D1107 Sociologie juridica

Ioan ZANC

Sociologie juridică

Suport de curs

2012

CUPRINS Capitol – Titlul

Pagina

Introducere ................................................................................................... 5 Capitolul 1 - Obiectul şi problematica sociologiei ..................................... 7 Obiectivele Capitolului 1 ............................................................................... 7 1.1. Apariţia şi dezvoltarea sociologiei .......................................................... 7 1.2. Sociologia generală şi sociologiile de ramură ...................................... 11 1.3. Deosebiri între cunoaşterea sociologică şi cunoaşterea comună .......... 12 Bibliografia Capitolului 1 ............................................................................ 13 Capitolul 2 - Sociologia juridică ............................................................... 14 Obiectivele Capitolului 2 ............................................................................. 14 2.1. Constituirea sociologiei juridice ........................................................... 14 2.2. Rolul şi funcţiile dreptului în cadrul sistemului social ......................... 16 2.3. Precursori ai sociologiei juridice .......................................................... 18 2.4. Fondatori ai sociologiei juridice ........................................................... 21 2.5. Contribuţii recente la dezvoltarea sociologiei juridice ......................... 22 Bibliografia Capitolului 2 ............................................................................ 25 Capitolul 3 - Ordine socială şi ordine juridică ....................................... 26 Obiectivele Capitolului 3 ............................................................................. 26 3.1. Norme sociale şi norme juridice ........................................................... 26 3.2. Ordine socială şi sancţiuni .................................................................... 27 3.3. Ordine socială şi control social ............................................................. 28 3.4. Forme şi mijloace de control social ...................................................... 29 Bibliografia Capitolului 3 ............................................................................ 31 Capitolul 4 - Drept şi schimbare socială .................................................. 32 Obiectivele Capitolului 4 ............................................................................. 32 4.1. Drept şi schimbare socială .................................................................... 32 4.2.Drept şi socializare. Socializare juridică ................................................ 33 4.3.Forme de socializare .............................................................................. 34 4.4.Agenţi de socializare .............................................................................. 36 Bibliografia Capitolului 4 ............................................................................ 37

Capitolul 5 - Conformitate şi devianţă .................................................... 38 Obiectivele Capitolului 5 ............................................................................ 38 5.1. Comportament de conformitate ............................................................ 39 5.2. Comportament deviant ......................................................................... 40 5.3. Formele devianţei ................................................................................. 40 5.4. Devianţă şi delincvenţă ........................................................................ 43 5.5. Reacţia socială faţă de delincvenţă....................................................... 44 5.6. Combaterea şi diminuarea delincvenţei ............................................... 44 Bibliografia Capitolului 5............................................................................ 45 Capitolul 6 - Violenţa: dimensiuni şi forme de manifestare .................. 46 Obiectivele Capitolului 6 ............................................................................ 46 6.1.Definirea violenţei ................................................................................. 46 6.2.Tipologia violenţei ................................................................................ 47 6.3. Factori ai violenţei-un model ecologic ................................................. 49 6.4. Prevenirea violenţei .............................................................................. 50 6.5.Violenţa la locul de muncă ................................................................... 50 Bibliografia Capitolului 6............................................................................ 53 Capitolul 7 - Teorii cu privire la devianţă şi criminalitate .................... 54 Obiectivele Capitolului 7 ............................................................................ 54 7.1.Teorii biologice ..................................................................................... 55 7.2. Teorii psihologice ................................................................................. 56 7.3. Teorii sociologice ................................................................................. 57 7.3.1.Teoria anomiei ...................................................................... 57 7.3.2.Teoria etichetării ................................................................... 59 Bibliografia Capitolului 7............................................................................ 61 Bibliografie ................................................................................................. 62 Răspunsuri la testele de autoevaluare ..................................................... 63

Sociologie juridică – Note de curs

INTRODUCERE Cursul de Sociologi juridică se adresează studenţilor din anul I ai Facultăţii de drept şi altor persoane interesate de cunoaşterea aspectelor sociale ce au legătură cu universul juridic, cu fenomenele ce stau la baza elaborării legilor. Acest curs tratează doar parţial problemele ce sunt cerute pentru examen, pentru completare este necesară consultarea bibliografiei recomandate şi a cursului tipărit.

Obiectivele cursului Obiectivul central îl constituie explicarea noţiunilor ce formează fondul teoretic al sociologiei precum şi însuşirea metodologiei cercetării sociologice aplicate la domeniul juridic. După studierea cursului de Sociologie juridică, studentul va fi capabil:  Să înţeleagă influenţa factorilor sociali asupra comportamentului actorilor sociali;  Să definească raportul dintre drept şi societate, dintre ordinea juridică şi ordinea socială;  Să analizeze principalele paradigme privind locul şi rolul dreptului în societate;  Să explice acţiunea actorului social, influenţa normelor şi valorilor juridice asupra comportamentului său;  Să dobândească capacitatea de a transpune în practică cunoştinţele dobândite în cadrul cursurilor;  Să-şi dezvolte abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii;  Să-şi formeze abilitatea de a soluţiona probleme juridice şi sociale specifice grupurilor şi instituţiilor sociale;

5

Dan Semenescu, Ioan Zanc

Cum este organizată lucrarea Această lucrare este alcătuită din şapte unităţi de studiu (capitole), echilibrate din punct de vedere al extinderii şi unitare din punct de vedere conceptual şi tematic. Fiecare unitate cuprinde: obiectivele, structura tematică şi analiza fiecărei probleme, teste de autoevaluare şi o bibliografie de referinţă ce trebuie consultată în vederea completării cunoştinţelor. În cadrul fiecărei unităţi Obiectivele enunţă competenţele ce urmează a fi dobândite pe parcursul acestea. Conţinutul fiecărei unităţi de învăţare ţine cont de interacţiunea competenţeconţinuturi. Textul este structurat astfel încât cantitatea de informaţie nouă pe unitatea de învăţare să fie raţională, echilibrat distribuită şi asimilabilă in condiţiile I.F.R. Testele de autoevaluare au rolul de a testa dacă obiectivele educţionale au fost realizate. Având în vedere lungimea redusă a unităţilor de învăţare din cadrul prezentului curs, testele de autoevaluare sunt plasate doar la sfârşitul acestora.

6


Capitolul 1 OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI. Cuprins

Pagina

Obiectivele capitolului 1 ................................................................................ 7 1.1. Apariţia şi dezvoltarea sociologiei .......................................................... 7 1.2. Sociologia generală şi sociologii de ramură ......................................... 11 1.3. Deosebiri între cunoaşterea sociologică şi cunoaşterea comună .......... 12 Bibliografia Capitolului 1 ............................................................................ 13

Obiectivele capitolului 1 Studiul capitolului 1 vă oferă posibilitatea dobândirii de cunoştinţe necesare pentru :

 înţelegerea factorilor sociali şi epistemologici ai apariţiei sociologiei;  definirea principalelor probleme de studiu ale sociologiei şi apariţia sociologiilor de ramură cu problematica lor specifică;  analiza trăsăturilor specifice cunoaşterii sociologice faţă de cunoaşterea comună;  evidenţierea cerinţelor ethosului ştiinţei şi ale codului etic al cercetării sociologice;

1.1. Apariţia şi dezvoltarea sociologiei Sociologia s-a născut ca demers ştiinţific asupra socialului, la mijlocul secolului XIX, răspunzând unor necesităţi de ordin teoretic şi practic, generate de marile schimbări economice, politice, sociale şi intelectuale înregistrate de societatea capitalistă occidentală în epoca modernă a dezvoltării sale. Cel care i-a dat numele şi i-a fixat locul în sistemul ştiinţelor, a fost filozoful Auguste Comte în 1838, în ampla sa lucrare (şase volume) “Cours de philosophie positive“.

7


Sociologia desemnează “studiul ştiinţific al societăţii, sau mai particular, studiul organizării sociale şi al schimbărilor sociale” (I. Mihăilescu, 2000, p. 12). Apariţia ei a fost favorizată de noul model de cunoaştere generat de dezvoltarea spectaculoasă a ştiinţelor naturii, model fundamentat pe cercetarea empirică, pozitivă a faptelor, pe explicarea lor deterministă prin cauze şi legi obiective şi care era considerat valabil pentru orice ştiinţă, inclusiv a celor despre societate. Se poate spune că sociologia, ca ştiinţă, s-a născut odată cu formularea unui program de aplicare a noului model de cunoaştere, dezvoltat de ştiinţele naturii, la analiza fenomenelor sociale. Un astfel de program a formulat A. Comte în 1838, stabilind pentru noua disciplină pe care o întemeia, sociologia, drept sarcină fundamentală studiului pozitiv al faptelor sociale şi evidenţierea pe această cale a legilor fundamentale proprii acestora. Programul formulat de A. Comte a rămas mai mult o intenţie epistemologică, el nereuşind să depăşească cadrele explicative tradiţionale ale filozofiei istoriei. Cei care vor realiza un program concret de abordare pozitivă a fenomenelor sociale sunt E. Durkheim şi Max Weber. Ei sunt consideraţi întemeietorii sociologiei moderne, întrucât depăşesc stadiul de intenţie în abordarea pozitivă a fenomenelor sociale, utilizând pentru prima oară argumente empirice şi material statistic în studiul societăţii. Emile Durkheim (1858–1917) este primul care va formula reguli şi principii metodologice asupra modului în care noua ştiinţă urma să procedeze, realizând şi cercetări sociologice concrete în care va aplica metoda elaborată de el, prin celebrele sale lucrări: “Regulile metodei sociologice” (1894), “Sinuciderea” (1897), “Formele elementare ale vieţii religioase” (1912), “Diviziunea muncii sociale” (1893). Principalelor probleme cărora Durkheim le oferă soluţii teoretice vor fi: problema conflictelor sociale şi ale anomiei, problema integrării sociale şi elaborarea unei metodologii de cercetare empirică a fenomenelor sociale, prin care sociologia să se întemeieze ca disciplină autonomă, pozitivă. Problema conflictelor sociale şi anomiei va fi soluţionată de Durkheim prin apelul la normele sociale, pe care le defineşte ca fiind reprezentări colective care se impun individului cu o anumita forţă de constrângere, reglându-i comportamentul în consens cu cerinţele impuse de societate. Integrarea individului în societate este explicată de Durkheim cu ajutorul conceptului de solidaritate. El deosebeşte două tipuri de solidaritate: solidaritate mecanică şi solidaritate organică. Solidaritatea mecanică este specifică comunităţilor primitive. Aici individul nu este diferenţiat. Diviziunea muncii este aproape inexistentă; norma socială acţionează cu o forţă coercitivă absolută, iar integrarea individului este totală în comunitate. Solidaritatea organică e prezentă în societăţile civilizate. Ele se caracterizează prin existenţa diviziunii sociale a muncii, prin existenţa mai multor sisteme de valori şi norme, prin raportare la care indivizii se conturează ca personalităţi distincte. Şi aici reprezentările colective îşi exercită puterea de constrângere asupra indivizilor, fără această coerciţie comunităţile s-ar dizolva. Unele abateri de la respectarea normelor sociale, precum şi elementele de disoluţie ce apar în societate, se datorează ineficienţei 8


normelor şi reprezentărilor colective. Nerespectarea sau încălcarea normelor şi valorilor sociale provoacă o stare patologică numită anomie, care produce disfuncţii şi maladii sociale, inclusiv crima şi sinuciderea. Pentru a se constitui ca ştiinţă, sociologia trebuie să îndeplinească două condiţii: în primul rând, să-şi definească obiectul propriu de cercetare. În concepţia lui Durkheim, obiectul sociologiei îl constituie faptele sociale, fapte care se deosebesc de obiectul altor ştiinţe (biologia, psihologia etc.). Faptul sociale, spre deosebire de alte fapte (biologice sau psihologice), posedă două caracteristici: a) este exterior individului ; b) se impune individului cu o anumită forţă de constrângere. De exemplu, normele juridice şi morale, dogmele şi riturile religioase, obiceiurile şi regulile de comportare, limbajul, sistemele economice, sistemul de educaţie etc. posedă ambele caracteristici. În al doilea rând, faptele sociale trebuie observate şi explicate cu aceeaşi rigurozitate metodologică cu care sunt observate şi faptele altor ştiinţe, adică ele trebuie observate, clasificate şi explicate cauzal. Pe această linie, Durkheim va clasifica faptele sociale în fapte normale şi fapte patologice. Criteriul acestei clasificări este unul obiectiv, statistic. Faptele normale au caracter de masă. Ele sunt generale, se regăsesc, dacă nu la toţi indivizii, cel puţin la majoritatea lor. Faptele patologice au o arie restrânsă de manifestare, fiind încălcări ale reprezentărilor colective. Ele se regăsesc numai la un număr restrâns de indivizi, sunt o excepţie în timp şi spaţiu. O altă regulă impune ca odată definite şi clasificate, faptele sociale trebuie să primească o explicaţie de tip cauzal, care să pună în evidenţă atât cauza care le produce, cât şi funcţia pe care o îndeplinesc în câmpul vieţii sociale. O altă cerinţă o reprezintă abordarea cantitativă, statistică a faptelor sociale şi stabilirea de corelaţii statistice între tipuri de fapte sociale. Durkheim va aplica aceste reguli la studiul sinuciderii. Utilizând statisticile vremii el va pune în corelaţie variabilă dependentă, sinuciderea, cu alte variabile – independente – ca: sex, vârstă, stare civilă, religie etc. Va argumenta pe această bază corelaţia ce există între un fapt individual (sinuciderea) şi un fapt social (proporţia sinuciderilor) şi cauza care le generează, tot un fapt social: gradul de coeziune al societăţii, măsura integrării indivizilor în grupurile de apartenenţă. Max Weber (1864–1920) reprezintă, la rândul său, un moment de referinţă în crearea sistemului categorial al sociologiei ca ştiinţă. Principalele sale lucrări sunt: „Die Protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus” (Etica protestantă şi spiritul capitalismului, 1904), „Wirtschaft und Gesellschaft. Grundrisse der wesrtehenden Soziologie” (Economie şi societate. Bazele sociologiei comprehensive, 1922). El consideră că în epoca modernă a dezvoltării sale, sociologia trebuie să se transforme într-o ştiinţă neutră axiologic faţă de aplicaţiile sale practice. Discursul ei trebuie să se subordoneze principiului “neutralităţii axiologice”, adică să se caracterizeze prin obiectivitate, verificabilitate şi consistenţă logică, fiind independent de orice valori noncognitive: politice, etice, religioase etc. Analiza sociologică are ca punct de plecare acţiunea socială întrucât ea generează “complexele sociale” creatoare de cultură. . 9


Explicarea acţiunii se face prin construirea de tipuri ideale ale acţiunii şi compararea acţiunii concrete cu aceste tipuri. Tipul ideal este o “construcţie intelectuală” obţinută prin accentuarea unilaterală (în gândire) a unui punct de vedere sau a unei variabile (ori a mai multora) cu ajutorul cărora ordonăm o mulţime de fapte sau fenomene difuze şi discrete şi formăm un tablou de gândire omogen. Aceste tipuri ideale ale realităţii social sunt “modele” de gândire, care ne ajută la “studierea individualităţilor istorice” prin compararea dezvoltării “reale” cu dezvoltarea “tipică”. Procedând aşa putem descrie tipul oraşului medieval, tipul birocraţiei, tipul instituţiei educative sau administrative etc. Problema principală de la care pleacă Weber este aceea a evidenţierii trăsăturilor fundamentale ale acţiunii sociale în epoca modernă. Esenţa lumii moderne occidentale, consideră el, o reprezintă procesul de raţionalizare. Acest proces, constând în orientarea acţiunii de către norme raţionale şi instrumentale cum sunt eficienţa, calculul, rentabilitatea sau profitul, domină toate sferele vieţii sociale. El va analiza evoluţia formelor de raţionalizare, în cadrul cărora birocraţia reprezintă o formă eficientă de introducere a calcului raţional în entropia spaţiului social Prin intermediul birocraţiei, Max Weber consideră că acţiunea socială devine raţională, iar prin raţionalitate se conferă legitimitate dominaţiei care se exercită la nivelul conducerii administrative. El distinge trei tipuri de legitimitate a dominaţiei, respectiv a autorităţii: legitimitate raţională, legitimitate tradiţională şi legitimitate charismatică. Legitimitate raţională se bazează pe acceptarea normelor folosite de cei ce dau directive, caz în care dominaţia este legală şi se exercită în cadrul unor reguli precise care circumscriu raza de acţiune a unei competenţe. Legitimitatea tradiţională se bazează pe încrederea în valabilitatea tradiţiilor şi asigură dominaţia tradiţională. Legitimitatea charismatică este generată de calităţile exemplare ale unei persoane de excepţie care polarizează necondiţionat respectul şi simţul autorităţii în mediul social concret determinat. În tradiţia vremii sale, Max Weber analizează charisma omului politic şi competenţa omului de ştiinţă ca pe două vocaţii ale modernităţii, între care mediază funcţionarul sau birocratul. Astfel, dacă etica omului politic şi a savantului este etica responsabilităţii pentru deciziile pe care le iau în legătură cu dinamica unei realităţi contradictorii şi plină de neprevăzut, birocratului îi este caracteristică etica unei răspunderi mecanice, neasumate, prescrise strict prin reguli pe care le execută necondiţionat Talcott Parsons (1902–1979) este principalul reprezentant al structuralismului funcţionalist din sociologia americană Sistemul social constă, în concepţia lui Parsons, dintr-o pluralitate de actori individuali incluşi într-un proces de interacţiune şi motivaţi de obţinerea unui optimum de satisfacţii.. Întrucât unitatea de bază a sistemului social este actorul, structura socială este un sistem ordonat de relaţii sociale ale actorilor. Actorul participă la acţiunea socială în virtutea unui anumit rol pe care-l joaca în societate, structura oricărui sistem social

10


nefiind altceva decât o structură de roluri. Parsons va defini conceptul de rol în corelaţie cu conceptul de status. Statusul reprezintă poziţia individului în ansamblul relaţiilor sociale, locul său în sistem, iar rolul reprezintă latura dinamică, procesuală a statusului, realizarea lui în activitatea socială. Acţiunea umană este modelată în întregime de normele, valorile şi simbolurile sociale care definesc comportamentul permis şi adecvat al actorilor.Principala problemă a sistemului social este integrarea societală a indivizilor şi menţinerea echilibrului funcţional. Există două modalităţi de păstrare a echilibrului funcţional al societăţii: socializarea, interiorizarea valorilor în sensul unei atitudini favorabile integrării în sistem, şi “controlul social”, respectiv toate modalităţile prin care oamenii sunt constrânşi să se integreze.

1.2. Sociologia generală şi sociologiile de ramură Obiectul de studiu al sociologiei – structura şi dinamica vieţii sociale – cuprinde o arie de probleme de mare diversitate şi complexitate. Dintre acestea amintim, spre exemplificare câteva, consemnate de majoritatea manualelor de sociologie contemporană: actorul social, grupurile sociale şi sociabilitatea, stratificarea, mobilitatea socială, devianţa, comunicarea, familia, educaţia, cultura etc. Pe măsura dezvoltării ei, din sociologie s-au desprins câmpuri de cunoaştere distincte, discipline de ramură ale sociologiei, cu caracter explicativ şi aplicativ, care sau extins treptat, ajungând în sociologia contemporana la un număr impresionant. P. Horton şi C. Hunt amintesc 37 de domenii ale sociologiei, alţi autori menţionând un număr şi mai mare de ramuri specializate. Ţinând seama de clasificarea fenomenelor şi proceselor ce au loc în viaţa socială, Jan Szczepanski (1972, p.17) consideră că în sociologia contemporană putem distinge următoarele domenii de cercetare şi discipline particulare (sociologii pe ramură):  discipline sociologice care studiază instituţii sociale (sociologia politică, sociologia juridică, sociologia religiei, sociologia educaţiei etc.),  discipline care studiază tipuri de colectivităţi (sociologia grupurilor mici, sociologia claselor sociale, sociologia urbană, sociologia rurală, sociologia grupurilor etnice etc.) şi  discipline care studiază fenomene şi procese sociale (sociologia comportamentului demografic, sociologia cunoaşterii, sociologia comportamentului deviant, sociologia comunicaţiilor de masă etc.). Sociologia a cunoscut o dezvoltare rapidă îndeosebi după primul război mondial, prin dezvoltarea unor mijloace proprii de obţinere şi prelucrare a datelor, domeniu ce a cunoscut o adevărată revoluţie după cel de al doilea război mondial. Toate acestea vor determina o distanţare netă între cunoaşterea sociologică şi cunoaşterea comună sau a bunului simţ (P. Iluţ, 1996, p.8).

11


1.3. Deosebiri între cunoaşterea sociologică şi cunoaşterea comună Trecând în revistă limitele şi erorile cunoaşterii comune (bunului simţ), P. Iluţ (ibid.) enumeră cinci trăsături specifice acestui tip de cunoaştere, ce o diferenţiază de cunoaşterea sociologică de tip ştiinţific. 1. Prezenţa subiectivităţii (interese, aspiraţii, valori ale persoanei sau grupului) în explicarea fenomenelor şi proceselor sociale la nivelul conştiinţei comune, ce poate deforma percepţia corectă a realităţii. Fără a fi total exclusă şi în cercetările sociologice, subiectivitatea are o pondere mică, existând în principiu posibilitatea de a o circumscrie. Sociologia şi-a elaborat o metodologie de testare a ipotezelor şi de control al variabilelor ce intervin în descrierea fenomenelor, fapt ce-i permite un înalt grad de obiectivitate. 2. Cunoştinţele obţinute la nivelul simţului comun – întotdeauna parţiale, particulare, rezultate dintr-un context specific – sunt generalizate la întreg ansamblul fenomenelor ca atare. Cunoaşterea sociologică cuprinde cercetări sistematice la întreaga populaţie la care se referă, chiar dacă numai pe baza de eşantion. 3. Cunoaşterea comună sesizează cel mai adesea doar legăturile aparente dintre lucruri. Cunoaşterea ştiinţifică operează cu un complex de variabile ce pun în lumină legăturile de esenţă. 4. Cunoştinţele simţului comun sunt imprecise, vagi, nu se bazează pe numărare şi măsurare. Cercetările sociologice urmăresc operaţionalizarea conceptelor, elaborarea unui set de indicatori cu care măsurăm fenomenul cercetat. 5. Cunoaşterea comună operează frecvent cu clişee şi prejudecăţi gata elaborate, acceptate ca atare. Cunoaşterea sociologică demontează astfel de prejudecăţi şi mituri, înlocuindu-le cu cercetarea concretă. Demersurile ei (sociologiei) teoretice se vor înscrie în cerinţele şi normele ethosului ştiinţei, ale cărei trăsături sunt: – universalismul (ştiinţa depăşeşte parohialismele de rasă, credinţă, culoare, fiind în mod esenţial internaţională); – scepticismul sistematic (detaşat de optimismul naiv, neacceptând nici o idee pe considerente de autoritate); – caracterul dezinteresat (cunoaşterea ştiinţifică este opusă propagandei şi indiferentă faţă de profilul material); – atitudinea impersonală (lipsa sentimentalismului); – integritatea.(Vander Zanden, 1988, p.40). În 1980, Societatea Americană de Sociologie a adoptat codul etic al cercetării sociologice, cod care prevede că: - sociologii nu pot deturna sau manipula datele pentru a servi scopuri personale sau instituţionale ce nu decurg din cercetarea sociologică; 12


- oamenii trebuie trataţi întotdeauna ca scopuri şi nu ca mijloace; - subiecţii cercetării sociologice au dreptul la intimitate şi demnitate; - cercetătorii să nu expună subiecţii unor riscuri sau pericole personale în procesul cercetării ştiinţifice. Atunci când riscul sau pericolul este previzibil, trebuie obţinut acordul conştient al subiecţilor; - protecţia informaţiei confidenţiale încredinţate cercetătorilor. (Vander Zanden, 1988, p. 52).

Testul de autoevaluare Nr.1 -Scrieţi răspunsurile în spaţiile libere din chenar.

Enumeraţi formele de solidaritate socială analizate de E. Durkheim. Menţionaţi care sunt formele de legitimitate a autorităţii descrise de Max Weber.

Răspunsurile la testul de autoevaluare le găsiţi la pagina 63.

Bibliografia Capitolului 1

1. Durkheim Emile, 1974, Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Editura 2. 3.

Ştiinţifică. Iluţ Petru, 1996, Obiectul şi problematica sociologiei, în T. Rotariu, P. Iluţ, Sociologie, Cluj Napoca, Editura Mesagerul. Mihăilescu Ioan, 2000, Sociologie generală, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.

13


Capitolul 2 SOCIOLOGIA JURIDICĂ Cuprins

Pagina

Obiectivele capitolului 2 ............................................................................. 14 2.1 Constituirea sociologiei juridice............................................................ 14 2.2 Rolul şi funcţiile dreptului în cadrul sistemului social .......................... 16 2.3 Precursori ai sociologiei juridice ........................................................... 18 2.4 Fondatori ai sociologiei juridice ............................................................ 21 2.5 Contribuţii recente la dezvoltarea sociologiei juridice.......................... 22 Bibliografia capitolului 2 ........................................................................... 25

Obiectivele capitolului 2 După studiul capitolului 2 veţi dobândi cunoştinţe necesare pentru a putea:

 identifica temele majore de studiu ale sociologiei juridice  analiza paradigmele semnificative cu privire la locul şi funcţiile dreptului în societate  evidenţa contribuţiile teoretice majore la cristalizarea problematicii sociologiei juridice

2.1. Constituirea sociologiei juridice Sociologia juridică s-a constituit, ca o ramură specializată a sociologiei, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, în încercarea de a cunoaşte şi explica geneza şi evoluţia normelor, instituţiilor şi sistemelor juridice în diverse contexte istorice şi culturale. Primul care a întrebuinţat termenul de sociologie juridică a fost D. Anzilotti, în 1892, în lucrarea “La filosofia del diritto e la sociologia”. Dar în 14


opinia multor jurişti şi sociologi, fondatorul sociologiei juridice este E. Ehrlich, prin lucrarea sa “Grundlegung der Soziologie des Rechts (Fundamentele sociologiei dreptului, publicată în 1913). Ehrlich susţine necesitatea unei cercetări cuprinzătoare a realităţii juridice, care să se extindă dincolo de normele şi instituţiile legale, considerând că dezvoltarea şi evoluţia dreptului “nu rezidă nici în legislaţie, nici în jurisprudenţă sau doctrină ci în însăşi societatea”. El face distincţie între dreptul “legal” şi “pozitiv”, elaborat de autoritatea statală şi dreptul “viu”, spontan al diferitelor grupuri sociale. Dreptul statului este destinat tribunalelor şi altor organe ale statului, normele juridice elaborate de stat reprezentând doar o mică parte din ordinea juridică a societăţii. Cea mai mare parte a dreptului, aşa-numitul “drept viu”, este creaţia grupurilor sociale şi se dezvoltă independent de dreptul legal şi ordinea oficială. Sociologia juridică ce reprezintă “ştiinţa teoretică a dreptului”, trebuie să cerceteze acest drept “viu”, ce poate fi pus în evidenţă atât prin studierea dreptului pozitiv şi a documentelor juridice (inclusiv a deciziilor tribunalelor), cât şi a rolului şi funcţiilor sociale ale diverselor cutume, uzanţe şi practici sociale juridice şi nonjuridice ale grupurilor sociale ce alcătuiesc societatea (D. Banciu, 2000, p.31). După N. Popa, I. Mihăilescu, M .Eremia (1997, p.39), sociologia juridică este “o ştiinţă de graniţă între drept şi sociologie”. Ea poate fi definită ca fiind “ştiinţa, care studiază evaluarea şi reglementarea prin drept a comportamentului individului în societate, precum şi efectele pe care dreptul le produce în societate”. Problemele şi temele majore de studiu ale sociologiei juridice, ar fi în concepţia aceluiaşi autor, următoarele : a) studiul eficacităţii regulilor juridice în diferite contexte sociale (măsura în care indivizii acţionează în conformitate cu conţinutul lor sau le încalcă). b) studiul rolului “agenţilor“ dreptului în societate, incluzând cercetări întreprinse asupra corpului de magistraţi (judecători, procurori, avocaţi), asupra situaţiei lor sociale şi profesionale, studiul unor modalităţi concrete prin care o serie de factori sociali şi psihologici influenţează deciziile judecătorilor; c) studiul opiniei şi reacţia publică faţă de drept, respectiv atitudinea faţă de drept, lege şi justiţie a publicului, ca şi “reacţia socială” faţă de devianţă, delicvenţă şi criminalitate (indiferenţă, permisivitate, intoleranţă) în rândul cetăţenilor. La acestea mai pot fi adăugate: - analiza rolului normei juridice în raport cu celelalte norme sociale; - analiza mecanismelor de constituire a legilor şi raporturile lor cu diferite instituţii sociale; - analiza cauzelor încălcării normelor juridice şi consecinţele acestora; - analiza relaţiilor dintre reglementările juridice şi schimbările sociale; - analiza criteriilor de definire şi apreciere a fenomenelor deviante 15


2.2. Rolul şi funcţiile dreptului în cadrul sistemului social Dreptul reprezintă ansamblul normelor şi regulilor cu caracter obligatoriu legiferate de putea de stat, în virtutea cărora este impusă ordinea socială şi legitimitatea relaţiilor şi acţiunilor umaneÎn acest sens, el realizează o serie de funcţii cum ar fi: a) elaborează un sistem de norme şi reguli prin care sunt impuse, permise sau interzise anumite comportamente sau acţiuni sociale sau individuale; b) creează un sistem de drepturi şi obligaţii în care sunt cristalizate interese, scopuri, idealuri sociale şi individuale; c) creează şi impune cadrul social şi normativ, asigurând condiţiile de viaţă ale membrilor societăţii; d) urmăreşte raţionalizarea vieţii sociale formulând reguli, modele tipice de comportament şi procedee legitime, asigurând astfel concordanţa dintre scopurile sociale şi mijloacele permise social de realizare a lor, de care dispun indivizii şi grupurile sociale; e) dirijează sociabilitatea actorilor sociali în sensul dorit de societate şi asigură predictibilitatea comportamentelor acestora prin instituirea unor mijloace de control social; f) asigură securitatea socială şi personală, evitând şi aplanând conflictele şi neînţelegerile şi asigurând cooperarea indivizilor. g) prescrie unele roluri, cu regulile de conduită aferente, pe care trebuie să le îndeplinească indivizii în diferite situaţii sociale, în consens cu aşteptările grupurilor sau ale societăţii. h) asigură ordinea socială, protejarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi sociale (vezi D. Banciu, 2000, p. 24, Sorin Rădulescu, 1994, p.27). Analizând o serie de paradigme formulate în literatura de specialitate cu privire la sistemul social, A. Mihu (1996, p. 36-40) precizează care sunt părţile sau elementele componente cu care operează fiecare paradigmă, ce rol îndeplineşte dreptul ca parte a sostemului social şi ce relaţii se stabilesc între el şi celelalte componente în cadrul sistemului social global. Dintre acsestea prezentăm, spre exemplificare, concepţia (paradigma) determinismului economic (K. Marx), concepţia lui D. Gusti şi modelul lui O. D. Duncan. Determinismul economic (K. Marx) consideră societatea ca fiind alcatuită din: - infrastructură (forţele de producţie) , structură sau baza economică (totalitatea relaţiilor de producţie) ; si suprastructură (totalitatea ideilor şi concepţiilor politice, juridice, filozofice, religioase, artistice împreună cu instituţiile corespunzătoare lor: statul, biserica, şcoala, partidele politice etc.). şcoala, partidele politice etc.).

16


Relaţiile dintre ele sunt de determinare dinspre infrastructură spre baza economică şi dinspre aceasta spre suprastructuă, conform schemei de nai jos : Infrastructura

Structura (baza economică)

activităţi practice, îndemânări, instrumente de producţie

relaţiile oamenilor cu mijloacele de producţie, relaţiile de proprietate, diviziunea muncii

Suprastructura

statul ca instituţie supremă, celelalte instituţii politice, juridice, religioase, artistice şi ideologice

Dreptul, din perspectiva acestei concepţii, este un produs al suprastructurii sau bazei economice, respectiv un produs al clasei dominante, reflectând interesele, ideologia şi puterea acesteia. Dimitrie Gusti consideră că realitatea socială cuprinde o sinteză de unităţi sociale (“atomi sociali”), fiind constituită dintr-un complex de manifestări paralele ale acestor unităţi sociale elementare. Aceste manifestări sunt condiţionate în forma lor de cadre naturale sau sociale şi sunt motivate de voinţa socială. Cadrele naturale se referă la cadrul cosmologic şi biologic; cadrele sociale se referă la dimensiunea istorică şi psihică. Din raportarea celor două categorii de cadre la voinţa umană apar manifestările. Acestea sunt tot de două categorii: manifestări constitutive şi manifestări regulative. Manifestările constitutive sunt : - manifestările economice (acţiuni, obiecte şi opinii ce interferează în cursul activităţii economice) şi, - manifestările culturale (limba, literatura, muzica, pictura etc.); Manifestările regulative cuprind : - manifestările (normele) juridice şi etice, şi - manifestările politice (lupta dintre diferite grupuri, clase pentru cucerirea puterii). În realitatea socială acţionează legea paralelismului: un paralelism înăuntrul cadrelor, între cadrele naturale (cosmic şi biologic) şi cele sociale (psihologic şi istoric); între manifestări, între manifestările constitutive (economice şi culturale) şi cele regulative (politice şi juridice) şi un paralelism între ansamblul cadrelor şi ansamblul manifestarilor. Paralelismul înseamnă interacţiune, în care nici una dintre părţi nu are rol predeterminat. Schematic aceste lucruri se prezintă astfel : Cosmic

Psihologic

Cultural

Economic Biologic

Politic

Juridic Istoric

17


Din această perspectivă dreptul apare ca una din cele patru manifestări ; ele este legat nemijlocit de morală, este inclus între manifestările regulatoare alături de politică, distincte calitativ de manifestările constitutive. Otis Dudley Duncan prezintă sistemul social considerat ca ecosistem – prin modelul PILOT, în care fiecare literă reprezintă o variabilă a ecosistemului: - P = populaţia (mărime, vârstă, sex, ocupaţie, educaţie, clase, abilitaţi, interese); - I = informaţia accesibilă populaţiei (stocarea şi comunicarea de cunoştinţe şi credinţe); - L = localizarea comunităţii (cu referire specială la mediul ei fizic şi biologic şi potenţialitaţile lor); - O = organizarea comunităţii (ţeluri, norme, sancţiuni, acţiuni, legătura dintre ele); - T = tehnologia (unelte, instrumente, maşini, echipamente şi cunoştinţe necesare manipulării acestora). Fiecare element constitutiv al modelului este o funcţie a tuturor celorlalte. Grafic, acest model se prezintă astfel:

Şi în acest model se acordă importanţă interacţiunii dintre părţile componente ale sistemului social, ca şi în modelul lui D. Gusti. Aici dreptul (norme şi sancţiuni) este inclus în O (organizarea societăţii), el este o funcţie a părţilor componente a lui O fiind, împreună cu acestea, o funcţie a întregului sistem (PILOT)

2.3. Precursori ai sociologiei juridice Constituirea sociologiei juridice a fost precedată de o bogată reflecţie socio-juridică, ce se întinde din antichitatea greacă până la fondatorii acestei discipline, consideraţi a fi, de G. Gurvitch (1940) ca mai importanţi E. Durkheim, Max Weber şi E. Ehrlich. Platon (427-347 î.e.n.) este printre primii filozofi care s-a preocupat de descrierea unui stat ideal, stat în care elaborarea legilor să revină înţelepţilor, care ştiu cel mai bine ce este necesar unei societăţi, respectiv cetăţii. . Într-o astfel de cetate legile au un rol secundar, rolul lor fiind preluat de purtătorii înţelepciunii–regii filozofi. Cetăţile în care nu domină raţiunea trebuie să creeze legi, ordine juridică, cărora oamenii trebuie să li se supună întrucât “oamenii trebuie să trăiască potrivit legilor, altfel nu se deosebesc cu nimic de fiarele sălbatice” (Criton, 53 c). 18


Aristotel (383-322 î.e.n.), celălalt mare gânditor al antichităţii greceşti, fiind mai ataşat realităţilor empirice pe care le va analiza, decât unor modele ideale perfecte, va căuta să îmbine abordarea pur descriptivă (constituţiile reale) cu punctul de vedere normativ (dreptatea perfectă, cetatea ideală). Dreptul îşi are originea în realitatea socială, care are patru niveluri de structurare: 1. Filia – sociabilitatea sau solidaritatea socială. 2. Coinoniai – grupurile particulare existente. 3. Nomos-ul – ansamblul regulilor de conduită, (moravurile, dreptul, morala). 4. Politeia sau coinoma politike, respectiv statul identificat cu societatea globală care cuprindea pe toţi indivizii, fie ei cetăţeni sau nu. Analizând diferitele tipuri de drept în funcţie de tipurile sociale şi tipul de filia pe care se bazează, Aristotel distinge următoarele: - Dreptul penal, bazat pe filia legată de moravuri. - Dreptul contractual, bazat pe filia legată de o reglementare între egali. - Dreptul distributiv, fundamentat pe filia bazată pe o reglementare între inegali. În funcţie de grupurile particulare, Aristotel a evidenţiat existenţa următoarelor specii de Drept: - Dreptul familiei conjugale şi casnice, acesta fiind un grup de producţie economică implicând dreptul de dominaţie asupra sclavilor. - Dreptul satelor formate prin asocierea familiilor. - Dreptul oraşelor – cetăţi formate din asociaţiile familiale. - Dreptul diferitelor asociaţii înfrăţite. - Dreptul grupului politic – Statul (Dreptul politic), singurul Drept veritabil. Dreptul statului prevalează asupra Dreptului grupurilor sociale particulare, diferenţiindu-se după forma de guvernământ în :dreptul monarhic;dreptul aristocratic;dreptul republicii (al politeii);dreptul tiraniei;dreptul oligarhiei sau plutocraţiei şi dreptul democraţiei. În perioada evului mediu idei interesante cu privire la relaţia drept–societate găsim la Toma d’Aquino (1225–1274). El distinge trei categorii de legi: legea divină, legea naturală şi legea umană (pozitivă). Numai ultima este o instituţie umană, celelalte două având o realitate transcendentă. Toma d’Aquino face distincţie între legea naturală primară şi legea naturală secundară. Prima este universală şi imuabilă şi conţine un singur principiu: a face binele şi a evita răul. A doua, legea naturală secundară, constă din reguli ce diferă de la o ţară la alta. Aceasta devine legea umană a dreptului pozitiv, regulă şi măsură a raţiunii practice, definită prin funcţii de legiferare. Astfel, legile pozitive proprii diferitelor societăţi trebuie să respecte principiile universale ale dreptului natural, care sunt imuabile şi eterne. Epoca modernă este caracterizată printr-un efort sporit de a autonomiza domeniile normativităţii umane. În acest sens, Niccolo Machiavelli (1469–1527) este considerat primul teoretician modern al statului, care a şi separat politica de morală acordându-i deplină autonomie. În condiţiile normale de existenţă, funcţionarea statului se bazează pe legi. Dar când statul şi legile sunt ameninţate, nici un considerent de morală sau justiţie nu trebuie să 19


prevaleze în faţa acţiunii de salvare a lor. El atrage atenţia că cel ce creează un stat şi îi dă legislaţia, trebuie să o creeze ca şi cum toţi oamenii ar fi răi şi ticăloşi, chiar dacă nu sunt întotdeauna astfel. Printre precursorii sociologiei juridice pot fi menţionaţi şi teoreticienii contractului social: Thomas Hobbes (1588–1679), John Locke (1632–1704) şi Jean-Jacques Rousseau (1712–1776). Charles-Louis de Secondat, baron de Montesquieu (1689–1756) este considerat unul dintre cei mai de seamă precursori ai sociologiei juridice. El încearcă să descopere raţionalitatea societăţilor umane şi a legilor care le conduc, convins că forţa motrice a dezvoltării sociale este legislaţia. El şi-a propus să studieze geneza legilor şi care este rolul factorilor sociali, demografici, geografici şi spirituali în determinarea legilor. Între factorii sociali avea în vedere forma de guvernământ, religia, comerţul, moravurile ş.a.; factorii demografici includ numărul locuitorilor, naţionalităţile, profesiile; cei geografici se referă la aşezarea geografică, forma de relief, particularităţile solului şi ale climei etc. Toţi aceşti factori acţionează în direcţia configurării legilor şi a Dreptului, la care se adaugă şi elemente ale conştiinţei, inteligenţei şi voinţei oamenilor Jeremy Bentham (1748–1832), fondatorul utilitarismului englez, poate fi menţionat printre precursorii sociologiei juridice, prin eforturile pe care le face de a scoate dreptul de sub incidenţa speculaţiei şi de a reorganiza legislaţia pe baze raţionale şi sigure. Legile trebuie să fie instrumente ingenioase de unificare artificială a interesului privat cu interesul public. Ele îşi realizează menirea când cetăţeanul are mai mult avantaj dacă respectă legea, decât dacă o încalcă.(vezi Ş. Georgescu, 2001, p.112). Enrico Ferri (1856–1928) consideră comportamentul criminal ca având o determinare cauzală complexă, în producerea lui fiind angrenaţi mai mulţi factori, pe care-i împarte în factori fizici (rasă, climat, localizare geografică, temperatură etc.), factori antropologici (vârstă, sex, stare organică şi psihologică etc.) şi factori sociali (populaţie, obiceiuri, condiţii economice, organizare guvernamentală etc.). Enrico Ferri acordă atenţia statisticii criminale, efectuând o adevărată analiză sociologică a crimei. Raffaele Garofalo (1852–1934) pune accent pe utilizarea unor metode ştiinţifice în studierea raporturilor dintre drept şi societate. El a formulat totodată o teorie a pedepsei bazate pe principiul darwinist al adaptării, prin eliminarea celor incapabili de a se adapta. Societatea trebuie să-i elimine pe cei care prin comportamentul lor criminal dovedesc că nu sunt adaptaţi vieţii civilizate, şi sugerează trei metode pentru eliminarea lor: moartea pentru cei ce periclitează viaţa socială; eliminarea parţială ce include închisoare pentru perioade lungi şi deportarea, pentru cei potriviţi doar pentru viaţa nomadă şi traiul în triburi primitive; impunerea de despăgubiri pentru cei ce şi-au pierdut sentimentele

20


altruiste şi au comis crime în condiţii excepţionale ce nu e probabil să se repete. (cf. A. Mihu 1996 p.21).

2.4. Fondatori ai sociologiei juridice Printre fondatori, G. Gurvitch menţionează pe E. Durkheim, L. Duguit, E. Levy, M. Hauriou, M. Weber şi E. Ehrlich. Emile Durkheim (1858–1917) consideră dreptul ca având rol fundamental în asigurarea unităţii şi coeziunii societăţii, el reprezentand “simbolul vizibil” al oricărei forme de solidaritate socială, în absenţa căruia societatea nu poate exista ca întreg.(Diviziunea muncii sociale, 2001, p.80). Durkheim analizează dreptul în legătură directă cu mediul social în care funcţionează şi căruia norma de drept, definită ca “regulă de conduită, sancţionată” (2001, p.85), îi asigură coeziunea. Celor două tipuri de solidaritate socială pe care le identifică Durkheim şi care caracterizează societatea pe diferite trepte ale dezvoltării sale (solidaritatea mecanică şi solidaritatea organică), le corespunde două tipuri de drept: dreptul represiv şi dreptul restitutiv. Tipul de drept represiv corespunde solidarităţii mecanice (sau prin similitudine) ce caracterizează societăţile tradiţionale. Dreptul restitutiv corespunde societăţilor civilizate bazate pe solidaritate organică (sau pe diferenţiere). Dreptul represiv, specific solidarităţii mecanice, se bazează pe sancţiuni represive, sancţiuni care implică un blam aplicat de societate, o dezonoare, o pedeapsă corporală, privare de libertate etc. Dreptul restitutiv corespunzător solidarităţii organice presupune sancţiunii restitutive, vizând restabilirea relaţiilor sociale tulburate şi aducerea lor la starea normală. Prima specie cuprinde întreg dreptul penal. A doua cuprinde dreptul civil, dreptul comercial, dreptul de procedură, dreptul administrativ şi dreptul constituţional. Max Weber (1864–1920) consideră că statul şi administraţia alcătuiesc “monopolul asupra constrângerii fizice legitime, ”monopol“ bazat pe instrumentul exercitării legitime… a constrângerii”. (M. Weber, 1992, p.8), el fiind preocupat de evoluţia raporturilor dintre sistemele juridice (ordinea de drept) şi sistemele statale, administrative (ordinea administrativă). Pentru ca acest monopol de putere să fie eficient în realizarea acestei constrângeri (dominaţii) asupra indivizilor, iar aceştia să accepte constrângerea considerată legitimă, sunt necesare justificări interioare şi justificări exterioare ale legitimităţii normelor. Prima categorie de justificări, cele interioare, (“temeiuri ale legitimităţii unei dominaţii”) sunt reprezentate de “tipurile ideale de autoritate“ cunoscute în diversele societăţi, şi anume autoritatea raţional – legală, autoritatea tradiţională şi autoritatea charismatică. Cea de-a doua categorie de justificări, justificările exterioare, sunt reprezentate de personalul dreptului, “aşa – numiţii „agenţi” ai dreptului şi legislaţiei (judecători, poliţişti, magistraţi, funcţionari administrativi etc.), în prezenţa cărora normele dreptului, 21


aflate până atunci în stare “fluidă”, se concretizează şi devin opozabile indivizilor în funcţie de caracterul dezirabil sau indezirabil al acţiunilor lor. Max Weber a stabilit existenţa a patru tipuri ideale de drept, cunoscute de-a lungul istoriei societăţii, pe baza distincţiei dintre caracterul formal şi cel material al surselor dreptului, precum şi dintre caracterul raţional şi iraţional al acestuia, şi anume: 1. dreptul material – iraţional, care este întemeiat pe liberul arbitru a legislatorului şi pe calităţile justiţiabile ale judecătorului, ambii realizând legea şi justiţia pe bază de “inspiraţie” sau “revelaţie”, fără să apeleze la norme sau precedente (cazul judecătorului – cadiu); 2. dreptul material – raţional, care este fundamentat pe existenţa unor imperative morale sau religioase sau a unor texte sfinte cu valoare juridică şi religioasă (cazul Coranului sau Cărţile profeţilor); 3. dreptul formal – iraţional, care are la bază o decizie formală elaborată de un legislator sau judecător, decizie care este însă iraţională întrucât apelează la “revelaţie”, “profeţii” sau “oracole”; 4. dreptul formal - raţional, fundamentat pe un sistem de norme şi precedente juridice sistematizate şi codificate în mod raţional şi care este rezultatul unor jurişti şi magistraţi profesionişti (cf. D. Banciu, op. cit. p. 49).

2.5. Contribuţii recente la dezvoltarea sociologiei juridice Printre contribuţiile mai recente la dezvoltarea sociologiei juridice pot fi amintiţi reprezentanţii şcolii jurisprudenţei sociologice americane (E.A. Ross şi R. Pound) şi reprezentanţii structuralismului funcţionalist american (T. Parsons, R. Merton şi W. Evan). Reprezentanţii Şcolii jurisprudenţei sociologice (sau teoriei sociologie a dreptului) consideră că dreptul este influenţat în mare măsură de schimbările ce au loc în societate. Roscoe Pound (1870–1951) consideră că dreptul trebuie să contribuie la progresul societăţii în care fiinţează, iar munca juristului trebuie să fie una constructivă, de „eliminare a risipei şi înlăturare a fricţiunii în stăpânirea bunurilor existenţei”, mai exact, să fie „o inginerie socială mereu mai eficace” (R. Pound, 1953, p. 41). Pentru acesta dreptul trebuie să se adecveze continuu la factorii noi care influenţează societatea, iar judecătorului trebuie să i se acorde o marjă mai mare de libertate nu numai în interpretarea textului legii, ci şi în crearea de noi forme de drept, atunci când acestea lipsesc sau sunt incerte pentru cazurile concrete. Sistemele juridice cunosc perioade în care ştiinţa juridică degenerează-avertizează Pound. Discursul juridic se pietrifică şi se anchilozează pierzând contactul cu realitatea vie. Ceea ce e necesar azi e „o ştiinţă juridică pragmatică, sociologică”, care ar consta în esenţă în „a plasa factorul uman în poziţia centrală şi a împinge logica la rolul ce i se cuvine, acela de instrument”. 22


În lumina tuturor acestor idei, Pound (1962) ajunge la convingerea că ştiinţa juridică trebuie să înceapă cu o teorie a intereselor. În acest scop trebuie verificat exact care interese au făcut sau fac presiune asupra instanţelor pentru recunoaşterea şi satisfacerea lor şi în ce măsură au fost recunoscute şi garantate. Edward Alsworth Ross (1866-1960), consideră că obiectul sociologiei juridice îl constituie studiul “cadrelor de control social”, care fac posibilă viaţa socială prin impunerea normelor de comportament civic şi profesional. Trebuie totodată să se axeze pe studiul “ordinului legal” (reprezentat de regimul politic) “prin abordarea cauzelor legale pe care le invocă autoritatea oficială pentru a îndruma deciziile juridice şi administrative, precum şi studiul relaţiilor dintre ordinul legal şi grupurile sociale care receptează şi suportă constrângerile şi restricţiile impuse” (cf. Dan Banciu, 2000, p. 551). O contribuţie remarcabilă la dezvoltarea sociologiei juridice a adus-o, în Franţa, Jean Carbonnier (1908-2003). În lucrarea sa “Sociologie juridique” (1978), el consideră că trebuie făcută o distincţie între două părţi ale acestei discipline: prima, concepută ca o “Sociologie juridică generală”, care ar “expune prin mari teorii noţiunile fundamentale ale materiei”, şi a doua, ca “Sociologie juridică specială”, care ar „transpune aceste noţiuni în diverse domenii ale dreptului. Ceea ce va da tot atâtea sociologii juridice particulare: a familiei, a proprietăţii, a contractului“ (J. Carbonnier, 1978, p.13). Un aspect interesant pentru sociologia juridică îl prezintă analiza pe care o face J. Carbonnier non-dreptului, în lucrarea sa L’hypothèse du non-droit. Archives de Philosophie du droit, nr. 8, 1963, p. 55-73). Nondreptul este definit ca absenţa dreptului într-un număr de raporturi umane unde dreptul ar fi avut o vocaţie teoretică de a fi prezent . Făcând inventarul fenomenelor de nondrept, J. Carbonnier distinge două forme sub care apare: A. Nondreptul ca un dat social. B. Nondreptul ca alegere individuală. În cadrul primei situaţii, non-dreptul ca dat social, distinge: 1. un nondrept generat prin autolimitare a dreptului; 2. un nondrept prin autoneutralizare a dreptului; 3. un nondrept prin rezistenţa faptului la drept. 1). Autolimitarea dreptului ar viza trei situaţii: de loc, de timp şi de excepţie sau nondreptul intelectual: a. Autolimitarea dreptului în funcţie de loc poate fi ilustrată prin existenţa locurilor de nondrept: dreptul de azil, ascunzătorile sunt de asemenea considerate locuri de nondrept etc. b. Autolimitarea dreptului după criteriul temporal poate fi ilustrată prin existenţa unor „epoci de nondrept”, cum ar fi calendarul judiciar al Romei antice cu zilele sale

23


nefaste, închise acţiunilor legii, duminicile şi zilele de sărbătoare, etc, momente când presiunea socială se relaxează şi generează, în parte, inervale de nondrept. c. Autolimitarea dreptului ca nondrept intelectual, este desemnat de regimul juridic în care, regula de drept prezentând lacune şi extinderea prin analogie fiind interzisă, anumite situaţii nu sunt în mod conceptual cuprinse de către drept. Maxima „Tot ce nu e interzis este permis” ilustrează această situaţie 2). Autoneutralizarea dreptului rezidă în faptul că dreptul, prin propriile sale exigenţe, ajunge să se anihileze pe sine însuşi, neutralizează juridicitatea multor cazuri sau fenomene juridice. De exemplu, exigenţa dovezii elimină în afara dreptului tot ce nu poate fi dovedit 3). Rezistenţa faptului la drept. Infracţionalitatea neagră, nerelevantă pe plan penal, şi nulitatea virtuală, pe plan civil, ar constitui exemple tipice de nondrept. Nondreptul ca alegere individuală se raportează la voinţa individuală,respectiv posibilitatea acestuia în a exercita o opţiune. Alegerile, opţiunile oamenilor pot fi difuze sau organice. a. Alegerile difuze se referă la faptul că individul inserat într-o situaţie juridică va putea decide dacă va trăi sau nu în mod juridic. Astfel dreptul este facultativ chiar în sectoarele pe care el le proclamă ca fiind de ordin public. Dreptul familiei e o ilustrare: instituţiile familiale au nevoie, pentru a funcţiona armonios, de a fi susţinute de relaţii afective între participanţi precum şi de drepturi consfinţite juridic. Însă „o căsătorie unde fiecare dintre soţi s-ar închide în statutul de drepturi şi obligaţii pe care legea i le asigură ar fi într-adevăr o căsnicie foarte amărâtă”. b. Alegerile organice sunt identificate de Carbonnier cu situaţiile de fapt şi situaţiile de amiciţie. Pentru situaţia de fapt el citează: concubinajul, acolo unde ar fi fost de aşteptat căsătoria: separarea de fapt, în loc de separarea de drept; filiaţia de fapt în loc de adopţie etc. Situaţiile de prietenie care pot să funcţioneze perfect fără drept, prin amiciţia reciprocă a indivizilor.

24


Test de autoevaluare nr. 2 -Scrieţi răspunsurile în spaţiile libere din chenar. Precizaţi în care din variabilele sistemului social considerat ca ecosistem , în modelul PILOT ( O.D.Duncan) ,se regăseşte dreptul? Identificaţi formele de nondrept pe care le distinge J. Caronnier .


Bibliografie capitolul 2 1. Mihu Achim, 1996, Sociologia dreptului, Cluj Napoca, Editura Argonaut. 2. Popa Nicolae, Ioan Mihăilescu, Mihail Eremia, 1997, Sociologie juridică, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. 3. Vlăduţ Ion, 2004, Sociologie juridică, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de mâine.

25


Capitolul 3 ORDINE SOCIALĂ ŞI ORDINE JURIDICĂ Cuprins

Pagina

Obiectivele capitolului 3 ............................................................................. 26 3.1.Norme sociale şi norme juridice............................................................ 26 3.2.Ordine socială şi sancţiuni..................................................................... 27 3.3.Ordine socială şi control social ............................................................. 28 3.4. Forme şi mijloace de control social...................................................... 29 Bibliografia Capitolului 3............................................................................ 31

Obiectivele Capitolului 3 După studiul capitolului 3 veţi dobândi cunoştinţe necesare pentru a putea să:

 faceţi diferenţa dintre normele juridice şi alte tipuri de norme sociale  faceţi diferenţa dintre diferite tipuri de sancţiuni şi să apreciaţi cum trebuie să sancţionezi eficace  discutaţi avantajele relative ale diferitelor forme de control social Pentru a exista ca întreg, orice societate trebuie să-şi creeze şi să-şi menţină o ordine socială care să-i asigure cadrul necesar derulării activităţilor actorilor sociali (indivizi şi grupuri).

3.1. Norme sociale şi norme juridice Activitatea şi comportamentul indivizilor într-un cadru social organizat se desfăşoară după anumite norme şi reguli sociale, având deci un caracter normat. Normele juridice constituie fundamentul pe care se clădeşte ordinea juridică în societate. Normele juridice au câteva trăsături caracteristice care le 26


diferenţiază de celelalte norme, non-juridice (obiceiul, cutuma, normele morale), care pot fi evidenţiate în funcţie de mai multe criterii. Astfel (vezi D. Banciu, 2000, p.105): - în funcţie de modul de elaborare şi aplicare – normele juridice sunt edictate, promulgate şi aplicate de către autoritatea publică legitimă, cu respectarea anumitor proceduri şi tehnici legislative. - în funcţie de acţiunea în timp şi spaţiu, normele juridice îmbracă formă scrisă (legi, decrete, hotărâri etc.) şi cunosc o anumită determinare în timp şi spaţiu, apariţia, modificarea sau dispariţia lor putând fi precizată spaţial şi temporar. - după formă şi structură, normele juridice se caracterizează printr-o structură unitară, în cadrul căreia pot fi identificate trei elemente importante (ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea).Ipoteza arată circumstanţele sau faptele de care norma leagă anumite consecinţe juridice. Dispoziţia presupune conduita ce trebuie adoptată când apar circumstanţe cu efecte normative – impunerea, abţinerea, permisiunea, unor conduite prescrise de norme. Sancţiunea vizează măsurile contra indivizilor ce încalcă prescripţiile normei); - în funcţie de eficienţa şi validitatea lor, normele juridice acţionează la nivelul întregii societăţi, nerespectarea sau încălcarea lor atrăgând intervenţia coercitivă a organelor specializate ale autorităţii publice. La acestea se adaugă încă două caracteristici: neutralitatea şi globalitatea lor. a) neutralitatea se referă la faptul că regulile de drept nu se raportează direct la sistemul de valori sociale, ci indirect, prin intervenţia factorului legislativ, dobândind astfel un caracter normativ şi coercitiv şi implicit un statut de neutralitate în raport cu valorile sociale pe care le reglementează juridic; b) globalitatea constă în aceea că normele juridice au o vocaţie universală, fiind valabile pentru toţi indivizii şi grupurile dintr-o societate; regula juridică este regula unei societăţi globale. - în funcţie de sancţiunile care le însoţesc, normele juridice sunt caracterizate de existenţa unor sancţiuni organizate şi instituţionalizate .

3.2. Ordine socială şi sancţiuni Ordinea socială reprezintă condiţia necesară pentru desfăşurarea normală a vieţii sociale a oamenilor. Însă ea nu reprezintă şi garanţia că toţi oamenii vor respecta normele acceptate şi recunoscute de ceilalţi. Atunci când sunt încălcate normele sociale şi ordinea socială este ameninţată, societatea, pentru a se proteja recurge la sancţionarea comportamentelor neconforme cu sistemul normativităţii acceptate. În sens general, sancţiunile pot fi definite ca reacţii ale grupurilor sau societăţii faţă de comportamentul membrilor lor, “în vederea stimulării, descurajării sau prevenirii unor comportamente individuale sau de grup în raport cu criterii morale au juridice explicite (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993, p. 521). 27


Există mai multe criterii de tipologizare a sancţiunilor sociale (vezi D. Banciu, 2000, p.99; J. Szczepanski, 1972, p.185; I. Vlăduţ, 2004, p. 45). Astfel, - după forma reacţiei sociale faţă de comportamentele deviante, sancţiunile pot fi pozitive sau negative. -după instanţele de la care emană, sancţiunile pot fi organizate sau neorganizate (difuze. Prin combinarea celor două criterii, al formei reacţiei sociale şi cel al instanţelor sau “agenţilor” de la care emană, sancţiunile sociale pot fi grupate în patru categorii: a) sancţiuni pozitive formale (organizate), care include recunoştinţa publică, elogiul şi mulţumirea din partea reprezentanţilor unor instituţii şi organizaţii, acordarea de distincţii, premii, şi recompense, etc; b) sancţiuni pozitive neformale (neorganizate), incluzând reacţiile de aprobare din partea membrilor unui grup (prieteni, vecini, cunoştinţe etc.) sau a opiniei publice; c) sancţiuni negative formale (organizate), fundamentate pe forţa şi coerciţia unor instituţii abilitate şi aplicate conduitelor ilicite sau deviante; d) sancţiuni negative neformale (neorganizate), ce includ reacţii de dispreţ, batjocură, mirare, satirizare sau de condamnare morală (izolare, marginalizare). În funcţie de tipul de valori sociale care trebuie protejate, sancţiunile se pot diferenţia în sancţiuni morale , sancţiuni religioase ,sancţiuni administrative, sancţiuni juridice etc. Sancţiunile juridice au câteva trăsături specifice faţă de toate celelalte sancţiuni sociale: au caracter obligatoriu, coercitiv, sunt emanate de la organe specializate şi sunt puse în aplicare prin forţa coercitivă a statului, prin instituţii cu îndatoriri profesionale în acest domeniu

3.3. Ordine socială şi control social Controlul social poate fi definit ca fiind “procesul prin care o instanţă (persoană, grup, instituţie, asociaţie sau organizaţie) reglementează, orientează, modifică sau influenţează comportamentele sau acţiunile altei instanţe, ce aparţine aceluiaşi sistem, cu ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice, în vederea asigurării conformităţii şi păstrării echilibrului specific sistemului” (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993, p138). Controlul social are două dimensiuni: o dimensiune externă, care cuprinde ansamblul presiunilor şi influenţelor exercitate asupra indivizilor de către societate; şi o dimensiune internă privind adeziunea subiectivă a individului la sistemele normative apreciate social, transformarea lor în conţinuturi proprii de conştiinţă.

28


3.4. Forme şi mijloace de control social Date fiind manifestările sale multiple şi formele pe care le îmbracă, controlul social poate fi clasificat în funcţie de diverse criterii (vezi C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 2003, p.138; D. Banciu, 2000, p.128-130; I. Vlăduţ, 2004, p.49-50). 1. În funcţie de mijloacele sau instrumentele utilizate se poate distinge între controlul coercitiv (prin constrângere) şi control psihosocial sau persuasiv. 2. În funcţie de agenţii de la care emană controlul social şi care pun în acţiune mijloacele de exercitare a acestuia, distingem controlul social formal şi controlul social informal. 3. După caracterul permisiv sau restrictiv al mijloacelor utilizate, controlul social poate fi pozitiv sau negativ. 4. În funcţie de instanţele de la care emană, controlul social poate fi organizat şi neorganizat. 5. În funcţie de instanţele care aplică controlul social, acesta poate fi: - statal, exercitat de către instituţiile şi organele specializate ale statului; - grupal, realizat prin intermediul unor grupuri sociale, cum ar fi familia, şcoala, grupul profesional şi asociaţiile profesionale etc.; - individual, exercitat de către anumiţi indivizi investiţi formal sau informal cu anumite atribuţii, cum ar fi şeful religios sau charismatic, şeful de întreprindere, directorul de instituţie etc. 6. În funcţie de metodele utilizate, controlul social poate fi: - penal, fundamentat pe sancţiunii şi pedepse penale ; - compensator, bazat pe repararea prejudiciilor produse de către individul care violează normele; - conciliator, realizat prin negociere, mediere şi dialog între părţile implicate într-un act contencios; - terapeutic, realizat faţă de indivizii cu probleme fizice şi mentale, pe bază de terapie şi tratament medico-educativ, având drept scop reabilitarea acestora. După natura ideilor, idealurilor, valorilor şi modelelor sociale pe care se fundamentează, controlul social poate fi: control moral, juridic, religios, politic, economic, militar etc. Realizarea controlului social presupune, pe de-o parte, existenţa şi acţiunea unor agenţi sau instanţe ale acestuia şi, pe de altă parte, existenţa unor mijloace de exercitare a controlului social. În funcţie de modul de elaborare şi aplicare, mijloacele controlului social pot fi instituţionalizate şi neinstituţionalizate. În funcţie de mecanismul prin intermediul cărora acestea acţionează asupra indivizilor, mijloacele controlului social pot fi psihosociale şi sociale sau material-sociale. După natura lor, mijloacele de control pot fi: morale, juridice, religioase, politice, ştiinţifice, educaţionale, culturale, economice, militare, etc. După alte criterii se pot distinge: mijloace stimulative şi coercitive, conştiente şi difuze, explicite şi implicite etc. Instanţele sau agenţii controlului social sunt acele structuri sociale, indivizi, organizaţii sau grupuri care elaborează formele de control şi pun în aplicare mijloacele de exercitare a controlului social în cadrul sistemului social. 29


Agenţii (instanţele) controlului social pot fi grupaţi în agenţi instituţionalizaţi şi agenţi neinstituţionalizaţi. Corelaţia dintre agenţii controlului social, mijloacele şi sancţiunile specifice sunt redate în tabelul nr. 1. Tabel nr.1. Instituţii, comportamente antisociale şi sancţiuni. Instituţii

Agentul social -părinţii

1) Familia 2) Cluburi, organizaţii sociale

3) Biserica 4) Firmele (organizaţii economice)

-funcţionari

-preoţi -rabini -imani -patronul

Comportament antisocial -comportament noncomformist al copiilor -violarea normelor de funcţionare a clubului sau organizaţiei -păcatul

-absenţa de la locul de muncă; -lenea; -abateri de la etica profesiuni;

5) Grupurile profesionale

-funcţionari (avocaţi, medici)

6) Statul

-poliţia; -procuratura; -judecătoria;

-încălcarea legilor dreptului civil şi penal;

-superiorii

-nerespectarea ordinelor

7) Armata

- profesori - lectori - decani

Sancţiuni -bătaie; -neacordarea unor privilegii. -amenzi; -suspendarea drepturilor sau privilegiilor; -expulzarea. -penitenţa; -excluderea de la activităţi cultice; -excomunicarea. -amenzii; -concediere; -suspendare. -amendă; -retragerea licenţei de funcţionare; -expulzarea din grup. -amendă; -dare în judecată; -închisoare; -despăgubiri; -execuţie. -amendă; -arest; -pierderea gradului; -pierderea funcţiei; -pierderea privilegiilor legate de grad şi funcţie. -repetenţia; -exmatricularea.

-nerespectarea disciplinei şcolare; 8) Şcoala -rezultate slabe la învăţătură; Adaptat după: Bryjak George J., Michael P. Soroka, 1994, Sociology: Cultural diversity in a changing World, second edition, Boston, Allyn and Bacon.

30


Test de autoevaluare Nr. 3 - Scrieţi răspunsurile în spaţiile libere din chenar.

Precizaţi care sunt trăsăturile caracteristice ale normelor juridice

Răspunsurile la testul de autoevaluare le gasiti la pagina 64.

Bibliografia Capitolului 3 1. Popa Nicolae, Ioan Mihăilescu, Mihail Eremia, 1997, Sociologie juridică, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. 2. Vlăduţ Ion, 2004, Sociologie juridică, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de mâine.

31


Capitolul 4 DREPT ŞI SCHIMBARE SOCIALĂ Cuprins

Pagina

Obiectivele capitolului 4 ............................................................................. 32 4.1. Drept şi schimbare socială.................................................................... 32 4.2.Drept şi socializare. Socializare juridică ............................................... 33 4.3.Forme de socializare.............................................................................. 34 4.4.Agenţi de socializare ............................................................................. 36 Bibliografia Capitolului 4............................................................................ 37

Obiectivele capitolului 4 După studiul capitolului 4 veţi dobândi cunoştinţe care vă vor permite să discutaţi despre:  modalităţile prin care dreptul poate contribui la schimbarea socială  modul în care sunt interiorizate, prin socializare, normele şi valorile juridice  evaluarea eficienţei acţiunii diferiţilor agenţi şi forme de socializare

4.1.Drept şi schimbare socială Societatea ca sistem dinamic îmbină continuitatea, persistenţa ordinii sociale sau a unor componente ale acesteia, cu elemente de schimbare şi de succesiune. Un factor important al schimbării îl constituie şi dreptul. Pentru ca dreptul să poată influenţa efectiv comportamentele şi atitudinile sociale, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiţii (vezi I. Vlăduţ, op.cit.p.55-56), şi anume: 1. sursa noii legi trebuie să se bucure de autoritate şi prestigiu; 2. noua lege trebuie să fie compatibilă cu legislaţia existentă şi să nu ducă la o ruptură în sistemul legal; 32


3. existenţa unor grupuri sociale sau comunităţi în care tipurile de comportamente prevăzute de noua lege să se manifeste şi să fie viabile; 4. necesitatea existenţei unei perioade rezonabile în care noua lege să devină efectivă; 5. agenţii care urmează să impună noua lege trebuie să fie ataşaţi comportamentului prevăzut de acesta; 6. noua lege nu trebuie să prevadă doar sancţiuni negative, ci şi sancţiuni pozitive; 7. să li se acorde o protecţie eficientă celor care ar putea suferi ca urmare a încălcării sau eludării legii; Dreptul poate contribui la promovarea schimbării sociale pe mai multe căi. O cale ar fi impunerea unor obligaţii subiecţilor legali individuali privind schimbarea unor atitudini şi comportamente (de exemplu, obligaţii privind protecţia mediului, apelor, protecţia consumatorilor etc.). Altă cale reprezintă crearea cadrului legal pentru funcţionarea unor instituţii sociale care au influenţă directă asupra schimbărilor sociale (de exemplu, legile de organizare a sistemului învăţământului, a sistemului de îngrijire a sănătăţii, legile fiscalităţii ş.a.). O altă modalitate o reprezintă crearea bazei legale pentru înfiinţarea unor agenţii care au drept scop promovarea schimbării sociale: comisii, agenţii specializate în elaborarea şi implementarea unor proiecte economice, de protecţie a mediului, de cercetări tehnologice etc.

4.2. Drept şi socializare Socializarea poate fi definită ca un “proces de învăţare socială progresivă, în cursul căruia sunt asimilate cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi necesare exercitării rolurilor sociale şi, implicit, convieţuirii normale în societate” (S. Rădulescu 1994, p.236). Prin intermediul ei, indivizii sunt formaţi sau modelaţi ca fiinţe sociale complexe, în concordanţă cu aşteptările sociale şi ale realităţii culturale din care fac parte. Deşi în mod tradiţional subiecţii procesului de socializare erau consideraţi indivizii, mai nou sociologii au extins sfera de acţiune a acestui proces de la individ la grup. Este ceea ce, din perspectiva antropologiei culturale, se numeşte aculturaţie, proces prin care nu doar indivizii, ci şi grupurile adoptă standarde normative, reguli şi valori proprii altor grupuri sau societăţi. Este, de exemplu, cazul grupurilor de emigranţi care îşi însuşesc sistemul normativ al ţărilor de adopţie, sau cazul unor populaţii supuse de alte ţări sau popoare. În acest sens se vorbeşte şi de procesul de aculturaţie juridică (vezi I. Vlăduţ, 2004, p. 56-60). „Procesul de interacţiune a două sisteme juridice naţionale sau mari sisteme juridice, precum şi modificările care se produc în cadrul acestora, poartă numele de aculturaţie juridică” (ibid. p. 56). Aculturaţia juridică se poate produce atât în plan legislativ, cât şi în planul practicii judiciare, sau în ambele planuri. 33


Ca modalităţi de realizare, aculturaţia juridică poate îmbrăca două forme: aculturaţia juridică organizată şi aculturaţia juridică spontană. După amploarea schimbărilor produse, aculturaţia juridică poate îmbrăca forma recepţiei, fuziunii, împrumutului sau respingerii. La nivelul grupurilor sociale, aculturaţia juridică poate avea atât efecte pozitive, generând cooperare, coeziune, creşterea gradului de organizare a acestora, apariţia unor grupuri sociale de tip nou (cum a fost constituirea corpurilor de meseriaşi, de exemplu), cât şi efecte negative, cum ar fi conflicte, dezorganizare socială, fenomene de respingere, dezagregarea vechilor structuri sociale etc.

4.3. Forme de socializare Analizând procesul de socializare, A. Mihu (2002, p.183) pune în evidenţă trei dimensiuni ale acesteia: socializarea de fond, ajustarea şi “a face faţă neprevăzutului” (to cope with). Prima, socializarea de fond, se referă la însuşirea de către indivizi a normelor, valorilor, rolurilor şi comportamentelor dezirabile pentru a fi membri activi şi deplin satisfăcuţi a unei societăţi date. A doua formă, ajustarea, subordonată socializării de fond şi dependentă de aceasta, este procesul prin care conţinuturile socializării de fond sunt aplicate la condiţii şi situaţii concrete, dar care nu se abat în principiu de la temeiurile socializării de fond (de exemplu, un individ născut la oraş şi care este socializat în acest mediu, dacă este nevoit să locuiască în mediul rural, atunci el poate fi obligat pentru a supravieţui normal, să-şi ajusteze viaţa la condiţiile de existenţă dată. A treia formă a socializării este a face faţă neprevăzutului (to cope white). Este vorba de procesul prin care omul este pus în faţa unor probleme surpriză, inedite, pentru care el nu este pregătit nici din punct de vedere temporar şi nici din punct de vedere al socializării de fond. De exemplu, a face faţă unor situaţii sau probleme în care factorul uman a nu este implicat, cum ar fi inundaţiile, cutremurele, incendiile (cauzate natural), sau în care factorul uman este prezent, ca de pildă un lider autoritar (ce poate avea ieşiri violente) sau acţiunea unui grup terorist. Între cele trei dimensiuni şi totodată procese, există legături strânse care în ansamblu formează un sistem socializant, după cum se ilustrează în schema de mai jos (fig.1).

34


Personalitate socială Socializare de fond

A face faţă problemelor noi

Ajustare

Realitate socială Fig.nr.1. Dimensiuni ale socializării. Sursa: A. Mihu, Sociologie generală vol. I, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2002, p.126. Ca proces continuu, socializarea se desfăşoară pe parcursul şi în corelaţie cu principalele faze de viaţă pe care le parcurge individul, îmbrăcând mai multe forme. Astfel, se pot deosebi trei forme principale: socializarea primară, socializarea secundară şi socializarea continuă (S. Rădulescu, 1994, p. 236). Socializarea primară se desfăşoară în timpul copilăriei timpurii, în cursul căreia copilul este supus influenţei formative exercitate de părinţi; avea dificultăţi în acomodarea şi supravieţuirea lui normală. Socializarea secundară are loc în procesul învăţării normelor care reglează relaţiile copilului cu egalii săi (fraţi, colegi, prieteni etc.), aceasta se desfăşoară de obicei în cadrul şcolii, în afara cadrelor protective, profund afective oferite de familie. Socializarea continuă (a adultului) intervine în tot cursul desfăşurării vieţii adultului pe măsură ce asimilează noi valori, dobândeşte noi deprinderi şi experienţă de viaţă, îmbrăţişează idei şi opinii noi sau adoptă noi roluri sociale. La aceste forme A. Mihu mai adaugă socializarea inversă, resocializarea şi socializarea finală. Socializarea inversă are loc atunci când generaţia tânără transmite conţinuturi socializatoare vârstnicilor şi nu invers, ca în situaţia tipică. Resocializarea se corelează cu desocializarea care “presupune izolarea fizică şi socială a unei persoane sau depărtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut nevoile de interacţiune şi i-au sprijinit statusurile adoptate, în vederea eliminării

35


modelelor de comportare şi de interacţiunile anterior însuşite” (C.Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993, p.556). Resocializarea este concomitentă cu desocializarea şi presupune învăţarea şi asimilarea de comportamente individuale compatibile cu tabla de valori a noului sistem integrator. Socializarea finală este strâns legată de problema morţii: se referă la măsura în care oamenii sunt socializaţi sau nu să o accepte şi să o aştepte.

4.4. Agenţi de socializare Agenţii de socializare cei mai frecvent menţionaţi sunt familia, grupul, şcoala, mass-media, organizaţiile politice, biserica, organizaţiile sindicale. Familia este recunoscută ca fiind cel mai important agent de socializare. Influenţa ei este extrem de puternică fiind exercitată în cea mai “plastică” perioadă a formării subiecţilor. Acum şi aici îşi stabilesc ei primele legături emoţionale, învaţă limba şi iau contact cu normele, valorile, interdicţiile sociale. Grupul de prieteni (de egali), alt factori de socializare, îşi exercită influenţa mai ales prin gradul de atractivitate pe care-l oferă, pe faptul că subiecţii pot să-şi aleagă companionii şi prietenii lor şi să interacţioneze cu ei pe bază de egalitate. Şcoala este principalul agent formal de socializare, al cărui scop este “să dezvolte la copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale şi morale pe care le reclamă de la el atât societatea politică în ansamblul ei cât şi mediul social căruia îi este destinat “ (E. Durkheim, 1980, p. 39). Mass-media la rândul ei, exercită o puternică influenţă socializatoare prin prezentarea unor modele de comportament, a unor stiluri de viaţă (la care indivizii pot sau nu să aibă acces), a unor roluri sociale etc. Televiziunea, şi mai nou internetul, au cel mai mare impact asupra indivizilor.

36


Test de autoevaluare nr.4 – Scrieţi răspunsurile în spaţiile libere din chenar.

Menţionaţi principalii agenţi de socializare

Răspunsurile la testul de autoevaluare le gasiţi la pagina 64.

Bibliografia Capitolului 4 1. Giddens Anthony, 2000 ,Sociologie, Bucureşti ,Editura ALL-CEU. 2. Mihu, Sociologie generală vol. I, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2002, p.126

37


Capitolul 5 CONFORMITATE ŞI DEVIANŢĂ Cuprins

Pagina

Obiectivele capitolului 5 ............................................................................. 38 5.1. Comportament de conformitate ............................................................ 39 5.2. Comportament deviant ......................................................................... 40 5.3. Formele devianţei ................................................................................. 40 5.4. Devianţă şi delincvenţă ........................................................................ 43 5.5. Reacţia socială faţă de delincvenţă....................................................... 44 5.6. Combaterea şi diminuarea delincvenţei ............................................... 44 Bibliografia Capitolului 5............................................................................ 45

Obiectivele capitolului 5 După studiul capitolului 5 veţi dobândi cunoştinţe care vă vor ajuta să înţelegeţi şi să discutaţi despre:  deosebirea dintre comportamentul de conformitate, conformism şi conformitate totalitară  trăsăturile definitorii ale comportamentului deviant  caracterul relativ al devianţei  reacţia socială faţă de devianţă şi delincvenţă  adoptarea unor măsuri eficiente de combatere şi diminuare a delincvenţei

Societatea judecă şi evaluează comportamentul membrilor săi pe baza conformării lor la modelele, normele şi valorile unanim recunoscute în cadrul său.

38


5.1. Comportament de conformitate Comportamentul indivizilor în grup sau societate poate fi în general de două tipuri: comportament de conformitate la normele sociale, şi comportament deviant. Criteriul acestei clasificări îl reprezintă normele şi valorile unanim recunoscute la nivel grupal sau societal. Tendinţa comportamentului de a se desfăşura în concordanţă cu aceste norme şi valori poartă denumirea de conformitate. Cei care se conformează modelelor consacrate social sunt recompensaţi pozitiv de către societate. Hipertrofierea conformării duce la conformism, care se deosebeşte de conformitate prin acceptarea mecanică, respectiv fără motivaţii interioare a normelor şi valorilor unui grup, împotriva propriilor convingeri ale individului. Din această categorie (a conformismului) face parte şi conformitatea totalitară. Aceasta se caracterizează prin supunerea necondiţionată a persoanelor la normele instituţiei, la normele grupului sau ale societăţii. Este asigurată prin constrângere strictă şi este prezentă în ceea ce sociologii numesc instituţii totale (închisoarea, unităţile militare, lagărele de concentrare, spitalul de boli mintale). În formă extinsă la scara întregi societăţi se manifestă în regimurile totalitare. Goffman (2004, p. 15-17) distinge cinci categorii de astfel de instituţii totale: 1. Instituţii create cu scopul de a lua în grijă persoanele considerate neputincioase, dar, în acelaşi timp, inofensive: căminele pentru nevăzători, pentru persoanele în vârstă, pentru orfani şi pentru săraci. 2. Instituţii menite să se preocupe de persoanele considerate incapabile să-şi poarte singure de grijă, dar care constituie o ameninţare la adresa societăţii, chiar dacă în mod neintenţionat: sanatoriile TBC, spitalele de psihiatrie şi leprozeriile. 3. Instituţii organizate pentru a apăra comunitatea împotriva persoanelor considerate a reprezenta o ameninţare intenţionată la adresa ei: închisorile, penitenciarele, lagărele pentru prizonieri de război şi lagărele de concentrare. 4. Instituţii create, teoretic, pentru a permite desfăşurarea optimă a anumitor activităţi şi care îşi găsesc justificarea numai pe acest temei utilitar: cazărmile militare, navele, şcolile cu internat, lagărele de muncă, proprietăţile coloniale şi reşedinţele particulare de proporţii mari (conacele), privite din punctul de vedere al celor care trăiesc în locuinţele servitorilor. 5. Aşezăminte create cu rol de a asigura izolarea de lume şi care, adesea, servesc şi ca locuri de instruire pentru cei ce se dedică religiei: mănăstirile de maici, mănăstirile de călugări, schiturile şi alte locuri de sihăstrie.

39


5.2. Comportament deviant Opusă conformităţi este devianţa, care se manifestă ca lipsă de adeziune la modelul normativ şi axiologic al grupului sau al societăţii Definirea comportamentelor ca deviante ţine de mai mulţi factori: 1. de natura normelor sociale încălcate; 2. de gradul de toleranţă a societăţii respective; 3. de pericolul actual sau potenţial al abaterii pentru stabilitatea şi ordinea vieţii sociale. Devianţa include nu doar încălcările legii (infracţiunile sau delictele) ci orice abatere de la regulile de convieţuire şi imperativele de ordine ale unei forme de viaţă colectivă (societăţi, grupuri, organizaţii, instituţii, cultură, subcultură, etc.).

5.3. Formele devianţei Există o devianţă negativă, echivalentă cu încălcarea ordinii sociale şi o devianţă pozitivă care conduce la inovarea de noi mijloace de realizare a scopurilor sociale. Se apreciază că devianţa are nu doar caracter distructiv, ci are şi caracter constructiv. Din punct de vedere sociologic se face distincţie între devianţă primară şi devianţă secundară. (Vander Zanden, James 1988, p. 205-206). Devianţa primară este comportamentul ce violează normele sociale, dar care trece de obicei neobservat şi nesancţionat de către agenţii controlului social. Devianţa secundară este actul ilicit care a fost descoperit şi sancţionat sau etichetat ca atare de către agenţii controlului social (poliţie, parchet, tribunale). Devianţa secundară apare ca urmare a reacţiei persoanelor etichetate ori stigmatizate prin atitudinea celorlalţi faţă de ei. Este vorba de o atitudine ostilă a publicului şi autorităţilor faţă de devianţi, pe care îi tratează cu etichete cum ar fi: delincvent, falsificator, plastograf, hăbăuc, violator, narcoman, pervers, vagabond, beţivan, huligan, etc. Aceste etichete devin pentru ei un fel de status social dominant (master status) organizator pentru întreaga lor personalitate şi existenţă. Maurice Cusson (1997, p. 439) considerând că devianţa desemnează “un ansamblu disparat de transgresări, de conduite dezaprobate şi de indivizi marginali”, include şapte categorii de manifestări în aria de cuprindere a acestei noţiuni. 1. Infracţiunile şi delictele (omucidere, furt, infracţiuni ale gulerelor albe, hoţi profesionişti, bande de tineri delicvenţi); 2. Sinuciderea; 3. Consumul de droguri (consumul de marijuana, haşiş, opiacee, cocaină, alcool etc.); 4. Transgresiunile sexuale (prostituţia, homosexualitatea şi pornografia precum şi adulterul şi celelalte forme de sexualitate extraconjugală); 5. Devianţele religioase (vrăjitoria, erezii şi sectarism religios); 6. Bolile mintale; 7. Handicapurile fizice (surzenie, orbire, obezitate etc.). 40


Remarcând că o astfel de clasificare cuprinde atât acte deviante voluntare cât şi acte involuntare, Cusson va clasifica devianţi în patru categorii, pornind de la cel mai mult la cel mai puţin voluntar, astfel: 1. Devianţii subculturali (pe care Merton îi numeşte nonconformişti, iar Moscovici, minorităţi active), indivizi care pun deschis în discuţie legitimitatea normelor pe care le violează. Ei se străduiesc să promoveze norme şi valori substituente şi militează în acest sens. Intră în această categorie teroriştii, disidenţii şi membrii sectelor religioase, devianţi care îşi asumă devianţa şi îi revendică legitimitatea. Acţiunile lor au caracter în întregime voluntar. 2. Transgresorii, sunt devianţi care violează deliberat o normă a cărei validitate o recunosc. Ei nu acţionează din principiu, ci din interes, din oportunism sau se lasă pradă pasiunii: ei violează norme cărora nu le neagă cu adevărat legitimitatea, acţiunile lor având tot un caracter voluntar. 3. Indivizii cu tulburări de comportament. Aceştia aparţin unei zone intermediare unde caracterul voluntar al actului nu este nici clar acceptat, nici exclus. De exemplu, alcoolicii şi toxicomanii acţionează, cel puţin în primele faze ale evoluţiei lor, în mod voluntar, dar dacă se instalează dependenţa, ei încetează de a mai fi complet liberi. De asemenea, sunt tulburările mentale, cum ar fi nevroza, sociopatia, tulburări de personalitate etc., în care este dificil de separat cele două moduri de determinare, voluntară sau non-voluntară. 4. Handicapaţii (surzi, orbi, cocoşaţi, paraplegici, debili şi bolnavi mintali) ale căror tulburări rezultă dintr-o leziune organică, care nu ţin de domeniul acţiunii voluntare. Varietatea formelor devianţei a fost sintetizată sugestiv de către criminologul canadian John Hagan (1984), sub forma unei piramide a delincvenţei (fig. nr. 1).

41


Figura nr.1. Formele devianţei. Sursa: Hagan John,1984, The disreputable pleasures, Toronto, McGraw-Hill Ryerson Ltd, p. 111. M.Cusson subliniază că devianţa se caracterizează prin două trăsături: relativitatea şi universalitatea ei. Relativitatea devianţei poate fi evidenţiată în funcţie de situaţie, de statusul subiectului şi de contextul normativ al actului. atare de normele şi valorile grupului de referinţă, dominant în societate. Universalitatea devianţei la rândul ei, poate fi pusă în evidenţă sub mai multe aspecte. În primul rând, deşi ceea ce se consideră deviant poate să difere mult de la un context social la altul, fenomenul devianţei este prezent în toate societăţile. Durkheim afirmă în acest sens că o anumită proporţie a devianţei este “normală”, din punct de vedere sociologic, pentru orice societate. Universalitatea devianţei se manifestă şi prin faptul că anumite acte sau comportamente au fost, cu rare excepţii, pretutindeni prohibite şi condamnate. 42


Aceste acte sunt: 1. incestul dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, frate şi soră; 2. răpirea şi violul unei femei căsătorite; 3. omorul, mai precis actul de a omorî voluntar un membru al propriului grup; 4. furtul.

5.4 Devianţă şi delincvenţă O formă particulară de manifestare a devianţei sociale este delincvenţa (criminalitatea). Comportamentul delincvent este forma cea mai gravă de manifestare a devianţei, aceea care încalcă regulile şi legile juridice şi morale atrăgând după sine intervenţia forţei coercitive a statului. Din punct de vedere juridic , un comportament delincvent este definit printr-o serie de trăsături specifice, care se regăsesc în majoritatea sistemelor legislative şi anume: a) reprezintă o faptă, o acţiune (inacţiune) cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal, prin care sunt violate şi prejudiciate anumite valori şi relaţii sociale; b) această faptă este comisă de o anumită persoană care acţionează deliberat, conştient şi responsabil (cu alte cuvinte, are răspundere penală); c) fapta respectivă este incriminată şi sancţionată de legea penală. (S. Rădulescu, D. Banciu, 1996, p. 62). Consecinţele şi urmările sociale ale faptei delincvente constau în producerea unor pagube şi prejudicii materiale şi morale diferitelor persoane, instituţii şi organizaţii (moartea victimei, distrugerea bunului, lezarea demnităţii persoanei etc.). În funcţie de modalităţile de evaluare se poate distinge între delincvenţa (criminalitatea) reală, cea descoperită şi cea judecată (vezi D. Banciu, 2000, p.186). a) Delincvenţa (criminalitatea) reală denumită şi “cifra neagră” a criminalităţii, este constituită din totalitatea actelor şi faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite în realitate, indiferent dacă ele au fost descoperite şi înregistrate de organele penale. b) Delincvenţa (criminalitatea) descoperită, care include acea parte a actelor săvârşite care au fost descoperite de organele specializate de control social, cifra acesteia fiind inferioară celei reale întrucât nu toate delictele sunt descoperite., c) Delincvenţa (criminalitatea) judecată, reprezintă acea parte a delincvenţei descoperită şi înregistrată de organele de poliţie care este judecată şi sancţionată de instanţele penale; volumul ei este mult diminuat, întrucât nu toate delictele descoperite ajung să fie judecate. Dimensiunea reală a fenomenului de delincvenţă (criminalitate) este dată de delincvenţa reală.

43


5.5. Reacţia socială faţă de delincvenţă Reacţia socială faţă de delincvenţă este determinată în general de gravitatea actelor şi a consecinţelor acestora pentru subiecţi. Ea poate merge de la pasivitate şi toleranţă, până la reclamarea acestor acte la poliţie şi aplicarea sancţiunilor penale. Există mai multe motive pentru care reacţia oamenilor (martori sau victime) este una pasivă, concretizată în neraportarea delictelor la poliţie sau la alţi factori de control social. Printre aceste motive pot fi enumerate: a) Criminalul poate fi un prieten sau o rudă căruia victima nu vrea să-i provoace un rău sau să o pună în încurcătură. b) Crima poate fi potenţial stânjenitoare pentru victimă în cazul în care este cunoscută (de exemplu şantajul, situaţie în care este preferabil să plăteşti decât să declari şantajistul: cazul adulterului, anumite practici sexuale, avort noncriminal, viol, etc.). c) Teama de represalii din partea agresorilor: este de exemplu situaţia vârstnicilor atacaţi de vecinii lor tineri. Chiar dacă criminalul nu este cunoscut, există uneori teama că a declara cazul poate declanşa o ripostă. d) Crima pare mult prea trivială pentru a justifica consumul de timp şi de efort necesar declarării ei. Astfel de cazuri pot fi: spartul unui geam, găurirea unui cauciuc, furtul unor flori etc. e) Credinţa victimei că şi în situaţia în care criminalul este prins, nu se ia nici o măsură împotriva lui. Chiar dacă se iau anumite măsuri ele sunt nesemnificative. f) Deseori nu există nici o dorinţă din partea unor segmente ale publicului de a întări anumite legi. Este cazul consumului de alcool în perioada prohibiţiei sau a consumului unor droguri astăzi. g) Victima nu vrea să aibă de-a face cu poliţia în nici un fel, fie de teamă că vor fi cunoscute propriile ei acte ilegale, fie datorită unor experienţe neplăcute cu poliţia la timpul trecut. (vezi A. Mihu, 1996, p. 215).

5.6. Combaterea şi diminuarea criminalităţii Combaterea criminalităţii se referă la toate modalităţile de apărare a indivizilor, grupurilor şi instituţiilor faţă de acţiunile indivizilor delincvenţi. Ele cuprind o gamă largă de mijloace, de la cele cu caracter preventiv, vizând descoperirea în timp util a surselor potenţiale de criminalitate, la cele de intervenţie, în vederea neutralizării delincvenţilor şi limitării efectelor negative ale crimei, şi terminând cu cele coercitive şi punitive, concretizate în internarea delincvenţilor în instituţii speciale (penitenciare, închisori etc.). În funcţie de instituţiile care participă la realizarea activităţii de prevenire, aceasta poate fi de trei feluri (vezi D. Banciu, 2000, p. 199): a) prevenire primară sau generală, care antrenează toate instituţiile de socializare şi control social la acţiunile de combatere a surselor de criminalitate şi devianţă şi care prin măsuri economice, sociale, culturale şi educaţionale încearcă să 44


stopeze situaţiile criminogene. Ele presupun, de exemplu, existenţa unor programe de prevenire a criminalităţii adresate familiei, şcolii, comunităţii locale etc.; b) prevenire secundară sau specială care urmăreşte identificarea şi neutralizarea factorilor criminogeni din diverse zone sau medii sociale, diminuarea prejudiciilor sociale, restabilirea ordinii sociale şi sancţionarea delincvenţilor; c) prevenirea situaţională sau contextuală care se bazează pe atragerea directă a comunităţii la acţiunea de prevenire şi neutralizare a delictelor şi delincvenţelor, utilizând ca mijloace informarea publicului despre pericolele comiterii unor delicte, despre existenţa unor zone cu risc criminogen crescut precum şi despre posibilele măsuri de siguranţă contra activităţilor delicvente. În funcţie de momentul desfăşurării acţiunilor de combatere a criminalităţii, acestea pot fi realizate înainte de comiterea actului, în timpul producerii lui şi după comiterea delictelor.

Test de autoevaluare nr.5 - Scrieţi răspunsurile în spaţiile libere din chenar.

Enumeraţi principalele tipuri de ,, instituţii totale,,


Bibliografi Capitolului 5 1. Banciu Dan, 2000, Elemente de sociologie juridică, Bucureşti, Editura Lumina Lex. 2. Bulgaru Maria, 2005, Factori de risc în apariţia comportamentului delincvent, în Bulgaru Maria (coordonator), Asistenţa socială şi justiţia juvenilă: modalităţi de integrare şi cooperare, Chişinău, CRRAS (Centrul Republican de Resurse pentru Asistenţa Socială). 3. Cusson Maurice, 1997, Devianţa, în Boudon Raymond, (coord.), 1997, Tratat de sociologie, Bucureşti, Editura Humanitas.

45


Capitolul 6 VIOLENŢA: DIMENSIUNI ŞI FORME DE MANIFESTARE Cuprins

Pagina

Obiectivele capitolului 6 ............................................................................. 46 6.1.Definirea violenţei ................................................................................. 46 6.2. tipologia violenţei ................................................................................. 47 6.3. Factori ai violenţei-un model ecologic ................................................. 49 6.4. Prevenirea violenţei .............................................................................. 50 6.5.Violenţa la locul de muncă ................................................................... 50 Bibliografia Capitolului 6............................................................................ 53

Obiectivele capitolului 6 După parcurgerea capitolului 6veţi dobîndi cunoştinţe care vă vor ajuta să :  înţelegeţi şi să discutaţi despre factorii favorabili producerii comportamentului violent;  aplicaţi cele mai eficiente mijloace de combatere şi diminuare a violenţei;  preântâmpinaţi violenţa la locul de muncă. În forme şi cu intensităţi diferite, violenţa este prezentă în societatea omenească pe toate treptele evoluţiei şi dezvoltării sale. Deşi veche, cercetarea acestui fenomen este de dată relativ recentă, abia cu secolul XIX „începe să se contureze conceptul şi să fie analizate rădăcinile şi formele violenţei” (N. Popa, I. Mihăilescu, M. Eremia, 1997, p.69).

6.1. Definirea violenţei Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte violenţa drept „ameninţarea sau utilizarea intenţionată a forţei fizice sau a constrângerii împotriva propriei persoane, împotriva altuia sau împotriva unui grup sau a unei comunităţi, care provoacă sau riscă 46


să provoace un puternic traumatism, un deces, o traumă psihologică, o dezvoltare deficitară sau privaţiuni”. (Rapport mondial sur la violence et la santé, Organisation mondiale de la Santé, Genève, 2002, p. 5). În cuprinsul acestei noţiuni intră şi neglijenţa, şi toate tipurile de violenţă fizică, sexuală şi psihologică, precum şi suicidul şi auto-mutilările de tot felul. Intră de asemenea şi actele care nu provoacă obligatoriu traumatisme sau deces, dar care reprezintă o povară importantă pentru persoane, familii sau comunităţi, cum ar fi violenţa contra femeilor, a copiilor şi a persoanelor în vârstă. Privită astfel, violenţa apare ca o relaţie socială care implică trei elemente: a) autorul, cel care exercită sau utilizează violenţa în diverse modalităţi şi scopuri şi care poate fi un individ, un grup de indivizi, o organizaţie sau o instituţie; b) victima, asupra căreia se exercită violenţa şi care poate fi, de asemenea, un individ, un grup, o organizaţie sau o instituţie; c) acţiunea violentă, comisă în diferite modalităţi directe sau indirecte de către autor, prin care acesta îşi realizează interesele şi concomitent lezează drepturile şi libertăţile altor indivizi, grupuri şi organizaţii sau patrimoniul acestora. (S. Rădulescu, Banciu D., 1996, p.189). Explicarea violenţei presupune luarea în considerare a fiecărui element al relaţiei nu doar a unuia dintre ele. Modul în care este definită şi apreciată violenţa este condiţionată social. În funcţie de această condiţionare violenţa poate fi calificată ca pozitivă sau negativă, bună sau rea, utilă sau dăunătoare. Perspectiva e diferită dacă violenţa este definită de cel care o exercită sau de cel care o suportă, ori de cel care o constată din exterior.

6.2. Tipologia violenţei Dată fiind marea diversitate a formelor de manifestare a violenţei, a actorilor implicaţi în exercitarea ei şi a scopurilor urmărite, este greu de elaborat o tipologie general valabilă şi riguroasă a violenţei. Atunci când mass-media foloseşte acest termen se referă de obicei la aspecte ale violenţei cum ar fi: - criminalitate (furturi şi crime), mai ales în metropole; 90% din autori sunt bărbaţi; - vandalism: distrugere de bunuri; - scandaluri: isterie şi violenţe la concerte pop, meciuri de fotbal sau alte evenimente de masă; - violenţă xenofobă: acte de violenţă comise împotriva unei anumite părţi a populaţiei; - violenţele dintre bande: confruntări violente între bande rivale de tineri; - violenţă motivată politic. Tipologia propusă de O.M.S. distinge trei mari categorii de violenţe, corespunzătoare caracteristicilor proprii celor care comit violenţa: a. violenţa împotriva propriei persoane; b. violenţa interpersonală sau orientată către altul; c. violenţa colectivă. 47


a. Violenţa împotriva propriei persoane se subdivide în comportament suicidar (în care intră tentativele de suicid -numite şi „parasuicid”, şi suicidul reuşit) şi automutilările. b. Violenţa interpersonală se împarte în două categorii: violenţa familială şi violenţa comunitară. Violenţa familială şi cea faţă de partenerul intim – altfel spus, violenţa între membrii unei familii şi între partenerii intimi în general – se produce în mod obişnuit, dar nu exclusiv, în cadrul familiei (căminului). Violenţa comunitară – adică violenţa între persoane care nu sunt înrudite şi care pot să nu se cunoască, intervine în general în exteriorul familiei. c. Violenţa colectivă, spre deosebire de primele două categorii (violenţa împotriva propriei persoane şi violenţa interpersonală), se referă la cazuri de violenţă comise de grupuri mari de indivizi sau de către state. Astfel de cazuri sunt, de exemplu, crimele odioase comise de grupuri organizate, actele teroriste şi violenţa comisă de mase mari de indivizi. Violenţa colectivă se subdivide în violenţă economică, socială şi politică. Violenţa politică cuprinde războiul şi conflictele violente conexe, violenţa de stat şi acte similare săvârşite de grupuri numeroase. Violenţa economică cuprinde atacurile duse de grupuri mari motivate de câştiguri economice, de exemplu, atacurile duse cu scopul de a perturba activitatea economică, refuzul accesului la servicii esenţiale sau la diviziunea economică. După natura lor, actele violente pot fi: acte fizice, sexuale, psihologice sau acte legate de privaţiuni şi neglijenţe. Schematic, tipologia propusă de O.M.S. se prezintă conform figurii nr.1.

Figura nr.1 Tipologia violenţei. Sursa: Rapport mondial sur la violence et la santé, Organisation mondiale de la Santé, Genève, 2002, p.7.

48


6.3. Factori ai violenţei – un model ecologic Un model ecologic al violenţei propus de O.M.S. (aplicat în cercetări privind violenţa la tineri şi la persoane în vârstă), care studiază relaţiile dintre factorii individuali şi contextuali ai producerii ei, consideră că violenţa este produsul influenţei mai multor nivele exercitate asupra comportamentului: vezi figura nr. 2.

Figura nr.2 Modelul ecologic al violenţei. Sursa: Rapport mondial sur la violence et la santé, Organisation mondiale de la Santé, Genève, 2002, p. 13. Primul nivel al modelului ecologic, cel individual, vizează dezvăluirea factorilor biologici şi cei ce aparţin istoriei personale care intervin în comportamentul individual. Al doilea nivel al modelului – nivelul relaţional – urmăreşte să determine în care relaţii sociale apropiate – de exemplu, relaţiile cu părinţii, cu partenerii intimi şi cu membrii familiei – creşte riscul de a fi victima sau autorul violenţei. Al treilea nivel, cel comunitar, examinează contextul în care sunt ancorate relaţiile sociale, cum ar fi şcoala, locul de muncă şi vecinătatea, vizând dezvăluirea caracteristicilor acestor cadre de viaţă, asociate cu faptul de a fi victimă sau autor al violenţei. O rată a mobilităţii rezidenţiale ridicată, altfel spus mutare frecventă, eterogenitatea populaţiei sau marea ei diversitate şi un liant social cvasi-inexistent în comunitate, la fel ca şi o mare densitate demografică sunt de asemenea exemple de astfel de caracteristici asociate fiecare cu violenţa. Al patrulea nivel, cel societal, examinează factorii sociali mai generali care influenţează violenţa. Este vorba de factori care creează un climat de acceptare a violenţei, care reduc inhibiţiile contra violenţei şi care creează şi perpetuează o ruptură între diferite segmente sociale, sau tensiuni între diferite grupe de ţări.Ca de exemplu : - norme culturale conform cărora este acceptabil să recurgi la violenţă pentru a rezolva conflictele; - atitudini care consideră suicidul ca o problemă de opţiune personală în loc de a-l privi ca pe un act violent ce poate fi prevenit,etc.

49


6.4. Prevenirea violenţei Pornind de la dimensiunea temporală a prevenţiei, se poate face distincţie între prevenţia primară – care vizează prevenirea violenţei înainta ca ea să se producă; prevenţie secundară – care pune accent pe răspunsurile imediate la violenţe (cum ar fi intervenţiile de urgenţă, tratamentul bolilor transmisibile în caz de viol, etc.); prevenţia terţiară care vizează intervenţia organelor judiciare, de poliţie şi al celorlalţi factori de control pentru reducerea tentativelor, repararea consecinţelor nefaste ale violenţelor şi „resocializarea” autorilor. Aceste eforturi vizează în principal victimele violenţei, dar eforturile prevenţiei secundare şi terţiare mai ales, se adresează şi autorilor. În modelul ecologic prezentat, fiecare nivel reprezintă un nivel de risc şi poate constitui un punct de intervenţie esenţial. Pentru a acţiona asupra violenţei la diverse nivele este necesar. - a lua măsuri în raport cu factori de risc individuali şi a modifica direct comportamentele indivizilor; - a influenţa relaţiile interpersonale apropriate şi a creea un mediu familial sănătos, şi a oferi un ajutor profesional familiilor disfuncţionale; - a supraveghea locurile publice cum sunt şcolile, locurile de muncă, alte instituţii şi vecinătăţi şi a reglementa problemele care riscă să se transforme în violenţă; - a remedia inegalităţile dintre sexe şi alte atitudini şi practici discriminatorii; - a aborda factorii economici, sociali şi culturali mai generali care contribuie la violenţă şi a lua măsuri pentru a-i modifica, inclusiv pentru a reduce distanţa dintre bogaţi şi săraci şi pentru a asigura un acces mai echitabil la bunuri şi servicii şi la posibilităţi de realizare în viaţă. (vezi op. cit. 2002, p. 17).

6.5. Violenţa la locul de muncă Violenţa la locul de muncă este una din principalele cauze de deces şi de traumatisme în multe regiuni ale lumii. În SUA, statisticile oficiale clasează homicidul pe locul al doilea în rândul cauzelor de deces din mediul muncii – după accidentele de circulaţie – pentru bărbaţi şi pe locul întâi pentru femei. În Uniunea Europeană, aproximativ trei milioane de lucrători (2% din populaţia activă) au fost victime ale violenţei fizice în muncă. Violenţa în muncă este nu doar fizică ci şi psihologică. Mulţi salariaţi suferă vexaţii, sunt victime ale hărţuirii sexuale, ameninţării, măsurilor de intimidare şi altor forme de violenţă psihologică. În Marea Britanie, cercetările arată că 53% din salariaţi fac obiectul jignirilor la locul de muncă, şi că 78% sunt martorii acestui tip de comportament. În Africa de Sud ostilitatea la locul de muncă este foarte ridicată, aproximativ 78% din persoanele interogate au declarat că au suferit jigniri într-un moment sau altul la locul lor de muncă. În Suedia, de exemplu, se estimează că acest tip de comportament este un factor semnalat în 10-15% din cazurile de sinucidere.(vezi Rapport… O.M.S., 2002, p. 19).

50


O formă frecventă de manifestare a violenţei la locul de muncă o constituie hărţuirea morală. Hărţuirea morală este definită ca o „conduită (gest, cuvânt, comportament, atitudine) care atinge, prin repetiţie sau sistematizare, demnitatea sau integritatea psihică sau fizică a unei persoane, punându-i în pericol slujba sau degradând atmosfera de lucru” (vezi P. Légeron, 2003, p. 88). - În cadrul unei organizaţii sau întreprinderi, hărţuiala nu are doar un sens ierarhic de manifestare, dinspre superior spre subordonat. Se cunosc cazuri în care salariaţi sau colegii s-au coalizat împotriva unui nou angajat şi l-au hărţuit. De obicei, cel care hărţuieşte îşi alege o victimă cu scopul de a o destabiliza, a o face să greşească şi să o împiedice să se realizeze profesional. Procesele care îl determină pe un individ să hărţuiască o victimă sunt multiple şi se conjugă. Manifestările hărţuirii la locul de muncă comportă mai multe dimensiuni. Acestea sunt: Afectări ale condiţiilor de lucru Victimei i se retrage autonomia. Nu i se transmit informaţii utile în realizarea unei îndatoriri. I se contestă în mod sistematic toate deciziile. I se critică pe nedrept sau într-un mod exagerat munca. I se retrage accesul la utilităţi: telefon, fax, calculator. I se retrage munca ce îi revine în mod normal. I se atribuie în mod voluntar şi sistematic sarcini inferioare sau superioare competenţelor sale. Se fac presiuni asupra ei astfel încât să nu-şi poată valorifica drepturile (concedii, prime, orar). Se procedează astfel încât să nu obţină promovări. I se atribuie, împotriva voinţei, lucrări periculoase. I se produc pagube postului său de lucru. I se dau, în mod deliberat, ordine imposibil de executat. Nu se iau în considerare avize medicale formulate de specialistul în medicina muncii. Este împinsă să comită greşeli. Lezări ale demnităţii Sunt utilizate cuvinte dispreţuitoare pentru a o caracteriza. Sunt utilizate faţă de ea gesturi de dispreţ (oftaturi, priviri dispreţuitoare, ridicarea umerilor). Este discreditată faţă de colegi, superiori sau subordonaţi. Se lansează zvonuri legate de ea. I se atribuie probleme psihologice (se spune că este bolnavă mintal). Se râde de handicapurile sau de fizicul ei, este imitată sau caricaturizată. I se critică viaţa privată. Se râde de originile sau de naţionalitatea sa. 51


Îi sunt atacate credinţele religioase sau convingerile politice. I se atribuie sarcini umilitoare. I se aduc injurii cu termeni obsceni sau degradanţi. Izolare şi refuz de a comunica Victima este întreruptă continuu. Superiorii ierarhici sau colegii nu-i mai vorbesc. Se comunică cu ea doar prin scris. I se refuză orice contact, chiar şi vizual, cu ceilalţi. Este plasată departe de ceilalţi. I se ignoră prezenţa prin adresarea exclusivă către ceilalţi. Li se interzice colegilor ei să-i vorbească. Nu mai este lăsată să vorbească cu ceilalţi. Conducerea îi refuză toate cererile de întrevedere. Remarci deplasate la locul de muncă Ţinuta vestimentară este criticată, modul de viaţă sau aspectul fizic pot fi luate în derâdere. Remarci nepoliticoase, acţiuni ostile: sarcasm, presiuni, ameninţări, şantaj. Dorinţă de destabilizare a salariatului: împiedicarea persoanei de a se exprima. Criticarea sistematică a muncii sale. Afectarea condiţiilor de muncă: retragerea din fişa postului a unor îndatoriri care figurau anterior, suprasolicitare sau subsolicitare, sarcini absurde sau irealizabile. Negarea sensului muncii efectuate de salariat. Distrugerea imaginii pe care persoana o are despre sine. Izolarea salariatului, omiterea transmiterii de informaţii. Negarea, luarea în râs a tuturor semnelor de suferinţă ale salariatului. Violenţe verbale, fizice sau sexuale Victima este ameninţată cu violenţa fizică. Este, chiar dacă uşor, agresată fizic, este îmbrâncită, i se închide uşa în nas. Se urlă la ea. Îi este invadată viaţa privată prin telefoane sau scrisori. Este urmărită pe stradă, este pândită în faţa casei. Se aduc pagube maşinii sale. Este hărţuită sau agresată sexual (gesturi sau cuvinte). Nu se ţine cont de problemele de sănătate. Afectare a intimităţi prin insulte, ridiculizări, chiar comentarii asupra feminităţii sau virilităţii, în funcţie de sex. (cf. P. Légeron op. cit. p. 91-92). Profesiile expuse în cea mai mare măsură violenţei fizice erau, în mod tradiţional, cele de militar, poliţist, ca şi cele numite „ţinte economice”: bancheri, bijutieri, (pentru jaf), mai recent, farmacişti (în cazul cărora produsele râvnite sunt drogurile) respectiv toţi cei care posedă valori ce pot fi sustrase, constituiau ţinta tradiţională a violenţei.

52


Mai recent, violenţa îi afectează şi pe indivizi care nu constituie ţinte economice: şoferi de autobuz, pompierii sau medicii care sunt agresaţi în unele cartiere în timp ce-şi îndeplinesc îndatoririle, profesorii care sunt victimele unor elevi sau indivizi din exteriorul sistemului şcolar etc. Sunt vizate din ce în ce mai multe meserii şi domenii de activitate care nu reprezintă nici miză economică şi nici una simbolică. Răspunsul eficient la manifestarea violenţei în muncă necesită o abordare globală a acestuia.

Test de autoevaluare Nr. 6 - Scrieţi răspunsurile în spaţiile libere din chenar. Precizaţi care sunt categoriile mari de violentă stabilite prin tipologia O.M.S., corespunzătoare caracteristicilor proprii celor care comit violenţa.


Bibliografia Capitolului 6 1. Rapport sur la violence et la santé, 2002, OMS, Genève. 2. Rădulescu M. Sorin, Dan Banciu, 1996, Sociologia crimei şi criminalităţii, Bucureşti, Editura Şansa.

53


Capitolul 7 TEORII CU PRIVIRE LA DEVIANŢĂ ŞI CRIMINALITATE Cuprins

Pagina

Obiectivele capitolului 7 ............................................................................. 54 7.1.Teorii biologice ..................................................................................... 55 7.2. Teorii psihologice ................................................................................. 56 7.3. Teorii sociologice ................................................................................. 57 7.3.1.Teoria anomiei ...................................................................... 57 7.3.2.Teoria etichetării .................................................................. 59 Bibliografia Capitolului 7............................................................................ 61

Obiectivele capitolului 7 După parcurgerea capitolului 7veţi dobîndi cunoştinţe cu privire la:

 Evidenţierea unor factori biologici ,psihologici şi sociali eplicativi ai cauzalităţii comportamentului deviant şi delincvent.  Iniţierea unor măsuri de ordin psihologic şi social pentru diminuarea şi combaterea criminalităţii.  Formularea unor recomandări pentru evitare situaţiilor cu potrnţial criminogen.

Preocupări privind explicarea comportamentului deviant au existat din cele mai vechi timpuri, însă primele teorii care şi-au propus să ofere o explicaţie ştiinţifică acestui fenomen apar la sfârşitul secolului al XIX –lea În decursul timpului s-au conturat trei mari tipuri de orientări explicative ale comportamentului deviant: biologică, psihologică şi sociologică.

54


7.1. Teorii biologice Aceste teorii explică devianţa şi crima pornind de la anumite caracteristici organice, anatomice, fiziologice specifice criminalului şi transmise ereditar. În esenţă, aceste teorii susţin că anumite disfuncţii sau anomalii fiziologice sau anatomice constituie factori determinanţi ai comportamentului criminal. Teoreticianul cel mai reprezentativ al acestei orientări este Cesare Lombroso (L`uomo delinquente, 1876) adeptul teoriei criminalului născut. Teoria sa susţinea că, în esenţă, caracteristicile fizice ale individului erau indicatorii de bază ai degenerării şi inadaptării. Pe baza examenului antropometric biologic, medical şi psihologic a peste 5.000 de delincvenţi, el al formulat teza atavismului evoluţionist potrivit căruia caracteristicile omului primitiv şi al animalelor inferioare pot apare la unii indivizi sub forma unor „stigmate anatomice”. Majoritatea oamenilor de ştiinţa nu au împărtăşit punctul de vedere a lui Lombroso. Dar faptul că Lombroso a studiat viaţa şi moartea a mii de prizonieri şi a comparat aceste studii cu acelea obţinute de la grupurile de control, a contribuit la fondarea şi dezvoltarea şcolii pozitive de criminologie. Din cunoscuta teză a lui C. Lombroso, potrivit căreia multe infracţiuni sunt de natură biologică şi ereditară, s-au inspirat mai multe teorii, printre care:  teoria eredităţii a lui Charles Gorring (The English Convict: A Statistical Study, 1913) potrivit căreia comportamentul social este un comportament moştenit. Gorring stabileşte că 68% din descendenţii infractorilor devin ei înşişi infractori, accentuând importanţa eredităţii în dobândirea comportamentului infracţional.  teoria arborelui genealogic, care încearcă să demonstreze că în familiile ai căror descendenţi au avut antecedente penale există un număr mai mare de infractori. Astfel, R. L. Dugdale (1877, The Jukes: A Study in crime, pauperism and heredity) studiind şapte generaţii ai unei familii (Juke), a găsit 200 de hoţi şi alte categorii de infracţiuni, 90 de prostituate, pe parcursul a 75 ani această familie producând statului pierderi de 1.300.000 de dolari (vezi N. Mitrofan, 1994, p. 24). O variantă modernă în cadrul orientării biologiste o reprezintă curentul biotipologic (Kretschmer, Pende, Sheldon) care încearcă să stabilească o corelaţie între anumite caracteristici fizice şi temperament, respectiv între tipul constituţional şi comportamentul delincvent. Tipologia lui W. Sheldon (The Varieties of Human Physique, 1940), care s-a bucurat de o mai mare audienţă, stabileşte o corelaţie între dezvoltarea corporală şi trăsăturile energo–dinamice ale personalităţii. El distinge trei tipuri somatice, derivate din cele trei foiţe ale embrionului (endoblast, mezoblast, ectoblast) şi anume: tipul endomorf, tipul mezomorf şi tipul ectomorf. Examinând un număr de voluntari şi constatând că cele mai multe cazuri de delincvenţă aparţin tipului mezomorf, Sheldon consideră că indivizii ce aparţin acestui

55


tip au mai multe şanse să devină delincvenţi decât cei cu fizic fragil, explicând astfel crima prin cauze biologice.

7.2. Teorii psihologice Aceste teorii se caracterizează printr-o abordare individuală a comportamentului şi a particularităţilor psihice ale delincventului, încercând să explice delincvenţa ca rezultat al unor tulburări de personalitate, caracter şi comportament. Orientarea psihologică cuprinde mai multe direcţii de abordare, concretizate într-o serie de teorii: teoria psihanalitică, teoria psihopedagogică, teoria rezistenţei la frustrare, teoria frustraţiei sociale, teoria disonanţei cognitive şi afective, etc. Fiecare teorie îşi propune analiza mecanismelor psihosociale şi psihologice care determină ca, în prezenţa aceloraşi caracteristici socio-economice şi culturale, unii indivizi să devină infractori şi alţii nu. Teoriile inspirate din psihanaliza freudiană şi a discipolilor acestuia, consideră infracţiunea ca un produs sublimat al frustrărilor şi opreliştilor impuse de „Supraeu” (societate), individului. S. Freud (1922, idem. 1980) a fost primul care a stabilit o relaţie între ideea generală de inconştient şi distorsiunile specifice comportamentului, între care se înscrie şi delincvenţa şi criminalitatea. Freud explică principiile de activitate şi mecanismele comportamentului uman, pe baza unei scheme de organizare a personalităţii alcătuită din trei nivele: - nivelul subconştientului (Id-ul – polul pulsional al personalităţii), reprezentat de un ansamblu de pulsiuni, instincte primare a căror satisfacere se impune în mod imperios şi care împinge omul la acţiune. Printre ele un rol deosebit joacă instinctul sexual; - nivelul conştientului (Ego-ul – instanţa centrală a personalităţii) în care intră capacitatea de judecare, observaţie, memorie, imaginaţie, voinţă şi care controlează instinctele încercând adaptarea lor la realitate; - nivelul supraeului (Superego-ul), reprezentat de normele, valorile, interdicţiile morale şi sociale interiorizate de individ şi care fac din acest nivel, elementul cenzor al personalităţii. Instinctele (sexuale, de agresivitate etc.) au tendinţa de a se “descărca” împingând omul la acţiune. Refularea îndelungată a acestora generează conflicte (nevroze şi tulburări de comportament). Eul mediază între influenţele contrare ale Id-ului şi Superego-ului, eliminând stimulii consideraţi periculoşi pentru unitatea persoanei. Pulsiunile sunt supuse controlului conştient, fiind amânate (refulate), sublimate sau canalizate spre alte acţiuni. Supraeul asigură normele şi valorile cu care eul controlează sau sublimează instinctele, le canalizează spre acţiuni permise social. Freud admite, după cum se vede, şi elementele “sociogene” (ce ţin mai ales de supraeu) pe lângă cele psihologice în structurarea personalităţii. Apariţia unor stări tensionale între cele trei instanţe ale personalităţii duce la conflict. Mecanismele de rezolvare a conflictului sunt sublimarea (redirecţionarea 56


pulsiunilor de la scopul primar către alte scopuri acceptabile social, ca de exemplu creaţia artistică), refularea (respingerea ideilor, dorinţelor neplăcute în sfera inconştientului), proiecţia etc. Freud acordă importanţă primordială complexului oedipian şi complexului de culpabilitate. În concepţia sa, frustrarea şi agresivitatea sunt efecte directe ale eşecului rezolvării conflictului Oedipian din cadrul familiei, eşec care se datorează fie carenţelor afective materne, fie supra–afectivităţii materne, fie unei imagini paternale inadecvate sau inexistenţei tatălui. Aceste elemente psihotraumatizante din perioada copilăriei reapar mai târziu, la adolescenţi, favorizând dezvoltarea unei „crize de identitate”, care generează comportamente infracţionale, în cadrul cărora agresivitatea este proiectată spre exterior (heteroagresivitate). Bazată pe conceptele de „refulare”, „sublimare”, „inconştient”, „libido”, „pulsiune”, doctrina psihanalitică a inspirat multe concepţii criminologice.

7.3. Teorii sociologice Teoriile sociologice încearcă să pună în dependenţă tendinţa spre delicvenţă şi criminalitate nu atât prin structurile de personalitate, cât mai ales prin trăsăturile mediului social şi cultural. Aceste teorii sunt orientate cu precădere către identificarea substratului social al criminalităţii, spre depistarea factorilor sociali responsabili de geneza şi perpetuarea ei. În cadrul orientării sociologice unele teorii, cum este teoria „dezorganizării sociale” şi teoria „anomiei”, au încercat să demonstreze că delincvenţa şi criminalitatea se datorează unor fenomene şi procese cu caracter macrosocial, cum ar fi industrializarea, urbanizarea, dezvoltarea economică, migraţia masivă, erodarea controlului social etc. O altă grupă de teorii evidenţiază legătura ce există între cultură (subcultură) şi comportamentul delincvent. Delincvenţa este explicată ca rezultat al unui proces de „învăţare socială”, efect al unor „asocieri diferenţiale” ori consecinţa conflictelor dintre „codurile culturale” sau dintre normele specifice unor grupuri sociale din cadrul societăţii. Aparţin acestei grupe teoria asociaţiilor diferenţiale (E. Sutherland), teoria „conflictelor culturale” (T. Sellin) şi teoria „subculturilor delincvente” (A. Cohen, D. Cressey).

7.3.1. Teoria anomiei sociale Teoria în forma ei clasică a fost elaborată de Emil Durkheim, sociologul care subliniază că devianţa are un caracter universal, fiind implicată în orice societate. După E. Durkheim, anomia reprezintă o stare obiectivă a mediului social, stare caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, dereglare datorată unor schimbări bruşte intervenite în societate. Datorită acestei dereglări are loc ruperea solidarităţii sociale, situaţie în care instituţiile sociale mediatoare (familia, şcolara, biserica, corporaţiile, comunitatea) nu mai pot asigura integrarea normală a indivizilor în colectivitatea socială.

57


Colectivitatea la rândul ei nu mai are norme sociale clare. Anomia reprezintă, prin urmare, o situaţie socială în cadrul căreia normele de bază îşi suspendă temporar funcţionalitatea. Această situaţie provoacă dezorientare în rândul indivizilor şi grupurilor sociale şi produce multiplicarea comportamentelor deviante şi delincvente. În mod frecvent anomia apare în două situaţii: în caz de dezastru economic şi în caz de creşterea rapidă a bunăstării. În ambele cazuri are loc o dereglare, o ruptură în echilibrul ordinii sociale în sensul că anumiţi indivizi ajung într-o situaţie inferioară celei pe care au avut-o anterior. În noua situaţie indivizii nu se mai supun regulilor care le sunt impuse din exterior, societatea la rândul ei nu mai este capabilă să impună respectul regulilor sale. Starea de anomie reprezintă, după părerea lui Durkheim, adevărata cauză a delincvenţei, multiplicând delictele, crimele şi sinuciderile dintr-o societate. Sociologul american Robert Merton (1957) elaborează o paradigmă, un model al anomiei pornind de la alte coordonate sociale. Pentru Merton anomia rezultă din contradicţia care apare între structura socială şi structura culturală a unei societăţi. Structura socială este ansamblul organizat de relaţii sociale în care sunt implicaţi membrii unei colectivităţi. Structura culturală reprezintă ansamblul organizat de norme şi valori care guvernează comportamentul membrilor unei societăţi. Contradicţia între cele două structuri apare din faptul că societatea propune membrilor săi anumite valori şi respectiv anumite scopuri valorizate social, fără să le ofere şi mijloacele necesare atingerii acestor scopuri şi acestor valori. Există deci o disociere între aspiraţiile prescrise cultural şi căile sociale existente pentru a realiza aceste aspiraţii. Neputând să realizeze scopurile la care aspiră şi pe care societatea le apreciază, individul recurge frecvent la mijloace ilicite, nelegale, concretizate sub forma acţiunilor delincvente. R. Merton va constitui o paradigmă în care pune în ecuaţie scopurile şi mijloacele sociale şi evidenţiază cinci moduri de adaptare a individului la mediul social în care trăieşte: conformism, inovaţie, ritualism, evaziune, rebeliune. 1. Conformismul constă din acceptarea în acelaşi timp a scopurilor şi a mijloacelor fixate de societate, chiar dacă scopul sau idealul propus nu este niciodată atins şi eforturile individului nu sunt încununate de succes. Acest răspuns este specific societăţilor cu un grad înalt de stabilitate, în care aşteptările reciproce sunt standardizate de mentalul colectiv. 2. Inovaţia rezultă din faptul că scopul cultural este acceptat de către individ, în timp ce procedeele legitime pentru atingerea scopului sunt respinse. 3. Ritualismul constă în restrângerea aspiraţiilor până la mijloacele practic disponibile, individul acţionând în conformitate cu normele legitime. În această categorie se înscriu rutinierii şi cei obişnuiţi să rămână pasivi faţă de transformările în curs. 4. Evaziunea este un mod de adaptare mai rar întâlnit, caracterizat prin abandonul simultan al scopurilor şi normelor, individul refugiindu-se în zone marginalizate ale societăţii, zone în care se găsesc cerşetori, vagabonzi, toxicomani etc. Fiind de cele mai 58


multe ori asociali, ei dau naştere unei forme de protest prin asocializare, contestând în această manieră scopurile propuse de structurile sociale contemporane lor. 5. Rebeliunea constă în respingerea în egală măsură atât a scopurilor, cât şi a mijloacelor de atingere a scopurilor, respingere condiţionată de dorinţa individului de a le înlocui cu altele. Este vorba de un refuz manifest al raporturilor dintre scopuri şi mijloace acceptate social şi de voinţa de a impune o structură nouă între scop, mijloace, mediu, efort şi recompensă socială. Notând cu + acceptarea, cu – respingerea, cu ± respingerea şi substituirea mijloacelor şi scopurilor, se obţine următorul model (vezi tabelul nr.1): Tabel nr. 1. Tipologia modurilor modurilor de adaptare individuală la situaţii sociale anomice (după R. Merton) Mod de adaptare

1. Conformism 2. Inovaţie 3. Ritualism 4. Evaziune 5. Rebeliune

Scopuri culturale

+ + ±

Mijloace instituţionalizate sau legale + + ±

Sursa: S. Rădulescu, 1994, Homo sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Bucureşti, Casa de editură şi presă „SANSA” –SRL, p. 193. Tendinţele spre conformitate sau devianţă sunt dependente de poziţiile ocupate de indivizi în structura socială. Membrii claselor defavorizate, care au o situaţie socială dificilă îşi văd blocat accesul la poziţiile sociale de prestigiu din societate şi recurg, în mod frecvent la comiterea unor acte cu caracter ilegitim şi antisocial.

7.3.2. Teoria etichetării Această teorie deplasează accentul de la studiul personalităţii delincventului, respectiv de la studiul actului delincvent, la fenomenul reacţiei sociale faţă de delincvent, punând accent pe reacţia de răspuns a societăţii în explicarea genezei criminalităţii. Teoreticienii acestei concepţii interpretează devianţa nu ca pe un set de caracteristici proprii indivizilor sau grupurilor, ci ca pe un proces de interacţiune între devianţi şi non-devianţi, considerând că trebuie descoperit motivul pentru care anumite persoane ajung să fie etichetate drept deviante, pentru a putea înţelege natura devianţei. Reprezentanţii acestei teorii sunt consideraţi F. Tannenbaum, E. Lemert şi, mai ales, H. Becker. Acesta, în lucrarea sa „Outsiders –Studies in the Sociology of 59


Deviance”, susţine că „însăşi grupurile sociale nasc comportament deviant, instituind reguli a căror încălcare constituie devianţă, aplicând aceste reguli la anumiţi indivizi şi etichetându-i drept marginali”. Respectiv, grupul deţinător al puterii politice şi economice, prin elaborarea şi aplicarea unor legii ce le protejează interesele şi scopurile, creează delincvenţa. Ceea ce face dintr-un act oarecare un act criminal nu este o proprietate intrinsecă a acestuia, ci mai degrabă etichetarea oficială a acelui act drept criminal şi nimic altceva. Definiţiile date delincvenţei sunt stabilite de cei puternici, prin formularea legilor şi prin interpretarea lor de către poliţie, tribunale şi instituţiile de control. „Oamenii care reprezintă forţa legii şi a ordinii sau care sunt capabili să impună altora definiţii ale moralităţii convenţionale, realizează cea mai mare parte a etichetărilor. Etichetările care creează categorii de devianţă exprimă astfel structura de putere a societăţii” (A. Giddens, 2000. p. 195Pentru teoria etichetării, deci, sursele devianţei rezidă mai curând în cei ce controlează decât în cei care sunt devianţi. Aplicarea etichetei, şi deci delincvenţa, ar reprezenta rezultatul stratificării sociale şi a diferenţei de putere în societate. În general „regulile, în funcţie de care este definită violenţa, sunt elaborate de către cei bogaţi pentru cei săraci, de către bărbaţi pentru femeii, de către cei învârstă pentru cei tineri, de majorităţile etnice pentru grupurile minoritare” (A. Giddens, op. cit.). Se constată că subiecţii care provin din clasele de jos sunt mai repede calificaţi ca delincvenţi decât cei care provin din clasele superioare, la acelaşi tip de comportament. Ei au mai multe şanse să fie în mod oficial învinuiţi şi arestaţi pentru acelaşi tip de infracţiune. Nu neapărat încălcarea normei sociale sau legale creează devianţa, ci procesul prin care individul este etichetat ca deviant. Deviantul este persoana căreia i s-a aplicat cu succes o astfel de etichetă, ea devenind în urma acestui proces, un „outsiser” (marginal, exclus). În cadrul acestei teorii se face distincţie între devianţă primară şi devianţă secundară. Edwin Lemert (1967, Human Deviance, Social Problems and Social Control, Prentice-Hall) a numit actul iniţial de săvârşire a unei infracţiuni devianţă primară. Devianţa secundară are loc atunci când individul ajunge să accepte eticheta şi se consideră ca fiind deviant. Devianţa primară reprezintă încălcarea normelor sociale de către o persoană care nu este prinsă şi etichetată ca deviantă; devianţa secundară este comportamentul ce urmează descoperii devianţei primare şi etichetării lui de către alţii. În mod virtual orice persoană se comportă în mod deviant într-un moment sau altul al existenţei sale. El va deveni deviant doar atunci când o persoană semnificativă din societate semnalează comportamentul respectiv şi îl etichetează ca atare. Cel care a încălcat norma este confruntat cu situaţia numită „ceremonie de degradare”. În această ceremonie persoana care este acuzată de acte deviante este pedepsită şi forţată să recunoască superioritatea morală a acuzatorilor. Din momentul în care persoana a fost etichetată ca deviantă de către persoane semnificative din societate, şi ceilalţi indivizi o tratează ca atare şi răspund celui ce a încălcat norma în termenii acestei etichetări. Cel care a încălcat norma acceptă etichetarea, îşi construieşte un nou concept despre sine şi începe să se comporte în mod corespunzător acestei situaţii. Acum comportarea sa ia forma devianţei secundare, devianţa devenind obişnuinţă. Întreaga lor viaţă va fi afectată drept consecinţă a etichetei, oamenii „ normali „ aplicând stigmatul devianţilor îi forţează să stea în compania altor devianţi, facilitând întărirea comportamentului pe care 60


au intenţionat să-l elimine prin sancţiune. Devianţii nu mai au altă posibilitate de alegere, fiind angrenaţi în continuare într-o carieră de deviant, devianţa devenind principalul lor status social. Persoanele care provin din medii sociale superioare, beneficiind de resurse economice şi politice înalte, au o mai mare capacitate de a rezista acuzaţiilor de devianţă, o mare capacitate de a rezista sancţiunilor şi o mai mare abilitate de a impune reguli ce resping devianţa. Criticii teoriei etichetării susţin că există anumite acte care sunt interzise practic în toate culturile, cum ar fi crima, violul sau tâlhăria. Toate societăţile au avut anumite reguli împotriva aducerii de prejudicii corporale altora, reguli cu privire la drepturile de proprietate şi la furt, reguli privind respectarea obligaţiilor asumate, toate acestea neputând fi privite doar ca activităţi etichetate pur şi simplu. Teoreticienii acestei orientări neglijează procesul care conduce la comiterea unor acte deja definite drept deviante. Totodată criticii acestei teorii subliniază faptul că etichetarea anumitor activităţi drept deviante nu este complet arbitrară, iar diferenţele de socializare, de atitudini şi oportunităţi influenţează măsura în care oamenii se angajează în comportamente etichetate drept deviante. Mulţi dintre cei care studiază criminalitatea consideră ratele înalte ale criminalităţii drept o funcţie a structurii societăţii şi sunt de părere că schimbarea proporţiei criminalităţii este dependentă de transformarea acestei structuri, respectiv eliminarea sărăciei şi crearea de condiţii de viaţă mai corespunzătoare pentru persoanele din toate mediile sociale.

Test de autoevaluare Nr. 7 - Scrieţi răspunsurile în spaţiile libere din chenar.

Precizaţi care sunt din modurile de adaptare a individului la situaţii anomice constă în restîngerea aspiraţiilor pînă la nivelul mijloacelor practic disponibile, conform teoriei lui R. Merton


Bibliografia Capitolului 7 1. Mitrofan Nicolae (coord), 1994, Psihologie judiciară, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa” -SRL. 2. Rădulescu M. Sorin, Dan Banciu, 1996, Sociologia crimei şi criminalităţii, Bucureşti, Editura Şansa.

61


BIBLIOGRAFIE Banciu Dan, 2000, Elemente de sociologie juridică, Bucureşti, Editura Lumina Lex. Bulgaru Maria, 2005, Factori de risc în apariţia comportamentului delincvent, în Bulgaru Maria (coordonator), Asistenţa socială şi justiţia juvenilă: modalităţi de integrare şi cooperare, Chişinău, CRRAS (Centrul Republican de Resurse pentru Asistenţa Socială). Cusson Maurice, 1997, Devianţa, în Boudon Raymond, (coord.), 1997, Tratat de sociologie, Bucureşti, Editura Humanitas. Durkheim Emile, 1974, Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Giddens Anthony,2000,Sociologie,Bucureşti,Editura ALLCEU Iluţ Petru, 1996, Obiectul şi problematica sociologiei, în T. Rotariu, P. Iluţ, Sociologie, Cluj Napoca, Editura Mesagerul. Mihăilă Arthur, 2010, Sociologia dreptului, Cluj-Napoca, Editura Hamangiu. Mihăilescu Ioan, 2000, Sociologie generală, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Mihu Achim, 1996, Sociologia dreptului, Cluj Napoca, Editura Argonaut. Mihu, Sociologie generală vol. I, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2002, p.126. Mitrofan Nicolae (coord), 1994, Psihologie judiciară, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa” -SRL. Popa Nicolae, Ioan Mihăilescu, Mihail Eremia, 1997, Sociologie juridică, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Rapport sur la violence et la santé, 2002, OMS, Genève. Rădulescu M. Sorin, Dan Banciu, 1996, Sociologia crimei şi criminalităţii, Bucureşti, Editura Şansa. Rădulescu M. Sorin, Dan Banciu, 1996, Sociologia crimei şi criminalităţii, Bucureşti, Editura Şansa. Vlăduţ Ion, 2004, Sociologie juridică, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de mâine. Zanc Ioan, 2006, Introducere în sociologia juridică, ClujNapoca, Editura Risoprint.

62


RASPUNSURI LA AUTOEVALUARE

ÎNTREBĂRILE

DIN

TESTELE

DE

Testul de autoevaluare Nr. 1 E. Durkheim deosebeşte două tipuri de solidaritate: solidaritate mecanică şi solidaritate organică. Solidaritatea mecanică este specifică comunităţilor primitive. Aici individul nu este diferenţiat. Diviziunea muncii este aproape inexistentă; norma socială acţionează cu o forţă coercitivă absolută, iar integrarea individului este totală în comunitate. Solidaritatea organică e prezentă în societăţile civilizate. Ele se caracterizează prin existenţa diviziunii sociale a muncii, prin existenţa mai multor sisteme de valori şi norme, prin raportare la care indivizii se conturează ca personalităţi distincte. Max Weber distinge trei tipuri de legitimitate a autorităţii: legitimitate raţională, legitimitate tradiţională şi legitimitate charismatică. Legitimitate raţională se bazează pe acceptarea normelor folosite de cei ce dau directive, caz în care dominaţia este legală şi se exercită în cadrul unor reguli precise care circumscriu raza de acţiune a unei competenţe. Legitimitatea tradiţională se bazează pe încrederea în valabilitatea tradiţiilor şi asigură dominaţia tradiţională. Legitimitatea charismatică este generată de calităţile exemplare ale unei persoane de excepţie care polarizează necondiţionat respectul şi simţul autorităţii în mediul social concret determinat.

Testul de autoevaluare Nr. 2 În acest model, dreptul (norme şi sancţiuni) este inclus în O (organizarea societăţii), el este o funcţie a părţilor componente a lui O fiind, împreună cu acestea, o funcţie a întregului sistem (PILOT) J. Carbonnier distinge două forme sub care apare nondreptul: Nondreptul ca un dat social. Nondreptul ca alegere individuală. În cadrul primei situaţii, non-dreptul ca dat social, distinge: 1. un nondrept generat prin autolimitare a dreptului; 2. un nondrept prin autoneutralizare a dreptului; 3. un nondrept prin rezistenţa faptului la drept. Nondreptul ca alegere individuală se referă la voinţa individuală,respectiv posibilitatea acestuia în a exercita o opţiune. Alegerile, opţiunile oamenilor pot fi difuze sau organice.

63


Testul de autoevaluare Nr. 3 Normele juridice au câteva trăsături caracteristice care le diferenţiază de celelalte norme, non-juridice (obiceiul, cutuma, normele morale), care pot fi evidenţiate în funcţie de mai multe criterii. Astfel : - în funcţie de modul de elaborare şi aplicare – normele juridice sunt edictate, promulgate şi aplicate de către autoritatea publică legitimă; - în funcţie de acţiunea în timp şi spaţiu, normele juridice îmbracă formă scrisă (legi, decrete, hotărâri etc.) şi cunosc o anumită determinare în timp şi spaţiu; - după formă şi structură, normele juridice se caracterizează printr-o structură unitară, în cadrul căreia pot fi identificate trei elemente importante (ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea); - în funcţie de eficienţa şi validitatea lor, normele juridice acţionează la nivelul întregii societăţi; - în funcţie de sancţiunile care le însoţesc, normele juridice sunt caracterizate de existenţa unor sancţiuni organizate şi instituţionalizate.

Testul de autoevaluare Nr. 4 Agenţii de socializare cei mai frecvent menţionaţi sunt familia, grupul, şcoala, mass-media, organizaţiile politice, biserica, organizaţiile sindicale.

Testul de autoevaluare Nr. 5 Goffman distinge cinci categorii de astfel de instituţii totale: 1. Instituţii create cu scopul de a lua în grijă persoanele considerate neputincioase, dar, în acelaşi timp, inofensive: căminele pentru nevăzători, pentru persoanele în vârstă, pentru orfani şi pentru săraci. 2. Instituţii menite să se preocupe de persoanele considerate incapabile să-şi poarte singure de grijă, dar care constituie o ameninţare la adresa societăţii, chiar dacă în mod neintenţionat: sanatoriile TBC, spitalele de psihiatrie şi leprozeriile. 3. Instituţii organizate pentru a apăra comunitatea împotriva persoanelor considerate a reprezenta o ameninţare intenţionată la adresa ei: închisorile, penitenciarele, lagărele pentru prizonieri de război şi lagărele de concentrare. 4. Instituţii create, teoretic, pentru a permite desfăşurarea optimă a anumitor activităţi şi care îşi găsesc justificarea numai pe acest temei utilitar: cazărmile militare, navele, şcolile cu internat etc. 5. Aşezăminte create cu rol de a asigura izolarea de lume şi care, adesea, servesc şi ca locuri de instruire pentru cei ce se dedică religiei: mănăstirile de maici, mănăstirile de călugări, schiturile etc.

64


Testul de autoevaluare Nr. 6 Tipologia propusă de O.M.S. distinge trei mari categorii de violenţe, corespunzătoare caracteristicilor proprii celor care comit violenţa: d. violenţa împotriva propriei persoane; e. violenţa interpersonală sau orientată către altul; f. violenţa colectivă.

Testul de autoevaluare Nr. 7 Ritualismul este modul de adaptere a individului la situaţii anomice care constă în restrângerea aspiraţiilor până la mijloacele practic disponibile, individul acţionând în conformitate cu normele legitime. În această categorie se înscriu rutinierii şi cei obişnuiţi să rămână pasivi faţă de transformările în curs.

65

D1107 Sociologie juridica

Recommend Documents