să mă aşez aici. Virgil: Şi nu ţi-a fost teamă, că vă vede cineva, vă aude, vă priveşte? Ea: Eram la maxim…Nu-mi păsa …de nimic. Virgil: Erai la maxim? Adică, aaa…cum? Ea: Maxim de excitată, Virgil…Hai să schimbăm subiectul, că e greu pentru tine. Spune-mi mai bine ce ştii despre iubire, că despre sex m-am lămurit. Virgil: (trist şi îngândurat, cu faţa în jos) Vrei să mă umileşti… Ea: (îl mângâie pe cap) Nuuu! Hai, te ascult. Fă-mi o declaraţie de dragoste… sunt numai urechi! Virgil: Mi-a pierit cheful. Vorba mamei: nu mai am cuvintele la mine…s-au terminat.
– 82 –
Antologia piesei de teatru într-un act Ea: Hai, nu te intrista. Vorbeşte-mi despre ce vrei tu …Eu doar te ascult… Virgil: Chiar pe banca asta …Nu mă aşteptam. Mă faci să sufăr…îmi vine să plâng. Ea: Tu ai vrut să-ţi povestesc. Ai insistat… Virgil: Nu eram pregătit să aud asta. Ea: Serios, Virgile, tu crezi că fetelor din ziua de azi le trebuie…iubire? Crezi că de asta duc ele dorul? De iubire? Am înţeles, tu eşti cu literatura, cu mate, cu fizica, tu n-ai treabă cu fiţele…nici cu sexul…Am observat. Virgil: Hai, nu mai râde de mine. Ea: Nu râd de tine, Virgil, dar…încearcă şi tu să înţelegi lumea în care trăim (vorbeşte serios) Dacă vrei să reuşeşti, schimbă-te…Vino la club. Încearcă vodkă cu suc de mere. Dă şi tu chiloţii jos unei fete! Schimbare! Fii cool! Întelegi ce-ţi spun? Virgil: Nu ştiu dacă am să mă pot adapta. Am crescut cu… cu alte principii, cu alte preocupări, cu alte pasiuni… Ea: Hai Virgil, mă omori cu principiile! La timpurile astea? Principii? Virgil: Vreau să demonstrez mamei că am să ajung la Academia de studii economice, indiferent cât de greu ne-a fost…Şi ei, şi mie. Ea: Vezi, suntem diferiţi…Pe mine nu mă interesează facultatea! Termin liceul şi plec afară. Am o prietenă în State, acolo vreau să ajung! Virgil: Aşa departe, tocmai în Statele Unite? Ea: Da, acolo! Şi nu oriunde, ci în Vegas! Vreau să mă stabilesc în Las Vegas! Virgil: Ce-ai să faci acolo, fără facultate, fără nicio meserie? Ea: Fac ce face şi prietena mea. Virgil: Şi, mă rog, ce face prietena ta în Vegas? Ea: E “ escorta “ la cerere, aşa se cheamă. Virgil: Da’ ce e karatistă, e judoka, ce arte marţiale ştie de este „escortă“? Ea: Nu dragule, „escorta“ e o fată care vine în camera ta de hotel pentru companie sau conversaţie. Chestii de astea…dans privat, etc, etc… Virgil: Păi asta nu e prostituţie? Ea: Nu scumpule, aici în Europa e altceva. Acolo lucrurile sunt serioase, semnezi un contract cu o agenţie, te duci la tipu’ în cameră şi acolo…vezi tu ce faci. Nu te obligă nimeni la…nimic. Virgil: (dezamăgit, scârbit) Am înţeles, un fel de prostituţie cu contract. M-ai lămurit. Ea: Da, tu ai principii. Mi-ai explicat. Virgil: Sunt îndrăgostit. Şi …şi voiam să-ţi fac o declaraţie de dragoste. Ea: (mai blândă în priviri şi exprimare) Virgil, şi eu ţin la tine. Îmi plac ochii tăi, dar termin liceul şi plec. Nu-s pentru tine. N-am ce face. Nu-ţi pot oferi dragostea care o aştepţi şi o meriţi.
– 83 –
Antologia piesei de teatru într-un act Virgil: Înţeleg… Ea (şugubeaţă): Daaa’… „altceva“ îţi pot oferi?! Virgil: Când? Ea: Ne vedem exact aici când se întunecă? Virgil: Aici, pe bancă? Crezi că… aici? Ea: Hai, ţi-am zis doar…(râde cu gura până la urechi, se urcă în braţele lui) Sunt meseriaşă! Virgil: Eu credeam că eşti …elevă şi colegă de liceu …şi iubirea mea. (intră în scenă un poliţist care îşi face rondul prin parc, trece prin dreptul lor, surprinzându-i în poziţie „indecentă“) Poliţistul: Ce dracu faceţi mă, aici? Nu vedeţi că suntem ziua în amiaza mare? Virgil: Nu facem nimic, domnule poliţist. Discutăm. Politistul: Discutaţi, aşa-i? Despre ce, mă? Despre subiectele de la bacalaureat te pomeneşti? Ea: Fă-ţi dom’le, rondul şi lasă-ne în pace! Poliţistul: Haimanaua dracu’! Uite că a prins glas! Virgil: Nu ne jigniţi, vă rugăm frumos. (Poliţistul scoate bastonul şi ţipă la tineri) Poliţistul: Dispăreţi amândoi! Ai dracului de etnobotanişti! Sunteţi catastrofe la bac şi veniţi în parc la giugiuleală şi la futăreală! (Cei doi o iau la fugă.Poliţistul îşi scoate chipiul şi se aşază pe bancă). Poliţistul: A’ dracului Ceauşescu, n-o fi dat el mâncare la popor da’ cel puţin copiii ăştia…Toţi copiii erau la şcoală. Mergea bine-rău …a dracului de şcoală. Se făcea carte dom’le pe vremea aia. Nu tu televizor, nu tu calculator, nu internet, nu filme, nu jocuri…nika-ninika. Da, în schimb învăţau bine-rău de tot, dracii ăştia de copii. Eu altfel cum aş fi ajuns poliţist, dacă nu luam bacul? Şi ăştia iau bacul sub 50%? Pe vremea mea se făcea carte şi ştiai de frica profilor şi a părinţilor. Era ruşine multă pe atunci. Acuma şi-o trag derbedeii de faţă cu tine…aici în parc, pe bancă! Ce, eu nu ştiu? Doar patrulez zi şi noapte prin parcul ăsta. Aici e sectorul meu! I-am prins într-o seară pe unii chiar pe banca asta. Şi-o trăgeau în draci. Da, da…chiar pe banca asta, ce nu credeţi? A venit căldura şi s-a dat drumul la sezonul de…trageri. Gura mamii lor! Îi prind eu în flagrant! Am şi eu copii, da’ ai mei îs mici, dom’le…Şi eu mă ocup de educaţia lor. Păi să mai crească şi să aud eu că pleacă de la ore şi-şi fac veacul prin parc. Stau pe bănci la trândăveală ziua..şi noaptea zgâlţâie şi freacă la băncile astea…Păi eu îi omor cu mâna mea, fraţilor…Şi pe ei şi pe mama lor, nevastă-mea. Cine are rolul cel mai mare în educaţia copiilor? Mama lor, nevastă-mea! Da, e adevărat şi profesorul are un rol important în educaţia copilului, e adevărat, dar profesorii trebuie să fie plătiţi ca să facă educaţie copiilor. Şi când profesorii nu-s plătiţi
– 84 –
Antologia piesei de teatru într-un act pentru asta, până la urmă plătesc copiii! Eu, ca omul cu servici, mai vin pe acasă, mai plec, lucrez în ture, nu pot să-i controlez, dar ea? Asta e preocuparea ei de mamă: copiii! Asta ne deosebeşte dom’le de animale, educaţia. Uite, de exemplu, eu mi-am făcut şcoala la vremea ei. Am luat bacul, dar la facultate n-am ajuns, deşi nu eram prost. Atunci era greu, părinţii cu posibilităţi mici, fiu de muncitor. Da’ şcoala o aveam asigurată. Gratis -gratis! N-am dat un leu pe nici un manual, pe nimic. Acuma când aud cât costă taxa la medicina mă ia cu frig la creier. 80 de milioane pe an? Cum dracu’? Vă imaginaţi câţi bani tre’ să aibă tacsu ăluia de a intrat la medicină? Păi 6 ani cu banii ăştia, unde ajungi? Plus alelalte, adică cazare, masă, tramvai, toate dom’le, câte or fi. Vreau să zic, chiloţi, maieu, şi tot ce trebuie unui om timp de 6 ani? Da’ nu pot să fac calculul ăsta, mă depăşeşte …nu pot să socotesc atâţia bani. Da’ dacă unul din ai mei copii o vrea la medicină? De unde să scot atâţia bani? Afaceri…tre’ să mă apuc de afaceri. Am văzut eu la tembelizor, un coleg de breaslă a dat ce trebe, unde trebe…a ajuns vameş, frate! În 2 ani a făcut avere: casă cu etaj, două maşini tari şi copchii la facultate, unul la medicină şi celălalt la comunicare, cam aşa ceva…Comunicarea mamii lor! Am să mai trec pe la biserică, acum e voie…mai fac o rugăciune, poate mă ajută Dumnezeu să-mi văd copiii cu facultate… Că tare-i bine când eşti copil …n-ai nici o grijă. Frumoasă copilărie am avut noi faţă de timpurile astea de acu’. Nu mai ştiu copiii de joacă. Toată ziua eram prin parc…pe principal. Aşa ne spuneam, adică ne vedem pe aleea principală…pe undeva prin zona asta. Cred că la banca asta sau la ailaltă…Pe aici pe undeva era punctul nostru de întâlnire… şi tare ne mai distram, bre! Frumoasă copilărie…O lume diferită de asta…un paradis pentru noi copiii din vremurile alea…Ăsta-i norocul nostru pe pământ, prieteni, ascultaţi-mă pe mine (vorbeşte cu spectatorii): amintirile nu ţi le poate lua nimeni, sunt ale tale şi numai ale tale. Sunt ale tale pe viaţă. Da, dar dacă mă gândesc bine…poate să ţi le ieie cineva, totuşi …“dileala“ te lasă fără amintiri, fără nimic, ajungi la zero aici (arată cu mâna la cap)…Delete complete, cum spun copiii ăştia la calculatoare. Ăştia care au învăţat atât de multe într-un timp atât de scurt, cred că de aia nu se prinde mai nimic în capul lor. Prea multă informaţie şi tehnică, frăţioare! De la 10 minute desene animate pe zi …la ore în şir de împuşcături pe calculator. Jocuri şi iar jocuri. Şi uite-aşa apare dileala de la atâta calculator … aşa că sănătatea–i cea mai bună, cu restul ‘oi mai vedea eu: cu copiii, cu facultăţile, cu casele… Ia, hai, la treabă! Conştiinţa! Serviciu–i servici! Am să-mi duc crucea mai departe…pardon, bastonul! (Pleacă fluierând)
– 85 –
Antologia piesei de teatru într-un act SCENA 3 / MATURITATEA În scenă intră un domn îmbrăcat la“ patru ace“, om de afaceri… se aşază pe bancă…apare şi amanta lui Virgil Popescu (ajuns la maturitate). EL: În sfârşit…sunt grăbit…bine că ai ajuns …în sfârşit! EA: De ce, scumpule, eşti grăbit, era vorba că ziua asta o petreci numai cu mine. Fără afaceri! EL: Ei…E greu în afaceri să ai o zi întreagă numai pentru tine. Aştept nişte telefoane, am nişte întâlniri importante. EA: Şi noi când ne mai vedem, dragule? Azi nu e timp, mâine pleci în port la Constanţa. Eu ce fac? EL: Mă întorc mâine seară, poimâine stau cu familia, i-am promis nevesti-mi şi copiilor că ieşim… EA: Aha…deci numai pentru mine e mai greu cu timpul. Eu sunt mai la coada clasamentului? EL: Hai, te rog nu începe iar, ştii doar cât ţin la tine…dar am şi eu nevastă, copii, afaceri. EA: Şi amantă ai, scumpule! Şi de ea tre’ să ai grijă! EL: Păi, uite, sunt cu tine în parc…mă emoţionezi… EA: Şi cam atât. Nimic concret, numai emoţie! EL: Da, dar emoţia e un mare plus la oameni (o îmbrăţişează) EA: Băi, Virgile, tu filozofie fă cu nevastă-ta sau cu mămica ta! Cu cine vrei tu, da’ nu cu mine, prietene. Dacă îmi plăcea poezia şi filozofia rămâneam profesoară, în învăţământ. EL: Ei lasă, că şi aşa eşti „profesoară“! EA: Ştii că din salariul de profesoară de limbi străine nu-mi scoteam nici încălţările! Dacă nu mă „specializam“ eram terminată. EL: Specializată? EA: Da, sexoloagă. Pentru oameni cu probleme…aşa cum eşti tu. EL: Pardon, da’ eu n-am nici o problemă ! Sexuală nici atât. EA: Şi atunci ce-ţi trebe bre, amantă? Hai că eşti penibil, zău…Uiţi ce scot din tine când ne întâlnim? EL: Mai încet că te aude lumea…(sună telefonul, Virgil Popescu răspunde) Virgil Popescu: Da, eu sunt. Da, mâine am vaporul în port, 250 de tone de zahăr, poimâine vă facturez, fără probleme…Puteţi trimite tirurile la încărcat de marţi. Da’ e vorbită treaba. Vă dau numărul şi vă aşteaptă el la încărcat. Eu într-o zi fac formalităţile vamale şi după aia, gata, facturez. Da…cât vreţi dumneavoastră, dar să-mi intre banii în cont şi după aia …vă încarc câte tiruri doriţi! Da, e perfect, aşa facem. Vă salut. Vă doresc o zi bună în continuare…(Închide telefonul)
– 86 –
Antologia piesei de teatru într-un act EA: Da’ văd că produci, dom’le! Produci… EL: Ei, afacerea asta e mai demult vorbită, nu-i noutate, stai liniştită. Cu ăsta lucrez de ani de zile. EA: Da, da-ţi merge bine. Asta vreau să spun… EL: (plictisit) Nu fantastic, nimic spectaculos… EA: Da’ oare n-ar trebui să-mi meargă şi mie bine dacă ţie îţi merge aşa bine? EL: Vrei să-mi spui că nu-ţi mai ajung banii de la mine, ăştia care ţi-i dau lunar? EA: Nu, e vorba de apartamentul meu. Toată lumea renovează…mobila, gresia, faianţa, termopane…Cam asta e problema mea. EL: Acum pe criza asta tu vrei să renovezi? Când toată lumea aleargă după „lichidităţi“? Nu! E imposibil. Poate mai târziu, mai vedem… EA: Deci eu, amanta, tot ultima în clasament. Tot pe ultimul loc, nu? EL: Hai să vorbim altă dată despre asta. Acum mă grăbesc foarte tare. Hai să mergem la tine la apartament, să rezolvăm…Vreau să ajung la birou, dupa aia…am urgenţe la muncă. EA: Acum, pe criza asta …de timp? Nu, e imposibil. Poate mai târziu, mai vedem… EL; Mă iei la mişto? EA: Nu dragule, stăm la aer, vorbim, facem planuri, ne spunem cuvinte frumoase, ne emoţionăm… EL: Da’ eu am timp de discuţii şi emoţii, dragă? A fost vorba că ne vedem în parc la bancă şi mergem apoi la tine, la apartament. Aşa am vorbit, nu? EA: (calmă) Da, stăm pe bancă, ne emoţionăm…emoţia e un mare plus pentru oameni, nu? EL: Cu siguranţă astăzi ţi-ai propus să mă scoţi din minţi. Şi am visat urât astă noapte, trebuia să-mi dau seama că ceva n-o să fie în regulă astăzi. Da’ chiar să mă tratezi aşa, cu dispreţ total? EA: Şi tu chiar să mă tratezi, aşa…cu nepăsare totală faţă de cerinţele mele? EL: Cerinţele tale costă ceva. EA: Totul costă, dragule, în ziua de azi. Ce crezi că nevoile tale nu costă?! EL: Nevoi? Poate vrei să spui sentimente, dragoste…Eu am sentimente faţă de tine, nu nevoi aşa cum pretinzi tu…acum chiar mă jigneşti! EA: Şi eu am sentimente, scumpule, faţă de tine. Tocmai de asta, pentru că-mi eşti drag şi frumos …tre’ să te duc într-un loc frumos: mobilă nouă, gresie nouă, faianţă nouă… EL: Zi-mi, cam cât costă renovarea asta? EA: Tocmai a terminat curăţenia o prietenă de-a mea de pe scara de bloc, cam 10.000… EL: Asta înseamnă cam 100 de milioane? EA: 10.000 de euro vine cam 450 de milioane, scumpete.
– 87 –
Antologia piesei de teatru într-un act EL: (mirat) Poftim? Da’ ce, trebuie să-l mai cumperi odată? EA: Vreau rigips şi spoturi! Dacă tot fac o investiţie, vreau ceva frumos! EL: Da? Faci o investiţie? Sau fac eu o investiţie? EA: Nu, dragule. Tu investeşti în mine! EL: Nu, hai să zicem că eu investesc în „culcuşul nostru“, nu-i mai bine aşa? EA: Iubitule, acuşi vine iarna şi…mi-ar trebui şi o centrală nouă! EL: Da’ ce are dragă, asta pe care o ai? EA: Tu vii numai în dormitor, te dezbraci-te îmbraci şi…pleci. Eu rămân, scumpule, în casă şi văd toate lipsurile! Scuză-mă, tu treci şi pe la baie… foloseşti apa caldă, am uitat. EL: Hai, nu fi vulgară, ştii că nu-mi plac vulgarităţile. EA: Nici mie condiţiile proaste. Vreau condiţii mai bune! EL: Da’ el, mai trece pe la tine? El, fostu’ soţ, ce zice de apartamentul tău? EA: El nu vine dragă nici să se spele, nici să se dezbrace la mine. El mai vine să-şi vadă plodul. Şi atât. EL: Stăm la pălăvrăgeală şi trece timpul…n-am să mai pot merge la tine acasă. Iar am pierdut o zi din viaţa mea…Din viaţa noastră…Trece prea repede timpul nostru, nu crezi? EA: Da, trece repede…da’ hai să treacă şi frumos. Să ne simţim bine într-un loc frumos, la mine… EL: (cade pe gânduri) Da…(Un moment de tacere, el pare că reflectă la ceva) EA: (mirată) Da ce-ai rămas dragă aşa pe gânduri? Calculezi profitul la zahărul tău? EL: Nu, dragă. Calculez câte nopţi am putea sta la hotel cu banii pentru renovarea apartamentului tău. EA: Vezi cum eşti…Eşti vulgar acum, să ştii… EL: Nu sunt vulgar, mă îngrijorează viitorul… EA: Al tău sau al meu? EL: Al nostru, al meu, al tău, al tuturor… EA: Te rog nu fă filozofie în parc. Lasă-mă să respir aer curat… EL: Păi chiar te las aici pe banca noastră, că eu tre’ să ajung la birou urgent. EA: Când ne mai vedem? EL: Cred că poimâine, după ce mă întorc din Constanţa. Te caut eu… EA: Şi te mai gândeşti la renovare, nu?! EL: Am înţeles ideea, scumpete. Fac rost de bani. Renovăm, m-ai convins. Pa! EA: Pupici, eu mai rămân pe bancă, la aer…(El se ridică, îşi ia diplomatul şi pleacă) Banca asta chiar îmi poartă noroc. Aici l-am cunoscut…aici ne-am văzut … aici ne-am îndrăgostit unul de celălalt. Virgil al meu mereu la plimbare, mereu pe aici. Stătea singur pe bancă şi…m-am lipit de el ime-
– 88 –
Antologia piesei de teatru într-un act diat. Era frumuşel, nu ştiam ce face, cu ce se ocupă, nici nu bănuiam că aici, pe banca asta, mi se va schimba toată viaţa. Virgil Popescu – norocul vieţii mele… Păi ce, altfel cum aş fi crescut-o pe asta mică? Nici la servici nu mai puteam sta, pe banii ăia …puţini tare, dom’le, salariu de doi lei. Era imposibil de supravieţuit. Acum e mai bine decât decent. E cool. Bine, meseria asta nu există în nomenclatorul de meserii, amantă oficială. Bănoasă meserie. Da, dar tre’ să te şi orientezi, că dacă eşti amantă de strungar…(face un gest vulgar), o iei în mână. Bine, oricum o iei în mână, dar aşa…pe bani buni, se merită, e altceva. Marfă! Anul asta îmi renovez casa, anul trecut am fost cu asta mică la Disneyland. Când a auzit colega ei de bancă că fică-mea merge cu mine la Paris, a început să plângă. Că cică o să-i zică şi ea lu tac’su s-o ducă la Disneyland. Da’ n-a putut omu s-o ducă anul trecut, şi nici anul ăsta. Are taxe de plătit sărmanul…e ditamai patronul de magazine, aleargă de dimineaţă până seara…dar e greu…muncă şi iar muncă…aprovizionare, preţuri, intrări, salarii la oameni, eeeee….nu-i uşor. Mie mi-a fost chiar uşor: m-am urcat în avion şi gata …în 3 ore am fost la Paris. Marfă totul: şi cazarea şi hotelul, şi mâncarea…superbăciune de vacanţă…trebuia să muncesc în învaţământ 20 de ani pentru o vacanţă ca asta. Aşa…cu Virgil a fost mai uşor…Deşi mie câteodată nu-mi e uşor…Mă gândesc ce-oi face peste 10-15 ani? Dacă lui Virgil n-o să-i mai placă de mine? Sau dacă şi-o găsi una mai tânără? Ehei, îmbătrânesc, asta-i problema…şi mă gândesc să nu ramân pe dinafară, să vin în parc pe bancă…doar aşa de proastă…de aia am să-i propun să-mi deschidă şi mie o afacere… un magazin…de cosmetice…că tare-mi mai plac parfumurile. Aşa aş fi mai liniştită, şi pentru mine şi pentru asta mică. Viitorul ei e în … mâinile mele. Poimâine o să-i propun să facem afaceri…Să-ţi deschizi o firmă e o chestie de 2 lei. Cică 5 milioane sau cam aşa. Păi ultimul meu parfum de la Dior mai scump. Adică o firmă costă cât un parfum sau mai puţin? Mă rog, astea-s vremurile. Mă retrag, s-o iau pe copilă de la şcoală…(pleacă…apoi intră un bătrânel în baston) SCENA 4 / BĂTRÂNEŢEA…SFÂRŞITUL Un bătrân se aşază pe bancă…scoate un carnetel / jurnal şi începe să citească din el… Virgil Popescu: Singur…doar eu şi amintirile mele…atât…Am crezut tot timpul că cel mai de preţ lucru pe pământ este sănătatea şi că oamenii o preţuiesc enorm deabia atunci când încep să o piardă. Intrebari…raspunsuri…Fericirea nu-i acelaşi lucru? Fiecare clipă de fericire ar tre-
– 89 –
Antologia piesei de teatru într-un act bui preţuită…Ce frumos sună versul din romanţa aceea celebră: “ de ce n-am anii tinereţii şi mintea mea de acum?… „acum aş sti să preţuiesc orice clipă de iubire“…Virgil Popescu…Sunt Virgil Popescu şi am învăţat în viaţa mea un lucru esenţial…hmm…Am învăţat că moartea este „educată“ să vină oricum, aşteptată sau neaşteptată… „Nu credeam să învăţ a muri vreodată “…Rahat, e depăşit Eminescu…Am învăţat mai mult decât atât, moartea nu mă mai sperie…Nu mai cred că moartea este duşmanul vieţii, ci partenera ei …de cafea! Chiar cred că se împacă bine moartea cu viaţa …cred că glumesc împreună la cafea, îşi spun bancuri una alteia…se amuză, chicotesc, se distrează…Dar cearta lor provoacă drame celor ce rămân şi bucurie celor care „pleacă“…Îl văd pe adolescentul Virgil Popescu…ce timid, ce zbucium sufletesc, ce sentimente curate, iubăreţul…Un singur cuvânt de-al domişoarei şi…ce explozie de dragoste! Parcă a fost ieri …Sau a fost azi dimineaţă? Dar trandafirul? Ce culoare avea trandafirul? Era alb, nu putea fi altă culoare… Important că acum, la vârsta mea, aş putea iubi la fel ca–n prima zi… la fel ca prima oară. Inima mea n-a învăţat să fenteze dragostea…ştiu să iubesc la fel ca înainte…Inima mea n-a învăţat să spună NU dragostei. Dar emoţia? Emoţia lui Virgil Popescu de la prima întâlnire…de la prima declaraţie de dragoste..Dar SĂRUTUL? Oau!…SĂRUTUL! Dar noaptea aceea din parc …cu EA? A fost ieri sau azi dimineaţă? Sau a fost un vis? AH, ce joc „mortal“ e dragostea: la orice vârstă, se joacă numai în doi şi …Sau câştigă amândoi sau…pierd amândoi! Viata mea… Uitându-mă acum înapoi singurele momente în care am simţit cu adevărat că trăiesc au fost atunci când lucrurile au fost făcute din dragoste. Îl văd pe Virgil Popescu punând atâtea întrebări despre viaţă, despre glorie, despre prosperitate, depre afaceri, despre bani…şi despre emoţie…Un mare plus la oameni…“Ce-am iubit mai mult în astă lume?“ Plăcerea inteligenţei, „eticheta“, salonul…micile plăceri ale vieţii…(strigat) RAFINAMENTUL…(glas stins) Fineţea pură… Cuvintele de spirit…prestigiul….distincţia…Să nu uit GRAŢIA si bunul gust. Incredibil, câte întrebări îţi poate pune viaţa când te apropii de „Halta Finală“: cine sunt şi încotro mă îndrept? Am cutreierat atatea ţări, am vorbit cu sute, poate mii de oameni, dar toţi erau „bolnavi“, indiferent că erau barbaţi sau femei, sufereau de acelaşi microb: toţi erau „bolnavi“ după VIAŢĂ, iubeau enorm VIAŢA…Of, grea boală! Ce mult aş vrea să mă întorc la lumea mea de altădată…m-am trezit într-o lume care nu e a mea şi nici a voastră (pauză) Ce norocoşi suntem noi, oamenii…Dumnezeu ne-a lăsat DRAGOSTEA, cea mai puternică forţă din univers. Dragostea este tot ceea ce avem…asa putem trai impreuna…Viata…
– 90 –
Antologia piesei de teatru într-un act Prietenia…o prietenie sinceră poate duce adesea la o mare dragoste… viceversa nu prea functioneaza…niciodată o dragoste patimaşă şi sinceră nu va duce la o prietenie adevarată! (bătrânul lasă jurnalul deschis, se uită in gol – spre spectatori…închide ochii…oftează lung…capul îi cade în jos…începe să ningă…) Voce off: Veşnică e numai viaţa. Durerile, ca şi bucuriile trec. Mai uşor la unii, mai greu la alţii
– 91 –
Daniel Bănulescu
AGENTIA DE TURISM PENTRU PARADIS PERSONAJELE: MIORITA, 32 de ani GINA, 29 de ani HINDUSUL FALSUL GAMAL TABLOUL INTAI (Locuinţa familiei Stamatescu. O dată pe săptămână, Mioriţa e angajată să facă ordine în locuinţa acestei familii. Mioriţa e singură în locuinţă. Mioriţa desfăşoară simultan două acţiuni: vorbeşte la telefonul său mobil – folosind un sistem „hand free“ – şi face curăţenie. Şterge praful. Spală ferestrele, uşile, gresia, faianţa, vasele şi rufele. Din când în când se opreşte din lucru, se aşază într-unul dintre fotolii, dar continuă să vorbească la telefon. Replicile Mioriţei alternează cu perioada de linişte în care ea ascultă în receptor ceea ce îi spune prietena ei Gina.) MIORIŢA: Ai crăpa, dacă ţi-ar fura cineva telefonul. Şapte minute ai rezistat fără să mă intrebi despre moştenire… Dacă am primit?… Da, am primit… Ce moştenire?… Cea mai strălucitoare şi cea mai nefolositoare moştenire din lume. Şi strălucitoare şi nefolositoare, ca toate lucrurile pe care le-a făcut în viaţa lui fostul meu soţ, Gamal. Bineînţeles că e mort, cum altfel ai putea să laşi o moştenire? GINA: … MIORIŢA: Când am plecat de aici, eram deja profesoară de română şi engleză. Când am ajuns acolo, nu mai eram decât aia căreia îi umfla ochii Gamal. De ce? Tu nu ştii cum bat arabii. Cică Coranul îi inspiră la asta: „Părăsiţi-le în paturi“ (adică nu vă mai culcaţi cu ele) „şi loviţi-le“
– 92 –
Antologia piesei de teatru într-un act pe soţiile neascultătoare. Gamal zicea că doar cu un băţ, nu mai gros decât degetul, e în stare să facă zilnic demonstraţii de scoaterea lui Şeitan din mine. Ce i-am invocat imamului când i-am cerut divorţul? Că e un porc şi că mă bate de sar cămilele să mă scape din demonstraţiile lui. Dar nici mie nu-mi tăcea gura. El cu Războiul lui Sfânt. Eu cu Răzbioul meu psihologic. Războiul meu psihologic îl bătea de-l rupea pe Războiul lui Sfânt şi seca şi orice poftă de viaţă din agresor. GINA: … MIORIŢA: Să revin la moştenire? Ginuţo, eu îţi zic. Dar dacă doar se aude că ai vorbit cu mine, vin arăboii, îţi descojesc toată pielea de pe tine, îţi sărează carnea şi te îmbracă înapoi într-o piele de vacă. Tot mai vrei să-ţi zic? GINA: … MIORIŢA: Ei, bine. Acum şase luni, după scandalul ăla diplomatic care m-a ajutat să divorţez. Şi după ce m-a zmuls elicopterul ambasadei din mijlocul trupelor de beduini, Gamal al meu, redevenit burlac, a declarat că se săturase de cât l-am terorizat eu şi că, de acum, o să-i terorizeze el pe alţii. S-a dus la şefii ăia ai lor şi s-a autopropus ca voluntar pentru unul din atentatele sinucigaşe pe care le organizează ei împotriva duşmanilor Islamului. Tu îi ştii pe arabi cât de jucăuşi sunt: le place să-i facă pe oameni să sară în aer ca mingile. Din păcate numai o dată. În sus. Şi, de întors, îi fac să se întoarcă pe Pământ sub formă de ninsoare. Aşa că săracul Gamal se duce la ei şi le zice: „Lăsaţi-mă şi pe mine ca să mă joc cu voi.“ „Pleacă, bă, de aicea“ – cred că i-au răspuns ei. „Nu vezi ce divorţat eşti?! Du-te la tine acasă, că, poate, o să te chemăm noi…“ GINA: … MIORIŢA: Taci, că-ţi zic. Trec ele patru luni de aşteptare şi apoi îl întreabă conducătorii lui spirituali: „Gamal, mai eşti hotărât să devii martir?“ Lor nu le place să-şi zică între ei sinucigaşi, pentru că Coranul le interzice sinuciderea. Ei îşi zic luptători, care, plimbându-se cu nişte centuri cu explozibil pe ei, prin marile mulţimi de duşmani ai Islamului, uneori se văd nevoiţi să declanşeze nişte „explozii sfinte“. Ori, dacă cu o „explozie sfântă“ trimiţi în Iad atâţia duşmani, asta seamănă cu un Război Sfânt şi cum să mai fi considerat un ticălos de sinucigaş?! Unii din conducătorii lor religioşi le garantează că „bombele umane“ sunt, de fapt, martiri. Şi, dacă sunt martiri, ajung pe scurtătură în Paradisul mahomedan, unde altă grijă nu mai au, decât ca fiecare bărbat să se zbenguiască cu câte 50 de fecioare. GINA: …
– 93 –
Antologia piesei de teatru într-un act MIORIŢA: Aşa că l-au recrutat pe Gamal pentru atentatele lor şi l-au cazat într-una dintre Casele lor secrete de Plecare, pentru un stagiu de şase luni. Se ruga, postea, avea conversaţii teologice cu învăţaţi dacă roşcatele şi blondele, păstrate în Paradis pentru martiri, erau roşcate şi blonde din naştere sau se vopseau aşa de capul lor. Orice s-ar spune, Gamal era un bărbat deosebit şi-l păstrau pentru a goni în Iad tot un duşman deosebit. Cel puţin pentru Preşedintele Statelor Unite. Într-o noapte, în visele tuturor celor trei imami, care se ocupau de Plecarea lui, a apărut Îngerul Gabriel. Îngerul Gabriel i-a înştiinţat că nu numai Gamal va fi primit în Paradis. Dar că, din pricina hotărârii sale, el căpătase dreptul să numească alte 77 de persoane, care vor fi primite şi ele, mai încolo, în Raiul musulman. Cei 77 puteau fi de toate felurile şi credinţele. Dar, în urmă cu şapte zile, nici nu apucase Gamal să întocmească lista sa de 77 de persoane, pe care să le invite în Paradis, că, brusc, a fost anunţat că, la El Jazziz, au năvălit nişte duşmani fioroşi şi neaşteptaţi. Ia-ţi Gamal centura, ia-ţi explosibilul şi fă-i pe necredincioşii ăia să sară de surpriză direct în Iad. Nu-ţi aminteşti săptămâna trecută ce-au dat în toată lumea la televizor? A fost o săritură atât de frumoasă că toate agenţiile de presă au recunoscut că şi Gamal şi cei 400 de duşmani ai lui au părăsit Pământul zburând ca nişte balerini. GINA: … MIORIŢA: Bun. Am crezut că, în felul ăsta, am divorţat definitiv de Gamal. Dar nu. Peste cine dau pe covoraşul de la intrare – că lor le place să se roage pe covoraşe – noaptea trecută, când mă întorc acasă? Nu, dragă. Ar fi fost culmea. A fost zburător, nu vrăjitor. Peste unul dintre imamii, care i-au fost profesori de acrobaţii în ultimele zile. Abdel Salam Jibril. Politicos om. „Stimată doamnă“ în sus, „stimată doamnă“ în jos – că aflase că sunt nemusulmană. „Am constatat că, la data la care Gamal a ţâşnit dintre noi, dumneavoastră eraţi încă soţia lui, întrucât nu se apelase încă la procedura arbitrilor din partea familiilor pentru împăcarea celor doi soţi. Drept care v-am adus aici: Nu numai tot ce a rămas din Gamal – anume vârful nasului. Dar şi tot ce a rămas în urma activităţii lui – anume moştenirea lui…“ GINA: … MIORIŢA: Cum care moştenire? Gino, tu dormi pe tine. Dacă-i cea mai sclipitoare şi cea mai nefolositoare moştenire din lume, ce potea fi? Cică să hotărăsc eu, în locul lui Gamal, care să fie alea 77 de persoane care vor fi primite în Paradisul muslim şi, mai încolo, or să trimită ei pe cineva ca să le transporte acolo. GINA: …
– 94 –
Antologia piesei de teatru într-un act MIORIŢA: Poftim? Nu ţi se pare că ar fi cea mai nefolositoare moştenire din lume? Arabii ţi se par nişte persoane serioase? Dar câţi arabi ai cunoscut tu? TABLOUL AL DOILEA (Opt luni mai târziu. Mioriţa şi Gina lucrează la birouri separate, într-o încăpere somptuoasă pe al cărui perete din fund scrie: AGENŢIA DE TURISM PARADISIAC „ÎNGERUL GABRIEL“. Mioriţa este patroana şi directoarea AGENŢIEI DE TURISM PARADISIAC „ÎNGERUL GABRIEL“. Gina este mâna sa dreaptă, directoarea adjunctă.) GINA: Hinduşi luăm? MIORIŢA: Luăm şi hinduşi. GINA: Dar eschimoşi? MIORIŢA: Ce legătură au eschimoşii cu hinduşii? GINA: Şi unii şi ceilalţi sunt exotici. Uneori după ce ai văzut un hindus ţi se face brusc poftă să vezi şi un eschimos. MIORIŢA: Şi, dacă vezi un sudanez, ce poftă ţi se face? GINA: Dacă am făcut amor cu el, de un duş. MIORIŢA: Eşti o stricată. Fii atentă să nu te aud eu. Mi-aş da seama cât de nepotrivită eşti pentru slujba asta. GINA: Dacă mi-ai fi fost prietenă, trebuia să mă dai afară de mult. La cât bine am făcut, mă duceau îngerii în Paradis cît au clipi. MIORIŢA: Cât bine ai făcut? GINA: Săptămâna asta, 236 de cereri. Dintre ele, 96 de dosare complete. Din cei 5% din avere, pe care trebuie să-i doneze toţi cei care vor să-şi depună cererile, ai făcut săptămâna asta 192 000 de lei. Adică 64 000 de dolari… Dacă la „Loteria vizelor“ îl alegi cu grijă pe cel de la care vei încasa şi restul de 95% din avere, numai din ce-o să strângi săptămâna asta o să ajungi milionară. MIORIŢA: Nu. Extragerea o să fie corectă… Cine s-a calificat acum în finală? GINA: În a paisprezecea săptămână a Agenţiei, cel de-al paisprezecelea posesor al Vizei pentru Paradis, din lotul Gamal, va fi ales dintre: un hindus, un farmacist francez şi madam Stamatescu. MIORIŢA: Cum madam Stamatescu? GINA: O interzici? MIORIŢA: Cum să vină madam Stamatescu la mine după ce mi-a spus că singurul lucru la care sunt potrivită pe lume e să-i spăl ei WC-ul? GINA: Tumoarea creşte credinţa. Acum opt luni, când făceai curăţenie la ea, nu avea tumoare. Acum are. A donat 5% din valoarea apartamentului pentru înscriere. Dacă va câştiga, soţul ei se mută la frati-su, apar-
– 95 –
Antologia piesei de teatru într-un act tamentul ei se mută la tine şi tumoarea ei malignă se mută la clinica din Paradis. MIORIŢA: Francezul? GINA: Înşelat de nevastă. Ca să se răzbune mai amarnic, preferă să-i comunice cât de tare se distrează el în Paradis, decât s-o otrăvească. MIORIŢA: Hindusul e vreun protejat de-al tău? GINA: Nu. Aspiră să fie de-al tău… E ceva ciudat cu el. E când politicos şi charmant, când te împunge cu nişte ochi ca para focului, de tremură rochia pe tine… E înregistrat cu o avere de 30 de milioane de dolari. Dacă câştigă el, câştigă şi Agenţia într-o săptămână mai mult decât a făcut-o în celelalte. MIORIŢA: Dacă mi-l mai lauzi mult, îl descalific. Înseamnă că ai fost cumpărată de el. GINA: Descalifică-l. MIORIŢA: Pe cuvântul tau de femeie divorţată că n-ai făcut nici o incorectitudine cu bilele? GINA: Pe. De altfel tot ai să le deşurubezi pe toate. MIORIŢA: Bine. Atunci să înceapă extragerea. GINA: Stai puţin. A paisprezecea sticlă de şampanie. (Gina scoate dintr-un frigider o sticlă de şampanie, o destupă şi toarnă în două pahare. Cele două femei ciocnesc şi beau.) GINA: Până la desfătările de sus, să ne reîmprospătăm vizele la cele de jos. (Gina împinge inaintea Mioriţei un bol de cristal. În bol sunt trei bile arginti perfect asemănătoare între ele. Mioriţa amestecă bilele cu mâna stângă şi extrage una cu mâna dreaptă.) MIORIŢA: Asta e. Dacă a ieşit Stamatescu, o să-i montez două curele apartamentului, ca să şi-l poată lua cu ea ca pe-un rucsac. Nu. O deşurubez singură. (Desface cele două jumătăţi ale bilei arginti extrase, pescuieşte bileţelul rulat în mijlocul sferei şi citeşte numele scris pe bileţel)… Kabir Rat…min…sandrava. GINA: Hindusul. MIORIŢA: Ia să verificăm, n-oi fi scris Kabir în toate trei? (Extrage a doua bilă din bol, o deşurubează şi citeşte numele scris pe hârtioara dinăuntru) Pe locul doi, pentru cazul în care nu-mi place Kabir la interviu, iese:… Pierre Lagrange. GINA: Farmacistul.
– 96 –
Antologia piesei de teatru într-un act MIORIŢA: Stamateasca rămâne pe Pământ. Şi să avem grijă să nu ne facă să-i câştigăm, din neatenţie, tumoarea la cărţi. GINA: O urăşti. Doamne, cât de tare o urăşti. MIORIŢA: N-o urăsc deloc. Prefer să mă gândesc la ea ca la o femeie sănătoasă. Şi ce fac între ele nişte femei sănătoase, decât să se înţepe tot timpul?!… Aşteaptă toţi trei afară? GINA: Regulamentul. În camere separate. MIORIŢA: Invită-l pe Făt Frumosul tău de hindus. (Hindusul e o apariţie falnică, atât ca trup, cât şi ca îmbrăcăminte. Poartă haine fine şi scumpe, mantie şi turban.) HINDUSUL: Sărut mâinile, stimată doamnă. MIORIŢA: Bine aţi venit, domnule. Sunteţi maharajah? HINDUSUL: Stimată doamnă, pot fi sincer cu dumneavoastră? MIORIŢA: Vă rog. HINDUSUL: V-ar deranja dacă aş fi duh? MIORIŢA: Să fiţi ce? HINDUSUL: Am dus o viaţă aventuroasă. La început am fost înger. Apoi n-am mai fost înger. Acum – cu îngăduinţa lui Allah şi prin frumuseţea dumneavoastră – aş fi încântat să mă întorc în Paradis şi să lucrez ca înger din nou. MIORIŢA: Şi eu ziceam despre Gamal că e schimbător… Cum adică aţi fost înger şi acum nu mai sunteţi? HINDUSUL: La început am funcţionat ca înger, în cetele de serafimi, conduse de Îngerul Gabriel. MIORIŢA: Vă cunoaşteţi cu Îngerul Gabriel? HINDUSUL: Eram nedespărţiţi… GINA: Ce plină de minunăţii e viaţa mondenă a duhurilor. HUNDUSUL: Ne-am despărţit doar când eu am fost ademenit de o păcătoasă de efrită. MIORIŢA: O ce? HINDUSUL: Un duh femeie, o răzvrătită împitriva lui Allah. Atunci Şeitan… MIORIŢA (către GINA): Adică Satan. Diavolul la muslimi. GINA (către MIORIŢA): Ştiu, dragă. Sigur că ştiu. HINDUSUL:… Mi-a destăinuit că are pentru mine şi pentru drăcoaică, în Colonii, două posturi de zei hinduşi. GINA: Aţi fost şi zeu? HINDUSUL: Un pic. Ce înseamnă un zeu mediu între ceilalţi 150.000 de zei hinduşi?!
– 97 –
Antologia piesei de teatru într-un act GINA: Vă dădeau ceva să mâncaţi? HINDUSUL: A urmat cea mai îngrozitoare perioadă din viaţa mea… Drăcoaica nici nu se mai întrupa, pentru a avea grijă de necesităţile mele de bărbat şi pentru a face împreună drăcii. Când i-am reproşat, m-a transformat într-o piatră şi m-a ascuns pe un fund de mare, timp de două mii de ani… GINA: Înseamnă că de mai mult de 2000 de ani n-aţi mai făcut drăcii? HINDUSUL:… O vrăjitoare prietenă m-a salvat. Şi iată-mă acum – ieşit victorios din toate campaniile – înghenunchez înaintea frumoaselor dumneavoastră picioare şi vă rog să mă trimiteţi în Paradis şi să-mi daţi şansa să mă reabilitez. MIORIŢA: Ridicaţi-vă. E adevărat că soţul meu m-a îndrumat să-i trimit în Rai persoane de toate credinţele. Însă nu-s deloc sigură că se aşteaptă să-i trimit şi-un drac. HINDUSUL: Numele lui Allah fie asupra viteazului Gamal. Înduraţi-vă de mine şi Allah se va îndura de dumneavoastră. MIORIŢA: Domnule Rat… Rat… HINDUSUL: Vă rog supus, numiţi-mă Kabir. MIORIŢA: Kabir, e clar că eşti ticăloşie de duh, de care până şi diavoliţa a încercat să scape. Nu sunt hotărâtă ce să fac cu tine… Hindusul:… MIORIŢA: … În Paradis încă nu te trimit. Te primesc, în schimb, în Tabăra Agenţiei de Turism. În fiecare zi îmi raportezi ce se întâmplă pe la voi şi cum se împacă între ele atâtea credinţe. HINDUSUL: O, sultana mea. Allah să-ţi adauge 1 000 de ani la viaţă! MIORIŢA: Nu te descărnezi. Nu-mi umbli pe aici îmbrăcat ca un duh. Păstrezi uniforma asta de hindus pe tine. HINDUSUL: Ascult şi mă supun. MIORIŢA: Şi, mai ales, nu mai pomeneşti niciodată de „frumoasele mele picioare“, întrucât Gamal al meu e gelos ca un turc şi te-ar transforma – exact ca-n Raiul unde vrei să ajungi – într-un munte de pilaf. TABLOUL AL TREILEA (Două luni mai târziu. În biroul directorial al Agenţiei, Mioriţa şi Gina.) MIORIŢA: Cât costă azi uncia de aur? GINA (citeşte din nişte hârtii date pe care Mioriţa i-a cerut să le pregătească): 1805 dolari. MIORIŢA: Dar un metru pătrat construit, în cazul unui apartament? GINA: 1650 dolari, la vânzător.
– 98 –
Antologia piesei de teatru într-un act MIORIŢA: Crezi şi tu că francul elveţian e cel mai bun plasament în vremurile astea de criză? GINA: Habar n-am… Dar de ce? MIORIŢA: Specialistul nostru financiar a descoperit că structura averilor donate e bolnavă. Şi vrem s-o mai însănătoşim. GINA: Păi de ce s-o mai însănătoşim? MIORIŢA: Cum adică? GINA: Câţi Aleşi trebuie să desemneze Agenţia? MIORIŢA: Ştie toată planeta. 77. GINA: Câţi am desemnat până acum? MIORIŢA: 22. GINA: Două locuri… MIORIŢA: … le păstrăm pentru noi. GINA: Rezultă că, peste 53, maxim 55 de săptămâni, Îngerul Gabriel va bate din călcâie înaintea ta. Îşi va potrivi la o subţioară mănunchiul de femei. La cealaltă mănunchiul de bărbaţi. Şi, pe când ne va ridica în Paradis… MIORIŢA: Dar ce e Îngerul Gabriel, lift? GINA: Uneori e lift. Alteori e bombă atomică. Tot ce vrea Dumnezeu să fie, aia e. MIORIŢA: Acum ai ajuns prea potrivită pentru slujba asta. GINA: Şi, pe când ne va ridica în Paradis, în urma noastră va cădea pe Pământ un nor de acte de investiţii, sănătoase sau nesănătoase. MIORIŢA: Am elaborat şi eu un alt plan pentru Agenţie. Primele 52 de vize le vom acorda câte una pe săptămână. Următoarele 10 vize le vom distribui câte una pe an. În fine, ultimele 13 vize le vom desemna câte una la cinci ani. GINA: Când ţi-a trecut prin minte chestia asta? MIORIŢA: M-am gândit că, pentru prima dată în istorie, există un pod între Cer şi Pământ. Locul ăsta ar trebui menţinut sfânt. Trebuie să construim aici un oraş pentru pelerini şi un aerodrom pentru toată lumea nevăzută a duhurilor. GINA: Aha. MIORIŢA: Iată de ce averile donate trebuiesc menţinute şi înmulţite. GINA: Chiar atât de frică îţi e să părăseşti un loc atât de plin de praf şi mizerabil? MIORIŢA: Şi dacă nu vine? GINA: Cine? MIORIŢA: Îngerul Gabriel. GINA: Cum să nu vină? MIORIŢA: Să nu ne minţim.Îngerul Gabriel s-o fi făcut deja frate de cruce cu Gamal. Chefuiesc, îşi fac confidenţe. Când o afla unde porneşte în
– 99 –
Antologia piesei de teatru într-un act misiune, odată îi spune Gamal: „Stop. Nu te mai duce la Mioriţa. Du-te la altă nevastă de-a mea din harem.“ GINA: A avut vreodată harem? MIORIŢA: Nu. Zic şi eu aşa. GINA: Tare proastă mai eşti. MIORIŢA: E în afara serviciului? GINA: E. MIORIŢA: Atunci nu mă supăr. GINA: … MIORIŢA: În primii 3 ani de căsătorie, Gamal mă bătea pentru că-i plăceam. În ultimii 2, pentru că nu-i mai plăceam. GINA: Ei, nu mai fi şi tu aşa pesimistă. Sunt convinsă că şi acum ţi-ar trage o mamă de bătaie. MIORIŢA: Ce, crezi că nu simt că îmbătrânesc? Nici o slujbă nu uzează mai iute decât cea de şefă de Agenţie de turism. Cu fiecare viză pe care o dai, adaugi o jumătate de kilogram pe tine ori ţi se blegesc sânii… Pe când Gamal… GINA: Ce-i cu Gamal? MIORIŢA: De trei zile îl visez noapte de noapte. Nenorocitul foloseşte Paradisul ca pe-un cabinet de cosmetică. Arată cu 15 ani mai tânăr şi, bineînţeles, e şi cu 15 ani mai prost. GINA: Şi ce face în vis? MIORIŢA: Îmi tot vorbeşte, dar are sonorul tăiat. Oare ce-o ţine atât de aprins să-mi spună?… Cum să dau eu, peste un an, ochii cu el, cu fundul meu ciruit de vergeturi? GINA: Lasă, Mio, că lumea ta a duhurilor te găseşte foarte ademenitoare. MIORIŢA: Ţi-a spus Kabir ceva? GINA: Mi-a spus că, imediat după mine, ar fi ispitit să se căsătorească cu tine. MIORIŢA: I-auzi, idiotul. GINA: Nu-s aşa toţi bărbaţii?!… Cel puţin Kabir are şi calităţi. E simpatic. Are umor. Organizează jocurile de cabană din Tabără şi le menţine tuturor moralul ridicat. MIORIŢA: Îi învrăjbeşte. În şapte săptămâni a inventat şapte competiţii: Slabi contra graşi. Europeni contra neeuropeni. Orientali contra occidentali. Şi singurul rezultat e că i-a întărâtat pe toţi. GINA: El îi întărâtă, el îi linişteşte. Ştie cum să se apropie de om. Înainte, Aleşii nu se cunoşteau între ei. Acum, fiecare a luptat cu toţi ceilalţi cel puţin o dată în aceiaşi echipă. MIORIŢA: Şi-a numit doi adjuncţi! Pe popa catolic… GINA: Pascal Blanchard.
– 100 –
Antologia piesei de teatru într-un act MIORIŢA: Şi pe sârbul ăla scriitor. GINA: Ăla cu dinţii sticaţi? MIORIŢA: Îhâm. GINA: Radovan Geavanici. MIORIŢA: De unde rezultă că s-a uns singur şef peste ei. GINA: Face d-astea doar ca un măscărici, care caută să-şi distreze stăpânii. Nu s-a îmbătat aseară şi s-a lăudat tuturor c-a lucrat o vreme ca Duh al lămpii lui Aladin?! MIORIŢA: … Ni l-am băgat pe Dracu în casă, Gino. GINA: De ce? MIORIŢA: Ca zeu hindus nu bag mâna în foc c-a fost angajat. Dar Duhul lămpii lui Aladin simt că a fost… Ori, dacă a fost, ce l-ar împiedica să se transforme în trei bileţele, să hotărească numele următorului Ales ori ce ar mai avea el chef să hotărească prin Agenţie? GINA: Taci, Mio, că vine. Simt că mi se ridică fusta. (Un curent de aer bufneşte în biroul directorial. Zece secunde nu apare nimeni. Apoi apare, într-un suplu costum occidental, însă păstrându-şi turbanul, Kabir. Kabir duce mâna dreaptă a Mioriţei întâi la buze, apoi la frunte. Schiţează o reverenţă Ginei.) HINDUSUL (către Mioriţa): Pacea fie cu tine, stăpâna mea. MIORIŢA: Şi cu tine fie pacea lui Allah… Eşti tu Duhul lămpii lui Aladin? HINDUSUL: Am fost. Acum sunt slujitorul tău. MIORIŢA: Dar eu n-am nici o lampă. Mă slujeşti din convingere? HINDUSUL: Tu ai 77 de chei ale Paradisului. La fiecare clinchet al lor, minţile mele se lipesc mai tare de poruncile tale. MIORIŢA: D-aia ţi-ai desemnat doi adjuncţi, fără să-mi ceri încuviinţarea? HINDUSUL (adresându-se ambelor femei): Pot să vă vorbesc deschis? MIORIŢA: Poţi? HINDUSUL: Din prima zi în care am pătruns în Tabără, am simţit mirosul trădării. GINA: A ce miroase trădarea? HINDUSUL: A vanilie. GINA (către Mioriţa): Ţi-am spus eu că e bine intenţionat?! HINDUSUL: Am verificat toţi Aleşii. I-am întărâtat să joace fotbal, dar, după efort, toţi miroseau a picioare nespălate. Niciunul nu emana mireasmă de vanilie. MIORIŢA: …
– 101 –
Antologia piesei de teatru într-un act HINDUSUL: În fiecare dimineaţă mi-era groază să nu descopăr că trădătorul v-a tăiat capetele şi că a redirecţionat Expediţia noastră către Raiul budist. MIORIŢA: Nu există Rai budist. HINDUSUL: Tocmai de aceea. GINA: … HINDUSUL: Întâmplarea a demascat trădătorul… În urmă cu o săptămână, în sala de conferinţe a Taberei, ascultam simpozionul „Să ne alăturăm cu toţii Îngerului Gabriel“. Şi, deşi simpozionul decurgea nemaipomenit de interesant, am simţit că mie mi se făcuse poftă de niţică destrăbălare. GINA: Nu ţi-a venit de tot mintea la cap. HINDUSUL: Nu. MIORIŢA: … HINDUSUL: Am pocnit din degete şi i-am făcut pe ceilalţi 21 de Aleşi să adoarmă instantaneu în fotoliile lor. Cunoşteam o dgină… GINA: O ce? MIORIŢA (către Gina): Un duh femeie, o răzvrătită împotriva lui Allah. HINDUSUL:… Care se pricepe să organizeze un dezmăţ şi am chemat-o să facem ticăloşii în sala de conferinţe. MIORIŢA: … HINDUSUL: Dar nu apucă prietena mea să se întrupeze, că odată îşi acoperă cu vălul faţa şi îmi strigă: „O, Kabir, atât de puţin mă preţuieşti, că m-ai chemat aici, să ne împreunăm înaintea atâtor bărbaţi?!“ GINA: Halal simpozion. HINDUSUL: Eu îi zic: „Dă-i încolo, că ăştia nu sunt bărbaţi. Sunt numai nişte nenorociţi de fii ai lui Adam şi, în plus, dorm ca buturugile.“ MIORIŢA (indignată): Frumos. HINDUSUL: „E adevărat“ – îmi spune drăcoaica – „că nouăsprezece sunt oameni. Dar acela în negru şi acela cu dinţii stricaţi sunt duhuri bărbaţi, costumaţi în cărnurile fiilor lui Adam.“ GINA: Pascal Blanchard şi Radovan Geavanici. HINDUSUL: M-am apropiat şi, fiind pe deplin înconştienţi, preotul catolic şi scriitorul sârb miroseau ca două cascade de vanilie. MIORIŢA: Şi d-aia ţi i-ai luat tu adjuncţi? HINDUSUL: Duhurile siciliene au o vorbă: „Ţine-ţi prietenii aproape. Şi duşmanii şi mai aproape.“ I-am luat pe lângă mine ca să-i studiez. MIORIŢA: Iar rezultatele sunt că… HINDUSUL:… Nu numai ca duhuri sunt trădători. Dar şi ca fii ai lui Adam sunt o nenorocire: Preotul catolic e marxist. MIORIŢA: Cum să fie popa catolic marxist?!
– 102 –
Antologia piesei de teatru într-un act HINDUSUL: Iar scriitorul sârb e dat în urmărire internaţională, deoarece e criminal de război. GINA: Or fi extrem de proaste cărţile pentru copii cu care se lăuda atât. MIORIŢA: Şi acum unde-s? HINDUSUL: I-am întemniţat în camera frigorifică. Nu i-am acuzat încă de trădare. I-am învinuit doar că au pătruns neautorizaţi în visele mele cu Gamal şi că le-au defectat sonorul. MIORIŢA: Stai puţin. Tu îl visezi pe Gamal? HINDUSUL: Preaviteazul îmi acordă privilegiul. MIORIŢA: Şi visele în care îţi apare au sonorul tăiat? HINDUSUL. Complet. De câteva zile. MIORIŢA: De câte? HINDUSUL (socoteşte pe degete): De trei. MIORIŢA: Şi cum îţi apare în ultimele vise? HINDUSUL: Rupe mereu nuieluşe de salcie deasupra unui cazan uriaş şi prepară ciorbă din ele. MIORIŢA: Din câte borcane adaugă mirodenii în fiertură? HINDUSUL: Din cinci. MIORIŢA: Şi? HINDUSUL: La sfârşit, se scutură ca de-o mare supărare, întinde polonicul către mine şi mă anunţă ceva din care nu se aude absolut nimic. GINA: Evident ne avertizează că ne paşte o mare nenorocire. MIORIŢA: E jignitor că-i apare şi neveste-sii şi unui străin îmbrăcat în exact aceleaşi vise. HINDUSUL: Pe mine mă îndrumă. Pe tine te iubeşte. MIORIŢA: Eşti un duh foarte periculos, Kabir. HINDUSUL: Am şi o bănuială despre înţelesul acestei viziuni. Doreşte neapărat să stea de vorbă cu tine, folosind calea secretă pe care o cunosc eu. MIORIŢA: Cunoşti o cale secretă de comunicare cu Gamal? TABLOUL AL PATRULEA (Aceiaşi zi, seara. O încăpere impersonală, amintind de o cameră de hotel. În încăpere, Mioriţa. Intră Hindusul. Hindusul sărută pământul dinaintea Mioriţei, în semn de supunere.) HINDUSUL: Allah să îndepărteze de la tine 77 de necazuri. MIORIŢA: Tu eşti unul dintre ele. HINDUSUL: De ce, stăpâna mea? MIORIŢA: De când ai apărut tu, parcă ne pregătim să plecăm, nu în Paradis, ci în Iad. HINDUSUL: Rosteşte un singur cuvânt şi robul tău îşi va tăia beregata.
– 103 –
Antologia piesei de teatru într-un act MIORIŢA: Nu ştii că am primit de la Abdel Salam Jibril trei blesteme cu care pot spulbera orice duh?! Dacă simt plăcerea, mă servesc singură. HINDUSUL: În viaţă şi în moarte, nu vei avea un slujitor mai credincios decât Kabir. MIORIŢA: Atunci jură-mi pe loc supunere în numele lui Allah. HINDUSUL: Allah ştie că singura mea bucurie e să zbor prin aerul pe care l-ai respirat tu. MIORIŢA: Aşa vorbeşte un rob? HINDUSUL: Aşa vorbeşte un rob îndrăgostit. MIORIŢA: Dacă nu te sperie că te pot da afară din rândul celor vii… HINDUSUL: Eşti mai frumoasă decât aurul topit. Cum să mă sperii? MIORIŢA: … Sunt nevoită să te dau afară din Agenţie. HINDUSUL: De ce asculţi de trăncăneala unui tâmpit?! Iartă-l, sultană, pe robul tău. MIORIŢA: Jură-mi supunere în numele lui Allah. HINDUSUL: Crezi că mie nu mi-e greu să ţi-l aduc aici tocmai pe acel la care te gândeşti neîncetat? MIORIŢA: Supunere. HINDUSUL: În numele lui Allah îţi jur supunere!… Dacă inima ar avea piele, pe toată ţi-aş da-o să-ţi faci din ea papuci. MIORIŢA: Bravo… Kabir – Duh Bun. Acum suntem din nou prieteni. HINDUSUL: Cuţu-cuţu. MIORIŢA: Lugu-lugu. HINDUSUL: Hau-hau. MIORIŢA: Hai fii băiat drăguţ şi deschide calea de comunicare pentru care ne aflăm aici. HINDUSUL: Stăpâna mea, pornim în cea mai periculoasă călătorie a umanităţii. MIORIŢA: De ce cea mai? HINDUSUL: Studiile arată că 80% dintre pacienţii spitalelor de nebuni intră acolo, deoarece, când se apucă de spiritism, încalcă vreuna dintre condiţiile iniţiale. MIORIŢA: Care-s condiţiile iniţiale? HINDUSUL (verificând masa): Masa trebuie să fie din brad, încleiată, fără cuie, rotundă. MIORIŢA: E. HINDUSUL: Camera trebuie să fie sumar mobilată şi să nu fii dormit în ea de mult timp nimeni. MIORIŢA: N-a dormit. HINDUSUL: Solicitatoarea trebuie să nu fii avut relaţii sexuale în ultimele 7 zile.
– 104 –
Antologia piesei de teatru într-un act MIORIŢA (încuviinţează din cap că îndeplineşte şi această condiţie): Ar trebui să mă laud sau să mă plâng? HINDUSUL: Nici să nu se afle în perioada ciclului menstrual. MIORIŢA: Nu te obrăznici. HINDUSUL: Ea mai trebuie să fie ghidată de un medium care să nu uite că rostescă ambele invocaţii: La început, să cheme spiritul. La sfârşit, să-l trimită înapoi. MIORIŢA: Am să-ţi reamintesc. HINDUSUL: Şi solicitatoarea şi mediumul trebuie să se exprime clar. MIORIŢA: Cum adică? HINDUSUL: În Londra celui de-al doilea război mondial, pe când era bombardată de nemţi, într-o casă se făcea spiritism. Cineva a întrebat spiritul: „Peste casa în care suntem o să cadă o bombă.?“ Spiritul a răspuns: „Nu, cu siguranţă, n-o să cadă o bombă.“ MIORIŢA: Şi? HINDUSUL:… Peste cinci minute peste casă au căzut două bombe. Deci spiritul a avut perfectă dreptate. N-a căzut o bombă. Au căzut două. MIORIŢA: Ce bestie de spirit. Sper că nu e vreunul dintre fraţii tăi. HINDUSUL: Verişor… În sfârşit, nu e rău ca participanţii la o şedinţă de spiritism să aibă mult noroc. MIORIŢA: Ce înseamnă asta? HINDUSUL: Să nu fii ucis, să nu înnebuneşti şi nici măcar să nu ţi se albească, de groază, părul. MIORIŢA: Nu-i nimic. Se albeşte, îl vopsesc. HINDUSUL: Eşti pregătită? MIORIŢA: Sunt. (Mioriţa micşorează drastic lumina. Mioriţa şi Hindusul se aşază în şezut, direct pe duşumea, de o parte şi de alta a micuţei şi scundei mese rotunde. Genunchii lor stau ridicaţi deasupra blatului mesei, în aşa fel încât să nu aibă posibilitatea de a manevra cu genunchii masa. Mioriţa şi Hindusul îşi aşază pe suprafaţa mesei palmele cu degetele răschirate, astfel încât degetul mic de la mâna dreaptă a Mioriţei se atinge de degetul mic de la mâna stângă a lui Kabir, iar degetul mic de la mâna stângă a Mioriţei se atinge de degetul mic de la mâna dreaptă a lui Kabir.) HINDUSUL: Îl chem? MIORIŢA: Ce mai aştepţi? HINDUSUL: Care-i numele lui exact? MIORIŢA: Gamal Ibrahim Abdeljalli.
– 105 –
Antologia piesei de teatru într-un act HINDUSUL: Gamal… Eşti sigură că nu vrei să ţi-l chem pe Napoleon Bonaparte? E un spirit distractiv. L-am învăţat să bată step. (Din atitudinea Mioriţei se înţelege că nu are nici o umbră de interes pentru spiritul lui Napoleon Bonaparte. Linişte. Întreaga cameră e în întuneric, în afara mesei care e împunsă de un firişor de lumină. Kabir se concentrează. Începe să tremure uşor, dă ochii peste cap, vorbeşte de parcă a intrat în transă.) HINDUSUL: Rog spiritul lui Gamal Ibrahim Abdeljalli să ne călăuzească în această şedinţă de spiritism… Coboară între noi, spirite. Hrăneşte-ne cu înţelepciunea ta… (Linişte deplină câteva zeci de secunde. Apoi se aud zgomote de paşi care coboară lent o scară de lemn, care scârţâie.) HINDUSUL: Ai intrat în casă, spirite? FALSUL GAMAL:… HINDUSUL: Dacă eşti aici, te rog, dă-ne un semn. FALSUL GAMAL:… HINDUSUL: La întrebările pe care ţi le vom pune, dacă răspunsul tău e DA, răspunde printr-o singură lovitură… Dacă răspunsul tău e NU, răspunde prin două lovituri… Dacă răspunsul tău e NU ŞTIU sau NU VREAU SĂ DISCUT DESPRE ACEST SUBIECT, răspunde prin trei lovituri. FALSUL GAMAL:… HINDUSUL: Eşti om? FALSUL GAMAL (răspunde prin două lovituri puternice, date solemn la 3 secunde una de alta):…Poc…Poc. HINDUSUL: Eşti spirit? FALSUL GAMAL:…Poc. HINDUSUL (către Mioriţa): Să verificăm dacă e spiritul care pretinde că e. Pune-i trei întrebări la care să nu cunoaşteţi răspunsul decât tu şi Gamal. MIORIŢA: Care e ziua mea de naştere? HINDUSUL (dă să transmită spiritului întrebarea pusă de Mioriţa, dar se opreşte): Care e ziua ei… (către Mioriţa) Întrebările trebuiesc puse în aşa fel, încât să poată să ne răspundă numai prin DA sau NU. MIORIŢA: E ziua mea de naştere pe 5 aprilie? HINDUSUL: E ziua de naştere a Mioriţei pe 5 aprilie? FALSUL GAMAL:…Poc…Poc…Poc. HINDUSUL (către Mioriţa): Adică nu ştie.
– 106 –
Antologia piesei de teatru într-un act MIORIŢA: El pare să fie. Toată viaţa lui a fost un mitocan. HINDUSUL: A doua întrebare de verificare. MIORIŢA (după ce s-a gândit un pic): Am pierdut în Nil un inel cu topaz? HINDUSUL (transmiţându-i spiritului întrebarea Mioriţei): A pierdut în Nil un inel cu topaz? FALSUL GAMAL: Poc… Poc. HINDUSUL (traducând): Nu. MIORIŢA: Corect. Inelul pierdut era cu smarald… HINDUSUL (referindu-se la a treia întrebare): Şi? MIORIŢA: Eram gravidă când am fugit de la el? HINDUSUL: Era gravidă când a fugit de la tine? FALSUL GAMAL:…Poc…Poc. HINDUSUL: Cică-se nu. MIORIŢA: Corect. N-am rămas niciodată însărcinată. (Adresându-se celui pe care îl ia drept Gamal) Pentru că ai fost mai talentat la plantat bombe decât copii. (Către Hindus, referindu-se la indentitatea spiritului) L-ai pescuit bine. El e. HINDUSUl (Către Mioriţa): Stai să vezi acum. MIORIŢA: … HINDUSUL (îşi adună puterile. Tremură şi mai tare. Către spiritul apărut): O, Stăpâne al Războinicilor, îţi cer o a doua mare favoare. Destul cu loviturile. N-ai vrea să ne vorbeşti gură către gură, dând înţelepciunea ta servitorilor tăi? (Linişte. Apoi un nor de pârâituri neaşteptate.) FALSUL GAMAL (vocea lui parcă iese dintr-un difuzor stricat. E însoţită de o reverberaţie şi de nişte paraziţi sonori): Ce vrei să ştii? HINDUSUL: O, Taică al Tuturor Bătăliilor. Orice vrei să ne spui. MIORIŢA: Nu-l mai lăuda atât. Întreabă-l mai bine… HINDUSUL: D-aia l-am implorat să ne vorbească. Întreabă-l direct tu. (Mioriţa e intimidată. Aşteaptă câteva momente, pentru a-şi recăpăta stăpânirea de sine.) MIORIŢA: Tu eşti, Gamal? FALSUL GAMAL: Îhî. MIORIŢA: Şi ce mai faci? FALSUL GAMAL (prevăzător): Ceac-pac. MIORIŢA: Nu-ţi pare rău că ai fost un aşa mare porc?
– 107 –
Antologia piesei de teatru într-un act FALSUL GAMAL: I-am mărturisit Îngerului Gabriel că eu am fost împins să devin martir de un suflet acru de muiere. MIORIŢA: I-ai mărturisit şi că erai aproape impotent? FALSUL GAMAL: Vede el singur cum îi zdrenţuiesc fecioarele de aici. MIORIŢA: Cum le zdrenţuieşti? Le pui câte-o bombă sub fund? FALSUL GAMAL: Nepăsarea mea a fost o armă contra vergeturilor de pe fundul tău… O ştii pe Aziza? MIORIŢA (circumspectă): Vecina noastră? FALSUL GAMAL: Ea nu avea varice. Eu nu eram nepăsător. MIORIŢA: Dar tu îi ştii pe cei trei imami? FALSUL GAMAL: Ce-i cu ei? MIORIŢA: Sunt la fel de proşti ca tine. Atârnă cearceafurile pe voi ca pe nişte sperietori. FALSUL GAMAL: Ai grijă să nu ţi se strâmbe gura. MIORIŢA: Iar fecioarele alea ce colcăie prin Rai, decât să-şi pună vreo bază în voi, mai bine şi-ar băga câte-un deget în fund. HINDUSUL: Stăpână. Stăpâne. Vă rog, opriţi-vă! Râd îngerii, care ne urmăresc, de noi… Sunt nevoit să suspend pentru scurt timp şedinţa de spiritism. (Hindusul măreşte puţin intensitatea luminii din încăpere. Pauză de aproximativ un minut. Participanţii caută să se calmeze. Hindusul micşorează din nou intensitatea luminii.) HINDUSUL: Cer şi Pământ, am revenit. Declar, din nou, deschise lucrările şedinţei… (către Falsul Gamal) Din toţi cei 5 ani petrecuţi împreună, care e primul lucru plăcut pe care ţi-l aminteşti despre Mioriţa? FALSUL GAMAL (după ce se gândeşte. Cu oarecare bunăvoinţă): Hrănea bine cămilele. HINDUSUL: Perfect. (către Mioriţa) Spune-mi prima însuşire de laudă care-ţi trece prin minte, când te gândeşti la soţul tău. MIORIŢA (face eforturi să se îmblânzească): Am auzit că există pe lume ticăloşi mai mari decât el. HINDUSUL: Perfect. Sunteţi orbiţi de calităţile celuilalt. Acum puteţi discuta civilizat. Dar, dacă încălcaţi politeţea, voi fi nevoit să vă transform, pe tine, o, Şeicule al Luptătorilor, într-un broscoi bubos, iar pe tine, o, Sultăniţă a Farmecelor, în sclava fostei tale vecine, Aziza. (Mioriţa discută din nou cu Falsul Gamal, fără intermediar. Şi unul şi altul par că fac eforturi să fie îngăduitori unul cu celălalt. Evident, în toate aceste
– 108 –
Antologia piesei de teatru într-un act momente, Falsul Gamal este încă invizibil. Vocea lui metalică, de difuzor, se aude sus, în centrul încăperii, deasupra măsuţei rotunde şi scunde.) MIORIŢA (către Falsul Gamal): De trei zile te tot visez fără sonor. FALSUL GAMAL:… MIORIŢA: Doi Aleşi au încercat să-ţi saboteze transmisiile audio, dar i-a arestat Kabir. FALSUL GAMAL:… MIORIŢA: Degeaba ne tot atenţionezi cu polonicul, că nu se aude nimic… Am fost îngrijorată din pricina ta. FALSUL GAMAL: Mulţumesc. MIORIŢA: Cu plăcere. FALSUL GAMAL: Războiul. MIORIŢA: Poftim? FALSUL GAMAL: Transmisiile sunt perturbate, dar nu din cauza lui Blanchard sau Geavanici, ci pentru că a izbucnit război în ceruri. MIORIŢA: … FALSUL GAMAL: Etaje ale cerurilor sunt atacate de triburi răsculate de efriţi, care capturează tot ceea ce le pică sub gheare. MIORIŢA: Păi, au voie? FALSUL GAMAL: Cine traversează aceste porţiuni de cer, parcă ar străbate un defileu, în care e atacat de trupele de draci. MIORIŢA: … FALSUL GAMAL: Rar scapă câte unul. Războiul poate dura sute de ani. MIORIŢA: De ce nu trimite Allah cavaleria să cureţe cerurile de încornoraţi? FALSUL GAMAL: Înţelepciunea lui Allah e de nepătruns. MIORIŢA: Şi ce-i de făcut? FALSUL GAMAL: Să vii puţin mai aproape. MIORIŢA (se apropie de punctul din tavan din care izvoreşte glasul Falsului Gamal): Vin. FALSUL GAMAL: Şi mai. MIORIŢA (apropiindu-se şi mai mult): Şi. FALSUL GAMAL: Încă un deget. MIORIŢA: Doar dacă aş fi un balon aş izbuti. FALSUL GAMAL: Şi, fiindcă nu eşti, am să cobor eu. (Se aude zgomotul fin, de parcă cineva ar coborâ pe o frânghie. Vocea Falsului Gamal îşi schimbă punctul de emisie. Nu mai ţâşneşte din punctul fix din tavan. Se aude ca şi cum ar pleca de la o persoană încă nevăzută care se plimbă prin încăpere. În întunericul aproape complet se distinge
– 109 –
Antologia piesei de teatru într-un act prezenţa fizică a unei noi persoane în cameră. Falsul Gamal se materializează tot mai puternic. Întâi are consistenţa unui gaz. Apoi consistenţa unei fantome. În sfârşit, are consistenţa unui individ, îmbrăcat în întregime în alb, care se învârte şi gesticulează ciudat între cei patru pereţi. Hainele albe în care e îmbrăcat Falsul Gamal sunt un costum larg, o mantie şi o căciulă ţuguiată foarte lungă, al cărui vârf îi atârnă blegit pe umăr. Impresia pe care o trezeşte este ambivalentă: Şi înspăimântătoare. Şi comică, deoarece Falsul Gamal pare un copil îmbrăcat în haine cu patru numere mai mari.) FALSUL GAMAL: Mi-am consultat tipsia cu nisipul pentru ghicit. Şi-am descoperit că cea mai mică şansă pentru a conduce Expediţia până aici, în Paradis, o ai tu. MIORIŢA: Cum adică cea mai mică? FALSUL GAMAL: Iar cea mai mare şansă de a pilota Expediţia până în Paradis o are Kabir. MIORIŢA: … FALSUL GAMAL: Norocul lui e mai mare decât al tău. E războinic. Comandă un regiment de duhuri. Se pricepe să negocieze cu blestemaţii. MIORIŢA: … FALSUL GAMAL: Drept care iată mesajul pe care mă chinuiam să vi-l transmit: Din această clipă, comanda trece de la Mioriţa la Kabir!… Kabir devine noul patron al Agenţiei de turism paradisiac „Îngerul Gabriel“. MIORIŢA: … FALSUL GAMAL: Am trimis imamul, cadiul, martorii şi mâine dimineaţă întocmiţi contractul de vânzare-cumpărare către Kabir. Apoi contractul va fi întărit de un notar din România, ţara Mioriţei. MIORIŢA: Şi cu mine ce va fi? FALSUL GAMAL: Cine ar putea să-ţi clintească locul tău din Rai?! Rămâi cel mai preţios angajat al Agenţiei. Ştim cu toţii cât de nechibzuit poate fi Kabir. Te ţii de urmele lui şi încerci să-i limitezi hotărârile catastrofale. MIORIŢA: Ai pomenit de un contract de vânzare-cumpărare. Eu vând Agenţia. Dar ce primesc în schimb?
FALSUL GAMAL (se apropie de Mioriţa şi face un gest prietenos către ea): Cred că am să-ţi cruţ viaţa. CORTINA
– 110 –
Adrian Suciu
TUNELUL SPRE LUNĂ Personajele: Personajul Îngerul principal Funcţionarul Îngerul 1 Îngerul 2 Îngerul 3 Îngerul 4 Madam Profesorul Acţiunea se petrece azi, în capitală. Scena 1 Nu există scenă şi decor. Actorii intră în sală odată cu spectatorii, fără să iasă cu nimic în evidenţă. Spaţiul şi personajele vor fi caracterizate scenografic în deplină libertate, în acord cu viziunea regizorală şi respectîndu-se constrîngerea din primul enunţ. Importantă este plasarea personajelor în spaţiu în aşa fel încît să fie facilitate jocul şi interacţiunea acestora. E necesară doar o fosă vizibilă, o „groapă“ de dimensiuni convenabile desfăşurării acţiunii, uşor de realizat, ca atare sau în convenţie teatrală, în orice situaţie. În lipsa unui spaţiu de joc demarcat explicit, totul se întîmplă în mijlocul spectatorilor şi printre ei, alături de ei, dedesubt ori deasupra, pe rînd sau deodată, la buna inspiraţie a regizorului, care va face cum consideră el de cuviinţă. Interacţiunea cu publicul nu este, însă, dorită, acestuia păstrîndu-i-se statutul de spectator. Personajul (ieşind din groapă, în ţinută de muncă, cu găleata plină pe umăr, deşartă din ea pietriş): Sap. Acu’ treizeci de ani am întîlnit-o şi i-am spus „Madam, vă iubesc!“ „Fă-mi un tunel spre lună şi-am să fiu a ta, soaţă
– 111 –
Antologia piesei de teatru într-un act legiuită cu tot dichisul“. „Luna-i sus, cum amarul meu să sap către ea?“ „Ziua-i jos, zice, pe partea cealaltă. Dacă sfîrşeşti lucrarea în miezul zilei, o prinzi acolo“. De-atunci sap. Am avut la început un ajutor da’ a plecat, cred că sapă şi el acu’ un tunel pentru Madam. Or fi mulţi care sapă tuneluri pentru Madam, nădăjduind să prinză primii luna de coarne şi să i-o trîntească la picioare. N-avem vreme de taifasuri. N-am mai povestit cu cineva de… (Numără pe degete). Ar trebui să mă întorc la lucru. (Se răzgîndeşte). La început, a fost mai uşor; acu’ cobor trei zile şi trei nopţi pe scări, încarc găleata şi mă-ntorc cu ea în cinci zile, că la urcuş e mai greu. După cum am socotit eu, înainte s-ajung la lună o să fac şase luni la dus şi zece la întors, cu găleata plină. Da’ pînă acolo mai e… Rău am obosit, mi-aş trage puţin sufletul… De cînd n-am mai vorbit cu cineva, am uitat chineza, engleza, franceza şi rusa. Şi… ăăăă… aia… spaniola! Mă şi-ntreb: cînd o fi s-ajung la lună, în ce limbă o să-i spun Madamei „Gata, am isprăvit!“? Cu ea n-am mai vorbit de-atunci. De trei ori am zărit-o, privind în sus, ghemuită pe buza tunelului, da’ mie-mi trebuiau ceasuri, apoi zile ca s-ajung la ea. Nici n-am strigat, c-ar fi fost în zadar. E tot frumoasă. Se uita în tunel ca-ntr-o fîntînă. Umbrele se dădeau la o parte din calea ei şi apa se scurgea, sfioasă, pe pereţi. Şi eu simţeam atunci că-mi cresc şapte degete din fiecare deget de la fiecare mînă şi-o mie de muşchi noi se umflau pe sub piele încît bolovanii pe care-i căram păreau a fi găoace de ouă. N-am mai văzut-o de multă vreme; cine ştie în cîte tunele o fi avînd de privit ca-n fîntîni… Bine e că dragostea n-a obosit. Au obosit genunchii şi umerii dar dragostea n-a obosit. Aşa am priceput multe. Am priceput cu ce suflet rătăcesc pe ape corăbierii şi cum îi aşteaptă acasă femeile lor să aducă veşti despre pămînturi îngheţate din Nord. Şi-am priceput şi gîndul mamei cînd îşi număra feciorii plecaţi şi socotea treburile de peste an rămase nimănui. M-a luat tata de mînă într-o zi şi… Scena 2 Îngerul principal (îl întrerupe, ridicîndu-se): E clar, bănuiesc, şi evident pentru orice persoană de bună-credinţă, că nu-i putem lăsa pe toţi dezaxaţii să sape unde vor ei. Dacă tot sapă, o să descopere pînă la urmă că nu există iad. Dacă nu există iad, s-ar putea să persevereze în eroare şi să susţină că nu există nici rai. Că nu există, aşadar, Dumnezeu, sfinţi şi îngeri!!! Mie mi se pare că exist! (Face o piruetă, rîde în hohote. Către Personaj, autoritar): Matale ce faci aici? Şi de cînd? (Personajul dă să răspundă, Îngerul principal îl opreşte): Stai puţin, să vorbim şi noi ca oamenii. (Îi trage un scaun, îl aşază, îi aranjează hainele) Ia loc, te rog,
– 112 –
Antologia piesei de teatru într-un act fă-te comod. O cafeluţă, o dulceaţă, un mizilic? Nu fi sfios, avem de toate, asta e voia Şefului, să trăim în belşug şi să avem ce împărţi unii cu alţii. (Priveşte în groapă): Deci, matale ce faci aici? Personajul: Sap… Îngerul principal: Sapi… Personajul: Un tunel către lună. Îngerul principal (aruncă o piatră în groapă şi aşteaptă, îndelung, să audă ecoul): Un tunel către lună… Şi de ce, mă rog? Personajul: Din dragoste. Îngerul principal (izbucneşte în hohote nestăvilite de rîs, se îneacă, lăcrimează): Din dragoste… Matale eşti simpatic… Hai, te rog, trebuie să-mi povesteşti totul cu lux de amănunte! Personajul: Mă grăbesc îngrozitor şi nu e nimic de povestit. O iubesc pe Madam, ea mi-a cerut un tunel către lună. Îngerul principal: Madam asta e cumva celebra codoaşă? Personajul: Nu ştiu. Ce înseamnă „codoaşă“? Îngerul principal (brusc ameninţător): Autorizaţie să sapi ai? Personajul: Autorizaţie de la cine? Îngerul principal: Autorizaţie de la autorităţi. Personajul: N-am. N-am ştiut că-mi trebuie. N-a trecut nici o autoritate pe-aici. Îngerul principal: Altă dată să ştii. Scena 3 Se apropie Funcţionarul, cu mapa doldora de hîrtii. Îngerul principal: Domnul are nevoie de o autorizaţie pentru un tunel către lună. Funcţionarul: Da, e o simplă formalitate. Va trebui să depună la Registratură o copie după actul dumisale de identitate, dimpreună cu o cerere scrisă şi o scrisoare de motivaţie care să explice clar şi pe înţelesul tuturor în ce măsură zisa lucrare este utilă umanităţii şi progresului social. Sigur, după dezbaterea publică şi eventualul răspuns favorabil, solicitantul va trebui să solicite o serie de avize, autorizaţii şi acorduri al căror rost e doar să evite neînţelegerile ulterioare. E nevoie de acordul tuturor proprietarilor de instalaţii subterane: minele, distribuitorii de gaze, apă şi electricitate, organizaţia ecologistă „Amicii rîmei“ şi altele, lista exhaustivă urmînd a-i fi înmînată solicitantului la momentul oportun. Îngerul principal (a ascultat transfigurat de plăcere şi nici n-a băgat de seamă că Personajul a intrat în gura tunelului): Ce faci, bă, nu iei notiţe??? Personajul: N-am vreme de prostii, am de lucru. (Dispare în tunel).
– 113 –
Antologia piesei de teatru într-un act Îngerul principal (furios la culme): Opreşte-l, ce faci, nu vezi că încalcă disciplina în construcţii??? Funcţionarul: Nu am ce să-i fac. Va trebui să sesizez instanţa de judecată. Va trebui declanşat un proces după toate normele procedurale. Pînă la pronunţarea unei sentinţe definitive şi irevocabile, eu nu am cum să intervin. Asta înseamnă vreo… doisprezece ani. Îngerul principal: Hai să studiem legea, trebuie să găsim o soluţie… (Pleacă amîndoi, studiind hîrtiile). Scena 4 Îngerii împrăştiaţi prin public încep să converseze. Îngerul 1: După cum aţi văzut, legile sînt atît de proaste încît nu mai putem păstra nici măcar aparenţa legalităţii. Îngerul 2: Nu-i de mirare că-i aşa, sînt făcute de ciobani care se cred păstori. Îngerul 3: Că i-am şi spus lu’ Şefu’, zic: Cine mai poate avea credinţă cînd vede cum s-a împărţit norocu-n lume? Zice: Lasă, credinţa pe dovezi e ca sexu’ cu banii înainte. Îngerul 4 (rîde): Şefu’ are umor. Tot el a zis că pe unul pe care merită să-l înjuri nu merită nici măcar să-l înjuri. Scena 5 Se aude vocea Madamei: Şşşşşşşşşşşt, disciplină pentru dom’ profesor! Îngerii se dezbracă, rapid, eficient, cu siguranţa unui ritual îndelung exersat. Sexualitatea lor, pe sub hainele „civile“, e punctată explicit. Îngerul 1 îşi pune o pereche de căşti în urechi, se urcă pe un scaun şi face strip-tease pe o muzică auzită doar de el. Regizorul va decide, în deplină libertate, cît de tare va insista asupra încărcăturii erotice a scenei. Madam: Dom’ Profesor, e o plăcere pentru noi să ne întîlnim din nou. Doriţi ceva special sau ca de obicei? Profesorul: Am venit din interes, nu de plăcere de data asta. Poate un show cît povestim noi, să ne mai relaxăm. (Îngerii încep, de îndată, un show erotic. Îngerul 1 îşi vede de dansul lui). Madam: Un coniac, poate… Profesorul (holbîndu-se la îngeri): Sînt obosit şi obosit. Am avut cursuri azi la ASE. Dacă stai o zi în ASE şi te uiţi cîte femei sînt şi dacă înmulţeşti scena cu toate instituţiile de învăţămînt din ţară, de la grădiniţe la academii, te întrebi: o mai rămîne vreo femeie simplă pe undeva la care să meargă şi fără farafastîcuri intelectualiste? Toate vor să se facă economiste şi scriitoare, e la modă, de parcă ar fi ceva mai important de numărat şi de scris pe lumea asta decît copiii şi orgasmele!
– 114 –
Antologia piesei de teatru într-un act Madam: Şi banii… Profesorul: Nu-ţi trebuie Academia de Ştiinţe Economice ca să numeri cîţi bani poţi cîştiga într-o viaţă. În fine, sînt eu obosit, nici sexul nu mai e ce era pe vremuri. Scurt: am fost trimis la dumneavoastră într-o chestiune de lobby. Trebuie să convingeţi un nebun să se oprească din săpat un tunel spre lună. Madam: Un tunel spre ce??? Profesorul: Nu faceţi pe mirata, se pare că individul sapă din pricina dumneavoastră. Madam: Adică??? Profesorul: Adică susţine că i-aţi promis, (aparte, cu fierbinţeală în glas) cam pe vremea cînd ne-am cunoscut noi şi erai fragedă ca o piersicuţă de mă lua cu leşin după fiecare noapte de amor, (oficial din nou) că îl luaţi de bărbat dacă vă sapă un tunel spre lună şi vă aduce astrul…. Madam: (rîde, rîde, rîde): Păi aşa le spuneam, pe vremea aia, la toţi care se îndrăgosteau de mine, eu umblam să-mi fac un rost nu să oblojesc sentimentele vreunui mascul ratat. Nu pot să cred că există vreunul care a luat de bune vorbele mele deşi am văzut gaura aia nesfîrşită, credeam că sînt ceva prospecţiuni geologice… Profesorul: Va trebui, totuşi, să credeţi. Individul nu numai că a luat de bune spusele dumneavoastră dar a şi avansat atît de tare cu lucrările încît a început să îngrijoreze diferite autorităţi, din diferite motive. Deci, sînteţi rugată să vorbiţi cu individul, să-i explicaţi că totul a fost o glumă nevinovată, să termine odată cu această monomanie care pune în primejdie anumite aspecte ale ordinii publice. Madam: Desigur, domnule profesor, desigur, sînt chiar curioasă să-l văd şi să-i vorbesc. Profesorul: Pe-aici vă rog! Madam, Profesorul şi Îngerii se apropie de marginea gropii, vine şi Îngerul principal. Aşteptare. Madam se apleacă deasupra gropii şi priveşte înăuntru. Aşteptare. Îngerul 1 mîzgăleşte o bucată de hîrtie cu un ruj. Profesorul: Ce scrii acolo, puişor? Îngerul 1: (fîstîcit) O poezie. Profesorul: Ce spuneam Madam? Scriitoare! Ia citeşte-ne şi nouă, tot avem de aşteptat. Îngerul 1: (cere, din priviri, aprobarea Madamei) E aşa, pe moment, că nu vă pot refuza, altfel nu citesc versuri la prima mînă, trebuiesc elaborate, cizelate. Dar fie! „Vorbeam cu mine despre mine şi-ai trecut / tu ca o coasă prin ierburi prin mărunţişurile mele. / Am fost silită să mă împotrivesc, / am citit recent scrisori scrise cu pastă verde / şi-am aflat că
– 115 –
Antologia piesei de teatru într-un act oricum e tîrziu: eşti singurul bărbat / pe care îl cunosc şi care / colecţionează pixuri colorate.“ Entuziasm, aplauze, efuziune. Profesorul: Bravo! Nu e deloc lipsit de virtuţi, ai talent. Noi am făcut sex pînă acuma? Îngerul 1: Nu, domnule Profesor, n-am avut niciodată privilegiul să vă atrag atenţia. Profesorul: Chestiunea asta va trebui rezolvată. Promit să împărtăşesc poezia ta cu proxima ocazie. Îngerul 1: Va fi o mare onoare pentru mine! Sînt convinsă că va fi o experienţă memorabilă pe care o să vă cer acordul să o transpun ulterior în vers liber. Profesorul: (privind gînditor în puţ) Sigur, păpuşă, ai mînă liberă. Pînă atunci, însă, trebuie să ne ocupăm de poezia asta de fraier. Întîrzie. Îngerul principal: Avem informaţii din surse credibile că apare curînd. Scena 6 Iese Personajul, aşază găleata pe buza gropii. Rămîne înmărmurit în faţa Madamei. Personajul (încurcat): Bună ziua. Madam: Cred că noi ne-am cunoscut în alte vremuri, cînd eraţi familiarizat cu politeţea. (Personajul îşi curăţă mîinile pe haine, îşi aranjează ţinuta, sărută ceremonios mîna Madamei, în aplauzele celorlalţi). Madam: Acum cred că putem conversa în condiţii optime. Cei de faţă sînt cu toţii prietenii mei. Personajul: Sentimentele mele sînt statornice. Dragostea care mă mînă e mare. Lucrarea avansează corespunzător şi nădăjduiesc să o duc la bun sfîrşit. Madam: Şi speri ca dragostea să ţi se întoarcă… Îngerul principal: Statornicia e calitatea celor fără de calităţi. Personajul (enervat): Nu ştiţi nimic despre statornicie! Bunica mea a cumpărat de toate de la singurul magazin din sat mai bine de cincizeci de ani. Şi cînd au apărut magazine noi, moderne, a continuat să cumpere ulei rînced şi făină cu gărgăriţe pînă a rămas ultima clientă. Dacă era pîinea uscată şi întrebai de ce o cumpără, răspundea cu năduf: „Ăilalţi nu ştiu săra pîinea, habar n-au!“. După ce i s-a închis magazinul, îi cumpărau de toate copiii şi nepoţii iar ea a tot mestecat fără poftă pîinea prost sărată, pînă s-a mutat la cantina lui Dumnezeu. Iar eu am să mănînc pîinea mea, pînă la capăt. Pace bună! (Îşi ia găleata).
– 116 –
Antologia piesei de teatru într-un act Îngerul principal: E clar, ăsta e nebun. Ne pierdem vremea cu el. Nici nu ştie ce vrem de la el şi pleacă în treburile lui! Să mergem şi noi la treburile noastre, e nevoie de măsuri radicale. Madam: Nu e nici un strop de nebunie aici! Nu e nevoie de măsuri radicale! (Către Personaj). Dacă finalurile fericite nu ar fi indecente, te-aş lua de soţ de îndată. Dar sîntem oameni maturi, să ne manifestăm ca atare. Date fiind circumstanţele, am să te ţin de bărbat. Măcar pînă mă plictisesc. Promit, oricum, că am să-ţi fiu alături. Promit că fiecare deget şi fiecare muşchi ostenit îţi va fi mîngîiat, sărutat şi alinat. Promit că nu-ţi va lipsi dragostea în toate formele ei de manifestare. (Către Îngeri) Luaţi-l! (Îngerii îl iau pe sus, Personajul se abandonează în voia lor). Profesorul (către Îngerul 1): Tu mai rămîi! (Restul personajelor părăsesc sala cărîndu-l, trăgîndu-l, copleşindu-l cu tandreţuri pe Personaj). Scena 7 Profesorul (către Îngerul 1): Îngeraş, succesele mă excită. Am o idee… Îngerul 1: Ideile d-voastră sînt lege pentru mine. Profesorul: Hai să verificăm dacă fraierul a făcut treabă temeinică! (Chicotesc amîndoi. Intră în tunel. D
– 117 –
Ioana Ivanov
ROUA DISPARE DIMINEAŢA Personajele: Diana Paul Silviu Gabi Andrei Acţiunea se petrece acasă la Diana. Diana e o tânără de 22 de ani în căutarea realizării materiale si spirituale. Diana stă pe canapea şi citeşte. Din când în când se uită la telefon. Pe masă stă ziarul deschis la pagina cu anunţuri. Dintr-o dată sună telefonul. Diana: -Alo! Bună ziua! Da, chiar ea la telefon. Vă interesează anunţul? Bine. Ce ocupaţie aveţi? Aha! Foarte bine. Vă aştept pe la ora 7 jumătate. Da, diseară. Da, la mine. Aleea Tudor Gard. Eu mă simt mai în largul meu la mine. Bine, bine, vă aştept! Diana pune telefonul în receptor şi se ridică încântată de pe canapea. Se apucă să facă ordine prin cameră. Telefonul sună iar. Diana răspunde agitată şi totodată încântată. Diana: -Da! Bună ziua! Diana la telefon. Da, domnişoară sunt. Vă mulţumesc de compliment. Nu, nu mi-a mai spus nimeni până acum ce voce frumoasă am.Da, chiar sunteţi primul. Da,da în legatură cu anunţul din ziar. Da… Când sunt eu disponibilă?Ei, asta nu ţine numai de mine! Ţine şi de dumneavoastră. Ce ocupaţie spuneaţi că aveţi? Inginer? Foarte frumos! Eu… vă povestesc mai multe despre mine când veniţi. Da, vă plătesc. 25 de lei dacă staţi o oră şi randamentul e bun. Feed-back-ul e imporant. Da, domnule, eu vă plătesc pe dumneavoastră. Exact cum am scris şi în anunţ. Puteţi veni pe la 7 jumătate? Bine. Aleea Tudor Gard. Atunci vă aştept. La revedere! Diana continuă să facă ordine prin cameră când telefonul sună iar.
– 118 –
Antologia piesei de teatru într-un act Diana: -Alo! Bună ziua! Da, anunţul încă mai e valabil. Unde se petrece toată acţiunea? La mine acasă. Aşa mă simt eu cel mai bine, mai în largul meu. Ce spuneţi de un 7 jumătate? Perfect! Mai multe detalii când ajungeţi. Pe Aleea Tudor Gard locuiesc. Dacă să luaţi ceva? Nu, am eu de toate. Lăsaţi totul pe seama mea. Vreau să vă simţiţi cât mai bine, să daţi randament maxim. Da, ştiu, stresul ne omoară pe toţi în ziua de azi. La mine ne vom descărca de stres. Vă aştept! Diana pune receptorul în furcă, ia ziarul în mână şi citeşte cu voce tare,foarte entuziasmată: „Angajez persoană fizică, cu sau fără studii superioare,pentru a-mi citi poeziile şi a-mi da o părere sinceră despre şansa mea de a publica un volum. Plătesc acest serviciu. (25 de lei pe oră).Pentru detalii sunaţi la numărul 0245678357. Vă va răspunde Diana.“ Iese apoi din cameră şi intră înapoi cu un teanc de manuscrise, foi şi cărţi. Iese iar, aduce o farfurie cu fursecuri, o tavă cu un ceainic şi 4 căni de ceai. Deschide şifonierul, îşi scoate 2 rochii şi se gândeşte pe care dintre cele două să o aleagă. O alege pe cea albastră cu năsturei galbeni, îşi pune în ureche nişte cercei turcoaz şi se încalţă cu papuceii de casă verzi. Merge la oglindă, îşi piaptănă părul, îl prinde în coc la spate, se parfumează. Ia văzuţa cu flori de la oglindă şi o mută pe măsuţa pe care pusese ceaiul şi fursecurile. Ceasul deja indică ora 19 şi 25. Diana: Off, sper să iasă totul bine. Nici nu ştii peste ce nebuni poţi sa dai. Diana, gata, fii bărbată, dacă vrei să reuşeşti! Şi dacă se întâmplă ceva rău, unul din 3 tot ar trebui să fie mai normal. Şi la urma urmei, daca vrei tu neapărat să ai o părere de la nişte oameni care nu te cunosc şi vrei să fie obiectivi, trebuie să îţi încerci norocul! (Diana inspiră adânc, în semn de îmbărbătare) Sună la uşă. Diana merge emoţionată şi deschide. Diana: Bună ziua, intraţi vă rog! Paul: Salut! Merci! Diana: Luaţi loc pe canapea. Paul: Deja? Diana: Da. Nu ar fi frumos să vă ţin în picioare. Paul: Mie imi place şi în picioare. Diana: E mai comod jos. Paul: Înţeleeeg. Bine. Diana: Vă servesc cu ceva? Paul: Deocamdata mi-e bine aşa. Diana: Ah! Nu am facut cunoştinţă oficial. Ne-am auzit numai la telefon. Mă numesc Diana. Dumneavoastră?
– 119 –
Antologia piesei de teatru într-un act Paul: Eu sunt Paul. Mişto anunţ! Diana: Mulţumesc. Sunt ceva doritori. Nu aţi fost singurul. Mai aştept încă două persoane. Îmi pare rău că sunt tot doi băieţi. Aş fi vrut să aud şi o fată. Paul: Vă plac şi fetele? Diana: Îmi plac oamenii în general. Oamenii simpli. De asta am şi specificat în anunţ că angajez oameni simpli care să îmi spună o părere simplă şi cât se poate de sinceră. Paul: Da, mi-a plăcut asta. A fost aşa, subtilă. Între timp sună iar la uşă. Diana merge şi deschide. Diana: Bună ziua! Silviu: Hello! Diana: Poftiţi înăuntru! Silviu: Mulţumesc! Silviu priveşte mirat către canapea, unde stătea aşezat Paul. Paul: Salut! Diana: După cum puteţi vedea, am mai chemat pe cineva. Sper ca nu aveţi reţineri. Silviu: Nu mă aşteptam chiar la asta, dar cred că m-aş putea adapta… Diana: Mă bucur nespus să aud asta! Soneria sună iar. Silviu: Mai sunt de venit? Diana: O persoană. Vom fi patru. Silviu se uită la Paul şi Paul la Silviu şi se privesc oarecum nedumeriţi, dar totodată amuzaţi. Diana: Bună ziua! Mă bucur ca aţi ajuns la timp. Hmmm, sunteţi doi… Gabi: Bună ziua, domnişoară! Sper că nu te deranjează că am adus şi un prieten.El e tot inginer, dacă înţelegi ce vreau să spun. Diana: Nu e nicio problemă. Dacă ştie deja ce are de făcut, chiar mă bucur că a venit. Gabi: Nu prea ştie el multe. Tocmai de asta l-am adus. Diana: Atunci nu-i nicio problemă. Învaţăm împreună, de asta suntem aici. Eu învăţ de la voi, voi poate o să învăţaţi ceva de la mine. Băieţii chicotesc. Diana: Poftim înăuntru şi luaţi loc pe canapea! Gabi: Mulţumim, domnişoară! Paul şi Silviu încă par a fi derutaţi, dar au o atitudine de cârcotaşi. Paul: Salut, baieţi! Silviu: Bună! Gabi: Salut, salut! Andrei: Salut!
– 120 –
Antologia piesei de teatru într-un act Diana: Ce bine că suntem toţi. Chiar nu voiam să pierdem timpul. Să ne apucăm de treabă! (Diana ia un manuscris în mână, dar e întreruptă de Andrei) Andrei: Aşa de repede? Nu ne facem mai comozi? Nici nu ne-am prezentat. Gabi îl ghionteşte pe Andrei şi îi dă de înţeles că cel mai bine ar fi să tacă. Diana: Da, da! Aveţi dreptate! Îmi cer scuze! (Lasă manuscrisul din mână.) Deci, mă numesc Diana şi sunt o tanără în căutarea realizării materiale şi spirituale (entuziasmată). Gabi: Eu sunt tot numai materie! Andrei: Eu-s tot… mai mult spirit, aşa… Gabi: El e mai timid. Diana: E ceva normal. Nu ne cunoaştem. Înainte de a începe treaba propriu-zisă, nu vreţi să ne cunoaştem un pic? Andrei: Ba da! Silviu: De acord. Paul: Ok. Gabi: Părea mai interesantă acţiunea, dar fie… Diana: Ajungem şi la partea interesantă. Va fi mai uşor dacă ne cunoaştem. Andrei: Exact! Diana: Atunci, fiecare să îşi spună numele: Gabi: Gabi. Silviu: Silviu. Paul: Paul. Andrei:Andrei. Gabi: Acum că ne-am cunoscut, putem să ne tutuim, nu? Diana: Da, ar fi o idee. Aşadar, acum fiecare să spună ceva despre el. Să începem cu Paul. El e primul venit. Paul: Da… Ce să spun? N-am mai participat niciodată la aşa ceva. Gabi: Hai că îţi spun eu. Zi ce îti place, ca ea să ştie. Diana: Da. Zi-mi ce fel de muzică asculţi, dacă ai vreun hobby, ce meserie ai. Lucruri din astea. Paul: Îmi place Shakira. Un hobby aşa, ar fi fotbalul. Joc des FIFA. A! Şi sunt student la AC. Andrei: Mie-mi place Gothye! Şi îmi place să pictez. Gabi: Zi-i mă că faci tablouri nud, poate o interesează. Diana: Poftim? Andrei: Gabi! Gabi: Nu ştiam că eşti aşa sensibilă, domnişoară! Pictura e o artă. Fie ca e nud sau nu. Dar nud e mai interesantă. Paul: Aşa-i, nu Silviu?
– 121 –
Antologia piesei de teatru într-un act Silviu: Da. Să nu fie cu supărare, Diana, dar eşti o fată frumuşică. Ia-o ca pe un compliment. Nu vrem să te supărăm, nu Gabi?(ironic) Gabi: Nu, nu! Diana: Domnilor, haideţi să continuăm… Silviu: Păi, eu sunt redactor la ziarul unde ai pus anunţul. Diana: Aha. Silviu: Îmi place să grădinăresc şi să ascult muzică. Îmi place muzică clasică. Gabi: Şi mie… Andrei: Serios? Gabi: Da… Diana: Mă bucur să aud asta! Gabi, tu ce ne mai zici? Gabi: Eu aş vrea să încerc ceaiul ăsta din ceainic. Diana se ridică şi toarnă fiecăruia ceai în cană, timp în care băieţii o analizează pe aceasta şi din priviri îşi dau de înţeles unul altuia că le place cum arată.) Diana: Mai trebuie o cană. Mă duc să aduc. Gabi: Adu şi nişte zahăr domnişoară. Mie îmi place să fie dulce. Diana: Desigur! Şi mie tot dulce îmi place. Gabi: Uite primul nostru lucru în comun, domnişoară! Diana îi zâmbeşte şi iese apoi din cameră. Silviu: Băi băieţi, sincer, eu la aşa ceva nu mă aşteptam. Să ne cheme pe toţi odată… Eu am mai mers o dată la una, tot aşa, cu anunţ din ziar, dar eram numai eu şi ea. Şi ieşise cu scântei. Se pricep tipele astea. Andrei: Se pricep bine? Gabi: Taci, mă! Paul: Şi eu mă aşteptam să fiu numai eu. Cum o să facă oare? Ne ia pe rând? Gabi (Râzând): De ce să nu ne ia pe toţi odată? Andrei: Cum adică pe toţi odată?! Gabi, eu nu vreau aşa ceva! Gabi: Stai mă liniştit! Glumeam! Andrei: A! Silviu şi Paul chicotesc. Diana(Din bucătărie): Vrea cineva miere şi lămâie la ceai? Gabi: Eu vreau cu de toate! Andrei: Eu vreau miere! Fără lămâie, că am probleme cu stomacul. Diana vine în cameră cu cele cerute. Silviu: Diana, şi noi chiar ne luăm bani pentru treaba asta? Diana: Desigur. Nu aşa am spus şi în anunţ? Paul: Da, dar e destul de ciudat. Tu ne serveşti, tu ne plăteşti… Diana: Nu e mare lucru un ceai… Paul: Ei, ceaiul… Gabi: Băieţi, dar ce nu vă convine?
– 122 –
Antologia piesei de teatru într-un act Andrei: Da! Voi nu aveţi nevoie de bani? Diana: Aşa-i. Cine nu are nevoie de bani în ziua de azi? Silviu: Asta e foarte adevarat! Andrei: Diana, dar tu nu ne-ai vorbit despre tine. Gabi: Ce e aşa mare lucru de ştiut…? Anunţul spune destule. Diana: Da. E adevărat. Anunţul mă descrie destul de mult. Gabi: (Către Andrei): Ţi-am spus eu! Diana: Sunt o tânără poetă în drumul ei spre afirmare. Toţi râd ironic. Diana: V-am chemat aici să citiţi din manuscrisele mele şi să îmi daţi o părere sinceră. Exact ce credeţi voi. Băieţii se privesc debusolaţi unii pe ceilalţi. Diana: De ce vă miraţi aşa? Silviu: Păi, tu nu ne-ai chemat aici pentru…?(Râzând) Paul: Daaa… Diana: V-am chemat aici pentru exact ce spune anunţul din ziar (ia ziarul în mână şi citeşte): „ Angajez persoană fizică, cu sau fără studii superioare, pentru a-mi citi poeziile şi a-mi da o părere sinceră despre şansa mea de a publica un volum.Plătesc acest serviciu. (25 de lei pe oră) Pentru detalii sunaţi la numărul 0245678357.“ Gabi: Diana, cu toţii ştim ce înseamnă „Pentru a-mi citi poeziile“. Hai, arată-le, ca să le „citim“ mai rapid. Pe urmă ne mai dai şi bani… Diana: Manuscrisele sunt chiar lângă voi. Cu care vreţi să începem? Băieţii râd zgomotos. Andrei: Manuscrisele? Adică astea? (Andrei arată cu mâna înspre teancul cu manuscrise). Diana (Iritată de comportamentul băieţilor): Da, acelea! Poftim la treabă! E deja ora 9. Se face târziu. Paul (râzând): Tu vorbeşti serios? Diana (ironică): De ce aş glumi? Andrei: Fiindcă noi vrem să vedem poeziile din sutien. Diana (oarecum speriată): Poftim? Silviu: Da. Noi cam asta am înţeles din anunţul tău. Poezii, 25 lei pe oră… Paul: Părere sinceră… Gabi: Ia, ia, ia staţi aşa că s-a speriat Diana. Uite, mai bine citeşte-ne o poezie, să te mai destinzi şi tu.(râde) Silviu: Hai, mă. Eu n-am venit aici pentru poezii!(râzând) Andrei: Eu nici atât! (râzând pe un ton nervos) Diana: Atunci puteţi pleca! Vă rog! Gabi: Dar de ce ne dai afară?
– 123 –
Antologia piesei de teatru într-un act Andrei: Hai, poeto, noi am venit pentru altceva aici, nu pentru poeziile tale. (Andrei încearcă să o acapareze pe Diana) Diana se sperie şi încearcă să scape din braţele băiatului. Diana: Ajutor! Poliţia! Gabi: Stai mă (şi îl dă la o parte pe Andrei)! Te-ai înfierbântat prea tare? Te frige? Andrei pleacă nervos izbind uşa. Silviu: Diana, ne-ai dezamagit, să ştii! (Râde zgomotos). Chiar credeai că noi am venit pentru poeziile tale? Paul: Ne doare fix la bască! (Râzând) Diana stă nemişcată într-o parte a camerei. Rochia ei e sfaşiată la primii doi nasturi. Plânge. Diana: Vă rog să ieşiţi afară! Vă rog! Eu chiar am vrut să aflu o părere sinceră. Credeam că sunteţi oameni, nu animale care ştiu doar să îşi urmărească instinctul. Vă rog din suflet să plecaţi! Gabi: Hai mă să o lăsăm. Ia uite-o cum tremură toată. (Oarecum marcat de reacţia şi dezvăluirea Dianei, dar totuşi încercând să se prefacă în faţa băieţilor, pentru a nu-şi pierde reputaţia câştigată.) Silviu şi Paul se lasă convinşi de Gabi şi ies râzând şi vorbind zgomotos. Gabi(din uşa): Noapte bună, domnişoară! Ia uite, e aproape 10. Diana nu spune nimic. După ce Gabi închide uşa, se repede la uşă să o încuie. Se întinde pe canapea şi se culcă plângând. La ora 7 dimineaţa sună cineva la uşă. Diana cu greu se ridică din pat, merge spre uşă şi întreabă: Diana: Cine e? Gabi: Sunt Gabi! Diana: Ce vrei? Gabi: Am venit pentru anunţul din ziar.Chiar vreau să îţi citesc poeziile. Diana: Gabi, vorbeşti serios sau e tot o poantă? Gabi: Vorbesc serios, Diana! Îmi pare rău! Diana deschide uşa, Gabi intră cu o floare în mână. Gabi(Oferindu-i floarea): Pentru tine, Diana! Diana zâmbeşte. Diana: De ce te-ai întors? Şi de ce tocmai la ora asta? Gabi(Pe un ton jucăuş): Pentru căăă, roua dispare dimineaţa! Diana(Intrând în jocul lui Gabi): Roua nu dispare aşa devreme. Gabi: Ba da! Dacă e soare afară, dispare! Diana îl priveşte lung şi îi zâmbeşte frumos. Gabi: Vezi? Şi eu sunt poet! Diana (Chicotind): Hai să citim poeziile! Se închide lumina. Se trage cortina.
– 124 –
George Arion
ADMINISTRATORUL Personajele: Mitică Mitănescu Nevasta lui Mitănescu Acoliţii lui Mitănescu Îngrijitorul Voci Bătrânul care adormise Necunoscutul Un tânăr Surdul O femeie Aurolacul Corcodel Şeful comisiei Surupescu Blându Terasa unui bloc din Bucureşti. E vară, zăpuşeală. De jos se aude vacarmul oraşului: zgomotul maşinilor, tramvaielor etc. O mamă îşi strigă copilul: „Mircică! Unde eşti, diavole?“ Un ins în halat albastru cântă: „Decât să fii dator,/ Mai bine îngrijitor“. Aduce o masă şi pune pe ea o pânză de culoare roşie. Pe terasă încep să apară locatarii din bloc. Cei mai mulţi sunt în vârstă. Fiecare aduce câte un scaun şi se grupează după prietenii şi interese. Se strâng cam 30-40 de persoane. Unii poartă placarde cu diverse sloganuri: Jos!, Sus!, Hoţii! Glorie! Vrem alegeri corecte! etc. Actualul administrator (Mitică Mitănescu) (către îngrijitor, arătând faţa de masă): Ce-i asta? Îngrijitorul (pierit): O faţă de masă. Mitănescu: Văd şi eu, doar n-am platfus; da’ ce culoare are?
– 125 –
Antologia piesei de teatru într-un act Îngrijitorul: Roşie. Mitănescu (se ambalează pe măsură ce vorbeşte): Adicătelea, de ce roşie? Faci aluzie la trecutul meu? Îngrijitorul (tot mai pierit): N-am găsit alta. Mitănescu (smulge faţa de masă cu furie, mai să răstoarne vaza cu flori de pe ea): Se poate şi fără mizeria asta! Noi nu avem nimic de ascuns. Şi nu suntem nostalgici. Voci: Nu-ncepem odată? S-auzim raportul. Se scandează: Raportul! Raportul! Mitănescu: Mai întâi imnul! (Toţi se ridică în silă. Mitănescu apasă clapeta unui casetofon. Se aude imnul blocului. Unii murmură şi ei cuvintele.) Imnul: Doar un bloc avem pe lume / Şi-l păstrăm ca pe-un odor. / E curat şi cu bun nume / Situat lângă Obor. / Întreţinerea lunară / Achităm conştiincioşi / Pe răi platnici de ocară / Noi îi facem bucuroşi. / Fala noastră este mare / Având noi un bloc model / E ştiut peste hotare / Cu căţel şi cu purcel. / Glorioşi trecem prin toate / Orişice s-ar întâmpla. / C-o deviză fără moarte / Scumpă mi-e tranziţia. O voce (în şoaptă): Mare e tranziţia ta, Doamne! Mitănescu: Ce-ai spus? Vocea: Am zis că tare frumos imn mai avem. De câte ori îl aud, îmi dau lacrimile. L-am înregistrat şi eu pe casetă. Ori de câte ori sunt în impas, îl pun şi simt aşa, ca un frison care îmi dă putere. Altă voce: O Viagră cantabilă. Mitănescu: Cetăţeni! Rumoare. Mitănescu (îşi dă seama de gafă şi se corectează folosind un ton mieros): Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor! (Murmure aprobative) Mitănescu: Permiteţi-mi să dau citire raportului de activitate al administraţiei blocului nostru. Voci: Scurt! Mitănescu: O să fie scurt! Voci: Şi mai scurt! Nevasta lui Mitănescu (emoţionată) către o vecină: E un discurs fulminant, o să vedeţi! Mitănescu (îşi pune ochelarii şi începe să citească nişte foi pe care vântul care a început să adie, i le răvăşeşte): Am bucuria să vă anunţ că în anul care a trecut am obţinut rezultate excepţionale, care ne situează printre blocurile fruntaşe din sector. Ce zic din sector? Din Capitală! O voce: Din ţară! Altă voce: Din Europa! Altă voce: Din lume!
– 126 –
Antologia piesei de teatru într-un act Mitănescu (încurajat, dar cu modestie): Chiar din lume nu, abia am străbătut câţiva paşi în această direcţie. Acoliţii lui Mitănescu: Bravo! Trăiască Mitănescu! Glorie! Glorie! Glorie! Mitănescu (copleşit de entuziasm, încearcă să tempereze spiritele): Vă rog, lăsaţi-mă să prezint raportul… Voci: S-auzim! S-auzim! Mitănescu: Am reuşit ca blocul nostru să n-aibă nici o datorie la furnizorii de apă rece şi caldă. O voce: La mine n-a curs decât apă rece! Am ţurţuri la noadă. Altă voce: La mine numai caldă! Sunt opărit! Mitănescu (continuă netulburat): S-a asigurat o încălzire corespunzătoare a apartamentelor… Voci la unison: Numai vara! Mitănescu (la fel de liniştit): Alimentarea cu gaze a fost normală… Voci la unison: Pre-si-u-nea! Pre-si-u-nea! Mitănescu (parcă uimit şi el însuşi): Curentul electric nu a fost oprit niciodată! Acoliţii lui Mitănescu: VIVAT! CRESCAT! FLOREAT! Aşa da, mare bărbat! Mitănescu (îmbătat de succes): S-a ajuns la o înţelegere cu aurolacii ca să nu mai doarmă pe holurile blocului decât în nopţile în care temperatura coboară sub zece grade. O voce: Grade Celsius? Fahrenheit? Calvin Klein? Mitănescu (a pierdut şirul, se bâlbâie puţin şi apoi rosteşte triumfător): Celsius! Un tip care a moţăit până atunci se trezeşte brusc: Celsius? Nu-l cunosc. La ce apartament stă? Voce: Du-te şi te culcă, moşule! Te dă baba la persoane dispărute. Altă voce: Vezi că uzi canapeaua! Bătrânul care adormise: Nu mă duc nicăieri! Nu-mi poate lua nimeni dreptul legitim de a alege şi de a fi ales. Un tânăr: Las’ că ne-aţi mai băgat în belea voi, boşorogii! Mitănescu: Fii salon, tinere! Animaţie multă. Se strigă: Ruşine! Are dreptate! N-are dreptate! etc. Un tip cade de pe scaun. Când se ridică, se vede că e afumat. Toţi îl privesc cu uimire. Voci: Ăsta cine mai e? Necunoscutul: E 13? E. E iunie? E. E adunare? E. E alegeri? E. Aşa că iacătă-mă-s. Mitănescu (bănuitor): Cine eşti, domnule? Necunoscutul (se trezeşte puţin): Dar dumneata cine eşti? Mitănescu (ţanţoş): Administratorul acestui bloc. Voci: Încă! Necunoscutul (impasibil): Nu-i aici strada Petuniei?
– 127 –
Antologia piesei de teatru într-un act Voci: Aici. Necunoscutul: Numărul 148? Voci: Nu. Nu. Aici e 150. Necunoscutul: Iar am nimerit la altă şedinţă. Arză-le-ar focul de blocuri, că tare mai seamănă între ele! (Pleacă însoţit de huiduieli) Mitănescu (sever): Vedeţi unde duce lipsa de vigilenţă? Aşa ni se fură secretele. Acoliţii lui Mitănescu: Vi-gi-len-ţă! Vi-gi-len-ţă! Pace şi cadenţă! Mitănescu: Dar cea mai mare realizare a noastră e alta. (Toţi ciulesc urechea. Mitănescu prelungeşte suspansul) Toţi: S-auzim! S-auzim! O voce: Se instalează interfon! Altă voce: Nu mai plătim curentul pe care nu-l consumăm! Altă voce: Se anvelopează blocul! Mitănescu aşteaptă mai întâi să se aştearnă liniştea. Apoi continuă radios: De azi blocul nostru s-a înfrăţit cu un bloc din Merteuil sur Mer. Un tip care nu a auzit prea bine: Cu cine ne-am încuscrit? O voce: Ia-ţi proteză acustică, ca să auzi mai bine! Surdul: Aud şi cu aia dentară! Mitănescu (e vizibil emoţionat): Am plăcerea să vă pun o casetă pe care e înregistrată vocea administratorului blocului francez cu care ne-am înfrăţit. De fapt, e o femeie-administrator care a ţinut să ne prezinte un salut cordial. (Face un semn îngrijitorului. Acesta se repede la casetofon, apasă pe o clapetă. Pe terasa blocului răsună din nou imnul. Toţi sar buimaci în picioare. Mitănescu e cuprins de furie.) Mitănescu: Dobitocule! Ai încurcat caseta! (Îngrijitorul schimbă fâstâcit caseta. Apasă din nou pe clapetă. De data asta se aude un cântec ţigănesc: „Lovele, lovele / Frumoasele mele lovele…“ Mitănescu se repede la casetofon, schimbă caseta, pune alta şi apasă pe clapetă. Se aude o voce de femeie vorbind stricat româneşte, cu un accent aproximativ franţuzesc.) Vocea: Dragi români din blocul 3 numărul 150 de pe starada Petunoa! Juisez de plezirul de a mă adresa dumneavostra pe aceasta route. Am avut şansa să îl conesez pe domnul Mitănescu, un gigant în materie de administration. Am fost tuşată pana la glandele lacrimare când am auzit ce realizări frumose ave… aveţi. De aceea ne-am gandit ca blocul dumnevostră să facă un eşanj de experienţă şi să ne conesăm mai bine. Noi venim la voi, voi nu veniţi la noi. Suportăm depensul de transport şi cazare. E o onore pur noi ca să băgăm arjentul în amitieul dintre două popoare romanice. Voi aţi avut daci, noi am avut celţi. Şi
– 128 –
Antologia piesei de teatru într-un act unii şi alţii s-au rancontrat cu romanii. Voi, şi astăzi vă cruciţi de ce-a ieşit din rancontra dacilor cu romanii. Noi ne-am revenit şi-am vrea să vă ajutăm să vă reveniţi şi voi. Nu suntem pentru blocuri militare, suntem pentru blocuri de locuinţe. Cum spunea regretatul Charles de Gaulle: Vive l’amitie entre nos blocs! Ţinem liezonul numai şi numai prin domnul Mitănescu! O femeie: Asta nu-i vocea nevestei lui Mitică? Altă femeie: Ba parcă-i fiică-sa! Mitănescu (opreşte casetofonul): Înregistrarea cam lasă de dorit. De, pe sculele noastre… Vedeţi ce şansă avem? Cu blocul nostru intrăm în Europa! Şi eu nu vreau să-mi fac propagandă… Voci: Ba vrei! Mitănescu: …dar numai cu mine se poate ajunge la o înfrăţire cu blocul din ţara care ne e prietenă fiindcă nu ne e vecină. Dar să continuăm. Tot o realizare e şi armonizarea relaţiilor cu gunoierii. După cum aţi observat, nu mai vin săptămânal să ne ceară bani ca să ne ridice gunoiul. Nu. Acum vin lunar. Voci: Şi de sărbători. Nu iartă una. Mitănescu (înţelegător): Au şi ei greutăţi. Voci: Dar măcar să vină să ne ceară bani gunoierii noştri. Mitănescu: La noi vin ai altora, la alţii se duc ai noştri. (O rafală de vânt smulge foile pe care Mitănescu le ţinea în mână. Toţi se reped să le prindă, dar ele zboară dincolo de terasă. De jos se aude: Care arunci cu manifeste? Huo! Un aurolac îşi face apariţia pe terasă. Toţi încremenesc.) Aurolacul: Nu vă supăraţi, mai durează mult şedinţa? Sunt cam ostenit, aş vrea să trag o soileală… Mitănescu (îl ia cu binişorul): Las’ că îţi dăm noi un semn. (Aurolacul dispare după ce trage cu sete din punga pe care o ţine în mână.) O femeie indignată: De-aia nu mai avem noi aer. Îl ţin ăştia în pungi. Mitănescu: Stimaţi ce… Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor. Nefastul vânt mi-a smuls raportul. Dar ştiu pe de rost realizările noastre stupefiante! Voci: Minciuni! Demisia! Mitănescu: Ce mai avem la ordinea zilei? (Îngrijitorul citeşte de pe convocatorul afişat pe uşa care dă spre terasă. Discuţii. Alegerea administratorului. Dans. Şampanie.) O jună: Direct la şampanie! Mitănescu (sever): Imposibil! Ordinea de zi e sfântă. Să trecem, aşadar la discuţii. Cine se înscrie la cuvânt? Cineva ridică mâna. Un acolit al lui Mitănescu: Magistral raport! (Se aşază.)
– 129 –
Antologia piesei de teatru într-un act Mitănescu (I se adresează în şoaptă): Pentru o ladă de bere, cam scurt cuvântul. Acolitul: De, şefu’, sunt cam mahmur. Am uitat restul. Mitănescu: Altcineva? (Eustache Corcodel se apropie de masa prezidiului. Aruncă o privire severă care îi amuţeşte pe toţi. Bea din paharul cu apă minerală după ce îl pune pe îngrijitor să guste din ea. Este – evident – reprezentantul Opoziţiei şi se teme pentru viaţa lui. Prozeliţii pe care îi are masaţi în cealaltă parte a terasei decât acoliţii lui Mitănescu îl aclamă frenetic.) Corcodel: Am stat, am ascultat şi n-am zis nimic. (Se adresează prozeliţilor săi): Am zis eu ceva? Prozeliţii: Nu! Corcodel: În timp ce ascultam, îmi ziceam: Oare unde mă aflu? În Afundaţii de Munte? În Honolulu? Sau – Doamne fereşte – într-un trib de zuluşi pe care cineva îi prosteşte cu nişte mărgele de sticlă pisată ca să culeagă voturi? Şi mă ciupeam – uitaţi-vă, mâna mea stângă e numai vânătă! – ca să mă conving că nu visez şi că suntem totuşi pe terasa blocului nostru drag. (Îngrijitorul aude sintagma blocul nostru drag, dă drumul la casetofon şi porneşte imnul. Toţi se ridică, dar la un semn al lui Mitănescu, îngrijitorul opreşte casetofonul şi lumea se aşază.) Corcodel: Da, în inima Bucureştiului, ascultând gogoriţele unui incompetent care a dus blocul nostru de râpă. Lună de lună plătim tot mai mult la întreţinere. Iar în privinţa serviciilor… O voce: Canci! Corcodel: E un cuvânt cam dur, dar e acoperitor. Ni s-au turnat gogoşi despre relaţii armonioase cu gunoierii… O voce: Sanchi! Corcodel: E un cuvânt cam dur, dar e acoperitor. Ni s-a vânturat imaginea unei convieţuiri armonioase cu aurolacii… O voce: Braşoave! Corcodel: Nu-i un cuvânt acoperitor, e prea blând, ar trebui altul, îl ştiu, dar mi-e jenă să-l rostesc. Prozeliţii: Spune-l! Spune-l! Corcodel (concesiv): Bine, bine, îl spun. Cuvântul e… Toţi: E… Corcodel: Nu, nu pot să-l spun. (Toţi sunt dezamăgiţi.) Corcodel: Să ne înfrăţim cu un bloc din Franţa? Din Montreuil sur Mer? Haida-de! Am informaţii precise – în Montreuil sur Mer nu există niciun bloc. Acolo sunt numai vile. (Toţi rămân înmărmuriţi. Apoi se aud strigăte: mincinosul, hoţii etc.)
– 130 –
Antologia piesei de teatru într-un act Corcodel: În loc să ne înfrăţim cu un zgârie-nori din New York, ni se oferă rubedenie o vilă. Ruşine! De aceea vin şi zic: nu mai putem trăi în minciună. E vremea unor transformări radicale. E vremea unei schimbări. (Prozeliţii scandează: Schimbarea! Jos Mitănescu! etc.) Corcodel (pe un ton confesiv): Îmi calc pe inimă şi am să vă fac o mărturisire… O voce: Rahat! Corcodel (tresare): Ce? Vocea: Ăsta-i cuvântul acoperitor pe care n-ai vrut să ni-l spui. Corcodel (nu-l ia în seamă): Aseară, actualul administrator – zic actualul, dar numai nişte tembeli l-ar mai putea vota – mi-a făcut o propunere. Toţi (intrigaţi): Ce? Mitănescu (în şoaptă, rugător): Colega… Corcodel (neînduplecat): …Mi-a făcut următoarea propunere: ca să se creeze impresia de democraţie, să-l critic niţel, de ochii lumii, dar când se va trece la votare să-l sprijin împreună cu apropiaţii mei. (Toţi rămân sideraţi. Mitănescu se face mic la masa prezidiului.) Corcodel (statuar): Ei bine, eu nu mă pot preta la o astfel de mârşăvie. Eu nu pot tolera minciuna în blocul nostru. Afară cu ea! Prozeliţii: Afară! Afară! (Derută în tabăra acoliţilor lui Mitănescu.) O femeie (către vecina ei): Uf! ce zăduf! Vecina: Exact în clipa asta un eschimos blestemă frigul. (Pe terasă apare din nou aurolacul.) Aurolacul: S-a terminat şedinţa? Mor de somn! (Îngrijitorul îl împinge uşurel către uşă. Aurolacul se lasă cu greu. Ajuns în pragul uşii, umflă punga de plastic şi o sparge. Bubuitura îi sperie pe toţi – n-au văzut ce s-a întâmplat.) Voci: S-a spart o conductă! Pompierii! Repede! (Corcodel îi invită cu gesturi energice la calm.) Corcodel: Cred că nu mai e nimic de adăugat. Ar trebui să trecem la vot. Toţi (fericiţi): La vot! La vot! O voce: Cum votăm? Mitănescu: Prin ridicare de mână. Corcodel: Nu. Votul e secret. Fiecare ia o hârtie pe care scrie zece nume, în ordinea preferinţelor. Cine întruneşte cele mai multe voturi devine administrator. (Toţi se îmbulzesc să ia hârtiuţele şi, înarmaţi cu pixuri, creioane – unii şi le împrumută – încep să completeze de zor buletinele de vot, ferindu-se de ochii indiscreţi. Îngrijitorul le strânge şi le înmânează comisiei de numărare a voturilor. Aceştia se retrag, calculează. În vremea asta, ceilalţi comentează. Iese tot Mitănescu. Aş! Un farsor. E depăşit! Iese Corcodel!
– 131 –
Antologia piesei de teatru într-un act Mai mult ca sigur etc. În cele din urmă, numărătoarea voturilor ia sfârşit. Cu o figură descumpănită, şeful comisiei se apropie de masă. Ţine o hârtie în mână. Emoţie mare.) Şeful comisiei: Câştigătorul este… (Toţi îl îngână: …este…) O voce: Domnul Mitănescu! Altă voce: Domnul Corcodel! Şeful Comisiei (în continuare uimit): Câştigătorul este… O voce: Da’ zi odată dom’ne, nu ne mai fierbe la foc mic! Şeful comisiei: Câştigătorul este… domnul Blându. (Pe terasă se aşterne liniştea. De jos se aude: Unde parchezi, boule! I se răspunde: Bou e mă-ta!) Mitănescu (sare ca ars): Nu se poate! Corcodel (sare şi el): Aici e o lucrătură! (Nevestele lor leşină.) Încep murmure: Cine e Blându ăsta? Cum dracu a ieşit? (Din ultimul rând de scaune se ridică Blându. Nu se duce la masa de prezidiu.) Blându: E o greşeală! Mitănesuc şi Corcodel: Sigur că e o greşeală! Blându: Nu vreau să fiu administrator. Nu mă pricep! Mitănescu şi Corcodel: Nu se pricepe! Nevasta lui Blându (în şoaptă): Ba te pricepi, mototolule! Blându: N-am specialişti de care să mă-nconjor! Mitănescu şi Corcodel: N-are! Blându: N-am timp! Nevasta lui Blându: Da’ să caşti ochii la telenovele ai timp! Mitănescu şi Corcodel: N-are timp! N-are timp! Blându: Eu am predat literatura română, nu mă pricep la cifre. Matematica pentru mine a fost un chin. Ca administrator trebuie să jonglezi cu cifre. Mitănescu şi Corcodel: Sigur că da! Blându: Speranţa de viaţă în România e de 69 de ani. Iar eu am 65. Lăsaţi-mă să mă mai bucur de patru ani de viaţă liniştită! Mitănescu şi Corcodel: Bietul om! Să-l lăsăm în pace! Are prea mult bun-simţ ca să fie administrator. (În atitudinea celor prezenţi se simte cum creşte o undă de simpatie faţă de bătrânul profesor. În înconjoară, îl bat pe umeri, îl felicită. Profesorul se apără cu stângăcie. Până la urmă câţiva îl ridică pe umeri. Încep scandările: Blându! Blându! Mitănescu îl trage deoparte pe Corcodel.) Mitănescu: Cum naiba a câştigat bâzdâgania asta? Corcodel: Naiba ştie! Mitănescu (maliţios): E o expresie acoperitoare. Şeful comisiei: Eu cred că am înţeles cum a ieşit!
– 132 –
Antologia piesei de teatru într-un act Mitănescu şi Corcodel: Cum? Şeful comisiei: Lumea a înţeles greşit. Mitănescu şi Corcodel: Cum aşa? Şeful comisiei: Au crezut că primului loc i se acordă un punct, celui de-al doilea două şi aşa mai departe, până la zece. Or, lucrurile au stat tocmai invers, primul loc a primit zece puncte, al doilea – nouă… Mitănescu (brusc): Refacem votarea! Corcodel: Cere tu asta dacă vrei să fii aruncat de pe terasă! Nu vezi că pe ăştia i-a apucat turbarea! (Într-adevăr, pe terasă continuă manifestaţia de simpatie faţă de Blându.) Mitănescu: Ne-a făcut domn’ profesor. A câştigat alegerile fără să vrea. Voci: Să ia cuvântul! Să ia cuvântul! (Blându e împins la masa de prezidiu.) Blându: Ce vreţi de la mine? Voci: Spune ceva! Blându: Ce să spun? Voci: Promite-ne o viaţă mai bună! (Se aşterne liniştea. Blându îşi caută cuvintele.) Blându: Eu… eu… Vă mulţumesc. Dar nu vă promit nimic. (Pe terasă apare Surupescu, preşedintele de bloc.) Surupescu: Ce se petrece aici? Voce: Alegeri. Surupescu: Ce alegeri? Altă voce: Alegem administratorul de bloc. Surupescu: Aţi înnebunit? Numai preşedintele se alege. Administratorul se numeşte. Voci: Atunci de ce ne-am mai adunat? Surupescu: Cine v-a chemat? Voce: A fost afişat un convocator la avizier. Surupescu: Cine l-a pus acolo? (Nimeni nu răspunde.) Cineva o să plătească pentru povestea asta. Se va face imediat o anchetă. Iar acum, toată lumea acasă. Voce: Păcat. Am avut cvorum. (Din norul care a apărut între timp pe cer porneşte o ploaie torenţială.) Îngrijitorul: Hei! Şampania cine o plăteşte? Mitănescu: S-o plătească domn’ profesor! (Toţi îşi iau scaunele şi fug. Ultimul părăseşte terasa îngrijitorul, cu masa prezidiului. La scurt timp îşi face apariţia aurolacul care îşi caută un adăpost şi se culcă.) Aurolacul: Fir-ar ei ai naibii cu şedinţa lor cu tot, că lungă a mai fost! (Găseşte casetofonul uitat. Apasă pe o clapetă şi se aude imnul blocul
– 133 –
Dorina Balan
ZORII CARE-MI BAT LA POARTĂ PERSONAJE (soldaţi): ŢARCĂ, o zvârlugă la vreo 50 de ani POPA, învăţător la bază, filozoful trupei BUZILĂ, o caricatură de om, muzicant BAROSU’, mare cât un munte PRÂSLEA, firav, mezinul trupei PENEŞ, un bonom, bucătar 5 soldaţi nemţi Ofiţeri români (numiţi de la 1 la 3) Soldaţii români şi nemţi, se pregătesc, în preajma Crăciunului, pentru înfruntarea finală uneva în zona „Cotul Donului“, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, echivalent cu condamnarea la moarte. În noaptea de dinaintea asaltului sentimentele umane devin mai profunde ca oricând. Scena 1 O încăpere sugerând un cort militar de dimensiunile unei încăperi. Rezemaţi de pereţi, câţiva soldaţi (ŢARCĂ, POPA, BUZILĂ, BAROSU’) îşi lustruiesc puştile. Lângă fereastră un tânăr (PRÂSLEA) ascultă concentrat zgomotele ce pătrund de afară. Se aud cântece de Crăciun în limba germană. Din când în când, înfundat, şuieratul unor bombe şi al crivăţului. Uşa se dă de perete şi intră Peneş, bucătarul, cărând cu greutate un ceaun. Colindele se aud mai puternic. Soldaţii lasă puştile şi se ridică lehămisiţi în picioare. PENEŞ: Hai băieţi, mai cu viaţă, ce mama naibii, că doar am adus potol! BAROSU’: Ce bunătăţi ai gătit azi, Peneş? A trimis Armata porcul tăiat la Ignat? Ceva slană, cârnaţi…
– 134 –
Antologia piesei de teatru într-un act PENEŞ: Iote-te la el, se crede la mă-sa-n curte! Ia’ urcă în pot, vezi la grindă, am legat nişte hălci afumate pentru tine. Şi coboară şi în beci de adă o carafă pântecoasă de vin! POPA: Terminaţi, nu mai vorbiţi de lucruri sfinte, de parcă n-am fi destul de năpăstuiţi… PENEŞ: Dacă tot vorbiţi de lucrui sfinte, ia paşol na turbinca de cântă unu’ rugăciunea şi daţi castroanele să vi le vârvuiesc pe săturate! Mâine tre’ să aveţi maţu’ plin! Ordin de la general! BAROSU’: Ca să aibă hienele haleală mai grasă! BUZILĂ: Popo, hai de descântă mâncarea! Dumnezeu ştie ce-o fi acolo! Cred că numai draci morţi încă n-am mâncat! POPA (grav, împreunându-şi mâinile): Tatăl nostru cel de la bucătărie/ Sfinţească-se căniţele de ceai/Fie în sala de mese/Ca şi în bucătărie,/ Fasolea noastră cea de toate zilele/Dăne-o nouă astăzi/ Şi ne iartă nouă păcatele, în veci vecilor,/Amin! BAROSU’ (oftând): Dacă porc n-avem, măcar fasolele de le pomeneşte dom’ învăţător, ah… PENEŞ: Tre’ să-mi faceţi statuie lângă Arcul de Trimf când s-o găta dansul ăsta nenorocit, că am stat în ger şi am belit iapa aia sură, congelată în nămeţi, să vă fac vouă crăpeală. Deci mucles! BUZILĂ: I-auziţi fraţilor, mai bine vă rugaţi să nu visaţi la noapte cai verzi pe pereţi! Se pune mâncarea în gamele, fiecare se retrage la locul său. ŢARCĂ: Prâsleo, dă-te- aproape, că dacă mai faci mofturi multe te ia crivăţul ăsta turbat pe sus şi te duci direct în cazarma lui Ivan. Şi el nu papă mai bun ca noi, carnea lui e la noi în gamelă… PRÂSLEA: Nu mi-e foame, mâncaţi voi şi porţia mea! BUZILĂ (plescăind): Hai că nu-i rău, zău, Peneş e în stare să facă o mâncărică extraordinară şi din tălpile bocancilor! PENEŞ (tătăgănat): Mă, tu mai vrei o porţie şi te pui bine cu mine! Hai, ia de aici, azi am suflet bun, că doar vine Moş Crăciun…înc-un polonic îţi pun! POPA: Văd că eşti mai mult Eminescu decât Moş Crăciun! PENEŞ: Dar dacă vă dau şi desert, ce mai ziceţi? BUZILĂ(hohotind): De unde, din pod sau din beci? PENEŞ: Toma Necredinciosu’ ai fost, Toma Necredinciosul rămâi. Ho-ho-ho, uite ce-a adus moşul! Peneş scoate din raniţa pe care îl avea în spate câteva pachete de biscuţi şi împarte fiecăruia. Biscuţii sunt primiţi cu exclamaţii apreciative. Lui Prâslea îi întinde două pachete.
– 135 –
Antologia piesei de teatru într-un act PENEŞ: Hai, ţine două pachete, n-ai mâncat nimic! PRÂSLEA: Să trăieşti, nea Peneş, mai mare bucurie nu-mi trebuia! PENEŞ (emoţionat): Mai ţine unul, ia şi pachetul meu, eu nu mă prea dau în vânt după dulciuri… Prâslea se întoarce către geam, ascunde biscuţii în buzunarele mantalei, după care îşi lipeşte urechea din nou de geam. ŢARCĂ: Fasole n-ai mâncat, deci oricum n-ai după ce te da în vânt! BAROSU’: Da’ după vântul de-afară te dai? Numai oleacă…, până la Ivan s-aduci niscaiva vodchi. PENEŞ (scoţând de sub pufoaica militară două sticle): Am fost şi… m-am şi întors! Ia uite aici, la Moşul! BUZILĂ: Ah, pe viaţa mea, te iubesc, azi eşti plin de suprize, Peneş! BAROSU’: Dă să te pupe mama! (îi cuprinde obrajii în palme şi îl sărută zgomotos pe creştet). Să înceapă petrecerea! Să curgă şampania valuri! Peneş dezleagă de la brâu o căniţă de tablă şi toarnă cu băgare de seamă în ea. PENEŞ(grijuliu): Câte oleacă, să ajungă la toţi! BUZILĂ: Da’ unde găsişi uncheşule sticlele? În pântecele iepii? PENEŞ Le-am şterpelit de la gradaţi. BARSOU: Şi nu te-au dibuit? PENEŞ (nevinovat): Eh, mi-a rămas nişte apă de la ceai şi cum nu mă înduram s-o arunc, am mai subţiat pe ici, pe colo… unde erau grade mai multe. Trebuia să mă pregătesc şi eu, că doar vine Crăciunul, friptura trebuia stropită…. BUZILĂ (candid): Ah, aş vrea să vină Crăciunul în fiecare zi…. sau măcar până vine vara… ŢARCĂ: Şi biscuiţii? PENEŞ: Au fost trimişi pentru gradaţi, dar le-am înjumătăţit porţia. BARSU’: Dacă te află, te belesc! PENEŞ: Doar dacă le ciripiţi voi ceva, tâlharilor! ŢARCĂ (înspăimântat dintr-o dată): Dacă vin şi ne găsesc? PENEŞ: Nu, staţi liniştiţi, îs invitaţi la masa, la ofiţerii nemţi, aşa am putut să mă pregătesc şi eu cum se cuvine! Oricum, erau beţi ca porcii, dacă le mai dau şi nemşalăii un şnaps vor face în izmene la noapte! PRÂSLEA (agitându-se lângă geam): Camarazi, vine cineva! Scena 2 Se aud bătăi putenice în uşa. PENEŞ: (Îngrozit): Vin gradaţii! Ne-am ars! BAROSU’: Mama mă-si, parcă spuneai că-s în vizită la dracu-n praznic!
– 136 –
Antologia piesei de teatru într-un act Sticlele, din care una aproape gata, dispar. Se aude o voce care le cere, în limba germană să deschidă. Buzilă dă drumul uşii şi în încăpere intră câţiva soldaţi germani (cinci la număr). Se opresc în prag şi cântă „O, Tannenbaum“… Odată cu colinda se aud mai puternic bombele şi şuieratul vântului. După ce termină de cântat nemţii îşi strâng mâinile cu românii, se bat pe spate prieteneşte, se îmbrăţişează. Unul din nemţi scoate câteva ciocolate şi câteva pachete de ţigări pe care le împarte fiecăruia, într-un amestec de râsete, cuvinte româneşti şi nemţeşti, se aude „ja, ja“, „mulţam“, „danke“, Crăciun. UN SOLDAT NEAMŢ (cu accent): Colinda rumana, colinda. Surprinşi, românii se uită unii la alţii, neştiind ce să facă. POPA: Ce colinde ştiţi, mă? BUZILĂ: (scărpindându-se în cap, apoi făcându-şi de lucru cu lustruitul muzicuţii): Io’ nu prea ştiu de colindă, un pluguşor, poate….dom’ învăţător. PRÂSLEA: Ştiu eu…Domn-Domn să-nălţăm! POPA: Bun, tu cânţi cu mine! (către ceilalţi): voi spuneţi doar atât: Domn-Domn să-nălţăm, ţineţi minte (râde), loazelor? Când ridic eu mâna, gata? Colinda începe timid, dar se termină în forţă, soldaţii fiind însufleţiţi de plăcerea de a cânta, nemţii ţin isonul bătând din palme, iar pe final Buzilă se dezlănţuie cu muzicuţa. Se aplaudă, au loc alte îmbrăţişări şi bătăi prieteneşti pe spate. Peneş scoate sticla de ţuică neîncepută şi face căniţa să circule. BAROSU’: (Se apropie de Prâslea, stând cu spatele la ceilalţi): Dă, bă biscuiţii! PRÂSLEA: Nu-i dau, mi-e foame! BAROSU’ (printre dinţi): Dă-i, tu-ţi…. mă faci să vorbesc urât în seara de Crăciun! Ne facem de rahat… avem musafiri… hai mă odată… Prâslea îşi acoperă buzunarele cu mâiniele şi se retrage spre uşă. BAROSU’: Hai, uite, îţi dau la schimb porţia mea de ţigări! PRÂSLEA (cu o voce mică): Dar eu… eu nu fumez! BAROSU’(nervos): Ei, na, pe cât pariu că-n seara asta ai să fumezi ca un turc! Şi scoate mai repede şi biscuţii, că altfel te pun de dansezi ca o cadână! Uite ce mândreţe de sultani avem aici! Prâslea scoate pachetele de biscuţi şi le întinde cu regret. Rămâne tot lângă fereastră în timp ce în ăncăpere se aprind ţigări, se mănâncă biscuţi, se bea rachiu, se râde şi se face conversaţie, fiecare în limba lui. Buzilă se pune pe cântat la muzicuţă şi românii improvizează un dans al căluşarului, atârnând gamelele la brâu ca să zdrăngănească şi manevrând puşca în loc de toiag. La final din nou aplauze, îmbrăţişări profunde, cu bătăi puternice pe spate. Nemţii îşi iau la revedere şi pleacă, cântând.
– 137 –
Antologia piesei de teatru într-un act Scena 3 Sprijiniţi de perete, cu zâmbete senine soldaţii pufăie, urmărind vălătucii de fum cum se disipă în aer. Prâslea e tot ţintuit lângă geam, scutând întunericul. Rupe pe rând, când dintr-un biscuit, când dintr-o ciocolată. Năvălesc în încăpere gradaţii, trei ofiţeri români, morţi de beţi. OFIŢER 1: Vă distraţi, ai? Cu burta goală cumva? (împingând cu piciorul ambalejele): hm, ciocolată, biscuiţi, o duce rău armata română, nu? OFIŢER 2: Şi trageţi la papaştioace pe săturate, ai? OFIŢER 3: Au spus nemţii că s-a lăsat cu dans pe-aici. Cine ştie, poate aveţi şi muieri… Ia dansaţi şi pentru noi, mă, ce mama mă-sii! OFIŢER 1: Uite acolo, lângă geam o domnişoară! Ia fă-te-ncoa! Dă să te fac un dans! Prâslea se face mic în mantaua şi-aşa destul de largă. BAROSU’: Dom’gradat, raportam că ne-am distrat şi noi un pic, că doar vine Crăciunul! Cu respect raportam ca am vrea să dăm stingerea, mâine e o zi grea! Şi pentru noi şi pentru dvs.! Soldaţii se privesc cu teamă. Când Barosu’ primeşte o palmă (de la Ofiţer 1), dau să se ridice. OFIŢER 1 (spre ceilalţi soldaţi, turbat): Vă mănâncă şi pe voi? Aici eu ordon! Clar? De când mama voastră de jegoşi mă trimiteţi pe mine la culcare, mă? (Îi mai trage un şut lui Barosu’. Acesta îl priveşte cu luare aminte şi se duce să se aşeze jos, lângă perete.) OFIŢER 1 (către Buzilă): Parcă aveai o muzicuţă, ia zi ceva de dulce… BUZILĂ (ezitând): E târziu, ar trebuie să ne odihnim, mâine…. Dumezeu cu mila! OFIŢER 1 (rânjind): Da, bă, dar până la Dumezeu te mănâncă sfinţii! Iar eu sunt sfântul tău, deci îşi ordon să cânţi! Buzilă suflă fără convingere în muzicuţă, încercând un cântec banal. OFIŢER 1: Nu asta, ceva mai… de viaţă, că de moarte sunt sătul până-n gât! OFIŢER 3: De băut nu aveţi? PENEŞ (categoric): Nu! OFIŢER 3: Eu am auzit altceva! Furtul în vreme de război se pedepseşte cu puşcărie, ştiaţi bă, incluţilor? OFIŢER 1: Ei, şi acum, doamnelor, la dans, s’il vous plaît, jegoaselor! (începe să îi lovească, făcându-i pe toţi să se ridice). OFIŢER 1 (rânjind): Acu, pe perechi, tu (arătând spre Prâslea), tu eşti dominşoara, el e domnul (îl indică pe Peneş)! Sub o ploaie de lovituri cei doi iau poziţia de dans în pereche şi încearcă să facă vreo câţiva paşi. OFIŢER 1: Mai cu viaţă! Ce e dansul ăsta leşinat?
– 138 –
Antologia piesei de teatru într-un act Scoate de la brâu revolverul şi trage la picioarele lor un foc. Apoi altul şi altul. Ceilalţi ofiţeri sar să îl oprească. OFIŢER 2: Eşti nebun? Vrei să ne punem tot regimentul în cap? OFIŢER 3 (încercând să îl îmbrîncească afară): Gata distracţia, nebun ce eşti, la somn cu tine! OFIŢER 1 (smulgându-se din braţele ofiţerului): Mergeţi voi, eu mai stau cu băieţii! OFIŢER 3 (ieşind): Treaba ta, turbatule! OFIŢER 1 (râzând nebuneşte şi împuşcând aerul din faţa celor doi dansatori, care iuţesc ritmul dansului): Ăsta-i joc? Aşa! Aşa! Şi tu (către Buzilă), zi-i mai cu viaţă! Şi voi la joc, am zis! Ce staţi ca două fete mari? (îi loveşte cu picioarele pe Ţarcă şi pe Popa). BAROSU’ sare de la locul său peste ofiţer. Îl doboară la pământ, se încaieră. Se aude o bubuitură. Toţi încremenesc. Barosu’ se rostogoleşte şi rămâne cu braţele deschise şi privirea în sus. BAROSU’ (calm): Şi-a meritat-o! BUZILĂ (grav): Barosule-Barosule, ce-ai făcut? Soldaţii îl înconjoară pe ofiţer, Peneş se apleacă pestre trupul acestuia. PENEŞ (îngrozit): E mort! ŢARCĂ (frământându-se): Ce facem acum? PRÂSLEA (aproape plângând): Ne împuşcă gradaţii….o să ne bată iar…. nu vreau să mor… POPA (încercând să pară stăpân pe situaţie): Repede, luaţi-l de acolo…. Ţarcă şi Peneş îl prind de mâini şi de picioare, după care îl plimbă de colo-colo prin încăpere, neştiind unde să-l ducă. BUZILĂ: Ce facem cu el? Unde îl ducem? Barosu’ se rostogoleşte şi se ridică în picioare. BAROSU’: E mort câinele? BUZILĂ (ironic): Nu, o face pe-a mortu-n păpuşoi! E mort ca şi mă-ta! BAROSU’: Mămica-mea e bine merci şi îţi raportez că ştie să facă o colivă tare bună! O să-i scriu să-ţi pregătească şi ţie una, dacă mai spui ceva urât despre ea sau (apăsat) … fiul ei! BUZILĂ (împăciuitor): Gata, gata boierule! Da ’ ştiu că eşti iute la mânie şi degrabă vărsătoriu de sânge! POPA: Bravo Buzilă, te-am subestimat, citezi din clasici… BUZILĂ: Nu ştiu ce-i cu … stimezi …cu cla… pisici, dar m-a bătut dom’ învăţător de m-am căcat pe mine două ceasuri, până când am ştiut să-i spun cum era marele domn! Până mor nu uit! POPA: Apropo de murit, nu-l mai plimbaţi atât pe ăsta că mă ameţiţi! BUZILĂ: L-am duce la groapă, da’ tre să stăm la rând, că nu mai e locuri!
– 139 –
Antologia piesei de teatru într-un act Peneş şi Ţarcă aşază ofiţerul sub geam. PRÂSLEA: Nu aici, vă rog! Nu-mi luaţi libertatea! ŢARCĂ (spăşit): Gata, puştiule, gata, nu-l lăsăm aici! Peneş şi Ţarcă saltă iar trupul inert şi încep din nou să-l care dintr-o parte în alta. BUZILĂ (ca după o revelaţie): Puneţi-l după uşă! POPA: Da’ sub covată sau în hornul sobei nu vrei? BUZILĂ (învârtindu-se în jurul mortului): Ia uite ce bocanci trainici are gagiu’! Fix mărimea mea! ŢARCĂ: Să nu te atingi de manta! A mea e! Eu îl plimb ca pe-un cal stătut de pomană?! BAROSU’: Eu vreau ce are în buzunare! BUZILĂ (admirativ): Da’ ştiu că nu eşti prost! (împăciuitor): Iertare rogu-te, boierule! Barosu’ începe să îl buzunărească în timp ce Peneş şi Ţarcă îl dezbracă până la indispensabili. ŢARCĂ: Ce facem? Îl lăsăm aşa, dezbrăcat? BUZILĂ: E mort. La ce-i mai foloseşte să-l îmbrăcăm? POPA: Dumnezeu să-l ierte şi să ne ierte pe toţi! În vremuri de război Dumnezeu trebuie să ne ierte! PENEŞ (către Popa): Şi, acum, învăţatule, ce facem? POPA: Nu-l putem lăsa aici! Oricând poate veni un gradat după el! Mă mir că n-a venit nimeni la nebunia care a fost aici! PENEŞ: Deci, care-i strategia? BUZILĂ: Îl ducem afară şi îl îngropăm în zăpadă. Până la primăvara nu-l găseşte nimeni! ŢARCĂ: Şi dacă întreabă de el? Ştiu că la noi l-au lăsat! BUZILĂ: Le spunem că ne-a bătut bine, că s-a distrat şi a plecat. Unde s-a pierdut? În ţara lui Ivan! Barosu’ saltă ofiţerul în spate ca pe un fulg. BAROSU’(ieşind): Eu l-am omorât, eu îl îngrop! Scena 4 Soldaţii se aşază, obosiţi, rezemându-se de perete. POPA: Mai bine ne culcăm… BUZILĂ (ridicându-se şi plimbându-se nervos prin încăpere): Poate voi, eu n-am somn, şi-apoi nu mai vreau să-mi întâlnesc iar coşmarurile… ŢARCĂ (trist): Las’ că avem timp pentru somn! După ziua de mâine… cine ştie… vom dormi pentru totdeauna. BUZILĂ (se opreşte şi se preface că-l împuşcă): Nu mai cobi, că te-aude! ŢARCĂ (intrigat): Cine?
– 140 –
Antologia piesei de teatru într-un act BUZILĂ: Cum, cine? Cel de Sus! Doamne-Doamne! PRÂSLEA: N-are cum să ne vadă pe toţi, deodată… PENEŞ: Ţi-e frică, Buzilă? Ţi-e frică de moarte? BUZILĂ: Mie? Nu! Eu şi cu doamna suntem prieteni. Ne-am întâlnit de câteva ori. Am dansat împreună….mi-a lăsat şi ceva amintiri…. pe spate… PENEŞ (aprinzându-şi o ţigară): Şi s-a îndurat să te lase din braţe? BUZILĂ: Da, avea carnetul de bal plin. Dar să ştiţi că acasă n-a plecat singură. Parşiva a luat cu ea un sat întreg de bărbaţi în putere… la Ananinev… PENEŞ (curios): Hei, Popo, ia zi… unde ne duce moartea… când ne duce… POPA: Apoi, fiule, am crezut că în Rai sau în Iad, după cum ţi-a fost inima…. PRÂSLEA: Cum… aţi crezut…acum nu mai credeţi? POPA: Să mă bată Dumnezeu, dar cred că am murit atunci, pe 21 iunie şi am ajuns direct în Iad… ia uitaţi-vă în spatele meu, nu vedeţi crucea? ŢARCĂ: (nevinovat) Eu n-o o văd… BUZILĂ: Taci, Ţarcă, ai lipsit de la şcoală la lecţia asta! Părintele zice aşa (scărpinându-se în cap)… zice aşa… cum e cuvântul ăla, părinte? POPA: Metaforic, măi… BUZILĂ: Aşa, aşa mă-ta…fă..rât, cum zici mata… da’ ia mai zi… mata ai murit, nu ştiu cum e asta, dar eu nu mă dau aşa, cu una cu două, eu… eu vreau în Rai, na! Cum e acolo, învăţatule? POPA(scărpinându-se în barbă): într-un singur cuvânt, ca să înţelegi tu, e mai bine ca în Iad, de o mie de ori! ŢARCĂ: De ce trebuie să mor aici,la Ivan? Cine să mă ştie? Nici păsările cerului nu trec pe-aici!… Părinte, vreau să mor la mine, pe ogor, să mă suie la ţintirim, la umbră de nuc, să aud behăitul oilor, şuieratul coasei, cântecele fetelor la seceriş, pluguşorul băietanilor pe la ferestrele fetelor mele…. POPA: Apoi de ce mă întrebi, văd că ştii şi singur cum e în Rai… ŢARCĂ: Învăţatule, nu râde de inima mea… POPA: Nu râd, dar tu ai fost deja în Rai. Uite la Prâslea! Abia i-a mijit mustaţa şi l-au trimis la moarte. N-a apucat să se bucure de nimic din frumuseţile ăstei lumi. El s-a trezit direct în Iad. BUZILĂ: Adevăr grăieşte dom’ învăţător! Prâsleo, ia dăte-n coa’! PRÂSLEA: Da, nea Buzilă?! BUZILĂ (luându-l de după umeri): Ia zi, fiule, ai fost le femei? PRÂSLEA (fâstâcit): Lasă-mă-n pace, nea Buzilă! Nu-ţi bate joc de mine! Şi-aşa sunt destul de necăjit! POPA: Lăsaţi băiatul! Eu unul, dacă aş avea eu un sac mare, v-aş pune pe toţi în el, să vă dau drumul în grădinile Raiului…
– 141 –
Antologia piesei de teatru într-un act Prâslea se retrage iar către geam. Ridică puşca, îndreptând-o spre piept. Ceilalţi sar să-l oprească. POPA: Prâsleo, ce-i cu tine? Ai înnebunit? Prâslea se prăbuşeşte în braţele lui Popa, hohotind. PRÂSLEA: Vreau acasă, vreau să merg la şcoală, vreau să dorm în căpiţa de fân, să privesc cerul plin de stele, să ghicesc ce e dincolo de ele, vreau să scriu poezii, să mă întâlnesc cu Ana la fântână, vreau… (se îneacă în sughiţuri, continuând să îl strângă şi mai tare în braţe pe Popa) PENEŞ: Nu-i războiul ăsta o prostie? O prostie inventată pentru proşti! De ce trebuie să ne omorâm între noi? Nu spune la Scriptură: „Să nu ucizi?“ POPA (aşezându-se, cu Prâslea tot în braţe): De scris, scrie! Prostie, neprostie, trebuie să ne apărăm ţara! ŢARCĂ: Mie mi se fâlfâie de ţară! BUZILĂ: Şi mie! Ce mi-a dat mie ţara asta? Război, război şi iar război. Daci, romani, huni, turci, tătari, ruşi şi iar ruşi… POPA (legănându-l şi mângâindu-l pe cap pe Prâslea, care adoarme. Ceilalţi ascultă captivaţi): Asta e soarta noastră, a românilor. Nu pot spune decât că aşa e vrerea lui Dumnezeu, o fi având El un plan cu noi! Asta e ţara noastră, fiecare trebuie să aibă o ţară…. Ţara…. e petecul ăla de pământ la care visezi, acolo unde vrei să te odihneşti acum şi atunci când n-o să mai fii! O iubeşti, n-o iubeşti, e ţara ta. Pământul acela numit ţară e acolo în pieptul tău, unde bate inima, iar dacă nu e în piept, atunci e în picioarele tale. ŢARCĂ (intrigat): Cum adică… în picioare? BUZILĂ: Eşti prost, Ţarcă, e mă….mă-ta…Florică, cum zicea Popa… POPA: Metaforic, da, Buzilă, ai înţeles foarte bine, e ca şi cum din tălpile tale ar creşte rădăcini, ca unui copac, şi rădăcinile acelea se înfig în pământ, tot mai mult şi mai mult, şi nu te dai dus de acolo! Dacă nu ai rădăcini, nu poţi trăi! ŢARCĂ (luminat): Dom’ învăţător, dacă scăpăm cu viaţă mâine, jur pe ce am mai scump pe pământ că vin la matale la şcoală, da’ în clasa întâi, să mă înveţi de toate! Şi jur că îţi dau voie să mă baţi… cum l-a bătut pe Buzilă, până a îngălbenit izmenele, dacă vezi că bostanul meu e gol! POPA (zâmbind): Te aştept Ţarcă, te aştept şi-o să te pun în prima bancă, o să te învăţ tot ce ştiu, numai să dea Domnul să scăpăm… Scena 5 Uşa se deschide şi Barosu’ intră în încăpere plin de zăpadă. Îşi freacă mâinile îndelung, încercând să se încălzească. BAROSU’ (pierdut): O să ard în flăcările Iadului!
– 142 –
Antologia piesei de teatru într-un act PENEŞ: Lasă, bă, Barosule, stai liniştit, o să fim şi noi în acelaşi cazan cu tine! BUZILĂ: Ce au oare gradaţii ăştia cu noi? De ce ne bat? POPA: Eu ştiu Buzilă? Neştiute suunt căile minţii! Aşa-s oamenii când prind la putere! Ce-i mai trist e că ăştia au şi ceva carte! ŢARCĂ: Chiar, părinte, sunt oameni învăţaţi. De ce fac asta? Uite, eu n-aş putea, eu nu pot să bat nicio dobitoacă! BAROSU’(repetând obsesiv): O să ard în flăcările Iadului! POPA (povestind cu ochii pierduţi): La Svilin un gradat m-a dezbrăcat, m-a aruncat în noroi, a aruncat paie peste mine şi m-a bătut cu centura. Când am leşinat a aruncat o găleată de apă pe mine, iar când m-am trezit a luat-o de la capăt… BUZILĂ (impresionat): De ce? POPA: Am avut neşansa să fiu primul din cort, la intrare, pe dreapta… BAROSU’: O să ard… POPA: Linişte-te Barosule! Dumnezeu e mare! BAROSU’: Da’ tu n-ai ucis! POPA: Cum n-am ucis? Numai Dumnezeu ştie câţi! Am ucis pe câmpul de luptă zeci, sute, mii… BAROSU’: Da’ tu n-ai ucis aşa, ca mine, un român, unul de-al nostru, un camarad… POPA: Ba da, am ucis! Toţi se întorc surprinşi spre Popa. BUZILĂ: Nu cred! POPA: Am ucis… cu gândul. În mintea mea l-am ucis pe cel ce m-a bătut atunci… de mii de ori. Şi ast’noapte l-am ucis din nou… m-am rostogolit şi eu acolo, cu tine, Barosule, am apăsat şi eu pe trăgaci! BAROSU’ (aşezându-se în faţa lui Popa, căutându-i privirea, plin de speranţă): Chiar? Chiar aşa? POPA (îmbrăţişându-l strâns): Da, aşa că vom trece împreună prin moarte! BAROSU’ (însufleţit): Prin viaţă, Popo, prin viaţă! Vreau să trăim! Să trăim, să bem cu toţii, să aducă Peneş rachiu, să cânte Buzilă la muzicuţă, să danseze Ţarcă şi cu Prâslea (rânjind), dar cu mândrele lor … sau …. mai bine la nunta lui Prâslea! POPA: Şi eu, Barosule vreau să trăim …numai Dumnezeu ştie cât vreau … măcar câteva clipe în plus, câteva ore, zile, ani …. BUZILĂ (aproape plângând): O, Doamne! POPA: Până acum, la război n-am ştiut ce e viaţa, n-am trăit cu adevărat! PRÂSLEA (de lângă fereastră, candid): Uite… zorii, bat la poartă! ŢARCĂ (către Popa): Le deshidem? POPA: Nu putem să-i lăsăm să aştepte!
– 143 –
Antologia piesei de teatru într-un act Buzilă deschide uşa. O lumină puternică inundă încăperea. BUZILĂ: Auziţi? ŢARCĂ: Ce? BUZILĂ: S-a orprit vântul! PENEŞ: Şi bombardamentul. BUZILĂ: Auziţi? BAROSU’: E linişte, liniştea dinaintea morţii. POPA (se îndreaptă spre uşă cântând, urmaţi de ceilalţi): Treceţi batalioane române, Carpaţii / La arme cu frunze şi flori/ Ne-aşteaptă izbanda, ne-aşteaptă şi fraţii / Cu inima la trecători. / Ardealul, Ardealul, Ardealul, ne-aşteaptă.
– 144 –
Claudiu Amaron
ÎNTR-O SEARĂ… PERSONAJELE: SOŢUL – Geo, 45 de ani, grizonant, pare mai în vârstă SOŢIA – Ramona, 40 de ani, înaltă, elegantă BĂIATUL – Eugen, 15 ani, înfăţişare de tânăr studios, poartă ochelari FETIŢA – Andreea, 5 ani MAMA-SOACRĂ – soacra bărbatului, 72 de ani, încă vorbeşte cu un uşor accent oltenesc TATA-SOCRU – socrul bărbatului, 75 de ani, mai mereu ursuz DECORUL: Sufrageria unui apartament de bloc de la periferia Bucureştiului, pe înserat. Mobila este demodată, cam şubredă şi constă din piese disparate provenind de la cel puţin două garnituri diferite, în schimb, chiar în mijlocul încăperii, pe o măsuţă improvizată dintr-o ladă acoperită cu o cuvertură în culori stridente, tronează un uriaş televizor plat de ultimă generaţie. Din vecini se aud zgomote de bormaşini, ciocănituri în pereţi etc., un radio dat tare pe un post de ştiri, manele, uşi de apartament trântite, liftul care urcă şi coboară necontenit scoţând sunete infernale şi cel puţin un cuplu care se ceartă violent. Toţi membrii familiei, cu excepţia soţiei, se află în încăpere, aşezaţi pe locurile obişnuite, stabilite după criterii oarecum ierarhice, în funcţie de poziţia faţă de televizor: tatăl pe fotoliul „cel bun“, relativ nou, ţinând-o în braţe pe fiica cea mică, cei doi bătrâni pe o canapea ponosită cu arcurile aproape ieşite prin stofă, iar băiatul cel mare pe un scaun de bucătărie cu vopseaua scorojită. Locul soţiei – un scaun de birou, şi el destul de nou şi confortabil, amplasat lângă fotoliu – este gol. La ridicarea cortinei, urmăresc cu toţii un buletin de ştiri despre crime oribile şi scandaluri între bandele de romi, însă fără prea mare interes.
– 145 –
Antologia piesei de teatru într-un act MAMA-SOACRĂ (către ginere): Când ziseşi, Geo, că-ncepe meciul ăla? SOŢUL (într-o doară, fără să se uite la ceas): Peste zece minute. MAMA-SOACRĂ (cu timiditate, rugător): Şi e musai să-l vezi aici? Nu poţi să te uiţi la televizorul din dormitor? SOŢUL (calm, fără curiozitate şi nedezlipindu-şi privirea de pe ecran): Da’ de ce să mă uit la televizorul din dormitor? MAMA-SOACRĂ (căpătând curaj, pe un ton alintat): Ca să-mi văz şi eu cumsecade episodul din „Inimi de piatră“. SOŢUL (acelaşi joc): Ce mai e şi aia? MAMA-SOACRĂ: O telenovelă. (Văzând expresia oarecum compătimitoare, dacă nu de-a dreptul batjocoritoare, de pe chipul bărbatului, care preţ de o clipă şi-a întors capul către ea, se grăbeşte să adauge:) Dar nu una de-aia banală, ca toate celelalte… Asta e mai cu schepsis… Şi astăzi e taman ultimul episod. Săptămâna trecută, Esmeralda, eroina principală, fuse înjunghiată de bărbatu-său, care află de la un vecin că-i pune coarne cu prietenul lui cel mai bun, şi încă nu se ştie dacă moare sau nu, că filmară aşa, mai dintr-o parte… BĂIATUL (isteţ): Păi dacă e ultimul episod, îţi spun eu că moare, mamaie. Mai bine mă laşi să mă uit eu la documentarul despre Rudolf Hess de pe History Channel. Stă să-nceapă. MAMA-SOACRĂ: Şi eu mă gândii că moare, dar vreau să văz cu ochii mei. Plus că cică mai urmează o serie. TATA-SOCRU (brusc, cu caraghioasă fermitate, după ce până atunci păruse că moţăie): Atunci nu moare! Daţi-l pe Antena 3! BĂIATUL: Sau poate că moare, da’ învie în seria următoare. MAMA-SOACRĂ (cu convingere): Asta nu crez, că mai învié o dată… După prima serie, când căzu cu maşina în lac. O şi înmormântară, biata de ea, că asta fuse ultima imagine: cu numele ei pe cruce. Femeie tânără, nici treizeci de ani împliniţi. BĂIATUL (mimând o mare tristeţe): Ţţţţţ… Săraca! Ce soartă cumplită! SOŢUL (insensibil): Sfâşietor, într-adevăr, dar televizorul rămâne la meci. Că nu mi-am dat banii din salariul pe cinci luni să iau televizor 3D cu diagonala de 46 de ţoli, ca să mă uit ca pe gaura cheii la gioarsa aia antediluviană din dormitor! Şi-aşa să ziceţi mersi că-l las aici, în loc să-l duc pe-ăsta dincolo. Că până acum v-aţi uitat foarte bine şi la ăla vechi. BĂIATUL. Dacă aveai unde să-l pui, pe pariu că l-ai fi luat oricum. Da’ nu-ncăpea acolo nici dacă scoteaţi şifonierul. SOŢUL: Bine că eşti tu isteţ! Dacă ţineam morţiş, îi găseam eu un loc, n-avea grijă.
– 146 –
Antologia piesei de teatru într-un act BĂIATUL: Da, sigur, poate o scoteai pe mama. SOŢUL: Hai, nu fi obraznic, că te cârpesc, cât eşti de mare! BĂIATUL (bătând în retragere): Nu sunt, dar atâta ne scoţi ochii cu marele favor pe care chipurile ni l-ai făcut să-l laşi aici, de parcă nu tot tu te-ai uita la el toată ziua. SOŢUL: Care toată ziua, nesimţitule, că plec de-acasă în zori şi mă întorc noaptea târziu. MAMA-SOACRĂ (bombănind): Mai puţin astăzi, când vreau să văz şi eu un amărât de episod din telenovela mea preferată. Taman acum te găsişi să vii mai devreme! SOŢUL: Păi da, mamă-soacră, de-aia am şi venit, special pentru meci. A trebuit să mă învoiesc de la serviciu. Că matale ai telenovele în fiecare zi, da’ un meci ca ăsta e o dată la câţiva ani. Şi vreau să-l văd şi eu ca lumea. BĂIATUL (încercând o glumă, pentru a-şi îmbuna părintele): E pe TVR Hunedoara, vorba proastei ăleia din Parlament? SOŢUL (fără să zâmbească): Da, pe TVR HD. Că altfel nu mă încăpăţânam aşa. Telenovela şi-o poate vedea mama-soacră şi la televizorul mic din camera bătrânilor. MAMA-SOACRĂ (îmbufnată): Alb-negru, mersi! Şi cu scrisul puchinos, cât răhăţelul de vrăbiuţă, că tot am eu ochi de şoim. SOŢUL: Alb-negru, mamă-soacră, să-ţi mai aduci aminte şi matale de tinereţe. Dar poţi să te duci la noi în dormitor şi să te uiţi la ăla de-acolo. Că măcar color este. BĂIATUL (ironic, ca pentru sine): Da, în nuanţe de verde-praz şi roşu-căpşună, că s-a dus dracului decodorul de culoare şi nici nu se mai găsesc pentru relicva aia. SOŢUL (ignorându-i comentariul): Iar tu, tinere, ai monitorul de la calculator. BĂIATUL (cu un soi de stupoare): Ce să fac cu el, că n-are tuner TV? Şi chiar dac-ar avea, aici mă uit şi eu pe History HD. Că eu n-am de ce tinereţe nefericită să-mi aduc aminte. SOŢUL: Asta e: ceasul rău, pisica treişpe. Îl vezi în reluare. BĂIATUL (scandalizat): La patru dimineaţa?! SOŢUL: Tocmai bine să te duci acum la culcare, ca să fii fresh la noapte şi să mă laşi pe mine să-mi văd liniştit de meci. Lecţiile pentru mâine ţi le-ai făcut? BĂIATUL (prefăcându-se că se amuză ca de-o glumă bună): Ha, ha, ha! Ce nostim eşti! SOŢUL: De ce-s aşa nostim? Dacă nu mai ai zece ani, ţi se pare că nu mai sunt lecţii de făcut şi tre’ să te tratez ca pe-un adult, sau ce?
– 147 –
Antologia piesei de teatru într-un act FETIŢA (intrând pe neaşteptate în vorbă): Tati, tati, vezi că-ncepe „Tom şi Jerry“ pe Cartoon Network! Unde-i telecomanda? TATA-SOCRU (mormăind în barbă): Încep Tom şi Jerry. SOŢUL (aproape nervos, către fetiţă): Asta mai lipsea! Nu vrei să vezi şi tu „Tom şi Jerry“ HD?! Mai bine fugi la joacă în camera ta! FETIŢA (gata să izbucnească în lacrimi): Nu vreau să mă duc la joacă! Vreau să mă uit la „Tom şi Jerry“! BĂIATUL (ironic, spre taică-său): Şi până să poţi invoca şi pentru asta mică argumentul suprem cu (maimuţărindu-l:) „lecţiile pentru mâine ţi le-ai făcut?“ mai trebuie s-aştepţi vreo doi ani, până s-o duce la şcoală. SOŢUL: Vezi să nu-l invoc pentru tine pe-ăla cu „eşti pedepsit, treci în camera ta!“… Toată ziua stai cu nasul în calculator pe Facebook sau mai ştiu eu ce site-uri deocheate şi acum te-a apucat brusc pasiunea pentru istorie, fix când am eu meci. Pe Google nu găseşti biografia lui Himmler? BĂIATUL (corectându-l, uşor dispreţuitor): Rudolf Hess. SOŢUL: Şi-a ăluia! Hai, gata, că-ncepe meciul! Ori faceţi linişte şi vă uitaţi cu mine, ori vă duceţi cuminţei, fiecare pe la camerele voastre! Încă în timpul ultimelor schimburi de replici, din televizor s-a auzit prezentatorul dând legătura cu stadionul şi apoi primele impresii de la faţa locului ale comentatorilor. Exact în clipa în care bărbatul îşi termină îndemnul la linişte, se aude limpede fluierul de start al arbitrului şi… se întrerupe curentul. În cameră se face dintr-o dată beznă, iar zgomotele din bloc, inclusiv cearta vecinilor, încetează. Preţ de câteva clipe toată lumea e uluită şi nimeni nu scoate un sunet, după care bărbatul izbucneşte: SOŢUL: Nu!!! Nu se poate! Nu acum! Fir-aţi ai dracului cu Enelul mamii voastre de broscari nenorociţi care aţi venit aicea numai să furaţi, că de la voi nu vă mai ajungea şi ne-aţi găsit pe noi mai proşti! E a doua oară numai săptămâna asta! BĂIATUL (uşor amuzat de ieşirea lui taică-său): Şi data trecută a ţinut toată noaptea! Poţi să-ţi iei adio de la meci! SOŢUL (în continuare foarte nervos): Cu bafta mea poate să-i dea drumul şi peste cinci minute, că tot e destul ca să pierd două-trei goluri. Nu ştiu cum dracului marchează ăştia numai când pierd eu începutul sau dacă mă duc să-mi iau un pahar cu apă. BĂIATUL (pus pe glume): Păi deh, se mai potrivesc lucrurile şi după sufletul omului! Dacă ai fost hain şi nu m-ai lăsat să mă uit la History… Ia de vezi meci! SOŢUL: Şi dacă te lăsam să te uiţi, care era câştigul meu?
– 148 –
Antologia piesei de teatru într-un act BĂIATUL: Păi măcar îl vedeai la televizorul din dormitor. Verde-roşu. SOŢUL: Vrei să spui că nu se lua curentul dacă te lăsam pe tine să te uiţi la prostia aia cu Himmler! BĂIATUL (ca mai sus): Rudolf Hess. Păi da. SOŢUL: Mă, da’ tare mintos eşti tu! Mă întreb cu cine oi fi semănând. BĂIATUL: Cre’că cu mama! SOŢUL (pe acelaşi ton): Cre’că! Poate nu se lua dacă o lăsam pe mama-soacră să se uite la telenovelă. Că ea e mai bisericoasă şi-or fi bune la ceva şi acatistele pe care le dă toată ziua… Apropo… Mai bine du-te şi adu lumânările alea din cămară! Ştiam eu de ce le las la-ndemână. Băiatul se ridică de pe scaun, se îndreaptă spre uşă bâjbâind prin întuneric şi iese. Între timp, tot bâjbâind, mama-soacră se duce la fereastră, de unde dă raportul. MAMA-SOACRĂ (cu invidie): Ăia de vizavi au curent. Văz luminile aprinse. TATA-SOCRU: Semn rău! Înseamnă că e de durată. Mai bine mă duc să mă culc. Nu cred să-i dea drumul până la „Sinteza Zilei“. SOŢUL: Asta era grija dumitale! Nu-l mai auziseşi de mult pe Gâdea înjurându-l pe Băsescu. Şi mai trebuia să-l vezi şi în format 16:9. TATA-SOCRU: Nu ştiu ce zici tu acolo de tramvaiele 16 şi 9, da’ sigur e că-n seara asta nu-l mai văd deloc. Dacă ăia de vizavi au lumină şi noi nu, înseamnă că până mâine dimineaţă sigur nu vine curentul. Exact aşa a fost şi data trecută. (Competent:) E de la transformator! MAMA-SOACRĂ (cu satisfacţie cinică): Ha! Na că se luă şi la ăia! Să se mai bucure acum de necazul altora! (Brusc îngrijorată:) Aoleo! Asta înseamnă că nu mai poate să vază nici madam Sandu „Inimi de piatră“. Şi tocmai mă gândeam c-o să-mi povestească ea mâine episodul, când mergeam la Casa de Pensii. SOŢUL (cu ţâfnă): Asta da nenorocire! O să stai în tensiune până când începe seria următoare, fără să ştii dacă a murit sau nu Eufrosina. MAMA-SOACRĂ (speriată): Care Eufrosina? A lu’ Cârlig? SOŢUL (nedumerit): Care Cârlig? MAMA-SOACRĂ: Ăla de la patru, de pe spate. SOŢUL: Nu, mamă-soacră… Ziceam de aia din telenovelă. MAMA-SOACRĂ (uşurată): A, bată-te să te bată, că mă şi speriaşi… Esmeralda îi zice lu’ aia din telenovelă. SOŢUL: Aha. Nu ştiu de unde înţelesesem că e o porcărie de-aia românească, de pe ProTV… (Enervându-se din nou:) Da’ fii-miu ăsta unde naiba s-a dus după lumânări? La Mitropolie?! Doar i-am spus că-s în cămară.
– 149 –
Antologia piesei de teatru într-un act (Strigă din toţi rărunchii:) Eugen! Ai de gând să vii în seara asta? Că mâine dimineaţă nu ne mai trebuie, decât dacă i-o face mama-soacră parastas lu’ Esmeralda. BĂIATUL (intrând pe uşă, cu două lumânări mari, în suport de plastic, într-o mână şi o lanternă în cealaltă, toate aprinse): Gata, am venit. Am căutat şi lanterna. În timp ce se duce să aşeze cele două lumânări, una lângă televizor şi cealaltă pe pervazul ferestrei, reuşeşte, neîndemânatic, să treacă raza puternică a lanternei pe feţele tuturor celor din încăpere, smulgându-le grimase de neplăcere. TATA-SOCRU (morocănos şi din nou parcă trezit din somn): Şezi blând cu reflectoru’ ăla, că-mi scoţi ochii! SOŢUL: Mai bine ai face economie de baterii, că s-ar putea să mai avem nevoie de ele. Deocamdată ne-ajung lumânările. În ţara asta trebuie să ai în permanenţă la-ndemână o trusă de supravieţuire. Nu ştii niciodată ce poate să te lovească! MAMA-SOACRĂ: Eu zic să sunăm la Enel. Poate nici nu ştiu că e pană. TATA-SOCRU: Ştiu ei, ştiu, n-avea grijă. Acum, că e tot cartierul în beznă, s-o fi găsit cineva să-i anunţe. MAMA-SOACRĂ (neîncrezătoare): Numai dacă n-o zice toată lumea ca tine. SOŢUL: Are dreptate mama-soacră. Mai bine să-i sunăm, poate ne spun şi cât o dura. TATA-SOCRU (încăpăţânat): Pun pariu că nu-i prinzi. Telefonează toată lumea odată şi-o să sune ocupat. SOŢUL: Să vedem. Poate au pus măcar un mesaj pe robot, că aşa fac. Probabil le e frică să stea de vorbă direct cu oamenii, ca să nu-şi ia porţia de înjurături de la fiecare. (Hotărât:) Eugen, că tot ai lanterna aia, ia-o pe Andreea, că stă s-adoarmă şi du-o în pătuţ! Nu vreau să audă ce am de zis, dacă dau peste vreo nesimţită de la dispecerat. (Băiatul se conformează, luând-o pe fetiţa pe jumătate adormită şi ieşind cu ea pe uşă.) Unde naiba mi-o fi telefonul?… Aha… Nici nu l-am scos din buzunar… Cred că mai am numărul la apeluri recente… L-am găsit… (Formează.) Hai că sună… TATA-SOCRU (sceptic): Mă mir. Poate s-a făcut atingere. SOŢUL (concentrat la ce aude în receptor): Ssst! (Pe chipul său se iveşte o expresie de stupoare crescândă:) Al naibii să fiu, dacă înţeleg ceva din ce zice ăsta… Ia fiţi atenţi, poate aveţi urechile mai fine: (Pune telefonul pe speaker. Din difuzor se aude o voce precipitată de bărbat, turuind
– 150 –
Antologia piesei de teatru într-un act întruna un mesaj aproape neinteligibil: Vă informăm că defecţiunea în sistemul de distribuţie a energiei electrice survenită în perimetrul străzilor Pârâul Mare, Dorobăţ, Bulevardul Electrozilor, Aleea Cumpenei este în curs de remediere. Realimentarea cu energie se va face în jurul orei nouă. Ne cerem scuze pentru inconvenientul creat.) BĂIATUL (revenit între timp, a auzit una sau două din nenumăratele reluări ale mesajului, înainte ca legătura să se întrerupă): Tot ce-am înţeles e că realimentarea se va face în jurul orei nouă… SOŢUL: Aşa mi s-a părut şi mie c-a zis. Întrebarea care se pune e: nouă seara sau nouă dimineaţa?! MAMA-SOACRĂ: Păi dacă era nouă seara, n-ar fi zis douăzeci şi unu? BĂIATUL: De asta mă tem şi eu, mamaie! TATA-SOCRU (ursuz): Eu am înţeles „ora două“. BĂIATUL: Nu, nu… Sigur e „nouă“… SOŢUL: Da, şi eu zic, deşi, dacă era „două“, măcar nu mai aveam nicio dilemă… Aşa, dacă e „nouă“ şi e seara, mai am şanse să prind ceva din meci. (Străfulgerat de o idee:) Eugen, laptopul e încărcat? BĂIATUL: Da, este, că-l pusesem să-l iau mâine pentru… SOŢUL (întrerupându-l): Fugi şi adu-l! Şi ia şi stick-ul de internet mobil! Hai, pas alergător! (Băiatul iese din nou, slalomând abil, cu ajutorul lanternei, printre piesele de mobilier.) Doamne, cum am uitat de laptop!… Poate reuşesc să prind transmisiunea online. MAMA-SOACRĂ (cu obidă): Şi mai ziceai că nu-i bun televizorul vechi, că-i ca şi cum te-ai uita pe gaura cheii! Da’ pe drăcovenia aia de laptop (pronunţă cum se scrie) cum o fi? SOŢUL (iritat): Acum e caz de forţă majoră, mamă-soacră. Decât să nu-l văd deloc, e bine şi pe gaura cheii. Fie şi a uneia de lăcăţel, cum e laptopul lu’ fii-miu. Că i-am zis să-i iau unul adevărat, cu ecran mare… Da’ el nu şi nu, că-i vine greu să-l care în servietă. Un puturos şi jumătate! MAMA-SOACRĂ (timid): Da’ telenovela mea nu s-o fi prinzând cu el? SOŢUL (sec): Nu! MAMA-SOACRĂ (riscant): Ştii tu precis? SOŢUL (făcând eforturi să-şi păstreze cumpătul): Mai lasă-mă, mamă-soacră, cu telenovela matale! Şi dacă s-ar fi „prins“ – cum zici – tot nu ţi-o puneam, că dau la meci. Dar nu se prinde. (Mai degrabă dintr-o subită curiozitate, decât binevoitor:) Pe ce post e? MAMA-SOACRĂ: Pe „Acasă“. SOŢUL: Vezi? Ghinion de neşansă: „Acasă“ nu se prinde online. Sau cel puţin nu la liber, fără vreun abonament.
– 151 –
Antologia piesei de teatru într-un act MAMA-SOACRĂ (plângându-şi de milă): Păi da, că nici atâta lucru nu merit de la voi… Un abonament la „Acasă“, pentru un an-doi, cât oi mai avea şi eu de trăit, că-s femeie bătrână… (Cu un soi de cochetărie:) Luna viitoare fac 72 de ani, deşi taman alaltăieri mi-a zis funcţionarul de la poştă că nu mi-ar da o zi peste 60. TATA-SOCRU (ca pentru sine, gelos): Ei aş! Exagerează! MAMA-SOACRĂ (continuând, fără să-l audă): Cât poa’ să coste abonamentul pentru un singur post, dacă tu ai câteva sute cu un pol-doi? SOŢUL: Nu-i vorba de asta, mamă-soacră… E mai complicat… MAMA-SOACRĂ: Totdeauna e complicat când te rog eu ceva. Nu ştiu cum s-o fi pricopsit fiică-mea cu un bărbat aşa negru la suflet. Ginere-meu ălalaltu’, Costel, soţul Rodicăi, e pâinea lui Dumnezeu… N-am eu pofte câte mi-ar face el, numai să-l rog. SOŢUL (nu se poate abţine, deşi face în continuare eforturi să nu escaladeze conflictul): Să-l văd eu dacă mai e aşa amabil şi după ce stă o săptămână-două cu matale pe cap. MAMA-SOACRĂ (jignită): Ce vrei să spui cu asta? Că-s o acritură de soacră, ca alea din snoave? SOŢUL (amuzat): Nu, mamă-soacră, glumeam… Da’ e uşor să faci pe sfântul cu cineva cu care te vezi de două ori pe an. Când însă te calci cu el şi cu alţi patru pe bombeuri zi de zi într-un apartament de bloc de la etajul zece… E puţin altfel. (Împăciuitor şi încercând să schimbe vorba:) Dar să ştii că-n privinţa telenovelei chiar n-am ce să fac acum. Şi-aşa nu e sigur c-o să reuşesc să văd şi meciul. (Între timp s-a întors băiatul cu laptopul.) Aşa, dă-l încoace… (Începe să meşterească la aparat, punându-i stick-ul de internet şi tastând de zor. Ceilalţi îl urmăresc în tăcere, dar cu mare curiozitate. În cele din urmă, după ce din difuzoare se aud de câteva ori frânturi de comentarii ale meciului, eforturile bărbatului par a se dovedi zadarnice.) Ei aş… N-ai să vezi! Cum dracului să meargă ceva ca lumea în ţara asta! Îngheaţă întruna imaginea. BĂIATUL: E semnalul slab. Nici pe telefonie nu merge bine întotdeauna. Ai putea să încerci din balcon. Eu aşa fac dacă vreau să vorbesc fără să mi se întrerupă convorbirea din zece în zece secunde. SOŢUL: Cum naiba să ies în balcon pe frigul ăsta?! Nici n-aş avea loc de florile maică-tii. BĂIATUL: Asta e, dacă vrei să vezi meciul… Că adineauri păreai foarte determinat. SOŢUL: Mă simt ca pe vremea lui Ceauşescu încercând să prind meciurile de la bulgari cu antena rotundă atârnată peste balustradă… Dacă am avea şi lumină sau măcar am fi siguri că vine în două ore, ar fi exact ca atunci!
– 152 –
Antologia piesei de teatru într-un act MAMA-SOACRĂ (făcându-i în ciudă): Asta să-ţi fie învăţătură de minte să-mi mai zici mie să-mi aduc aminte de tinereţi. Na, că acum îţi amintişi tu de-ale tale! Îţi place? SOŢUL: Sunt în extaz, mamă-soacră, nu vezi? Aproape că şi uitasem pentru ce era să mor ca prostul la Revoluţie! Noroc că au grijă să-mi împrospăteze necontenit memoria înţelepţii ocârmuitori ai noii Epoci de Aur! BĂIATUL (cu vie curiozitate şi un pic de îngrijorare): Chiar era să mori la Revoluţie? SOŢUL (modest): Vorba vine… Mi-au trecut ceva gloanţe, dar nu chiar pe la ureche… Mai pe deasupra capului, aşa… (Uitându-se la ceas:) S-a dus dracului juma’ de repriză! Zici să-ncerc pe balcon?… BĂIATUL: Ar fi o şansă. MAMA-SOACRĂ (speriată): Ai grijă, mamă, să nu cazi peste balustradă! SOŢUL (uimit): Cum să cad peste balustradă? MAMA-SOACRĂ: Păi nu ziseşi că trebuie să te apleci peste ea, ca să prinzi meciul? SOŢUL (amuzat): Nu, mamă-soacră, stai liniştită, acum sper să nu fie nevoie de aşa ceva… Între timp a mai avansat puţin tehnologia. BĂIATUL (amuzat şi el): Ba să ştii că tocmai mă gândeam adineauri dacă n-ar fi o idee bună să-ţi dau un cablu USB să conectezi stick-ul cu el ca să-l poţi îndepărta de parapet, fiindcă avem lojă şi tot e cam ecranat. SOŢUL: Mă, fugi cu ursu’ de-aici! Faci mişto de mine? BĂIATUL: Pe bune! SOŢUL: Las-o baltă! Mă duc să încerc aşa, şi dacă n-o merge, îl dau naibii de meci… (Se ridică şi porneşte decis spre uşa balconului.) MAMA-SOACRĂ: Pune ceva pe tine baremi, să nu răceşti. SOŢUL: Stai să văd mai întâi dacă merge. Iese pe balcon, unde se împiedică de ghivece şi alte acareturi de pe-acolo, chestie care îi smulge câteva înjurături înăbuşite. Silueta lui se profilează pe fereastră în tot felul de postúri caraghioase şi curând încep să se audă iarăşi frânturi de comentarii de la meci, inclusiv relatarea unei faze fierbinţi, însă exact în momentul când, în culmea entuziasmului, crainicul strigă „şut…“, se aşterne din nou liniştea. După încă vreo două încercări comice şi temerare, în urma cărora bărbatul pare să fi ajuns într-adevăr într-o poziţie periculoasă, aplecat peste balustradă, cu laptopul în mâna întinsă la maximum, renunţă şi se întoarce, spre uşurarea celor din încăpere, care urmăriseră întreaga scenă cu sufletul la gură.
– 153 –
Antologia piesei de teatru într-un act SOŢUL: Mă las păgubaş! Tot îngheaţă imaginea. Şi acum am mai îngheţat şi eu. (Se aşază deznădăjduit înapoi pe fotoliu, punând sau mai degrabă azvârlind cu dispreţ laptopul închis pe jos. O vreme se aşterne o linişte desăvârşită. La lumina fantomatică a lumânărilor, par cu toţii într-o stare de prostraţie. Pe chip au întipărite expresii uşor comice de plictiseală şi un soi de nedumerire, neştiind încotro s-apuce.) Mai ziceţi şi voi ceva, că mă dor urechile de-atâta linişte… Văd că până şi Coşcovenii s-au potolit, de parcă pe-ntuneric nu pot să se certe. BĂIATUL: Le-o fi frică să nu rateze când îşi aruncă unul altuia cu farfuriile în cap şi să spargă naibii vreun geam, că te costă o avere să-l schimbi. MAMA-SOACRĂ (cu viu interes pentru subiect): Azi parcă îi auzii şi pe Vărzani. SOŢUL (neîncrezător): Zău? Mă mir, că ăştia-s mai discreţi. De obicei, se ceartă în şoaptă, chit că el când şopteşte, zici că-i uraganul Katrina. Totuşi, cu urechile matale, nu credeam că-i auzi. N-or fi fost tot Coşcovenii? TATA-SOCRU (cu convingere şi dispreţ la adresa consoartei): Coşcovenii au fost. Nu ştie ce spune. MAMA-SOACRĂ (încăpăţânată): Fuseră şi Coşcovenii, dar mai devreme sigur fuse domnu’ Vărzan, că-l auzii eu înjurând de lampă. Numai domnu’ Vărzan înjură de lampă. BĂIATUL (cu comică seriozitate): Are dreptate mamaie. Dacă a înjurat de lampă, nu poate să fie decât domnul Vărzan. Coşcovenii sunt cu „neamurile“. SOŢUL: Şi-acum, uite, că parcă ar fi dat cu toţii ortul popii. Nu mai zice nimeni nici pâs. (Pierzându-şi brusc cheful de bârfă:) Doamne, ce înseamnă să n-ai curent… Nimic nu poţi să faci. Stai ca prostu’ şi-aştepţi să vină. Nici măcar apă să ne spălăm n-avem, că sigur s-a oprit şi hidroforul. Iar ca să mergem la culcare e prea devreme. MAMA-SOACRĂ: Păi apa se opri şi dimineaţă, când era curent. Se tot opreşte, măcar o oră-două la câteva zile. Vouă nu vă pasă, că sunteţi care pe la şcoală, care la serviciu… Dar eu care trebuie să gătesc… TATA-SOCRU: Partea bună e că au încetat cu spartul pereţilor. La ora asta balamucul ar fi fost în toi. SOŢUL (ironic): Păi când dracului să-şi renoveze omul apartamentul, dacă nu seara, când se-ntoarce de la serviciu? Chiar şi dacă are angajaţi muncitori, peste zi n-are cu cine să-i lase. Că doar nu i-o lăsa de capul lor, să fugă ăia şi cu clanţele de la uşi! Aşa că zdrăngăne până la miezul nopţii. Şi mai ales în week-end-uri, când o iau încă din zori. MAMA-SOACRĂ: A… Să nu crezi că peste zi, în timpul săptămânii, e linişte… Zdrăngăne şi-atuncea, n-avea tu grijă… Îţi vine să crezi că nu e zi de la Dumnezeu să nu se mute cineva nou în bloc.
– 154 –
Antologia piesei de teatru într-un act SOŢUL (cu silă): Bloc de tranzit, am mai zis-o eu. Parcă stau aici numai transfugi şi doar până capătă azil politic sau ceva, după care îşi găsesc şi ei o locuinţă mai acătării. Iar în locul fiecăruia din ei vine alt transfug, care bineînţeles că nu suportă culoarea faianţei ăluia dinainte şi simte nevoia s-o înlocuiască. BĂIATUL: Deşi, pe de altă parte, când te uiţi la feţele lor, par aceiaşi boşorogi dintotdeauna… Nea Pascu, de pildă. Sau chiar domnul şi doamna Vărzan… Ca să nu mai zic de baba aia nebună de la şase care a aruncat cu borcanul de castraveţi muraţi după mine fiindcă jucam fotbal în spatele blocului… Ziceam c-o să moară dintr-o clipă în alta încă de când eram eu mic, dar e bine-mersi şi-acum. SOŢUL: Mie mi se par neschimbaţi de-acum douăzeci de ani, de când ne-am mutat aici, când tu încă nici nu erai născut. Ai zice că unii sunt doar fantomele celor de la-nceput… Mi se părea încă de pe atunci că sunt cu toţii octogenari şi cu câte-un picior jumate în groapă. MAMA-SOACRĂ: Ai văzut? Înseamnă că doar îşi renovează apartamentele. Nu sunt proprietari noi. SOŢUL (cu o expresie de parcă ar fi dezlegat unul din marile mistere ale omenirii): Se poate să ai dreptate, mamă-soacră. Probabil că n-au destui bani şi le renovează pe bucăţi, luând câte o cutie de faianţă şi una de vopsea la fiecare chenzină. Aşa că anul ăsta lucrează la o jumătate de cameră, la anul jumătatea ailaltă… Peste încă un an baia, peste doi bucătăria… Cinci-şase ani se prea poate să ne asasineze zgomotele de la un singur apartament. După care începe alt vecin, că parcă niciodată nu lucrează doi în acelaşi timp. TATA-SOCRU (ursuz): Numai la noi nu s-a zugrăvit de cinşpe ani! Arată mai rău ca la ţigani. SOŢUL (fără convingere): Poate om zugrăvi la anul… Măcar aşa, ca să-i înnebunim şi noi pe alţii cu gălăgia. (Ca pentru sine, uitându-se la ceas:) Da’ nevastă-mea pe unde-o fi umblând? Ar fi trebuit să ajungă. MAMA-SOACRĂ (care se ridicase din nou şi se uita pe fereastră): Uite că la ăştia de vizavi dădu drumul la lumină. Acuş trebuie să vină şi la noi! TATA-SOCRU: Da’ de unde. N-are nicio legătură. Dacă era, ar fi venit şi la noi în acelaşi timp. Aşa a fost şi data trecută: ei aveau şi noi nu. V-am spus că e de la transformator. Noi suntem legaţi la ăla vechi, cu încă vreo două blocuri de pe partea asta de stradă. S-a tot auzit că cică trebuie să-l schimbe şi pe-al nostru, dar Enelu’ zice că momentan n-are bani de investiţii. Şi Primăria…
– 155 –
Antologia piesei de teatru într-un act E întrerupt de nişte bătăi violente în uşă, care mai să-i provoace un atac de inimă. Ceilalţi, care de fapt nici nu prea-l ascultau, tresar şi ei violent. Primul care-şi vine în fire e bărbatul. SOŢUL (către băiat): Fugi şi deschide! Trebuie că-i maică-ta. Băiatul îşi ia lanterna şi dispare pe uşă. Din hol se aud frânturi de dialog între el şi o voce feminină. Curând îşi face din nou apariţia, însoţit într-adevăr de mama sa, care e un pachet de nervi. SOŢIA: Bună seara! (Se îndreaptă spre scaunul ei cu băgare de seamă să nu se împiedice de mobila luminată parcă din ce în ce mai slab de lumânările muribunde şi se prăbuşeşte în el, extenuată.) SOŢUL, MAMA-SOCRĂ, TATA-SOCRU (aproape într-un glas): Bună seara! SOŢUL (vag îngrijorat, văzându-i expresia de sfârşeală şi enervare): Ce-i cu tine? Ai întârziat. SOŢIA: Nu mă-ntreba! Am stat ca proasta un sfert de oră în faţa blocului până să pot intra. SOŢUL: Cum aşa?! SOŢIA: Uite-aşa! Yala conectată la tâmpenia aia de interfon e acţionată electric. Dacă nu e curent, nu funcţionează nici interfonul şi nu se deschide nici yala, care merge cu cartelă! BĂIATUL: Păi nu avem şi cheie la ea? SOŢIA (izbucnind): Avem, dar avem degeaba, că broasca e înfundată de nu ştiu când şi nenorocitul ăla de administrator nu face nimic. Aşa că am aşteptat să iasă cineva din bloc, să-mi deschidă. SOŢUL: Nu puteai să suni pe mobil să coboare unul din noi să te ia? SOŢIA: Nu, nu puteam, că mi s-a terminat şi bateria! La un moment dat îmi venea să opresc naibii pe cineva pe stradă să-l rog să-mi împrumute mobilul, spunându-i că-i plătesc convorbirea. SOŢUL (cu seninătate): Şi de ce n-ai făcut-o? Era o idee bună. SOŢIA (privindu-l aproape cu duşmănie): Ca să nu mă ia de nebună, de-aia n-am făcut-o! (Mai potolită:) Şi, la drept vorbind, pentru că n-a trecut nimeni care să-mi inspire încredere. TATA-SOCRU (străfulgerat şi el de o idee): Mai bine strigai de jos. Poate te auzea cineva. SOŢIA (privindu-l cu un soi de milă): Asta mai lipsea! Să urlu ca zănatica pe sub ferestre… Hai, tată, fii serios! MAMA-SOACRĂ: Şi cum, mamă, ai stat un sfert de oră în faţa uşii, în frig, şi n-a ieşit nimenea?
– 156 –
Antologia piesei de teatru într-un act SOŢIA (exasperată): Nu, mamă, n-a ieşit şi nici n-a mai vrut nimeni să intre. Că măcar dacă mai venea vreun vecin, poate avea ăla telefon şi suna după cineva de sus să vină să ne deschidă. BĂIATUL (şugubăţ): Şi chiar dacă i se terminase şi ăluia bateria, măcar aveai cu cine să mai schimbi o vorbă… Trecea timpul mai uşor. MAMA-SOACRĂ (dojenitor): Ţie îţi arde de glume şi maică-ta a îngheţat pe-acolo. (Către fiică-sa:) Să-ţi fac un ceai de coada-şoricelului, mamă, să nu răceşti. SOŢIA: Ce şoricel?!… Mai bine de şoricioaică! N-am chef de niciun ceai, mamă. Îmi trag sufletul şi mă duc să fac un duş. BĂIATUL: N-avem apă. SOŢIA (amintindu-şi): Aşa e, că dacă nu e curent… Doamne, ce viaţă! (Câteva clipe se aşterne tăcerea.) Şi liniştea asta, mă înnebuneşte! SOŢUL: Tocmai ce spuneam mai devreme, că blocul ăsta parcă e locuit de fantome. Sau mai degrabă de nişte androizi care funcţionează la doi-douăzeci. Uită-te şi tu… Până să se oprească lumina, era o vânzoleală de nedescris: cred că liftul ăla nu stă degeaba nici două minute, din zori, până noaptea târziu. Arareori mi se întâmplă să-l găsesc oprit; e mereu cu cineva în el, urcând sau coborând. Sigur, excepţie fac situaţiile când e la parter sau la noi, la zece, dar până să ajung la uşă, mi-l cheamă cineva chiar de sub nas! Şi acum, timp de un sfert de oră, zici că n-a venit şi n-a plecat nimeni. SOŢIA: Nici ţipenie. A… Şi nu v-am spus cum am intrat până la urmă… Noroc cu moşul ăla de la unu, care, fie vară, fie iarnă, fumează în hol. În paranteză fie spus, iarna mai înţeleg, dar vara nu ştiu de ce nu-şi mişcă ciolanele până afară şi ne afumă toată scara. În fine. Acum s-a nimerit bine… Că altfel mai eram şi-acuma tot acolo. BĂIATUL: Măcar ai pus şi tu o piatră, ceva, în uşă, să stea deschisă pentru cine o mai veni după tine? SOŢIA: Sincer, nu mi-a trecut prin cap. (După un moment de reflecţie:) Dar şi dacă-mi trecea, tot n-aş fi pus… S-o păţească mai mulţi, poate l-or bate la cap pe administrator până repară naibii broasca. Şi oricum a rămas moşul acolo, fumând. Cred că într-o bună zi o să-l găsim căzut grămadă, cu chiştocul atârnându-i din gură. BĂIATUL (către taică-său): Şi ăsta e din ăia deja bătrâni încă de când v-aţi mutat voi aici? SOŢUL: Mai întrebi?! (Gânditor:) Deşi, lucru ciudat, dacă socotesc mai bine, se prea poate ca unii din ei să fi avut pe-atunci vârsta mea de-acum… Hm… (Reluându-şi ideea de mai devreme:) Şi cum spuneam, parcă o dată ce se ia curentul, li se ia şi ăstora din bloc maul. Rămân înţepe-
– 157 –
Antologia piesei de teatru într-un act niţi în casă, ori pe unde i-a prins pana. Cum vine, cum încep iarăşi să mişune, dracu’ ştie pe unde. Că mereu m-am întrebat unde se poate duce sau de unde poate veni cineva la patru dimineaţa. Sau poate avem şi un masiv contingent de paznici de noapte drept vecini. Stai numai să vezi, când o veni curentul cum începe să vâjâie în sus şi-n jos liftul. De bormaşini nici nu mai vorbesc. Uite, de curiozitate… Nu apucă să-şi ducă ideea până la capăt, că lustra se aprinde. Cu toţii scot chiote de plăcută surpriză şi-şi feresc ochii de lumina puternică. Aproape instantaneu, se reiau şi zgomotele dinaintea penei de curent, liftul, bormaşinile, manelele, precum şi vocile ridicate ale vecinilor certăreţi. Din televizor – care a pornit şi el – se aud comentatorii anunţând încheierea meciului de fotbal, cu scorul de 4-4. BĂRBATUL (cu ironică amărăciune): L-am văzut şi pe-ăsta! Bine că nici n-am pierdut multe goluri! BĂIATUL (pe un ton neutru): Cred că s-a cam terminat şi documentarul cu Himm… Pardon, cu Rudolf Hess. MAMA-SOACRĂ (văicărindu-se): Şi telenovela mea… TATA-SOCRU (pentru prima oară cu satisfacţie): Atunci, daţi pe Antena 3! Stă să-nceapă „Sinteza Zilei“. CORTINA
– 158 –
Gabriel Dirandurian
CONFESIUNI ALE UNUI SCELERAT PERSONAJE: Sceleratul – protagonistul principal, susţinătorul monologului. Personajul fără nume – care execută desenele. (Se deschide cortina) SCENA În mijlocul scenei se află o masă şi un scaun. În stânga se află un ecran mare (de televizor sau pentru proiecţie a unui film). În dreapta se află un flipchart pe care va desena Personajul fără nume. Coloana sonoră va fi aleasă de regizor. De preferat muzică din filmele lui Chaplin. Se începe cu muzică. Sceleratul vine, se aşază pe scaun şi-şi aranjează câteva lucruri pe masă. Tot regizorul rezolvă asta. Sceleratul fără nume se află în mijlocul scenei şi îsi începe monologul. SCELERATUL: Domnilor, n-am nimic să vă spun şi asta mă leagă foarte mult de voi toţi. Întrucât nu vă respect – şi acest lucru are cauze adânci şi e perfect justificat – am să mă maimuţăresc în faţa dumneavoastră. Dându-vă prilejul să mă umiliţi, mă voi răzbuna pe dumneavoastră, cu sublinierea că eu consimt să mă umilesc, că eu fac primul pas şi că deci dumneavoastră n-aveţi niciun merit. N-aş putea spune, domnilor, că n-am fost şi eu un om care a sperat. Ba chiar aş putea spune că am avut momente în care am sperat mult. La mijloc e o întreaga istorie, interesantă de altfel, care înfatiseaza în detaliu de ce am sperat, cum am sperat, încotro am sperat şi mai ales rezultatele obţinute de mine în această întreprindere. Bineînţeles, dacă veţi face o legătură între faptul că am sperat şi faptul că nu vă respect, nu voi putea spune că greşiţi. Vă informez, domnilor, că de viaţa mea şi aşa s-a ales praful. Nu-mi pasă de absolut nimic şi dacă uneori mă agit, o fac aşa, de formă.
– 159 –
Antologia piesei de teatru într-un act Întotdeauna prima mea dorinţă, când am cunoscut un om, a fost să-mi bat joc de el, dar – şi acest lucru e extrem de important – cu consimţământul lui. Aici, cred, se află contradicţia fundamentală a existenţei mele. Astăzi, domnilor, sunt un nimic. Un nimic, şi când spun asta simt o mare plăcere. În timp ce domniile voastre sunteţi demne de cel mai adânc dispreţ, eu nici nu contez. Se poate însa, domnilor, să vă dispreţuiesc fiindcă dumneavoastră sunteţi realizaţi, în timp ce eu sunt o epavă. Cu următoarea remarcă: eu am dorit să fiu o epavă. Domniile voastre reprezintă tot ce e bun şi stupid, în timp ce eu stau în cu totul alt loc. Dacă vreţi, eu sunt tot ceea ce dumneavoastră aţi dorit mai fierbinte să fiţi, acea variantă dulce de care vă e frică şi împotriva căreia, deşi vă seduce, luptaţi mereu, variantă care vă urmăreşte toată viaţa. Însasi lupta veşnică împotriva ei dovedeşte că în permanenţă o doriţi. Lupta dumneavoastră se mai poate chema şi o luptă spre inconştienţă. Se poate adăuga, de asemenea, că şi eu am dus această luptă, că am pierdut-o şi, ca să mă consolez, am spus că m-am lăsta invins de bună voie. Dar apare întrebarea firească: Cum de eu am pierdut o luptă pe care, ha!ha! o câştigă toată lumea? Vedeţi dar, domnilor, eu stau aici, dumneavoastră acolo. Ce avem noi a ne spune? Poate dumneavoastră aţi mai avea ce să-mi spuneţi, aşa, ca să mă aduceţi pe drumul cel bun, dar eu ce aş putea să vă spun? Mă stăpâneşte un dispreţ atât de adânc şi de dulce pentru domniile voastre, încât uneori chiar mă întreb dacă nu cumva îmi sunteţi dragi? Ce drumuri am bătut eu şi ce drumuri aţi bătut dumneavoastră? Ne despart atât de multe încât, chiar dacă viaţa toată ne-am petrece-o şi eu şi voi în genunchi, tot nu ne-am putea apropia puţin. Chiar dacă sunt la mii de kilometri de dumneavoastră sau foarte aproape de dumneavoastră, tot e o prăpastie de netrecut între fiinţa mea şi anatomiile dumneavoastră. Eu sufăr mult şi am suferit mult pentru că vă batjocoresc, pentru că nu vă respect şi pentru că tot ceea ce faceţi dumneavoastră mi se pare cu desăvârşire inutil. Înca de tânăr, şi acest lucru mi-a atras atenţia, de cum vedeam un om, de cum îl cunoşteam, acesta, fie că era om de ştiinţă, fie că era cerşetor, simţea pe dată că tot ceea ce face el e fără rost. Şi nutrea pe dată pentru mine milă şi ură. Întreaga mea făptură respiră, domnilor, un dispreţ înnascut pentru orice fel de perseverenţă şi lipsă de variaţie. În ochii mei e necesară o atât de mare variaţie încât munca, care n-o poate oferi, mi se pare o aberaţie. Şi de aceea spuneam că eu sunt acea variantă dulce pe care toţi o doriţi, dar împotriva căreia, fiindcă sunteţi mărginiţi şi urmarea drumului meu v-ar nenoroci, luptaţi mereu.
– 160 –
Antologia piesei de teatru într-un act Pentru toată şleahta dumneavoastră, domnilor, un Dumnezeu, dacă ar exista un Dumnezeu, ar simţi repulsie. Toată viaţa dumneavoastră e o cocină de porci. Ştiu că veţi fi fericiţi să auziţi asemenea lucru. Evident, uneori mă întreb la ce bun tot zbuciumul dumneavoastră şi mai ales al meu? Dumneavoastră luptaţi şi ajungeţi la inconştienţă, eu dezbat şi nu obţin rezultate. Vedeţi dar ce situaţie fără ieşire? Şi totuşi cu atâtea deosebiri. Domniile voastre aveţi sănătatea omului mărginit şi culoarea dumneavoastră plină de prospeţime e completamente inestetică. Spre deosebire de culoarea mea cadaverică care spune multe, care incită şi care deci reprezintă frumosul. S-ar putea să greşesc că vă atribui un oarecare zbucium. Cred mai degrabă că atunci când spun zbucium pentru dumneavoastră, mă gândesc la un fel de momente în care clipiţi des din ochi, semn că n-aţi priceput ceva, şi apoi ochii vă devin limpezi, semn că n-aţi găsit nicio explicaţie şi că asta vă mulţumeşte pe deplin. Aş afirma că eu, chiar dacă mi-am bătut joc mereu, pe de altă parte, n-am făcut niciodată o faptă rea, dacă judecăm lucrurile în cadrul sistemelor dumneavoastră. Eu doar am intenţionat şi m-am gândit la toate, dar n-am pus nimic în aplicare. Or Codul Penal e foarte clar în această privinţă. El condamnă doar faptele, nu şi gândurile. Şi batjocura mea nu e un fapt. În mare, se poate doar spune că sunt un criminal potenţial. Vă daţi dar seama ce lucru contradictoriu e un criminal potenţial care speră. Sau, mai bine zis, care are aspiraţii. Căci eu, domnilor, am aspirat şi eu la lucruri măreţe. Evident, am aspirat mai mult nu pentru că eu aş fi dorit-o, ci din spirit de imitaţie, pentru că aşa se obişnuieşte, pentru că aşa face toată lumea. În cele din urmă, vă daţi seama, am fost obligat să renunţ la aspiraţii tocmai ca să pun de acord fiinţa mea cu acţiunile mele. Să nu vă surprindă, domnilor, dacă chiar în clipa asta scot limba la dumneavoastră. Şi mă strâmb în aşa fel încât să par cât mai urât. Cu cât mă veţi considera mai respingător, cu atât voi fi mai fericit. Unii îmi sugerează să vă respect. Dar cum aş putea, domnilor, să vă respect? Vă cunosc atât de bine, ştiu atât de bine toate cutele minţii dumneavoastră, vă simt atât de bine dorinţele încât în faţa dumneavoastră, dacă nu mă apucă râsul, măcar zâmbesc. Mie, chiar când merg pe stradă, tot îmi vine să zâmbesc; pentru că vă văd, pentru că vă simt că nu vă daţi seama de ce existaţi, pentru că vi se pare că drumul pe care îl faceţi e absolut necesar, când de fapt existenţa dumneavoastră e inutilă şi absolut hazlie. Odată la ora patru după-amiaza, am văzut ieşind dintr-o instituţie câteva sute de oameni, toţi grăbindu-se, fără putinţă de tăgadă, să meargă să
– 161 –
Antologia piesei de teatru într-un act reproducă specia. N-o să mă credeţi, dar acest lucru mi s-a părut cu adevărat sublim şi a fost singura dată când am avut o oarecare consideraţie pentru domniile voastre. Fără îndoiala, faptul că oamenii în faţa mea simt ură şi milă, şi în cazul unui unui om de ştiinţă şi a unui cerşetor, reprezintă aspectul exterior al lucrurilor. În ce priveşte faptele şi interiorul lucrurilor, ei întotdeauna au făcut în aşa fel încât eu să-mi ustur sufletul şi să-mi muşc mâinile. Şi-au bătut joc de mine în problemele majore, în timp ce eu îmi băteam joc de ei în problemele minore. Dar bătaia mea de joc avea trimiteri atât de adânci şi mă indica atât de fericit, încât ei nu mă puteau ierta. Nu mai adaug că am ocolit cu consecvenţă usturimea, tocmai pentru că suferinţa are darul de a putea fi amânată; şi mai târziu m-a usturat totul deodată – ceea ce era să mă bage în mormânt. Eu am venit în contradicţie cu întreg timpul meu şi tot ceea ce am făcut a fost împotriva lui. Eu niciodată n-am avut noţiunea de prietenie, nici de dragoste şi nici de ataşament. Eu, prin puterea mea mare de a iubi, am ajuns să nu pot iubi pe nimeni. Tocmai pentru că normele ce-mi sunt necesare mie sunt inexistente. Şi de aceea m-am pervertit. (Intră personajul care face desene. Cum tremină un desen, întoarce foaia şi începe o foaie nouă din flipchart. Face imagini stilizate din „Capriciile“ lui Goya. Pe ecranul mare apar imagini cu osemintele, scheletele şi cadavrele celor ucişi în lagărele de concentrare naziste. Muzică funebră în surdină. Sceleratul se plimbă pe scenă. Cel ce desenează se opreşte şi iese. Muzica funebră şi imaginile de pe ecran continuă. Apoi protagonistul principal îsi reia monologul). SCELERATUL: Aş zice, domnilor, că întreaga noastră viaţă e o nesfârşită tragedie. Adică vreau să zic că e un lucru comic. Noi venim de foarte de departe şi nu mergem nicăieri. Avem de-a face cu o continuă zăpăceală şi ameţeală. Cine suntem noi, domnilor? La această întrebare nu cred că dumneavoastră îmi puteţi da un răspuns. În timp ce eu pot da răspunsuri. De exemplu, noi suntem nişte concentrate de fărădelegi. Sau nişte lucruri care îsi închipuie că practică cuvioşenia şi pietatea, dar care sunt pline de minciuni. Şi la aceste răspunsuri, gândul mă duce la râs. Dar mi se opreşte râsul în gât. Încep, nu pot spune că nu încep să râd, dar dintr-odată încremenesc şi mă umplu de ură. Ce curios, nu? Să mă umplu, aşa, dintr-odată, de ură. Poate fără motiv. Mai ales când începutul e constituit din ceva care distrează. Nu? Că doar râd. Aşa, parcă dintr-odată, în timp ce mă bucur, vă văd. Auziţi ce efect? Vă văd, spun, şi atunci, pac, încremenesc! Ce om de nimic sunt! Să mă umplu de ură! Păi, un om se umple de ură numai dacă el e vinovat, dacă el e murdar, dacă el şi-a bătut joc de tot ce are
– 162 –
Antologia piesei de teatru într-un act mai scump viaţa omenească. Însesi răspunsurile, date la întrebarea cine suntem noi, dovedesc nesfârşita ură a acestui om împotriva semenilor săi. Nu-i aşa? Ce jivine sunteţi! De-abia aşteptaţi să-mi astupaţi gura. Să luaţi o bucată de pământ şi să mi-o băgaţi în gură. Sau să mă prindeţi şi, pac, pac, să-mi trageţi zeci, mii, milioane de palme până mă umplu de respect pentru domniile voastre. Vai de mine! Să-mi faceţi adică educaţie! -Îsi bate cineva joc de noi? Ia să vedem cine-i tipul ăsta? Ia vino încoace, nenişorule. Ia, ia loc aici. Aşa. Ia spune, e ceva care nu-ţi place? Şi înainte de a primi un răspuns, aşa, ca un preludiu, câteva palme. – Păi, ar fi câteva lucruri care nu-mi plac. – I-auzi, domn‘e, sunt câteva lucruri care nu-i plac. Ce lucruri, domn‘e? Şi pac, pac, iar câteva palme. – Păi, atmosfera. – Atmosfera? Nu mai spune! Ce chestie! Şi iar, pac, pac, câteva palme. – Atmosfera, aşa, în mare, e împutita. – Împutita? Atmosfera? Ţţ, ţţ, ţţ, ce drăguţ eşti. Vezi, noi toţi am putea spune că te simpatizăm. Şi iar, pac, pac, câteva palme. – Nu cred că mă simpatizaţi. – Ei, vezi, n-ai încredere în noi. Şi iar, pac, pac, câteva palme. – De ce n-ai încredere în noi? – Păi, sunteţi nişte nulităţi, nişte impostori, nişte mincinoşi. – Ce cuvinte drăguţe, ce cuvinte drăguţe! Adu, te rog, şi un baston de cauciuc. – Nu vă iubesc. – Aşa, ai adus bastonul? Bastonul e cu totul altceva. Nu-i aşa? Priveşte şi dumneata: un baston în toată legea. – Un baston? – Da, un baston. Spune ce spuneai, că-i interesant. – N-aş vrea să mă loviţi cu bastonul. – N-ai vrea să te lovim cu bastonul? Şi pac, una cu bastonul peste ceafă. – Ce-i, ţi s-a făcut rău? A leşinat, săracul. Nişte apă, repede. Aşa, ţi-ai mai revenit? Vezi, dacă nu eşti ascultător. De ce nu ne acorzi încredere? – Mă doare capul. – Te doare capul? – Da. – Săracul. Vrei o ţigară? Nu vrei? E plăcut la o discuţie să fumezi o ţigară.
– 163 –
Antologia piesei de teatru într-un act – Aş vrea să plec. – Ai vrea să pleci? Ha, ha, ha! Ai şi haz, zău, eşti simpatic. Să ne tăvălim de râs, nu alta. Zici că atmosfera e împutita? – Nu mai zic nimic. – Dar parcă aşa ai zis adineaori. – Oi fi zis, dar îmi retrag spusele. – Crezi că merge să ţi le retragi? Ai spus, rămâne bun spus. – N-aş vrea să mă mai loviţi. – Dar cine te loveşte? Doamne, Dumnezeule, cine? Şi pac, una cu bastonul. – Iar a leşinat. Bine că-i găleata aici. Ei, şi acum, că ţi-ai mai revenit, râzi puţin. – Să râd? – Da. Dar nu aşa, de formă. Să râzi în hohote, cu plăcere. Să simţim noi că-i cu plăcere. Nu aşa, nu aşa. Asta-i o strâmbătură. Vrem un râs sănătos, optimist, robust. Parcă, parcă. Aşa, mai încearca. Nu, nu, înca nu-i bine. Înca nu participi cu tot sufletul. Cu poftă, cu poftă. Să simţim că eşti fericit. E ceva mai bine. Aşa. Insistă. Încă puţin. – Ha, ha, ha, ha, ha! – Merge, merge, eşti pe calea cea bună. Vezi? Vezi ce înseamna să fii binevoitor şi cu inima deschisă? E cu totul altceva. Acum cred că-ţi place atmosfera. – Îmi place. – Bun, foarte bine. Eşti un om simpatic, drăguţ. Poţi să pleci. Dar ai grijă să nu spui la nimeni că ai fost aici şi ce ţi s-a întâmplat la noi. Noi suntem oameni de omenie, dar avem uneori mici dorinţe ce trebuie respectate. Dorinţa noastră e să ţii secret de toţi secvenţa ce-a avut loc aici din prietenie între persoanele noastre şi persoana ta. Căci dacă nu taci din gură, s-ar putea s-o încurci şi mai rău. La revedere, amic loial şi drag. Cam aşa, domnilor, cam aşa! Doamne, Dumnezeule! Întotdeauna am fost convins că sunt un om de nimic. Un rahat, o abjecţiune! Ce caut eu pe lumea asta? Asta mă întreb zi şi noapte: ce caut eu aici? Nu-i o comedie la mijloc? (Se opresc imaginile de pe ecran. Intră personajul care face desene şi iar desenează imagini stilizate din „Capriciiile“ lui Goya. Se opreşte muzica. Desenatorul se opreşte şi iese Sceleratul reia). SCELERATUL: Şi dacă tot nu mă ascultă nimeni, am să spun mai multe despre mine. Întotdeauna una din principalele mele activităţi a fost să mint, să mint întruna şi apoi să caut prin orice mijloace să nu mă dau de gol. Principalul în această activitate e, bineînţeles, faptul că nu vreau să mă dau de gol.
– 164 –
Antologia piesei de teatru într-un act Nu ştiu dacă vă daţi seama, dar e vorba aici de omul acela care are munciuna în sânge, care îti spune că albu-i negru deşi vede că nu-i aşa, căruia îi dovedeşti că albu-i alb şi care continuă să susţină, în ciuda tuturor evidenţelor, că albu-i negru. Un om care minte clipă de clipă. Care n-are nimic sfânt. Care minte îndeosebi cu inima. Care mai degrabă e cinstit cu ceilalţi, dar necinstit faţă de sine. Şi care minte numai aşa, ca să-şi bată joc de propria lui fiinţă. Şi ce eforturi depun, domnilor, ca să nu mă dau de gol. Parcă întreaga mea viaţă ar atârna de acest lucru. Mă agăţ, vorbesc, fac spume, sunt ilogic, aduc drept argumente alte minciuni, transpir, numai şi numai să nu pierd ce-am câştigat. Chiar dacă prin eforturile mele de a apăra minciuna, stric şi golesc câştigul, îl murdăresc, îl pervertesc, nu pot renunţa la aceste eforturi. Chiar dacă ele devin inutile – pentru că-mi devine evident că necinstea mea e dovedită – eu tot activez cu minciuni. Şi minciunile mele sunt de substanţă. Adică acele minciuni pe care le practici asupra celor cu care vii în contact, prin aceea că vrei să le dovedeşti că eşti cineva sau, mai degrabă, să ascunzi că nu eşti cineva. Ca să nu mă dau de gol c-aş fi un neisprăvit şi o făcătură de om, depun eforturi exagerate. Oamenii văd în mine omul care face totul numai aşa ca să facă, dar sunt derutaţi de încercarile mele de a dovedi contrariul; şi uneori, bineînţeles, îi păcălesc, îi mint, nu mă dau de gol, ei nu înteleg ci cred că sunt cineva şi eu am o mare satisfacţie. De ce mint în chestiuni de substanţă? Pentru că vreau ca minciunile să mă coboare cât mai mult, eu să simt o plăcere mai mare şi să mă consider un mincinos mai de soi. Ce înseamna minciuni de substanţă? Ele se constituie prin faptul că doar deschid gura şi vorbesc. Eu ar trebui să fiu un om care să tacă în vecii vecilor. Să nu vorbească niciodată nimănui. Să se ascundă mereu. Să nu apară în faţa ochilor nimănui. Să umble mascat. Să stea numai în bărlogul lui. Vă daţi deci seama care e adevăratul meu loc şi care e modalitatea mea de a minţi? Căci eu apar totuşi în societate, am prieteni, am cunoştinţe, mă salut cu oamenii, uneori la prânz mănânc în oraş, ba mai stau cu unii de vorbă despre vreme, despre artă, despre politică, mă scol în picioare când se cântă imnul ţării, am avut şi câteva slujbe, etc. He, he, cauze adânci! Cauze foarte adânci! Aş mai adăuga că înainte de toate, aşa e construcţia mea – aşa a fost să fie – aşa am considerat eu că trebuie să fac – aşa am reuşit să supravieţuiesc – aşa am fost nevoit să acţionez – aşa am reuşit să ocolesc multe complicaţii – aşa am reuşit să mă eschivez de la adevărurile vieţii – aşa am reuşit să trişez – aşa mi-a plăcut să vegetez mereu în mocirlă – aşa m-am apărat – aşa
– 165 –
Antologia piesei de teatru într-un act ma profitat – pentru că, spun, eu n-am avut niciodată demnitate. Şi unui om îi poţi face ceva numai dacă el are demnitate. E ştiut că întreaga viaţă a omului se află sub imperiul dorinţei de a nu fi umilit. De a nu fi obligat să plece ochii. De a nu fi obligat să-şi reprime dorinţele intime din cauza obrobriului celorlalţi. De a putea ţine fruntea cât de cât sus. De a putea merge, apărea, circula în voie în orice loc. De a putea face cele mai elementare fapte fără să fie nevoie să ţină seama mereu de anumite lucruri. De a putea lăsa ca sângele său să circule sănătos. De a nu-şi înabusi unele porniri. De a nu considera că este înapoia celorlalţi. Or, pentru mine, a fi umilit e lucrul cel mai plăcut. Întotdeauna m-am bucurat să fiu batjocorit şi întotdeauna am aşteptat tremurând de nerăbdare să fiu înjosit total şi iremediabil. Întotdeauna m-au trecut fiori de mulţumire când am sinţit că lumea are dispreţ pentru întreaga mea fiinţă. Întotdeauna am vrut ca persoana mea să fie terfelită cât mai adânc şi mai variat cu putinţă. Reiese în mod firesc că eu nu pot fi lovit în niciun fel, că mie nu mi se poate face nimic. Că pot fi trimis oriunde, că pot fi adus în orice stare, că pot fi dus, înghesuit, acoperit de cele mai mari porcării, că pot fi rănit în fel şi chip astfel încât sângele să mi se scurgă din mii de răni, că pot fi supus oricăror torturi, că pot apoi fi pus, după ce mi se fac toate acestea, la stâlpul infamiei unde să primesc în faţă palmele, scuipăturile, merele stricate, roşiile, murăturile, urina, excreţiile aruncate de trecători. Că pot fi tratat ca un bicisnic, ca un accident, ca un individ străin de specia umană; ca un individ care reprezintă varianta dulce pe care toate domniile voastre doresc s-o realizeze în ceea ce vă priveşte, dar pe care n-o pot urma şi de aceea simt nevoia s-o lovească. Vedeţi dar câtă măreţie! Eu întotdeauna am avut, în orice situaţie, fie ea cât de grea, cât de profundă, cât de serioasă, cât de natură să mobilizeze toată norma omului civilizat, o ieşire. Râsul, batjocura, dovada că de fapt mie puţin îmi pasă de această situaţie, că am un dispreţ enorm, că, pur şi simplu, sunt un nesimţit. Şi-mi permit să fiu aşa tocmai pentru că n-am demnitate şi nu mi se poate face nimic. De asemenea, domnilor, eu sunt un om care niciodată nu şi-a luat o răspundere. Niciodată, dar absolut niciodată, n-am încercat să fiu ca ceilalţi, să acord respect pentru cele mai elementare lucruri, să cred în ceva, să cred că un gest de-al meu m-ar obliga pe mai departe într-o situaţie, să urmez legile fireşti ale vieţii în societate. Legat de faptul că nu-mi iau nicio răspundere, fapt pe care-l asociez nevoii mele permanente de a minţi, mie îmi face plăcere să fac prietenii, să colectez oameni care să mă iubească, tocmai ca apoi să zdrobesc inima celui ce s-a ataşat de mine. Bineînţeles, şi aici am o întreaga strategie. Mă dau
– 166 –
Antologia piesei de teatru într-un act drept cineva important, adică un om deosebit, arăt prietenie viitoarei mele victime, pun căldură în cele mai neînsemnate gesturi adresate ei, sunt drăguţ cu ea, o dezarmez, o copleşesc şi cu cadouri de-i necesar, o fac să dea la o parte pe rând toate baricadele cu care un om de obicei îsi apără inima, am grijă să nu mă grăbesc cu deznodământul, mă fac indispensabil, mă fac iubit şi apoi, când am sufletul victimei în palme, când ea mi s-a abandonat cu totul, lovesc. Şi, bineînţeles, marea mea murdărie nu constă în faptul că lovesc, ci în faptul că în prima perioadă de contact cu victima, când am fost cu ea bun, cald, apropiat, plin de atenţii, generos, am fost sincer. Lovitura e, ca să zic aşa, o discontinuitate ca orice alt fel de discontinuitate. Mie, la fel, domnilor, de câte ori am văzut pe cineva plângând sau trăind o tragedie, mi-a venit să râd, să mă bucur grozav. Puteţi să-mi spuneţi de ce? O să vă spun eu. Tot pentru că nu mi-am luat niciodată vreo răspundere. Eu, ca să zic aşa, desconsider toate lucrurile serioase, demne, tot ceea ce e important în alcătuirea vieţii omeneşti, tot ceea ce celorlalţi oameni le e indispensabil, tot ceea ce face ca viaţa în societate să poată fi trăită. De exemplu, principalul sentiment pe care îl am la o înmormântare e să râd, să mă distrez, să urmăresc amuzat durerea rudelor defunctului, să-mi vină hohote de râs în gât, să mă amuz când convoiul mortuar merge spre cimitir, când preotul face slujba, când rudele sărută mortul de adio, când coşciugul e coborât în groapă şi se aud zbierete şi plânsete, când groparii aruncă pământ peste coşciug şi îndeosebi când lumea prezintă condoleanţe. Adică pentru mine e mult mai important să trăiesc dispreţul pentru o ceremonie decât durerea că asist la o tragedie. Dacă, de pildă, un om ar muri, iar cel cu care stă în casă l-ar lua imediat, l-ar duce în curte şi l-ar îngropa, şi apoi groparul ar spune simpul tuturor celor care întreaba de mort „a murit“, atunci poate n-aş mai râde de un om mort. Căci se prea poate ca eu să nu-mi iau nicio răspundere fiindcă asta ar însemna să o iau faţă de dumneavoastră şi dumneavoastră nu meritaţi asta. (Intră personajul care desenează şi începe să facă desene tot din „Capriciile“ lui Goya. Pe ecran apar imagini cu victime ale bombei de la Hiroshima. Iar muzică funebră. Desenatorul se opreşte şi iese. Muzica continuă. Sceleratul reia). SCELERATUL: Acum să nu credeţi că dacă în faţa tragediilor altora îmi vine să râd, în faţa tragediilor mele rămân serios. Deloc. Eu râd în orice situaţie. Tăiaţi-mi mâna şi eu tot voi râde. Provocaţi-mi cele mai mari suferinţe de natură spirituală, şi eu tot voi zâmbi, aşa, ca să-mi bat joc de mine. Duceţi-mă la eşafod şi eu am să mă amuz văzând lumea adunată acolo pentru a asista la moartea mea, precis am să descopăr ceva ridicol la călău şi am să râd pe seama lui,
– 167 –
Antologia piesei de teatru într-un act însusi instrumentul ce-mi va provoca moartea, ghilotina, securea, roata, spânzurătoarea mă va face să glumesc în sinea mea şi să trag nişte concluzii. Iar oamenii vor amuţi văzându-mă; pentru că le este imposibil să înteleaga cum e capabil un om să râdă când moare şi să nu dea dovadă de nicio urmă de demnitate în faţa unui act atât de tragic şi grav ca propria moarte. Atâta murdărie îi va face să-şi piardă graiul. – Ce om e acesta? îsi vor spune. – Ce suflet hâd se ascunde sub acest chip? – Câtâ murdărie musteşte în cămăruţele inimii acestui om? – Merită acest om să moară? Căci, instinctiv, ei îsi vor da seama că eu sunt un om căruia moartea îi face bine. Că sunt un om care trebuie ţinut în viaţă, dar biciuit zilnic câteva ore. Că sunt o creatură căreia îi trebuie un chin permanent tocmai ca să ajungă să respecte tot ceea ce respectă ceilalţi oameni. Să râzi de propria-ţi moarte? Păi, ăsta e un lucru atât de mârşav încât respectivului nu trebuie să i se dea această satisfacţie. Aş mai sublinia, domnilor, că eu întotdeauna am dus politica recunoaşterii propriilor greşeli. E ştiut că recunoaşterea greşelilor e un prim pas spre îndreptarea lor. Dar în cazul meu, recunoaşterea acestora e destinată adâncirii lor. Vreau să dau un exemplu ca să nu interpretaţi simplist acest obicei al meu. Ar fi că, de pildă, un om practică un viciu pentru care se desconsideră şi, în clipa în care îsi dă seama că nu ştie un lucru elementar privitor la acest viciu, se simte adânc jignit. Cum explicaţi sau, mai bine zis, cum se împaca în acest caz desconsiderarea cu jignirea? O dată ce te dispreţuieşti pentru un lucru, cum poţi fi jignit de faptul că acest lucru nu se desfăşoară într-o manieră desăvârşită sau are pentru tine, vechi practicant, secrete? În ce mă priveşte, aşa mi se întâmpla. În jurul vârstei de treizeci de ani, am început să beau. Masiv. Am făcut din asta un viciu. Acest obicei al meu a fost, bineînţeles, însotit de tot cortegiul de neplăceri şi satisfacţii pe care îl aduce de obicei. Când bei, uiţi pe ce lume eşti, lucrurile care se desfăşoară au parcă mai puţină importanţă, tratându-le ca atare te simţi mai artist, legi prietenie cu oricine mai uşor, dispare sfiiciunea pentru că eşti inconştient, îti urmezi pornirile cu mai mult aplomb, capeţi o stare de ameţeală plăcută, te simţi întrucâtva mai însemnat şi ilustru, universul îti apare mai apropiat, mai accesibil puterii tale de judecată, etc. şi, bineînţeles, vomiţi, eşti înjurat de cei din jur, uneori mănânci bătaie, lumea te ocoleşte, vreo fetiţă frumoasă şi cu codiţe se uită la tine ca la un monstru şi când te vede de la distanţă trece pe partea cealaltă a străzii, durerea de cap te însoteste permanent, te produci mereu în public şi astfel poţi atrage asupra ta
– 168 –
Antologia piesei de teatru într-un act batjocura unor tineri care n-au obiect de distracţie, chelnerii nu vor să te servească şi te dau afară din restaurante, şi adesea o sfârşeşti la secţia de poliţie. De bună seamă, odată cu apariţia acestui viciu, am început să mă dispreţuiesc. Din cauză însa că vinul îmi aducea câteva avantaje, n-am putut renunţa la el. Sau, mai bine zis, n-am avut voinţă să-mi părăsesc obiceiul. Ei bine, domnilor, după vreo zece ani de practicare intensivă a acestui viciu, iată, dintr-odată, aflu un lucru elementar privitor la el. După atâţia ani de experienţă bahică, după o îndelungata activitate pe acest tărâm, când trebuia să ştiu totul despre bătură sau măcar toate lucrurile esenţiale şi majoritatea celor neimportante, iată că aflu un lucru extrem de simplu şi de adevărat despre acest viciu şi sunt adânc surprins de justeţea lui. Aflu că vinul te face să spui adevărul şi sunt mirat de neştiinţa mea şi de adevărul acestei observaţii. Aici a intervenit chestia ciudată. Anume faptul că n-am ştiut atâţia ani acest adevăr atât de simplu, m-a jignit până în adâncul sufletului. Cum eu, un maestru al vinului, să nu ştiu atâta lucru? E admisibilă atâta ignoranţă, atâta activitate irosită în van? Ei bine, domnilor, întreb din nou: Cum se împacă faptul că mă dispreţuiesc pentru acest viciu cu faptul că mă jigneşte neştiinţa unui amănunt elementar privitor la el? Faptul că mă dispreţuiesc reprezintă o recunoaştere a greşelii. Iar faptul că mă simt jignit e adâncirea greşelii. Aici se poate forma, la un moment dat, şi un fel de lanţ sau, altfel spus, un şir de verigi, care nu mai poate fi oprit. Greşeala devine adâncirea greşeii. Şi recunoaşterea greşelii devine recunoaşterea recunoaşterii greşelii. De asemenea, eu nu pot lua niciodată hotărâri. Acesta e un alt mare defect de-al meu. Întreaga mea viaţă – şi declar asta cu fruntea sus – e sălaşul unei adânci harababuri. Orice hotărâre este pentru mine un lucru ridicol, gol de orice conţinut, ceva aprioric mustind de aberaţie, ceva care nici nu se ia în discuţie, ceva pe care îl simt extrem de primejdios, ceva la vederea căruia mă umplu de repulsie şi astenie. Luarea unei hotărâri, e de la sine înteles, implică un drum pe care trebuie să-l fac şi, ca orice drum prestabilit, şi acesta mă face să mă irit într-un hal fără de hal. De altfel, luarea unei hotărâri e legată de noţiunile de demnitate, de noţiunea respectului faţă de anumite lucruri, de noţiunea obligaţiilor şi răspunderilor pe care şi le ia individul în societate, de noţiunea întelegerii scopului vieţii în societate şi, bineînţeles, de noţiunea realizărilor; noţiuni ce nu le am. În lumina doctrinei şi filosofiei mele asupra vieţii, hazardul e singurul segment pe care îl găsesc normal să vegheze asupra existenţei mele. Eu trăiesc o mare satisfacţie, o mare plăcere, tremur de bucurie când nu ştiu ce va aduce clipa următoare. Neluând niciodată vreo hotărâre şi fiind şi extrem de
– 169 –
Antologia piesei de teatru într-un act conştient de imposibilitatea mea de a lua vreo hotărâre, clipa care va urma clipei prezente sunt sigur că îmi va aduce ceva nou. Bineînţeles, eu sunt o bestie. Dar – şi aici nu vreau să săriţi în sus – sunt o bestie emotivă. Căci lipsa hotărârilor şi existenţa permanentă a hazardului în viaţa mea sunt de natură să întretina în mine proaspătă emoţia. Să luăm, de pildă, porcul. Îl putem considera o bestie. Cine a pomenit un porc emotiv? De exemplu, un porc care să pălească la faţă? Care e emoţionat deoarece ştie că nu va putea lua nicio hotărâre într-o situaţie imediată. Totuşi acest porc există. Eu sunt acela care face inutilă întrebarea: „Cine a pomenit un porc emotiv?“ Dacă se va pune vreodată întrebarea. „Cine a pomenit un porc emotiv?“, am să mă scol în picioare şi am să spun: „Eu sunt un porc emotiv.“ (Intră desenatorul şi desenează pe foi ale flipchart-ului segmente din Guernica lui Picasso. Muzica funebră continuă în surdină. Pe ecran apar învingatorii din războiul civil din Thailanda care urinează pe cadavrele inamicilor lor. E la latitudinea regizorului să aleagă şi alte imagini. Sceleratul se plimbă pe scenă. Desenatorul termină şi iese. Protagonistul principal reîncepe) SCELERATUL: Să adaug, domnilor, că eu sunt un om foarte lacom. Îmi place să iau, să adun cât mai multe, să îngramadesc în jurul meu, să ştiu că posed cât mai multe, să simt că sunt stăpân peste cât mai multe, să simt că în jurul meu colcăie abundenţa. Dar această lăcomie nu se referă la obiecte sau bani. Această lăcomie se referă la evenimente, la sentimente, la procese afective, la acte raţionale sau iraţionale şi altele de acest gen. Eu niciodată nu doresc să fiu bogat în sensul cazon al cuvântului, să am în stăpânire mai ştiu eu ce mobile, bijuterii sau obiecte de preţ, rare. Nu. Eu am nevoie să colecţionez alte lucruri. Sentimente, idei, prietenii, duşmănii, sile, entuziasme, iluzii şi deziluzii, umilinţe, indiferenţe, râsete, animozităţi, enervări, jigniri, într-un cuvânt lucruri strict legate de activitatea sufletului omului. Am nevoie de aceste lucruri ca de aer. Când e vorba de ele, devin mai mult decât hrăpăreţ. Imediat le adun în jurul meu şi vreau să fiu stăpânul lor. Vreau mereu să mă simt strivit de ele, să le simt că se adună deasupra mea şi că mă sufocă, că încearca să mă sugrume, că mă strâng ca într-o menghină şi că mă macină clipă de clipă. În asta constă lăcomia mea. O lăcomie a inimii, o lăcomie a cugetului. Acum să nu mă întelegeti greşit. Poate când spun o lăcomie a sufletului şi a cugetului, sună frumos. Orice om doreşte să facă din sufletul şi cugetul lui ceva frumos, de aceea le cultivă şi de aceea, când se vorbeşte de o lăcomie a sufletului şi a cugetului, această lăcomie poate apare ca ceva dizerabil şi lăudabil. În fond, un lucru evoluează numai dacă e întrebuintat cât mai mult
– 170 –
Antologia piesei de teatru într-un act şi în situaţii din cele mai diverse. Iar printr-un suflet lacom se poate întelege un suflet dornic de mari, curate, alese şi înaltatoare simţăminte. În cazul meu însa, lucrurile stau cu totul altfel. Diferenţa dintre mine şi un om care ar avea sufletul şi cugetul lacome în mod ales rezidă în faptul că eu n-am discernământ, că eu n-am exigenţe, că eu n-am noţiunile elementare despre lucrurile serioase, că eu nu-mi pun niciodată problema dacă cele cu care am de-a face trebuie triate, că eu, orice ar fi, mă bag şi-mi ofer sufletul ca loc de activitate pentru orice fel de sentiment, idee, situaţie, eveniment. Această lăcomie, evident, mă duce la o situaţie aparte. Sufletul meu se întinde, se întinde şi apoi fiinţa mea ajunge să dea fiasco chiar în cele mai elementare şi puerile probleme. Iar explicaţia acestui fiasco e foarte simplă. Ca o întindere să fie cucerită de un cuget, acesta trebuie să dea o bătălie pentru fiecare treaptă a întinderii, să cucerească fiecare treaptă a întinderii, treptat să răzbească şi să stăpânească această întindere. Or, din cauză că la mine niciodată n-a putut fi vorba de vreo bătălie ca să câştig şi să ocup o treaptă, fiinţa mea ajunge la eşec în orice domeniu ar activa. Şi aşa, e de la sine înteles că implic excluderea oricărei şanse de reuşită în evenimentele legate de sufletul meu. În cazul meu, din cauza falsităţii ocupării de către sufletul meu a unei mari întinderi, din cauza lipsei de antrenament, din cauza imposibilităţii mele de a mă mobiliza, eu niciodată nu pot obţine vreo victorie. Se poate vorbi în cazul lăcomiei mele şi de aspectul simultaneităţii. Sunt capabil să ajung ca, în acelaşi timp, să fiu posedat de două simţăminte, de două stări. Ele pot fi chiar contradictorii. Nu mă deranjează. De exemplu – ţin minte asta din copilărie – o dată un băiat mai mare m-a bătut. Ei bine, am plâns, dar în acelaşi timp râdeam pentru că mi se părea, privind situaţia dintr-un punct de vedere obiectiv, că motivul ce-l invoca acel băiat ca să mă bată era total absurd şi hazliu. Iar un al treilea, care asista la scenă, se uita la mine cu o imensă curiozitate şi la un moment dat chiar m-a întrebat: „Tu ce faci acum? Plângi sau râzi?“ În dicţionarele mai noi, în definiţia schizofreniei intră şi cuvintele „stări emoţionale conflictuale simultane“. Vedeţi dar că eu mă angajam pe drumul ei înca de-atunci. Şi remarca majoră pe care aş face-o în legătură cu lăcomia mea e că ea nu-mi aduce câştiguri. O lăcomie obişnuită, să-i zicem cazonă, oricum are şanse de a fi satisfăcută uneori. Lăcomia mea însa nu aduce nimic. Câştiguri, nici vorbă, niciun pic de prospeţime, palme din toate părţile, un suflet literalmente alterat şi putred, o veşnică antipatie din partea celor cu care vin în contact. Chiar când reuşesc să adun mai multe lucruri, tot nu mă simt bine şi mă căinez în permanenţă.
– 171 –
Antologia piesei de teatru într-un act Şi, în sfârşit, în viaţa mea, niciodată, dar absolut niciodată, n-am avut interes intelectual pentru cineva. Întotdeauna l-am privit pe om din alte puncte de vedere. Întotdeauna am căutat ca în spatele cuvintelor sale să surprind altceva. Întotdeauna m-a interesat subtextul, gestica, lucrurile pe care oamenii vor să le ascundă, intenţiile pe care le au în subconştient. Pentru mine principalul nu e să înteleg ce-mi spune omul, ci felul în care îmi spune, forma în care îmi prezintă subiectul. Acest fel de-a spune şi această formă vor arunca pentru mine o lumină mai mare asupra acelui om decât conţinutul celor spuse de el. Forma aceasta îmi va dezvălui faţa intimă a acelui om, psihicul lui, forul lui interior, fiinţa lui în totalitatea sa, deasupra convingerilor, prejudecăţilor, cunoştinţelor sale, adică mă interesează, în ultimă instanţă, rezultatul pe care l-a obţinut natura tăvălind acest om de colo-colo, reacţia lui la modelarea vicioasă exercitată de societate asupra părţilor native, sincere, atavice din el, măsura în care el a reuşit să se eschiveze de la acest proces plin de mizerabilităţi. Conţinutul spuselor unui om îmi va fi întotdeauna cunoscut dinainte. Orice cuvânt care va ieşi din gura lui nu va avea valoare pentru mine decât prin felul în care iese, prin mimica ce îl însoteste şi prin atitudinea respectivului în momentul în care scoate acel cuvânt. Mă interesează nişte lucruri care nu pot fi definite cu uşurinţă, fugare, anonime, incerte, efemere şi-n acelaşi timp atât de capabile să lumineze brusc porţiuni mari din fiinţa acelui om, să înlature în faţa ochilor mei barierele ridicate de respectivul om, să evidenţieze trăsăturile sale esenţiale. O privire, o intonaţie, o atitudine, o concordanţă, o contradicţie, un râs în cascade, o ireverenţiozitate, o încruntare din sprâncene, un făcut cu ochiul, o contorsionare a feţei datorită unei suferinţe, o înseninare a feţei, iată câteva din lucrurile care mă pot interesa. Ele dezvăluie viaţa, în ele sălăşluieşte adevărul, ele sunt cele în virtutea cărora un om e fericit sau nefericit, ele sunt cele care guvernează existenţa, ele determină marile hotărâri, ele au hotărât de cele mai multe ori dacă un om va muri sau nu, de ele depind şi azi cele mai multe lucruri esenţiale. Şi apoi pe mine mă interesează strict omul. Nimic altceva. Absolut nimic altceva. Mă interesează fiinţa lui, alcătuirea lui atât fizică cât şi ca membru derutat al societăţii, comportamentul său şi consecinţele ce decurg din acest comportament, impresia totală pe care o lasă el atât ca animal cât şi ca fiinţă căreia i se pare că poate judeca şi mai ales impresia artistică pe care o lasă. Problemele sunt doar nişte deviaţiuni periculoase de la ceea ce are omul mai sincer. Şi de aceea probabil nu mă interesează. Singurul lucru care poate fi adevărat, interesant, inedit şi surprinzător e omul. Şi acest om e interesant, bineînţels, indiferent de intensitatea activităţii lui intelectuale.
– 172 –
Antologia piesei de teatru într-un act Şi marea mea dorinţă ar fi, domnilor, dacă aţi vrea să scăpaţi de mine, căci înteleg că v-an cam enervat, să găsiţi singura soluţie care se impune faţă de mine. Să staţi aşa, o clipă, pe gânduri şi să cugetaţi. Ce atitudine trebuie înjghebata şi păstrată neabătută faţă de acest om? Şi s-o găsiţi dintr-o dată. Singura atitudine firească ar fi nici mila, nici batjocura, nici împaciuitorismul, nici distanţa, nici sila, ci ostilitatea. O ostilitate veşnică, puternică, multilaterală, consecventă şi lipsită de milă. „Acest om“, să vă gândiţi, „trebuie în permanenţă lovit, urăt, minţit, umilit, nu trebuie să i se dea nicio clipă de răgaz, nicio clipă în care să poată răsufla în voie. Nici atunci, evident, nu s-ar îndrepta, dar ar fi împiedicat să răspândească în jurul lui mirosul pe care îl răspândeşte. Ar fi împiedicat să cultive şi să crească monştrii care îi compun fiinţa şi ar fi împiedicat să-i contamineze pe cei cu care vine în contact. Ostilitatea ar urma paşii moralităţii şi ai cinstei în faţa acestei scârnăvii. Dacă această scârnăvie ar avea chef de discuţii, ostilitatea ar arăta că trebuie să i se bage pumnul în gură. Dacă această scârnăvie ar avea mâncarea în faţă şi ar vrea să mănânce, ostilitatea ar arăta că trebuie să i se ia mâncarea din faţă şi să i se dea câteva lovituri de picior. Dacă această scârnăvie ar găsi apă şi ar vrea să bea, ostilitatea ar arăta că scârnăvia trebuie să fie luată de păr, împiedicata să bea apă şi băgată cu capul într-o băltoacă cu noroi. Dacă această scârnăvie ar simţi interes pentru o anumită privelişte şi ar vrea să o privească, ostilitatea ar arăta că ea trebuie luată din faţa acestei privelişti, dusă într-o cameră de tortură şi orbită cu ajutorul unui drug de fier înrosit în foc. Această atitudine ar fi singura nimerită“. De ce am o dorinţă atât de fierbinte să găsiţi aceste soluţii? Pentru că, găsindu-le, aţi veni în întâmpinarea dorinţelor mele. Aşa cum aş mai fi vrut să spun, ca să fiu fericit, trebuie să existe o dreptate în lume, un Dumnezeu care să echilibreze trişările mele. „Satir făţarnic!“ Aici, dragă spectatorule, se tremină monologul meu. Aş mai vrea, dragă spectatorule, să adaug o singură frază: Să ştii că întotdeauna vei fi singur. (Intră desenatorul şi desenează iar pe flipchart porţiuni din Guernica. Muzica funebră se face auzită în continuare. Sceleratul coboară de pe scenă şi dă mâna cu toţi spectatorii din primul rând, spunându-i fiecăruia: N-am nimic să vă spun. Apoi se întoarce pe scenă şi se înclina. Se opreşte muzica). CORTINA
– 173 –
Carmen Paula Dominte
PANTOFI DE DAMĂ NEPURTAŢI Personajele: Un ofiţer de serviciu Un oarecare bărbat Decorul O cameră într-o secţie de Poliţie. UN OFIŢER DE SERVICIU (vorbeşte la telefonul mobil): Auzi, pe mine nu mă iei aşa, c-o să fie naşpa de tot. Atât îţi spun. Păi, bă, unde s-a mai auzit molidu’ să coste cât bradu’. Tu zici frumuşel că sunt brazi. Ce naiba, chiar aşa fraier mă crezi? Îi vinzi cum îţi zic, că altfel te trimit în piaţă ca să dai şpagă lu’ grăsanu’ ăla. Bine, mă suni la cinci. Bă, să nu mă tragi în piept c-ai încurcat-o cu mine. (închide telefonul şi-l pune în buzunar) UN OARECARE BĂRBAT (bate de câteva ori în uşă şi intră): Se poate? UN OFIŢER DE SERVICIU: Cine eşti dumneata? UN OARECARE BĂBAT: Mă scuzaţi, m-au trimis de la poartă. UN OFIŢER DE SERVICIU: Bre, am întrebat cine eşti, nu de unde vii. UN OARECARE BĂRBAT: Pentru o declaraţie. UN OFIŢER DE SERVICIU: A cui declaraţie? UN OARECARE BĂRBAT: A mea. UN OFIŢER DE SERVICIU: Bre, cine eşti? Cum te cheamă? UN OARECARE BĂRBAT: Ionescu. UN OFIŢER DE SERVICIU: Şi ce-ai păţit? UN OARARECARE BĂRBAT: M-au furat. UN OFIŢER DE SERVICIU: Pentru furturi e camera de alături. UN OARECARE BĂRBAT: Nu, că de la poartă mi-au zis să vin aici, că nu mai e nimeni de la furturi în Secţie şi să-mi luaţi aici declaraţia. UN OFIŢER DE SERVICIU: Cum nu mai e nimeni? Unde naiba au plecat boii ăia? UN OARECARE BĂRBAT: De unde să ştiu eu, că abia am venit.
– 174 –
Antologia piesei de teatru într-un act UN OFIŢER DE SERVICIU: Bine, ia loc acolo frumuşel. (iese pentru câteva momente şi se întoarce cu o pungă de cipsuri). UN OARECARE BĂRBAT: Acum îmi luaţi declaraţia? UN OFIŢER DE SERVICIU: Da. Hai, repede că mă grăbesc. (scoate o foaie de hârtie dintr-un sertar şi o întinde bărbatului). UN OARECARE BĂRBAT: Mă scuzaţi, dar eu nu ştiu cum se face, că n-am mai dat declaraţii până acum. UN OFIŢER DE SERVICIU: Păi, e simplu, bre. Uite, scrii pe foaia asta frumuşel tot ce s-a întâmplat; absolut tot, aşa cum îţi aminteşti. UN OARECARE BĂRBAT (stă câteva secunde şi se gândeşte): Nu ştiu cu ce să încep. UN OFŢER DE SERVICIU: Şi eu de unde să ştiu, bre? UN OARECARE BĂRBAT: Dumneavoastră aţi mai văzut declaraţii, că doar cu asta vă ocupaţi. UN OFIŢER DE SERVICIU: Frumos, n-am ce zice, adică după mata, poliţiştii stau numa’ să strângă declaraţii. UN OARECARE BĂRBAT: Aşa crede toată lumea. UN OFIŢER DE SERVICIU: Toată lumea, pe naiba. Acu’, hai dă odată declaraţia aia. UN OARECARE BĂRBAT: Trebuie să fie aşa, ca un proces verbal. UN OFIŢER DE SERVICIU: Bă, frate, mi se urcă nervii la cap. E imposibil să nu fi văzut vreodată o declaraţie. UN OARECARE BĂRBAT: Ba e, că eu am fost la Poliţie doar ca să-mi schimb buletinul şi atunci nu te pune să dai declaraţii. UN OFIŢER DE SERVICIU: Bine, atunci scrie cum îţi spun. UN OARECARE BĂRBAT: Mă scuzaţi, nu am cu ce. UN OFIŢER DE SERVICIU: Ia pixul ăsta. UN OARECARE BĂRBAT: Mulţumesc. UN OFIŢER DE SERVICIU: Acum scrie frumuşel, după mine: subsemnatu’, cutare cutare, domiciliat în Bucureşti, strada, număru’, blocu’, sectoru’, în ziua de, şi pui data, iar de aici scrii cum s-au petrecut lucrurile. UN OARECARE BĂRBAT: Asta ştiam. Nu ştiu de unde să încep să scriu. UN OFIŢER DE SERVICIU: Din stânga sus, cu aliniat. UN OARECARE BĂRBAT: Adică să spun când au intrat ăia doi? UN OFIŢER DE SERVICIU: Care ăia? UN OARECARE BĂRBAT: Că erau doi, Bilă şi Freză, aşa se strigau. Ziceau că au venit în urma anunţului. Ştiţi, eu am dat un anunţ că vând diverse lucruri. Vroiam să strâng ceva bani pentru biletul de avion. E destul de scump până în Germania, la Munchen. Acolo s-a măritat fiica mea, Lucica, cu un mare manager.
– 175 –
Antologia piesei de teatru într-un act UN OFIŢER DE SERVICIU: Bre, nu ne interesează Lucica. Scrie frumuşel doar scopul vizitei şi e suficient. UN OARECARE BĂRBAT: Lucica mi-a promis că are grijă de mine. UN OFIŢER DE SERVICIU: Am înţeles, o vizită la rude de gradul întâi. UN OARECARE BĂRBAT: Nu, nu. Urma să stau acolo de tot. UN OFIŢER DE SERVICIU: Mă rog, nu asta e important. Scrie, bre, cum suna anunţu’. UN OARECARE BĂRBAT: Vând pantofi de damă nepurtaţi, preţuri negociabile. UN OFIŢER DE SERVICIU: Bre, poate bărbăteşti. UN ORARECARE BĂRBAT: Nu, de damă, că m-am divorţat anul trecut. Ea a plecat dar i-au rămas pantofii şi avea un dulap întreg, mulţi nepurtaţi încă. Ştiţi, ea cum intra într-un magazin scăpa la pantofi. Îşi cheltuia toţi banii numai pe pantofi. UN OFIŢER DE SERVICIU: E irelevant. (sună telefonul mobil) Alo, da. La serviciu, ce mă tot întrebi? Nu poate să ia Romeo? Păi, nu ştiu când naiba vin. Bine, două pungi de lapte, o pâine şi şapte ouă. Ouă am luat ieri. De care? Mai bine făceai cu brânză şi stafide. Bine, pa. Am zis pa odată, ce naiba n-auzi? (închide telefonul şi îşi deschide punga cu cipsuri din care începe să mănânce cu poftă) UN OARECARE BĂRBAT: Să ştiţi că nu e bine ce faceţi. UN OFIŢER DE SERVCIU: Nu mă înveţi dumneata cum să vorbesc cu nevastă-mea. UN OARECARE ĂRBAT: Eu mă referisem la cipsuri. Sunt nesănătoase şi după câţiva ani o să vă îmbolnăviţi de cancer. UN OFIŢER DE SERVICIU: Nu mor eu din nişte cipsuri, ş-apoi sunt din cartofi. UN OARECARE BĂRBAT: Deshidrataţi cu multă sare ş-o să vă crească tensiunea. UN OFIŢER DE SERVICIU: Poate vrei şi dumneata. UN OARECARE BĂRBAT: Nu, mulţumesc, doar câteva. UN OFIŢER DE SERVICIU (îi dă bărbatului câteva cipsuri din pungă): Gata, hai, dă să văd ce ai scris. UN OARECARE BĂRBAT:Păi, n-am apucat. UN OFIŢER DE SERVICIU:Bre, mata îţi baţi joc de mine. Am stabilit că începi cu subsemnatu’ şi scrii aşa cum s-a întâmplat, ce naiba? UN OARECARE BĂRBAT: Dacă încep cu anunţul, presupun că-i bine. UN OFIŢER DE SERVICIU: Da, bre, e bine, da începe odată. (scoate telefonul mobil din buzunar şi formează un număr) Alo, eu sunt. Ce faci? Auzi, vii la meci? Duminică. Vine şi Cristi. Hai, bă, lasă abureala asta.
– 176 –
Antologia piesei de teatru într-un act O să te duci săptămâna viitoare. Zău, eşti naşpa rău. Zii mai bine că nu vrei ş-am înţeles. Dă-te naibii de omidoi ce eşti. Nu, mă, lasă. Bine, salut. (închide telefonul şi îl aruncă pe masă apoi mănâncă cipsuri până le termină şi iese din cameră; se întoarce după câteva minute cu o sticlă de Coca-Cola) Ia să văd ce ai scris. UN OARECARE BĂRBAT: Mai am puţin şi termin. UN OFIŢER DE SERVICIU (uitându-se pe declaraţie): Vezi că ai scris suptsemnatul. UN OARECARE BĂRBAT: Vă rog să mă scuzaţi. UN OFIŢER DE SERVICIU: Păi, dacă facem greşeli gramaticale până şi-n declaraţiile astea simple, atunci ne-am dus, frumuşel, naibii. UN OARECARE BĂRBAT:V-am rugat deja să mă scuzaţi. UN OFIŢER DE SERVICIU: Da, mă rog. Pe ăştia doi îi cunoşti? UN OARECARE BĂRBAT: Atunci i-am văzut prima oară. UN OFIŢER DE SERVICIU: Cu siguranţă că nu ţi s-a părut nimic suspect. UN OARECARE BĂRBAT: Suspect, nu. UN OFIŢER DE SERVIVIU: Nici măcar ciudat. UN OARECARE BĂRBAT: Nici măcar ciudat. UN OFIŢER DE SERVICIU: Păi, bre, ce să caute doi puşti să cumpere pantofi de damă? UN OARECARE BĂRBAT: M-am gândit că poate pentru mamele sau prietenele lor. UN OFIŢER DE SERVICIU: Bre, eşti tare. Nici un copil nu mai cumpără în ziua de azi cadouri la părinţi. Nu e cool deloc. Bă, frate trebuia să-ţi dai seama că ăştia n-aveau ce căuta la uşa ta, decât să te fure sau să-ţi dea, frumuşel, în cap. UN OARECARE BĂRBAT: Nu păreau, miroseau a parfum. UN OFIŢER DE SERVICIU: Bre, trebuia să-ţi pice fisa când ai auzit Bilă şi Freză. UN OARECAE BĂRBAT: M-am gândit eu că nu erau numele lor de botez, însă nici porecle nu prea erau. UN OFIŢER DE SERVICIU: Ba da, unele proaste. Trebuie să scrii din nou declaraţia. UN OARECARE BĂRBAT: În afară de suptsemnatul, n-am mai greşit nimic altceva. UN OFIŢER DE SERVICIU: Nu de asta, bre, e prea lungă. UN OARECARE BĂRBAT: Am dat toate amănuntele. UN OFIŢER DE SERVICIU: Prea multe. Nu ne interesează că mata ţineai banii într-o casetuţă de lemn cu trandafiraşi sculptaţi pe capac, nici
– 177 –
Antologia piesei de teatru într-un act că becul din hol era ars de două săptămâni şi nici că băieţii aveau belciuge în buze şi sprâncene. UN OARECARE BĂRBAT: Aţi zis că trebuie să trec tot ce-mi amintesc. UN OFIŢER DE SERVICIU: Tot ce este esenţial. UN OARECARE BĂRBAT: Mi s-a părut esenţial că aveau belciuge în buze şi sprâncene. UN OFIŢER DE SERVICIU: E irelevant. Azi toţi tinerii au belciuge în nas, buză şi sprânceană. UN OARECARE BĂRBAT: Atunci o să scriu din nou. UN OFIŢER DE SERVICIU (scoate din sertar alte foi): Ia de aici foi goale. (din alt sertar scoate două pahare de plastic) Mi s-a făcut cam sete de la cipsurile alea. (îşi toarnă Coca-Cola într-un pahar şi bea pe nerăsuflate, vrea să toarne şi în celălalt pahar) UN OARECARE BĂRBAT: Nu, mulţumesc. Eu nu beau Cola. UN OFIŢER DE SERVICIU: Acu, te-ai supărat că te-am pus să scrii din nou. UN OARECARE BĂRBAT: Nu de asta. Chiar nu beau Coca-Cola. UN OFIŢER DE SERVICIU: Bine, cum vrei. Eu mă duc să-mi iau o cafea şi nişte ţigări. (iese şi se întoarce după câteva minute cu o cafea şi două ţigări). Uite, bre, ţi-am adus şi ţie o ţigară. UN OARECARE BĂRBAT: Mulţumesc, dar nu fumez. UN OFIŢER DE SERVICIU (îşi aprinde o ţigară): Mă rog, am zis să fiu politicos. UN OARECARE BĂRBAT: Vă mulţumesc. Am terminat declaraţia. UN OFIŢER DE SERVICIU: Vezi că n-a fost greu. Ia să vedem. (citeşte atent declaraţia) Bă, frate, în viaţa mea n-am mai citit o asemena porcărie. Ce naiba, e din Sadoveanu „Fraţii lu’ Jder“ ori cronica lu’ Grigore Ureche. UN OARECARE BĂRBAT: Se vede că aţi citit mult. UN OFIŢER DE SERVICIU: Asta e vorba lu şefu’ când n-are chef de rapoartele noastre. UN OARECARE BĂRBAT: Nu-mi vine să cred că nu v-a interesat opera marelui nostru prozator şi om politic. UN OFIŢER DE SERVICIU: Bre, nu-mi faci acu’ morală c-am aţipit la descrieri, d-asta am citit numa’ dialogurile, ş-a mers mai repede; da’ aici mata ai făcut o mare tâmpenie. UN OARECARE BĂRBAT: Nu înţeleg ce e greşit. UN OFIŢER DE SERVICIU: Bre, matale povesteşti toată viaţa ta, cum te-ai însurat, cum ţi-ai luat casă cu banii de pe Dacia 1100 ce ţi-a dat-o un unchi cadou de nuntă, cum s-a măritat fii-ta cu neamţu’ ăla ş-a plecat în Germania, cum anu’ trecut s-a dus nevastă-ta la ea şi cum anu’ ăsta e rându’ tău, cum i-ai luat blană lu’ nevastă-ta din Grecia, pe care ai
– 178 –
Antologia piesei de teatru într-un act dat-o deunăzi la juma’ de preţ, cum ai vândut vecinei fotoliu’ moştenit de la o mătuşă plecată şi moartă luna trecută în America. UN OARECARE BĂRBAT: Vroiam să nu se piardă niciun amănunt. UN OFIŢER DE SERVICIU: Bă, da’ nici juma’ de pagină numa’de divorţ. UN OARECARE BĂRBAT: Pentru mine divorţul a fost ceva foarte important, mai important decât căsătoria. UN OFIŢER DE SERVICIU: De acord, da’ aici suntem la Poliţie, nu la preot, nici la psiholog. UN OARECARE BĂRBAT: Atunci când divorţezi nu e ca şi cum te-ai despărţi de un om, aşa într-o staţie de autobuz, e mult mai mult. Trebuie să împarţi totul, şi n-ar fi numai de mobilă, bani şi apartament, dar trebuie să împarţi şi amintiri, şi obiceiuri, ştiţi şi dumneavoastră. UN OFIŢER DE SERVICIU: Nu ştiu că n-am divorţat. UN OARECARE BĂRBAT: Vă spun eu. Totul se împarte, chiar şi ce nu se poate împărţi, dar să ştiţi că eu nu am vrut să divorţez. Ea a insistat. Se plictisea deşi am dus-o şi la Herculane şi la Căciulata. Acum înţelegeţi? UN OFIŢER DE SERVICIU: Şi mata îi vinzi frumuşel lucrurile. UN OARECARE BĂRBAT: Ca să scap de amintiri, ş-apoi strânsesem ceva bani. UN OFIŢER DE SERVICIU: Bre, chestiile astea personale nu ne privesc pe noi. UN OARECARE BĂRBAT: Pentru mine totul este personal. UN OFIŢER DE SERVICIU (enervat): Mata vrei să-ţi baţi joc de mine. Cu siguranţă asta vrei. Mă ţii aici toată după-masa şi-mi îndrugi frumuşel numa’ prostii, ca să ai cu ce te lăuda apoi la vecini. Vrei să te dai erou, poate-ţi mai taie din întreţinere. UN OARECAERE BĂRBAT: Nu e adevărat. UN OFIŢER DE SERVICIU: Lasă că vă ştiu eu p-ăştia. UN OARECARE BĂRBAT: Nu aveţi dreptate. UN OFIŢER DE SERVICIU: Probabil că toate căcaturile pe care le-ai pus pe foaie sunt invenţii. UN OARECARE BĂRBAT: Eu n-am minţit cu nimic. UN OFIŢER DE SERVICIU: Poate oi avea boală d’ aia, cum îi zice, psihoză schizofrenică, când ţi se pare că eşti mereu urmărit de extratereştri şi persecutat de agenţii străini. UN OARECARE BĂRBAT: Totul s-a întâmplat exact cum am declarat. UN OFIŢER DE SERVICIU: N-am nicio dovadă că aşa a fost. UN OARECARE BĂRBAT: V-am spus eu. UN OFIŢER DE SERVICIU: Vorbe, bre, vorbe. UN OARECARE BĂRBAT: Vă jur pe mama. UN OFIŢER DE SERVICIU: Nu se pune, bă.
– 179 –
Antologia piesei de teatru într-un act UN OARECARE BĂRBAT: Să ştiţi că m-am uitat cum aţi reacţionat şi, credeţi-mă, sunteţi cam violent. UN OFIŢER DE SERVICIU: Şi te doare pe tine ridichea, frate. UN OARECARE BĂRBAT: Mi se face un pic frică. UN OFIŢER DE SERVICIU: Că nu mai pot eu d-asta. UN OARECARE BĂRBAT: Vă rog frumos, nu vă mai uitaţi aşa la mine. UN OFIŢER DE SERVICIU: Aşa e privirea mea. UN OARECARE BĂRBAT: Sunteţi prea încruntat şi mi se face frică de-a binelea. UN OFIŢER DE SERVICIU: N-am ce-ţi face. UN OARECARE BĂRBAT: Vă rog să nu puneţi mâna pe mine. UN OFIŢER DE SERVICIU: Nici n-aveam de gând. UN OARECARE BĂRBAT: Ba da. Am văzut eu cum vă agitaţi mâinile prin aer. UN OFIŢER DE SERVICIU: Bă, tată, linişteşte-te. UN OARECARE BĂRBAT: Încerc, dar vă rog eu nu vă mai uitaţi la mine. UN OFIŢER DE SERVICIU: Trebuie să mă uit că vorbesc cu tine. UN OARECARE BĂRBAT: Ştiu, dar mă speriaţi. Ştiţi, eu sunt un tip foarte timid şi sperios. UN OFIŢER DE SERVICIU: Nu mă mir că te-a lăsat nevasta. UN OARECARE BĂRBAT: Acum întoarceţi cuţitul în rană. După ce că m-a părăsit soţia, m-au prădat hoţii, veniţi şi dumneavoastră cu privirea asta de nazist ca să puneţi capac la toate. UN OFIŢER DE SERVICIU: Stai, bre, nu te aprinde aşa. UN OARECARE BĂRBAT: N-aveţi pic de milă. UN OFIŢER DE SERVICIU: Uite ce e, bre, să nu mă iei cu d-astea, că la mine nu ţine. UN OARECARE BĂRBAT: Sunt un om ca oricare altul, dar să ştiţi că şi dumneavoastră sunteţi un om, la fel ca mine. UN OFIŢER DE SERVICIU: Şi ce-i cu asta? UN OARECARE BĂRBAT: Oricând vi se poate întâmpla şi dumneavoastră. UN OFIŢER DE SERVICIU: Nu prea văd ce. UN OARECARE BĂRBAT: Aşa spuneţi acum, când lucrurile merg cum le-aţi plănuit, însă, într-o zi, vă puteţi trezi în locul meu ş-atunci o să vă pară rău şi dumneavoastră. UN OFIŢER DE SERVICIU: Nu ştii ce vorbeşti, bă. UN OARECARE BĂRBAT: Hoţii şi divorţul nu îşi aleag victimele. UN OFIŢER DE SERVICIU: Stai, bre, un pic, nu ştiam că eşti aşa de moale. Pun pariu că nici la băutură nu prea ţii. UN OARECARE BĂRBAT: Depinde ce băutură. UN OFIŢER DE SERVICIU: D-aia tare.
– 180 –
Antologia piesei de teatru într-un act UN OARECARE BĂRBAT: Numai dacă e de calitate. UN OFIŢER DE SERVICIU: Atunci, îţi dau un coniac de firmă. UN OARECARE BĂRBAT: Aş prefera nişte wisky. UN OFIŢER DE SERVICIU: (scoate dintr-un sertar o sticlă de wisky aproape goală şi toarnă câteva picături în paharul de plastic gol) Bine, wisky. (sună tele fonul fix) Alo, da şefu. Păi, aşa cum aţi ordonat. Bradu’ cu două sute, molidu’ cu o sută cincizeci şi vindem numa’ brazi. Da, să trăiţi, după ce vorbesc cu el. Da, am înţeles. Vă salut, să trăiţi. (închide telefonul) UN OARECARE BĂRBAT (bea repede): Mulţumesc, mi-am mai revenit. UN OFIŢER DE SERVICIU:Trebuie să scrii iar declaraţia, bre. UN OARECARE BĂRBAT: Mi-ar fi mai uşor dacă aş tăia părţile care nu vă interesează. UN OFIŢER DE SERVICIU: Nu se poate. Declaraţiile trebuie să arate perfect, nu cu tot felu’ de ştersături de clasa întâi. UN OARECARE BĂRBAT: Vă promit că n-o să se vadă. UN OFIŢER DE SERVICIU: Dacă vede şefu’ mâzgâleli, mă dă frmuşel afară. UN OARECARE BĂRBAT: N-o să bănuiască nimic că dăm cu pastă corectoare. UN OFIŢER DE SERVICIU: Aia se vede. UN OARECARE BĂRBAT: Atunci tăiem cu o linie orizontală. UN OFIŢER DE SERVICIU:Ai tăia cam mult, aşa că mai bine o scrii frmuşel din nou. (scoate din sertar alte foi goale) Vezi că asta e ultima oară, că s-au terminat foile. UN OARECARE BĂRBAT (începe se scrie dar se strică pixul): Nu vă supăraţi, cred că mi s-a terminat şi pasta. UN OFIŢER DESERVICIU (îi dă un alt pix din sertar): Bine, uite un pix cu Dinamo. UN OARECARE BĂRBAT: Mulţumesc, dar eu sunt Rapidist. UN OFIŢER DE SERVICIU: Îmi pare rău, aici toate pixurile sunt cu Dinamo. UN OARECARE BĂRBAT: Mă rog, dacă altul n-aveţi. UN OFIŢER DE SERVICIU: Scrie mata frumuşel declaraţia că eu mă duc la WC. (lipseşte câteva minute apoi se întoarce) UN OARECARE BĂRBAT: Acum puteţi să vă uitaţi pe foaie. UN OFIŢER DE SERVICIU: Bre, dacă e naşpa, o scrii iar. (sună telefonul mobil) Alo, da. Bună, pisi, ce să fac, nu mare lucru. Da, sunt în Secţie, iau o declaraţie pentru furt, da, nimic interesant. E cam prost tipu’ că o scrie a treia oară, da, ştiu că e pierdere de vreme, da nu pot să-l dau afară că se află. Azi trebuie să mă duc direct acasă, da’ mâine ne putem vedea, la tine, sigur că la tine. De care? Bine, s-a făcut. Să mă aştepţi ştii tu cu ce. Bine, te pup dulce. Pusi, pusi. Pa, pa. (închide telefonul şi citeşte declaraţia) În sfârşit, bre, te-ai luat în serios.
– 181 –
Antologia piesei de teatru într-un act UN OARECARE BĂRBAT: Vă mulţumesc. UN OFIŢER DE SERVICIU: Nu, că acu’ chiar a ieşit bine. UN OARECARE BĂRBAT: Şi ce urmează? UN OFIŢER DE SERVICIU: Nimic. Laşi mata declaraţia aici, eu o înregistez şi gata. UN OARECARE BĂRBAT: Şi ce mai trebuie să fac? UN OFIŢER DE SERVICIU: Te duci frumuşel acasă şi te culci. UN OARECARE BĂRBAT: N-o să pot să dorm. UN OFIŢER DE SERVICIU: Atunci stai frumos în pat ş-o să vezi c-o să-ţi vină somnu’. UN OARECARE BĂRBAT: Eu aş aştepta aici până îi prindeţi. UN OFIŢER DE SERVICIU: Nu se poate. UN OARECARE BĂRBAT: O să stau cuminte pe băncuţă. UN OFIŢER DE SERVICIU: Fugi d-aici, bre, chestiile astea durează mult. UN OARECARE BĂRBAT: Dumneavoastră sunteţi poliţist, nu poate să ţină aşa de mult. UN OFIŢER DE SERVICIU: Uneori poate fi şi un an întreg. UN OARECARE BĂRBAT: Atunci o să aştept acasă. UN OFIŢER DE SERVICIU: Foarte bine. Stai frumos acasă şi te uiţi la televizor. UN OARECARE BĂRBAT: Nu pot, filmele mă plictisesc iar ştirile mă fac să plâng. UN OFIŢER DE SERVICIU: Păi, pe Discovery, mai înveţi şi mata ceva, c-o să-ţi prindă bine în viaţă. UN OARECARE BĂRBAT: Bine, aşa o să fac. UN OFIŢER DE SERVICIU: Mergi sănătos şi n-avea nicio grijă. UN OARECARE BĂRBAT (iese): Da, mulţumesc. UN OFIŢER DE SERVICIU: Bă, frate, toţi s-au găsit în tura mea. Ziceam şi eu că azi frec dulia şi s-a găsit tataie să-mi strice frumuşel programu’, mama mă-sii de treabă, şi mai e şi rapidist, gălbejitu’ naibii. (formează un număr la telefonul fix) Alo, salut. Da, mă, eu sunt. Bă, am o declaraţie a unui tip, nu ştiu, bre, unu oarecare, zice că l-au furat doi. Bou’ dăduse anunţ că vinde chestii de prin casă şi ăia au venit frumuşel, la sigur. Da, mă, toţi banii. Păi, s-ar fi dus la fii-sa în Germania. Bă, eu nu prea am chef de povestea asta, o iei tu? Hăi, bă, nu fii naşpa. Bă, căcatu’ naibii, te-am rugat. Şi mă laşi aşa? Nu, n-are. Păi, ş-o arunc aşa, pur şi simplu? Bine, mă, dacă zici tu. Mulţam. Bine, pa. (mototoleşte repede
– 182 –
Vlad Dobroiu
DINCOLO DE CORTINA ROŞIE Personaje: Ivona – tânăra de la recepţie, foarte senzuală Vajda – femeie la vreo 50 de ani, în scaun cu rotile Venona – însoţitoarea Vajdei Marius – bărbat la 30 de ani, întotdeuna nemulţumit Daniliuc – fotograf pensionat, acum alcoolic Ianus – ultimul musafir venit, salvatorul actului creator Un majordom, o menajeră şi o bucătăreasă Scena 1 În interiorul unui salon de hotel, un tânăr îmbrăcat într-un costum alb intră în încăpere şi se îndreaptă înspre biroul de recepţie. În spatele biroului se află o cameră ale cărei uşi sunt larg deschise, însă din tavan cade o pânză roşie care ascunde tot conţinutul camerei. Tânărul priveşte cum, în spatele pânzei, o siluetă de femeie se îmbracă cu o rochie. Formele corpului se disting clar, însă nu se vede nicio culoare prin ea. Sună de trei ori din clopoţelul de pe birou şi tuşeşte pentru a-şi face curaj, îşi sprijină valiza albă de piciorul drept. Se uită în dreapta, în stânga, să vadă dacă mai e cineva în hol. Pare puţin mirat de faptul că totul e alb: pereţii, dulapurile, canapelele, toate piesele de mobilier. De altfel, toate personajele sunt îmbrăcate în alb, în afară de personalul de serviciu, iar feţele lor par, de asemenea, înălbite. IVONA (puţin strigând): Imediaaat… (Dă la o parte pânza şi iese din camera din spatele biroului. Are o rochie lungă, roşie, cu un decolteu generos şi părul pieptănat pe spate). Ianus se pierde pentru câteva secunde, face doi paşi înapoi, îşi îndreaptă spatele. IANUS (timid): Bună ziua, aş dori… (îşi aranjează cravata) am venit… adică, aş dori să iau o cameră, oricare… IVONA: Sigur, sunt o mulţime de locuri disponibile, încă nu suntem în sezon…
– 183 –
Antologia piesei de teatru într-un act IANUS (se uită în jos, îşi aranjează mustaţa): Preferabil, totuşi, la etajul 1, da, aşa-i cel mai bine, asta numai dacă se poate, bineînţeles. Şi… şi să nu fie înspre răsărit, ştiţi, obosesc repede de la lumină! IVONA (neutră): Cum doriţi, da, da! Sunt camere pe toate gusturile: cu vedere la mare, la pădure, la răsărit, ori la apus, cu pat matrimonial, cu mini-bar inclus… Cum vrea clientul! Numai să… (se uită după registru) Ah, aici era! Acum, spuneţi-mi, vă rog, numele dumneavoastră! IANUS: Ah, ah (îşi aranjează bretonul, se uită în spate, oftează) ah, ah… IVONA (pare puţin mirată, dar şi înţelegătoare): Aţi uitat cum vă cheamă? Hm, se mai întâmplă, nu-i nimic, staţi liniştit! E de înţeles, sunteţi obosit! (Scoate de sub tejghea o cheie) Uitaţi, asta va fi camera dumneavoastră de-acum, numărul 25. E la apus, cum aţi dorit! IANUS (puţin ruşinat): Vă mulţumesc frumos, vă mulţumesc (dă să plece şi observă că într-un colţ era un majordom, îmbrăcat în negru). IVONA: V-aţi uitat valiza! Majordomul vine înspre tânăr şi vrea să-i ia valiza. IANUS (amabil): Nu, nu-i nevoie, o duc eu. Mulţumesc, oricum! (Se îndreaptă către ieşire, se uită în jurul lui, rămâne o clipă nemişcat, se întoarce la biroul de la recepţie) Bună ziua, am venit (pauză). Ştiţi cumva camera? (se uită ruşinat în jos). IVONA (înţelegătoare): Da, sigur, numărul 25. Cheia e în buzunarul drept de la sacou. Se mai întâmplă! Nu face nimic! IANUS: Ah, da! Aş vrea să vă rog… de obicei cam uit, nu mai ştiu dacă v-am spus, aş vrea să vă rog ca atunci când mă vedeţi să-mi amintiţi numărul de la cameră şi numele meu… Stau prost cu memoria, îmi cer iertare, sper să nu fiu o pacoste, îmi cer scuze încă o dată… IVONA (îi taie vorba): Sigur Dle. Ianus, nu e nicio problemă, camera 25, etajul 1, prima pe stânga (Zâmbeşte binevoitor). IANUS (se uită la majordom): Mă scuzaţi, m-aţi putea ajuta (priveşte înspre valiză) vă rog, sunt puţin obosit! Majordomul îi ia valiza, nu are nicio expresie facială. Îl urmează pe Ianus până la ieşire. Ivona se uită în spate, închide uşile camerei. Intră bucătăreasa, îmbrăcată în negru. BUCĂTĂREASA: Mă scuzaţi, masa poate să fie servită în zece minute! IVONA: Mulţumesc, începe să aranjezi, îi chem imediat şi pe ceilalţi. Bucătăreasa iese, Ivona ia clopoţelul de pe birou, se reazămă cu cotul de marginea lui şi sună puternic de mai mai multe ori. Scena 2
– 184 –
Antologia piesei de teatru într-un act În salon, intră Vajda, femeie la vreo 50 de ani, cu părul grizonat, are o cămaşă de noapte albă, peste care şi-a pus un şal, tot alb; se află într-un scaun cu rotile. Venona este îmbrăcată doar cu capot alb, are un aspect adolescentin. Cu toate că nu-şi pune în evidenţă feminitatea, este o tânăra frumoasă deşi puţin cam slabă. Are părul blond, bogat, şi-l ţine desfăcut pe umeri. VAJDA (puţin autoritar): Mă ajuţi cu scaunul? În ultima vreme nu prea mai am îndemânare să-l folosesc. Nu ştiu ce-i cu mine, pe semne că m-am dezobişnuit. VENONA (supusă): Sigur, am şi venit. Întotdeauna vă ajut, staţi, nu mai împingeţi din roţi! (vine în spatele scaunului şi o ajută). Ei, gata, aţi văzut că sunt întodeauna lângă dumneavoastră, nu trebuie să vă faceţi atâtea griji! VAJDA: Da, da, mulţumesc! Acuma du-mă la masă. (către Ivona) Am auzit că ar fi gata cina, aşa-i? IVONA: Da, acum vine şi menajera să pună masa. Imediat trebuie sa coboare şi restul oaspeţilor! Între timp, povestiţi-mi cum v-a fost ziua! VAJDA: Bine, cum să fie (pauză) cu aşa gazdă, mă simt ca la mine acasă! IVONA: Aşa şi ar trebui, mă bucur să aud asta. Altfel? VAJDA: Ce-i drept am avut un vis tare ciudat as‘noapte. Eram cu un bărbat şi cu nepoata lui, cred, într-o pădure. Nu ştiu ce să spun despre asta, sincer… Şi la un moment dat o ţineam şi eu în braţe, dar acuma cine mai ştie ce-or mai însemna toate astea? Era seară (pauză) şi puteam merge. IVONA: Aşa, şi ce vă mai aduceţi aminte? VAJDA: La un moment dat chiar ne-am jucat puţin, tare m-am speriat că am pierdut-o. Dar se ascunse, săraca, după un copac. Aşa-s copii, nu ştii niciodată unde sunt. Dar, până una, alta nu putem face focul în şemineu? Mi-ar plăcea tare mult să fie puţin mai cald. IVONA: Ba da, sigur (îi face semn majordomului să aprindă şemineul). Vajda se îndepărtează de la masă şi se îndreaptă către şemineu. Se uită pierdut la focul care arde. În timpul acesta, Ivona se aşază la capătul mesei, picior peste picior. VAJDA: Nu mă înţelegeţi greşit, e foarte bine şi aşa, nu fac pretenţii, dar vreau să le fie bine tuturor. Cu şemineul aprins parcă mai uităm de necazuri şi ne bucurăm de ce ne-a dat Domnu‘ să avem (către Venona care se piaptăna) Ei, dragă, nu sta acolo, hai aici! E aşa bine, e cald! Intră Marius în scenă, trântind uşa după el. Are un aspect neglijent, nebărbierit, cu hainele parcă aruncate pe el. E îmbrăcat în blugi, sacou şi un maieu Are un briceag fluture cu care se tot joacă. MARIUS (răspicat): Ce? Încă nu e gata? (către Ivona) Păi de ce ne-ai mai chemat? IVONA (calm): Răbdare, imediat! Să vină toată lumea!
– 185 –
Antologia piesei de teatru într-un act Menajera intră în scenă, are în braţe nişte farfurii şi tacâmuri. Marius se aşază la masă şi începe să se joace cu tacâmurile. Din greşeală se taie cu cuţitul şi se şterge de faţa de masă, murdărind-o de sânge. MARIUS: Ei drăcie… (către menajeră) Dar ce stai, femeie, acolo ponton? Du-te să-mi aduci nişte spirt şi pansament. Şi mai durează mult mâncarea aia? Zici că s-a gătit pentru un oraş întreg! Hai odată, treabă faceţi voi acolo? Am plătit doar, astea-s condiţiile minunate ale hotelului? Hai, mai cu energie (se ridică de la masă, vrea să plece după menajeră, dar se întoarce la locul lui). VAJDA: Venona, adu-mi, te rog, pătura din cameră, vreau să mi-o pun pe picioare, parcă mi-e puţin frig… VENONA: Vi-o aduc, sigur, aţi lăsat-o pe scaun, nu? VAJDA: Da, da. Şi schimbă-te şi tu în ceva mai de doamne-ajută, se adună lumea şi nu se cade să te vadă aşa. Venona se duce după pătură şi intră înapoi îmbrăcată cu un capot verde deschis. Îi aşază cu grijă pătura pe piciorele Vajdei. VENONA (empatic): Ei, cum ne-a lăsat Dumnezeu, chiar şi-atunci când nu mai avem niciun simţămant în picioare, tot le mai simţim! IVONA: Dar cum anume le simţiţi? VAJDA: Da, draga mea, asta da ciudăţenie. (către Ivona) Le simt reci, aşa le simt! Şi-ncă cum… VENONA: Am găsit şi albumul ăsta de fotografii, cred că e al dumneavoastră! Al meu nu e… m-am gândit să vi-l aduc, poate v-ar face bine… VAJDA (mirată): Ce album, draga mea? Nu ştiu de niciun album! Sigur l-ai luat din camera noastră? Nu de alta, dar cine l-a pierdut cu siguranţă îl caută (îl ia din mâinile Veronei) Ia dă să-l văd, poate recunoaştem pe cineva… IVONA: Oare ce fac acolo în bucătărie, că prea durează (se ridică şi iese din salon). Intră Daniliuc, beat, cu sticla de băutură în mână. Încearcă să se aşeze pe un scaun, dar dezechilibrându-se îl răstoarnă. DANILIUC: Bună să vă fie inima! Ce seară… MARIUS: Dar ce dracu faci? (Îi ridică scaunul şi se apropie enervat de el). Dacă nu eşti în apele tale du-te de te culcă! Asta ne mai lipsea acuma, un om beat! (ironic) Dar să nu te-apuci să cânţi romanţe prin cameră, clar? DANILIUC: Cum? Romanţe? Da, da… Nu vecine, eu numai fotografii am ştiut la viaţa mea, la viaţa mea, auzi, numai fotografii am ştiut să fac. Asta e, acum ce să mai fotografiez? Marius îl aşază pe scaun şi se duce la Vajda să o aducă la masă.
– 186 –
Antologia piesei de teatru într-un act MARIUS (ia scaunul cu rotile): Am ştiut că vroiai să mă rogi să te ajut, hai să ne aşezăm că poate aşa se grăbesc o dată! VAJDA (mirată): Ah, ce să zic şi eu, mulţumesc, dar mă putea ajuta şi Venona. Nu trebuia să vă deranjaţi, oricum apreciez. Marius, Vajda şi Venona se aşază la masă. Vine şi Ivona în urma menajerei. IVONA: Gata, s-a rezolvat. Dar domnul Ianus nu a coborat încă? MARIUS (ironic): Cine mai e şi acest domn Ianus? De unde a căzut şi el? (către Ivona) Ce caută de fapt aici? Parcă ne-ai spus că vom fi numai noi cinci, nu mai aveam nevoie şi de o a şasea persoană (se joacă cu briceagul fluture). IVONA: E un musafir şi te rog să-l tratezi ca atare (se aşază la capătul mesei, către toţi) V-aş ruga să nu-l faceţi să se simtă în plus… e oarecum nou pe aici! VAJDA: Sigur, aveţi toată încrederea în mine! Din partea mea, e ca şi din familia mea! Dacă eram noi în locul lui? Aşa-i Venona? (Venona dă afirmativ din cap). IVONA: Oare a adormit? Era obosit, ce-i drept. A venit de departe, înca nu s-a obişnuit. Venona, nu te duci tu până la el să-l inviţi la masă, poate dacă te vede pe tine… VAJDA (îi taie vorba): Aş zice mai degrabă să se ducă Marius, nu de alta dar Venona e încă… IVONA: Am înţeles, îmi cer scuze, mă duc chiar eu să-l invit la masă, atunci. Ivona iese, intră menajera şi bucătăreasa cu tăvile cu mâncare. Se pune în mijlocul mesei un platou mare cu legume şi cu un cap de porc. În timp ce Vajda o mângâie pe păr pe Venona, Daniliuc adoarme cu capul pe masă. La un moment dat Vajda îşi pune ochelarii, deschide albumul şi se uită împreună cu Venona peste fotografii. Majordomul îi aduce nişte spirt şi pansament lui Marius. VAJDA: Ea e! (arată cu degetul pe o fotografie) Nu se poate! Ea e fata (pauză) am văzut-o în visul meu! (Venona se apleacă să vadă mai bine fotografia) MARIUS: Ei drăcie, asta-i nebunie curată! Unde naiba mai e? (se uită la mână şi pune la întâmplare pansamentul. Îi dă un picior pe sub masă lui Daniliuc). DANILIUC (somnoros): Ei, dar ce s-a întâmplat? A-nceput deja? MARIUS: Da, de vreo jumate de oră! Mai bine te-ai duce până în cameră să vezi cum e! VAJDA: Nu-l ascultaţi că vă faceţi doar inimă rea! Încă n-a-nceput, aşteptăm să coboare domnişoara Ivona cu noul musafir. Până atunci, mai bine, aţi cere un lighean cu apă caldă să vă înmuiaţi picioarele, o să vă prindă bine, ascultaţi la mine că ştiu eu ce zic!
– 187 –
Antologia piesei de teatru într-un act VENONA: Nu o recunosc de niciunde! Dar sunteţi sigură că e aceeaşi? (îşi piaptănă părul şi-l aranjează pe spate). VAJDA: Sigur, sigur! Altfel nu se poate! Daniliuc îl vede pe majordom şi-i face semn că vrea un lighean cu apă. După câteva secunde, îşi dă seama că majordomul nu înţelege şi se duce cu el după lighean. VENONA: Mai bine o întrebăm pe Ivona, cine ştie, poate e al unui fost chiriaş, sau poate e chiar al ei, deşi nu prea înţeleg cum vine asta… (Marius se ridică de la masă şi vine în spatele Venonei, îi atinge părul. Ea se uită cu coada ochiului la el, zâmbeşte cu colţul gurii, însă vede că Vajda se încruntă şi atunci se trage imediat). MARIUS (zâmbind): Nu o băga în seamă, fă ce simţi! Ce zici (pauză) când mergem la o plimbare în grădină? VAJDA: Nu fiţi necugetat, nu merge nicăieri! Dacă vreţi să iesiţi la aer, duceţi-vă să mai aduceţi nişte lemne că se stinge focul, dar ea nu are unde să meargă cu dumneavoastră, vă rog să înţelegeţi! Nu mai insistaţi! Nu are cum! MARIUS (se aplecă înspre Venona să-i vadă ochii): Las-o să spună ce vrea (Venona rămâne cu privirea în jos). Spune, vrei să ieşim la o plimbare? Acuma trebuie să fie frumos afară, e seară şi e răcoare. Venona nu schiţează niciun gest. Vajda are un impuls de a se ridica de pe scaun, dar îşi dă seama că e într-un scaun cu rotile. VAJDA: Mai bine aţi vedea ce face Daniliuc şi restul de invitaţi, că se răceşte mâncarea şi noi încă nu am început! Marius îi face din ochi Venonei şi când să iasă se întâlneşte cu Ivona şi Ianus. IVONA: Ah, la fix! Aş vrea să vi-l prezint pe noul nostru oaspete: domnul Ianus (Marius se dă puţin în spate, în timp ce Ianus dă din cap în semn de salut. Se aşază toţi la masă). Dar unde s-au dus ceilalţi? Apare bucătăreasa şi majordomul cu pahare şi nişte sticle de vin, pe care le pun în dreptul fiecăruia. Daniliuc vine şi el, are pantalonii suflecaţi şi un lighean cu apă în mână, se aşază pe un fotoliu şi înainte să-şi pună picioarele în lighean îşi scoate din buzunarul sacoului sticluţa de băutură şi bea din ea. MARIUS (către Daniliuc): Dar nu puteai să faci asta în altă parte? Încercăm să mâncăm… VAJDA (către Ivona): Am găsit albumul ăsta de fotografii în cameră, dar nu-mi aduc aminte să fie al meu, nu înţeleg nici de ce apar fotografii cu mine în el. Ivona, l-ai lăsat tu la mine? Ivona se ridică de la masă şi se uită prin album. IVONA: Nu, nu! E al dumneavoastră. Sunt fotografii din excursia pe care aţi avut-o acum două luni cu familia la un picnic la pădure. Uitaţi, aici o ajutaţi pe nepoata dumneavoastră să facă o casă din frunze.
– 188 –
Antologia piesei de teatru într-un act VAJDA (nesigură): Nu-mi aduc aminte să fi fost de curând la pădure. De când cu accidentul acela de maşină, nici nu-mi mai simt picioarele. IVONA: Aici eraţi cu nepoata dumneavoastră în parcul de distracţii, o duceaţi pe Isabelle la carusel. Tare mult îi mai plăcea să se dea în el! Încercaţi să vă aduceţi aminte! Nu a fost chiar atât de demult! VAJDA (mirată): Dar singura mea rudă e Venona, singura care a mai rămas alături de mine şi mai are răbdare să mă îngrijească! Nu pricep ce-mi povestiţi acolo, dar cu siguranţă nu sunt eu! E o greşeală! Poate e al unei foste chiriaşe care seamănă cu mine! Poate l-a pierdut şi acum, cine ştie, îi pare rău de el! Mai bine am căuta-o cumva! Pentru o femeie bătrână, amintirile sunt tot ce-i mai rămân! Vă daţi seama cât ar suferi dacă le-ar pierde şi pe astea? DANILIUC (către majordom): Nu se poate da drumul la televizor? Lipseşte ceva pe-aici! E aşa… Suntem toţi adunaţi, ar merge ceva, nu? Ce ziceţi? Ivona se îndepărtează de Vajda, lăsându-i albumul pe masă şi merge la un pick-up să pună un disc de-al lui Mamie Smith (Harlem Blues). MARIUS (zâmbind): E bună mâncarea, Venona? Ar merge şi un pahar de vin, aşa-i? (îi face din ochi, pe urmă se uită la Vajda şi o întreabă din priviri dacă vrea să spună ceva. Vajda continuă să se uite în album). IANUS: Mă scuzaţi, dar cred că mi-am uitat ceva în cameră (se ridică de la masă ca să plece dar îl opreşte Ivona). IVONA (amabilă): Orice ar fi, sunt sigură că poate să aştepte până după masă (Ianus se întoarce la masă). DANILIUC (către Ianus): Şi dumneavoastră de unde spuneaţi că sunteţi? (Ianus trage aer în piept şi se pregăteşte să spună ceva, dar Ivona răspunde înaintea lui). IVONA: Domnul Ianus a venit de departe. E o onoare să-l aveam aici, printre noi, în seara asta. La fel cum e cu fiecare de la această masă. Majordomul şi bucătăreasa mai aduc nişte platouri cu mâncare. Fiecare se serveşte, câteva minute nu se va auzi decât muzica de la pick-up. E o atmosferă apăsătoare. IVONA (către Daniliuc): Am auzit că în tinereţe făceaţi fotografii. Ce anume fotografiaţi: oameni, peisaje, monumente? DANILIUC (înainte de a răspunde îşi scoate sticla cu băutură din buzunarul sacoului, e învelită cu o batistă. O desface tacticos şi ia o gură de băutură): Sincer, nu-mi amintesc ce anume fotografiam, dar ştiu că-mi plăcea foarte mult să mă plimb prin aer liber şi să fac fotografii la tot ce vedeam. MARIUS: Mda? Şi la gunoaie, la păsări moarte de pe stradă şi la cerşetori, şi lor le făceai fotografii? Îi vroiai ca amintire?
– 189 –
Antologia piesei de teatru într-un act DANILIUC (trist): Nu m-am gândit până acum, nu, nu cred… Dar vezi tu, totul se rezumă la ceea (pauză) e foarte important să te impresioneze mai întâi (pauză) pe tine ca să poată impresiona şi pe ceilalţi, deci da… eh, cine mai ştie ce făceam pe atunci?! Vremuri de mult apuse! VAJDA: Păi, poate albumul ăsta de fotografii e de fapt al dumneavoastră! Nu vreţi să vă uitaţi prin el? Poate vă veţi mai aduce aminte de una, de alta (îi întinde albumul, Daniliuc se ridică de pe fotoliu, se aşază la masă şi în momentul acela se ia lumina). VENONA: Ce facem acuma? Nu putem rămâne pe întuneric! MARIUS: Stai fără grijă, rezolv eu totul! (către Ivona) Unde ţii lumânănrile? Marius încearcă să o sperie pe Venona dar în timp ce el se ridică de la masă şi merge în spatele scaunului Venonei, apare majordumul cu nişte lumânări pe care le pune de-a lungul mesei. Marius, enervat că nu i-a ieşit planul, se reaşază la masă. MARIUS: E numai vina lui Daniliuc, cum s-a aşezat el la masă, cum s-a luat lumina! Acum trebuie să mâncăm pe întuneric, uite câtă cină doar la lumina unor lumânări! IANUS: E o nimica toată! Doar ne vedem unii pe alţii… MARIUS: I-auzi, acum vorbim… (îşi scoate briceagul fluture din buzunar şi se joacă cu el). IANUS: Nu am intenţionat să fiu nepoliticos, vroiam doar să… MARIUS: Da, da, sigur, am înţeles! IANUS: Să calmez puţin apele! Cu siguranţă va veni imediat înapoi! MARIUS: Dar cât de sigur eşti pe tine, ai mai fost aici în hotel şi ştii cum stă treaba? IANUS: Nu, dar de obicei când se-ntâmplă lucruri din astea… VAJDA: Eu zic mai degrabă să ne bucurăm în continuare de cină. Îndată se face o oră târzie şi trebuie să mergem la culcare! MARIUS: Poate tu, că noi stăm aici! Aşa-i, Venona? (Venona dă discret din cap că nu se poate aşa ceva, deşi ar vrea). DANILIUC: Da‘ ia ascultă, tinere, dacă tot eşti aşa de… atât de curajos, să zicem, mai bine te-ai duce la panou să vezi ce nu e în regulă pe acolo! MARIUS: Eh, dar cine-i cu tupeu! Te pomeneşti că nu-ţi convine ceva la mine? VAJDA: Ei, ei! Acum a şi plecat majordomul să repare. Nu vă certaţi că n-are niciun sens. Şi, Marius, el încerca doar să dea o soluţie, nu trebuia să vă enervaţi din cauza asta! MARIUS (arţăgos, către Vajda): I-auzi, şi cum anume ar fi trebuit să mă comport? DANILIUC: Mai chibzuit, pe semne…
– 190 –
Antologia piesei de teatru într-un act Marius se ridică de la masă şi se-ndreaptă către locul unde stă Daniliuc şi-i împinge puţin scaunul. MARIUS: Merg până la baie, să nu vă faceţi griji pentru mine, revin i-me-diat! DANILIUC: Bine şi aşa! (se ridică de la masă şi-şi lasă mâna pe umărul lui Marius) Tinere, am înţeles eu aşa, sincer acum… MARIUS: Pff, numai a alcool miroase de la tine, ce-ai băut un cazan de vodkă? (îi dă mâna jos de pe umăr). IANUS: Dar gata domnilor, vă rezolvaţi mâine treburile! Acuma staţi liniştiţi, şi aşa e târziu, în plus, stăm şi pe întuneric (se ridică de la masă şi vrea să-i despartă dar Ivona îl prinde de mână. Încearcă să-şi tragă mâna dar Ivona nu-i dă drumul). IVONA: Lasă-i acum! (îi face semn să se aşeze lângă ea, la masă). DANILIUC: Un cazan, un necazan, ascultă la mine, asta nu te priveşte… MARIUS (îl împinge puţin pe Daniliuc): Cum nu? Dar crezi că aşa stă… Marius îl împinge din nou şi Daniliuc îşi pierde pentru câteva secunde echilibrul. Daniliuc îi trage o palmă, iar Marius căzând peste masă prinde un cuţit în mână. VAJDA: Asta ne mai trebuia acum! Dar nu vă gândiţi deloc că… VENONA: Mai bine am pleca în cameră! În momentul în care Venona trece cu Vajda pe lângă Daniliuc, Marius se avântă asupra lui şi-l înjunghie. Agăţând scaunul Vajdei, Daniliuc cade şi o răstoarnă şi pe Vajda. Se aprinde lumina din nou, feţele lor nu mai sunt înnalbite ci au culoare naturală, ca cea a Ivonei. Agitaţia din cameră acoperă geamătul lui Daniliuc. Vajda ajutată de Venona şi de Ianus să se ridice îl vede pe Daniliuc cu mâna la burtă şi curgându-i sânge. În tot acest timp, Ivona îşi păstrează calmul şi va rămâne liniştită la masă. VAJDA (ţipă): Doamne Dumnezeule! (îşi pune mâna la gură, speriată) Venona, du-te repede la Daniliuc să vezi ce are. Marius, coştient de ceea ce tocmai a făcut, se retrage lângă un perete al salonului. VENONA: Să cheme cineva un medic! Ivona, unde ţii pansamentele? (cortinele se trag în aşa fel încât lasă să se vadă scena exact cum ar fi văzută printr-o uşă deschisă). IVONA (întide mâna să o oprească pe Venona): Nu! Nu în camera aia! VENONA: Trebuie să fie şi pe aici ceva! (se apropie şi mai mult de rampă). Ivona aleargă la Venona şi o trage înapoi, clipă în care cortinele revin la forma normală. IVONA: Nu, nu ai să găseşti nimic acolo! Nu avem voie să intrăm în camera aceea! VAJDA: Dar las-o să caute… Nu vezi că Daniliuc e rănit?!
– 191 –
Antologia piesei de teatru într-un act DANILIUC: Ce naiba mai înseamnă asta? (îşi pune mâna pe sub bluză şi, ridicându-şi hainele, nu vede nicio tăietură). Marius se apropie de Daniliuc, cu cuţitul plin de sânge, şi se uită la locul unde ar trebui să fie înjunghiat. Se uită pe rând la toţi cei de pe scenă. Toată lumea se uită mirată la fiecare, doar Ivona stă liniştită la masă. Se aude din nou pick-up-ul, de data asta e o muzică mai lugubră. IVONA: Mda, trebuia să ajungem odată şi o data şi la asta! (se ridică de la masă, toţi ceilalţi o înconjoară). MARIUS: Şi mie mi-a dispărut tăietura de când m-am tăiat cu cutitul! Am crezut că sunt eu nebun, dar nu! (pauză lungă, apoi către Ianus) Tu cum ai ajuns aici, ştii? IANUS (confuz): Păi eram în tren când (pauză). Am venit până la hotel după ce… Eram în trecere şi m-am gândit să intru! (muzica se opreşte). MARIUS: Aşa… nu ştii! Vajda, tu de cât timp stai aici? (pauză) Niciunul dintre noi nu ştie cum a ajuns aici! VAJDA (se uită la Venona): Am venit odată cu Venona! Ea e singura mea rudă! Cu ea am venit! MARIUS: Dar de cât timp stai aici? Nici măcar nu ştim unde anume e hotelul ăsta! IVONA (calmă): Hai să luăm loc la masă şi vă explic tot ce vreţi! MARIUS (o prinde de umeri şi se uita fix la ea): Nu, ne spui ACUM ce e locul ăsta şi de ce suntem aici! Ivona îşi face loc printre ei şi se aşază la masă. Toţi ceilalţi îi iau exemplu şi se aşază la locurile lor, deşi nu par sa aibă răbdare să stea la masă. DANILIUC (către Ivona): Ce a însemnat asta? De ce nu mai am nicio urmă de cuţit? (îngrozit) Ce înseamnă asta? Intră majordumul cu o ladă în mână, dar Ivona îi face semn sa iasă. MARIUS (către Vajda): Şi cum de Venona a rămas cu tine? Pe bune acum… VENONA: Nu vorbi aşa despre ea! Ţin la ea! Cum de încă mai îndrăzneşti… MARIUS: Hai, lasă acum măştile astea pretenţioase! Nici dracu‘ nu ar rămâne atâta timp alături de ea (arată către Vajda) ştiind ce ar putea trăi afară! Şi de unde ştii că e singura rudă care i-a mai rămas? În fotografii parcă mai era şi altcineva pe lângă ea! VAJDA (revoltată): A rămas fiindcă ţine la mine şi apreciază ceea… MARIUS: Eh, apreciază pe dracu‘! Ce ţi-e nepoată, fiică? Pariu că nici asta nu ştii! Vajda se uită mirată la Venona şi se trage în spate. VAJDA: Doamne Dumnezeule! IVONA: Staţi, staţi că nu e aşa de tragic!
– 192 –
Antologia piesei de teatru într-un act DANILIUC: Atunci spune o dată, de ce tragi atât de timp? (către Ianus) Tu cine eşti? De ce ai venit aici? Ce ştii despre hotelul ăsta? IANUS (se uită pierdut la Ivona): Ah, eu uit mereu! Nu stau aşa de bine cu memoria! (îsi scoate din buzunar cheile de la cameră) camera 25 (îşi ridică privirea, în semn că încearcă să-şi aducă aminte unde e camera lui). IVONA: Camera 25, etajul 1, prima pe stânga (zâmbeşte binevoitor). IANUS: Cred că merg să mă întind puţin, nu mă simt prea bine! Ianus se ridică de la masă şi dă să plece, însă Marius îl opreşte. MARIUS: Nu, rămânem toţi aici până aflăm nişte răspunsuri! Ianus se smunceşte, cortinele scenei formează iar forma unei uşi, se vede cum Ianus se îndreaptă către rampă. Ivona se ridică, fuge până la Ianus şi-l prinde de mână. IVONA: Nu, nu în camera aia! Nu e voie să intrăm acolo! (cortinele revin la forma iniţială). MARIUS: De ce nu e voie să intrăm acolo? (se ridică de la masă şi se-ndreaptă către rampă). Ce secrete ascunzi acolo? (Marius o trage pe Ivona de lângă Ianus). IVONA: Nu, haideţi la masă şi vă explic tot ce vreţi! VAJDA: Ce e cu albumul acela până la urmă? De ce apar fotografii cu mine în el? Ivona se-ndreaptă către masă şi se aşază. Ianus se duce lângă rampă şi se uită aiurea încercând să vadă ceva, orice. Marius vine din spatele lui şi-l împinge suficient cât să alunece puţin. Ianus, cât pe ce să cadă, inspiră puternic din aerul din „acea cameră“. IVONA (disperată): Nu! De ce aţi făcut asta? Marius se apropie şi el şi face acelaşi lucru ca şi Ianus. Pentru câteva clipe amândoi stau în faţă, intrigaţi şi surprinşi de ceea ce le-a fost dat să descopere. Ianus caută cu mâinele un lucru pe care l-ar fi purtat după gât şi nu l-ar mai găsi. Marius îşi scoate briceagul fluture şi se joacă cu el, are mişcări largi. Chipurile lor inspiră acum încredere, luciditate, siguranţă. Ivona se uită când la Vajda, când la Venona. Îi ia albumul şi se uită împreună. IVONA (către Vajda): Doar v-am spus că… IANUS (suprainterpretat): Încă sunt puţin obosit! M-aş duce până în cameră, cred că mi-am uitat ceva în valiză! (iese din scenă). DANILIUC: Ce facem până la urmă? (îşi scoate din buzunar sticla cu băutură şi ia câteva guri). Intră bucătăreasa care o întreabă din priviri pe Ivona dacă poate să ia din farfurii. IVONA: Da, da e gata masa! DANILIUC: Eh, mi-e totuna până la urmă. Nu văd niciun rost în nimic! (pauză) la vârsta mea! (către bucătăreasă) Mai aveţi vin? (ea îi face semn
– 193 –
Antologia piesei de teatru într-un act că da). Măcar atâta, că oricum altceva (pauză) nu mai e nimic pe-aici! (ies amândoi din scenă). MARIUS (suprainterpretat): Ei, Venona, Venona! Ce zici, ieşi cu mine la o plimbare? VAJDA („natural“, mirată): Domnule Marius, v-am mai spus o dată că nu are cum să plece cu dumneavoastră. Nu are voie, nu de alta! Marius se apropie de Venona şi-i pune mâna pe umăr. MARIUS (către Vajda): Odată şi odată tot se va-ntâmpla! Aşa e dat să fie! IVONA (către Marius): Mulţumit? MARIUS: Şi chiar mai mult decât atât! (zâmbeşte cu subînţeles). VAJDA: Nu-nţeleg nimic! Ce se petrece aici? Nu, nu avem voie! Venona, hai du-mă în cameră că nu văd cu ochi buni ce se-ntâmplă aici! Noapte bună, şi sper să se limpezească spiritele până mâine dimineaţă! IVONA: O nouă zi, dar aceeaşi poveste! Noapte bună să aveţi! MARIUS: E perfect şi aşa! (în timp ce Venona îi împinge scaunul Vajdei, Marius îi face semn să-l lase să o ajute). VAJDA (către Marius): Dar dumneavoastră unde veniţi? MARIUS: Doar o ajut cu scaunul! Nu vă faceţi atâtea griji! La numai câteva clipe după ce Venona iese din scenă, Marius înainte să dispară şi el îşi mai întoarce privirea încă o dată către masă. Intră Ianus, îmbrăcat cu un costum maro, are o mască albă care-i cade pe spate şi o valiză neagră. Îşi toarnă nişte vin în pahar. Ivona se duce în spatele biroului de la recepţie. IVONA: Bun, acum ce urmează? IANUS: Pai, am venit să-mi iau camera! Rând pe rând, piesele de mobilier de pe scenă încep să cadă. Ivona scoate o carte din spatele biroului şi citeşte din ea. IVONA: Şi Ianus se apropie de birou şi-şi lăsă valiza să se sprijine de birou. (Ianus face exact ce-i citeşte Ivona). Şi o întrebă timid: IVONA şi IANUS (în acelaşi timp): Bună ziua, aş dori… IVONA: Ianus îşi aranjă cravata (Ianus continuă să facă ce-i spune Ivona). IVONA şi IANUS (în acelaşi timp): Am venit… adică, aş dori să iau o cameră, oricare… IVONA (îi răspunde fără să citească din carte): Atunci, vă rog să intraţi, domnule Ianus! Camera 25, etajul 1, prima pe stânga (zămbeşte binevoitor). Ivona deschide uşile din spatele biroului, unde se află o pânză roşie, care cade de sus. Îi face semn că poate să intre primul. IANUS: După dumneavoastră, întotdeauna! Ivona dă pânza la o parte, Ianus intră după ea. E aceeaşi acţiune ca la începutul piesei numai că se petrece în spatele pânzei roşii, din camera de după
– 194 –
Antologia piesei de teatru într-un act biroul de recepţie. Se aude muzica de la pick-up. Din spatele pânzei roşii se văd siluetele celor doi, decorul din scenă continuă să cadă. Rând pe rând, cade câte o pânză roşie din acea cameră, iar „umbrele“ lor se multiplică pe acele pânze. Când decorul din scenă e distrus aproape în totalitate, cei doi se văd dincolo de o pânză transparentă, prin care se văd limpede culorile hainelor lor. Înainte să cadă şi acea ultimă pânză, muzica de la pick-up se aude din ce în ce mai tare. Se trag cortinele.
– 195 –
Gheorghe Budău
MILOGUL PERSONAJELE: Tânărul cu cuţit (23 de ani) Bătrânul cu spaima pe chip (53 de ani) DECORUL: Marginea invadată de buruieni a unui cimitir abandonat Bătrânul cu spaima pe chip: Ăsta este sfârşitul!…Te cunosc, te cunosc de undeva! Tânărul cu cuţit: Taci şi-nghite! (fredonează în surdină) „Acolo unde negrii cântă, / Negresele se iau la trântă. / Acolo unde cresc liane, / Negresele culeg banane…“ Bătrânul cu spaima pe chip: De ce nu vrei să-mi spui unde mergem? Tânărul cu cuţit: „Cine vine noaptea pe coline? / Doi negri bătând din tamburine…“ Bătrânul cu spaima pe chip: Alo! De ce, de ce nu vrei să-mi spui?! Tânărul cu cuţit: „A-A-A! / Africa sălbatică! / Africa-i o ţară / Plină de mistere, / Şi în ea se află / Tigri şi pantere. / Tigri şi pantere, / Lei şi leoparzi, / Şarpele Boa şi mulţi, mulţi elefanţi.“ Bătrânul cu spaima pe chip: Baţi câmpii rău, da’ rău de tot! (gâfâie) Am ajuns, în sfârşit am ajuns? Tânărul cu cuţit: Gura! Nu te mai frăsui, nu te mai tot întoarce! Nu te mai poate salva nimeni, nici măcar tu însuţi, nici măcar umbra lui Tibo-Tib! Bătrânul cu spaima pe chip: Care Tibo-Tib?! Şi ăsta e amestecat?! Tânărul cu cuţit: Marele şef de trib, fraiere! Continuă, continuă să te deplasezi de-a lungul zidului de cărămidă! După cincisprezece paşi o iei uşurel la dreapta, după încă cinci, la stânga! Ah, te mişti ca o bilă într-o căldare, ah, te mişti ca ochiul unui mort!
– 196 –
Antologia piesei de teatru într-un act Bătrânul cu spaima pe chip: Nu mă mai împinge; te rog, pentru numele Lui Dumnezeu, nu mă mai împinge ca pe o vită spre abator! Nu-mi plac cuţitele mai lungi de douăzeci de cm! Dar cui îi plac cuţitele mai lungi de douăzeci de cm, dar cui îi plac şişurile unse cu vaselină?! De ce mă tot împingi, de ce mă tot împungi, omule, ca pe un animal de povară?! De ce?! Mă cunoşti de undeva? Tânărul cu cuţit: „Rezistenţă, / Pace şi cadenţă, / Cine nu mai poate, / O mână… la spate!!!“ Bătrânul cu spaima pe chip: Auuu!…Spune-mi, de ce eşti atât de brutal?! Nu vezi că sunt o persoană defavorizată? Ştii doar că nu ţi-am opus absolut niciun fel de rezistenţă. Mi-ai zis să mă ridic încetişor de pe locul unde cerşeam regulamentar şi s-o iau drept înainte; tot, tot înainte pe Pomul cunoaşterii, până la spărtura din gardul vechi de beton; m-am ridicat şi am luat-o disciplinat înainte, ca un mieluşel la tăiere… Ce folos? Tânărul cu cuţit: „Rezistenţă, / Pace şi cadenţă, / Cine nu mai poate, / Două mâini… la spate!!!“ Bătrânul cu spaima pe chip: Auuu! Auuu! Mă cunoşti, frate, de undeva? Nu te supăra, spune-mi ce rău ţi-am făcut? Spune-mi, ce fel de potcoave de cai morţi căutăm la ora asta, în cimitirul ăsta abandonat? Tânărul cu cuţit: Tacă-ţi fleanca! Gura! Mişcă, boşorogule! Bătrânul cu spaima pe chip: Scuzaţi-mă, morţilor, stimaţilor, că v-am trezit din măreţul vostru sinistru somn de veci! Pe veci scuze, oase descărnate! Scuze, schelete îmbrăcate în trening şi echipate cu adidaşi contrafăcuţi!…Cine te-a trimis? E clar! Ei te-au trimis, nu-i aşa? Ei? Tânărul cu cuţit: Mişcă, mişcă am zis! Ai grijă, fără nicio şmecherie, fără niciun fel de şmecherii! Împinge încet poarta cu piciorul… aşa… e descuiată… mă rog, ce rost ar fi avut s-o încuie… ce prost ar fi vrut s-o încuie… aşa, aşa… Întinde mâna încet, foarte încet, întrerupătorul de la stâlp e în dreapta… L-ai şi găsit? Bravo, te descurci ca un băiat mare, cu toate câ îţi cam tremură mâinile, bănuiesc de la boaşcă! Aici e, domnilor, adevărata Africa! Bătrânul cu spaima pe chip: Ei te-au trimis, nu-i aşa?! De ce nu recunoşti odată că ei te-au trimis? De ce te-au trimis? Ca să mă elimine definitiv, nu? Pentru că sunt un cerşetor cu adevărat liber, pentru că nu plătesc nimănui taxă de protecţie? Tânărul cu cuţit: Contează de mâna cui vei muri? Spune-mi, contează, jalnicule? Dacă, să zicem, ţi-ar fi căzut o cărămidă în cap din părăselile pe lângă care am trecut, n-ar fi fost tot aia? Aşază-te lângă piatra asta funerară! Acum, da, poţi să te întorci!
– 197 –
Antologia piesei de teatru într-un act Bătrânul cu spaima pe chip: Iii! Ce tânăr eşti! După forţa cu care mi-ai răsucit mâna la spate n-aş fi crezut că eşti atât de tânăr… aproape un copil. Uneori, numai disperarea poate să-i dea unui copil atâta nebănuită forţă… Cred că nici măcar liceul nu l-ai terminat. Dă-mi voie să ţi-o spun, ca propriului meu copil: ai luat-o pe arătură, pe drumuri greşite, tinere, foarte greşite. Tatăl tău, părinţii tăi, diriga aia a ta cu şliţ periculos pe care o visezi permanent, directoarea cu mers croşetat, ştiu unde te vânturi la ora asta cu instrumentele astea tăioase, cu armele astea albe după tine? Tânărul cu cuţit: Relaxează-te, idiotule! Las-o pe bunăciunea aia de dirigă care e cuplată cu colegul meu de bancă, cu Kamaz; nu e în niciun caz treaba ta; să-ţi intre bine în cap: în dragoste curată sexul nu contează nici cât negru sub unghie… Te-ai gândit vreo clipă astăzi că, poate, e ultima ta zi? Şi nu, nu mă refer neapărat la faza cu cărămida… Spune-mi, moşule, azi dimineaţă, după ce-ai fost şi te-ai uşurat la baie, după ce ţi-ai dat jos rapănul de pe ochi, te-ai gândit? Ai meditat măcar vreo clipă asupra inconsecvenţei nemuririi, asupra fragilităţii existenţei, asupra perisabilităţii sentimentelor, asupra dispariţiei inexplicabile a dinozaurilor şi mamuţilor? Mai mult ca sigur că te-ai focusat ca de obicei asupra burdihanului tău de vierme neîmplinit, asupra roabei tale de rahat (îl loveşte studiat cu piciorul în stomac); da, da, cum s-o mai umpli, cu ce s-o mai umpli… Spune sincer, aşa de curiozitate, câte miare ai făcut astăzi? Cât ai produs, nenicule? Bătrânul cu spaima pe chip: Chiar te interesează?! Două milioane vechi… Vremuri grele… Ce poate să facă un om îmbrăcat ca tine, numai cu ţoale de firmă, cu două milioane amărâte? Tânărul cu cuţit: Chiar că mă iei de fraier. „Rezistenţă, / Pace şi cadenţă, / Cine nu mai poate, / Un picior… în spate!!!“ (se pregăteşte să repete lovitura) Minţi, moşule? Crezi că ai prea mult sânge în pix?! Mă minţi?! Bătrânul cu spaima pe chip: Nu mai daaa! Sigur că mint. Toată viaţa am minţit, toată viaţa m-am minţit… din obişnuinţă… e greu să mă lecuiesc acum la bătrâneţe. Gloaba bătrână greu se învaţă în buiestru… Să zicem, cinci bastoane… A trecut o maşină neagră pe lângă mine, pe la opt, din care a coborât un domn într-un costum foarte alb, aproape strălucitor, c-un aer extraterestru, de parc-ar fi fost doctor din ăla care se uită toată ziulica pe radiografii. S-a apropiat şi s-a uitat fix în ochii mei circa două minute, de parcă îmi scana tot sufletul, şi mi-a zis: „Amigo, nici nu-ţi dai seama cât de fericit eşti!“; apoi m-a bătut uşurel pe umăr şi l-a buşit atât de tare plânsul de a trebuit să vină şoferul său cu mănuşi albe să-l urce înapoi în limuzina în care-l aştepta, foarte nervoasă, o doamnă
– 198 –
Antologia piesei de teatru într-un act îmbrăcată numai şi numai cu pene roşii, plină de draci, de parcă era o găină pe ciclu… Eu cred că de la băutură o luase razna doctorul ăsta razna, că puţea mai ceva ca Fabrica de bere, spirt şi drojdie Mărgineni. De la el am bancnota asta de 500, de mi-e şi frică s-o schimb, să nu zică ăia de la casă că am furat-o şi să-mi mai facă cine ştie ce greutăţi… că sunt în stare beliţii… sunt în stare… Crezi că viaţa mea face mai mult de cinci milioane, crezi că viaţa cuiva face mai mult de cinci milioane vechi? Dacă eşti absolut convins că viaţa mea nu face mai mult decât amărâtele astea de cinci milioane, ia banii şi dă-mi drumu’… Tânărul cu cuţit:: „Africa-i o ţară / Plină de mistere / Şi în ea se află / Tigri şi pantere. Tigri şi pantere.“ (sec) Nicio problemă, milogule. De ce te grăbeşti?! De ce să ne grăbim?! După ce ai să dai colţu’, am să-ţi iau şi banii. Bătrânul cu spaima pe chip: Formula corectă ar fi fost „banii sau viaţa“, nu „şi banii şi viaţa“. Îti dai seama cât este de importantă uneori în viaţa noastră o conjuncţie? Îti dai seama cât este de importantă uneori în viaţa noastră o prepoziţie? Ce să mai vorbim de virgulă, cu virgulele e adevărata belea… Dar, măcar, ai putea rămâne după aventura asta nocturnă cu conştiinţa neîncărcată? Te-ai gândit, ai analizat? Tu ştii ce greu, tu ştii ce complicat e să duci tot restul existenţei tale rucsacul ăsta cu şerpi care se cheamă conştiinţă, puştiule?… Ai mai jefuit, ai mai omorât vreodată vreun om? Tânărul cu cuţit: Toate au un început, toate au un sfârşit, toate au o continuare… Tu eşti, (se corectează imediat) tu ai să fii primul! Bătrânul cu spaima pe chip: Ce fel de glorie gheboasă mai e şi aia pe care o obţii strângând de gât un amărât de asistat social, un boschetar? Fă-ţi mâna cu unul care dă tunuri la fel cum respiră, care ia pâinea de la gura orfanilor şi văduvelor, cu un politician notoriu; nu-ţi încărca conştiinţa c-o crimă de prost gust, nu-ţi încărca conştiinţa c-un jaf de duzină. Dacă tot vrei neapărat să cazi, atunci măcar să cazi de pe un cal mare, cu dinţi de aur, nu de pe o răpciugă care cară gunoaiele celorlalţi… Tânărul cu cuţit: Viaţa unui politruc decerebrat din ăsta face mai mult sau mai puţin de cinci milioane vechi? Bătrânul cu spaima pe chip: Nu dau niciun sfanţ pe cotcodăcitorii politici din ţara asta… Ce, dracului, eşti băiat tânăr, creştin-otodox, nu pari bătut în cap ca restul generaţiei tale nefericite şi bulversate, ai toată viaţa, tot viitorul compus, tot mai mult ca perfectul, înainte! Raţionează! Vrei să nu mai dormi liniştit toată viaţa ta? Hai, mă’! Tu mă laşi să plec frumuşel şi nevătămat, eu în schimb îţi dau toţi banii cu bună ştiinţă, cu bună inimă… Te dai şi tu o dată mare la barul în care-ţi curg mucii când chiuleşti, la barul în care bei de obicei cea mai ieftină poşircă. Iei
– 199 –
Antologia piesei de teatru într-un act şi tu acolo o şampanie de 500 de lei şi faci cinste gagicilor care-şi fac veacul pe acolo. Da, da, paraşutelor venite la produs, da, da, panaramelor locului. Le dai şi tu pe spate măcar o dată. De haram au venit, de haram să se ducă. Merit să fac şi eu, măcar o dată în viaţă, o mică donaţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului… Ia banii şi să fim sănătoşi! Tânărul cu cuţit: Uşurel! De ce te grăbeşti?! După ce ai să mori, am să-ţi iau şi banii. (îl loveşte din nou) „A! A! A! Africa, sălbatica!“ Bătrânul cu spaima pe chip: Auuu! Obsedatule liric! Gardieni! Pân-acum nu m-au omorât decât proştii, da’ acum mă omoară unu’ deştept, unu’ citit! Ajutooor! Tânărul cu cuţit: „Cine nu mai poate… două picioare la spate!“ Nu te mai strofoca inutil! S-au făcut disponibilizări. Au dat afară toţi gardienii şi măturătorii primăriei. Au mai rămas doar codoşii şi secretarele. De cimitir se ocupă acum hoţii de fier vechi şi profanatorii; dar nu, vai de mine, nu se complică noaptea… Noaptea e pentru somn şi pentru trei-patru alte lucruri, ca de exemplu ăsta pe care vrem neapărat să-l facem noi doi. Bătrânul cu spaima pe chip: Eu nu, nu vreau să fac nici măcar cel mai mic lucru împreună cu tine, nici măcar să umplem clătite cu scobitoarea, nici măcar să completăm integrame cu pasta de dinţi… Nu Tibo-Tib ci Ferdinand te-a trimis, umflatul ăla râios, nu? Nu se mai satură, borţosul! De mult mi-a promis-o că mi-o coace şi mi-o trage, şi uite că se ţine în sfârşit pramatia de cuvânt, pentru prima oară de când îl cunosc… Ascultă, îţi dau încă 500, numai lasă-mă să plec din locul ăsta înfiorător… Trebuie să-mi repet formulele de înduioşare, trebuie să mă concentrez pentru rol. Mâine trebuie să fiu odihnit la serviciu! Tânărul cu cuţit: Ştii ceva, ia bagă-ţi banii în fund şi lasă-mă să fac ceea ce am de făcut, ceea ce mi-am propus să fac, să-mi împlinesc gândul curat. (recită impetuos) „Pisicuţă, pis, pis, pis,/ te-am visat azi noapte-n vis. / Te spălai, te pieptănai, / fundă roşie-ţi puneai./…Dar de ce tu, cu lăbuţa, mi-ai zgâriat mânuţa?“ Bătrânul cu spaima pe chip: Ce-am zgâriat, pe cine-am zgâriat?! E clar, nu eşti deloc întreg la bilă. Super, super! Numai un ucigaş cu sânge rece poate recita într-un mod atât de desăvârşit o tiradă clasică. Până şi Dorina Lazăr ar fi impresionată de prestaţia ta şi ţi-ar ceda plicul sigilat în care ţine cheia spre rai a debutanţilor creduli… Ajutooor! Ajutooor! Oameni buni! Oameni foarte buni!…Surzilor! Scoateţi-vă dopurile din urechi!
– 200 –
Antologia piesei de teatru într-un act Tânărul cu cuţit: Omul bun e nebun. / Omul chel e mişel./ Omul spân e hapsân.“ (scoate un bidon de benzină din rucsac şi începe să toarne tacticos pe victimă) Bătrânul cu spaima pe chip: Ce faci?! Nu, nu, nu, nu!!! Tânărul cu cuţit: Te curăţ de păcate, de aluviunile sedimentate… Calm… Trage aer în piept… Simţi vaporii? Benzina e un foarte bun diluant pentru pete. Kamaz, prietenul şi fratele meu de cruce, a încercat odată, a făcut un experiment cu un dalmaţian cu trei picioare… şi se pare că a fost foarte mulţumit de rezultat… dalmaţianul abandonat – mă cam îndoiesc. Bătrânul cu spaima pe chip: Eşti satanist! Asta e! Credeai că n-am mirosit de la început cu ce te ocupi? Ieşiţiii! Ieşiţiii!…Satanistule, om fără frică de Dumnezeu, om care nu crede în nemurirea sufletului, ce ai cu un biet, cu un amărât de cerşetor? Tânărul cu cuţit: Cred că te confunzi. Niciodată, nicio clipă n-ai fost un cerşetor! Bătrânul cu spaima pe chip:?!!! Tânărul cu cuţit: Doar un hoţ nenorocit, un tâlhar care mi-a luat totul şi m-a lăsat fără absolut nimic… Simţi vaporii? Bătrânul cu spaima pe chip: Băiatule satanist, obsedatule cu probleme psihice grave, piromanule, repetente necunoscut, cred că mă confunzi; nu te-am văzut în viaţa mea… Pe cuvântul meu de cerşetor: mă confunzi! Ţi s-a pus, din greşeală, pata pe mine! Tânărul cu cuţit: Hoţule! Repetentul şcolii a ajuns şeful vostru! Ura! Copiii repetenţilor şcolii au ajuns şefii copiilor voştri! Ura! „Ura drăguţa mea!! Ţăranul e pe câmp!“ (încearcă să aprindă mai multe beţe de chibrit care dau rateuri) Bătrânul cu spaima pe chip(caută să tragă de timp): Ce bine că lucrurile româneşti nu te lasă când ţi-e lumea mai dragă! Da, da, putem să contăm în continuare pe ele, pe produsele noastre dragi, tradiţionale, ca să rămânem în viaţă! Spune-mi, băiatule… Tânărul cu cuţit: Mouse! Bătrânul cu spaima pe chip: Mouse?! Tânărul cu cuţit: Mouse nu e numele meu, e doar o simplă poreclă, ca şi a lui Kamaz care i-o trage şi dirigăi şi profei de sport; uneori se întâlnesc la wc toţi trei, în timpul orelor… de asta n-are nicio corigenţă. Bătrânul cu spaima pe chip: Irelevant. Tu ai? Tânărul cu cuţit: Ce să am? Bătrânul cu spaima pe chip: Corigenţe! Tânărul cu cuţit: Stai să număr.
– 201 –
Antologia piesei de teatru într-un act Bătrânul cu spaima pe chip: Mi-am închipuit eu… Hai să plecăm de aici, se lasă rece; putem să avem o discuţie civilizată, pe o bancă prospăt vopsită, în parc, printre monumente fanteziste, poate şi la o bere cu mici şi muştar de Tecuci; nu aici, printre morminte necunoscute, pline de bălării… Tânărul cu cuţit: Vrabia Mihai Viteazu! În parc nu mai există suficientă intimitate, la bere sunt prea, prea multe urechi; aici se pare că da, sunt întrunite cam toate condiţiile… (popeşte) „În loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea…“ * Bătrânul cu spaima pe chip: „Şi iartă lor, ca un Dumnezeu bun şi Iubitor de oameni, toată greşala ce au săvârşit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul. […] Că nu este om care să fie viu şi să nu greşească. Numai Tu Singur eşti fără de păcat; dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău adevărul.“ ** Tânărul cu cuţit: Vezi, ce bine ne completăm, tataie. Ăsta este sigur unul dintre lucrurile pe care le putem face împreună… „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul Care ai călcat moartea şi pre diavolul ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale“ *** Bătrânul cu spaima pe chip: „Şi iartă lor, ca un Dumnezeu bun şi Iubitor de oameni, toată greşala ce au săvârşit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul. Că nu este om care să fie viu şi să nu greşească. Numai Tu Singur eşti fără de păcat; dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău adevărul. Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormiţilor robilor Tăi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum, şi pururea, şi în vecii vecilor.“ **** Tânărul cu cuţit: Amin. Le cam ai cu credinţa, tataie! Bătrânul cu spaima pe chip: Practica, taică, practica! Nu este zi lăsată de la Domnul * si ** si *** si **** – fragmente din Ectenia morţilor să nu semnez condica la intrarea în biserică, pe trepte, lângă difuzor… Dar nici cu tine nu mi-e tocmai ruşine. Tânărul cu cuţit: Profesorul meu de religie, suplinitorul, a avut un rol extrem de hotărâtor în privinţa asta; mai ales şuturile lui zdravene, mai ales strânsul convingător de gât, mai ales palma lui ca o lopată pentru deszăpezire… Bătrânul cu spaima pe chip: Las-că bătaia e ruptă din rai, de la badea Neculai. N-a murit nimeni din asta. Toţi cei care au ajuns mari pe spezele lor pot să ţi-o confirme. Tânărul cu cuţit: Şi atunci blândeţea de unde o fi? Aici e dilema nouă.
– 202 –
Antologia piesei de teatru într-un act Bătrânul cu spaima pe chip: De unde se nimereşte, de la cine şi când se nimereşte. E ca şi chestia aia cu cărămida nehotărâtă care m-a ocolit… Torţionarii ne aleg pe noi, nu invers, nu crezi? Tânărul cu cuţit: Ce vrei să spui?! Tu m-ai forţat să te aleg. Criminalule! Hoţule!…A ce miroase atât de naşpa? Simţi? Bătrânul cu spaima pe chip: Vaporii de benzină? Sigur că da. Tânărul cu cuţit: Ăsta nu e miros de vapori de benzină, ăsta e miros de ceva stricat, foarte stricat… Bătrânul cu spaima pe chip: A ce vrei să miroasă într-un cimitir? A oameni morţi stricaţi, a hoit! Tânărul cu cuţit: Nu, nu, ăsta e un alt fel de miros. Arhicunoscut. Dulceag. De om viu stricat. Toţi îl cunoaştem mai bine decât ne cunoaşte el pe noi, pentru că avem de-a face cu el zilnic, uneori chiar când deschidem gura. (îi mătură atent pantalonii cu lanterna lui puternică) Stai! Nu te mai mişca! Aaa! Ce-avem noi aici? Draceee! Tataie, se poate?!… Chiar că nu m-am aşteptat… Bătrânul cu spaima pe chip: La ce să te aştepţi?! Tânărul cu cuţit: Pfuuu! Colosal! N-ai remarcat, nu remarci? Te-ai scăpat, ai făcut pe tine de frică… Se poate una ca asta? Doar eşti băiat mare… Pfuuu! Du-te, du-te puţin mai încolo. Nu m-am aşteptat la una ca asta. Puţi, înţelegi? Puţi!!!…Colosal! Eşti chiar de toată jena. Dacă s-ar fi întâlnit Jack-Spintecătorul cu tine şi-ar fi băgat penisu-n ea de meserie şi n-am mai fi auzit chip despre el.. Mama mă-sii de treabă!!! Ce-o să se mai amuze Kamaz când am să-i povestesc. Bătrânul cu spaima pe chip: Nu mi s-a mai întâmplat până acum. Chiar că e prima oară. Jur! (filozofic) Adrenalina e cel mai bun, cel mai eficient purgativ… Tânărul cu cuţit: Hai, dă-te, dă-te puţin mai încolo! Am din întâmplare în rucsac şortul şi tricoul de la antrenament. Ia şi prosopul ăsta, după ce-l foloseşti poţi să-l arunci… Schimbă-te acolo, lângă cişmea! Nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă! Eşti chiar de toată jena! Bătrânul cu spaima pe chip: Nici mie nu-mi vine să cred ce mi se-ntâmplă… Tânărul cu cuţit: Fără şmecherii. Du-te şi te spală temeinic! Da, da, după cofrajele alea pline de beton e cişmeaua. Sunt cu ochii pe tine deşi, în halul în care eşti, mi-e aproape imposibil să te privesc… Fără şmecherii, da? Bătrânul cu spaima pe chip: Ca să faci şmecherii trebuie să ai creierul foarte odihnit. Crezi că, în halul în care sunt, în halul în care m-ai adus, îmi mai arde să mă gândesc şi la astea? (răsuna un jet de apă sub presiune) Ţi-ai calculat foarte atent „acţiunile“, nu? Tânărul cu cuţit: Atât cât trebuie. Nu m-am străduit prea mult.
– 203 –
Antologia piesei de teatru într-un act Bătrânul cu spaima pe chip: Ei, ei te-au trimis nu-i aşa? Tânărul cu cuţit: Nu ştiu despre care „ei“ vorbeşti. Eu o ştiu numai pe „EA“. Ea, cu majuscule. Bătrânul cu spaima pe chip: EA?! Tânărul cu cuţit: Desigur, femeia pe care-ai ucis-o! Bătrânul cu spaima pe chip: Înţelege odată că mă confunzi. N-am fost în stare, în toată viaţa mea, să tai măcar o gâscă, d-apoi să ucid o femeie… Auzi la el: „femeia pe care-ai ucis-o“!… Săpun, n-ai? Tânărul cu cuţit: Flori nu vrei?! Descurcă-te fără. Eşti, totuşi, într-un cimitir municipal abandonat, nu într-un hotel de trei stele. Freacă-te cu nisip. Bătrânul cu spaima pe chip: Şi când, când zici c-am omorât-o pe femeia aceea? Tânărul cu cuţit: Acum fix şaptesprezece ani. Ce coincidenţă. Chiar azi se împlinesc taman şaptesprezece ani. Bătrânul cu spaima pe chip: Imposibil, acum şaptesprezece ani eram în Africa de Sud. Alibiul meu este intangibil. Tânărul cu cuţit: Ce potriveală, şi eu care credeam că acum şaptesprezece ani erai în pârnaie! Mai taie! „A! A! A! Africa sălbatica! / Acolo unde negrii cântă…“ Bătrânul cu spaima pe chip: Jur! Unde erai mătăluţă acum şaptesprezece ani? Existai? Cred că nu erai nici măcar pe ţeava tunului. Tânărul cu cuţit: (evită să răspundă la întrebare) Lasă-mă! Ce să caute un cerşetor zdrenţăros ca tine, un milog în Africa de Sud?! Ai înotat pân-acolo?! E prea gogonată. Bătrânul cu spaima pe chip: Pe atunci nu eram un milog ca astăzi; milog, ratat, pleava societăţii, am devenit după… Pe atunci nu umblam în zdrenţe ca acum, umblam doar la costum, cămaşă albă şi cravată; pe atunci eram un tânăr inginer ambiţios şi respectat. Şef de promoţie. De asta am şi prins contractul. Tânărul cu cuţit: I-auzi! Ce contract? Bătrânul cu spaima pe chip: Contractul cu o firmă germană care executa forări la mare adâncime sub patronajul UNESCO. Tânărul cu cuţit: UNESCO?! Asta e şi mai şi… Şi ce căutaţi? Petrol? Bătrânul cu spaima pe chip: Apă, puiule. Apă! (jetul de apă răsună asurzitor) Contractul era pentru cincizeci de puţuri. Ghinionul a făcut ca să fiu împuşcat tocmai în ziua când inauguram cel de-al doisprezecelea puţ, ba nu, al treisprezecelea. Ghinionul sau poate norocul. O grupare de rebeli a atacat şantierul, a aruncat în aer instalaţiile şi utilajele şi i-a omorât pe toţi care lucrau acolo, mă rog, aproape pe toţi… Cum puteam să omor pe cineva aici în România când eu, la acea dată, eram inconştient pe un pat de spital din Johannesburg?! Cum îţi explici?
– 204 –
Antologia piesei de teatru într-un act Tânărul cu cuţit: Şi totuşi ai omorât-o pe EA, pe femeia aceea. Indubitabil. Bătrânul cu spaima pe chip: Mai băiatule, tu eşti normal? Voi n-aţi studiat logica în liceu? Tânărul cu cuţit: Taman aici e problema, că prea am studiat-o, că am avut un profesor foarte bun, chiar excepţional, care citea ziare tot timpul orelor cu picioarele pe catedră şi ne punea note de la el din burtă, şi te asigur că avea o burtă foarte generoasă… Ce te tot moşmondeşti acolo?! Hai că n-avem timp de pierdut! Te-ai schimbat? Atunci, vino aici, la lumină, să terminăm ceea ce am de făcut, ceea ce avem împreună de făcut. Bătrânul cu spaima pe chip apare (vizibil jenat, echipat cu un maieu cu Twetty şi un şorţ roşu imens): Eu în ce echipă joc? Tânărul cu cuţit: În echipa băieţilor răi, bineînţeles; nu ţi-ai dat încă seama, nu te-ai lămurit?… Şi cât, cât ai stat în spitalul ăla din Johannesburg? Îţi mai aduci aminte? Bătrânul cu spaima pe chip: Un an, din care jumătate am fost în comă… Da, da, legumă… Nimeni nu-mi dădea nicio şansă şi, probabil, dacă cei de la UNESCO nu s-ar mai fi interesat din când în când de soarta mea, aş fi fost deconectat încă din prima lună de la aparate… Norocul meu a fost o infirmieră căreia i se pusese pata pe mine şi care, atunci când au vrut să mă decupleze, a sărit în faţa celor de acolo ca o. leoaică care îşi apără teritoriul şi nu i-a lăsat să se apropie pe niciunul. Kudika o chema. Şi-a dat cuvântul ca, în cazul în care nu voi da niciun semn de viaţă timp de o sută de zile, să mă decupleze singură. N-a mai fost nevoie s-o facă. Îmi aduc aminte că atunci când, după şase luni, am deschis ochii am găsit-o goală puşcă lângă mine, ţinându-mă în braţe cântănd şi sărutându-mi mâinile… Şase luni m-a hrănit cu linguriţa ca pe un bebeluş, m-a bărbierit şi a cărat de sub mine. (Îţi dai seama ce înseamnă să cari şase luni de sub un bărbat în putere, un bărbat străin, fără să strâmbi nici măcar o dată din nas?), apoi încă şase luni dup-aceea m-a învăţat să vorbesc şi să merg… După doi ani m-am căsătorit cu ea (nu, nu din dragoste, că asta este sau nu este, n-ai cum s-o programezi, n-am iubit decât o singură dată în viaţă, dar deja trecem cu totul în altă poveste); simţeam parcă nevoia s-o răsplătesc pentru timpul irosit împreună cu mine, pentru dăruirea ei necondiţionată… şi am avut împreună şase copii… şase, da… Acum nu mai am pe nimeni… pe niciunul… (robinetul cişmelei se deschide singur şi începe să picure enervant) Autobuzul cu care plecaseră într-o excursie spre Cape Town a călcat pe o mină… Culmea ironiei e că plecase şi ea cu ei, să-i însoţească, să nu li se-ntâmple nimic… (picurii se transformă în jet asurzitor) Tânărul cu cuţit: Destul cu minciunile. Ţi-a sunat ceasul.
– 205 –
Antologia piesei de teatru într-un act Bătrânul cu spaima pe chip: Ţi-am spus, te-am avertizat că nu-mi plac cuţitele şi în general niciun fel de fierătănii. Dă-mi cu o piatră seacă în cap, aşa e mai firesc, aşa e mai natural, cu o bucată de bordură… O să pară un accident banal… O să fie muşamalizat totul foarte repede, te asigur. Soarta unui boschetar nu interesează pe nimeni, mai ales că nu votează cu nimeni, nici măcar cu viaţa lui. Dar, să ştii, n-am avut nicio treabă cu femeia de care zici… Tânărul cu cuţit: Rămâne de văzut. (îi prezintă o piatră destul de modestă ca dimensiuni) Cu asta eşti de acord, crezi că e bună? Bătrânul cu spaima pe chip: Minunată, dar cam mică, nu crezi? În cel mai bun caz, de la distanţa asta, n-o să reuşeşti să-mi faci decât cel mult un cucui. Fii mult mai generos! Tânărul cu cuţit: De asta ce zici? Bătrânul cu spaima pe chip: Ooo! Ai cumva ascunsă şi o macara printre tufele astea? Tânărul cu cuţit: Mă enervezi! Ce-ar fi să te dai singur cu capul de ea! Bătrânul cu spaima pe chip: Aşa mai vii de acasă, dar te rog să nu-i povesteşti lui Husky, prietenului tău, că am făcut pe mine de frică înainte de asta. Tânărul cu cuţit: Kamaz. Astea sunt ultimele tale cuvinte? Bătrânul cu spaima pe chip: Presupun că da. Tânărul cu cuţit: Regrete, ceva? Bătrânul cu spaima pe chip: Nu mă mai leagă niciun fir de lumea asta idioată. De fapt, nici nu ştiu de ce m-am întors în România. Ca să întind mâna? Poate ca să uit, poate ca să-mi aduc aminte… Clima, bineînţeles, n-are nicio relevanţă. Soarele e acelaşi. Tânărul cu cuţit: Familia de aici, poate, rudele… Bătrânul cu spaima pe chip: Am crescut la casa de copii. Tânărul cu cuţit: Mă refer la soţia din România, la copiii făcuţi cu ea. Bătrânul cu spaima pe chip: În România n-am fost niciodată căsătorit. N-am avut niciun copil. Tânărul cu cuţit: Ba da. Bătrânul cu spaima pe chip: Ba nu. Nu. Tânărul cu cuţit: Nu?! Ia citeşte ce scrie pe crucea asta ruginită de care te tot sprijini. Bătrânul cu spaima pe chip: Dă-mi pace, puştiule! De ce-ar trebui să citesc o cruce de care nu mă leagă nimic? Poate că nici nu mai vreau, poate că nici nu mai ştiu să citesc. Tânărul cu cuţit: Vrei, cumva, să te rog? Bătrânul cu spaima pe chip: „Prea iute, prea de timpurie / Ai mers pe drumul de tăcere, / Pentru cei dragi eşti veşnic vie…“
– 206 –
Antologia piesei de teatru într-un act Tânărul cu cuţit: Nu, nu prostia asta. N-a fost ideea mea, de altfel, atunci când s-a-ntâmplat, eram prea mic ca să am propriile mele idei. Citeşte doar numele! Atât! Bătrânul cu spaima pe chip: Mierea Daniela, anul… Tânărul cu cuţit: Suficient. Ea e femeia pe care ai ucis-o. EA, iar eu sunt copilul ei… Bătrânul cu spaima pe chip: Să fie sănătoasă acolo unde este şi să-i trăiască copilul, adică tu. N-am avut nicio treabă, nicio legătură cu ea… Dă-mi odată cu piatra aia în scăfârlie şi să terminăm circul ăsta penibil. Tânărul cu cuţit: Uită-te, pe fotografia de deasupra epitafului… O recunoşti? Bătrânul cu spaima pe chip: Da… e Dana… Dana, Dana, Dana, Dana! Doamne! Ce mult a trecut de atunci… Am trăit cu ea două luni înainte să plec în Africa… Valurile tinereţii. Dragoste mare, mare, năbădăioasă, dar nu-mi aduc aminte să fi avut cu ea vreun copil, nici măcar unul de plastilină; deşi, în glumă, îmi spunea că dacă ar fi să aibă vreodată cu vreun tâmpit un copil, i-ar zice neapărat Bobo… Aşa bâiguia ea. „A! A! A! Africa sălbatica!“ Păcat… N-a fost, n-a fost defel să fie. Tânărul cu cuţit: Ba da! Toată viaţa mea am purtat în buzunarul de la piept poza în care eraţi tu şi mama… atât de fericiţi… atât de frumoşi… atât de naivi… S-a stins de dorul tău… Bătrânul cu spaima pe chip: Nu-mi spune că… Parcă-mi spuneai că te cheamă Mouse! Tânărul cu cuţit: Asta era doar porecla. Bătrânul cu spaima pe chip: Înseamnă că, de fapt, nici Kamaz nu există. Tânărul cu cuţit: Ba da… Dar şi asta este doar o poreclă. De drept, îl cheamă Mihai. E renumit pentru simţul lui ascuţit de observaţie. El mi-a dat pontul, el te-a recunoscut lângă Buna Vestire după poza pe care i-o arătasem cândva, cu toate că purtai barbă şi nu mai erai chiar aşa de tânăr… E deştept tare Husky ăsta; de asta sunt topite toate profesoarele după el şi-l trimit după reviste, ţigări şi covrigi. Bătrânul cu spaima pe chip: Mai dă-l în colo… Kamaz nu poate să-l depăşească pe Bobo, cel mult pe Mouse… Hai să ieşim de aici în pas vioi, în pas alergător. Sunt echipat corespunzător. Dacă mă vede cineva cum sunt îmbrăcat va crede că suntem la antrenament… Mergem împreună să bem o bere în parc. După calculele mele e încă deschis. Trebuie să recuperăm. N-aş vrea să rămân pentru totdeauna un „hoţ“… Trebuie să-ţi înapoiez câte ceva din copilăria pe care zici că ţi-am furat-o. Poveştile, amintirile, plimbările împreună, jocurile… Fără de-a v-aţi ascunselea, da?
– 207 –
Antologia piesei de teatru într-un act Tânărul cu cuţit: Fără! „Podul de piatră s-a dărâmat, / A venit apa şi l-a luat…“ Hai Tibo-Tib, mare şef de trib, hai!…De fapt, stai! Stai! Bătrânul cu spaima pe chip: Hotărăşte-te cine e şeful… Bobo! Tânărul cu cuţit: Tu, cine altcineva, Tibo-Tib. Dacă ni se face chef să ne întindem la mai mult de o bere, că aşa sunt toţi bărbaţii care nu s-au mai văzut de mult, ce facem? Dacă ni se face chef să înfulecăm pe lângă micii de rigoare şi o shaworma, dacă ni se face chef să ne dăm şi în căluşei şi în bărci, ce facem? Cu ce plătim? Sunt falit. Au uitat ăştia de la facultate să ne mai vireze, de vreo două luni, bursele de merit… Bătrânul cu spaima pe chip:…Ce facultate? Tânărul cu cuţit:…Geologie. Anul III. Bătrânul cu spaima pe chip: Tiii! Tot Crăciunescu vă este coordonator? Tânărul cu cuţit: Tot. Bătrânul cu spaima pe chip: Ai fi fost potrivit şi pentru teatru. Simt. Ai mare talent pentru compoziţie, pentru abureli artistice. O moşteneşti pe ma… Dana, la capitolul cu pricina. Cu loviturile cam trebuie să mai exersezi, sunt prea naturaliste. Tânărul cu cuţit: Prefer spaţiile deschise… Scuze, pentru lovituri. Voiam sa fie totul cât mai veridic, să nu te prinzi chiar din prima… Avem, avem cu ce plăti, bătrâne? Bătrânul cu spaima pe chip: Cum să nu, cu viaţa mea! Vorba lu’ Amigo ăla îmbrăcat numa’ în alb: nici nu ştiu, nici nu ştii cât sunt de fericit!…Ai uitat că face totuşi, încă, 500 de lei? Poate primim şi ceva rest… ÎNCEPUTUL
– 208 –
Toma Grigore
INTERVIU LA CABINET Personaje: DOCTORUL X DOCTORUL Y ASISTENTA A ASISTENTA B INFIRMIERA PACIENTUL 01 PACIENTUL 02 PACIENTUL 03 Un cabinet medical şi o rezervă de lux alături, într-un spital mare. Cabinetul foarte modern, e dotat corespunzător cu telefon, ecograf, chiuvetă, o canapea pentru consultaţii şi o alta extensibilă pe peretele opus. Rezerva este modernă, curată, cu paturi noi şi lenjerie asemenea, cu televizor, telefon, frigider, chiuvetă şi o măsuţă cu două scaune. Se pot derula acţiuni simultane în cele două locaţii, orale într-una şi mute în alta. În Cabinet au loc din când în când giugiuleli între Doctorul X şi Asistenta A. Pe uşa Rezervei bagă capul diferiţi vânzători de papuci, de halate, de ziare etc. INFIRMIERA: Bă, ţăranilor! Iar aţ’ făcut mezere în Rezerva dă lux. Nu e dă nasul vostu. Ş-acas’ tot aşa haliţ’? Să lăsaţ’ frimituri pă gresii şi pă măsuţă? Că dor spălai pă jos! PACINETUL 03: Dar la baie e murdar. (Ceilalţi îl aprobă.) Şi aţi putea să vorbiţi mai frumos cu noi! INFIRMIERA: Iote, la el! Cum vreaţ’ să-ţ’ vorbesc? Ici eşti la dor pacient, nu profisor. Şi nu mă-nveţ’ tu să vorbeşte cu pacenţ’. Şi eu făcui două clase la seral şi, şi trei pe deasupra la infermelie. PACIENTUL 03: Înseamnă că poţi să vorbeşti respectuos, că suntem mai bătrâni şi cu mai multă şcoală… INFIRMIERA: Ei, ce să zâc! Oţ’ fi academieni…
– 209 –
Antologia piesei de teatru într-un act PACIENTUL 03: Academicieni! Nu ţi-e ruşine de noi? Ruşine la dumneata câţi iepuri la biserică! INFIRMIERA: I-auz’ cică iepurii să duc la biserică? Hi, hi, hi! Măi bine, ete pozânaru’ e gol. Nu sînt Doctoru Florar să ieu numa flori. Am cinci puradei acasă şi zgheară că l-e foame!(Îi bagă bani în buzunar). Ei videţ’ că să poate? Acu pot să vă spui: Domnilor!, (Iese bucuroasă lovind găleata de canat.) PACIENTUL 03: Eu i-am băgat o bancnotă de un euro tăiată din ziar. PACIENTUL 02: Ce-aţi făcut, domnule profesor? O să ne-o puneţi în cap pe nebună. PACIENTUL 01: Aveţi dreptate. E în stare să ne spurce mâncarea. Cred că nici nu se spală pe mâini. Darmite să se dezinfecteze cu alcool sanitar. PACIENTUL 03: Mă va spune Doctorului X, dar eu sunt pacientul Doctorului Y, medic politicos şi cinstit. Se mulţumeşte cu salariul, nu bagă mâna în buzunarul pacientului. PACINETUL 02: Este o excepţie. Eu îi cunosc foarte bine pe Doctorul X şi pe taică-său, şeful de secţie. Eu, ca maistru în instalaţii, m-au pus să le repar toată instalaţia din cele două vile ale lor, pe degeaba. Şi ca să mă primească la operaţie le-am dus şi curcanul. Dar să nu mă spuneţi! PACIENTUL 01: Ei, cum să ne pârâm noi, tovarăşi de suferinţă. Şi eu le-am dus plocon, ce credeţi? PACIENTUL 03: Doctorul meu n-a vrut să primească nimic. I-a adus soţia un buchet mare de flori şi atât. Nici pentru operaţie nu mi-a luat bani. A zis că pentru asta îl plăteşte statul! PACIENTUL 01: Frumos, dar câţi sunt ca el? Am auzit că e urât de ceilalţi. De ce face el opinie separată? INFIRMIERA (Intră c-o falcă-n cer şi cu una în pământ.): Care fu dihănia care-m băgă în pozânar o hârtie de un euroi stricat? Emediat să să scoale în picioare. Cred că tu, profesorăşule te ţâi dă zgoande! PACIENTUL 03: Nu eu, doamnă infirmieră! Poate ăia de la salon… INFIRMIERA: Las’ că nu mă-mbrobodeşt’ tu pă mine. O să te spui să te cheme la intervu! (Iese trântind uşa şi intră în Cabinet. Doctorul se giugiulea cu asistenta, tânără drăguţă, fardată, halatul foarte scurt.) PACIENTUL 03: Despre ce interviu vorbeşte madama? PACIENTUL 01: A, nu ştiţi de interviu? Lasă că o să aflaţi curând. DOCTORUL X: (Se redresează supărat) Ce intri, toanto, fără să baţi la uşă? A luat foc spitalul? INFIRMIERA: Nu, domnule doctor! Profesoruşul dă la Rezervă ş-a bătut joc dă mine…
– 210 –
Antologia piesei de teatru într-un act DOCTORULX (Râzând secondat de asistentă.): Te-a pus jos sau din picioare? Ha, ha, ha! INFIRMIERA: Nu aşa. Nu-m’ făcu d-alea. Îmi băgă un euroi dă hârtie în pozânar. DOCTORUL X: Hai să-l vedem pe netrebnic. Face pe nebunul, că e pacientul Doctorului Florar. Ha, ha! INFIRMIERA: El, domnule doctor, cel dă la fereastă e. DOCTORUL X: Ce faci, domnule, îţi baţi joc de personalul medical? Ce dacă eşti pacientul Doctorului Y. Aici e spaţiul nostru privat. PACIENTUL 03: Cum? Eu credeam că Spitalul Sfântul Gheorghe este un spital de stat? DOCTORUL X (Nervos): De stat, dar stai în spaţiul amenajat pe banii familiei mele. Doctorul dumitale n-a dat un sfanţ. Pacienţii ne sponsorizează, pentru că ştiu lucrul acesta. Aşa-i domnilor pacienţi? PACIENŢII 01 şi 02: Da, domnule doctor! INFIRMIERA: Şi tot el face şi mizere pă jos să-şi râză dă mine. Că n-am vreme nici cafeaua s-o deservesc!… DOCTORUIL X: Aşa este, domnule, îţi râzi de ea, că e femeie simplă? PACIENTUL 03: Nu, domnule doctor! La toţi ne mai scapă câte-o firimitură de pâine… ASISTENTA A: Dar şi pe mine mă şicanează, domnule doctor! DOCTORUL X: Şi pe dumneata? O să schimbăm foaia. O să-l transferăm la saloane. Să vii, domnule să vorbim!…Aici sunteţi doar pacienţi, indiferent ce aţi fost în viaţa civilă. Să vă intre în cap treaba asta! PACIENTUL 03: Suntem în armată? DOCTORUL X: Domnule, nu-mi parafraza vorbele! Şi în spital trebuie să fie disciplină ca să vă putem îngriji bine. Viaţa dvs. este în mâinile noastre! Te aştept, domnule profesor! (Ies.) PACIENTUL 01: La interviu, la interviu! Ha, ha! Trebuie să contribui la modernizarea Rezervei! I-auzi, că noi l-am sponsorizat! Propun să ne vorbim cu dumneata. PACIENTUL 02: Sigur că da. Ha, ha, ha! La interviu, domnule profesor! La interviu! PACIENTUL 03: Iar interviu, domnilor? Ce e cu interviul ăsta? PACIENTUL 01: Dumneata nu ştii, că ai venit mai târziu puţin. Te cheamă la şi te freacă până scoţi plicul. PACIENTUL 02: Da, da, până scoţi plicul… PACIENTUL 03: Ce plic, domnule?
– 211 –
Antologia piesei de teatru într-un act PACIENTUL 01: Plicul cu sponsorizarea pentru familia domnului doctor care se sacrifică pentru noi, ziua până la prânz şi în nopţile de gardă cu domnişoara asistentă…la greu! PACIENTUL O2: Spun că îşi pun în pericol sănătatea printre bolnavi, care nu suntem toţi numai de rinichi. PACIENTUL 03: N-am nicio obligaţie faţă de el. Sunt la Doctorul Y căruia o să-i mai aducă soţia nişte flori… INFIRMIERA: Iote, vă adusei mâncarea dă dimineaţă. Mărgărină cu marmeladă şi cu ceai dă zahăr ars. PACIENTUL O3: Doar atât? INFIRMIERA: Atât! Dar ce vreaţ’ să vă dau? Nuci de cocs şi banale? Mâncaţ’ şi taceţ’. Pe tine, profesoruşule, te aşteaptă domnul doctor. (Iese trântind uşa.) PACIENTUL 03: Ho, necioplit-o, că spargi uşa! I-auzi nuci de cocs şi banale! Ha, ha, ha! PACIENTUL 01: Aşa o fi învăţat ea în alea două clase la seral. PACIENTUL 02: Domnule profesor, cred că trebuie să te duci, că vine iar doctorul şi face scandal. PACIENTUL 03: Uite că mă duc, că nu-mi face nicio plăcere mâncarea lor. Auziţi, dar asistenta e trăsnet! PACIENTUL 01: Ia uite ce-i trece prin tătărcuţă profesorului. Da e bună rău! Ha, ha, ha! PACIENTUL 02: Bună. Al dracului de bună! PACIENTUL O3: Cu halatul ăla peste genunchi… Şi n-are nici furou pe sub el. PACIENTUL 01: N-are, n-are. Ce-i trebuie? Ha, ha, ha! PACIENTUL O2: Aşa îi place doctorului. PACIENTUL 03: Şi totuşi e prea fardată. Eu credeam că la spital ar trebui ca personalul feminin să fie mai decent, că nu venim aici la bal! PACIENTUL 01: Spune-i doctorului asta. Ha, ha! Dar nu uita plicul. PACIENTUL 02: Da, plicul. Ha, ha, ha! PACIENTUL O3: Cu cât? PACIENTUL O2: Păi, noi i-am pus pentru operaţie câte 10 milioane plus 5 pentru lux. PACIENTUL 01: Dacă nu-i dai, te mută în salonul vecin unde sunt vreo 15 pacienţi, într-o mizerie crasă. PACIENTUL 02: Da, am fost eu la un coleg. N-au nici chiuvetă, nici televizor. De frigider nici pomeneală. Pereţii coşcoviţi, cu linoleum pe jos… PACIENTUL 03: Aşa? Bine, iau plicul, dar nu i-l dau (Iese.) PACIENTUL 03 (Bate la uşa Cabinetului şi intră sfios.) Bună ziua!
– 212 –
Antologia piesei de teatru într-un act DOCTORUL X: A, dumneata? Ia loc, domnule! Îţi place cum arată Rezerva în care eşti internat? PACIENTUL 03: Da! Este curată, cu paturi şi lenjerie noi. Avem şi frigider unde să ne punem mâncarea pe care ne-o aduc de acasă. Televizorul e cam vechi, dar merge… DOCTORUL X: (Către asistentă.) Ştii că domnul a fost profesor de liceu? ASISTENTA A: Da, ştiu şi are o pensie bunicică… DOCTORUL X: Dar nu înţelege. Împreună cu şeful Secţiei, care întâmplător e tata, am investit serios în modernizarea acestei Rezerve. PACIENTUL 03: Da? N-am ştiut, dar e foarte frumos din partea dumneavoastră! DOCTORUL X: Doctorul dumitale n-a dat un sfanţ. Cred că trebuie să te mutăm într-un salon. Sunt mulţi care ar vrea să beneficieze de condiţii mai bune… PACIENTUL 03: Da, dar domnul Doctor Y mi-a spus că are şi dânsul un pat acolo. DOCTORUL X: Are dreptul la un pat în Rezervă, dar noi facem internările. Pe dumneata te-am acceptat crezând că îţi vor spune colegii ce trebuie să faci. Noi nu-ţi cerem nimic… PACIENTUL 03: Credeam că dacă am pensie ceva mai mare e suficientă plata de la Casa de Pensii… DOCTORUL X: Dumneata te faci că nu înţelegi! (Către asistentă) Se face că nu înţelege. ASISTENTA A: În Rezerva de lux stau bolnavii care-şi permit luxul acesta… PACIENTUL 03: Nu mă luaţi de prost. Înţeleg foarte bine, dar nu ştiu ce să fac. DOCTORUL X: Trebuie să faci ce au făcut şi colegii dumitale. Nu ţi-au spus? PACIENTUL 03: Da, mi-au spus, dar nu ştiu dacă e corect aşa! DOCTORUL X: Ia uite la el! E primul care face nazuri. Am încheiat interviul. Domnişoară, notează-i numele şi să-i găsiţi un loc în salon. Vezi că e un domn patron care n-a prins un loc în Rezervă! ASISTENTA A: Da, domnule doctor, se aranjează! PACIENTUL 03: (Bagă plicul în buzunarul doctorului.) Acum pot să rămân? DOCTORUL X (Râzând) Da, domnule profesor. Vezi că n-a fost atât de greu! Ce să facem? Economie de piaţă, renumeraţie după buget! Ha. ha, ha! (Pacientul iese.) ASISTENTA A: Vai, ce încăpăţânat! O ţinea una şi bună că este pacientul Doctorului Y, că e plătit de Casă… DOCTORUL X: Credea că scapă fără contribuţie. A pus cinci? E bine, l-au informat corect. Dă-mi un pupic. ASISTENTA A: Ce nebun şi Doctorul ăla Y! Să refuze el coplata pacienţilor!
– 213 –
Antologia piesei de teatru într-un act DOCTORUL X: Da, bine zis: Coplata! Tot s-au scremut guvernanţii s-o introducă legal ca s-o ia ei, dar tot la noi a rămas. Ei cu coplata lor, noi cu a noastră. Aş putea să plec în străinătate, unde aş încasa de vreo cinci ori mai mult, dar noroc cu coplata noastră!. Ha, ha. ha! Bine zis coplată, dar vor fi tot două! ASISTENTA A: Uneori se plânge şi Asistenta B, a doctorului cinstit. Spune că de-abia îi ajung banii de la un salariu la altul. Cu toate că e foarte mândră de doctorul ei corect… DOCTORUL X: O fi, dar e o pacoste pentru spital! Dă apă la moară celor care ar vrea să nu dea nimic ca în Germania. Noi am moştenit de la moşi strămoşi, să plătim doctorul care ne îngrijeşte cu efort sănătatea. ASISTENTA A: Da. Nu ştiu cât ne chinuim să ne petrecem nopţile de gardă în patul ăsta strâmt! Hi. hi, hi! DOCTORUL X: Taci, tu, că ne aude cineva. Atât mi-ar mai trebui să audă nevastă-mea, că şi aşa mă bănuieşte. Ia ceva de băut. Grătarul şi cartofii prăjiţi sunt de-ai casei. Ha, Ha! ASISTENTA A: Da, doctoraşul meu descurcăreţ! Mă duc imediat. (Îl sărută şi iese.) PACIENTUL 03: (Intră în Rezervă revoltat.): Domnilor, mare escroc doctorul ăsta! Credeam că vor eradica ei corupţia, generaţia tânără, dar m-am înşelat…Parcă sunt şi mai lacomi decât cei mai în vârstă. PACIENTUL 01: Vorbeşte, domnule, mai încet, că ne aude infirmiera şi ne toarnă. INFIRMIERA: (Intră vijelios.) Te-am auzât, domnule profesoruş! Ce nu-ţ’ ajunsă un intervu? Credeai că-ţ’ merge ca cu florile? Hi, hi, hi! Şi voi ăştilanţ’ di ce nu-l învăţarăţ’? PACIENTUL 01: Lasă-l că învaţă din mers! Ha, ha, ha! PACIENTUL 02: Da, din mers…Ha, ha, ha! PACIENTUL 03: (Către Infirmieră) Uite, vă dau un ban dacă-mi spuneţi cum v-au angajat aici. INFIRMIERA: Ete-ţ’ spui. Al meu e cioban şi eu le-aduc brânză şi lapte. Aşa, că mă văzură arnică, mă angajară. Doamna zâce că e bune, că e gratis. Da, dă ce vruş’ să şti’? PACIENTUL 03: Pentru cultura mea generală. (Îi bagă în buzunar 10 lei) Să învăţaţi să vorbiţi mai frumos! INFIRMIERA: Mulţămesc! (Scoate din buzunar bancnota). Da ce zgârcit eşti! N-o să-ţ’ schimb patul ca la ei care-mi deteră câte doi dă zece dă fiecare. PACIENTUL 03: Nu sunt zgârcit. Sunt bani munciţi. Am peste patruzeci de ani de serviciu. (Infirmiera iese.). Domnilor, ştiu cine-i învaţă la caşcaval. Noi. Fiindcă suntem proşti, că le dăm…
– 214 –
Antologia piesei de teatru într-un act PACIENTUL 01: Să nu ne faci proşti! Eşti dumneata profesor, dar şi noi avem diplome. PACIENTUL 02: Şi ce să facem dacă aşa merge treaba la români. Dai, ai. Nu dai, n-ai! DOCTORUL Y: (Intră cu Asistenta B.) Bună ziua, domnilor! Cum vă simţiţi? ASISTENTA B (Tânără modestă, cu halat lung): Bună ziua, domnilor! Mai aveţi dureri? PACIENTUL 03: Bună ziua! Vă mulţumim pentru întrebare. Eu mă simt bine. DOCTORUL Y: Ia să vedem operaţiile. Domnule inginer, e bine? PACIENTUL O1: Mai am ceva usturimi la urinare, dar mai puţine. DOCTORUL Y: Notează, doamnă asistentă, pentru raportul de gardă. Dumneavoastră, domnule maistru? PACIENTUL 02: La mine mai e roşu la urinare şi mă cam înţeapă aici. DOCTORULY: Ia să vedem. E un obiect străin acolo. Notează că trebuie să i se facă urgent o ecografie. ASISTENTA B: Am notat, domnule doctor, şi o să scriu în registru. DOCTORUL Y: Dumneavoastră, domnule profesor? PACIENTUL O3: Eu nu mai am nicio durere. Este foarte eficient tratamentul dvs. DOCTORUL Y: Bine, o să continuăm. Sănătate vă urăm tuturor! (Ies) PACIENTUL O1: Bun doctor, domnilor! Ştie să se poarte cu pacienţii. PACIENTUL 02: Da. Ne-a întrebat pe toţi. Pe mine m-a şi examinat atent. PACIENTUL 03: De ce n-ar fi toţi aşa? Se poartă frumos şi nici nu pretinde nimic. PACIENTUL 01: Dacă am fi fost şi noi la dânsul! Dar aşa ne-a repartizat secretara şefă. (Intră Doctorul X cu Asistenta A, fără să spună bună ziua.) DOCTORUL X: Aici cred că e totul bine. Peste câteva zile putem să vă facem ieşirea. ASISTENTA A (Afectată): Am notat, domnule doctor. DOCTORUL X: Cei operaţi de mine şi de şeful secţiei, cred că n-aveţi de ce vă plânge? PACIENTUL 02: Eu am nişte înţepături. I-am spus domnului Doctor Y… DOCTORUL X: Cum? Ce treabă are el cu pacienţii mei? O să-ţi facem o ecografie. Scrie domnişoară! ASISTENTA A: Am scris, domnule doctor! DOCTORUL Y: (către Pacientul 03) Cu dumneata n-am treabă! Cei doi sunteţi mulţumiţi de operaţie? PACIENTUL 01 şi 02: Da, vă mulţumim!
– 215 –
Antologia piesei de teatru într-un act DOCTORUL X: Vedeţi, domnişoară asistentă, ce pacienţi de calitate am? Dacă apare vreo problemă îi spuneţi domnişoarei când vine la tratament. Mai dau eu pe aici. (Ies.) PACIENTUL 03: Ce deosebire! Doctorul Y ne-a consultat pe toţi. Acest arogant nu dă nici cu bună ziua. PACIENTUL 01: Aşa e felul lui, cam repezit. Dar e bun chirurg. PACIENTUL 02: Da, pentru că a avut de la cine să înveţe, nu? PACIENTUL 03: Numai că taică-său nu l-a învăţat şi cum să se poarte cu pacienţii. PACIENTUL 01:Totuşi, sunt criticaţi degeaba doctorii că îşi bagă copiii la facultate şi la specializarea în care lucrează ei. Cred că nu e rău, le pot transmite mai bine meseria. PACIENTUL 03: E adevărat, dar nu obligatoriu. Dacă ai norocul să ai un copil mai greoi la minte şi îl obligi să te urmeze, faci o mare greşeală. Şi la doctori e şi mai grav, îl faci criminal cu diplomă… INFIRMIERA: (Intră vijelios.) Di ce vă certaţ’, că s-aude după colidor? Fiţ’ bucuroş că ete la Salonul doişpe muri unul operat de alt doctor. (Se aud plânsete.) PACIENTUL 01: Aoleu! Cum aşa? INFIRMIERA: A greşit operaţia ăl tinăr, că taică-su nu putu să-l asiste că fu bolnav acas’. Să nu eşiţ’ pă colidor, că e foială mare. (Iese. Pe hol două femei cernite, cu lumânări aprinse îl jelesc pe cel decedat.) PACIENTUL O3: Ce v-am spus? Dacă tatăl nu i-a condus mâna fiului, acesta o zbici! Curat malpraxis aici! PACIENTUL 01: N-or să păţească nimic. Sunt uniţi. Corb la corb nu-şi scoate ochii! PACIENTUL 03: E strigător la cer! Omoară oamenii din ignoranţă doctorii ăştia scoşi pe pile! PACIENTUL 02: Au, au! Mă doare foarte tare! (Îşi pierde cunoştinţa.) PACIENTUL 01: Domnule maistru! Ce s-a întâmplat? (Iese şi strigă după ajutor. PACIENTUL 03: (Îl stropeşte cu puţină apă şi acesta îşi revine.) Domnule, ne-ai speriat. PACIENTUL 01: (Intră precipitat.) Stai, că vine doctorul acum! DOCTORUL X: (Intră cu Asistenta A.) Ce este? Ce-ai păţit, domnule? Ia-i tensiunea! ASISTENTA A: Douăzeci cu doisprezece! DOCTORUL X: E, mare. Cheamaţi urgent targa să-l ducem la ecograf. Are un obiect în interior. Cheamă brancardierii şi duceţi-l la blocul operator. ASISTENTA A: Să-i fac deja anestezia?
– 216 –
Antologia piesei de teatru într-un act DOCTORUL X: Da! Vin şi eu repede. (Dă telefon.) Alo, tată!… Unui pacient i-a rămas ceva în abdomen… Da, l-am trimis la blocul operator. Vii acolo? Bine, te aştept! PACIENTUL 01 (Pe hol): Ce i s-a-ntâmplat, domnule doctor? DOCTORUL X: Nu i s-a-ntâmplat nimic grav. Stai acolo la locul dumitale! INFIRMIERA: Hai înluntru. Nu e voe pe colidor acu’. Ştie el, domnul doctor, ce face. PACIENTUL 03: Dar e colegul nostru şi ne temem pentru viaţa lui. INFIRMIERA: Las’, nu vă temeaţ’! Staţ’ aci. Zâce domnul doctor că nu vă ţâu din scurt. PACIENTUL 03: Ia uite, domnule, ne ţine din scurt, auzi? Parcă am fi puşcăriaşi… PACIENTUL 01: Duceţi-vă doamnă că nu mai ieşim pe coridor. Să veniţi să ne spuneţi şi nouă. INFIRMIERA: Bine, iaca că mă duc. Văzuşi că el ştie să vorbeşte frumos cu mine? (Iese) PACIENTUL 01: Nu-ţi prinde, domnule, mintea cu ea. Ce să-i ceri, dacă n-are. Cu ăştia defilăm. PACIENTUL 03: Dar e prea netoată. Cu ce interviu or fi angajat-o? Ha, ha, ha! PACIENTUL 01: Păi, nu ne-a spus? N-a făcut pe ouă, ci pe lapte şi brânză. Ha, ha, ha! PACIENTUL 03: Fără interviu? E nevinovată. Dar cum să angajezi într-un spital mare asemenea personal? PACIENTUL 01: Uite că se poate! PACIENTUL 03: Nu vreau decât să fiu îngrijit bine de un personal calificat şi politicos. PACIENTUL 01: Cine nu vrea. Astea sunt condiţiile. Salarii mici şi bani puţini repartizaţi Sănătăţii. PACIENTUL 03: Da, dar locul îl mai sfinţeşte şi omul. Vezi Doctorul Y… PACIENTUL 01: O excepţie şi sunt mai mulţi ca el, dar orice pădure are şi uscături. PACIENTUL 03: Numai că la noi astăzi se pare că pădurea are mai multe uscături decât verzituri. Decât oameni de caracter, drepţi şi cinstiţi. PACIENTUL 01: Vorbeşti ca la şcoală. E crudul adevăr, dar mai avem până acolo. PACIENTUL 03: Un mare învăţat, îmi scapă numele, a spus că puterea lor stă în slăbiciunea noastră! PACIENTUL 01: Aşa este, dar nu vezi că ei se perindă pe la putere, fără să ne întrebe pe noi decât la alegeri? Pe cine să alegi, toţi sunt la fel. Dar mai bine să ne odihnim puţin.
– 217 –
Antologia piesei de teatru într-un act INFIRMIERA: (Intră, ca de obicei.) Pă cel de-aci îl pusără la cuţât, că e rău dă tot. Locul zâsără să nu i-l dau. (Plânsete pe hol.) Sînt ai ăluia de muri de dimineaţă.(Iese) PACIENTUL 03: Doamne, trebuie să se întoarcă! (În Rezervă intră doi brancardieri cu un nou pacient.) PACIENTUL 01: Patul e ocupat. Colegul nostru e la operaţie. Se va întoarce imediat. PACIENTUL 03: Nu puteţi să-l lăsaţi aici. (Brancardierii îl scot din Rezervă.) M-a cam apucat frica. ASISTENTA B (Intră zâmbitoare.): Domnule profesor, de ce sunteţi agitat? PACIENTUL 03: Cum să nu fiu? Colegul nostru este iar la operaţie şi au venit deja să-i ocupe patul. Credem că nu se mai întoarce. Vai, Doamne! ASISTENTA A: Staţi liniştiţi. Am aflat că e bine. Vă administrez acum câte un calmant. PACIENTUL 01: Mie nu-mi trebuie. I-am spus să nu se impacienteze, că totul va fi bine. ASISTENTA A: E bine. I-au scos penseta. După puţin timp la Terapia intensivă, îl vor aduce înapoi. PACIENTUL 03: Vă mulţumim frumos. Dar domnul doctor, medicul meu curant, unde este? ASISTENTA B: Are probleme de sănătate. (Pacientul 02 iese.)Vă spun un secret, dar să nu spuneţi. PACIENTUL 03: Nu, aveţi încredere. I s-a întâmplat ceva grav domnului profesor? AISITENTA B: E sănătos, dar e pe cale să fie transferat. Puterea nouă a pus director unul din partidul lor. PACIENTUL 03: Şi eu ce mă fac acum? O să cer să fiu externat, că n-am încredere în echipa cealaltă. ASISTENTA B: Nu vă faceţi probleme. Voi stabili cu domnul doctor medicaţia pentru acasă. Ia să vedem cum mai este operaţia! E foarte bine. Într-o zi două vă vom face ieşirea. PACIENTUL 03: Mi-e teamă. Să-l alunge pe domnul doctor!… Nu mai stau niciun minut! PACIENTUL 01 (Intrase.): Ce spui, domnule profesor, de ce nu vrei să mai stai niciun minut aici? PACIENTUL 03: A, aşa este vorba. M-am c-am plictisit. PACIENTUL O1: Îl aduc şi pe colegul nostru. I-ai spus că au vrut să-i ocupe patul? ASISTENTA B: Mi-a spus. Vă urez multă sănătate la toţi! (Iese.) (Este adus pe targă Pacientul 02 şi pus în pat.)
– 218 –
Antologia piesei de teatru într-un act PACIENTUL 01. Hai, domnule maistru, că era să te ducă în salon! PACIENTUL 03: Au vrut să-ţi ocupe patul. Dar nici nu te-am întrebat cum te simţi. PACIENTUL 02: (Vorbind mai greu.) Sunt cam ameţit după anestezie. Uitaseră penseta… PACIENTUL 03: Halal echipă! Cea mai redutabilă echipă, cum se laudă ei! PACIENTUL 01: Ei, poate nu doctorii au uitat penseta. Poate asistenta. PACIENTUL 03: E posibil. Pe cât e de distrată şi de fardată domnişoara Asistentă A! PACIENTUL 01: Taci, domnule, că ne aude infirmiera şi ne toarnă. INFIRMIERA (Intră vijelios): Ce-ţ’ toarnă, nene? Dor nu v-o pune naiba să beţ’ aci? PACIENTUL 03: Nu, îi spuneam inginerului să nu ne mai toarne la braşoave aici. INFIRMIERA: Ce eşti din Braşov, nene inginerule? PACIENTUL 02: Da, da. Mănânc o pâine până la Braşov. INFIRMIERA: Matale ce faci? Auzâi că-ţ’ scoasără pensa aia. PACIENTUL 02: Da, îmi scoaseră pensa, cum îi zici mata. Mă puneau că am furat-o. (Râde cu greutate.) INFIRMIERA: Râzi? E de bine. Mă duc să-i spui domnului doctor că te sâmţ’ bine, ai? PACIENTUL 03: Da, da, se sâmte bine! Mai vrea o operaţie! INFIRMIERA: Aşa-i, măi vreai o operaţâe? PACIENTUL 01: Nu. Glumeşte domnul profesor cu dumneata. INFIRMIERA: Iar te ei dă mine? O să te dea la salon. Ete că veni şi dom’şoara frumoasă. ASISTENTA A: Am venit să văd cum se simte. (Se pleacă şi i se văd chiloţii. Ceilalţi îşi fac cu ochiul.) E bine. Uite, mai luaţi un algocalmin, dacă vă mai doare. (Iese împreună cu infirmiera.) PACIENTUL 03: Ei, domnilor, aţi putea rezista la asemenea corp frumos, cu vino-ncoa? PACIENTUL 01: E bună, domnilor, dar nu e de nasul nostru bătrân. PACIENTUL 02: E bine de voi că aţi scăpat numai cu o singură operaţie. Au, au. Iar mă doare foarte tare. PACIENTUL 03: Mai ia un algocalmin. Mă duc după Asistenta B să ţi-l facă injectabil, că e mai eficient. ASISTENTA B: (Intră şi se loveşte de pacient.) Unde vă grăbiţi aşa, domnule profesor?
– 219 –
Antologia piesei de teatru într-un act PACIENTUL 03: Veneam după dvs. Colegului operat a doua oară nu-i este prea bine. ASISTENTA B: Cum vă este, domnule maistru? PACIENTUL 02: Mă doare foarte rău! ASISTENTA B: M-am gândit că veţi avea dureri şi am venit pregătită. (Ii injectează ceva.). E mai bine? PACIENTUL 02: Da, vă mulţumesc. Începe să mă doară mai puţin. ASISTENTA B: Sunt la cabinetul asistentelor. Dacă intervine ceva, vă rog să mă chemaţi imediat. PACIENTUL 03: Vă chemăm desigur! Vă mulţumim toţi! (Asistenta iese.) PACIENTUL 01: Asistenta asta este pricepută şi drăguţă cu noi. Dar domnul Doctor Y unde e? PACIENTUL 03:Se pare că şi-a luat un concediu scurt. Poate are vreo problemă familială sau cine ştie dacă nu e cumva bolnav. O s-o întreb pe doamna asistentă. PACIENTUL 01: Oricât de doctori ar fi, sunt oameni şi ei. Te mai doare, domnule maistru? PACIENTUL 02: Foarte puţin. Injecţia pe care mi-a făcut-o aşa de uşor doamna asta asistentă, dar şi vocea ei caldă parcă mi-a luat cu mâna durerea. (Intră infirmiera.) INFIRMIERA: Masa di la prânz! Iote, îl servesc primul pă profesoruş, să vadă că nu sînt supărată pă el. PACIENTUL 03: Dar ne-aţi adus din nou supa rece! INFIRMIERA: De unde ştiuş’ că e rece, că nici n-o gustaş’? PACIENTUL 03: Păi nu vezi că ţii degetul mare în ea şi nu te arde? INFIRMIERA: Iar te râzi dă mine? Ia-o şi mănânc-o din chiovetă! (O varsă şi iese furioasă.) PACIENTUL 02: Domnule vezi că te spune şi te cheamă iar la interviu. Ha, ha, ha! (Intră Asistenta A.) ASISTENTA A: Domnule, ne faci numai necazuri. Iar te iei de infirmieră? PACIENTUL 03:Păi, dacă vine cu degetul în ciorbă. Ştiu eu dacă se spală pe mâini după ce spală veceurile? ASISTENTA A: Atunci răbdaţi că nu vrea să vă mai servească. (Iese. O altă infirmieră îi serveşte în tăcere.) PACIENTUL 02: Mulţumim frumos, doamnă! (Aceasta iese fără să scoată o vorbă.) PACIENTUL 03:Vedeţi că se poate servi civilizat. N-a scos săraca niciun cuvânt. În secţia asta domneşte teroarea. Cum, Doamne, ne-ai pricopsit cu toanta noastră de infirmieră?
– 220 –
Antologia piesei de teatru într-un act PACIENTUL 01:Mai încet, că asta ascultă pe la uşi. Mai bine hai să mâncăm, că nu schimbăm noi lumea. PACINETUL 03: Aşa spunem toţi ca laşii şi mergem orbeşte înainte…Suntem prea slabi şi ei îşi fac treburile fără scrupule. Democraţia după douăzeci de ani tot aiurea merge? PACIENTUL O1: Dar dumitale, domnule maistru, nu ţi-a lăsat mâncarea? PACIENTUL 02: Nu, că i-am spus că nu pot să mănânc. PACIENTUL 03: Trebuie să mâncăm, chiar dacă mâncarea e de toată jena. PACIENTUL O2 (Încearcă să se dea jos din pat.) Sunt cam ameţit… PACIENTUL 01: Stai, că te ajut eu să te cobori. Încet, încet! PACIENTUL 02: Pot şi singur acum, dar dacă mă ridic brusc ameţesc. PACIENTUL 03: Mi se întâmplă şi mie. Mi-a spus cardiologul că e bine să ne ridicăm uşor şi să mai stăm pe pat înainte de a ne ridica în picioare. Trebuie să-şi regleze inima ritmul. PACIENTUL 01: Foarte interesant. N-am ştiut asta! (Intră infirmiera ca de obicei.) INFIRMIERA: Ascultaţ’! Staţi în cur pă dunga patului, că vine domnul doctor la vizítă! DOCTORUL X: (Urmat de asistentă.) Ia să vedem. (către Pacientul 02) Pe dumneata te mai doare operaţia nouă? Să-i mai injectăm vreun analgezic, domnişoară! ASISTENTA A: Dar i-am lăsat algocalmine, domnule doctor, să le ia când îl doare… DOCTORUL X: La domnul inginer e foarte bine. Profesore, să fii mai respectuos cu infirmiera, că altfel… PACIENTUL 03: Dar… DOCTORUL X: Niciun dar! Chiar şi la restaurant mai vine chelnerul cu degetul muiat în ciorbă. Personalul nostru se dezinfectează înainte. Cuminte, că altfel ne poţi părăsi! PACIENTUL 03: Dar eu nu mai am medic curant! DOCTORUL X: Vino să vorbim, să te iau eu şi pe dumneata. (Iese. Asistenta se fâţâie, ca de obicei.) PACIENTUL 03: Fiu, fiu! Ce mai divă! Şi ce mai parfum! DOCTORUL X (Se-ntoarce.): Domnule maistru, când te simţi mai bine, vino să vorbim. PACIENTUL 02: Da, dar a vorbit fiul meu cu domnul profesor. DOCTORUL X: Domnule, dumneata nu înţelegi că eu sunt medicul dumitale curant? Ce, avem lipsă de comunicare? (Iese furios, trântind uşa.) PACIENTUL 03: Am încurcat-o, domnule. Trebuie să mergem iar la interviu. Ha, ha, ha!
– 221 –
Antologia piesei de teatru într-un act PACIENTUL 02: Fiu-meu i-a dat şefului şapte milioane. Să plătesc iar pentru vina farfuzei ăştia? PACIENTUL 01: Nu te enerva, domnule. Mai dai şi ăstuia tânăr câteva milioane şi scapi. PACIENTUL 02: Păi, da. Că parcă milioanele cresc pe gard! PACIENTUL 03: Doamne, în loc să fie pedepsit doctorul pentru malpraxis, trebuie să plătească el din nou? PACIENTUL 01: Domnule profesor, mai încet, că iar ne toarnă infirmiera. PACIENTUL 03: Să ne toarne, domnule, să ne toarne! Aşa ceva n-am mai pomenit! INFIRMIERA: Ce e armalaia asta? Iar eşti boţ în frunte, profesoraşule? Nu măi faci mulţ’ pureci p-aci! PACIENTUL 03: Taci, femeie! Că sunt foarte supărat. INFIRMEIERA: Da, dă ce eşti supărat, că văd că ţ-e bine, n-ai murit, ca ăla… PACIENTUL 03: Ieşi femeie, că nu ştiu ce-ţi fac! Ia uite, trebuie să murim? INFIRMIERA: Aşa să zâce o vorbă. Potoleşte-te, că iote ies. PACIENTUL 02: Nu-ţi mai face sânge rău pentru mine, domnule profesor. Mai plătesc o dată şi gata. PACIENTUL 01. Are dreptate, Sănătatea contează. PACIENTUL 03: Care sănătate, domnilor? Mă îmbolnăvesc de nervi şi mi-a crescut şi tensiunea. Mă duc să mă plimb, că nu mai pot. Poate mă liniştesc înainte de in… ter…viu! Ah, Dumnezeule, cum îi rabzi? PACIENTUL 01: S-a înfuriat rău profesorul şi are dreptate să-l invoce pe Dumnezeu… PACIENTUL 02: Da, dar până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii… PACIENTUL 03 (În hol): Alo, 112? Vă rog să transmiteţi că avem aici la spital o luare de mită…La Spitalul Sfântul Gheorghe, da. Sunt Popescu Ion…Bine, vă aştept la intrare. INFIRMIERA (Iese dintr-un salon): Un’te duci, domnule? PACIENTUL 03: Mă duc să-mi cumpăr ceva de la magazinul de la intrare. INFIRMIERA: Mie nu putuş’ să-m’ dai să-ţ, cumpăr. (El se îndepărtează.) Fir-ai al dracu’ tu de profesoruş! PACIENTUL 01: Profesorul nostru o s-o bage pe mânecă. Cred că o să-l mute în salonul ăla cu treizeci de paturi. Vai, ce e acolo. Viermuială, nu altceva! PACIENTUL 02: I-auzi, domnule, Interviu! Mă cheamă iar la vorbitor. Oare cât trebuie să-i mai dau? PACIENTUL 01: Poate ar ajunge vreo trei patru milioane, dacă nu chiar cinci, cifra lor de sponsorizare! Ha! INFIRMIERA: Tu, operatule a doua oară, te cheamă la Cabinet. Stai să te ajut să te scoli!
– 222 –
Antologia piesei de teatru într-un act PACIENTUL 02: Şezi blând, că mă scol şi singur! Nu mă brusca aşa! Mă ridic uşor. INFIRMIERA: Da, năzuroş’ mai eşti. (Plecând) Ţărani, zî-i ţărani şi gata! PACIENTUL 01: Doamne, de unde or fi găsit-o? Mai necioplită nici că se putea. PACIENTUL 02: O să râd puţin în mine, când voi amâna scoaterea plicului. (Bate la uşa Cabinetului.) INFIRMIERA (Pe hol): Intră, domnule, că e dăşchis! Luaş’ plicu’ cu tine? PACIENTUL: (Intră cu fesul în mână.) Bună ziua, domnule doctor. Am venit să vorbim! DOCTORUL X: Da, că nu vrei să recunoşti că ai fost operat de cea mai bună echipă de chirurgi din spital…Da, da, sigur, s-a întâmplat acel incident cu penseta. Se mai întâmplă. ASISTENTA A: Eu sunt de vină, recunosc, dar m-a ţinut de vorbă infirmiera. DOCTORUL X: Nu te mai scuza acum. E supărat că a trebuit să sufere a doua operaţie. PACIENTUL 02: Da, de ce trebuia?… DOCTORUL X: Domnule, eu vorbesc aici, pacientul stă şi ascultă. Avem lipsă de comunicare? Personalul e suprasolicitat. Vrem să coasem mai repede operaţia, ca să nu-l ţinem prea mult pe bolnav sub anestezie. ASISTENTA A: Da, asta e tot în interesul pacientului… DOCTORUL X: Ce mai tura vura. A fost scoasă penseta? A fost! O să spui că nu mai ai nicio obligaţie. Dar eu am pierdut o altă operaţie, nu? De ce te faci că nu înţelegi? PACIENTUL 02: Înţeleg, înţeleg, dar tot eu sunt, şi futut, şi cu banii luaţi! DOCTORUL X: Te rog să fii cuviincios faţă de domnişoara asistentă. PACIENTUL 02: Înţeleg eforturile duble ale dvs., dar fiul meu… DOCTORUL X: Iar o luăm de la capăt? PACIENTUL 02: Bine, uitaţi aici. (Îi bagă plicul în buzunar şi dă să iasă.) ASISTENTA A: (Ia plicul. La urechea doctorului.) Sunt numai trei milioane. DOCTORUL X: Domnule, îţi baţi joc de munca mea? Crezi că eşti la frizer să-i bagi în buzunar cinci lei? PACIENTUL 02: Dar cât trebuie să mai dau, păcatele mele? DOCTORUL X: Măcar jumătate din prima operaţie costă asta a doua. PACIENTUL 02: Bine. Sănătatea şi chiar viaţa ne este în mâinile dvs. Uitaţi încă două milioane. Ultimii bani din trei pensii pe care le-am economisit pentru această operaţie. DOCTORUL X: Ai ales echipa cea mai bună şi Rezerva de lux? Profiţi, dar plăteşti! PACIENTUL 02: Bună ziua! (Iese şi intră amărât în Rezervă.) PACIENTUL 01: Ei, cum a fost?
– 223 –
Antologia piesei de teatru într-un act PACIENTUL 02: Nişte şnapani. S-a târguit ca la piaţă şi nu m-a lăsat până nu i-am dat încă cinic milioane. PACIENTUL 01: Ies puţin să văd pe unde este profesorul Ce faci, domnule? Iar te duci la interviu? Ha, ha! PACIENTUL 03: Sst! Lasă-mă, că am o treabă importantă! (Asistenta se apropie.) INFIRMIERA: Ce mai vreai, omule, că dor ieşi celalt. Aşteaptă şi tu să măi răsufle şi ei. PACIENTUL 03 (Intră.): Să trăiţi, domnule doctor! Sărut mâinile, domnişoară asistentă! DOCTORUL X: Ia uite, ce politicos deveni profesorul! Precis are nevoie de ceva. PACIENTUL 03: Da, domnule doctor. DOCTORUL X: Discutam cu domnişoara asistentă poziţia dumitale faţă de Rezerva de lux. Ce este? PACIENTUL 03: Vă rog să mă luaţi în îngrijirea dvs. ca medic curant şi să continui să rămân în Rezervă. DOCTORUL X: Trebuie să mă gândesc. Crezi că la mine se ajunge aşa de uşor? PACIENTUL 03: Ştiu cum. Aveţi şi dvs. cheltuieli cu întreţinerea Rezervei. (Îi introduce plicul în buzunar.) DOCTORUL X: Văd că ai învăţat lecţia. Ha, ha, ha! (Doi poliţişti intră şi unul ia plicul din buzunarul doctorului. Profesorul iese.) Staţi, domnilor! Ce înseamnă asta? POLIŢISTUL 1: Sunteţi arestat, pentru mită. Domnişoară, ne însoţiţi şi dvs. la Secţie, pentru declaraţii. DOCTORUL X: Domnilor, este un rest din salariul meu! De unde ştiţi dvs. că iau mită? POLIŢISTUL 2: (Scoate banii din plic şi-i dă cu o soluţie.) Ia uitaţi-vă! Scrie aici mită? DOCTORUL X: Da, dar cred că e o făcătură politică. Profesorul e din alt partid! POLIŢISTUL 1: Puneţi-i cătuşele! DOCTORUL X: Domnişoară, sună-l pe tata. Staţi, să-l sun pe şeful Secţiei, să-i spun că rămân pacienţii fără îngrijire medicală. POLIŢISTUL 1: Lăsa-ţi, că-l sunaţi din arest! (Pe hol, mulţi pacienţi şi personal.) ASISTENTA A: Dar eu trebuie să merg acuma neapărat? POLIŢISTUL 2: Daţi o declaraţie şi sunteţi liberă până la alte dispoziţii. (Rumoare pe hol.) O VOCE: Bine le face, că nu se mai satură!) (Altă voce îl ţistuieşte): Taci, domnule, că te aude doctorul şi dacă scapă e vai de mama noastră!
– 224 –
Antologia piesei de teatru într-un act PACIENTUL 01:Domnule, ce curaj ai avut! Mai sunt şi oameni curajoşi în ţara asta. Aşa le trebuie la corupţii ăştia! Pe noi cine ne va prelua? Poate va veni altul şi mai al dracului. PACIENTUL 02: Da, şi mai lacom decât acesta şi ne va chema iar la interviu. Ha, ha, ha! PACIENTUL 03: S-a terminat cu interviul. Am vorbit la telefon cu doctorul meu şi mi-a spus căse va întoarce chiar astăzi. INFIRMIERA (Intră spăşită şi vrea să-i pupe mâna profesorului.) Dom’le… PACIENTUL 03: Stai femeie! Ce-ţi veni, că nu sunt popă să-mi pupi mâna! INFIRMIERA: Te rog!(Îşi dă o palmă peste gură.) Vă rog, domnule profesore, face-ţ’ milă de mine! Am cinci copii acas’. O să fac curat lună, o să…(Începe să plângă.) PACIENTUL 03: Eu nu spun nimic. Noul şef de secţie o să decidă. PACIENTUL 01: Da, sigur. Noi nu te pârâm! INFIRMIERA: Cum şi pă domnul profisor ăl mare îl băgă la zdup? Domnilor profisori, ingineri şi ce-aţ’ mai fuserăţ’, vă pup tălpile la toţ’.(Începe iar să plângă.) PACIENTUL O1: Nu mai plânge femeie. Că cel mult te trece la alt salon… PACIENTUL 02: Da. Noi o să-ţi luăm apărarea… INFIRMIERA: Daţ’ să vă pup mâna la toţ’, că sînteţ’ oamini buni! PACIENTUL 03: Bine că ţi-ai că dat seama. Să nu mai tratezi bolnavii ca pe nişte manechine! PACIENTUL 01: Mai bine Du-te să vezi ce se mai întâmplă şi să ne spui şi nouă! PACIENTUL 02: Da, să ne spui şi nouă! INFIRMIERA: Vă cer iertăciune. Vai dă copii mei! Ete că mă dusăi! (Iese grăbită.) PACIENTUL 03: Vedeţi? Cât e ea de tâmpită, înţelege şi ştie de frică! Aţi fost cam laşi. M-aţi lăsat să mă războiesc singur cu ea, după ce i-aţi burduşit buzunarele cu lei… PACIENTUL 01: Da, ai dreptate, dar ce puteam face ştiind că e protejata doctorului? PACIENTUL 02: Are dreptate domnul inginer. Frica de moarte te face mieluşel… PACIENTUL 01: Nu te grăbi, domnule profesor. Crezi că îi lasă Colegiul Medicilor să intre la puşcărie? PACIENTUL 02: Da, are dreptate domnul inginer. N-am văzut mulţi doctori arestaţi. PACIENTUL 03: E flagrant delict clar. A fost prins cu cinci milioane de lei inscripţionaţi cu mită.
– 225 –
Antologia piesei de teatru într-un act PACIENTUL 01: Ehe, au ieşit ei şi din alte complicaţii mult mai mari, cu tratamente, cu operaţii greşite… PACIENTUL 02: Aşa cred şi eu, că îl vor face scăpat. PACIENTUL 03: V-a tocmit doctorul avocaţii lui. Cu greşelile medicale se scot ei şi-l fac vinovat tot pe mort, dar cu mita e altceva. N-au ce să mai inventeze. PACIENTUL 01: Aşa trebuie să fie. Şi pe mine m-a scos din balamale acest doctor arogant şi lacom. PACINETUL 02: Da, cu taică-său şef de secţie, tăiau şi spânzurau ca la ei acasă! PACIENTUL 03: Nici şefului n-o săi cadă bine această arestare a fiului. Nu ştiu dacă n-o va păţi şi el. DOCTORUL Y(Intră vesel cu Asistenta A): Bună ziua, domnilor! Cum vă simţiţi? PACIENTUL 01: Bună ziua domnule, doctor! Săru-mâna, doamnă asistentă! PACIENTUL 03: Ne pare atât de bine că v-aţi întors, domnule doctor! Le-am spus că vă întoarceţi. DOCTORUL Y: Mă bucur că sunteţi bine. Domnule maistru, v-a reuşit cea de a doua operaţie? Să vedem! PACIENTUL 02: E bine, dar nu trebuia să fie. A uitat penseta asistenta aia cu minijupă. ASISTENTA B: E şi ea tânără şi frumoasă! PACIENTUL 03: Noi avem nevoie de personal profesionist şi amabil nu de fotomodele. ASISTENTA B: L-a domnul maistru am venit şi l-am ajutat să treacă peste dureri. DOCTORUL Y: Da, foarte bine aţi făcut. E totul în regulă. Să vă văd şi pe dvs., domnule inginer. E bine. PACIENTUL 01: Nu avem medic curant, cum îi plăcea domnului Doctor Mită să spună mereu…Ha, ha! DOCTORUL Y: I-aţi şi pus numele? Ha, ha! Nu vă faceţi griji, că v-am preluat eu pe toţi. Apropo de mită, domnule profesor, aţi fost foarte curajos. Cum v-a venit idea? PACIENTUL 03: M-a enervat cu ifosele, cu interviul pentru plic. Şi mă ameninţa mereu că mă mută… DOCTORULY: Ce să-i facem? Fiecare pasăre pre limba ei piere! Vreţi acasă? Vă e dor de familie? TOŢI: Da, da! DOCTORUL Y: Doamnă, mai injectaţi domnului maistru un antiinfecţios. Şi să le facem biletele de ieşire. ASISTENTA A: Da, domnule, doctor. Voi începe imediat să le întocmesc!
– 226 –
Antologia piesei de teatru într-un act PACIENTUL 01: Vă mulţumim, că ne daţi drumul. Ne aşteaptă acasă copiii şi nepoţii… PACIENTUL 02: Domnule doctor, o să pot pleca şi eu odată cu dânşii? DOCTORUL Y: Cred că da. Sănătate vă dorim la toţi! (Se îndreaptă spre ieşire.) PACIENTUL 03: Vă mulţumim. Ne-aţi însănătoşit complet cu vorbele dvs. omenoase. PACIENTUL 03: Vedeţi domnilor, că doctorii şi asistentele pot să fie şi oameni? De ce nu sunt toţi ca ei? PACIENTUL 01: Sunt, dar mai puţini. Care acceptă plicul spun că e din cauza salariilor foarte mici în raport cu munca pe care o prestează. PACIENTUL 02: Şi au dreptate şi pentru ce răspundere au… PACIENTUL 03: Dar bolnavii nu sunt plătiţi la fel? Asta este puterea economică a ţării în această perioadă. PACIENTUL 02: Nu le pasă lor că unii pensionari abia îşi duc zilele cu pensii de nimic. PACIENTUL 03: Să lăsăm politica pe seama politicienilor pe care ni-i merităm. Domnule maistru, o să ieşi odată cu noi. Ha, ha! I-auzi, să uite penseta în abdomen! PACIENTUL 01: Te mai doare operaţia? PACIENTUL 02: Nu. Tratamentul domnului Doctor Florar, cum îi zice netrebnicii, mi-a făcut foarte bine. PACIENTUL 03: Mare lucru ca doctorii să vadă şi starea sufletească a bolnavilor, nu numai pe cea fizică… PACIENTUL 01: Dar ce s-o fi întâmplat cu Doctorul Interviu al nostru? Ha, ha, ha! PACIENTUL 03: Bravo! Doctorul Interviu! Am auzit că i-au făcut vânt infirmierei noastre băciţe. Ha, ha! PACIENTUL 01: Hai, domnule, spune-ne odată. Nu ne mai fierbe atâta! PACIENTUL 03: Cică ar fi mutat-o în altă secţie la serviciul de curăţenie… PACIENTUL 01: Foarte bine, că acolo îi e locul. Dar cu ceilalţi ce s-a întâmplat? PACIENTUL O2: Da, ce-a păţit doctorul şi cu asistenta? PACIENTUL O3: Pe el l-au arestat pentru 29 de zile pe el, iar pe asistentă o cercetează în stare de libertate. S-a deschis şi o anchetă la Secţia unde suntem noi internaţi. PACIENTUL 02: Bine că se mai face dreptate şi în ţara asta bântuită de hoţi şi şmenari! ASISTENTA B (Intră.): Domnilor, mâine vă facem ieşirea. Să transmiteţi acasă, să vină să vă ia. PACIENTUL 03: Mulţumim frumos, doamnă asistentă! (Şi ceilalţi doi mulţumesc.)
– 227 –
Antologia piesei de teatru într-un act PACIENTUL 01: Dar cine e şeful secţiei acum? Că am auzit că cel vechi este anchetat. ASISTENTA B: A, nu aţi aflat? Păi cine să fie decât doctorul nostru. TOŢI: Ura, ura! PACIENTULO3: Aşa mai venim de-acasă, nu degeaba mi-am pus eu pielea la saramură. ASISTENTA B: Da, aţi fost foarte curajos, domnule profesor! PACIENTUL 01: Omul potrivit la locul potrivit, cum ar fi trebui să fie peste tot în ţară! ASISTENTA B: Dar să nu spuneţi că ştiţi de la mine. TOŢI: Nu, nu! PACIENTUL 03: Să vă spunem chiar pe dumneavoastră care aţi fost atât de bună cu noi? ASISTENTA B: Mă duc să încep să vă fac biletele de ieşire şi reţetele pentru acasă. Împreună cu domnul doctor, bineînţeles. (Iese.) (Cei trei îşi iau hainele de la garderobă, se îmbracă şi îşi fac bagajul bucuroşi.) PACIENTUL 03: Ştiaţi că există un fel de efect placebo? Ţi se administrează un medicament inactiv care acţionează asupra psihicului şi te simţi mai bine, chiar dacă medicamentul nu are nicio legătură cu boala? PACIENTUL 01: Cred că felul cum s-au comportat cu noi domnul doctor şi doamna asistentă a fost ca un adevărat placebo, nu asta voiai să spui, domnule profesor? PACIENTUL 03: Ba da.. Dacă s-ar gândi toţi doctorii la acest lucru, pacienţii s-ar vindeca mult mai repede. PACIENTUL 02: Se gândesc pe dracu’! Se uită cu ochii cât cepele la grosimea plicului…După ce îl simt în buzunar, nu le mai pasă, poţi să mori sănătos. Ha, ha, ha! PACIENTUL 03: A apropo, mi-a venit o idee trăsnet: o să-i propun domnului doctor, şef de secţie acum, să desfiinţeze buzunarele la halate. Ha, ha, ha! (Râs general, prelungit.) PACIENTUL 01: Ha, ha! N-am mai întâlnit altă idee mai trăsnită decât asta. Ce vor mai râde! PACIENTUL 02: Ha, ha, ha! Am râs de mi-au dat lacrimile. E rău de bună! (Intră soţiile pacienţilor, buchete mari de flori. Se îmbrăţişează bucuroşi şuşotind fiecare la patul lor.) PACIENTUL 03: Eu sunt gata. Mergem toţi odată la Cabinet sau pe rând? PACIENTUL 01: Când ai fost la garderobă, asistenta ne-a spus că vin aici ca să ne dea biletele de ieşire. ASISTENTA B (Intră): Bună ziua! Domnul doctor a spus că puteţi să veniţi la Cabinet. PACIENTUL 03: Toţi odată sau pe rând?
– 228 –
Antologia piesei de teatru într-un act ASISTENTA B: Cum vreţi, că n-avem secrete. Vă aşteptăm. Puteţi să veniţi acum. (Iese.) PACIENTUL 01: E bine să mergem toţi, de ce să-i deranjăm de atâtea ori? PACIENTUL 02: Să mergem toţi, da! (Ies cu buchetele în mână şi bat sfioşi la uşa Cabinetului.) DOCTORULY: Da, poftiţi, vă aşteptam bucuroşi! Aţi venit la interviu? Ha, ha, ha! PACIENTUL 03: Ştiaţi şi dvs. de interviu? DOCTORUL Y: Ia auziţi, credeau că numai dumnealor ştiau de interviu! ASISTENTA B: Ştie tot spitalul şi se râde copios pe la colţuri. Mulţumesc pentru flori. DOCTORUL Y: Şi eu mulţumesc. Daţi-le biletele de ieşire şi reţetele. V-am scris cum să luaţi pastilele, dar şi ce regim de viaţă să urmaţi. ASISTENTA B: Poftiţi şi citiţi indicaţiile şi întrebaţi-ne dacă aveţi vreo nelămurire. PACIENTUL 02: Cât timp luăm acest tratament? DOCTORUL Y: Până terminaţi flacoanele. Sunt pentru o lună şi apoi veniţi la control. PACIENTUL 01: Aici sau la Cabinetul dvs.? DOCTORUL Y: Aici, fiindcă aţi fost internaţi. PACIENTUL 03: Domnule doctor, eu am de făcut o propunere serioasă… DOCTORUL Y: Da, s-o auzim! PACIENTUL 03 (Abia îşi stăpâneşte râsul.): Ştiu o metodă eficientă pentru personalul medical… DOCTORUL Y: Da? Sunt curios s-o aud. PACIENTUL 03: Fiind şef de secţie acum, puteţi să daţi dispoziţie să se facă halate fără buzunare. Ha, ha! DOCTORUL Y: Bravo, domnule profesor, sunteţi un mare inventator. Cred că ar trebui s-o trecem în registru şi s-o punem în discuţie la raportul de gardă. Ha, ha! Bună de tot! ASISTENTA B: E cea mai mare glumă, dar n-ar fi rău s-o luăm în serios. Hi, hi, hi! DOCTORUL Y: Bine, vă urăm multă sănătate şi să ne întâlnim tot aşa de bine dispuşi. (Dă mâna cu fiecare. Toţi mulţumesc şi-i sărută mâna asistentei. Ies şi intră în Rezervă.) PACIENTUL 03: Doamnelor, cred că am cunoscut un doctor şi o asistentă de excepţie. PACIENTUL 01: Profesorul a făcut o propunere trăsnet: să se desfiinţeze buzunarele de la halate. (Râs general, puternic.)
– 229 –
Antologia piesei de teatru într-un act PACIENTUL 02: Şi nu s-au supărat. Au râs amândoi şi ne-au vorbit frumos. PACIENTUL 01: Dar nu ne-am luat telefoanele. Să le scrie doamnele. (Acestea se conformează.) PACIENTUL 03: Rămâi sănătoasă, Rezervă de lux! Nu vreau să mai am nevoie de tine vreodată! (Ies bucuroşi. Îşi iau la revedere de la bolnavii de pe hol.) Cortina
– 230 –
Adi George Secară
COPILUL DIN NOI Personaje: Radu – un tânăr la 27-30 de ani Alice – o tânără de 25 de ani Decorul: interiorul unui apartament cu o cameră, mobilat simplu, cu o canapea extensibilă. Două-trei tablouri sau postere, o icoană. Două rafturi cu cărţi. O fereastră. În stânga uşa de la baie, în dreapta bucătăria în care se intră direct, peretele fiind spart, transformat într-o masă non-conformistă… Tot în stânga, uşa de la apartament… Scena I La început penumbră, cei doi sunt pe canapeaua întinsă, nu se distinge prea bine ce fac… Chicoteli, un căscat, două… Tânărul se ridică la un moment dat, se întinde, cască zgomotos, se duce şi deschide fereastra… Radu: Ce-mi plac dimineţile de duminică la tine!… Alice: Păcat că-s atât de rare… Radu: Ce să facem dacă nunţile şi botezurile sunt în week end!? Alice: Noroc de posturi! (Se ridică şi ea) Radu: Cafea, ceai? Alice: Ceai verde… Radu: (la aragaz, aprinzându-l, punând apă în ceainic) Strâng canapeaua? Alice: (ducându-se la baie) Te rog! (Radu strânge canapeaua, o acoperă cu o pătură, se trânteşte pe ea. Se ridică imediat, caută telecomanda şi porneşte televizorul la un post cu muzică. – Televizorul nu este pe scenă, ci ar fi undeva unde este şi publicul. – Radu se mai foieşte, trage o măsuţă în dreptul canapelei, pune ceşti, toarnă ceaiul. Se foieşte, e din ce în ce mai agitat) Radu: Dragă, pot intra şi eu?
– 231 –
Antologia piesei de teatru într-un act (Fără a mai aştepta vreun răspuns, intră în baie şi închide uşa. Se aude doar muzica sau sunetele acelea de la postul de televiziune. După ceva vreme, uşa de la baie se deschide brusc şi iese Alice) Alice: Înţelegi? Nu mă poţi convinge! Radu (spălându-se pe dinţi, ieşind în cadrul uşii): Nici nu încerc… Nu vreau să conving pe nimeni… de nimic. Te-am rugat să nu mai iei pastă de dinţi de-asta… Alice: Nu mă poţi pune să aleg între tine şi el! Radu: Dar este mort, Alice!…Mort! Alice: Nu este! (Alice se aşază la măsuţă, dă sonorul mai la încet; după câteva clipe, vine şi Radu. Beau ceai împreună) Radu: Ai spus de atâtea ori că l-ai văzut… Alice: Nu mai cred în ce am văzut! Nu mai cred în simţuri! Radu: Cu ochii tăi! Alice: I-aş scoate… Într-un fel, nu-mi mai folosesc, dacă nu-l pot vedea… Radu: E o fixaţie, o obsesie! Alice: Nu, nu, m-am gândit… Nu o dată! Nu este vorba despre vreun complex de vinovăţie… Radu: Iar nu ajungem nicăieri… Aici este vorba despre dragostea noastră! Alice: Nu există o dragoste a noastră… Ne facem doar iluzii… Radu: Ba există! Alice: Nu există! Radu: Măcar pentru un timp… Poţi să-i spui „relaţie“! Alice: Of! Nu înţelegi! Sau nu vrei să înţelegi! Sau nu poţi… Radu: Ba pot, probabil în felul meu… (O îmbrăţişează) Eu nu l-am cunoscut personal, îl ştiu doar din povestirile tale şi din acea fotografie… Alice: Da, el la mare, pe la patru ani, în pielea goală, cu o lopăţică şi o găletuşă… Privind amândoi către fotograf… Radu: Tu ţinându-l în braţe… Da, eu mi-l imaginez că a murit atunci, la patru ani, deşi au mai trecut atâţia ani… Alice: N-a murit, n-a murit… Radu: Ai văzut când s-a dus sub apă… Alice: Nu! Radu: Când l-au găsit… Alice: N-au găsit nimic… Nu era el! Radu: Mi-ai arătat certificatul de deces… Alice: Mi l-au dat, dar eu nu cred… Radu: N-aş vrea să-ţi spun… Alice: Mi-ai mai spus… Ştiu, par nebună…
– 232 –
Antologia piesei de teatru într-un act Radu: Zi şi tu! Alice: Da… Şi nu ştii ce să faci mai departe. Mi-ai mai spus… Radu: Da… Nu, nu sunt un tip convenţional, dar nu mai ştiu ce să fac… Ştii, pe mai departe… Te-am cerut în căsătorie… Alice: Serios!? Radu: Hai, acum nu fi… Alice: Şi ce am zis? Radu: Eşti culmea! Alice: Zău, nu mai ţin minte! Ce-am răspuns? Radu: Chiar de două ori… O dată pe faleză… Nici nu mai ştiu de ce tot vreau să mă leg la cap cu tine! Alice: Ştiu eu! Ştiu eu! Iubirea!? Radu: Nu, că tu nu prea înţelegi prin iubire ce înţeleg eu… Adică, nu că aş vrea mai multă atenţie, mai multă înţelegere… Să nu mai uiţi să mă cauţi câte o lună… Alice: Dragostea toate le rabdăăăăăăă… Radu: Rabdă, rabdă… Alice: Ştii, mi-e poftă de nişte struguri… Fratelui meu nu-i plăceau… Zicea că au prea multe seminţe şi pieliţe… Radu: Iar ajungem la el… (se duce la frigider, scoate câte ceva de acolo, pregăteşte un mic dejun) Alice: Nu poţi accepta că este viu! Radu: Nu ştiu cum… Alice: Este în mine, în mintea şi memoria mea, lumea şi viaţa lui continuă cu mine… Radu: Sună a posedare! Alice: Zi-i cum vrei… Eu ştiu că el este! Vezi tu, Radule, pentru mine, morţii noştri sunt precum Dumnezeu… Crezi în ei, sau nu… Radu: Dar mi se pare absurd să vorbesc mereu despre el, să mă raportez la el… Să-mi vorbeşti chiar şi când facem dragoste… parcă aş fi într-un film de groază… Un love story de… groază! Nu ţi se pare exagerat? Alice: Raţional, – dar ce femei sunt raţionale? -, punându-mă în locul tău, cred că da… Dar nu pot trece peste asta… Cred că este o formă de iubire… Ştii, sunt oameni religioşi – Doar Dumnezeu este iubire, nu? – care se roagă chiar şi când fac dragoste, fiindcă tot veni vorba, şi când se duc la toaletă… Nu se pot despărţi de Dumnezeu… pentru unii acesta este un scop în sine… Şi dacă Mihăiţă este la Dumnezeu, vreau să fiu cât pot de mult cu el… Radu (exasperat): Alice! (Se duce şi se întoarce de câteva ori între canapea şi uşă) Mda, cred că tu ţii la Mihăiţă aproape cum ţin eu la tine…
– 233 –
Antologia piesei de teatru într-un act Alice: Vezi? Radu: Da, dar există o frustrare… Alice: Chiar este problema ta! Radu: Ar trebui să existe o soluţie! Alice: Nu-mi plac soluţiile în iubire! Este vorba de destin… Este sau nu este! Radu: Altfel spus, destinul este iubire… Întâmplarea este iubire… Alice: Să nu filosofăm… Îi plictisim pe ceilalţi… Ei vor doar o poveste… Radu: Care ceilalţi? Ce-ţi veni? Alice: Tu nu vezi? Nu-i simţi? Radu: Zău aşa!? Alice: Oricum, nu contează! Dacă ai fi şi tu ca el… Radu: Cum? Mort?… Alice (râde, se alintă): Nu, nu mort… În mine, în lumea mea interioară! Radu: Ştii de câte ori m-am gândit să te părăsesc? Alice: M-ai şi părăsit de vreo trei ori, dar acum faci pe viteazul… Radu: Ei bine, mă gândeam la ultima perioadă!… Cred, totuşi, că-mi fac iluzii… De câte ori mă întorc la tine! Alice: Cred că îţi place… Ştii tu… Ne potrivim câteodată, îţi place de mine… Altă explicaţie nu poate fi… Bărbaţii! Radu: Contează şi astea… dar sunt zeci, poate sute de amănunte care mă fac să mă întorc la tine, iar şi iar… Alice: Nu insista! Sunt mult prea capricioasă ca un bărbat să fie fericit cu mine! Dacă ai fi găsit o femeie care să-ţi placă şi să te iubească, ştii tu cum, m-ai fi părăsit. Definitiv! Radu: Poate este o chestiune patologică, dar mie nu mi-a fost de ajuns fericirea niciodată… Se poate să ai dreptate! Aşadar, chestiune de destin? Alice: Sinceră să fiu, destinul este la sfârşit doar un cuvânt! Radu: Ştii la ce mă gândeam într-o zi? Alice. Era sigur zi? Radu: Nu contează! Nu mă lua peste picior! Că… oamenii ar fi mult mai frumoşi fără cuvintele lor! Alice: Poate exagerezi… Radu: Poate… Alice: Ba nu, deoarece, uite, cu fratele meu chiar nu mă mai înţeleg prin cuvinte! Radu. Nu iar… Alice: Crezi că dacă l-aş convinge să te… bântuie şi pe tine, m-ai înţelege mai bine? Radu: Cum adică să mă bântuie? Alice: Vorba vine…
– 234 –
Antologia piesei de teatru într-un act Radu: Când mă gândesc că ai fi perfectă pentru mine, că-mi place atât de mult de tine… Alice (fără a fi vulgară): Sunt bună, mă! Ce să-ţi mai zic? Radu: Vrei sau nu vrei să fii soţia mea? Alice: Ce hotărât eşti! Radu: Mai hotărât ca niciodată! Alice: Am să-l întreb… Radu: Doamne… iartă-mă! Alice: Dacă nu-i place de tine, nu pot fi soţia ta… Radu: Dar devine absurd, absurd… Doar nu-i soacră-mea! Alice: Dumnezeu să-i odihnească pe mama şi tata! Radu:Amin! Alice: Nu e deloc absurd! Iubirea nu este deloc simplă! O iubire este mereu şi o poveste cu strigoi, cu prinţi, prinţese, trădări, întoarceri… Radu: Nu-mi plac întoarcerile! Mai ales în iubire… Alice: Ce să mai zici despre despărţiri!? Radu: O despărţire poate fi… rodnică… Mai mult decât o relaţie care… Alice (ridicându-se brusc de pe canapea) Ştii, trebuie să mă duc la biserică… Radu: Mda, n-am mai fost de mult… Da, mi-este tare dor să mă rog împreună cu tine… Alice: Întotdeauna mi-a plăcut la tine că te rugai fără să ceri nimic lui Dumnezeu… Radu: Dumnezeu! Cel cu nenumărate nume, dar care nu poate fi cu adevărat numit! Cred că nu cred în El cum ar trebui… Alice: Mergi şi tu sau nu? Radu: Aş merge… Dar tare nu m-aş mai întâlni cu familia Petrache… Alice: De ce? Sunt nişte drăguţi… mai ales cele două fetiţe ale lor… Radu (ridicându-se şi căutându-şi hainele bune) Pe unde or fi?… Da, dar sunt habotnici… Mai ţii minte când el a venit la noi şi ne-a spus să nu ne mai ţinem de mână în biserică? Alice: Nu erau căsătoriţi atunci… Radu: Da, dar nu contează asta… Spuneam ca idee… Şi iar au să ne invite la ei… Asta dacă ne întîlnim… Alice: Şi ce, doar s-au oferit să ne fie naşi!? Radu: Păi tocmai, când tu nu dai niciun răspuns, mi se pare jenant… Alice: Ai tu probleme cu capu’! Radu: Daaa, tocmai eu… Am momente când nu-mi place să socializez… Asta e… Nu mă înnebunesc după oameni. Miros a oameni, ca să zic aşa… Alice: Căpcăunule!
– 235 –
Antologia piesei de teatru într-un act Radu: Nu, nu sunt decât un balaur cu vreo cinci capete! Nu ştii unde-mi sunt ciorapii? Ileano! Alice: A fost odată ca niciodată… (Îmbrăcaţi, gătiţi de biserică, ies) Scena a II-a (Se întorc obosiţi, îşi aruncă cum pot încălţămintea, se trântesc pe canapea) Radu: Sunt frânt… De mult n-am mai mers atât de mult pe jos… Ce faci? Nu mai zici nimic? Alice: Mă rog! Radu: Aha! De-o minune avem nevoie cu toţii… Mi-a plăcut. Mi-a plăcut la biserică… Mi-a fost dor de biserică! Alice: Ştii ce-o să te rog? Radu: Nu! (O îmbrăţişează şi o sărută cu pasiune) Alice: Să nu mă mai ceri vreodată în căsătorie! (pauză aproape penibilă) Radu: Dar… de ce? Alice: Crezi că Adam a cerut-o pe Eva? Iubirea, căsătoria sunt dăruire şi atât. Adam i-a fost dat Evei şi Eva lui Adam. Atât!… Cei simpli şi buni precum primii oameni se vor înţelege şi atât… Radu: Alice, cum dracu’, iartă-mă, mă iubeşti tu pe mine?… Alice: Simplu. Fără complicaţii! Radu: Cred că ţi-e foame! Alice: Mi-este, dar… Mai ţii minte unde m-ai cerut prima oară de soţie? Radu: Cum să nu? Era o staţie de tramvai… Ce vrei să mănânci? Alice: Era lângă o staţie de tramvai! Cartofi prăjiţi cu parizer! Radu: Iar ţi-ai luat porcărie d-aia? De-ai şti din ce este făcut! Alice: Ştiu, ştiu… dar îmi aduce aminte de Mihai! Îi plăcea la nebunie cu cartofi prăjiţi! (Radu începe să cureţe cartofii bodogănind) Radu: Mihai, Mihai… Alice: Dar ştii ce era pe străduţa aceea de lângă staţia de tramvai? Acolo unde te-ai oprit şi m-ai întrebat dacă vreau să fiu… Radu: Nu ştiu… Parcă era o grămadă de lucernă şi doi viţei care mâncau… Practic în mijlocul oraşului… Alice: De ăştia nu mai ţin eu minte… Radu (după ce cotrobăie prin colţul bucătărie): Nu mai avem ulei! Sau este pe undeva şi nu ştiu eu? Alice: Era un magazin de pompe funebre!
– 236 –
Antologia piesei de teatru într-un act Radu: Serios!? A, da, parcă îmi aduc aminte acum… Mă duc să iau ulei… Alice: De câte ori mă gândeam să accept să fiu soţia ta, acea imagine a magazinului de servicii funerare se suprapunea idilicului moment… Radu: Ar fi trebuit, cred, să fiu mai atent… Alice: Da, cred că erai, ca şi acum într-un fel, centrat pe propria ta persoană, pe propriile dorinţe… Cred că n-am să fiu soţia nimănui… Radu: Te referi la… acte? Sau… Alice: În general… De câţi ani ne cunoaştem noi, Radule? Radu (un pic nesigur): De cinci?… Alice: Ştii că am fost violată pe un mormânt când încă nu aveam şaptesprezece ani? Radu (se aşază surprins pe un scaun): Serios? Alice: Ar trebui să te întrebi de ce nu ţi-am spus asta în cei cinci ani, cu toate întreruperile, de când am fost împreună… Radu: De când suntem… Alice: Nu, nu am greşit prea mult… pentru că vreau să nu ne mai întâlnim… Radu: (după o pauză destul de lungă) Şi cartofii prăjiţi? Mă duc, totuşi, să iau ulei… (Îşi ia papucii şi iese; Alice se duce la icoana din colţ, îngenunchează şi se roagă) Alice: Doamne, ascultă-mi ruga! (După câteva minute, se aude gălăgie pe hol, glasuri de copii şi… intră Radu, cu o minge, pe care o aruncă, răsturnând ceva prin încăpere) Radu: M-am întooors, Alice! (Alice se ridică făcându-şi cruce, se duce şi-l îmbrăţişează. După ceva timp…) Radu: Crezi că o să simt bine în pielea lui, Alice? Alice: Da, frăţioare, o să te simţi bine… Şi vei fi mereu aproape! Radu: Crezi că o să ne fie dor de el? Alice: Nu ştiu… Cred că ţie nu! Radu: Era cam plictisitor! Nu ştia decât să te toace la cap… Voia doar sex, îţi spun eu! Alice: Mihăiţă, vezi cum vorbeşti! Treci şi te spală pe mâini! De unde ştii tu de chestia aia? Du-te la baie! Vrei să vin cu tine? Radu (sau, dacă vreţi, înfăţişarea lui Mihai): Nu, Alice, mă descurc! (Din baie) Săpun lichid nu mai este? (Se întoarce în camera mare, ştergându-se pe mâini şi pe faţă) Alice: Mihăiţă, o să te rog ceva… Să nu-mi mai aduci aminte de el! Gata, s-a dus! Era singur pe lume, adică n-o să-l caute prea multă lume! Era de departe… Radu-Mihăiţă: Adică nu l-ai iubit deloc?
– 237 –
Antologia piesei de teatru într-un act Alice: La mine iubirea e ceva foarte complicat! Iubirea mea eşti doar tu: nu-mi pot imagina lumea fără tine! (Radu-Mihăiţă se duce către oglinda din hol şi, brusc, se sperie şi începe să ţipe ca un copil, dar cu aceeaşi voce matură; Alice este speriată la început, înţelege ce se întâmplă, se duce şi-l ia în braţe şi-l linişteşte) Alice: Gata, gata… Radu-Mihăiţă: Nu mai sunt eu! Nu mai sunt eu! Alice: Ba tu eşti, doar cu o altă înfăţişare… Radu-Mihăiţă: Dar eu îl urăsc, îl urăsc… L-am urât întotdeauna! Alice: E vina mea, doar vina mea… Credeam că te voi uita! Of, Doamne, Doamne… Radu-Mihăiţă: (suspinând) Dar…cum, cum s-a întâmplat? Alice: Doar bănuiesc, bănuiesc… (după o mică pauză) Radu-Mihăiţă: Sigur nu este un vis? Alice: La asta nu m-am gândit! Dar chiar de-ar fi, n-aş vrea să se termine… Radu-Mihăiţă: Mă cam înspăimânt… Totuşi… Alice: Hai să te schimbi! Mănânci nişte parizer, dacă nu vrei nişte supă mai veche, şi treci la somnul de după-masă! Radu-Mihăiţă: Dar eu vreau cu cartofi prăjiţi! Alice: N-avem ulei! Doar dacă ai răbdare să cobor până jos… Hai, du-te, pune pijamalele pe tine şi uită-te la televizor până mă întorc… Radu-Mihăiţă: N-am teme pentru mâine? Alice: Nu, n-ai… Eşti în vacanţă… O vacanţă interminabilă… Scena a III-a La masă, cei doi. Radu-Mihăiţă: Alice, ce-o să facem de-acum? Alice: Nu ştiu… Radu-Mihăiţă: Nimeni nu o să creadă… Alice: Da, minunile sunt greu de crezut… Radu-Mihăiţă: Mai pot lua cartofi? Alice: Doar trei… Nu sunt prea sănătoşi… Cred că o să trebuiască să te prefaci că eşti Radu… Radu-Mihăiţă: Cam greu… el ştia să cânte la chitară, să danseze, scria poezii, eu nici nu prea ştiu gramatică… Era d.j. la nunţi… Alice: Vom învăţa împreună! Încet… la urma urmelor, chiar vei putea să spui că te joci de-a fratele meu… Radu-Mihăiţă: Mai ţii minte vecinul de la blocul vechi? Alice: Care dintre ei?
– 238 –
Antologia piesei de teatru într-un act Radu-Mihăiţă: Cel care zicea că este faraonul Ramses… Alice: Da, ce-i cu el? Radu-Mihăiţă: N-o să zică lumea că sunt nebun ca el? Alice: Dacă nu suntem violenţi, or să ne lase în pace! Radu-Mihăiţă: O să pot să beau bere? Alice: Chiar îţi place? Radu-Mihăiţă: Mai mult coca-cola şi… Nişte vin dulce e bun şi el! Alice: Când ai băut tu vin? Radu-Mihăiţă: Mai ţii minte seara aceea când te-ai întors târziu şi-mi era foarte rău? Alice: Când ai căzut cu bicicleta lui tata? Radu-Mihăiţă: Da, da… Mergeam cu ea şi dintr-o dată drumul a luat-o-n jos, spre stânga şi nu m-am putut ţine de el… Alice: M-ai cam speriat atunci… Radu-Mihăiţă: Atunci băusem vin roşu dulce… Alice: Şi eu, care ţi-am dat pastile de cap… Ai dormit neîntors vreo 16 ore… Radu-Mihăiţă: N-ar trebui să sărbătorim? Alice: Ba da… Chiar avem nişte vin… (se duce la frigider, deschide, scoate sticla, toarnă în două pahare, ciocnesc) Alice: Într-un fel, ai crescut mare de acum… Să ciocnim pentru noua noastră viaţă! Radu-Mihăiţă: (după ce bea o gură) Bun, bun… Alice, eu pot să te cer în căsătorie? Alice (râde): Poţi, dar… Noi suntem frate şi soră, nu ne putem căsători… Radu-Mihăiţă: Ştiu, ziceam şi eu aşa… Fiindcă de obicei oamenii care se iubesc se căsătoresc… Alice: Nu toţi, evident… Cei dintr-o familie nu se căsătoresc între ei… Radu-Mihăiţă: De ce? Ar fi amuzant… Dar mama şi cu tata nu s-au căsătorit? Alice: La început, cei doi, mama şi tatăl, nu sunt din aceeaşi familie… Acum, gata, hai la somnic! (Se duc în pat, Alice îl înveleşte, îl mângăie pe păr) Alice: Ce ciudat! Radu-Mihăiţă: Alice, unde-mi sunt cărţile şi jucăriile? Alice: Este o poveste lungă… Radu-Mihăiţă: Ai să mi-o spui? Alice: Da, cândva… este aproape un roman. Dar multe ar trebui să le ştii şi tu… Radu-Mihăiţă: Da, unele le ştiu… dar perioada aceea neagră în care nu mai ştiam de tine… Au fost multe zile şi nopţi în care am rătăcit undeva, într-o lume ciudată… parcă eram într-o poveste adevărată, precum
– 239 –
Antologia piesei de teatru într-un act aceea cu Alice… Alice, cum ţi-ai dat seama că sunt eu când m-am întors de afară? Alice: Am simţit… Mă rugasem, ştii, să se întâmple o minune… Radu-Mihăiţă: Minunile se întâmplă des? Alice: Probabil doar atunci când trebuie să se întâmple… Radu-Mihăiţă: Şi Dumnezeu face minunile? Alice: Aşa bănuiesc… Radu-Mihăiţă: Păi când crezi în Dumnezeu, e clar că el le face… Alice: Da, cred că da… O minune poate face minuni… Radu-Mihăiţă: Crezi că Dumnezeu se va întoarce? Adică, ştii, la orele de religie… Aşa ne-au învăţat… Alice: El este mereu cu noi! Nu are de ce să se întoarcă… Doar dacă aşa a promis, să se întrupeze din nou… Gata, hai să dormim acum! Radu-Mihăiţă: Pot să te iau în braţe? Alice: Da, poţi… Deşi acum eşti un pic cam mare… O să trebuiască să-ţi iau un pat nou… Radu-Mihăiţă: Îmi cânţi „nani, nani“? Alice: Nani, nani, puiul mamii… (Adoarme, apoi, după o vreme, brusc, sare din pat horcăind, dând disperat din mâini şi picioare) Radu: Alice, Alice… (Alice este speriată şi ea, nu prea înţelege) Radu:Apă, apă! (Se duce la chiuvetă, ia apă în mâini şi bea) Alice, un coşmar, un coşmar… Alice: Mihăiţă? Radu: Da, cu Mihăiţă… Nu se mai poate, nu se mai poate… este imposibil… Alice (resemnată): Radule, o să te rog să pleci pentru totdeauna… Radu: Da, da, eram hotărât… Trebuia să iau ulei… Alice: Uită-mă! Radu (liniştindu-se cât de cât): De parcă ar merge aşa uşor! Parcă nu ştii!? Alice: Am fost atât de naivă încât să cred în minuni! Radu: Cum adică? Alice: Radule, eu chiar sunt nebună… Cred că sunt nebună, chiar dacă se spune că nebunii nu-şi dau seama că sunt nebuni… Radu: Nimeni nu este perfect, dragă… Alice: Gata, îmbracă-te şi pleacă! Ia-ţi hainele! Nu mai veni pe la mine! Nu te mai suport… Radu (îmbrăcându-se) Şi finalul fericit? Ce-o să spună lumea? Alice: O să se mulţumească cu această variantă a poveştii… Una greu de crezut… Radu: La ce se vor gândi când vor pleca?
– 240 –
Antologia piesei de teatru într-un act Alice: Vor înjura autorul că le-a stricat seara, că le-a adus aminte de minuni imposibile, de iubiri nefericite… Radu: Chiar n-ai fi putut fi fericită cu mine? Dar măcar ai fost vreun pic? Nu vreau să fiu patetic… Alice: Probabil suntem cu cei cu care stăm o vreme… Poate nu prea mult, dar îndeajuns să mergem mai departe… dar gata! Ieşi! Radu: Povestea noastră a luat sfârşit! Alice: Da, a luat sfârşit, nimeni să nu se mai aştepte la altceva! Radu: Ne vom mai saluta când… ne vom întâlni? Alice: Nu ştiu. Contează? Radu: O să mă uit în codul bunelor maniere… Alice: Hai, fii bărbat şi ieşi odată din viaţa mea! Vreau altceva… Radu: Adio! Este sfârşitul unei iubiri frumoase! Alice: Adio! (Radu iese, după câteva secunde Alice strigă: Mihăiţă! Şi iese în fugă după Radu sau… Mihăiţă) Se întorc împreună, se îmbrăţişează, se sărută… Alice: Nu mă vei înţelege, nimeni nu poate să înţeleagă asta… Numai cine a trăit asta… Radu: Pot fi Mihai al tău, pot fi… Alice: Doar din milă, doar din milă… Radu: Nu din milă, Alice… Nu… doar din iubire… Alice: Şi ai să mă iubeşti şi când voi fi babă, fără dinţi?… Radu: Doamne fereşte! Dar cine ştie? Cine ştie ce va fi până atunci? Alice: Şi când voi avea crizele mele? Ce-ai să faci? Dacă vor fi din ce în ce mai multe? Dacă îţi va veni să mă omori? Radu: O voi face cu grijă, îţi promit… (Râd amândoi, îmbrăţişaţi) Alice (suspinând): Tu chiar mă iubeşti, chiar dacă sunt imposibilă cu povestea asta cu fratele meu mort… Radu: Da, uneori nu mă înţeleg nici eu, dar chiar te iubesc… Scena a IV-a Cei doi pe canapea, după câteva zile…Beau din ceşti… Radu: Ce zici, să-i sun pe Petrăcheşti? Alice: Să ne fie naşi? Radu: Păi… Tu ce zici? Alice: Crezi că ei au să creadă că Mihăiţă nu este mort? Că este în noi, din când în când? Şi că mai şi iese… câteodată la iveală?
– 241 –
Antologia piesei de teatru într-un act Radu: Crezi că trebuie să le spunem chiar totul despre noi? Alice: Nu ne jucăm…cu Dumnezeu! El ştie totul oricum… Radu: Numai să nu fie considerat un păcat prea mare… Nu ştii niciodată cum poate judeca un om… Alice: Iubeşte şi fă ce vrei! Radu: Fă ce vrei şi iubeşte! Alice: Din ce în ce mai des visez că o să am un copil… Radu (cu un ton resemnat): Şi o să-l botezăm Mihai… Alice (sec): Păi cum altfel? Radu: Eu ştiu? Poate o să fie o Mihaela… Alice: N-are cum… Copilul nostru este băiat… Radu (oarecum aparte): Ireversibil… Alice: În fine… Cred că mă duc la frizerie… O să mă tund scurt, scurt… periuţă… Şi mă gândesc la un costum de mireasă alb, alb… Radu: Costum? Nu rochie? Alice: Ai nişte momente când eşti atât de…insipid… Radu: Mai degrabă conservator… Alice: Mă gândesc de mult la asta… Tu o să ai ceva în genul costumului popular scoţian… Kilt, tot tacâmul… Radu: Chiar vorbeşti serios? Alice: Da, şi fără chiloţi… (se îmbracă şi se pregăteşte de plecare). Şi eu cu un costum alb, cu o croială s.f., mulat, cu o sabie laser… Radu: Unde stătea lady Gaga! S-ar putea să fii mai dusă cu sorcova decât credeam… Alice (sărutându-l şi ieşind în fugă): Cine iubeşte nu poate fi decât nebun… (Radu, zâmbind oarecum absent, tot butonează, butonează… Deodată se ridică, este nehotărât, se apucă să facă ordine. De la un moment, se aud în culise chicote, zgomot de minge bătută, uşa de afară se dă de perete şi intră val-vârtej Alice cu o minge) Alice: Salutareeeee! I-am luat mingea lui Cosmin… A spus că vine cu tac-su… (Radu rămâne cu gura căscată, nu prea ştie ce să spună) Alice: Ce-ai rămas aşa? Unde este Alice? (Cortina, după câteva clipe)
– 242 –
CUPRINS
Florentina Loredana Dalian ÎNAINTE DE MAGNOLII............................................................... 7 Gheorghe Truţă SIMFONIE PENTRU OBOI ŞI NIMENI...................................... 32 Ioan Bogdan Martin WHISKY, ŞAMPANIE, ATMOSFERĂ…..................................... 56 Cristinel Banica VIAŢA. O BANCĂ….................................................................... 75 Daniel Bănulescu AGENTIA DE TURISM PENTRU PARADIS.............................. 92 Adrian Suciu TUNELUL SPRE LUNĂ...............................................................111 Ioana Ivanov ROUA DISPARE DIMINEAŢA.................................................. 118 George Arion ADMINISTRATORUL................................................................. 125 Dorina Balan ZORII CARE-MI BAT LA POARTĂ........................................... 134 Claudiu Amaron ÎNTR-O SEARĂ…....................................................................... 145 Gabriel Dirandurian CONFESIUNI ALE UNUI SCELERAT...................................... 159
Carmen Paula Dominte PANTOFI DE DAMĂ NEPURTAŢI............................................ 174 Vlad Dobroiu DINCOLO DE CORTINA ROŞIE............................................... 183 Gheorghe Budău MILOGUL.................................................................................... 196 Toma Grigore INTERVIU LA CABINET........................................................... 209 Adi George Secară COPILUL DIN NOI...................................................................... 231
Florentina Loredana Dalian Gheorghe Truţă Ioan Bogdan Martin Cristinel Banica Daniel Bănulescu Adrian Suciu Ioana Ivanov George Arion Dorina Balan
Editura AXA ISBN: 978-973-660-524-6
Claudiu Amaron Gabriel Dirandurian Carmen Paula Dominte Vlad Dobroiu Gheorghe Budău Toma Grigore Adi George Secară Cristinel Bănică
• Consiliul Judeţean Botoşani • Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani
