Deochiul-privirea care face rau Daca lucrezi intr-un colectiv mai mare, unde ai si colege mai in varsta, exista o mare probabilitate ca una din ele sa-ti puna diagnosticul pe loc: ai fost deochiat. Daca ai noroc, poate tot una dintre colegele mai mature si cu experienta iti administreaza si tratamentul. Si, lucru curios, uneori chiar iti trece. Efect placebo? Sa fie oare vorba despre faptul, constatat empiric de noi toti, ca atunci cand cineva se ocupa de tine, cu grija si afectiune, te simti mai bine, indiferent ce-ai avea? Dar, de fapt, ce ai avut? Exista cu adevarat acest ciudat fenomen – imbolnavirea subita, ca urmare a unei priviri “toxice” – numit deochi? Credinta in deochi sub o forma inrudita cu cea existenta la noi dainuie din timpuri stravechi in tot spatiul mediteranean. In Grecia, in Turcia, in Spania si Italia, in tarile Orientului Mijlociu, teama de o privire malefica este atat de raspandita, incat a dat nastere unui intreg folclor, de la legende si explicatii paranormale, pana la tratamentele preventive si curative, cu gesturi si obiecte protectoare, descantece si vraji cu taciuni aprinsi. Asa cum este el inteles in credintele populare, deochiul ar implica un transfer misterios de energii necunoscute intre cel ce deoache si victima sa. Unii il considera pur si simplu un fenomen paranormal – el exista, dar nu poate fi explicat in termenii cunosterii stiintifice actuale. Cel mult, poate fi explicat in termeni de magie. Altii, pozitivistii sceptici, il explica - fara dovezi stiintifice, dar intr-un spirit stiintific -, ca pe o influenta de natura energetica asupra organismului victimei si vorbesc despre unde cerebrale, despre curentii bioelectrici ai corpului sau ceva asemanator, incercand sa impace inca-necunoscutul cu ceea ce e deja cunoscut in oarecare masura. Realitatea este ca, deocamdata, nimeni nu stie ce este cu adevarat deochiul, dar multi cred in el, atribuind cu usurinta o stare de rau, aparuta subit, acestui enigmatic fenomen. Interesant este faptul ca e vorba despre un rau facut fara intentie; persona care deoache poate sa nu fie neaparat rauvoitoare. Curioasa este si distinctia care se face in sudul Italiei intre deochiul provocat de laude si admiratie, numit mal occhio, si un soi special de vatamare, numit jettatura (aruncare, azvarlire); se considera ca oamenii capabili de asa ceva (jettatori) se nasc cu capacitatea de a arunca, fara intentie, priviri nocive, asemeni unor proiectii sau radiatii daunatoare. Se spune ca papa Pius al IX-lea, eroul celui mai lung pontificat din istorie (32 de ani, 1846 – 1878), era considerat, la vremea sa, un jettatore, iar credinciosii primiti in audienta, desi emotionati la culme de intalnirea cu loctiitorul lui Dumnezeu pe Pamant, nu uitau sa faca, in acelasi timp, la spate, cu mana, gesturi de aparare impotriva deochiului. Aproape in toate regiunile unde exista credinta in deochi, el este privit ca un soi de efect secundar al unei priviri invidioase ori doar admirative si staruitoare sau al unei laude aduse de cineva. Chiar si azi, multe mamici pot spune povesti adevarate despre felul in care si-au scos la plimbare copilasul sanatos-tun; pe drum, cineva l-a admirat si laudat, iar la intoarcerea acasa, peste o ora-doua, copilul a inceput sa
planga si sa vomite. Oricum, credinta e foarte veche; deochiul sau ochiul rau (ayin ha’ra) este mentionat si in Vechiul si in Noul Testament, si nu numai o data. “Nu mânca pâinea celui ce se uită cu ochi răi şi nu pofti bucatele lui.” (Pildele lui Solomon, 23:6) ; “Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile; adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea - toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om". (Marcu 7:21-23). Uimiti de larga raspandire a acestor conceptii, multi specialisti au studiat profund fenomenul, incercand sa inteleaga cauzele pentru care oamenii sunt atat de convinsi de existenta unui asemenea rau. Din secolul al XIX-lea dateaza un text clasic Deochiul: originile si manifestarile superstitiei, de Frederick Thomas Elworthy, iar mai recent, profesorul Alan Dundes, de la Universitatea din Berkeley, SUA, care se ocupa in mod deosebit de interpretarea folclorului, a publicat studii referitoare la acesta credinta, inclusiv implicatiile psihologice care ar sta la baza ei. Dundes este autorul unui punct de vedere original asupra fenomenului, bazat pe opozitia dintre umed si uscat (asa se si intituleaza un studiu academic publicat de el: Wet and Dry: The Evil Eye). Dundes considera ca credinta in deochi ar avea origine indo-europeana si semitica si ca nu ar fi existat in America, in insulele Pacificului, in Asia, Africa subsahariana ori Australia pana la contactul acestor civilizatii cu europenii. El emite interesanta ipoteza ca la temelia credintei in deochi ar sta opozitia dintre umezeala sau apa, ca expresie a vietii si uscaciunea asociata mortii. Astfel, adevaratul rau pe care cel ce deoache il face victimei sale ar fi faptul ca il “seaca”, il usuca, lipsindu-l de fluidele necesare vietii. Atinsi de privirea ochiului celui rau, copilasii incep sa vomite, mamelor care alapteaza le seaca laptele, la fel si vacilor sau altor animale care dau lapte; pomii fructiferi se usuca, iar barbatii devin neputinciosi. Prof. Dundes vede aici o legatura intre teama de secarea provocata de deochi si originea mitului in regiunile desertice ale Orientului Mijlociu unde, in vremurile de inceput ale agriculturii, seceta reprezenta cea mai mare amenintare la la adresa recoltelor si, implicit, la supravietuirea unei comunitati umane. De aici, mitul pare sa se fi raspandit spre est pana in India, spre vest pana in peninsula Iberica, spre nord pana in regiunea scandinava si spre sud pana in Maghreb. Printre locuitorii Chinei, ai Coreei, ai Indoneziei si Thailandei, printre aborigenii australieni si populatia maori din Noua Zeelanda, in Africa subsahariana si printre nativii din America de Nord si cea de Sud, superstitiile privitoare la deochi nu existau. In America de Sud, conceptia e raspandita azi ca urmare a colonizarii masive de catre spanioli si portughezi, care au ajuns in America aducand cu ei credinta in deochi, puternic inradacinata in Peninsula Iberica. Ceva-ceva o fi adevarat: printre evrei este raspandita credinta ca pestii ar fi imuni la deochi, deoarece traiesc in apa – un argument neasteptat in sprijinul teoriei profesoruilui Dundes referitoare la deochiul care “usuca”. Cine pe cine deoache?
Desi multi se pot naste cu darul deochiului, superstitia populara atribuie acest “dar” mai cu sema anumitor categorii de persoane, mai susceptibile de a face rau altora printr-o singura privire. Astfel, cei mai primejdiosi erau socotiti: •oamenii invidiosi (chiar daca nici ei insisi nu erau constienti de invidia pe care o nutreau) •cei care laudau copiii •persoanele cu ochi verzi ori albastri (aici se regasesc, dupa spusele specialistilor, niste conceptii xenofobe/rasiste prezente in randul populatiilor mediteraneene, la care predominau ochii de culoare inchisa; “strainul”, demascat prin insasi infatisarea sa diferita de a populatiei locale, era privit oricum cu suspiciune, ca un potential dusman); •femeile fara copii: intr-o vreme cand a avea copii era ceva firesc, iar a nu avea era considerat o pedeapsa, se credea ca femeile “sterpe” puteau, din invidie fata de familiile cu copii, sa-i deoache pe membrii acestora. Daca exista, cum ne aparam de el? Principiul medical “E mai usor sa previi decat sa vindeci” este utilizat din plin cand e vorba despre deochi, de unde si remarcabila raspandire a metodelor de prevenire a nefastului "eveniment". Printre cele mai populare metode de a preveni deochiul se numara: •Gesturi protectoare: adesea, sunt gesturi care au o legatura cu reproducerea, cu fertilitatea, dupa cum afirma numerosi experti. Daca deochiul este un pericol pentru sanatate, implicit pentru viata, el trebuie contracarat prin gesturi care semnifica, in ultima instanta, viata, perpetuarea ei. De unde gesturile cunoscute in Italia ca mano cornuto (semnificatia este, dupa diversi autori, cea a coarnelor de taur, taurul fiind un stravechi simbol al fertilitatii; sau luna noua – Luna fiind considerata, in multe culturi, o divinitate protectoare a copilasilor, a mamelor, a animalelor domestice… ) si mano fico (degetul mare trecut printre aratator si mijlociu – dupa cercetatorii care au studiat fenomenul, gestul ar trimite, de asemenea, la actul sexual); •Protectii verbale: negarea calitatilor pentru care copilul, de pilda, a fost laudat de cineva; rostirea unor formule speciale (de genul “Sa nu-i fie de deochi!); •Actiuni precum scuiparea asupra celui laudat (mai ales copii, cei mai vulnerabili la deochi); iata, o conotatie interesanta: a scuipa asupra cuiva poate insemna (din perspectiva teoriei propuse de Dundes) ca ii redai apa pe care, altfel, ar fi in pericol s-o piarda din pricina deochiului; •“Uratirea” intentionata (si mai degraba simbolica) a copiilor, pentru a nu fi laudati ori priviti cu admiratie excesiva sau cu invidie; de aici, obiceiul, intalnit des in India si Bangladesh, dar si prin Orientul Mijlociu sau Balcani, de a face copiilor “benghiuri”
de fard negru, funingine sau praf pe fata. •Purtarea unor obiecte protectoare (cu rol apotropaic, cum il numesc specialistii, adica de indepartare a raului). In Orientul Mijlociu, cel mai popular astfel de talisman este cel de forma unui ochi, a carui privire nemiscata ar contracara, se crede, efectele unei priviri nefaste aruncte de cineva care deoache. In Turcia, aceste amulete, confectionate traditional din sticla alba si albastra, sau ceramica ori lemn vopsit, mai nou si din plastic, sunt numite nazar boncuğu si se intalnesc la tot pasul: se vand cu miile ca suveniruri turistice, sunt purtate de oameni si de animalele domestice, sunt agatate in masini, sunt zugravite pana si pe avioane. Tot in Orientul Mijlociu este extrem de populara amuleta hamsa (“cinci”, in araba, pentru ca e vorba despre mana cu cinci degete) - numita de musulmani Mana Fatimei (Fatima – fiica profetului Mahomed), iar de evrei Mana lui Miriam (Miriam – sora profetilor Moise si Aaron), amuleta reprezinta o mana deschisa, avand in palma un ochi. •In Italia este purtata de baieti si barbati, ca amuleta protectoare impotriva deochiului, cornicello, un mic pandantiv in forma de corn, confectionat traditional din coral rosu, dar si din aur sau argint, din sticla ori material plastic. Istoricii afirma ca o amuleta asemanatoare era purtata inca din vremea romanilor antici, cand era numita fascina, si ca ar implica un simbolism falic, ca expresie a fertilitatii menite sa invinga primejdia reprezentata de deochi. •Larg utilizate, de asemenea (aici ne aflam pe un teren cunoscut, caci si la noi se intalnesc asemenea “amulete”) sunt panglicile ori snururile de culoare rosie (rosu, adica sange, adica viata, dupa interpretarea traditionala pe care o dau etnologii). •Potcoava – tot “ceva” in forma de corn de luna (vezi mai sus); oglinjoare (care reflecta, “trimit inapoi” privirea malefica), seminte ori pietre semipretioase cu un desen concentric, sugerand ochiul. Lumea e plina de obiecte menite sa ne apere de raul neinteles, dar adesea violent, provocat de deochi. Daca, totusi, farmecele protectoare nu si-au facut efectul (sau cineva s-a trezit neprotejat fata in fata cu o persoana care deoache), se trece la tratamentele curative – cele destinate sa vindece raul. Tratamentele anti-deochi sunt si ele fascinante; de fapt, intreg fenomenul e atat de complex, atat de bogat in amanunte, incat a devenit un captivant obiect de studiu pentru numerosi etnologi, antropologi, istorici ai religiilor, medici etc., intrigati de larga lui raspandire si de aspectele sale pline de semnificatii adesea neintelese, ce trimit la credinte si practici foarte vechi, nascute in copilaria omenirii. Tratamentele implica mai intotdeauna apa; de la regiune la regiune, joaca un rol uleiul de masline turnat in apa, taciunii aprinsi (sau, in vremurile mai recente, chibriturile) ce vor fi stinsi in apa; ceara picurata, de asemenea, in apa; in unele locuri, farmecele presupun spargerea unui ou (Mexic), aprinderea unei flacari cu al carei fum este afumat cel suspect de a fi fost deocheat (India), iar in Iran se folosesc semintele unei plante (Peganum harmala) care, aruncate pe carbuni aprinsi,
pocnesc si se sparg, imprastiind un fum mirositor cu care sunt afumati cei deocheati. Se spune ca, uneori, ritualul se desfasoara, preventiv, si in restaurante, unde cei prezenti sunt expusi privirii multor straini. Aceste actiuni sunt insotite de descantece si/sau rugaciuni; dupa felul in care reactioneaza nu numai victima, ci si tamaduitorul, se poate spune daca a fost vorba intr-adevar de deochi. In Romania, la fel ca si in Grecia, faptul ca acela care descanta incepe sa caste e un semn sigur ca a fost vorba cu adevarat despre deochi. Ce o fi cu adevarat acest deochi, ce interactiuni tainice si neintelese, intre victima si nefericitul nascut cu darul deochiului presupune el, nu stim inca. Dincolo de superstitie, e posibil sa existe o realitate inca necunoscuta si nedovedita. Poate ca, la fel ca in cazul multor alte fenomene paranormale, adevarul exista undeva, dincolo de noi – de intelegerea noastra din acest moment.
