ADITIVI FURAJERI Conform Directivei CEE 524/70 şi 587/84, aditivii furajeri sunt consideraţi substanţe care, adăugate voluntar şi în doze reduse în hrana animalelor, pot influenţa unele caracteristici ale hranei sau producţia obţinută de la animale. Aditivii furajeri pot fi clasificaţi în câteva categorii de bază, respectiv: nutriţionali – vitamine, microelemente, aminoacizi pronutriţionali – enzime, antibiotice, probiotice, prebiotice, emulsifianţi, antioxidanţi, agenţi detoxifianţi... nenutriţionali (tehnologici) – conservanţi, lianţi, agenţi de creştere a palatabilităţii (arome, edulcoranţi), pigmenţi, agenţi de control a mediului profilactici (medicinali) –coccidiostatice, histomonostatice, plante medicinale Aditivii furajeri recunoscuţi si aprobaţi pentru a fi utilizaţi în hrana animalelor, în ţările Uniunii Europene, sunt cei specificaţi în Directiva U.E. 524/1970 (reactualizată prin Directivele 587/84 şi 153/87); o serie de substanţe sunt interzise a fi folosite ca aditivi furajeri în ţările membre U.E. (tab. 1). Tabelul .1 Aditivi furajeri specificaţi în Directivele U.E. 524/70, 587/84 şi 153/87 Autorizaţi Antibiotice (ca promotori de creştere) Factori de creştere neidentificaţi Coccidiostatice şi histomonostatice Antioxidanţi Substanţe aromatizante şi odorizante Emulsifianţi, agenţi stabilizatori, lianţi Agenţi coloranţi şi pigmenţi Conservanţi, inoculanţi Vitamine şi agenţi vitaminici Oligoelemente şi elemente urmă Enzime (preparate enzimatice)
Neautorizaţi (interzişi) Tetracicline Peniciline + cefalosporine Aminoglucozide (streptomicină, neomicină) Macrolide (eritromicină, oleandomicină, lincomicină) Sulfamide şi trimethoprim Nitrofurani (exceptând produsul Nitrovin) Produse pe bază de arseniu sau derivaţi Hormoni şi antihormoni
Aditivii furajeri trebuie să îndeplinească o serie de condiţii specifice: - eficacitate: să genereze un efect benefic asupra caracteristicilor hranei, asupra organismului animalelor, asupra producţiei obţinute de la acestea sau asupra dejecţiilor rezultate de la acestea (în funcţie de tipul aditivului); - siguranţă: să nu fie nocivi pentru animale, pentru omul consumator al produselor obţinute de la acestea sau pentru mediul înconjurător; - economicitate: să coste mai puţin decât valoarea cuantificată a efectului benefic determinat, respectiv să aibă eficienţă economică. 1
Aditivi nutriţionali Spre deosebire de alţi aditivi furajeri, care în general nu au o valoare nutritivă proprie (sau aceasta este neglijabilă), aditivii nutriţionali, prin conţinutul lor, contribuie direct la asigurarea sau completarea necesarului animalelor în nutrienţii respectivi. Din această grupă fac parte: vitaminele, microelementele, aminoacizii. Vitaminele. Este cunoscut faptul că vitaminele sunt compuşi organici cu structură chimică foarte variată, indispensabili vieţii animalelor. Aportul vitaminic neadecvat cerinţelor determină tulburări specifice numite vitaminoze: (avitaminoză în lipsa vitaminelor, hipovitaminoză în cazul insuficienţei sau hipervitaminoză în cazul excesului unei vitamine), afectând sănătatea animalelor, creşterea, reproducţia, producţiile lor şi eficienţa valorificării hranei. Denumirile acestora şi unităţile de măsură uzuale precum şi cele mai întâlnite forme comerciale sunt prezentate în tab. 2. Tabelul.2 Denumiri şi unităţi de măsură uzuale şi forme comerciale ale vitaminelor A D2 D3 E K B1 B2 B3 B4 B5 B6 B7 B9 B12 C
Denumirea vitaminei Retinol Ergocalciferol Colecalciferol Tocoferol Menadionă Tiamină Riboflavină Acid pantotenic Colina Vit. PP, niacină Piridoxină Biotină Acid folic Ciancobalamină Acid ascorbic
U.M. UI UI UI UI Mg Mg Mg Mg Mg Mg Mg µg Mg µg Mg
1 g produs comercial conţine (subsactivă): 500000 UI sau 650000 UI (acetat de retinol) 500000 UI sau 1000000 UI (vit. D3 pură) 500 UI (acetat de DL-alfa-tocoferol 50%) 16,5-50 % menadionă 98 % tiamină HCL 80 % sau 96 % riboflavină pură 45 % sau 90 % D-pantotenat de calciu premix 15-20% colină, clorura de colina 70% 99 % acid nicotinic sau nicotinamidă pură 98 % piridoxină HCl 1 % sau 2 % D-biotină pură 80 % sau 95 % acid folic 0,1 % sau 1 % monociancobalamină 89-99 % acid L-ascorbic
Necesitatea aportului exogen de vitamine la animale diferă atât în funcţie de specie, cât şi de alţi factori: - factori genetici: rasă, hibrid, specializare productivă, individ; - factori fiziologici: stare fiziologică, stare de sănătate / boală; - factori de exploatare: sistem de creştere (intensiv / extensiv), sistem de întreţinere (numai în adăpost închis sau/şi în padoc cu expunere la soare sau la păşune, în baterii sau la sol etc.); - factori nutriţionali: prezenţa în hrană a unor factori antivitaminici sau interferenţe negative între vitamine şi alte componente din hrană. Cu toate că vitamina C este sintetizată în organism, există cercetări care indică utilitatea unui aport suplimentar, îndeosebi la monogastrice. Alte vitamine pot fi sintetizate în organismul animal din provitamine (vitamina A) sau din alţi compuşi (vitaminele D şi PP). 2
Microflora digestivă poate sintetiza unele vitamine (vitamina K şi complexul de vitamine B). În special la rumegătoare există o microfloră bogată, situată în prestomace (îndeosebi în rumen), anterior intestinului subţire (unde are loc absorbţia). La monogastrice şi carnasiere însă, flora digestivă este redusă iar în cazul cabalinelor şi palmipedelor aceasta se află preponderent în cecum (segment digestiv situat după intestinul subţire şi ca urmare, absorbţia vitaminelor de sinteză microbiană de la acest nivel este minimă); la aceste specii impunându-se un aport exogen în vitaminele amintite. Cele mai întâlnite simptome de carenţă pentru principalele vitamine sunt prezentate în tab.3. În mod obişnuit, adaosul de vitamine în hrană se face prin intermediul premixurilor vitamino-minerale, cu rată curentă de includere de 0,5% sau 1%. Tabelul 3
Simptomele principale ale carenţei în vitamine la porci şi păsări
Vitamina
Simptome de carenţă - porci
Simptome de carenţă - păsări
A
Necoordonarea mişcărilor, paralizii ale membrelor, defecte congenitale, întârzierea creşterii oaselor Rahitism, osteoporoză, tetanie hipo-calcică, rupturi vertebrale
Pustule pe mucoasa esofagului şi traheei, exudate la ochi şi nări, pete de sânge în ouă, spermatozoizi imobili Reducerea cenuşii oaselor, oase moi şi friabile, reducerea grosimii cojii ouălor Encefalomalacie, diateză exudativă, distrofie musculară, necroza pipotei, reducerea fertilităţii cocoşilor Creşterea timpului de coagulare, anemie, edeme, hemoragii subcutanate Polinevrite (opistotonus, tulburări locomotorii), paralizii ale picioarelor, aripilor, gâtului, reducerea apetitului Anorexie, neuromalacia nervilor sciatic şi brahial, % de ecloziune redus Dermatite, depigmentarea penelor, îmbrăcare slaba cu penaj, necroze Perozis, infiltrarea grasă a ficatului, scăderea producţiei de ouă Inflamaţii ale limbii şi tubului digestiv, gastrite, enterite, reducerea ouatului,
D
Edeme, moarte subită, necroză hepatică, miodistrofii, degenerarea muşchiului cardiac
E
creşterea timpului de coagulare, hemoragii, hematoame, anemie
K Tiamină Riboflavină Acid Pantotenic Colină Niacină Piridoxină Biotină Acid folic Vit. B12
Apetit redus, creştere redusă, moarte subită, hipertrofie cardiacă, semne nervoase, vomă Creştere redusă, infecunditate la scroafe, anomalii la noi născuţi Apetit redus, creştere redusă, diaree, caderea părului, mers “de gâscă” Creştere redusă, infiltrare grasă a ficatului, tulburări de reproducţie Diaree, dermatite, tulburări nervoa-se, reducerea apetitului şi a creşterii Infiltrarea grasă a ficatului, diminuarea apetitului şi a creşterii, convulsii, dermatite, sensibilitate Dermatite, creştere redusă, căderea părului, crăparea unghiilor Creştere redusă, anemie hipercromi-că, decolorarea părului Anemie, reducerea creşterii, hipersensibilitate, purcei neviabili
Reducerea producţiei de ouă şi a procentului de ecloziune, convulsii, hiperexcitabilitate nervoasă Dermatoze la picioare, ochi, gură, perozis, îmbrăcare slabă cu penaj, Îmbrăcare târzie cu penaj, paralizii cervicale, diaree albă cremoasă la pui Reducerea greutăţii ouălor, mortalitate embrionară, perozis (în asociere)
Stabilitatea vitaminelor în premixuri şi nutreţuri combinate constituie o problemă deosebită, principalii factori de risc fiind temperatura ridicată, umiditatea crescută, posibilele incompatibilităţi chimice între vitamine, minerale şi peroxizi, dar şi durata şi condiţiile de păstrare.
3
Microelementele, numite şi oligoelemente, sunt elemente minerale care se găsesc în cantităţi foarte mici atât în nutreţuri (sub 100 mg/kg) cât şi în corpul animalelor (sub 0,04%). In această grupă sunt incluse Fe, Cu, Zn, Mn, Co, I, Se, F, Mo, în ultimii ani fiind avute în vedere şi Br, Cr, Si, Al, As, Cd, Li, ca şi alte elemente urmă. Microelementele intervin ca activatori a numeroase sisteme enzimatice dar pot intra şi în componenţa unor substanţe organice; fiecare element este esenţial pentru organism, carenţa manifestându-se, în multe cazuri, prin simptome generale, comune mai multor elemente şi în mai mică măsură prin simptome specifice, de unde şi dificultatea evidenţierii lor. Cele mai întâlnite simptome de carenţă la porcine şi păsări sunt prezentate în tab. 4. Tabelul 4
Simptome de carenţă în microelemente, la monogastrice
Elementul
Porcine
Păsări
Fe
Anemie, anorexie, mucoase palide, ascite, creştere redusă Paracheratoză, creştere redusă, apetit scăzut, tulburări de reproducţie Ataxie, rupturi aortice, hipotrofie cardiacă, picioare slăbite Creştere şi vitalitate reduse, deformări articulare, resorbţia fetuşilor Tremurături musculare, miopatii degenerative, decubit prelungit Guşă, mixedem, păr rar Apetit şi creştere reduse, emaciere
Anemie, nepigmentarea penelor
Zn Cu Mn Se I Co
Slabă îmbrăcare cu pene, reducerea cenuşii oaselor, dermatite la picioare Anemie, decolorarea penelor, fragilitate osoasă, afectarea cartilajelor epifizale Perozis la pui, curbura metatarselor şi reducerea grosimii cojii ouălor , tetanii Distrofii musculare, diateze, degeneres-cenţă hepatică, encefalomalacie Mărirea tiroidei, prelungirea incubaţiei
Deşi cel mai adesea adaosul de microelemente în hrana animalelor urmăreşte doar asigurarea lor la nivelul cerinţelor sau eventual corectarea unor carenţe, există şi situaţii în care un astfel de element mineral este suplimentat în hrană pentru a obţine efecte zootehnice specifice (tab. 5). Tabelul. 5 Efecte zootehnice antrenate de suplimentarea unor microelemente Elementul Fe Zn Cu Co Cr
Se Mo F Si
Efecte zootehnice antrenate (forme şi doze folosite) la scroafe în lactaţie: transferul Fe în lapte suficient pentru nevoile purceilor (experimente cu compuşi organici cu Fe) la vaci: reducerea pododermatitelor, reducerea mastitelor (prin biocomplexe) la vaci şi oi: ameliorarea fertilităţii la tineret porcin: stimulator al creşterii (dozare: 150-250 ppm) la vaci în lactaţie: creşterea producţiei de lapte la vaci şi oi în gestaţie: produşi mai mari la fătare şi cu viteză de creştere sporită la porci: creşterea proporţiei de carne în detrimentul grăsimii (+ 200 ppm), îmbunătăţirea performanţelor de reproducţie la scroafe la păsări: protecţie împotriva aflatoxinei, îmbunătăţirea conversiei hranei la pui broiler, îmbunătăţirea ratei de creştere a penajului la pui la porci şi păsări: reducerea pierderii suculenţei cărnii după sacrificare, obţinerea de produse (carne, ouă) cu conţinut ridicat în Se la miei: stimularea creşterii în greutate (experimental, + 0,36 ppm) în doze foarte mici ar influenţa pozitiv creşterea şi osificarea (experimental) influenţă favorabilă asupra creşterii puilor (experimental)
Administrate în exces, microelementele devin toxice pentru organismul animal, pragul de toxicitate depinzând de felul elementului, specia şi categoria de animale. 4
Sursele clasice de microelemente folosite în hrana animalelor sunt oxizii sau săruri ale acestora, a căror biodisponibilitate diferă după sursă; în ultimii ani se extinde folosirea compuşilor organo-minerali (sau biocomplexe), de tipul chelaţilor sau proteinaţilor, care au o biodisponibilitate mai mare. În cadrul compuşilor organo-minerali, elementul este legat chimic la un agent chelator (ligand), cum ar fi unii aminoacizi sau unele peptide; aceste microelemente proteinate se produc, în general, prin fermentarea drojdiilor într-un mediu îmbogăţit în elementul mineral respectiv . Acest proces măreşte considerabil biodisponibilitatea microelementelor în organismul animal. Aminoacizi de sinteză (aminoacizii cristalini). Aminoacizii, ca elemente constitutive ale tuturor proteinelor naturale (vegetale şi animale), sunt strict necesari organismului animal pentru sinteza proteinelor proprii. Aminoacizii indispensabili, respectiv cei care nu sunt sintetizaţi sau a căror sinteză este insuficientă (treonina, valina, leucina, izoleucina, metionina, arginina, lizina, fenilalanina, histidina, triptofanul), trebuie să fie asiguraţi prin hrană. Pentru unii aminoacizi (lizina, treonina, metionina) cerinţele animalelor sunt mai ridicate şi nutreţurile obişnuite nu pot asigura necesarul la costuri competitive; în acest caz se folosesc aminoacizii sintetici, care se produc astăzi la preţuri avantajoase. La porcine, o suplimentare adecvată în unii aminoacizi (lizina, treonina), este considerată esenţială pentru o creştere rapidă, obţinerea unei carcase de calitate şi o mai bună eficienţă a hranei. Deoarece în raţia porcinelor ponderea o deţin cerealele, care sunt deficitare în primul rând în lizină dar şi în treonină (orzul şi grâul) sau triptofan (porumbul) - aminoacizi care devin astfel limitanţi în producţia de carne la porcine - se impune folosirea aminoacizilor sintetici. La păsări, deşi hrana acestora se bazează tot pe cereale, primii aminoacizi limitanţi sunt cei sulfuraţi (metionină+cistină), datorită cerinţelor mari pentru îmbrăcarea cu penaj, urmaţi în ordine de lizină, treonină, triptofan, izoleucină şi arginină; pentru broileri însă, lizina trece pe primul loc, fiind urmată de metionină+cistină, treonină şi valină. Avantajele folosirii aminoacizilor sintetici în hrana animalelor sunt atât de ordin nutriţional, cât şi tehnic, ecologic şi economic, respectiv: - echilibrarea aminoacizilor din hrană conform cerinţelor animalelor; - reducerea nivelului proteinei brute în raţie, pentru acelaşi nivel al aminoacizilor indispensabili, ceea ce atrage şi o reducere a efortului fiziologic de metabolizare a azotului suplimentar, a consumului de apă, reducerea cantităţii de azot eliminat prin dejecţii şi nu în ultimul rând, a costului hranei; - sporirea flexibilităţii formulării raţiilor, lărgindu-se gama materiilor prime furajere; 5
- îmbunătăţirea performanţelor productive şi a rentabilităţii producţiilor. Aminoacizii de sinteză utilizaţi ca aditivi furajeri sunt cei care se produc la costuri competitive cu cei din proteinele naturale, şi anume: lizina, metionina, treonina şi triptofanul, la care se adaugă acidul glutamic, folosit însă mai mult în industria alimentară; utilizarea lor în alimentaţia animală este reglementată în Uniunea Europeană prin Directiva 471/82 şi 520/89. Lizina a fost pentru întâia oară produsă la scară industrială în anii '60, odată cu definirea rolului său major în alimentaţia animalelor şi creşterea cerinţelor industriei de nutreţuri combinate pentru acest aminoacid. Prin biotehnologie se poate obţine L-lizină pură, comercializată ca sare monoclorhidrică (L-lizină HCl); forma de prezentare poate fi de pulbere cu aspect cristalin şi culoare deschisă (cu minimum 78% lizină sau minimum 98% L-lizină HCl) sau sub formă lichidă (conţinând 12 – 50% L-lizină). Metionina a început să fie produsă în anii '50, prin sinteză chimică, această cale fiind folosită şi în prezent; majoritatea animalelor (inclusiv porcii şi păsările) pot converti izomerul Dmetionină în L-metionină, ceea ce face ca produsul obţinut pe cale chimică (DL-metionină) să satisfacă atât sub aspect nutriţional, cât şi economic. În ultimii ani s-a dezvoltat producerea unui analog chimic al metioninei, respectiv acidul DL-2-hidroxi-4-metil-mercaptobutiric, acesta fiind transformat în organismul animal în metionină (prin procese de oxidare şi transaminare); utilizarea acestui tip de produs (în general sub formă lichidă) este considerată a fi mai avantajoasă economic. L-treonina şi L-triptofanul sunt alţi doi aminoacizi indispensabili produşi în prezent pe cale biotehnologică. Producerea industrială de L-treonină prin tehnologii fermentative s-a dezvoltat în anii '80, fiind destinată îndeosebi industriei nutreţurilor combinate pentru porci şi păsări. Referitor la rezultatele obţinute prin utilizarea în alimentaţia animalelor a aminoacizilor de sinteză, în prezent există un volum mare de date care confirmă rolul acestora în îmbunătăţirea performanţelor productive (în special în producţia de carne, dar nu numai) (tab.6); totodată, echilibrarea raţiilor folosind aminoacizi de sintetiză oferă posibilitatea economisirii unor materii prime proteice scumpe sau mai greu disponibile în condiţiile reducerii cantităţii totale de azot din raţie, avantajele sunt atât economice cât şi ecologice. Aditivi pronutriţionali Noţiunea de pronutrient a fost propusă de Rosen (1996) pentru a defini o substanţă sau un produs ingerat de animal pe cale orală şi în cantitate mică în scopul creşterii valorii intrinseci a hranei printr-o mai bună valorificare a nutrienţilor; definirea s-a facut prin antiteză cu termenul 6
de antinutrient, folosit pentru a denumi substanţe care reduc utilizarea nutrienţilor în organism (efect antinutriţional, de tipul factorilor antitriptici, glucosinolaţilor, alcaloizilor, lecitinelor, saponinelor, acizilor oxalic sau fitic etc). Tabelul 6. Efectul suplimentării raţiilor porcilor la îngrăşat cu aminoacizi sintetici, asupra sporului de creştere Specificare
Nivel proteic (% PB) 18.9
16.7
14.6
12.3
Suplimentat cu: L - lizină
-
0.20
0.39
0.58
DL – metionină
-
0.05
0.11
0.18
Treonină
-
0.08
0.16
0.25
Triptofan
-
0.03
0.05
0.08
Spor mediu zilnic (g)
1064
1035
1020
1050
Sursa: Degussa, 2001 Aditivi pronutriţionali sunt consideraţi: enzimele, antibioticele, probioticele, prebioticele, emulsifianţii, antioxidanţii, agenţii detoxifianţi. Enzimele. Termenul de "enzimă" a fost folosit pentru prima dată de către Kuhne (în anul 1887) pentru a numi o substanţă catalitică obţinută din drojdii; după ce, în anul 1926, Sumner a cristalizat ureaza şi a demonstrat activitatea sa catalitică, s-a stabilit şi faptul că toate enzimele sunt, în fapt, proteine. Ca atare, cea mai simplă definiţie a enzimelor poate fi de proteine cu activitate catalitică. Activitatea catalitică a enzimelor este caracterizată de substratul specific asupra căruia acţionează şi de produşii rezultaţi în urma reacţiei catalizate; în consecinţă, clasificarea enzimelor se face în primul rând după natura reacţiei pe care o catalizează şi apoi, după substratul şi produşii specifici. Activitatea enzimelor are ca efect o accelerare a vitezei de desfăşurare a reactiilor pe care le catalizează (viteză ce poate fi multiplicată de 1012-1020 ori), la finele fiecărui ciclu de reacţie enzima regăsindu-se neconsumată (ca orice catalizator) alături de produşii rezultaţi din substratul iniţial. Conceptul de a adăuga enzime în hrana animalelor este cunoscut şi deja aplicat de mai multe decenii. Enzimele folosite sunt, în general, hidrolitice, scindând macromoleculele nutrienţilor în unele suficient de simple (mici) pentru a putea fi absorbite prin peretele intestinal şi apoi metabolizate; astfel, enzimele pot fi descrise ca nişte adevăraţi "dinţi ai naturii". De altfel, unul dintre scopurile adăugării de enzime în hrană este, în special la monogastrice, de a degrada polizharidele pereţilor celulelor vegetale până la monomeri sau oligomeri cu greutate moleculară scăzută, ce pot fi absorbiţi la nivel intestinal; totodată se 7
eliberează nutrienţii protejaţi de pereţii celulari, rezultând pe ansamblu o valorificare superioară a hranei. Suplimentarea enzimatică a hranei poate avea însă şi alte scopuri la fel de utile nutriţional: completarea enzimelor endogene la animalele tinere sau degradarea unor factori antinutritivi prezenţi în unele materii prime furajere. Astfel, unele nutreţuri folosite în hrana monogastricelor conţin cantităţi importante de celuloză (cum e cazul şrotului de floarea soarelui) sau de polizaharide neamidonoase (orzul şi ovăzul conţin beta-glucani, grâul conţine arabinoxilani dar şi pentozani, secara conţine arabinoxilani, beta-glucani şi pentozani, triticale îndeosebi pentozani, dar şi în şrotul de soia există rafinoza, stahioza, verbascoza); acestea nu sunt digerate decât în mică măsură la monogastrice, care nu posedă enzime specifice degradării acestor substanţe; ele pot fi însă, degradate prin aport exogen de enzime specifice, anulându-le efectele negative şi chiar folosindu-le energia conţinută. Enzimele acţionează numai asupra substratului specific, pe care îl recunosc printr-un mecanism intim; combinarea mai multor enzime (sistemele multienzimatice) poate fi utilă obţinerii unor rezultate superioare în comparaţie cu preparatele monoenzimatice. Enzimele furajere se consideră că trebuie să fie cât mai termostabile (pentru a rezista temperaturii de granulare a nutreţurilor), să fie rezistente la atacul proteolitic din stomac şi intestin şi să aibă activitate maximă la temperaturi şi valori pH normale fiziologic animalelor la care sunt administrate; de asemenea, o bună eficienţă a lor, presupune o mare concentraţie activă, o capacitate de dispersabilitate rapidă şi uniformă şi menţinerea caracteristicilor timp cât mai îndelungat (chiar introduse în premixuri vitamino-minerale sau în alte condiţii de stocare). În tab. 7 sunt prezentate o serie de enzime furajere, acţiunea lor şi substraturile specifice şi unele recomandări de utilizare. În cazul suplimentării raţiei cu enzime a fost demonstrată experimental, atât la porcine cât şi la păsări, o creştere cu 2-7% a valorii energiei metabolizabile aparente a raţiei, acest plus de energie (energie de efect) reprezentând un element ce trebuie avut în vedere în optimizarea nutriţional-economică a raţiei de hrană. Costul ridicat al suplimentelor minerale cu fosfor, disponibilitatea redusă a P din unele nutreţuri pentru păsări şi porci, poluarea solului cu P neutilizat în organism, au determinat căutarea unor soluţii pentru o mai eficientă folosire a fosforului din nutreţuri în organismul animal.
Astfel, prin suplimentarea raţiei cu fitaze microbiene exogene, se poate
reduce
consumul de suplimente minerale cu fosfor (în general, fosfaţi) şi o diminuare importantă a cantităţilor de fosfor din dejecţii, reducându-se, pe această cale, poluarea mediului. 8
Tabelul 7 Enzime Proteaze Amilaze
Enzime de uz furajer – acţiune şi utilizare
Degradează: Proteinele până la peptide şi aminoacizi Amidonul până la dextrine şi zaharuri
Celulaze şi celobiaze ß-glucanaze Xilanaze Lipaze
Folosite în: înlocuitori de lapte, nutreţuri combinate bogate în proteine raţii bogate în amidon, primele furaje la purcei şi viţei raţii cu conţinut mărit în celuloză la porci şi păsări (ex. cu srot de floarea soarelui) raţii pe bază de orz la păsări, porci raţii pe bază de grâu, secară raţii bogate în grăsimi (pui broileri, câini)
Celuloza până la glucoză ß-glucanii spre glucoză Xilanii în oligozaharide Grăsimile în acizi graşi
Seminţele de cereale conţin proporţii însemnate de fosfor fitic (fitaţii reprezentând în medie 70% din fosforul total). În absenţa enzimelor specifice - fitaze -, fosforul fitic nu poate fi utilizat de către monogastrice, regăsindu-se direct în dejecţiile acestora; mai mult, fiecare mol de acid fitic fixează 3-6 moli de calciu în fitat de calciu - formă insolubilă prin care ambele minerale devin indisponibile pentru organismul animal. Fitazele desfac efectiv, prin hidroliză, grupările fosfat ale fitaţilor, moleculele de fosfat fiind disponibile pentru absorbţia în intestin. La monogastrice, inexistenţa fitazelor în echipamentul enzimatic, face imposibilă folosirea fosforului fitic. Fitazele exogene sunt de origine microbiană, mai multe microorganisme aparţinând genului Aspergillus fiind producătoare ale acestor enzime. Tabelul 8. Efectul suplimentării hranei cu fitaze asupra creşterii puilor broiler (vârstă 21- 42 zile) P disponibil în hrană (%) 0.15 0.20 0.25 0.30 0.35 0.15 0.15
Supliment fitaze 11500 unităţi fitaze 23000 unităţi fitaze
Spor greutate (g)
Eficienţă hrană (kg/kg spor)
829 911 886 949 1027
2.83 2.61 2.63 2.76 2.39
Cenuşă brută în oase (%) 45.46 47.86 51.45 53.53 53.51
899*
2.54
49.18
942**
2.43
48.59
Sursa: Harter-Dennis şi col., 2001 * zilnic;
** din 2 în 2 zile
Se apreciază în general, ca suficientă o suplimentare cu 800-1200 unităţi enzimatice fitază pe kg de furaj, ca alternativă la folosirea altor suplimente minerale cu fosfor; această suplimentare enzimatică permite creşterea digestibilităţii fosforului din hrană până la 50 % (şi chiar peste), reducând cu 20-30% excreţia de fosfor în dejecţii. În concluzie, se poate afirma că utilizarea enzimelor furajere suscită un interes deosebit pentru nutriţionişti, reprezentând o posibilitate certă de îmbunătăţire a performanţelor productive ale animalelor, în special în cazul monogastricelor (tab 8). 9
Antibioticele. Pe plan mondial, consumul de antibiotice în sectorul creşterii animalelor depăşeşte cu mult consumul uman, acestea fiind utilizate atât ca agenţi terapeutici, cât şi ca aditivi furajeri (promotori de crestere). Antibioticele furajere pot fi definite ca substanţe bacteriostatice sau bactericide care, folosite în doze de zeci/sute de ori mai mici decât cele terapeutice, acţionează la nivelul florei digestive, contribuind la menţinerea stării de sănătate a animalelor şi la îmbunătăţirea valorificării hranei, realizând un efect promotor al creşterii acestora. Proporţiile curente de utilizare a antibioticelor furajere sunt cuprise între 5-50 mg/kg nutreţ, în funcţie de tip, specie, categorie de vârstă, stare fiziologică (Pop şi col., 1997). Antibioticele de uz furajer au efect biostimulator, efect dependent însă, de o serie de factori precum: felul antibioticului, specia, vârsta animalului şi starea de sănătate a animalului, condiţiile de întreţinere etc (tab. 9). Tabelul 9. Efectul folosirii antibioticelor ca stimulatori de creştere, la porcine Specificare
Număr experienţe
1/ Staţiuni de cercetare
Îmbunătăţire datorită antibioticelor (%) Creştere greutate
Eficienţă hrană
128
16.9
7.0
Ferme de producţie
32
28.4
14.5
2/ Staţiuni de cercetare
9
13.2
4.7
Ferme de producţie
67
25.5
10.0
Sursa: Pond şi col., 1995
1/ 12000 porci (7-26 kg);
2/ 3321 porci (8-20 kg)
Se consideră că, dintre specii şi categorii, tineretul aviar şi purceii se pretează cel mai bine la utilizarea în hrană a antibioticelor ca promotori de creştere. Efectul acestora este mai evident la animalele cu diferite afecţiuni, în special tulburări intestinale, la animalele tarate, întreţinute în condiţii precare de igienă sau hrănite cu raţii carenţate în special proteic şi vitaminic cât şi la tineret. Antibioticele utilizate ca promotori de creştere acţionează asupra organismului animal pe mai multe căi, între care: - împiedică înmulţirea unor germeni patogeni cu localizare intestinală, a căror proliferare afectează starea de sănătate a animalului, apetitul şi valorificarea hranei (ex. E. coli, Salmonella etc); - favorizează dezvoltarea în tractusul digestiv a unor bacterii utile; - măresc permeabilitatea peretelui intestinal pentru nutrienţi; - influenţează pozitiv metabolismul proteic şi vitaminic în special şi metabolismul bazal în general. Pentru a se evita posibilitatea adaptării unor germeni patogeni, cât şi pentru menţinerea efectului biostimulator, se impune schimbarea periodică a antibioticului furajer folosit. 10
Evidenţierea faptului că folosirea antibioticelor ca aditivi furajeri poate periclita sănătatea omului, printr-o posibilă remanenţă reziduală şi dezvoltarea fenomenului de antibiorezistenţă, a condus în ultimii ani la o restricţionare drastică a utilizării acestora ca promotori de creştere la animale. Astfel, după ce prin Directiva C.E.E. nr. 524/1970 au fost interzise uzului furajer tetraciclinele, penicilinele şi cefalosporinele, aminoglucozidele (streptomicină, neomicină), eritromicina, oleandomicina, lincomicina, sulfamidele, trimethoprimul şi nitrofuranii (cu excepţia Nitrovinului), pentru ţările membre ale Uniunii Europene, în anul 1997 a fost interzisă avoparcina (Avotan), din iulie 1999, au fost interzise şi virginiamicina, zincbacitracina, spiramicina, tilozina (Tylan), carbadoxul şi olaquindoxul. În prezent, în cadrul UE sunt autorizate pentru uzul furajer flavomicina (flavofosfolipol sau bamberimicină), avilamicina (orthomicină), monensinul şi salinomicina – ultimele două fiind aşa-numite antibiotice ionofore (ionofori). Antibioticele ionofore modifică schimbul de ioni (îndeosebi de Na şi K) prin peretele celular bacterian, inhibând selectiv unele microorganisme. Sunt folosite îndeosebi la rumegătoare, ca regulatori ai fermentaţiilor rumenale. Inhibând bacteriile producătoare de acid acetic în favoarea celor producătoare de acid propionic, se modifică proporţia AGV produşi în rumen, reducându-se metanogeneza şi implicit pierderea de energie la nivel rumenal, cu efecte pozitive asupra performanţelor de creştere-îngrăşare. Totodată, se reduce proporţia de degradare în rumen a fracţiunilor proteice cu valoare biologică ridicată din hrană şi se favorizează menţinerea stării normale de sănătate a animalelor prin evitarea apariţiei unor tulburări metabolice de natură nutriţională (acidoze, cetoze, intoxicaţii cu amoniac etc). Pentru stimularea creşterii, la rumegătoare pot fi folositi atât ionofori, cât şi unele antibiotice clasice de uz furajer (virginiamicina, flavomicina şi avoparcina), fiecare având particularităţi în efectele determinate: virginiamicina reduce drastic producerea de acid lactic şi proteoliza în rumen, avoparcinul şi flavomicina determină creşterea totală a producţiei de AGV în rumen (cu până la 10 %), avoparcinul fiind mai activ la nivel intestinal iar flavomicina antrenând şi o reducere importantă a proteolizei şi a producţiei de NH3 din rumen şi inhibând îndeosebi clostridiile (Pop şi col.1993). În tab. 10 sunt prezentate o serie de recomandări de utilizare (doze, pe specii şi categorii de animale) a câtorva dintre antibioticele furajere amintite. În general, antibioticele furajere nu se folosesc în ultimele 1-2 săptămâni înainte de sacrificarea animalelor, nu se folosesc la găinile ouătoare (există recomandări doar pentru flavomicină, în doze foarte reduse: 2-5 ppm.) şi nici la animalele în lactaţie. 11
Tabelul 10 Efectul unor prebiotice (mananoligozaharide) administrate în hrana broilerilor de găină, comparativ cu un antibiotic Specificare
Aditiv Mananoligozaharide (Bio-Mos)
Avilamicin
Greutate la 39 zile (kg)
2.18
2.07
Eficienţa hranei (kg/kg spor)
1.70
1.74
Mortalitate
3.37
3.86
Sursa: Shane, 2001 Interesul crescătorilor de animale pentru obţinerea de performanţe zootehnice şi economice superioare prin folosirea antibioticelor furajere, pe de o parte, şi tendinţa consumatorilor de reţinere faţă de produsele provenite de la animale în hrana cărora sau folosit astfel de substanţe, ca expresie a grijii crescânde pentru siguranţa alimentară, pe de altă parte, sunt considerate principalele elemente de influenţă asupra viitorului utilizării antibioticelor ca promotori de creştere. Este însă evidentă o tendinţă de înlocuire a acestora cu o serie de alternative, care să ofere avantaje similare fără a antrena şi posibilele efecte nedorite. Probioticele. Se consideră că probioticele au apărut ca răspuns la întrebarea: “Cum pot fi evitate îmbolnăvirile la nivelul tubului digestiv, menţinând flora digestivă sub control fără a folosi antibiotice ?”, fiind chiar opusul antibioticelor, respectiv produse ce conţin microorganisme vii, administrate animalelor pentru a obţine efecte utile prin potenţarea florei digestive benefice. Initial, Parker (1974) a definit probioticele ca fiind organisme sau/şi substanţe care contribuie la echilibrul microbian intestinal. Această definiţie a fost considerată prea imprecisă, Fuller (1989) propunând o definitie nouă:
probioticele sunt aditivi furajeri pe bază de
microorganisme vii, care influenţează benefic animalul primitor prin îmbunătăţirea echilibrului microbian intestinal al acestuia, definiţie ce accentuează importanţa celulelor vii microbiene ca fiind componente esenţiale ale unui probiotic şi înlătură substanţe produse de microorganisme (Pop,1997). Acţiunea microflorei intestinale în apărarea stării de sănătate este variată şi definită prin termeni ca: antagonism bacterian, efect barieră, rezistenţă la colonizare sau
excludere
competitivă (Fuller, 1989). O bună dovadă a acestui efect protector al florei digestive este observaţia că animalele germ-free sunt mult mai predispuse la îmbolnăviri de tipul tulburărilor gastro-intestinale, comparativ cu animalele convenţionale. Flora protectoare stabilizată în tractusul digestiv este echilibrată, dar poate fi influenţată şi dereglată de unii factori de mediu (alimentaţie, microclimat, stres, igienă precară sau excesivă, tratamente cu antibiotice pe cale orală etc.). Aceste situaţii, în care echilibrul microflorei 12
digestive este afectat în sens nefavorabil, constituie fondul pe care valoarea tratamentului probiotic iese cel mai bine în evidenţă, probioticele acţionând în scopul refacerii balanţei florei microbiene caracteristice stării normale de sănătate. Pentru a avea efect probiotic, bacteriile trebuie să îndeplinească unele condiţii: să fie coabitanţi normali ai tractusului digestiv animal (există excepţii), să aibă capacitate ridicată de aderenţă şi colonizare pe epiteliul pereţilor tractusului digestiv, să aibă un ritm intens de proliferare, să producă substanţe utile (ex. antimicrobiene - cum ar fi acidul lactic) şi să nu producă substanţe toxice), să prezinte stabilitate ridicată, să poată fi obţinute şi utilizate cu uşurinţă. Bacteriile lactice, îndeosebi Lactobacillus acidophilus şi Streptococcus faecium, au fost primele folosite în producerea de preparate probiotice. Aceste genuri bacteriene sunt şi astăzi cele mai utilizate, însă paleta microorganismelor utilizate în scop probiotic s-a lărgit cu alte specii: Lactobacillus bulgaricus, L. casei, L. helveticus, L. salivarius, L. plantarum, Streptococcus thermophilus, S. faecalis, Bifidobacterium ssp., spori de Bacillus subtilis, culturi vii de drojdii (ex. Saccharomyces cerevisiae) etc. Principalele mecanisme prin care microorganismele probiotice acţionează benefic pentru organismul animal sunt considerate a fi următoarele: - participarea în sens util la digestia şi metabolismul substanţelor nutritive din hrana ingerată, producând ele însăşi proteină, aminoacizi, vitamine - de care uneori, “gazda” nu ar putea dispune; - oferă “gazdei” un “efect-barieră” împotriva microorganismelor patogene aflate în tranzit în tractusul digestiv, împiedicând fixarea şi colonizarea acestora, prin ocuparea fizică a locusurilor specifice de ataşare, consumând substratul nutritiv, dezvoltându-se preponderent şi producând substanţe bactericide sau bacteriostatice (acid lactic, responsabil de reducerea pH-ului mediului la valori specifice dezvoltării microorganismelor utile şi nefavorabil germenilor patogeni, dar şi alte substanţe, inclusiv bacteriocine); - inactivarea unor produşi toxici prezenţi în tubul digestiv (cum sunt enterotoxinele produse de E.coli); - stimularea imunităţii organismului animal, prin creşterea nivelului anticorpilor şi stimularea activităţii macrofagelor. In mod unanim se acceptă faptul că la baza eficienţei probioticelor stă acţiunea acestora asupra florei tractusului digestiv, efectele benefice fiind consecinţa acestei acţiuni. Pentru o eficacitate maximă, se recomandă ca probioticele să fie administrate la animale în următoarele situaţii: 13
- imediat după naştere/ecloziune, deoarece tractusul digestiv al fătului/puiului trebuie considerat axenic până la contactul cu mucoasa vaginală în timpul parturiţiei (respectiv, ciocnirea cojii oului la ecloziune), când începe colonizarea bacteriană; interesul este de a popula cât mai rapid şi mai complet tractusul digestiv cu floră microbiană utilă, controlată. - în timpul perioadelor de stres legate de tehnologia de creştere şi exploatare (înţărcare, schimbări ale raţiei administrate, lotizări, vaccinări etc.); - imediat după tratamentele terapeutice de masă, care produc modificări profunde ale microflorei intestinale (în special în cazul tratamentelor cu antibiotice pe cale orală). Cercetări recente evidenţiază posibilitatea combinării antibioticelor şi probioticelor în hrana animalelor. Intotdeauna probioticul va urma administrării antibioticului pe cale orală: antibioticul, aseptizând tractusul digestiv, pregăteşte terenul pentru probiotic, care repopulează tractusul cu microorganisme utile, eficacitatea acestuia din urmă fiind astfel sporită. In concluzie, probioticele reprezintă una dintre posibilele alternative la folosirea antibioticelor furajere, având un potenţial real de susţinere şi stimulare a producţiei animale. Prebioticele sunt definite ca substanţe care favorizează dezvoltarea şi multiplicarea microorganismelor probiotice în tubul digestiv al animalelor. Administrate separat sau concomitent cu un probiotic, prebioticele creează în tractusul intestinal condiţii de mediu sau de hrană favoarebile microorganismelor utile; în acelaşi timp, prebioticele pot acţiona specific împotriva colonizării germenilor cu potenţial patogen (salmonele, clostridii, E.coli etc.) pe epiteliul pereţilor intestinali. In categoria prebioticelor se înscriu unele oligozaharide şi acidifianţi. Folosirea unor oligozaharide ca prebiotice reprezintă o modalitate interesantă de manipulare a florei intestinale şi a metabolismului monogastricelor fără a folosi antibiotice. Deşi sunt glucide solubile, oligozaharidele rezistă atacului enzimelor digestive endogene, omul şi animalele neputându-le metaboliza direct; ca urmare, acestea ajung nedegradate în intestin, unde au calitatea de a influenţa selectiv flora microbiană. S-a demonstrat că prin introducerea oligozaharidelor în hrana animalelor, în doze mici, se poate îmbunătăţi semnificativ sporul de creştere în greutate şi starea de sănătate a animalelor, efectele fiind dependente de felul oligozaharidelor folosite, dar şi de specia şi vârsta animalelor. Oligozaharidele cele mai folosite în scop prebiotic sunt: fructooligozaharide, alfaglucooligozaharide şi mananoligozaharide. Fructoligozaharidele (FOZ) acţionează ca substrat specific pentru dezvoltarea unor microorganisme utile (aceste zaharuri putând fi degradate numai de anumite specii microbiene cum sunt cele probiotice din genurile Lactobacillus, Bifidobacterium şi Bacteroides - cărora le oferă carbon şi energie necesare dezvoltării şi proliferării). 14
Alfa-glucooligozaharidele (a-GOZ) pot fi, de asemenea, folosite ca prebiotice şi se pot obţine prin sinteză enzimatică din maltoză sau maltodextrani (izomaltooligozaharide), din amidon sau din sucroză. Mananoligozaharidele (MOZ) antrenează în deplasarea lor germenii potenţial patogeni din tubul digestiv, care devin tranzitanţi şi sunt eliminaţi într-o proporţie mult mai mare; datorită unor receptori specifici, germenii aderă la acestea în loc să se fixeze pe epiteliul peretelui intesinal. Un produs prebiotic, pe bază de mananoligozaharide, este cel realizat prin fermentaţia unor zaharuri cu ajutorul drojdiei Saccharomyces cerevisiae;
mananii rezistă acizilor din
stomac, ajungând nedegradaţi în intestin, unde pot atrage şi “lega” unii germeni patogeni, favorizând eliminarea lor odată cu conţinutul intestinal nedigerat. Referitor la utilizarea oligozaharidelor în scop prebiotic, cele mai bune rezultate zootehnice au fost obţinute în cazul purceilor şi iepurilor, dar există date în acest sens şi la broileri de găină şi viţei; dozele recomandate variază între 0,1-0,5%. Rezultatele s-au concretizat în stimularea creşterii în greutate a animalelor, reducerea consumurilor specifice de hrană, îmbunătăţirea stării de sănătate (reducerea frecvenţei unor germeni ca Salmonella, E.coli sau Clostridium în intestin şi a apariţiei diareei, reducerea cheltuielilor veterinare), cu finalitate în îmbunătăţirea eficienţei economice Acidifierea hranei sau a apei consumate de animale, folosind acizi organici, se practică în scopul controlării microflorei digestive, îmbunătăţirii valorificării hranei, stimulării producţiilor şi menţinerii stării de sănătate. Utilizarea acidifianţilor în alimentaţia animalelor are la bază, în principal, următoarele considerente: - suplimentarea cantităţii endogene de acid din stomac, insuficientă îndeosebi la animalele tinere; cantitatea mărită de acid la nivel stomacal determină o îmbunătăţire a conversiei pepsinogenului în pepsină, urmată de o mai bună digestie şi valorificare, îndeosebi a proteinelor din hrană; - prin reducerea valorii pH-ului în tractusul digestiv se previne proliferarea unor germeni patogeni inadaptabili la mediu acid, ca de ex. Salmonella, Clostridium, Staphylococcus sau E.coli, fiind însă favorizată multiplicarea microorganismelor utile, cum sunt bacteriile acidolactice sau unele drojdii; - acizii organici acţionează şi ca agenţi chelatici, în prezenţa lor îmbunătăţindu-se utilizarea substanţelor minerale din hrana ingerată; - unii acizi organici au rol important în metabolismul energetic; - pentru îmbunătăţirea palatabilităţii unor furaje. 15
Acidifianţii sunt destinaţi cu precădere porcilor şi păsărilor, mai ales tineretului, dar pot fi utili şi în alimentaţia viţeilor, fiind deseori incluşi în substituenţii de lapte. Ca modalitate practică de utilizare, este posibilă atât adăugarea acizilor organici direct în nutreţ, cât şi acidifierea apei de băut. Cele mai multe cercetări au fost efectuate pe porcine, dovedindu-se că tineretul porcin răspunde favorabil la reducerea valorii pH-ului raţiei, în cazul folosirii mai ales a acidului lactic, prin îmbunătăţirea vitezei de creştere şi a conversiei hranei, respectiv reducerea numărului de E.coli în intestinul subţire, îndeosebi în perioada imediat următoare înţărcării. De asemenea, mai multe cercetări au evidenţiat influenţa pozitivă a acidifierii hranei sau apei de băut la păsări, atât asupra performanţelor productive cât şi asupra stării de sănătate (în special la broilerii de găină şi curcă înregistrându-se creşterea greutăţii la livrare, reducerea consumului specific de furaj şi reducerea mortalităţii) (Chapman, 1988; Guerrero şi col., 1989). In cazul păsărilor, s-a constatat că folosirea acidului lactic determină o inhibare a bacteriilor lactice şi a altor specii microbiene utile din tractusul digestiv, efect datorat formarii peroxidului de hidrogen şi producerii unei substanţe inhibitoare numită acidolin (fenomen evidenţiat de Hamden şi Mikolajcik, în anul 1974). Acizii organici mai des utilizaţi în scop prebiotic sunt acidul formic, acidul propionic, acidul lactic, acidul citric, acidul fumaric, acidul sorbic; de asemenea, se folosesc săruri ale acestor acizi: propionaţi (ex. de Ca), citraţi, formiaţi etc; produsele moderne conţin combinaţii eficiente ale acizilor organici, eventual împreună cu microorganisme probiotice sau enzime. Dozele de utilizare ale acestor produse sunt în general de 0,1-0,3%. Acizii organici sunt utilizaţi în prezent şi drept conservanţi, atât în producerea nutreţurilor murate cât şi în industria nutreţurilor combinate. Emulsifianţii. Multe nutreţuri combinate au un conţinut ridicat în grăsimi, uneori chiar adiţionate pentru creşterea nivelului energetic. Valorificarea grăsimilor din hrană presupune o fază digestivă, de degradare enzimatica a grasimilor pâna la nivel de monogliceride si acizi grasi si emulsionarea lor, urmată de faza absorbativă, reprezentată de formarea unor structuri micelare care permit pasajul fracţiunilor absorbabile prin peretele intestinal în mediul intern. Unele substanţe, ca de exemplu lisofosfatidicolina stimulează formarea miceliilor cu greutate moleculară mică, numeroase şi uniforme, determinând astfel o emulsionare si o absorbtie mai bună a acizilor grasi rezultaţi în urma digestiei enzimatice a grăsimilor; molecula de lisofosfatidilcolina are doi poli hidrofili şi un singur pol lipofil, fiind deci mai hidrofilă decât alte lecitine. 16
Antioxidanţii. Substanţele cu efect antioxidant sunt folosite atât pentru a proteja unii nutrienţi importanţi (grăsimi, vitamine) din materiile prime sau din amestecurile furajere împotriva denaturării oxidative, cât şi în scopul îmbunătăţirii metabolismului animal, îndeosebi la animalele de reproducţie, la cele expuse la factori de stres puternici sau la hibrizii superperformanţi (ex. pui broiler de găină, pentru susţinerea performanţelor de creştere); rolul lor este considerat a fi în principal pronutriţional şi secundar tehnologic (de protejare a unor materii prime bogate în grăsimi). Nutrienţii cei mai sensibili la oxidare sunt grăsimile (îndeosebi acizii graşi nesaturaţi), vitamina A, provitaminele A şi ergosterolii, principalii factori oxidanţi fiind aerul, apa, contactul cu unele săruri sau metale (fier, cupru). Un bun antioxidant se apreciază că trebuie să oprească oxidarea în lanţ, combinându-se cu radicalii liberi, să stabilizeze chimic produşii rezultaţi din degradarea peroxizilor, să necesite doze mici de utilizare (sub 500 ppm) şi să nu aibă nici un efect nedorit (Stoica şi col.,1999). Din punct de vedere chimic, antioxidanţii sunt donatori de hidrogen. Se folosesc ca antioxidanţi atât substanţe de sinteză, cum sunt butilhidroxitoluolul (BHT, în doze de 125-250 ppm), butilhidroxianisolul (BHA, în doze de 100-200 ppm) sau etoxiquinul (125-150 ppm), cât şi o serie de antioxidanţi naturali, ca tocoferoli (vitamina E), gosipol, lecitină. Deseori sunt folosite produse complexe, alcătuite din amestecuri specifice de substanţe antioxidante şi acizi organici (acid citric, acid fosforic), cu capacitate antioxidantă mărită dar şi apte să acţioneze pe substraturi şi în condiţii cât mai diverse. Conform reglementărilor Uniunii Europene, substanţele antioxidante sunt codificate unitar (E) şi prin atribuirea unui număr de cod (ex. BHA este E320), ceea ce facilitează cunoaşterea şi controlul folosirii lor. Agenţii detoxifianţi. În condiţiile conservării unor nutreţuri cu umiditate mărită (peste 15%), în masa lor se pot dezvolta o serie de mucegaiuri (ex. Fusarium), producătoare de micotoxine - aflatoxine, zearalenonă, trichotecene (vomitoxina sau deoxinivalenol – DON), ochratoxine, T-2, acid fusaric. Micotoxinele sunt metaboliţi toxici pentru animalele consumatoare, produşi de către fungi (mucegaiuri); afecţiunile determinate sunt denumite micotoxicoze. Micotoxinele influenţează negativ ingesta de nutreţ, starea de sănătate şi performanţele zootehnice ale animalelor, cele mai sensibile fiind suinele şi păsările, rumegătoarele (datorită florei ruminale) fiind mai rezistente. Anihilarea micotoxinelor din nutreţurile deja contaminate cu fungi constituie o problemă majoră a nutriţioniştilor, şi a condus la folosirea unor aditivi furajeri special destinaţi acestui scop, respectiv agenţii detoxifianţi. Aceştia, adăugaţi în proporţii reduse în hrană, diluează sau 17
“leagă” micotoxinele în lumenul intestinal, determinând tranzitul şi eliminarea lor din tubul digestiv o dată cu resturile nedigerate, reducându-le semnificativ efectele negative. Un bun agent detoxifiant trebuie să aibă specificitate mare de acţiune pentru cât mai multe dintre micotoxinele cel mai frecvent întâlnite şi să nu afecteze disponibilitatea altor nutrienţi (cum ar fi unele elemente minerale) sau a altor substanţe utile adăugate în hrană (ex. medicamente). Totodată, este important ca rata de includere să fie cât mai redusă pentru a nu “dilua” raţia de hrană (neavând valoare nutritivă proprie, reduc densitatea raţiei în nutrienţi). Agenţii detoxifianţi clasici, de tipul alumino-silicaţilor (bentonita) sau argilelor (inclusiv zeoliţii), sunt de origine minerală, au rate relativ ridicate de încorporare şi specificitate redusă de “legare” a micotoxinelor, antrenând şi eliminarea altor substanţe (oligominerale, medicamente) din tubul digestiv; deşi eficiente împotriva toxinei T-2, datorită neajunsurilor arătate în unele ţări folosirea lor a fost interzisă (Mohiuddin, 2000). Unele fibre extrase din lucernă pot lega / anihila unele micotoxine (T-2, zearalenonă), dar procedeul de extragere este costisitor (Wood,1992). Noua generaţie de agenţi detoxifianţi are la bază polimeri organici de tipul glucomananilor esterificaţi, extraşi enzimatic din peretele celular al drojdiei Saccharomyces cerevisiae, a căror capacitate de legare a micotoxinelor este considerabil crescută (ex. 80 mg zearalenonă/g de glucomanan). Alte soluţii vizează folosirea unor enzime (epoxidaze) sau a unor sisteme microbiene (detoxifiere biologică), cercetările respective nefiind încheiate. Hormonii. In scopul biostimulării producţiilor animale, se utilizează în special hormonii anabolizanţi (pentru îmbunătăţirea performanţelor în producţia de carne) şi cei cu potenţial de sporire a producţiei de lapte (ca BST-ul sau somatocrinina), incluşi în hrană, injectaţi sau implantaţi subcutanat. Anabolizanţii hormonali sunt substanţe cu rol reglator şi biostimulator asupra asimilaţiei şi sintezei proteice în organimsmul animal, îmbunătăţind bilanţul N şi favorizând formarea şi dezvoltarea musculaturii în condiţiile unei valorificări superioare a proteinelor şi energiei din hrană; efectele utilizării lor diferă mai ales în funcţie de sexul, specia şi vârsta animalelor. După originea lor, anabolizanţii hormonali pot fi grupaţi în mai multe categorii: naturali/artificiali, endogeni/exogeni, steroizi/nesteroizi; hormonii fiind şi ţinând cont de glanda secretoare, modul de asociere, activitatea lor etc. Utilizarea preparatelor hormonale în hrana tineretului taurin destinat producţiei de carne, deşi controversată, este relativ extinsă, îndeosebi în SUA. Se consideră că pe această cale, viteza de creştere în greutate şi implicit producţia cantitativă de carne, pot fi mărite cu 10-30%, în condiţiile reducerii proporţiei de grăsime din carcasă. In prezent, hormonii cei mai folosiţi în 18
acest scop - uneori împotriva legii - sunt cei steroidieni (dintre cei clasici, naturali), trembolonul (dintre cei artificiali) şi mai nou, analogi (agonişti) ai acestora, care acţionând asupra receptorilor se numesc beta-agonişti. Datorită posibilei remanenţe a produselor hormonale în carnea animalelor (dar şi datorită supraproducţiei de carne şi concurenţei acerbe de pe aceasta piaţă), Uniunea Europeană a hotărât interzicerea utilizării, în alimentaţia animalelor, a hormonilor naturali sau sintetici, începând din anul 1988. De un interes deosebit se bucură, în prezent, utilizarea hormonilor în creşterea vacilor de lapte. Administrarea hormonului somatotrop bovin (somatotropina, GH sau BST) sau a somatocrininei (GRF) determină o mărire cu 10-30% (circa 1000 l/vacă/lactaţie) a producţiei de lapte, fără modificarea compoziţiei laptelui. Dacă iniţial administrarea acestor hormoni se făcea prin injectare intramusculară sau implantare subcutanată, în ultimii ani a fost pusă la punct tehnologia care permite folosirea acestora prin suplimentare în hrană, ca aditivi furajeri. Viitorul utilizării hormonilor - obţinuţi prin biotehnologii sau pe altă cale - în alimentaţia animală şi în zootehnie în general, este dificil de prognozat, existând argumente atât în favoarea avantajelor permise de utilizarea acestora, cât şi în sensul unor rezerve sau chiar interdicţii faţă de folosirea lor. Aditivi nenutriŢionali (tehnologici) Conservanţii. Agenţii conservanţi sunt folosiţi pentru a menţine intacte caracteristicile unor nutreţuri pe durata păstrării lor. Una dintre aplicaţiile conservanţilor urmăreşte buna păstrare sub aspect cantitativ şi calitativ a unor materii prime furajere, caz în care sunt puse în contact cu acestea la depozitare (de ex. agenţi de însilozare, inhibitori de mucegaiuri) şi oferă o protecţie sporită chiar şi în cazul unor condiţii mai puţin optime de depozitare (umiditate peste normal, variaţii mari de temperatură). Aşa de exemplu, pentru stimularea unor procese fermentative utile conservării prin murare a unor nutreţuri (ca siloz, semisiloz sau semifân) pot fi utilizaţi acizi minerali (tot mai rar) sau acizi organici – pentru controlul pH-ului în masa nutreţului supus murării - inoculi microbieni (îndeosebi bacterii producătoare de acid lactic) şi enzime (celulaze, amilaze). Acizii organici pot fi folosiţi şi pentru conservarea sub formă de fân, permiţând o umiditate mai mare la începerea dar şi pe parcursul depozitării, acţionând ca inhibitori ai dezvoltării mucegaiurilor. 19
Cea mai largă utilizare de acest tip a acizilor organici este însă pentru conservarea seminţelor (de cereale, leguminoase, oleaginoase) depozitate pe perioade lungi de timp. Folosirea conservanţilor nu numai că oferă protecţie împotriva dezvoltării eventualelor mucegaiuri, dar permite menţinerea unei proporţii mărite de apă în seminţe (inclusiv controlarea fenomenului de migrare a apei în silozurile verticale de depozitare a seminţelor) şi reducerea pierderilor cantitative de nutreţuri prin limitarea pierderii de apă contribuie la creşterea eficienţei economice a utilizării lor. Sub aspectul strict al introducerii conservanţilor în nutreţurile finite, aceasta se face îndeosebi în acele amestecuri furajere care presupun o perioadă de păstrare mai mare, cum sunt înlocuitorii de lapte praf pentru viţei şi purcei sau nutreţurile combinate speciale de tip “prestarter” pentru purcei. Dintre substanţele conservante, cele mai utilizate sunt acidul propionic, acidul sorbic, acidul fumaric şi acidul formic sau unele săruri ale acestora, cum sunt propionaţii de K, de Ca sau de Mg sau formiatul de Ca. {i aceste substanţe sunt riguros controlate şi codificate în sistemul “E-număr” (ex. acidul propionic este aditivul E280). Lianţii sunt aditivi furajeri naturali sau de sinteză chimică introduşi în nutreţuri combinate, concentrate PVM sau premixuri, în scopul creşterii capacităţii de absorbţie a pulberilor fine (provenite din măcinarea materiilor prime sau chiar unele substanţe utile folosite în această formă) precum şi - în cazul nutreţurilor finite - pentru favorizarea unor prelucrări, de tipul granulării. In principal, lianţii măresc gradul de adezivitate între diferitele particule aflate în componenţa unui amestec furajer, reduc pierderile de substanţe utile şi îmbunătăţesc calitatea granulelor obţinute dar pot avea şi alte efecte benefice (deşi secundare) chiar sub aspect nutriţional. Totodată, reducerea gradului de prăfuire este benefică nu numai pentru nutreţul rezultat (prin păstrarea unor nutrienţi importanţi) ci şi sub aspect tehnologic: praful reprezintă un factor de risc major pentru siguranţa lucrătorilor din fabricile de nutreţuri combinate, prin potenţialul său exploziv sau prin capacitatea de a îngloba agenţi patogeni sau toxici (germeni microbieni, substanţe chimice iritante sau toxice etc). Melasa şi grăsimile animale sau vegetale au fost primele folosite în acest scop; rata de includere a lor ca lianţi este relativ ridicată (1-3%), ambele având totodată o valoare nutriţională proprie care nu poate fi neglijată: grăsimile au o valoare energetică deosebită (deseori chiar aceasta determinând folosirea lor), în timp ce melasa este o sursă importană de hidraţi de carbon (uşor degradabili, în principal zaharuri), cu rol energetic dar şi de îmbunătăţire a palatabilităţii prin gustul dulce specific zaharurilor conţinute. Melasa este recomandată îndeosebi în cazul în 20
care se folosesc şi surse de azot neproteic (ex. uree), situaţie specifică nutreţurilor combinate brichetate destinate rumegătoarelor. Bentonita este reprezentantul clasic de liant mineral. Produsul de uz furajer este obţinut prin prelucrarea de roci naturale extrase din cariere (în România se găsesc în jud. Caraş-Severin, Bihor, Satu Mare), după o tratare cu 3% carbonat de sodiu (rezultând bentonita de sodiu). Rata de includere este, de asemenea, relativ ridicată: până la 5% din nutreţul finit. Lianţii moderni sunt de natură organică, pe bază de lignină procesată specific. Avantajele lor sunt argumentate prin: rată mai mică de includere (1,5-2,5%), creşterea durabilităţii granulelor (rezistenţă la spargere), creşterea productivităţii preselor, reducerea uzurii lor şi reducerea consumurilor energetice ca urmare a uşurării granulării şi mai bunei alunecări a furajului; o mai bună igienă a furajului produs şi nu în ultimul rând, caracterul ecologic al folosirii lor (sunt produse naturale ce nu afectează în nici un fel mediul înconjurător). Singurul inconvenient ar putea fi preţul mai mare decât al lianţilor clasici, dar s-a demonstrat că prin cuantificarea avantajelor determinate folosirea lor este eficientă economic. Agenţi de creştere a palatabilităţii. In această categorie sunt incluse, în mod obişnuit, două grupe de substanţe: aromele furajere şi îndulcitorii. Noţiunea de arome furajere defineşte o serie de compuşi organici naturali sau sintetici cu miros şi/sau gust distinct plăcut, folosiţi în alimentaţia animalelor pentru a modifica în sens util aceste caracteristici ale hranei; folosirea lor prezintă mai multe avantaje: - creşterea palatabilităţii raţiilor ce includ materii prime mai puţin acceptate de animale datorită unui gust sau miros specific, dar care pot fi preferabile din punct de vedere al costului şi disponibilităţii lor; - atragerea animalelor spre hrană şi stimularea consumării ei; - mascarea unor mirosuri nedorite sau neplăcute, caracteristice unor nutreţuri sau care pot fi preluate de hrană din mediu; - îmbunătăţirea potenţialului de marketing al unor nutreţuri prin imprimarea unei "semnături" specifice de aromă (gust/miros). Anişul şi ghimberul au fost, se pare, primele arome utilizate în alimentaţia animalelor, urmate apoi de melase; după al doilea război mondial a început producerea de arome furajere de sinteză, unele arome artificiale fiind de câteva ori mai puternice decât aromele naturale similare. Experienţe efectuate pe animale - cele mai multe la porcine, dar şi la taurine, ovine, caprine - au evidenţiat cu claritate faptul că prin folosirea unor arome furajere se poate mări semnificativ ingestia de hrană, crescând corespunzator şi performanţele productive ale animalelor. 21
Astfel, utilizarea aromelor în nutreţurile combinate prestarter şi starter pentru purcei este deja consacrată, cunoscându-se necesitatea ca aceştia să consume hrană uscată cât mai devreme posibil pentru a depăşi cu succes înţărcarea şi a realiza performanţe ridicate de creştere în continuare. Or, s-a stabilit faptul că purceii sugari recunosc imediat aroma specifică laptelui de scroafă şi sunt puternic atraşi spre consumul furajelor impregnate cu această aromă;
de
asemenea, un rol asemănător îl au îndulcitorii. Aromele furajere pot fi folosite cu succes şi la porcii destinaţi îngrăşării pentru a masca mai ales schimbările de structură şi valoare a raţiei, menţinând un nivel ridicat al ingestei şi implicit, al performanţelor de creştere. Intre cele mai folosite substanţe aromatizante sunt esenţele sintetice de căpşuni, fragi, vanilină, alaturi de vanilie, cacao, aniş şi diferite uleiuri eterice vegetale naturale; acestea stau la baza unor produse comerciale cu rate de includere de 0,1-0,3‰ în înlocuitori de lapte sau furaje finite. O altă categorie de substanţe utilizate în scopul îmbunătăţirii palatabilităţii nutreţurilor şi creşterii ingestei de hrană, îndeosebi la purcei, o reprezintă îndulcitorii (edulcoranţi). Folosirea îndulcitorilor a apărut ca alternativă la folosirea zahărului în alimentaţia purceilor (care preferă gustul dulce), în scopul stimulării unui consum cât mai timpuriu şi consistent a altor nutreţuri decât laptele matern, pentru a depăşi uşor criza de înţărcare şi a le îmbunătăţii performanţele de creştere. Zaharoza (sucroza) a rămas elementul de referinţă cu care se compară caracteristicile noilor substanţe sau produse edulcorante, care trebuie să corespundă următoarelor condiţii de calitate:
să aibă acelaşi gust ca şi sucroza; să aibă conţinut caloric redus în condiţiile unei
mari puteri de îndulcire; să nu fie toxici pentru om sau animale, să fie competitivi sub aspect economic; să corespundă legislaţiei în vigoare privind aditivii furajeri. In funcţie de activitatea lor, îndulcitorii produşi şi folosiţi în mod obişnuit pot fi împărţiţi în trei categorii: - îndulcitori “clasici”, ca melasa, glucoza, zaharoza, dextroza, sucroza; - îndulcitori “acuţi” (HIS - High Intensity Sweeteners), care oferă imediat un intens gust dulce pe o perioada scurtă (ex. zaharina sodică); - îndulcitori “potenţatori”, reprezentând substanţe cu o capacitate de îndulcire mult mai mare decât a sucrozei (ex. NHDC - neohesperidin dihidrocalona - are o capacitate de îndulcire de 1500 de ori mai mare decât a sucrozei) şi a căror denumire indică faptul că sunt folosiţi (în proporţii foarte mici) în combinaţie cu îndulcitorii clasici sau acuţi - şi chiar şi cu unele arome pentru a produce un gust dulce mai intens, mai durabil, mai atrăgător; acest mod de acţiune 22
sinergic corespunde termenului de “potenţare”. De asemenea, aceştia au şi capacitatea de a "masca" unele gusturi nedorite, cum ar fi gustul amar sau metalic tipic asociat zaharinei. Dintre cei mai folosiţi îndulcitori naturali menţionăm: xilitolul (cu putere de îndulcire egală cu a sucrozei), xilofructoza şi taumatina (de peste 2000 de ori mai dulce decât sucroza şi de aproape 100 000 de ori mai dulce decât zaharul); alături de aceştia se mai folosesc o serie de edulcoranţi artificiali - zaharina, alitamul (obţinut din acid L-aspartic si D-alanina), aspartamul (obţinut din acid L-aspartic şi L-fenilalanină), sorbitolul, ciclamaţii (ex. ciclamatul de sodiu) şi alţii. Pigmenţii cei mai folosiţi în alimentaţia animală sunt cei carotenoizi, de tipul betacarotenului şi a criptoxantinei şi astaxantinei, prin introducerea acestora în hrană urmărindu-se în principal influenţarea culorii unor produse animale (culoarea gălbenuşului ouălor, culoarea carcasei broilerilor etc.). Carotenii – mai ales beta-carotenul, cel mai activ ca provitamină A – sunt folosiţi pentru îmbunătăţirea aspectului carcasei prin influenţarea culorii grăsimilor depuse; nu se stochează însă în ou şi nici în pielea păsărilor. Xantofilele sunt folosite îndeosebi la păsări, la care prin stocare pot influenţa favorabil coloraţia pielii, a extremităţilor şi a gălbenuşului oului. Ele pot fi de origine vegetală (extrase din porumb, lucernă sau flori de gălbenele - pigment galben - sau din ardei - pigment roşu) dar şi de sinteză chimică. De asemenea, cu ajutorul microorganismelor se pot produce cantităţi importante de pigmenţi carotenoizi, în afara algelor (de tipul spirulinei) fiind folosite şi Blakeslea trispora (pentru beta-caroten) şi Phaffia rhodozyma (pentru astaxantină). Se pare că prin suplimentarea cu pigmenţi carotenoizi a hranei la păsări se obţin şi alte efecte benefice, îndeosebi asupra însuşirilor de fertilitate (creşterea semnificativă a fecundităţii şi a eclozionabilităţii), aspecte deosebit de importante pentru unităţile cu efective de reproducţie, dar şi în ceea ce priveşte păstrarea prospeţimii ouălor pe o durată mai mare de timp, aspect important pentru producătorii de ouă pentru consum. Agenţi de control ai mediului. Poluarea mediului ambiant reprezintă o problemă specifică creşterii intensive a animalelor căreia i se acordă o tot mai mare importanţă, fiind avute în vedere toate posibilităţile prin care se poate diminua potenţialul poluant al acestei activităţi. In acest sens, s-a dezvoltat un aşa-zis “management al dejecţiilor”, prin care se urmăreşte: minimizarea cantităţii dejecţiilor; influenţarea compoziţiei dejecţiilor în sensul diminuării factorilor poluanţi (îndeosebi reducerea eliminărilor de azot şi de fosfor), optimizarea proceselor de descompunere a dejecţiilor; reducerea emanaţiilor (substanţe şi mirosuri) agresive pentru sănătatea animalelor, unele instalaţii sau elemente ale adăposturilor şi pentru mediu. 23
Alături de unele măsuri nutriţionale sau tehnologice şi unii aditivi furajeri pot contribui la realizarea acestor obiective. Suplimentarea enzimatică (aşa cum s-a arătat) permite creşterea proporţei nutrienţilor degradaţi şi absorbiţi la nivel intestinal şi implicit reducerea cantităţilor de nutrienţi eliminaţi prin dejecţii. De asemenea, folosirea culturilor vii de drojdii îmbunătăţeşte valorificarea celulozei, a proteinelor şi a mineralelor din hrană la rumegătoare şi cai. Procesele anaerobe de descompunere a dejecţiilor şi umiditatea ridicată (de peste 50%) a lor favorizează activitatea microorganismelor anaerobe şi formarea unor noxe deosebit de agresive. Controlarea descompunerii dejecţiilor în scopul reducerii emanaţiilor nocive (amoniac, hidrogen sulfurat, germeni patogeni, mirosuri respingătoare, insecte) presupune optimizarea activităţii microorganismelor responsabile de aceasta. Pentru stimularea acestei activităţi se foloseşte cu succes extrasul din planta Yucca shidigera, care s-a dovedit a fi un agent de control al mediului eficient îndeosebi împotriva eliminărilor de amoniac şi a mirosurilor specifice care poluează aerul (mai ales în cazul adăposturilor închise, în care creşte riscul unei concentraţii sporite a acestor noxe şi manifestării nocivităţii lor). Principalul component activ al extractului de Yucca shidigera este sarsaponina, care stimulează creşterea bacteriilor pe baza unei mai bune utilizări a amoniacului în neoformarea de proteină microbiană. Folosirea acestui extract în hrana păsărilor şi porcilor, determină reducerea emanaţiilor de amoniac din dejecţii şi îmbunătăţirea semnificativă a calităţii aerului în adăposturi, conducând în final la realizarea unor performanţe zootehnice superioare (viteză mai bună de creştere cu circa 5% şi o eficienţă a hranei cu circa 2%) (Jacques şi Bastien, 1989). Aditivi medicinali O serie de substanţe chimice sau naturale cu rol medicamentos pot fi introduse fie în premixuri sau concentratele PVM, fie direct în nutreţurile combinate (sau raţii), în scop: – profilactic, împotriva apariţiei unor boli cu incidenţă mare (ex. coccidioza la pui, histomonoza la curci, dizenteria hemoragică la porci); – terapeutic, pentru combaterea unor boli specifice (ex. enterite infecţioase, parazitoze etc.). Folosirea aditivilor medicinali în scop profilactic presupune o administrare de lungă durată, conform unui program specific sau chiar pe întreaga perioadă de creştere a animalelor (ex. la puii de carne), dar cu o perioadă de excludere înaintea sacrificării şi cu respectarea anumitor reguli specifice. Agenţii anticoccidieni (numiţi curent coccidiostatice), în funcţie de modul de acţiune, se împart în două categorii: 24
- agenţi care permit instalarea unei imunităţi anticoccidiene (acţioneză în faza a doua a ciclului evolutiv al coccidiilor) şi ca urmare sunt utilizaţi în special la găinile de reproducţie, de regulă până la vârsta de 16 săptămâni (pot influenţa negativ ouatul), putând fi însă folosiţi şi la puii broiler; - agenţi care acţionează în prima fază a ciclului evolutiv al coccidiilor, nepermiţând instalarea imunităţii, drept pentru care sunt folosiţi îndeosebi la puii broiler (continuu, până cu circa 5 zile înainte de sacrificare). În tab. 11 sunt prezentate majoritatea coccidiostaticelor autorizate în Uniunea Europeană. Tabelul 11. Coccidiostatice comercializate în Uniunea Europeană Produsul comercial Amprolmix Amprolplus Coyden 25 Lerbek Deccox Clinacox Avatec Elancoban Cygro Nicrazin Monteban Maxiban Cycostat 66 Sacox 60 Kokcisan Coxistac Aviax Stenorol Zoalen
Substanţa activă (%) Amprolium (25%) Amprolium (25%) +Ethopabat (1,6%) Clopidol (25%) Clopidol (20%) + MBQ (1,67%) Decoquinat (6%) Diclazuril (0,5%) Lasalocid (15%) Monensin (20%) Maduramicin (1%) Nicarbazin (25%) Narasin (10%) Nicarbazin (8%)+ Narasin (8%) Robenidină (6,6%) Salinomicin (6%) Salinomicin (12%) Salinomicin (6%) Semduramicin (5,1) Halofuginonă (0,6%) DOT
Merial
Specia / categoria păsări
Dozaj recomandat 500 g/tonă
Merial
pui de găină curci, bibilici
500 g/tonă
Merial
pui de găină, curci, iepuri
500 g/tonă
Merial
pui de găină, puicuţe, curci
500 g/tonă
Alpharma Janssen Roche Elanco Roche M.S.D. Elanco
pui de găină pui de găină, curci pui de găină, puicuţe, curci pui de găină, puicuţe, curci pui de găină, curci pui de găină pui de găină
500 g/tonă 200 g/tonă 600 g/tonă 500 g/tonă 500 g/tonă 500 g/tonă 700 g/tonă
Elanco
pui de găină
500 g/tonă
Roche Hoechst KRKA Pfizer Pfizer
pui de găină, curci, iepuri
500 g/tonă
pui de găină, puicuţe, iepuri
0,4-1 kg/tonă
pui de găină
500 g/tonă
Hoechst
pui de găină, puicuţe, curci
500 g/tonă
Brokers
păsări
500 g/tonă
Firma
Histomonostaticele sunt introduse în hrană cu scopul prevenirii apariţiei histomonozei (boală cu incidenţă ridicată la curci, prepeliţe şi păuni, provocată de un protozoar parazit – Histomonas meleagridis). Cele mai folosite substanţe (şi dozele profilactice recomandate) sunt: furazolidon (în doza de 0,11‰), nitarzon (0,1875‰), carbazon (0,25-0,375‰), dimetridazol (0,15-0,20); în toate cazurile, pentru broileri administrarea se face pe toată perioada de creştere, fiind sistată cu 5 zile înaintea sacrificării şi nu se recomandă profilaxia la păsările aflate în ouat (Merck Vet.Manual,1991). Folosirea ca aditivi furajeri a unor extracte din plante (îndeosebi medicinale sau aromatice, dar nu numai) a căpătat în ultimii ani o extindere tot mai mare, mai ales datorită caracterului natural, organic al acestor produse. 25
In funcţie de principii bioactivi conţinuţi, scopul utilizării acestor aşa-numiţi aditivi botanici sau fitogenici poate fi nu doar medicinal (cu deosebire profilactic, pe baza proprietăţilor antimicrobiene) ci şi biostimulator. Efectul medicinal poate avea la bază unul sau mai mulţi dintre următorii componenţi bioactivi: alcaloizi (analgetici), flavonoide (diuretice, antiinflamatoare, antispastice), substanţe amare (digestive, antimicrobiene), substanţe mucilaginoase (antiinflamatorii gastrice, laxative), saponine (antiinflamatorii), tanini (astringenţi), fenoli (antibacterieni) glicozide etc. Folosirea lor în scop biostimulator urmăreşte şi alte efecte benefice: stimularea creşterii, stimularea consumului de hrană, îmbunătăţirea digestiei şi a valorificării hranei (prin stimularea secreţiilor pancreatice şi suplimentare enzimatică), creşterea capacităţii imunitare şi - pe aceste baze - îmbunătăţirea performanţelor zootehnice în general. În tab. 12 sunt prezentate o serie de plante folosite pentru obţinerea unor astfel de aditivi şi proprietăţile lor, respectiv efectele scontate. Tabelul 12. Plante folosite ca aditivi furajeri şi proprietăţile acestora (adaptat după Pig Int., 2000) Denumirea plantei
Partea folosită
Aniş (anason) Ardei roşu Busuioc Brusture (scai) Coriandru Cuişoară Chimion (chimen) Cimbru Dafin (laur) Fenicul Ghimbir (ginger) Ginseng Hrean Lemn dulce Mentă Muştar Muşeţel Nucşoară Oregano Pătrunjel Piper Rozmarin Salvie Schinduf Scorţişoară Ţelină Usturoi
fructe fructe frunze radacina frunze+seminţe cuişoare seminţe planta întreagă frunze seminţe rizomi rădăcina rădăcina rădăcina+frunze frunze seminţe flori seminţe frunze frunze fructe frunze frunze seminţe coajă radacina+frunze bulb (căţei)
* a – stimularea apetitului d - antiinflamator b – digestiv c – antidiareic
e – prolactogen f – tonifiant
A a
a a a
a a a
a a a
a a a
B b b b b b b b b b b b b
C
b b b b b b b b b
c
c
Proprietăţi * D E F e d f
G
H
I
g
h h
d
g
i i i i
g e g g d d
f f
h h h h
h
d
i i i i
h
i i i
d
g g g g g
h
i
d
g g
h h
i i i
g
h
i
g
h
i
c c
d b b b
g – antiseptic h - antioxidant i – antibacterian 26
