Preot Prof. Dr. V A S I L E G O R D O N
MERGÂND, ÎNVĂŢAŢI... P R E D I C I
pentru toate duminicile şi sărbătorile de peste an
Cu un adaos de 10 cuvântări ocazionale Ediţia a II-a, revizuită şi completată
TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE TEOCTIST, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
BUCUREŞTI - 2 0 0 6
2 Cuvânt introductiv În anul 2001 am publicat un volum cu 70 de predici, la Editura Universităţii din Bucureşti, pentru toate genurile omiletice aflate în uz, care nu acopereau însă toate duminicile şi sărbătorile de peste an. Între timp am reuşit, cu ajutorul Domnului, să mai redactăm aproximativ 40, astfel că în prezenta carte se regăsesc şi acele titluri care lipseau din primul volum. Au fost revăzute, totodată, şi cele publicate anterior şi îmbunătăţite pe alocuri. Precizăm din capul locului că predicile de faţă, prin forma şi conţinutul lor, sunt destinate cu precădere uzului preoţilor începători, cu mai puţină experienţă omiletică, dar îndrăznim să credem că pot fi de folos şi predicatorilor avansaţi, atât pentru unele informaţii inedite, cât şi pentru anumite modalităţi de abordare tematică şi redacţională. Cum bine se cunoaşte, pentru a-şi împlini scopul, predica trebuie pregătită întotdeauna cu grijă maximă. Părintele Dumitru Belu, fost profesor de Omiletică la Facultatea de Teologie din Sibiu (1952-1968), notează în Cursul P.C. Sale: „Reuşita unei predici este direct proporţională cu efortul ce se depune pentru elaborarea ei”. În acest sens, tratatele clasice de Omiletică clasifică etapele pregătirii în două: îndepărtată sau generală şi apropiată sau specială. Prima începe, propriu-zis, cu pregătirea generală pentru viaţă şi preoţie, a doua se desfăşoară în zilele care preced rostirea predicii respective. Ambele etape se sprijină şi se condiţionează reciproc, fiind imposibilă o delimitare strictă în timp a lor. În ziua rostirii predicii, suntem avantajaţi de tot ce am acumulat prin pregătirea noastră de până atunci, dar şi de efortul special depus în ajun. Este sugestivă în acest sens mărturisirea unui profesor american de teologie, Henry Ward Beecher, făcută unui proaspăt absolvent al său. Fostul student i-a ascultat într-o dimineaţă predica şi, impresionat de reuşita ei, i-a spus: „Intenţionez şi eu să intru curând în pastoraţie. Una din întrebările care mă nelinişteşte este cât timp ar trebui să afectez pregătirii predicii? Mi-a plăcut în această dimineaţă atât de mult predica d-voastră, încât vă întreb: cât timp v-a trebuit s-o pregătiţi?” Profesorul i-a răspuns: „Tinere, predica pe care am rostit-o azi-dimineaţă am pregătit-o chiar din ziua în care m-am născut!..." (J. Daniel Baumann, An Introduction to Contemporary Preaching, Baker Book House, Michigan, 1988, p. 111). Cu alte cuvinte, pentru predicatorul conştiincios, pregătire înseamnă întreaga viaţă şi experienţă. Nu este nimic în viaţa unui om care să nu-i influenţeze dezvoltarea personalităţii, deoarece fiecare carte citită, convorbirile de fiecare zi, vizitele făcute în diverse locuri etc., contribuie tainic la experienţa personală, care se va reflecta apoi în felul de a vorbi. În misiunea propovăduirii ne influenţează mai ales acei predicatori care ne stârnesc admiraţia, prin rostiri frumoase şi convingătoare, simţind instantaneu impulsul de a-i imita. Aşa se petrec lucrurile citind sau ascultând parabolele Mântuitorului, cuvântările Sfinţilor Apostoli, ale Sfinţilor Părinţi, ale altor mari predicatori consacraţi ai Bisericii. În acelaşi timp, privind în urmă câteva zeci de ani, consider o datorie de suflet să pomenesc aici şi nume de predicatori români, din locuri şi timpuri diverse, care au contribuit, fiecare în felul său, la pregătirea mea generală, contribuţiile lor regăsindu-se în multe din predicile de faţă. Din anii copilăriei îmi amintesc, astfel, de inimosul părinte Simion Negrea, care predica simplu, dar cu multă însufleţire, pe limba şi înţelesul ţăranilor din binecuvântatul meu sat natal. Tot aici am ascultat, apoi, predici elaborate minuţios, cu argumentări precise din Scriptură, din scrierile Părinţilor Bisericii şi din viaţa cotidiană, rostite cu sensibilitate de părintele Simion Creţa, numit ulterior protopop de Bistriţa. În parohie i-a urmat părintele Ignat Marga, care slujeşte de aproape 25 de ani, înzestrat cu o
3 voce excepţională de tenor, în acelaşi timp deosebit de conştiincios în alcătuirea şi rostirea predicilor. În anii de studii la Seminarul Teologic din Bucureşti am avut privilegiul să audiez părinţi profesori-predicatori remarcabili, ca: Sebastian Chilea, Gheorghe Calciu, Ion Constantinescu, Anatolie Zarea etc. Tot în vremea Seminarului l-am ascultat, cu fascinaţie deosebită, pe părintele profesor Ioan Gh. Coman, care predica la biserica Sf. Spiridon Nou. În vremea studenţiei m-am folosit mult de predicile rostite de părinţii profesori ai Facultăţii, dar şi de ale câtorva slujitori din Bucureşti. Desigur, nu-i pot nominaliza aici pe toţi, dar trebuie să-i amintesc măcar pe cei care m-au marcat în chip aparte: Constantin Galeriu, Ilie Moldovan, Bartolomeu Anania, Constantin Voicescu. După ce am intrat în preoţie, mi-au fost de mare ajutor cărţile de predici ale unor preoţi şi ierarhi cărturari, binecunoscuţi deja: Ilarion Felea, Ştefan Slevoacă, Ioan Bunea, Antonie Plămădeală, Vasile Coman, Nicolae Steinhardt. În vremea din urmă, de mare sprijin îmi sunt volumele semnate de părinţii profesori sibieni Mircea Păcurariu şi Vasile Mihoc, totodată predicile cu mare putere de convingere ale părintelui arhimandrit Teofil Părăian. O menţiune specială a recunoştinţei şi admiraţiei mele se cuvine Î.P.S. Arhiepiscop Bartolomeu Anania, ale cărui predici sunt, din anul 2005, accesibile şi pe internet (www.radiorenasterea.ro.arhiva.htm) şi care se caracterizează prin câteva trăsături notabile: substanţă în conţinut, stil elevat, însoţit de exprimare simplă, ferită de preţiozităţi şi farafastâcuri, obiectivitate în diagnosticări şi realism în sfaturi. Ca profesor de Omiletică la Seminar (1991-1996) şi la Facultate (din 1996), o dată cu avantajul exersării materiei, am beneficiat de o mulţime de informaţii şi strategii de abordare propuse chiar de către elevi şi studenţi, între ele înscriindu-se unele cu totul remarcabile, pentru care am prilejul acum să-i apreciez public, întrucât am valorificat şi anumite contribuţii ale lor. Cele mai multe elemente de conţinut ale predicilor din acest volum s-au conturat însă în anii de pastoraţie la biserica Sf. Ilie-Gorgani, unde slujesc începând cu anul 1991. Convorbirile avute cu credincioşii, cu timp şi fără timp, mai ales cele de la spovedanii şi de la dialogul catehetic de miercuri seara, mi-au sugerat deseori teme, idei, argumente. Îmi amintesc mereu de o vorbă a părintelui Galeriu şi mă regăsesc cu totul în cele mărturisite de P.C. Sa: „Am învăţat de la credincioşii mei mai mult decât din cărţi şi de pe băncile şcolii!” O dată cu credincioşii, sfătuitori „omiletici” permanenţi mi-au fost soţia şi copiii, cu critici aspre câteodată, dar binevenite întotdeauna. De asemenea, sunt dator să amintesc încurajarea prietenească a distinsului meu coleg de Altar, părintele Emanoil Băbuş, care, la sfârşitul fiecărei predici, a găsit întotdeauna un cuvânt bun, chiar şi în situaţiile în care – ştiu sigur! – cuvântările au fost mai puţin reuşite. Mare parte dintre predici au fost publicate şi în Buletinul nostru parohial (www.gorgani.ro.buletinul), a cărui începuturi le datorăm cunoscutului publicist Răzvan Bucuroiu, iar altele au fost transcrise după înregistrările audio făcute în biserică prin osteneala profesoarei Ileana Pătru. Amândurora le mulţumim din suflet, pe această cale. În general, predicile rostite în biserică şi publicate în Buletinul parohial au avut un impact bun în rândurile enoriaşilor noştri, dar, pentru a fi rostite în alte locuri, se cer uşor adaptate. Pe de altă parte, conţinutul multora este în aşa fel structurat, încât pot fi reproduse fără nici o modificare. Cei care vor avea bunăvoinţa să utilizeze volumul de faţă, vor observa că predicile sunt, în general, scurte, întrucât am ţinut întotdeauna seama de faptul că răbdarea creştinilor de la oraşe este relativ redusă. În acelaşi timp, sunt de părere că predica nu se confundă cu
4 prelegerea, întrucât trebuie făcută o distincţie clară între Amvon şi Catedră. Spre deosebire de prelegere, în care, în mod obişnuit, sunt prezentate chestiuni de amănunt, cu informaţii abundente uneori, inclusiv cu privire la orientarea bibliografică, rostirea de la Amvon se cere a fi o comunicare simplă, directă, „dintr-o bucată”. După cum, la o masă, orice om normal nu poate mânca decât o singură porţie, nu două sau trei, tot aşa şi la predică: dacă-l obligi pe creştin să înghită mai multe porţii, i se face rău... Trebuie să observăm, de asemenea, că niciodată credincioşii nu se supără când predicile sunt concise, bine încadrate în ceea ce numim „timp psihologic”, dar se supără întotdeauna când se abuzează de răbdarea lor. De aceea, îi dăm totală dreptate părintelui francez R. P. Rambaud, când observă că „lungimea predicilor este cea mai frecventă cauză a eşecului!” (Traité moderne de prédication, Lyon-Paris, 1941, p. 383). Pe aceeaşi linie, pomenesc cu recunoştinţă aici şi un sfat primit de la sora mea mai mare, Maria. Deşi ţărancă, doar cu studii primare, a sesizat foarte bine relaţia delicată dintre „timpul fizic” şi cel „psihologic”: „Să predici în aşa fel, încât, atunci când termini, oamenii să mai vrea să asculte, să le pară rău că ai încheiat!” * Recitind recent predicile, pentru corectura de dinaintea tiparului, mi-am dat seama că necesită încă multă „şlefuire”, chiar dacă am încercat să-i conturez fiecăreia o formă „finală”. Şi atunci mi-am adus aminte de un alt cuvânt al părintelui Galeriu, rostit ca răspuns la întrebarea de ce nu dă mai repede drumul spre publicare predicilor „gata de tipar”: „Frate, de câte ori le recitesc, mereu corectez câte ceva!” Luând aminte, astfel, la exemplul părintelui, consider, la rândul meu, volumul de faţă în fază de proiect, prezentând, de fapt, căi posibile de abordare omiletică, nu modele desăvârşite. Chiar şi aşa, sunt încrezător că vor fi de folos, cunoscând mai ales dorinţa predicatorilor tineri de a-şi înnoi mereu sursele de informare şi inspiraţie. În acelaşi timp, am convingerea că lecturarea predicilor poate fi utilă şi credincioşilor simpli, dornici de luminare a credinţei, întrucât în volumul de faţă sunt explicate o mare parte a dogmelor credinţei ortodoxe. Cu gândul şi nădejdea că bunul Dumnezeu ne va ajuta să tipărim o nouă ediţie, îmbunătăţită, desigur, vom fi deosebit de recunoscători tuturor celor care ne vor comunica observaţii şi sugestii în acest scop, direct ori indirect, inclusiv prin E-mail (
[email protected]). Pentru moment, zicem şi noi cu profesorul D. G. Buttrick, care notează la sfârşitul prefeţei cursului său de Omiletică: „Pentru multe inadvertenţe, rugăm îngăduinţă; pentru tot ce este folositor, dăm slavă lui Dumnezeu!” (Homiletic. Moves and structures, Vanderbilt University, London, 1987, p. 13).
Rezerv finalul acestui cuvânt introductiv nonagenarului nostru Patriarh, Prea Fericitul Părinte Teoctist, cu admiraţie pentru exemplara osteneală pastoral-misonară oferită în slujba Bisericii şi a Neamului, dar şi cu fiască recunoştinţă pentru binecuvântarea acordată la tipărirea acestui volum, la prestigioasa Editură a Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, totodată pentru bunăvoinţa de a ne onora cu o prefaţă atât de generoasă.
Autorul
5 I. P R A Z N I C E
ÎMPĂRĂTEŞTI
1. ÎNVIEREA DOMNULUI1 CALEA VIEŢII ŞI CALEA MORŢII (Cuvânt pentru noaptea Învierii, care poate fi rostit la slujba de afară) Hristos a Înviat! Iubiţi credincioşi, cinstitori ai Învierii Domnului, În anul mântuirii 1873, mitropolitul grec Filotei Vrieniu a descoperit în biblioteca Sfântului Mormânt din Constantinopol un manuscris cu mai multe lucrări, între care una intitulată Didahia celor doisprezece apostoli. Importanţa ei istorică, dogmatică, morală şi liturgică este cu totul deosebită. Conţinutul se constituie, de la început, într-un avertisment ferm asupra celor două sensuri pe care omul, în libertatea lui, poate să-şi îndrepte paşii: spre mântuire, sau spre pierzare. Primul capitol al Didahiei începe astfel: Sunt două căi: una a vieţii şi una a morţii; şi este mare deosebirea între acestea! Apoi se adaugă explicaţiile, din care spicuim ceea ce credem că este esenţial: CALEA VIEŢII este aceasta: mai întâi, să iubeşti pe Domnul Dumnezeu, Creatorul tău; al doilea, pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi toate câte voieşti să nu ţi se facă ţie, nu le face şi tu altora... Iar CALEA MORŢII este rea şi plină de blestem: ucideri, adultere, pofte, desfrânări, hoţii, idololatrii, vrăji, farmece, răpiri, mărturii mincinoase, făţărnicii, vicleşuguri, răutate, obrăznicie, lăcomie, neruşinare, îngâmfare... Iar cei care-şi poartă paşii pe această cale sunt prigonitori ai celor buni, urâtori de adevăr, iubitori de minciună; nu cunosc răsplata dreptăţii, nu se lipesc de bine, nici de dreapta judecată; nu priveghează spre bine ci spre rău; bunătatea şi răbdarea sunt departe de ei; iubesc cele deşarte, umblă după mită, nu miluiesc pe sărac, nu suportă pe cei necăjiţi, sunt ucigaşi de copii, întorc spatele celui lipsit, asupresc pe cel în strâmtorare, sunt apărători ai bogaţilor şi judecători nelegiuiţi ai celor săraci, plini de tot păcatul... Am evocat descrierea acestor căi, acum, de Sfintele Paşti, pentru ca binevoitorii noştri ascultători să-şi întărească paşii întru străbaterea căii mântuitoare a vieţii şi să fie cu mare grijă a nu intra pe calea morţii, ducătoare la pierzare. Iar dacă cineva, ca om supus greşelii, a căzut în vreunul din păcatele înşiruite mai sus, să se străduiască a trece la înfăptuirea virtuţilor căii vieţii. Căci însuşi cuvântul “paşte” aceasta înseamnă: "trecere". Şi iată cum. În urmă cu aprox. 3500 de ani, în valea Nilului din Egipt, poporul evreu se găsea într-o grea robie, de peste 400 de ani. Prin voia Domnului ei au fost izbăviţi şi, la plecare, au luat, între multe altele, şi un cuvânt care - nu bănuiau ei atunci - va primi o consacrare deosebită. Cuvântul minune era pasah şi desemna, în limba egipteană, sărbătoarea solstiţiului de primăvară, când soarele trecea din emisfera australă în cea boreală. Propriuzis, pasah însemna trecere şi semnifica biruinţa luminii asupra întunericului. Cu oarecare transformare, evreii i-au zis pesah, tot cu înţelesul de trecere, adică trecerea lor prin Marea Roşie, de la robia egipteană la libertatea Ţării Făgăduinţei. Propriu-zis, trecerea de sub jugul robiei la bucuria libertăţii. Grecii au preluat cuvântul, zicându-i pasha; aproape la fel i-au zis şi latinii: pascha- pascae. De aici îl are şi limba română, paşti sau paşte, cuvânt sinonim cu înviere, adică trecere: de la moarte la viaţă, de la robia păcatului - prin jertfa şi învierea Domnului - la bucuria vieţii întru virtute.
1
A se vedea şi cuvântarea de la cap. al II-lea (Duminicile Penticostarului).
6 Iubiţi fraţi, în totală libertate, fiecare suflet poate să aleagă, fie calea vieţii, fie a morţii... Poate să urmeze lui Hristos, Izvorul Vieţii, Care a spus despre Sine: ”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”(Ioan 14, 6), sau, Doamne fereşte, satanei, care “de la început a fost ucigaş de oameni”(Ioan 8, 44). De vrea cineva să ştie în care dintre cele două căi se găseşte, să-şi cerceteze faptele... Fără a ne îngădui să fim judecătorii cuiva (căci Dumnezeu ne va judeca pe toţi!), observăm cu îngrijorare cum aleg calea morţii nu numai cei ce se consideră atei, sau alţi semeni rătăciţi de la dreapta credinţă, ci chiar şi dintre aceia care se socotesc “ortodocşi”. Mai trist, chiar unii dintre cei ce şi-au asumat responsabilitatea cârmuirii, fie din spectrul politic, fie din cel ecleziastic. Maşinaţiile pline de cinism ale unor partide politice şi violenţa vindicativă a câtorva greco-catolici sunt doar două din multele exemple ce s-ar putea da. Tuturor acestora le amintim că deşi se mişcă, vorbesc, mănâncă etc., de fapt nu trăiesc cu adevărat. Sufleteşte sunt morţi. Lor li se potrivesc cuvintele Apocalipsei: “Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort!”(2, 1). De aceea, trebuie să ştim că Paştele este atât sărbătoarea vieţii prin excelenţă, cât şi a chemării. O chemare spre dragoste faţă de credinţă şi Neam, manifestată prin moralitate şi muncă cinstită. O chemare pentru a trăi Sfânta Ortodoxie şi a mărturisi istoria nefalsificată a patriei. O chemare spre a discerne cu înţelepciune realităţile prezente: a deosebi grâul de neghină, lumina de întuneric, adevărul de minciună. Numai aşa salutul pascal, HRISTOS A ÎNVIAT - ADEVĂRAT A ÎNVIAT, poate fi simţit în inimă de cel care-l rosteşte cu buzele. Numai aşa bucuria poate fi cu adevărat deplină, bucurie pe care v-o dorim dumneavoastră, tuturor! Cu aceste simţăminte, vă invităm acum să intraţi cu noi în sfântul lăcaş, pentru Sfânta Liturghie. HRISTOS A ÎNVIAT! ––––- o0o ––––-
7 2. HRISTOS A ÎNVIAT, FRAŢI ORTODOCŞI, CATOLICI, PROTESTANŢI ŞI NEOPROTESTANŢI! (Pareneză pentru anii în care data Sfintelor Paşti coincide la toate marile confesiuni creştine) Iubiţi credincioşi, mare bucurie sălăşluieşte în sufletele noastre că în acest an (de ex. 2001), primul din al III-lea mileniu creştin, Sfintele Paşti sunt serbate odată, de către toţi creştinii: ortodocşi, catolici, protestanţi şi neoprotestanţi! Din capul locului precizăm, însă, că această simultaneitate calendaristică este pur întâmplătoare şi, în consecinţă, trebuie să ne ferim de orice fel de speculaţii: că ar fi un "semn", că s-ar putea să se întâmple "ceva" neprevăzut etc. Specialiştii în problema calendarului creştin sunt categorici în această privinţă. Spre exemplu, părintele prof. dr. Nicolae D. Necula, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, titularul Catedrei de Liturgică, afirmă: "Coincidenţa dintre Paştele catolic şi ortodox, în unii ani, în actuala situaţie calendaristică a Ortodoxiei, este întâmplătoare" (Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, Galaţi, 1996, p. 81). Aşadar, nu poate fi vorba de nici un fel de "semn". În acelaşi timp, trebuie să remarcăm că este, de fapt, ceva mai presus de "semne şi minuni": dovada că se poate! Căci dacă mileniul al II-lea creştin a fost unul al dezbinărilor confesionale, în al III-lea suntem chemaţi la refacerea unităţii. Iar dacă în acest an serbăm Paştele întâmplător la aceeaşi dată, năzuim la vremea când coincidenţa nu va mai fi întâmplătoare, printr-o voinţă comună a tuturor conducătorilor confesiunilor creştine. Dar, până la această bucurie deplină, o trăim pe cea oferită nouă de coincidenţa calendaristică... Pentru că mulţi dintre credincioşi ne-au întrebat adesea, în decursul anilor: "De ce noi, ortodocşii, nu serbăm Paştele odată cu ceilalţi creştini?", le spunem şi cu acest prilej că un răspuns complet ar necesita câteva pagini cu amănunte şi detalii, pe care le găsim, de altfel, în tratatele de specialitate. În rezumat, reţinem că diferenţele apar din cauza întrebuinţării calendarelor diferite: cel "îndreptat", pe "stil nou", de către catolici, cel "neîndreptat", sau pe "stil vechi" de către unii ortodocşi. Mai explicit, în anul 1923, numai o parte dintre Bisericile Ortodoxe au acceptat îndreptarea calendarului făcută corect în Apus, încă din anul 1582. Corect, în sensul că s-a făcut corelarea între calendarul bisericesc şi cel astronomic, pe baza datelor furnizate de către oamenii de ştiinţă. Considerând această corelare drept o formă de "propagandă catolică", câteva Biserici din Răsărit au refuzat până în ziua de astăzi îndreptarea: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă, Biserica Serbiei şi mănăstirile din Muntele Athos. În această situaţie, celelalte Biserici Ortodoxe autocefale, între care şi a noastră, pentru a păstra unitatea pascală, s-au văzut nevoite a serba Paştele pe stilul vechi, deşi pentru sărbătorile cu dată fixă folosesc calendarul îndreptat. S-a considerat astfel, pe bună dreptate, că dragostea şi comuniunea sunt mai de preţ decât calendarul, în nădejdea, totuşi, că şi patriarhiile sus-numite vor accepta într-o bună zi concluziile oamenilor de ştiinţă. De altfel, este încurajator faptul că există comisii mixte de dialog, care au pe agendă, între altele, şi problema aceasta, atât de spinoasă la ora actuală. * Fraţi creştini, serbarea comună a Sfintelor Paşti nu trebuie văzută numai ca o firească năzuinţă pământeană, căci Învierea Domnului, eveniment unic sub soare, depăşeşte pragul acestei lumi. Când îl vom trece, de vom fi vrednici, ne va întâmpina un singur Hristos, Care a înviat numai odată pentru noi toţi, indiferent cum ne numim acum: ortodocşi, catolici, protestanţi ş. a. Ştim prea bine că trăim întotdeauna o umbră de tristeţe în acei ani în care, atunci când noi avem Paştele, alţii sunt abia în pregătiri, sau invers. De aceea ne bucurăm atât de tare acum, când rostirea "Hristos a Înviat" şi răspunsul "Adevărat a Înviat" izvorăsc odată, din toate inimile creştine!
8 În nădejdea că nu este departe vremea în care Paştele, acest praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor, va fi serbat în comun în fiecare an, şi nu întâmplător ca acum, strigăm cu emoţie sfântă: Hristos a Înviat, fraţi creştini: ortodocşi, catolici, protestanţi şi neoprotestanţi! ––––- o0o ––––-
9 3. ÎNĂLŢAREA DOMNULUI: BINECUVÂNTARE ŞI BUCURIE Momentul Înălţării Domnului, o dată cu semnificaţiile teologice, mântuitoare, ne atrage atenţia asupra a două precizări făcute de evanghelişti, care pot scăpa uneori cititorului grăbit: 1. În timp ce se înălţa la cer Domnul binecuvânta; 2. Ucenicii s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare... Iubiţi credincioşi, asupra acestor două precizări, socotim potrivit a zăbovi în cele ce urmează. 1). Aşadar, ultima imagine rămasă în ochii ucenicilor este aceea în care Mântuitorul binecuvântează, icoana aceasta fiind o expresie a iubirii Lui dumnezeieşti faţă de lumea pentru care S-a întrupat, S-a jertfit, a murit şi a înviat. Prin gestul binecuvântării, Mântuitorul confirmă propriile-I cuvinte: “Eu sunt păstorul cel bun...”(Ioan 10, 11), “Voi sunteţi prietenii Mei...”(Ioan 15, 14) şi, mai ales, “Să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu vam iubit pe voi...”(Ioan 13, 34). Păstorul cel Bun, Dumnezeiescul Prieten, Izvor de iubire şi Model suprem al iubirii, nu se putea despărţi altfel de cei ce L-au urmat, decât printr-un astfel de dar: binecuvântarea. De la Înălţarea Lui la cer şi până la a doua venire, lumea se poate bucura de binecuvântarea Lui. Am spus “lumea”, pentru că prin ucenicii Săi Mântuitorul îşi revarsă darurile peste toţi oamenii (“Nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor”, Ioan 17, 20). “Se poate”, în sensul că El respectă libertatea fiecăruia, de a accepta sau nu binecuvântarea Lui: “Iată stau la uşă şi bat”, a spus El (Apocalipsă 3, 20). Cu alte cuvinte, voi intra numai acolo unde Mi se deschide. În acelaşi timp, cei de care se desparte pe Muntele Eleonului, la Înălţarea Sa, primiseră în ziua chemării la apostolat o autoritate unică: “Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte”(Matei 10, 40). Cei primitori se află, aşadar, sub binecuvântarea Lui, oferită îmbelşugat şi neîntrerupt de la înălţarea Sa. Ne amintim, totodată, că această sărbătoare este numită în popor Ispas, de la slavonescul Supasu (Mântuitorul), termen care exprimă rolul mântuitor al actului Înălţării. Darurile binecuvântării Domnului se înnoiesc la fiecare Sfântă Liturghie şi la celelalte slujbe pe care Biserica întemeiată de El le împarte drept-măritorilor creştini. Ne amintim, bunăoară, că la sfârşitul Sfintei Liturghii preotul binecuvântează poporul rostind: “Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni...” Cine nu participă însă la Sfânta Liturghie, se situează liber-consimţit (şi tragic) în afara binecuvântării Lui. 2). Este de mirare, pentru cititorul neavizat, că, după ce Mântuitorul S-a înălţat la cer, ucenicii s-au întors în Ierusalim “cu bucurie mare” (Luca 24, 52). Se ştie că, în viaţa de toate zilele, când te desparţi de cineva drag verşi lacrimi, eşti trist, nu te bucuri... Analizând, însă, relatarea evanghelistului Luca, în comparaţie cu alte locuri noutestamentare, aflăm: “Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi...”(Ioan 16, 7). Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe Care El îl va trimite de la Tatăl, în ziua Cincizecimii. Iar în alt loc, Mântuitorul spune, în prezenţa ucenicilor: “Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32). Adică, pe toţi cei care voiesc să urmeze chemarea Mea mântuitoare. Se înţelege, implicit, că El trebuia să se înalţe, spre a-i putea “trage”, apoi, pe cei ce-L urmează. În firea Sa umană Mântuitorul ne-a cuprins pe toţi şi, aprioric, ne-a înălţat cu El. Dar locul cel mai lămuritor, îl găsim în Faptele Apostolilor: “Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-aţi văzut mergând la cer...” (I, 10,11). Iată, aşadar, dezlegarea: Mântuitorul S-a înălţat, dar nu a plecat definitiv. Îngerii (căci îngeri erau cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe), confirmă
10 de fapt cuvintele Mântuitorului, care încheie Evanghelia după Matei: ”Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (28, 20). Iubiţi ascultători, praznicul Înălţării Domnului revarsă peste cei cucernici binecuvântare şi bucurie. Aşa trebuie să ni-L imaginăm pe Hristos (şi aşa trebuie zugrăvit în icoane): binecuvântând şi izvorând bucurie. Nu ca pe un păstor încruntat, cu mâna ridicată ameninţător asupra bieţilor muritori, ci ca pe un prieten apropiat, cald şi iubitor. Prietenia şi iubirea se împlinesc, însă, prin urmarea poruncilor Lui, precum El a spus-o: “Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 14). Iar sub ascultarea şi binecuvântarea Sa, zilele omului sunt un şirag de bucurii, nădejdea înălţării la cer a fiecărui suflet fiind mai tare decât inerentele poticniri şi necazuri pământene. Oamenii buni, spune un proverb latin, găsesc bucurii în orice lucru. Aşa cum îndeamnă Marele Pavel: “Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni 4, 4). Cu aceste simţăminte rostim şi noi către frăţiile voastre: Hristos S-a înălţat, bucuraţi-vă! * Iar la slujba parastasului pentru eroi, săvârşită în ziua Înălţării, se poate rosti acest scurt cuvânt: Iubiţi ascultători, “De ce se face pomenirea eroilor în ziua de Înălţare?” este o întrebare pe care creştinii ne-o adresează adesea. Prezentăm răspunsul dat de pr. prof. dr. Ene Branişte, în tratatul de Liturgică Generală (Bucureşti, 1985, p. 343): “În Biserica românească se face pomenirea generală a eroilor, adică a tuturor celor morţi pe câmpurile de luptă, în Joia Înălţării Domnului, pentru ca sufletele celor care s-au jertfit pentru patria lor să se înalţe, cu Domnul, în slava cerească”. Întotdeauna parastasul pentru eroi creează o atmosferă liturgică aparte, un sentiment de duioşie şi solidaritate cu actul lor jertfelnic. În timpul slujbei lacrimile celor prezenţi curg firesc, împletindu-se cu rugăciunile şi cântările rituale, căci ele izvorăsc dintr-o recunoştinţă fără margini, ce nu poate fi cuprinsă decât parţial în cuvinte. Redăm mai jos un fragment dintr-o pareneză rostită la un astfel de prilej, care exprimă într-un mod admirabil compasiunea, înţelegerea şi recunoştinţa faţă de sărmanii ostaşi morţi fără lumânare şi departe de cei dragi, dar cu simţământul Marii Întâlniri din ceruri (fragmentul este luat da la prof. dr. Ioan Broşu: Cuvânt pentru pomenirea eroilor, în ziua de Înălţare): “Să chemăm la masa bucuriei şi pe sărmanul ostaş, care moare cine ştie unde pe nemărginitele câmpuri de luptă. Parcă-l vedem cum glontele-i străpunge pieptul, cu iuţeală de fulger! Sângele lui curge mereu din rană, iar el începe să aibă vedenii... Între altele, i se înfăţişează bătrâna sa mamă, care-l prinde de mână spre a-l aduce la Biserică, ca în copilărie... Cum? Mama sa nu-l va mai mângâia niciodată? El nu-i va mai auzi niciodată glasul argintiu şi dulce? Să fie, oare, acesta sfârşitul a toate? Să moară singur-singurel, aici, în arşiţă, fără de făclie în mână, în câmpul acesta? ...Şi ostaşul se ridică deodată, într-o mână, nevoind să moară! ...Amintirile din copilărie îi vin cu duiumul în minte... Parc-aude un cântec bătrânesc, o doină, cu care îl adormea mama sa când era copil mic... Deodată aude clopotul din satul său chemând la vecernie în ziua Învierii... Apucă cruciuliţa pe care i-o atârnase mama lui, când a plecat la oaste. Are încă atâta putere să o sărute şi să zică gândind la mama lui: "La revedere în ceruri!" Ostaşul moare apoi... Dar prin fiecare moarte a fraţilor noştri de pe câmpurile de luptă, creşte numărul învierilor noastre! “ Amin. ––––- o0o ––––-
11 4. DUMINICA RUSALIILOR2: DE LA PATIMI, PRIN ÎNVIERE ŞI ÎNĂLŢARE, LA CINCIZECIME - sau DESPRE NAŞTEREA BISERICII CREŞTINE. Iubiţi credincioşi, Astăzi prăznuim Rusaliile sau Cincizecimea, sărbătoare creştină de mare şi mântuitoare frumuseţe, care ne aduce aminte de Pogorârea Sfântului Duh peste Apostolii Domnului. O singură sărbătoare cu trei nume! Fiecare având, cum vom vedea puţin mai încolo, explicaţia lui... Am pomenit în titlu de Patimi, Înviere şi Înălţare, pentru că numai rememorând aceste sfinte momente din lucrarea Mântuitorului înţelegem cum se cuvine condiţiile în care s-a întemeiat Biserica, maica noastră duhovnicească. Încercăm, în cele ce urmează, să vorbim, aşadar, despre ziua de naştere a Bisericii creştine, cu emoţia şi bucuria pe care o simţim atunci când serbăm sau pomenim ziua naşterii mamei care ne-a dat viaţă în această lume. Căci după cum mamele noastre ne-au născut trupeşte, aşa Maica-Biserică ne-a născut duhovniceşte, pe fiecare, prin Botez. Sfântul Ciprian al Cartaginei († 258) mărturiseşte inspirat această filiaţie, spunând că nimeni nu-L poate avea pe Dumnezeu ca Tată, dacă nu are ca Mamă Biserica! Temelia Bisericii, tainic, nevăzut, adică neştiut la început de ucenici, a zidit-o Mântuitorul Iisus Hristos prin jertfa Sa pe Cruce, după cum mărturiseşte mai apoi Sfântul Apostol Pavel, care se adresează episcopilor din Efes (şi prin ei ierarhilor şi preoţilor din toate timpurile): "...Să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care El a câştigat-o cu scump sângele Său" (Fapte 20, 28). "Câştigată", adică dobândită, temeluită, prin Patima Sa, culminată cu moartea pe Cruce. Prevestirea Pogorârii Duhului Sfânt, care va însemna, practic, naşterea văzută a Bisericii, s-a făcut tot în vremea Patimilor. Să ne amintim că Mântuitorul, după Cina de Taină, în cuvântarea de despărţire, la numai câteva ore înainte de a fi prins, judecat şi răstignit, le-a zis ucenicilor între altele: "Iar când va veni Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine" (Ioan 14, 26). Trimitere care nu era posibilă fără învierea din morţi şi înălţarea Sa la ceruri. Iată, aşadar, "dezlegarea" titlului nostru: Biserica s-a născut în lume în ziua Cincizecimii, pe temelia aşezată prin patima şi moartea lui Hristos pe Cruce, prin lucrarea Duhului Sfânt, trimis de El după învierea şi înălţarea Sa. De aceea, nu trebuie să ne mirăm că atunci când Mântuitorul S-a înălţat la ceruri, Apostolii nu s-au întristat, n-au plâns la "despărţire", cum omeneşte ne-am fi aşteptat, ci s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare (Luca 24, 51). De ce s-au bucurat? Pentru că aveau în inimi cuvântul Domnului care le-a spus: "Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite... (Ioan 16, 7), iar Cartea Faptelor consemnează că El chiar le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui..." (Fapte 1, 4). Iar făgăduinţa, adică Pogorârea Sfântului Duh, sa împlinit cum ştim cu toţii, în ziua Cincizecimii, semnându-se, astfel, actul de naştere al Bisericii creştine. Că praznicul poartă numele de Pogorârea Sfântului Duh, înţelegem acum fără explicaţii suplimentare. Dar de unde vin celelalte două nume? Răspundem pe scurt: Rusalii, de la "Rosalia" romană, adică sărbătoarea trandafirilor (rosa-ae = trandafir), peste 2
Este recomandabil ca predica de Rusalii să nu fie prea lungă, avându-se în vedere faptul că slujba din această duminică este mai bogată ca de obicei (după Sfânta Liturghie se săvârşeşte vecernia cu rugăciunile pentru sfinţirea frunzelor de nuc). De aceea, cuvântul pe care-l propunem noi este mai scurt decât la alte sărbători.
12 care praznicul nostru creştin s-a suprapus; Cincizecime, de la faptul că Duhul Sfânt S-a pogorât la trecerea a cincizeci de zile de la Paşti, Cincizecimea creştină fiind prefigurată de Cincizecimea iudaică, care avea o dublă semnificaţie: ziua în care Moise a primit Tablele Legii şi încheierea secerişului, sărbătoarea recoltei. Aşa se explică faptul că de ziua Cincizecimii erau adunaţi în Ierusalim "locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer... Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia... şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi " (Fapte 2, 511). Toţi aceştia au fost fericiţii martori ai unui eveniment cu totul remarcabil: fiecare auzea pe Sfinţii Apostoli grăind pe limba lui! Era semnul lucrării Duhului Sfânt, pogorât în chip de limbi de foc, în urma vuietului auzit din cer, ca o suflare de vânt ce vine repede... Atât de mare le-a fost mirarea încât pe moment au crezut că apostolii sunt beţi! De aceea, în numele lor, a luat cuvântul Sfântul Petru, care a vorbit cu atâta tărie (tăria Duhului Sfânt, atunci pogorât), încât, ne spune Cartea Sfântă, ascultătorii au fost pătrunşi la inimă şi au întrebat: "Bărbaţi fraţi, ce să facem?" Iar Petru a răspuns: "Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos..." Puterea de convingere a fost deosebită: s-au botezat pe loc "ca la trei mii de suflete" (Fapte 2, 41), cifră care pentru vremea aceea era considerabilă. Iată, iubiţi fraţi, istoria zilei de naştere a Bisericii noastre, expusă în câteva cuvinte. În amintirea "limbilor ca de foc" - forma sub care S-a pogorât Duhul Sfânt, în ziua de Rusalii se aduc la biserică şi se sfinţesc frunze de nuc, care se împart apoi credincioşilor spre a le duce pe la casele lor. Ele vor constitui prezenţe harice ale Sfântului Duh pe la casele noastre, dar şi mărturisirea că noi înşine suntem purtători ai harului. Mai mult: primind şi aşezând la loc de cinste frunzele de nuc sfinţite, ne mărturisim dragostea şi ascultarea faţă de Sfânta-Maica noastră Biserică. Iar ascultarea se dovedeşte prin roade (rezultate, ca să folosim un termen mai uzual). Dar ce fel de roade aşteaptă de la noi Maica Biserică? Ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: "Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia..." (Galateni 5, 22-23). Iubiţii noştri ascultători, să ne întipărim bine în suflete aceste virtuţi! Să ne lăsăm pătrunşi la inimă de ele, precum odinioară fericiţii martori ai Cincizecimii. Căci numai cine se străduieşte a le avea se poate numi fiu adevărat al Maicii Biserici şi purtător al harului Duhului Sfânt care sălăşluieşte în ea. Trăirea acestor virtuţi va preschimba înseşi inimile noastre în mici biserici, după cum glăsuieşte un frumos tropar prin care ne rugăm în Canonul Sfintei Împărtăşanii şi care încheie cuvântul nostru de acum: "Fărădelegile mele trece-le cu vederea, Doamne, Cel ce Te-ai născut din Fecioară şi curăţeşte inima mea, făcând-o biserică a Preacuratului Tău Trup şi Sânge şi nu mă lepăda de la faţa Ta, Cel ce ai nemăsurată milă". Amin. ––––- o0o ––––-
13 5. PREA SFÂNTA TREIME (meditaţie) „Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi!” Iubiţi fraţi, Puţini creştini ştiu că ziua de azi, care urmează duminicii Rusaliilor, este consacrată Prea Sfintei Treimi, fiind, astfel, o zi de praznic mare, unit cu al Pogorârii Sfântului Duh. Cu toate că este trecută în calendar cu litere roşii, sărbătoarea aceasta trece aproape neobservată, datorită faptului că ea cade întotdeauna lunea, iar în această zi creştinii care au servicii nu sunt liberi, aşa cum sunt de Paşti şi de Crăciun, deşi în bisericile noastre se săvârşeşte Sfânta Liturghie ca pentru oricare dintre praznicele însemnate. Dar la slujbă lipsesc mulţi şi dintre credincioşii liberi, care de obicei sunt ataşaţi de cultul Bisericii, deoarece nu cunosc încă semnificaţia acestei sărbători. De aceea, credem că suntem datori să atragem luarea aminte asupra ei, pentru că este una specială în spaţiul liturgic: este ziua în care sunt pomenite, la un loc, toate cele trei Persoane ale Fiinţei Unice a lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Din punct de vedere calendaristic, această zi reprezintă, de fapt, ecoul liturgic al duminicii Rusaliilor: sunt evocate Persoanele Care au contribuit la săvârşirea actului sfânt al pogorârii Duhului, ca un sobor liturgic întrucâtva asemănător cu alte "soboare" calendaristice (7 ianuarie, 30 iunie etc.). Şi pentru că Duhul Sfânt nu poate fi despărţit de Tatăl Care L-a purces şi de Fiul Care L-a trimis, Persoanele Treimii sunt prăznuite împreună. Nu întâmplător, însă, am început cuvântul nostru rostind "Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi", propunând chemarea spre "meditaţie", ci ca să mărturisim din capul locului că despre Sfânta Treime nu poţi vorbi altfel decât rugându-te şi meditând la adâncimea Tainei Dumnezeirii, atât cât pot cuprinde slabele puteri omeneşti, fireşte. Un mare ajutor în străbaterea căii cunoaşterii acestei Taine a Tainelor, fie chiar cu paşi foarte timizi, ne oferă cultul Bisericii, de la simplele rugăciuni, până la slujbe mari, ca vecernii, utrenii, paraclise şi acatiste ş.a., toate încununate cu Sfânta Liturghie. Cine va încerca să se apropie de Prea Sânta Treime în afara cultului, va sfârşi fără a pricepe nimic. De ce? Pentru că numai prin sfintele rugăciuni şi slujbe primim harul mântuitor al înţelegerii, totodată, pentru că în textele liturgice sunt reflectate cele mai puternice mărturii şi referirile cele mai convingătoare cu privire la dogma treimică, avându-şi izvorul în Scriptură şi în operele Părinţilor Bisericii. Să ne amintim, bunăoară, de una dintre cele mai scurte rugăciuni, pe care o rostim în fiecare zi, şi să observăm că este adresată celor trei Persoane dumnezeeşti: "Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi, Doamne, curăţeşte păcatele noastre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre, Sfinte cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău". Aceeaşi întreită slăvire o aduc cele mai multe dintre cântările slujbelor. Iată, spre exemplu, o cântare din chiar slujba utreniei sărbătorii de azi (luminânda): "Lumină este Tatăl, lumină este Cuvântul, Lumină este şi Sfântul Duh, Care a fost trimis Apostolilor în limbi de foc; şi printr-Însul toată lumea se luminează a cinsti pe Sfânta Treime". Dar, de cea mai mare adâncime şi frumuseţe liturgică sunt rugăciunile care alcătuiesc Sfintele Liturghii, atât cele rostite de preot, cât şi ale stranei. Sunt la îndemâna oricui vrea să le cerceteze. Şi nu doar cele care se aud, ci şi cele care se rostesc în taină de către preot. Între acestea din urmă, cu referire directă la persoanele Sfintei Treimi, este, bunăoară, minunata rugăciune euharistică din Liturghia Sf. Vasile cel Mare, în conţinutul căreia Dumnezeu-Tatăl este numit "Domn al cerului şi al pământului, Fiul - "pecete asemenea chipului", iar Sfântul Duh, "izvorul sfinţeniei". Şi exemplele ar putea continua, pe zeci de pagini... Iubiţi credincioşi, să ne întoarcem la Sfânta Scriptură, izvorul de bază al cultului. Cine va avea bunăvoinţa şi evlavia să cerceteze referirile la Sfânta Treime în paginile
14 biblice, va trăi bucuria întâlnirii unor pasaje în care, chiar dacă mărturiile sunt de cele mai multe învăluite în mister, chipul întreit al lui Dumnezeu străluceşte cu evidenţă. Păşind, aşadar, pe cărările tainice ale Scripturii Vechi şi Noi, întâlnim chiar de la început însuşi numele lui Dumnezeu (Facere 1, 1), pentru care limba ebraică foloseşte pluralul (Elohim), un prim indiciu că nu e vorba de o singură persoană. Alte locuri pot fi descoperite treptat, cu ajutorul unor călăuze biblice, desigur, care, iarăşi zicem, sunt la îndemâna oricui, inclusiv prin programe computerizate. Un loc special în descoperirile scripturistice îl reprezintă, însă, Teofania de la stejarul Mamvri (Facere 18), sub chipul a Trei Oameni (= Îngeri, Facere 19, 1), mărturie reprezentată atât de inspirat iconografic de către Andrei Rubliov (sec. XV). Veritabilă fereastră spre cerul Treimii, Troiţa cuviosului Andrei Rubliov fascinează atât prin calităţile artistice excepţionale, cât şi prin sfinţenia pe care o transmite închinătorului cucernic. Acest fapt l-a determinat pe părintele martir Pavel A. Florenski (1882-1948), compatriotul cuviosului artist, să exclame plin de admiraţie: "Există Troiţa lui Rubliov, deci există Dumnezeu!". * Iubiţi ascultători, dogma Sfintei Treimi reprezintă cea mai mare taină a creştinismului, sau, după cum spune părintele Stăniloae, suprema taină a existenţei, care explică, însă, toate, sau fără de care nu se poate explica nimic! De aceea, credem că în locul expresiei "dogma Sfintei Treimi" este mai potrivită formularea "taina Sfintei Treimi", datorită atributului infinităţii dumnezeieşti, care copleşeşte capacitatea finită şi relativă a cunoaşterii umane. Întemeiaţi pe mărturiile Scripturii, toţi Sfinţii Părinţi învaţă că Dumnezeu nu poate fi cunoscut în fiinţa Sa, ci doar în lucrările Sale, atât cât El însuşi S-a revelat. Prin toate lucrările cunoscute, Dumnezeu S-a descoperit, mai întâi, un Dumnezeu al iubirii infinite: din iubire a creat lumea, din iubire S-a întrupat Fiul-Hristos, din iubire S-a pogorât Sfântul Duh peste Apostoli şi peste întreaga creaţie, din iubire El ne poartă de grijă şi nu ne părăseşte, cu toate că noi de multe ori L-am părăsit... Aceste realităţi incontestabile l-au inspirat pe părintele pomenit deja, Dumitru Stăniloae, teologul român cel mai reprezentativ, să formuleze astfel titlul unei lucrări a P. C. Sale: "Sfânta Treime sau La început a fost iubirea" (Ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 1993). Iubire care se exercită mai întâi în sânul Prea Sfintei Treimi şi care se reflectă, apoi, în toată creaţia. Cu mare evidenţă, observarea acestei reflectări se poate face în familie. Şi iată cum: Triunghiul iubirii intratrinitare (Tatăl şi Fiul îşi asociază iubirea şi o îndreaptă asupra Sfântului Duh; Tatăl şi Sfântul Duh asupra Fiului; Fiul şi Sfântul Duh asupra Tatălui) se cere a fi regăsit în iubirea dintre persoanele unei familii autentic creştine, cu deosebire în familiile cu copii (iar unde nu se nasc în mod natural, trebuie înfiaţi): tata şi mama îşi asociază şi îndreaptă iubirea asupra copiilor; tata şi copiii asupra mamei; mama şi copiii asupra tatălui... Căci, esenţial, numai o treime de persoane poate exercita iubirea completă, autentică! Iar exerciţiul iubirii familiale poate fi oferit cu generozitate în slujirea comunităţilor mai mici şi mai mari: locul de muncă, localitatea de domiciliu, ţara... Să fie, adică, o continuă asociere, înfrăţire în bine, indiferent de locul şi mediul în care ne găsim. Spre această înfrăţire ne îndeamnă, de fapt, Mântuitorul Iisus Hristos, chiar prin cuvintele Sfintei Evanghelii care s-a citit astăzi: "Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu…" (Matei 18, 19). Cugetând şi făcând aşa, să ne rugăm cu nădejde Prea Sfintei Treimi: Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi, Doamne, curăţeşte păcatele noastre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre, Sfinte cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău. Amin.
15 6. ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI – sărbătoare a recunoştinţei „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim” Iubiţi credincioşi, Sfânta Biserică ne cheamă astăzi să aducem cinstire Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, ca în fiecare an în ziua de 14 septembrie, la praznicul Înălţării ei, cu frumoasa rânduială a împodobirii şi scoaterii în mijlocul bisericii pentru închinare, aşa cum s-a făcut şi azi în timpul utreniei. Iar cei care nu aţi ajuns la momentul respectiv aveţi posibilitatea să vă închinaţi la sfârşitul slujbei, căci ea se află acum pe iconostas, lângă icoana praznicului, ce înfăţişează, iată, un ierarh care înalţă o Cruce înaintea poporului. Această reprezentare ilustrează, de fapt, un crâmpei din istoria acestei sărbători, asupra căruia vom reveni puţin mai încolo. Pentru cuvântul nostru ne propunem, cu ajutorul Domnului, două lucruri: să prezentăm pe scurt firul istoric al sărbătorii şi să încercăm a răspunde la întrebarea „de ce simţim o evlavie atât de mare, am zice specială, pentru Sfânta Cruce?” 1. Înscrierea în calendarul creştin a sărbătorii se datorează în primul rând Sfintei Elena, evlavioasa împărăteasă, care a obţinut încuviinţare şi sprijin de la fiul ei, Sfântul împărat Constantin (cel Mare), să facă săpături la Locurile Sfinte, pentru a descoperi lemnul Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul. În acelaşi timp, marcarea sărbătorii s-a făcut şi în urma altor strădanii, la care au semnat câteva nume de împăraţi şi ierarhi, dintre care vom pomeni îndată câteva. Desigur, firul istoric al evenimentelor este destul de întins, străbătând câteva sute de ani, iar noi, din raţiuni de timp psihologic al cuvântării, vom puncta doar strictul trebuincios înţelegerii. Mai întâi să ne amintim că la anul 70 d. Hr., generalul roman Titus a distrus Ierusalimul şi împrejurimile, după ce a înăbuşit o revoltă a iudeilor. Cincizeci de ani mai târziu, împăratul Adrian (117–138) a ridicat pe colina Golgotei un templu păgân închinat lui Jupiter, pe care l-a numit Aelia Capitolina. „Aelia”, după numele său (Aelius Publius Hadrianus), „Capitolina”, după numele celei mai mari coline din cele şapte ale Romei. Se înţelege că Mormântul Domnului era astupat, Crucea îngropată încă de pe vremea lui Titus, toate Locurile Sfinte profanate, împlinindu-se, iată, cuvintele triste ale lui Daniil proorocul, pe care le invocă Mântuitorul: „Iar când veţi vedea urâciunea pustiirii, stând unde nu se cuvine - cine citeşte să înţeleagă - atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă în munţi…” (Marcu 13, 14). Adică: în locurile frumoase şi sfinte au fost aşezate uriciunile idolilor, care pustiesc sufletul, de care oamenii trebuie să fugă, desigur. Abia peste 200 de ani, când creştinismul a dobândit libertate, prin edictul de la Milano al Împăratului Constantin cel Mare (313), Locurile Sfinte au fost repuse în drepturile fireşti, îndeosebi prin strădaniile bine-credincioasei lui mame, Sfânta Elena. Ea sa dus, astfel, la Ierusalim (prin anul 327) şi, cu împuternicire de la fiul ei, a ordonat distrugerea templelor păgâne şi a idolilor, făcându-se apoi săpături pentru aflarea Sfintei Cruci. Întrucât s-au scos la iveala trei cruci, nu una, la rugăciunile făcute acolo s-a adeverit care este Crucea Domnului prin vindecarea unei bolnave la atingerea ei. A fost dată spre păstrare episcopului Macarie al Ierusalimului şi de atunci a început a se cinsti aflarea ei. Pe locul Sfântului Mormânt, din grija împărătesei Elena, cu acelaşi sprijin al fiului ei, se va începe acum construirea unei biserici, alături de alte 17 (!) în diferite locuri ale Ţării Sfinte, minunată faptă, frumos exprimată de un vers al Acatistului Sf. Împăraţi: „Bucură-te, că în Ierusalim 18 biserici ai ridicat…”. Eusebiu de Cezarea, cunoscutul episcop-istoric, admirând râvna vârstnicei împărătese, o descrie ca „mânată de sprinteneala unei femei foarte tinere, dornică să afle cât mai multe despre aceste binecuvântate meleaguri…, cu mintea mereu tânără, străbătând întregul Răsărit, înconjurată de strălucirea ce i-o dădea
16 autoritatea împărătească” (Viaţa lui Constantin cel Mare, PSB vol. 14, p. 142-143). Construirea bisericii Sf. Mormânt, care se va numi a Învierii, se va încheia abia în anul 335, când venerabila împărăteasă era deja trecută la cele veşnice. Sfinţirea ei a avut loc în ziua de 13 septembrie, iar a doua zi, 14, episcopul Macarie a înălţat Sfânta Cruce pe amvonul bisericii, spre a fi văzută de toţi cei prezenţi, care s-au închinat cu evlavie, zicând „Doamne miluieşte-ne!” De aceea, această zi a primit numele de Ziua Înălţării Sfintei Cruci, fiind serbată mai întâi în Ierusalim, iar cu timpul în toată Biserica Ortodoxă. Un alt eveniment istoric legat de această sărbătoare se plasează în veacul al VII-lea. În anul 614 împăratul Cosroes al perşilor ocupă Ierusalimul şi, între prăzile de război, duce cu el şi Sfânta Cruce, care va rămâne aici până la moartea lui. Heraclie, împărat creştin al Bizanţului, încheie pace cu fiul lui Cosroes, recuperând, astfel, Crucea, aducând-o mai întâi la Constantinopol şi de aici la Ierusalim, în anul 629. Patriarhul de atunci, Zaharia, o primeşte cu cinstea cuvenită şi o reaşează în biserica Învierii, spre negrăita bucurie a credincioşilor. 2. Răspunsul la întrebarea „de ce simţim o evlavie atât de mare pentru Sfânta Cruce?” trebuie să plece de la cuvântul „recunoştinţă”, amintindu-ne, astfel, de faptul că prin jertfa Crucii am fost mântuiţi. În fiecare an, înainte de sărbătoarea Înălţării, anumiţi credincioşi postesc o săptămână şi vin să se spovedească spre a se împărtăşi, mărturisindune emoţionaţi că o fac din evlavie şi recunoştinţă faţă de Sfânta Cruce… Desigur, recunoştinţa se îndreaptă către Cel ce S-a jertfit pe Cruce, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Creştinii se simt ataşaţi, însă, şi faţă de Altarul de jertfă, întrucât el este purtător al harului mântuirii. Dacă i-am ruga pe aceşti creştini să transpună în cuvinte simţămintele lor (sau dacă noi înşine am încerca s-o facem) am constata că e foarte greu, aproape imposibil. Ar fi nevoie de un talent deosebit. De aceea, ne vin în ajutor slujbele consacrate acestei sărbători, în care găsim stihuri şi rugăciuni de mare frumuseţe liturgică, alcătuite de sfinţi purtători ai harismelor poetice, ca Andrei Criteanul, Cosma al Maiumei, Ioan Damaschin ş. a., care exprimă în locul nostru simţăminte de evlavie, admiraţie, recunoştinţă, credinţă, nădejde, dragoste etc. Iată, bunăoară, o stihiră din slujba Litiei din Minei: „Chipul stelelor cel strălucitor te-a arătat, o, preasfântă Cruce, semn de biruinţă bine-credinciosului împărat, a cărui maică Elena aflându-te, lumii te-a descoperit. Pentru aceea, înălţată văzându-te astăzi, credincioşii grăim: luminează-ne pe noi cu strălucirea ta, Cruce purtătoare de viaţă; sfinţeşte-ne cu tăria ta, preacinstită Cruce; şi ne întăreşte pe noi cu înălţarea ta, ceea ce te înalţi asupra taberei vrăjmaşilor”. Deosebit de inspirate sunt, de asemenea, versurile care compun Acatistul Sfintei Cruci, care este la îndemâna oricăruia dintre dumneavoastră. Ele exprimă poetic importanţa mântuitoare a Crucii Mântuitorului, totodată ce reprezintă ea concret pentru viaţa noastră de zi cu zi. Iată câteva fragmente (toate versurile încep cu „Bucură-te...”): … ridicarea celor căzuţi; …îndreptarea celor robiţi de patimile lumeşti; … sprijinirea sărmanilor;… apărătoarea deznădăjduiţilor;… doctorul celor ce bolesc; La un moment dat, însă, întâlnim un vers care ar părea nepotrivit cu sobrietatea celorlalte: „Bucură-te veselia sufletului meu!”. Cum, adică, Crucea care a însemnat suferinţă, jertfă şi moarte, poate fi numită „veselia sufletului”? Da, iubiţi credincioşi. Deşi paradoxal, versul exprimă cât se poate de bine realitatea că prin tristeţea Crucii ne-a venit bucuria Învierii. Aşa a binevoit Mântuitorul nostru: să rabde moarte pe Cruce, ca să aducă cea mai mare bucurie din istoria mântuirii, învierea. Înţelegem de aici că şi noi suntem chemaţi a fi părtaşi la jertfa Crucii, purtându-ne cu demnitate propria cruce, spre a ne veseli, apoi, de roadele învierii. Crucea, cu tot ce înseamnă ea (suferinţă, jertfă, moarte etc.), nu este un scop în sine, ci doar un mijloc pentru a ajunge la veselia învierii. De aceea,
17 rostim cu evlavie, încă o dată, cuvintele prin care am început predica de azi: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!”. Amin. ––––- o0o ––––-
18 7. CRĂCIUN, cuvânt de origine tracă - pareneză în cinstea Naşterii Domnului În fiecare an, în prima zi de Paşti şi de Crăciun, credincioşii ascultă la Liturghie Pastorala trimisă de episcopul locului, propriu-zis un cuvânt de învăţătură ce reprezintă, de fapt, predica zilei. Fireşte, preotul nu trebuie să mai ţină o a doua predică, decât cel mult să facă la sfârşit cuvenitele urări, însoţite de eventuale anunţuri. Un vechi proverb spune că „atunci când vorbeşte generalul, soldatul tace şi ascultă…” Preotul este şi el un fel de soldat în oastea Bisericii, iar respectarea gradelor (= treptelor) ierarhice este o chestiune canonică şi de bun simţ. Iată de ce şi noi socotim potrivit a recomanda mai întâi ascultarea Pastoralei chiriarhale, la Sfânta Liturghie, cu toată luarea aminte. Vom auzi, astfel, atât învăţături cu privire la evenimentul sfânt al Naşterii Domnului, cât şi sfaturi practice legate de prezentul cotidian. Pentru a oferi, totuşi, şi un cuvânt din partea noastră, ne-am gândit să repunem în discuţie interesanta, dar şi mult-controversata problemă a etimologiei cuvântului Crăciun, cuvânt rostit atât de des în aceste zile de praznic. Precizăm şi faptul că etimologia românească ni se pare cea mai interesantă în raport cu a limbilor moderne de circulaţie. Iată cum stau lucrurile, bunăoară în germană, franceză, engleză şi rusă (slavă). Pentru sărbătoarea Crăciunului sau a Naşterii Domnului, nemţii au cuvântul Weihnachten (noapte sfântă), francezii Noël (transformat din lat. „natale nocte” = noaptea naşterii), englezii Christmas (în engl. veche „Cristes Maesse” = Messa lui Hristos, adică Liturghia), ruşii (şi slavii, în genere) Rojdestvo (vb. roditi = a naşte). La noi, la români, situaţia este mai complicată, sau cel puţi aşa pare. Din cele ce urmează vom constata, de fapt, că lucrurile sunt simple în sine, dar le-au complicat lingviştii pe parcursul cercetărilor. Menţionăm din capul locului că demonstraţia pe care o supunem acum atenţiei, şi care arată cât de simplă este, de fapt, etimologia în discuţie, aparţine regretatului profesor macedoromân, fost deţinut politic, Gheorghe Muşu (1913-1987). Licenţiat în Litere şi Filozofie, profesor la mai multe licee din Bucureşti, Gh. Muşu a fost un luptător remarcabil împotriva comunismului ateu. Acest fapt i-a atras un proces politic şi întemniţarea la Aiud, între 1960-1964, cu interdicţia ulterioară de profesare. După ce a fost eliberat din închisoare, autorităţile l-au obligat să lucreze la salubritate, ca muncitor necalificat... Prin intervenţiile ferme ale vrednicilor de pomenire Justinian patriarhul şi Roman episcopul, în 1971 Gh. Muşu a fost numit profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, onorând în mod strălucit încrederea acordată. S-a pensionat la limită de vârstă, în anul 1977. A trecut pragul veşniciei în anul 1987, după o lungă şi grea suferinţă, fiind înmormântat în apropierea Sf. Altar al Bisericii din com. Căţelu, lângă Bucureşti. Profesor de mare conştiinţă, posedând o cultură enciclopedică, reuşeşte, în ciuda opresiunilor, să publice 4 cărţi: Zei, eroi, personaje, Din istoria formelor de cultură arhaică, Lumini din depărtări, Din mitologia tracilor. Lasă în manuscris alte 8 volume, ce aşteaptă încă lumina tiparului. Semnatarul acestei succinte prezentări este un fost elev (şi neîncetat admirator), care a simţit drept o datorie de suflet să readucă la vedere studiul intitulat Crăciunul şi publicat în volumul Din istoria formelor de cultură arhaică (Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, l971), reluat cu unele adăugiri în volumul Din mitologia tracilor (Edit. Cartea românească, Bucureşti, 1982), cu titlul Vestigii ale cultului solar: Crăciunul (p. 21-38). Prezentarea noastră, în spaţiu limitat, se doreşte a fi, de fapt, o invitaţie pentru lecturarea integrală a acestui studiu de excepţională valoare, din nefericire puţin cunoscut. Convinşi că etimologia propusă de profesorul savant, Gh. Muşu, este cea reală, înfăţişăm aici câteva din argumentele domniei sale. Se cuvine, mai întâi, precizarea că profesorul Muşu a purces la
19 alcătuirea studiului după ce a verificat în prealabil toate etimologiile propuse anterior de cercetători, dintre care aminteşte: lat. crastinum (“mâine”), lat. calatio (“chemare”), lat. creatio (“creaţie”), ultima cu cei mai mulţi adepţi, până în zilele noastre. Întemeiat pe o solidă argumentare, prof. Muşu arată că numele sărbătorii este de origine şi semnificaţie naturistă, întrucât sărbătoarea Crăciunului “s-a suprapus aceleia a solstiţiului de iarnă din religiile naturiste anterioare “ (p. 21). Acest fapt este binecunoscut de liturgişti: majoritatea sărbătorilor creştine s-au suprapus peste cele păgâne, împrumutând de la acelea chiar elemente “ornamentale”. De pildă, sărbătoarea Floriilor îşi are numele de la Floralia romană (sărbătoarea florilor), Rusaliile de la Rosalia romană (sărbătoarea trandafirilor) ş.a.m.d. Termenul Crăciun, potrivit demonstraţiei prof. Muşu, îşi are originea într-un cuvânt din fondul trac, din care provine şi aromânul crăciun, cărciun (butuc aprins în noaptea şi în ajunul zilei solstiţiului de iarnă), megleno-românul cărciun (idem), albanezul kercun (doar cu sensul general de butuc). Din română, nord şi sud-dunăreană, cuvântul a trecut apoi la slavi. Originar, cuvântul crăciun numea, aşadar, butucul care era aprins în seara şi noaptea dinaintea solstiţiului de iarnă (desemnând şi respectiva noapte), pentru ca, potrivit credinţei adepţilor religiilor naturiste, focul rezultat să “întărească” soarele “amorţit”, la respectiva cumpănă a cursei sale, pe care să o poată apoi continua: “Desigur, focurile pământenilor contribuiau mult la aceasta, drept pentru care pe toate meridianele pământului se întindea atunci mare vâlvătaie, iar soarele, precum ştim, trecea cumpăna. De aceea o făceau mereu şi după înstăpânirea creştinismului...” (p. 28). Iar când Noul Soare, Hristos, a luat locul “vechiului soare” adorat în religiile naturiste, şi când sărbătoarea Naşterii Domnului a fost învecinată cu cea a solstiţiului, s-a împrumutat şi denumirea, rostită pe buzele strămoşilor noştri prin cuvântul-minune Crăciun, fără ca împrumutul să ştirbească semnificaţia profund creştină a praznicului. Iar acum, cu jena că sumara noastră expunere nu poate oferi decât o palidă imagine a strălucitei demonstraţii făcută de profesorul Gh. Muşu, ne îngăduim o constatare: în strădania aprinsă, lăudabilă altfel, de a demonstra „creştineşte” etimologia Crăciunului, predecesorii cercetători au căzut în capcana subiectivismului, căutând – pro domo – explicaţii “teologice” pentru un cuvânt obişnuit, încreştinat, însă, ulterior. Credem, pe de altă parte, că ignorarea etimologiei propuse de d-l Muşu s-a datorat şi faptului că el era un intelectual „proscris” şi, ca atare, tot ce venea din partea lui era „periculos” pentru cultura şi siguranţa naţională… Concluzia firească este cea notată de profesorul Muşu însuşi : “Iar altă dezlegare, în şirul acestor raporturi, nu poate lua fiinţă, decât admiţând că lucrurile stau cu capul în jos...”(p. 38). * De încheiere, ne rugăm Domnului pentru ca Naşterea Lui din acest an să renască în toţi românii credinţa curată, dorul după fapte bune şi iubirea de Neam. Tuturor credincioşilor noştri, urări de sănătate, fericire şi mulţi ani! ––––- o0o ––––-
20 8. CUVÂNT PENTRU 1 IANUARIE: Tăierea împrejur a Domnului; Sf. Vasile cel Mare; Anul Nou Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire (Galateni 5, 6) Iubiţi credincioşi, La mulţi ani în sfânta zi de azi! Este o zi de praznic, unul dintre praznicele mari, numite împărăteşti, pentru că are în centrul atenţiei pe Împăratul şi Domnul nostru, Mântuitorul lumii, Iisus Hristos. Am început cuvântul, iubiţi credincioşi, cu un citat din Sf. Apostol Pavel care pomeneşte, aşa cum aţi auzit, de tăierea împrejur... Dar şi de netăierea împrejur... Cum ştim cu toţii, în calendarul nostru, pentru ziua de azi este rânduit praznicul Tăierii Împrejur a Domnului, alături de cinstirea Sf. Vasile cel Mare şi pomenirea Anului Nou civil (spre deosebire de cel bisericesc, care începe la 1 septembrie). Fără să intrăm în amănunte obositoare, vom spune câteva cuvinte despre fiecare dintre aceste sărbători, renunţând la aspectele istorice ale evenimentelor şi încercând a pătrunde înţelesul lor mai adânc, duhovnicesc. 1. Mai întâi să încercăm a înţelege de ce noi, creştinii, nu mai tăiem pruncii împrejur. Maica Domnului şi cu bătrânul Iosif L-au dus la Templu pe pruncul Iisus, la opt zile de la naştere, unde a fost tăiat împrejur după rânduiala iudaică, întrucât trebuia să respecte Legea Veche, fapt despre care Însuşi Iisus va mărturisi mai târziu: “N-am venit să stric Legea ci s-o plinesc!” (Matei 5, 17). Plinind-o, adică desăvârşind-o, ne-a eliberat pe noi de povara ei, locul tăierii împrejur luându-l Botezul creştin după porunca binecunoscută, dată ucenicilor: “Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le...” (Matei 28, 19). (Observăm că n-a zis: “Tăindu-le împrejur...”). După această sumară explicaţie, dorim să readucem în atenţie cuvintele Sf. Apostol Pavel, prin care mărturiseşte că tăierea sau netăierea împrejur nu sunt esenţiale... Căci există şi o tăiere împrejur duhovnicească, aşa cum va scrie romanilor: “Tăierea împrejur este cea a inimii, în duh, nu în literă” (Rom. 2, 29). Adică o vieţuire creştinească, demnă de haina Botezului, care, se ştie, este o naştere din apă şi din Duh (Ioan 3, 5). Pentru problematica neobligativităţii creştinilor de a fi tăiaţi împrejur, aflăm explicaţii admirabile în epistolele către Romani şi Galateni ale aceluiaşi genial Sfânt Apostol Pavel, pe care vă îndemnăm să le cercetaţi pe îndelete. Un pas mai departe în pătrunderea mesajului paulin îl avem făcând legătura cu mărturisirea inspirată a Sf. Arhidiacon Ştefan, desprinsă din cuvântarea de dinaintea martirajului (observăm, pe moment, legătura directă între mărturisire şi martiriu): “Voi cei tari în cerbice, spune el iudeilor prigonitori, şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum părinţii voştri aşa şi voi!”(Fapte 7, 51). Greu cuvânt! Dar se potriveşte nu numai cărturarilor şi fariseilor opaci din vremea aceea ci şi potrivnicilor Evangheliei din vremea de azi. Pentru toţi ca ei, Mântuitorul a spus: “Inima acestui popor sa învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi Eu să-i tămăduiesc pe ei...” (Matei 13, 15). Iată, aşadar, exemple de netăiere împrejur a urechilor, a ochilor, a inimii... Actualizând, trebuie să recunoaştem că multe dintre necazurile şi neîmplinirile personale şi colective din zilele noastre se datorează acestei “netăieri împrejur” a simţurilor, care nu mai pot discerne eficient între bine şi rău, păcat şi virtute, minciună şi adevăr. Urechile, ochii, inima, gura, mâinile, picioarele, pe scurt, toate simţurile şi mădularele se comportă de parcă n-ar fi trecut prin apele Botezului, nici n-ar avea pecetea celorlalte Sfinte Taine! În concluzie, praznicul Tăierii împrejur a Domnului ne aduce aminte de Botezul nostru, ne
21 conştientizează că purtăm, în chip tainic, o haină luminoasă, care obligă pe purtător la „credinţă lucrătoare prin iubire” (Gal. 5,6). 2. Sfântul Vasile cel Mare este un model de viaţă şi slujire creştină în sensul celor afirmate mai sus. Nu intrăm acum în detalii bio-bibliografice, cunoscute în general, mai ales că în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti i-au fost rezervate trei volume (12, 17 si 18) în care sunt redate amănuntele biografice, alături de cele mai reprezentative opere: omilii, reguli monahale (asceticele), Tratatul despre Sf. Duh, scrisorile etc. Pentru acest an am găsit de cuviinţă a prezenta un fragment dintr-o cuvântare tradusă de preotul cărturar Samuil Micu Clain, tipărită în anul 1784 şi inclusă în volumul său de Propovedanii (cuvântarea se găseşte, în original în Migne, P.G., 32, 1245-1256). Cuvântul este intitulat “Despre moarte” şi în el Sf. Vasile cel Mare atrage atenţia asupra scurgerii ireversibile a timpului şi asupra datoriei întrebuinţării lui cu folos: “Lucru minunat, prea iubiţilor! Cum unul fieştecarele dintre noi, cât iasă din sânul mumă-sa, îndată legat cu curgerea vremii se răpeşte totdeauna, după sine lăsând ziua, care o a trăit şi niciodată tocma de ar şi vrea nu se poate mai mult întoarce la ziua de ieri. Iară noi ne bucurăm când mergem mai înainte şi trecând la mai mare vârstă; ne pare bine ca şi cum am căpăta ceva şi ţinem fericit pe cel ce din prunc s-a făcut bărbat şi din bărbat s-a făcut bătrân. Ci nu luăm aminte, cum că atâta viaţă am pierdut, câtă am trăit; şi aşa neluând noi aminte se sfârşeşte viaţa, măcar că totdeauna din cea trecută o măsurăm şi nu gândim cât de neştiut lucru este, câtă vreme vrea să ne dea încă nouă Cel ce ne-a trimis pe noi să săvârşim această cale...” 3. Iubiţi credincioşi, acest fragment se potriveşte celui de-al treilea moment al praznicului de azi, Anul Nou, întrucât ne conştientizează de faptul că a mai trecut un an din viaţa noastră şi că s-ar putea ca cel în care am intrat să fie ultimul, aici, pe pământ... Ne aduce aminte că trebuie să preţuim fiecare zi, fiecare ceas dăruit de Dumnezeu pentru a lucra mântuirea noastră. Puţin mai departe, în aceeaşi cuvântare, Sf. Vasile atenţionează: “Au nu vezi soarele răsărind şi apunând? Nu vezi luna crescând şi scăzând? Nu vezi pământul înverzind şi iarăşi uscându-se? Ce minune dară este, dacă şi noi fiindcă suntem parte a lumii, ne facem părtaşi celor ce sunt în lume?...” În cuvinte lapidare, dar de esenţă, Sf. Vasile dă, apoi, soluţia unei vieţuiri înţelepte: “Drept aceea, trebuie să fugim de viaţa întru care este ocară!”. Marcarea Anului Nou înseamnă totodată şi a ne face un mic bilanţ material şi sufletesc: câte am împlinit sau nu dintre cele propuse la începutul anului, dacă am utilizat sau nu cu folos timpul etc. etc. Cele neîmplinite, mai ales din motive care au ţinut de voinţa personală, pot fi recuperate, cu ajutorul Domnului, în noul an. Cunoscutul proverb “ce poţi face azi nu lăsa pe mâine", parafrazat, ar suna aşa: “Ce poţi face în acest an, nu lăsa pe cel viitor...” “Carpe diem! “(trăieşte clipa, ziua!), îndeamnă poetul Horaţiu. Adaptând dictonul am putea zice: “Carpe annum! - Trăieşte anul!” Dumnezeu ne-a mai acordat o şansă pentru mântuire, se înţelege, prin împlinirea datoriilor de fiecare zi şi ceas. Iubiţi ascultători, să ne amintim, în finalul cuvântului nostru, de un fragment din prima rugăciune a Canonului pentru Sf. Împărtăşanie: “...Doamne, fără de răutate fiind, îndelung-răbdător şi mult-milostiv, nu m-ai dat pe mine să pier cu fărădelegile mele, în tot chipul aşteptând întoarcerea mea...“ Cât de potrivite sunt aceste cuvinte acum, la acest prag de An Nou! Dumnezeu, în a Sa bunătate, nu ne-a dat morţii pentru fărădelegile pe care leam făcut în anul precedent, ci ne-a acordat şansa îndreptării în cel în care am păşit. Mulţumind Domnului pentru această favoare, rugăm pe Sfântul Vasile să poarte către Tronul Ceresc rugăciunile noastre spre a fi ajutaţi a vieţui potrivit tăierii împrejur celei duhovniceşti. "La mulţi ani" tuturor celor ce aţi dovedit râvnă şi dragoste faţă de
22 Sfânta Biserică, începând anul cu Sfânta Liturghie! „La mulţi ani” tuturor care azi serbaţi ziua numelui! Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi! Amin. ––––- o0o ––––-
23 9. PARENEZĂ LA ANUL NOU: „Pune, Doamne, început bun mântuirii noastre!” Iubiţi credincioşi, Se cuvine, mai’nainte de orice cuvânt, să aducem mulţumiri lui Dumnezeu, din adâncul sufletelor noastre, pentru că ne-a ajutat să păşim cu pace în noul an şi, mai ales, să fim în biserică la acest ceas de Liturghie. Mărturisim prin această prezenţă dragostea noastră de a începe cu rugăciune prima zi a anului, chiar dacă acum suntem, poate, mai obosiţi ca de obicei. În componenţa vieţii moderne a intrat, cu sau fără voia noastră, un eveniment devenit tradiţional, necreştin prin implicaţiile lui, dar care nu poate fi negat ca realitate: revelionul. Suntem şi noi trăitori ai vieţii moderne, dar în duh creştin. La miezul nopţii trecute, când orologiul a marcat trecerea din vechiul în noul an, noi, împreună cu familiile noastre am rostit mai întâi o rugăciune pentru ca Dumnezeu să ne ajute întru înnoirea râvnei pe calea mântuirii, cerând de la El un nou început bun al mântuirii, după aceea n-am zăbovit prea mult, ci ne-am retras spre odihnă pentru a fi treji la ora venirii la Sfânta Biserică. Noi ştim că însuşi cuvântul revelion poate fi înţeles în sens creştin: réveiller (de la care vine românescul revelion) în franceză înseamnă a trezi, a se deştepta din somn. Iată-ne, aşadar, aici, în Casa Domnului, unde toţi cei care se numesc creştini ar trebui să fie la aceasta oră. Iubiţi fraţi de credinţă, Calendarul nostru menţionează, precum ştiţi, trei sărbători pentru ziua de azi: Tăierea împrejur a Domnului, Sf. Vasile cel Mare şi Anul Nou. Despre fiecare vom face, în cele ce urmează, câteva scurte referiri. Tăierea împrejur a pruncului Iisus s-a făcut a opta zi după naştere, precum citim în Sfânta Evanghelie după Luca (2, 21-24), când I-au pus şi numele, după rânduiala veche consemnată de Moise în Levitic cap. al XII-lea. Pentru a afla mai pe larg despre acest sfânt eveniment, vă îndemnăm să citiţi acasă din Scriptură, când veţi dispune de un ceas de linişte, atât la Luca, cap. al II-lea, cât şi la Levitic, cap. al XII-lea. Dacă ar întreba cineva de ce astăzi noi, creştinii, nu mai tăiem pruncii împrejur, răspundem: tăierii împrejur din Vechiul Testament i-a luat locul Botezul creştin, în Noul Testament. Acum spunem şi noi, o dată cu Sf. Apostol Pavel: “Tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă“ (Romani 2, 29). Sfântul Vasile cel Mare, trăitor în veacul al IV-lea, a cărui pomenire astăzi săvârşim, ne este cunoscut prin câteva fapte cu totul remarcabile: este autorul unei Sfinte Liturghii, numită în cărţile noastre Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, ce se săvârşeşte de zece ori pe an, inclusiv astăzi; este autorul unui însemnat număr de lucrări teologice, omilii, epistole etc., după care învăţăm şi astăzi, minunându-ne de înălţimea cugetării sale; a rămas în istorie ca ctitor al unui aşezământ social de binefacere, intitulat Vasiliada, după care s-au inspirat până în ziua de astăzi nenumărate centre de caritate. Nu în ultimul rând, s-a remarcat printr-o viaţă de sfinţenie exemplară. Om al rugăciunii, ne-a lăsat şi Molitvele, cunoscute sub numele său, pe care le-am rostit şi noi astăzi în genunchi. S-a dovedit biruitor peste patimi, după cum însuşi numele lui sugerează. Căci Vasile vine de la grecescul basileos, care înseamnă împărat. Citim, de pildă despre un caz asemănător, în Patericul egiptean, cum Avva Iosif a spus odată ucenicilor: “Eu sunt împărat astăzi, că am împărăţit peste patimi!" (adică, le-am biruit!). Aşa şi Sf. Vasile, s-a dovedit biruitor peste cele lumeşti, dobândind sălaş în ceruri, unde şi astăzi se roagă pentru noi. Cu privire la marcarea Anului Nou, noi trebuie să vedem creştineşte acest prag: să ne facem un bilanţ sufletesc a ceea ce am realizat sau nu în anul precedent, cât am lucrat la
24 mântuirea noastră şi a aproapelui, totodată să cerem ajutor de sus pentru un nou şi bun început în calea mântuirii. Să nu ne mire acest cuvânt “început bun”. Chiar dacă suntem mai înaintaţi în vârstă, în cele ce privesc mântuirea trebuie să ne considerăm mereu începători. Căci spune un proverb sugestiv: În fiecare zi, din nou, de la început! Sau cum citim în acelaşi Pateric egiptean: “Odată Avva Arsenie a fost auzit de către ucenici, care stăteau afară, strigând din chilie: Dumnezeule, nu mă părăsi! Nimic bun n’am făcut înaintea Ta, dar dă-mi după bunătatea Ta să pun început!”3. Iubiţi ascultători, mulţumind lui Dumnezeu pentru binefacerile care au fost asupra noastră în anul care a trecut, păşim cu nădejde în Noul An, în dorinţa de a fi mai buni, mai iertători, mai harnici, mai aprinşi de dragoste pentru Sfânta Biserică. Vă apreciem în chip deosebit pe toţi care aţi dovedit şi astăzi dragoste faţă de legea noastră creştină şi aţi venit aici. Tuturor vă dorim sănătate şi ani mulţi întru Domnul! Cu deosebire, celor care purtaţi numele Sf. Vasile, vă adresăm binecuvântările noastre părinteşti de tot binele, felicitânduvă pentru faptul că aţi început ziua onomastică în Biserică. Aceleaşi gânduri creştineşti pentru familiile dumneavoastră şi, în comuniune cu frăţiile voastre, pentru întreg neamul nostru românesc. La mulţi şi buni ani în ogorul Domnului! Amin. ––––- o0o ––––-
3
Patericul, tipărit la Iaşi, 1913, p. 19. De va îngădui timpul, se poate da încă un exemplu cu privire la începutul bun: “Se spunea pentru Avva Sisoe, că atunci vrea să se săvârşească, şezând părinţii lângă dânsul, a strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor: “Iată, Avva Antonie a venit”. Şi după puţin, a zis: “Iată ceata proorocilor a venit”. Şi iarăşi faţa lui mai mult a strălucit. Şi a zis: “Iată ceata Apostolilor a venit”. Şi s-a înnoit faţa lui iarăşi. Şi se părea ca şi cum el ar fi vorbit cu oarecare şi i s-au rugat lui bătrânii, zicând: “Cu cine vorbeşti, părinte?” Iar el le-a zis: “Iată îngerii au venit să mă ia, şi rog ca să fiu lăsat să mă pocăiesc puţin “. Şi i-au zis lui bătrânii: “Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte”. Şi le-a zis lor bătrânul: “Cu adevărat, nu mă ştiu pe mine să fi pus început”. Şi au cunoscut toţi că este desăvârşit...” Ibidem, p. 217.
25 10. PARENEZĂ LA BOBOTEAZĂ: foloasele Agheasmai Mari Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale! Iubiţi credincioşi, Aceste preafrumoase cuvinte au fost rostite acum câteva minute şi fac parte din marea rugăciune de sfinţire a apei, alcătuită de Sfântul Sofronie, patriarh al Ierusalimului, trăitor în veacul al VII-lea4. Suntem adânc mişcaţi de măreţia acestei slujbe de sfinţire a apei celei mari, care se face o singură dată pe an, aducându-ne aminte de Botezul Domnului, când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a sfinţit apele prin intrarea în Iordan, cu preacuratele Sale picioare. Vedem cu ochii sufletului, o dată cu Ioan Botezătorul, Duhul Sfânt pogorându-se ca un porumbel, deasupra capului Mântuitorului; auzim şi noi, cu acelaşi Sfânt Botezător, glasul din cer al lui Dumnezeu Tatăl. Minunată arătare a Prea Sfintei Treimi la râul Iordan! Prezenţa dumneavoastră aici, în număr atât de mare este un semn al măreţiei acestui praznic, pe de o parte, iar pe de alta a dorinţei de a duce acasă, în vase curate, Sfânta şi Marea Agheasmă, pentru evlavioasă întrebuinţare. Drept-măritori creştini, socotim potrivit acum să vă aducem aminte, pe scurt, despre foloasele agheasmei mari şi modul de întrebuinţare şi păstrare. În acest scop, reamintim un fragment lămuritor din Rugăciunea de sfinţire a apei, pe care aţi auzit-o cu toţii. Citim, iată, din Cartea după care s-a făcut slujba5: “... Şi-i dă ei dar de vindecare şi binecuvântarea Iordanului. Fă-o izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice neajunsă, plină de putere îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr’însa, să le fie spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţire a caselor, spre tot folosul de trebuinţă...” În privinţa modului de întrebuinţare, amintim mai întâi că s-a îndătinat obiceiul de a se consuma, pe nemâncate desigur, timp de nouă zile, începând cu ajunul sărbătorii Bobotezei, până la odovania (sfârşitul) praznicului (14 ian.). Mai poate fi consumată în zile de post şi ajunare, sau la sărbători mari, fie înainte, fie după slujba de la biserică 6. O precizare se impune, însă: când luăm agheasmă mare şi anafură, întâi luăm agheasma, apoi anafura. Să ştim, apoi, că agheasma mare este întrebuinţată de preot pentru a stropi casele dumneavoastră, în zilele ce preced praznicul Bobotezei; tot cu agheasmă mare se sfinţesc icoanele, crucile, veşmintele preoţeşti, vasele liturgice (potir, disc ş.a.); de asemenea credincioşii înşişi obişnuiesc să stropească ogrăzile, livezile, viile, holdele, ş.a., un lucru bun, având în vedere că întreaga fire înconjurătoare are nevoie de sfinţire. De aceea trebuie să avem un respect deosebit faţă de acest dar dumnezeiesc: agheasma se păstrează cu 4
† 644, pomenit în calendar la 11 martie; vezi Pr. Grigore POPESCU, Calendar cu toţi sfinţii din an prăznuiţi în Biserica ortodoxă a răsăritului, întocmit după Vieţile Sfinţilor scrise de Arhiepiscopul Dimitrie al Rostovului, după Mineie şi alte lucrări, în BOR, an. LXXIV, 1956, nr. 1-2, p. 188. 5 Mineiul pe ianuarie, sau Molitvelnic. Fraţii preoţi ştiu efectul deosebit pe care îl are utilizarea acestor cărţi în cadrul predicilor: este efectul autorităţii. Credincioşii văd că preotul nu spune de la el adevărurile respective, ci dintr-o carte sfântă, la fel cum se întâmplă mai ales în cazul întrebuinţării Sfintei Scripturi. A se vedea, în această privinţă şi studiul nostru Cunoaşterea temeinică a Sfintei Scripturi şi folosirea ei în predică, în BOR, an. CIV, 1986, nr. 5-6, p. 533-543. 6 Pr. prof. dr. Ene BRANIŞTE, Liturgica Specială, Manual pentru Institutele Teologice, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 463. A se vedea şi studiul Pr. prof. dr. Nicolae NECULA, Care este întrebuinţarea Agheasmei Mari şi cum se păstrează?, în vol. Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, Galaţi, 1996, p. 298-300.
26 atenţie, ferind-o de întinare. În acest scop, ea trebuie ţinută într-un loc deosebit în locuinţă, într-una din încăperile destinate pentru activităţi mai pioase, şi nu la un loc cu toate celelalte obiecte de uz casnic, în bucătării sau cămări, alături de sticle cu alt conţinut. Dacă de la un an la altul agheasma prisoseşte, cea veche, deşi nu este stricată şi nu se strică niciodată, se varsă în locuri curate, ferite de întinare, de regulă, în pământ, la flori, la rădăcinile pomilor7. Mai amintim, iubiţi credincioşi, că trebuie să ne ferim ca de foc de orice întrebuinţare străină cu duhul Ortodoxiei. Ştim că, din păcate, s-a înmulţit în ultima vreme numărul “dezlegătoarelor”, “descântătoarelor”, sau altora asemenea, care - profitând de necazurile oamenilor, dar şi de ignoranţa lor - recomandă fel de fel de “reţete”, pentru aşazisele dezlegări de farmece etc., reţete în care includ uneori şi agheasmă, mare sau mică. Să nu cumva să le daţi ascultare, drept-măritori creştini, că faceţi lucru diavolesc, nu creştinesc! Nici nu vi se rezolvă necazul, şi săvârşiţi şi un mare păcat. Canoanele sfinţilor părinţi opresc de la împărtăşanie pe cei ce apelează la astfel de vrăjitori8. Pentru buna cinstire a sfintei agheasme, vă mai facem acum o recomandare. La sfârşitul Sfintei Liturghii, când veţi primi în vase apa sfinţită, să păstraţi buna rânduială, aşteptând să vi se distribuie agheasma cu răbdare şi bună-cuviinţă, aşa cum se cade în Lăcaşul Domnului. Iubiţi ascultători, Nădăjduim că aceste câteva lucruri vă vor ajuta pentru folosirea cu evlavia cuvenită a agheasmei mari. Să avem grijă, iarăşi, că nu este suficientă gustarea din agheasmă spre sfinţirea noastră, a caselor, a ţarinilor noastre, ci şi de o viaţă virtuoasă, în credinţă şi fapte bune. Pentru aceasta, să ne ţinem mereu strânşi în jurul Maicii noastre Biserici, ca astăzi! De încheiere, rugăm pe bunul Dumnezeu să vă împlinească toate cererile cele spre mântuire, prin gustarea şi stropirea cu această apă sfinţită. Amin. ––––- o0o ––––-
7 8
Pr. prof. dr. Nicolae NECULA, op. cit., p. 299. De ex. 61 Trulan; 65 şi 72 ale Sf. Vasile cel Mare. Vezi Pidalion, Bucureşti, 1933, p. 280-281.
27 11. ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI: Biserica ocroteşte mama şi copilul Drept-măritori creştini, Credem că cel mai emoţionant moment al evenimentului pe care-l prăznuim astăzi este, potrivit descrierii Sf. Evanghelist Luca, cel în care bătrânul Simeon, legat să nu moară până nu avea să vadă pe Mântuitorul lumii, luând în braţe pe Pruncul Iisus, a rostit acea rugăciune eliberatoare, atât de frumoasă, Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne... Tradiţia ne spune că bătrânul ar fi avut atunci aproximativ 380 de ani! Dar asupra acestui amănunt vom reveni puţin mai încolo. Creştinele care au prunci, ştiu că la patruzeci de zile după naştere au mers la Biserică pentru a li se face “molitva”, adică rugăciunile de curăţire. Cuvânt de origine slavă, “molitva”, asta înseamnă, de fapt: “rugăciune”. Această rânduială, în admirabil acord cu legile firii, sădite de Dumnezeu în trupul femeii, are ca temei o poruncă veche dată prin Moise, acum mai bine de 3500 de ani. Căci praznicul de astăzi, Întâmpinarea Domnului, aminteşte de ziua în care Pruncul Iisus a fost dus de Maria, mama Sa, la Templu, pentru a se respecta Legea Veche, aşa cum a fost consemnată de Moise în cartea Levitic (12, 1-8), aşa cum îl descrie şi evanghelistul Luca, în Evanghelia ce s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie: “Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după Legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în Legea Lui..." (Luca 2, 2223). Aşadar, când s-au împlinit zilele curăţirii ei, adică la 40 de zile, când - potrivit legilor fiziologice - trupul femeii este refăcut după efortul jertfelnic al naşterii. Rânduiala aceasta, cu adaptările de rigoare, s-a transmis şi în Legea Nouă, sub titlul liturgic consemnat în Molitvelnic „Rugăciunile ce se citesc după patruzeci de zile femeii care a născut”, rugăciuni de adâncă lucrare harică, înduioşătoare totodată şi de mare frumuseţe literarliturgică. Redăm un crâmpei: “...Doamne... vino la roaba Ta aceasta (rostindu-se numele celei care a născut) şi o învredniceşte pe ea, pentru rugăciunile cinstitei preoţimi, să se adăpostească în sfânta sobornicească biserica Ta şi să intre în casa slavei Tale. Şi o învredniceşte să se împărtăşească cu cinstitul Trup şi scumpul Sânge al Hristosului Tău. Spală-i întinăciunea trupului şi necurăţia sufletului, la plinire celor patruzeci de zile...” După această molitvă, femeia care a născut poate intra apoi în biserică, poate săruta icoanele, poate participa la Sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe, poate fi primită la Taina Spovedaniei, totodată, dacă primeşte dezlegare de la duhovnic, poate primi şi Sfânta Împărtăşanie. Iată, iubiţi credincioşi, ce frumoasă rânduială! Ce înduioşătoare grijă şi dragoste are Biserica pentru femeile care nasc! Nu toate ţările, nici toate familiile, de multe ori nici toţi bărbaţii, nu acordă ocrotire, atenţie, dragoste, celor care aduc prunci pe lume. Biserica, însă, îi oferă toată adăpostirea, precum am auzit în rugăciunea din care am citat mai sus. Iar la temelia acestei rânduieli stă Legea Domnului dată de Dumnezeu prin Moise, plinită apoi prin actul săvârşit în Templul din Ierusalim, act liturgic numit de noi acum Întâmpinarea Domnului. Iubiţi credincioşi, Revenim în atmosfera praznicului de azi, cu deosebire la momentul emoţionant când bătrânul Simeon L-a primit în braţe pe dumnezeiescul Prunc, rostind Acum liberează... O veche legendă, în care credem ca există un sâmbure de adevăr, ne spune că bătrânul Simeon a fost unul dintre cei 72 de învăţaţi evrei care au tradus Vechiul Testament din ebraică în limba greacă, în Alexandria, aprox. la anul 250 î. Hr. Legenda s-a născut, poate, din cel mai vechi document legat de această osteneală a traducerii, anume epistola lui Pseudo-Aristea, prefectul gărzii regale a regelui Egiptului Ptolemeu Filadelful (284-247 î. Hr.). Potrivit acestui document, regele Ptolemeu îl trimite pe Aristea la Ierusalim să ceară
28 arhiereului un exemplar al Legii Vechiului Testament şi 72 de bărbaţi (din fiecare seminţie câte 6). Pe aceştia regele îi primeşte cu mare pompă şi-i aşează într-o clădire din insula Faros, în încăperi separate, pentru a traduce în greacă textul sfânt, pentru iudeii din diaspora, care nu mai ştiau bine ebraica. Bătrânul Simeon era unul dintre cei 72. Atunci când a ajuns cu traducerea la cartea proorocului Isaia, cap. 7, v. 14, „iată fecioara va lua în pântece şi va naşte un prunc, şi vor chema numele Lui Emanuel”, a tradus “iată, tânăra” în loc de “iată, fecioara”. Legenda spune mai departe că a doua zi cuvântul a fost şters, iar în locul lui a apărut “fecioara”... A crezut, pe moment că vreunul dintre ceilalţi traducători a umblat la text, dar interesându-se a aflat că n-a umblat nimeni. A trecut din nou cuvântul “tânăra”, părându-i-se nefiresc ca o fecioară să nască... Noaptea i s-a arătat, însă, un înger care i-a spus că “fecioara” este cuvântul corect şi, pentru ca n-a crezut în adevărul descoperit de Dumnezeu prin proorocul Isaia, îngerul i-a mai spus că „nu va vedea moartea până nu va vedea pe Hristosul Domnului...” Aşa se explică vârsta înaintată pe care o avea atunci când L-a ţinut în braţe pe Mesia. Iubiţi credincioşi, chiar dacă documentele istorice sunt amestecate în vreun fel cu relatări legendare, reţinem ceea ce este esenţial, anume ceea ce, de fapt, consemnează Evanghelistul Luca: “Era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, si Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise că nu va vedea moartea până nu va vedea pe Hristosul Domnului...” (Luca 2, 2526). Ce vârstă avea, cine şi cum îi vestise are importanţă secundară. Importanţă are pentru noi sfinţenia vieţii lui şi încrederea cu care aştepta un Izbăvitor. De aceea ne impresionează până la lacrimi bucuria lui nemărginită, atunci când aşteptarea i s-a împlinit, simţindu-se eliberat să moară ca orice pământean. Iubiţi ascultători, Ne dăm cu toţii seama că evenimentul Întâmpinării Domnului nu se reduce la “cazul” Bătrânului Simeon. Am dorit, însă, pentru acest an să zăbovim mai mult asupra lui, căci este revelator, dar nu trebuie privit izolat. Aşteptarea bătrânului nu este doar a lui. Întâmpinarea n-a fost făcută numai în nume personal. Lumea întreagă Îl aştepta pe Mesia, iar prin bătrânul Simeon lumea întreaga L-a întâmpinat. Lumea întreagă... Deci şi noi, fiecare dintre noi. Ca Prunc, Iisus a fost adus la Templu spre a fi întâmpinat. Ca Mântuitor, acum, prezent în Sfintele Biserici, ne cheamă să venim noi, spre a-L întâmpina, aşa cum am făcut şi astăzi. De aceea, la fiecare Sfântă Liturghie Îl întâmpinăm, minunându-ne de întrevederea tainică a mântuirii, simţind parcă, la sfârşit, impulsul de a rosti împreună, preoţi şi credincioşi: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace că văzură ochii mei mântuirea adusă prin jertfa Ta, care se înnoieşte la fiecare Liturghie, precum s-a reînnoit astăzi”. Amin . ––––- o0o ––––-
29 12. SCHIMBAREA LA FAŢĂ, prilej de întărire în credinţă Iubiţi credincioşi, În mod obişnuit, minunea "Schimbării la faţă" a Mântuitorului este reprezentată iconografic astfel: Iisus pe un munte înalt, îmbrăcat în haine strălucitoare, cu Moise şi Ilie de o parte şi de alta, iar la baza imaginii cei trei ucenici, Petru, Iacov şi Ioan, căzuţi la pământ şi "îngreuiaţi de somn". Această icoană, pe care am putea s-o numim "clasică", respectă, fără îndoială, descrierea evenimentului făcută de evangheliştii Matei şi Luca. Dar există şi o altă reprezentare, foarte interesantă şi sugestivă: în locul lui Iisus, între Moise şi Ilie apare o cruce... Deşi această imagine este mai puţin cunoscută, socotim că este deosebit de inspirată, exprimând simbolic contextul evanghelic în care s-a petrecut minunea. Căci dacă citim cu atenţie cele descrise de evangheliştii Matei şi Luca, înainte de relatarea evenimentului propriu-zis, aflăm, între altele, că Mântuitorul "a început să le arate ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească multe şi să fie omorât..." (Matei 16, 21). Această prevestire a morţii Sale nu numai că i-a întristat pe ucenici, dar le-a produs şi îndoieli în suflet cu privire la autoritatea Învăţătorului lor: aşadar, era posibil să moară aşa, ca un oarecare, chiar dacă le vorbea atât de frumos şi convingător şi făcuse înaintea lor atâtea minuni... În plus, îndoielile şi temerile ucenicilor erau, de altfel, zilnic alimentate de insinuările cărturarilor şi fariseilor, care-L numeau pe Iisus călcător de lege, blasfemiator etc. etc. Iar faptul că Iisus însuşi le-a spus că El trebuie să meargă la Ierusalim, unde va pătimi multe şi va fi omorât, a umplut paharul acestor temeri şi îndoieli. De aceea, pentru a le risipi, pentru a-i întări în credinţă şi a-i pregăti întru înţelegerea mântuitoare a morţii pe Cruce, Iisus săvârşeşte "pe un munte înalt" minunea cunoscută îndeobşte sub numele de "Schimbarea la Faţă", oferindu-le, totodată, o pregustare a slavei cereşti de care se vor putea împărtăşi toţi cei ce-L vor urma. Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie consacrată acestui eveniment, spune în acest sens: "Vrând să-i încredinţeze pe ucenici şi cu văzul şi să le arate cum este slava aceea cu care are să vină - atât cât erau ei în stare s-o cunoască -, le-o arată şi le-o descoperă aici pe pământ, ca ucenicii să nu se întristeze nici de moartea lor şi nici de moartea Stăpânului lor..." (Omilia LVI la Matei). Încredinţarea se va face, într-adevăr, atât prin arătarea strălucirii Sale dumnezeieşti, cât şi prin mărturia Tatălui, Care a grăit din norul luminos: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Carele am binevoit; de Acesta să ascultaţi!" (Matei 17, 5), îndemnândui, astfel, să nu se mai îndoiască, să-L asculte şi să-L urmeze. Pentru ca risipirea îndoielilor să fie totală, înţelepciunea dumnezeiască a rânduit, în prezenţa celor trei ucenici, arătarea lui Moise şi Ilie. Să observăm, iubiţii noştri, cum nimic nu este întâmplător în lucrarea de mântuire! De ce doar trei ucenici? Pentru că era suficientă mărturia a doi-trei înaintea celorlalţi, potrivit Legii dată de Dumnezeu prin Moise (Deuteronom 17, 6), prescripţie invocată şi de Mântuitorul: "Din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot adevărul" (Matei 18, 16). Că au fost luaţi ca martori (chiar dacă Iisus, din raţiuni pedagogice, le cere să nu spună nimănui cele văzute decât după înviere), avem mărturisirea lui Petru, notată în a doua sa epistolă: "Noi suntem cei ce am auzit glasul acesta (al Tatălui, n. n.) pogorându-se din cer când eram cu El în muntele cel sfânt..." (1, 18). Desigur, se pune acum întrebarea de ce aceşti trei ucenici şi nu alţii? Credem că pe fiecare dintre cei trei i-a "nominalizat" din motive pe care le desprindem din ceea ce ştim că a fost reprezentativ pentru fiecare: Petru, pentru că L-a mărturisit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, dar şi pentru că L-a sfătuit să nu se lase omorât în Ierusalim, neînţelegând pe moment sensul mântuitor al Crucii; Ioan, pentru ataşamentul său deosebit faţă de Mântuitorul (să ne amintim că va fi singurul dintre ucenici care a rămas lângă Cruce, în
30 momentele dramatice de pe Golgota); Iacov, pentru că va fi cel dintâi episcop mărturisitor al Ierusalimului, martirizat de Irod la anul 62. Este firesc să ne întrebăm, iubiţi ascultători, de ce au apărut Moise şi Ilie pentru a vorbi cu Mântuitorul? Răspunsul vine de la sine, dacă ne gândim ce reprezintă aceşti doi sfinţi pentru iconomia mântuirii: prin Moise Dumnezeu a dat Legea, iar Ilie este un reprezentant de seamă al proorocilor. Aşadar, Legea şi Proorocii! Cărturarii şi fariseii Îl acuzau adesea pe Iisus că "încalcă Legea şi Proorocii", strecurându-le şi ucenicilor bănuiala că aşa este. Ei bine, prin arătarea lui Moise şi a lui Ilie, care au vorbit cu Iisus, ucenicii se vor încredinţa că acuzaţia este falsă şi că Iisus este Mesia, Cel prezis în Lege şi Prooroci. Este revelator să reţinem şi despre ce au vorbit cei doi cu Mântuitorul. Acest amănunt, deosebit de preţios, este notat de evanghelistul Luca: "Moise şi Ilie... arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Său pe care avea să-l plinească în Ierusalim..." (9, 31). "Despre sfârşitul Său...", adică despre Cruce! Iată, aşadar, cum apare din nou Crucea în centrul minunii! Apreciem, în consecinţă, că reprezentarea sfântului eveniment prin Crucea aşezată între Moise şi Ilie, chiar dacă nu este recunoscută ca icoană „canonică”, merită atenţia noastră, îndeosebi pentru faptul că atragă atenţia asupra motivaţiei principale a săvârşirii minunii pe muntele Taborului: a-i pregăti pe ucenici pentru actul răstignirii. Căci Crucea nu înseamnă doar moarte, jertfă şi durere, ci scară luminoasă către împărăţia cerească. De aceea darul Domnului nu s-a oprit doar la convorbirea despre patimi. Li s-a oferit ucenicilor, totodată, şi o vedere a strălucirii învierii Mântuitorului, ca arvună a învierii şi vieţuirii lor, în frumuseţea slavei veşnice. Cu toate că Petru chiar şi aici s-a arătat speriat de spectrul morţii Domnului în Ierusalim (de aceea a propus facerea celor trei colibe... Cu alte cuvinte, "Să nu mai mergem la Ierusalim, să Te omoare, să rămânem aici..."), el a sesizat, măcar în parte, şi odihna, pacea, liniştea şi bucuria duhovnicească izvorâtă din lumina taborică a învierii, care te face să exclami "cât de bine este aici!" Celor trei ucenici, şi prin ei tuturor celorlalţi (şi nouă tuturor), s-a revelat, astfel, posibilitatea schimbării: după cum trupul lui Iisus, trup material ca al nostru, s-a arătat schimbat, aşa materia întreagă (omul şi natura) va fi transfigurată, prin lucrarea harului dumnezeiesc. Această schimbare nu trebuie înţeleasă doar pentru sfârşitul veacurilor, ci pentru fiecare zi a vieţii noastre. Iată şi astăzi, iubiţii noştri, suntem chemaţi să urcăm pe Taborul cel duhovnicesc, Sfânta Biserică, să alungăm teama şi îndoielile, văzându-L cu ochii credinţei pe Iisus întru slavă, să fim mereu deschişi schimbării în bine, ca pregătire a marii noastre transfigurări. Căci, după cuvântul inspirat al Sf. Ap. Pavel, "Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipire de ochi, la trâmbiţa de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca fiinţa aceasta stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi fiinţa aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire..." (I Cor. 15, 51-53). Acelaşi sfânt apostol dă mai departe un sfat pe care-l considerăm drept cea mai bună concluzie a învăţăturilor legate de acest mare praznic al Schimbării la Faţă: "Drept aceea, iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, totdeauna sporind în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică întru Domnul" (15, 58). Amin.
––––- o0o ––––-
31 II. D U M I N I C I L E
PENTICOSTARULUI
1. SFINTELE PAŞTI: PRAZNIC SAU "WEEK-END PRELUNGIT"? Hristos a Înviat! Iubiţi credincioşi, începem cuvântul nostru amintindu-ne că sărbătoarea Sfintelor Paşti este praznic împărătesc, cu profunde semnificaţii teologice, nicidecum un week-end prelungit, cum din păcate înţeleg unii confraţi. Astfel, cea mai mare sărbătoare creştină din cursul anului bisericesc, Învierea Domnului, sau Sfintele Paşti, ne invită pe toţi la o prăznuire totală, nu doar la niţică odihnă, la mâncăruri bogate, din care să nu lipsească, desigur, ouăle roşii, mielul, cozonacul etc., toate "stropite", se înţelege, cu vin sau alte băuturi alese. În această privinţă preotul academician Gala Galaction scria prin anii '30 următoarele: "Marea zi a Învierii a trecut pe lângă mulţi dintre noi, anuală şi tradiţională, cu ceva bucurie pământească şi cu oarecare odihnă a trupului. Puţini au fost şi sunt aceia care au puterea să urce sus, spre soare, şi să-şi scalde sufletul în torentele adevărului... Ceilalţi, presupuşi creştini, fac tot ce pot ca să nu privească în fântâna vieţii şi să ignore profunzimea ei. Se ameţesc cu treburile, cu interesele şi cu searbedele desfătări pământeşti. Alţii, uneori oameni inteligenţi, vor să pogoare Învierea Domnului în regiunea simbolului şi a convenţiei religioase..." (în vol. „Ziua Domnului”, Bucureşti, 1958, p. 48). Să ne fie iertat dacă opinăm că cele scrise de părintele Galaction sunt în mare măsură actuale. Căci dacă în fiecare an, la acest praznic slăvit, suntem îndreptăţiţi a mărturisi bucuria vederii unui număr impresionant de creştini care ţin Paştele cu râvnă şi rânduială, în acelaşi timp suntem adânc întristaţi de cealaltă privelişte, în care se înscriu toţi acei confraţi care, departe de Sfânta Biserică şi bucuriile ei sfinte, înţeleg prin Paşte doar un week-end prelungit, în care se mănâncă vârtos, se bea din belşug, se vizionează televizorul şi se plimbă câinii. Nu vrem, Doamne fereşte, să mâhnim pe cineva prin mustrări moralizatoare excesive (în fond, pe nimeni nu poţi să-l obligi a-l duce de mână în Rai!), mai ales că ne dăm seama că aceste aspecte negative nu vă privesc, poate, pe dumneavoastră, cei ce ascultaţi. Vrem doar să reconfirmăm bunilor creştini importanţa mântuitoare a ţinerii rânduielilor, bucuria inefabilă pe care o trăim atunci când serbăm praznicul dinlăuntru şi nu-l privim doar pe dinafară, ca pe un spectacol. Căci oricât ne-am strădui să explicăm cuiva aceste aspecte, dacă nu trăieşte creştinismul din interior, nu va înţelege mare lucru. De aceea, ne rezumăm a face o caldă invitaţie celor încă sceptici, nehotărâţi, mulţumiţi doar cu crâmpeie din slujbe şi rânduieli, zicându-le: Fraţilor! Iisus Hristos a fost răstignit, a murit şi a înviat şi pentru voi, cei care încă vă îndoiţi de aceste adevăruri. Stihul liturgic de la Paşti "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întrînsa!" se vrea o chemare nu doar pentru veselie trupească, ci şi pentru cea sufletească. Îi dăm, desigur, trupului ce i se cuvine, dar să oferim şi sufletului pe cele dorite. Dacă bucurăm de Paşti trupul cu o haină nouă, cu mâncare sau băutură aleasă, nu vom lăsa fără bucurie sufletul. Iar cele dorite de suflet cu prilejul acestui mare praznic nu sunt lucruri grele şi imposibil de plinit. Iată-le, pe scurt: să fi ţinut sfântul post, după putere; să ne fi spovedit şi împărtăşit, după ce ne-am împăcat ce cei din jurul nostru; să fi participat la Deniile din Săptămâna Mare, aşa cum participăm la slujbe în duminici şi sărbători; să fim prezenţi în noaptea de Paşti şi la Sfânta Liturghie, nu numai la slujba scurtă de afară; să luăm "pasca" pe nemâncate, cu toată cuviinţa... Şi după acestea, îngăduit este să gustăm din toate celelalte bucurii, evident cu măsură creştinească. Făcând aşa, serbăm praznicul dinăuntru, iar bucuria este îndoită: a sufletului şi a trupului, deopotrivă. Într-o carte reeditată relativ recent, intitulată sugestiv Duhul Sărbătorii ("Anastasia", 1996), avându-l
32 ca autor pe filozoful creştin Vasile Băncilă, găsim invitaţia înduioşătoare de a ţine sărbătorile cu bucuria copiilor. Căci, spune autorul, "Copilul are o mare capacitate festivă. Copilului îi place natura, trăieşte divinul, se dăruieşte, jubilează..." De fapt, Mântuitorul a spus aceste lucruri cu aproape două mii de ani înainte: "Adevărat zic vouă: de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Matei 18, 3). Iată, aşadar, iubiţi fraţi, câteva din raţiunile duhovniceşti la care-i invităm spre meditare pe toţi binevoitorii ascultători ai noştri. Mai ales acum, în aceste zile, când întunecimile războiului din lume umbresc ameninţător creştinătatea europeană, obligândune să prăznuim un Paşte însângerat, şi când toţi bunii creştini ar trebui să dovedească o strânsă solidaritate liturgică, în sfintele biserici, în jurul ierarhilor şi preoţilor. Adăugăm, însă, o precizare: să nu se necăjească cineva dacă n-a ţinut până acum rânduielile aşa cum au fost pomenite mai sus, fie din neştiinţă, fie din neglijenţă, fie dintr-un alt motiv. În fiecare zi, în fiecare ceas, se poate face un nou şi bun început. Şi, apoi, nu doar Paştele se cere serbat după cuviinţă: calendarul nostru oferă şi alte atătea popasuri sfinte în care sufletul poate fi bucurat! De aceea, în nădejdea că toţi enoriaşii noştri vor prăznui dinăuntru Sfânta Înviere, dimpreună cu celelalte sfinte sărbători, vă adresăm din toată inima salutul pascal HRISTOS A ÎNVIAT! ––––- o0o ––––-
33 2. CUVÂNT PENTRU DUMINICA TOMII: bucurie smerită A răspuns Toma şi a zis: Domnul meu şi Dumnezeul Meu! (Ioan 20, 28) Iubiţi credincioşi, Credem că momentul cel mai impresionant al Evangheliei de astăzi este acela în care Toma, întâlnindu-L pe Mântuitorul înviat din morţi, a strigat copleşit de emoţie: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” În acest strigăt se cuprind, deodată, bucuria fără margini că-L vede şi el pe Învăţătorul, aşa cum Îl văzuseră cu opt zile înainte ceilalţi ucenici, şi mărturisirea părerii de rău că s-a îndoit, vreme de o săptămână, de Cel Care le spusese în mai multe rânduri că, deşi va fi omorât, va învia după trei zile. Aşadar, în exclamaţia “Domnul meu şi Dumnezeul meu” vedem o bucurie smerită. Bucurie, datorită reîntâlnirii Celui Care l-a învăţat sensurile cele mai înalte ale vieţii; smerită, ca recunoaştere, cu capul plecat, a îndoielii căreia s-a lăsat pradă. Drept-măritori creştini, “cazul” Apostolului Toma ne reţine atenţia în special pentru faptul că simţim o vie asemănare între îndoiala lui şi îndoielile noastre, între frământările lui şi frământările noastre. Chiar dacă fizic ne despart aproape douăzeci de veacuri, simţim că Toma se identifică cu noi, acum şi aici. Căci cine dintre noi ar putea susţine că nu s-a îndoit sau nu se îndoieşte în problemele de credinţă? Nu suntem noi nişte căutători în permanenţă ai adevărului? Nu tânjim noi după dobândirea certitudinii în înviere? Căci Toma această certitudine voia s-o aibă. Recunoscându-ne propriile îndoieli, îl vom înţelege mai bine şi ne vom da seama că, după ce ucenicise trei ani lângă un Învăţător fascinant prin vorbe şi fapte, însoţite chiar de învieri din morţi, în ziua în care L-a văzut murind, ceva s-a prăbuşit în sufletul său. Nu sunt excluse chiar clipe de deznădejde, în care va fi rostit, poate, pentru sine: mai bine aş fi rămas un pescar liniştit, în Galileea mea natală! De aceea, la vestea năpraznică dată de confraţi “L-am văzut pe Domnul!”, Toma va avea o reacţie întrutotul omenească, rostind în sinea sa: “Nu se poate! Nu-mi vine să cred! Este prea mare şi îmbucurătoare vestea!”. Apoi cu glas tare: “Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor...” şi celelalte. Nu reacţionăm şi noi aşa, iubiţi credincioşi, în împrejurări similare? Când cineva ne aduce o veste ieşită din comun, de bucurie sau de întristare, exclamăm şi noi, până să ne dumirim: “Nu se poate! Nu-i adevărat! Nu pot să cred!” Apoi, în faţa evidenţelor, dacă vestea este de bucurie îl îmbrăţişăm pe aducător, bâlbâind mulţumiri, amestecate uneori cu lacrimi de fericire; sau, dacă vestea este tristă, şoptim resemnaţi: “Aşa a fost să fie, aşa a vrut Domnul. Iartă-mă că nu pot să cred ce s-a întâmplat...” Astfel, amintindu-ne de propriile noastre experienţe, înţelegem mai bine reacţia emoţionantă a lui Toma: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Iubiţi credincioşi, Încercând, aşadar, să ne regăsim în atmosfera simţămintelor lui Toma, credem că una din temele propuse nouă spre meditaţie de Evanghelia de azi este dorinţa omului de a dobândi certitudinea învierii. Altfel spus, căutarea nemuririi. Omul a fost dintru început un căutător. Chiar şi în Rai. Curiozitatea Evei, împărtăşită şi de Adam, nu este oare o expresie a căutării? Dintre scrierile vechi, un exemplu relevant al căutării (şi nu de orice fel, ci tocmai căutarea nemuririi), îl reprezintă Epopeea lui Ghilgameş, plasată în jurul anului 3000 î. Hr. Ghilgameş, eroul acestei vechi scrieri sumeriene, porneşte în căutarea nemuririi, în clipa în care-i moare cel mai bun prieten, Enkidu. Spectrul şi spaima morţii îl alarmează: „Voi ajunge şi eu pulbere precum Enkidu?” Şi pleacă hotărât în căutarea nemuririi pentru a-şi readuce prietenul la viaţă, dar şi pentru ca el însuşi să nu cadă cândva pradă ţărânei. Aceeaşi spaimă, pe alt plan desigur,
34 va fi încercat şi Toma: dacă Iisus, Învăţătorul, atât de puternic, Care - între altele - nu cu mult timp în urmă l-a înviat pe Lazăr, moare neajutorat pe o cruce banală, e pus în groapă, iar peste gura gropii e aşezată o piatră mare şi grea, ce se va întâmpla cu mine, cel atât de slab? Frica morţii, conjugată cu năzuinţa spre nemurire va fi imbold de căutări neîntrerupte, în toate timpurile. Literatura universală cunoaşte în acest sens opere de largă circulaţie. Am pomeni doar două: Creanga de Aur, a lui James Frazer, şi Faust, celebra lucrare a lui Goethe. În prima, autorul, după îndelungi cercetări şi comparaţii ale feluritelor mituri, identifică “creanga de aur” cu vâscul, ca simbol al nemuririi, prin însuşirea lui de a fi verde, în timp ce copacul pe care creşte nu mai are frunze. Ei bine, această plantă intra în recuzita unui ritual în timpul alegerii noului rege, tânăr şi puternic, garant al continuităţii, cu alte cuvinte al nemuririi. Iar Faust, în dorinţa lui de a-şi prelungi viaţa şi fericirea, face pact chiar cu diavolul, în persoana lui Mefisto. Vedem aici tot o fugă de moarte a omului, implicit dorinţă de nemurire. Spiritualitatea românească nu-i lipsită de exemple similare. Credem că cel mai elocvent îl avem în balada Mioriţa, în care ciobanul sacrificat îl reprezintă pe Hristos cel omorât, dar înviat a treia zi. Părintele Stăniloae, vorbindu-le unor studenţi, face această scurtă tâlcuire: “Mioriţa reprezintă pe Hristos şi sufletul omenesc; Hristos care are milă de sufletul omenesc... Cei trei ciobani: cel cu oi mai multe este Hristos; iar ceilalţi doi: Pilat şi evreii. Şi El are ca mireasă sufletul omenesc...” (în „Filocalia”, foaie editată de ASCOR Cluj, Octombrie, 1995, p. 1). În acelaşi sens al dorului după nemurire se înscrie şi lucrarea, de excepţională valoare, Nostalgia Paradisului, a lui Nichifor Crainic. Însăşi etimologia cuvântului “nostalgie”, după autor, este o expresie a căutării raiului pierdut: în limba greacă “nostos” înseamnă „întoarcere”, iar “algos”, „durere”. Şi autorul explică apoi: “Nostalgia este, astfel, durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară...”. Încheiem şirul exemplificărilor amintind de Petre Ţuţea, cel care, după Revoluţia din ’89, prin mărturisirile lui convingătoare, ca ale unui veritabil apostol al neamului românesc, credem că a îndreptat mulţi paşi spre sfintele biserici. Interviurile şi cărţile, mai ales cele autobiografice, descoperă în persoana lui un căutător redutabil. Vom da, însă, un exemplu inedit. Am fost martor ocular la următoarea scenă: Petre Ţuţea se găsea pe un pat al Spitalului Christiana, bolnav, cu puţin timp înainte de a trece în veşnicie. Am intrat în salon cu un grup de studenţi de la Teologie, spre a-l vedea. “Domnule Ţuţea, sunt aici cu câţiva teologi tineri care ar dori să audă un cuvânt..." Bătrânul s-a ridicat puţin, a privit spre noi şi a zis: “Măi băieţi, auziţi ce susţin unii: că viaţa poate fi concepută fără Dumnezeu... Auziţi voi? Fără Dumnezeu!” Şi în secundele următoare a izbucnit într-un plâns cu sughiţuri, din care nu s-a mai putut opri. Noi am mai stat preţ de un minut, după care, impresionaţi peste măsură, am ieşit discret, temându-ne să nu-l tulburăm mai tare. Tinerii primiseră, de fapt, cuvântul folositor! Iubiţi ascultători, să rămânem acum la aceste două noţiuni: căutare şi nemurire. Nemurirea, sau viaţa veşnică, poate fi dobândită atunci când căutarea este susţinută de bună-credinţă şi de osteneală pe măsură, potrivit dictonului: “Tot ce-i căutat este găsit, dacă nu te laşi şi nu fugi de osteneală”. De fapt, nemurirea, dar de la Dumnezeu pentru căutătorii harnici, ne-a fost arvunită prin Învierea Domnului şi intră în logica normalităţii. Dumnezeu l-a creat pe om cu un scop bine definit, iar viaţa cu un sens precis. Astfel, numai viaţa are sens. Moartea nu. Dacă existenţa noastră s-ar stinge în moarte (care este un "non-sens"), ar însemna că viaţa însăşi este non-sens, aberaţie pe care nici măcar materialiştii n-o susţin. Goethe, pe care-l pomenim din nou, a spus-o potrivit genialităţii hărăzită lui de la Dumnezeu: “Urma zilelor mele pământeşti nu poate dispărea în veşnicie!” (Faust).
35 Iar în clipa în care ne vom găsi în faţa Mântuitorului Iisus Hristos Cel înviat, vom rosti şi noi ca Toma “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, într-o stare de bucurie smerită: bucurie – ca fericiţi trăitori ai Marii Întâlniri; smerită – ca unii care trebuie să recunoaştem, cu ochii plecaţi, greşeala atâtor pământene îndoieli. Să ne învrednicească Dumnezeu de această clipă! Amin. ––––- o0o ––––-
36 3. DUMINICA MIRONOSIŢELOR (scurte biografii) Hristos a înviat! Iubiţi credincioşi, În duminica de astăzi aducem un pios omagiu femeilor mironosiţe, cele dintâi vestitoare ale Învierii Domnului. Ştim din Sfintele Evanghelii că trupul Domnului Iisus Hristos a fost înmormântat în grabă, în ziua de vineri (pe care noi o numim acum a patimilor), ritualul ungerii, specific iudeilor, nefăcându-se complet. Sâmbăta nu era îngăduit a se face nici o lucrare care presupunea efort fizic, legea iudaică fiind extrem de aspră în această privinţă: nu era voie să se facă mai mult de 1000 de paşi. De aceea, abia a treia zi, duminica, întâia a săptămânii, femeile au mers la mormânt spre a împlini cele cuvenite pentru ungere. Ştim cu toţii care a fost urmarea: au găsit mormântul gol! Domnul înviase! Le-a vestit învierea şi îngerul, dar şi-au adus aminte şi de cuvintele Mântuitorului, care spusese: “După trei zile Mă voi scula!” (Matei 16, 21). Astfel, aceste femei curajoase devin primele vestitoare ale celei mai mari minuni din istoria mântuirii: învierea. Iubiţi credincioşi, cine au fost, de fapt, aceste femei? Care este numele lor, ce ştim despre ele şi cum au ajuns să aibă zi osebită pentru pomenire? La aceste întrebări vom încerca să răspundem, cu ajutorul Domnului, în cele ce urmează. Pentru fiecare dintre ele avem mărturii în Sfânta Scriptură: pentru unele directe, pentru altele indirecte. Astfel, când vorbesc despre Învierea Domnului şi despre intenţia femeilor de a unge Trupul Domnului, evangheliştii pomenesc patru nume: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa (numită şi “cealaltă Marie”), Salomeea şi Ioana. Toate patru sunt amintite în legătură cu lucrarea de mirungere pe care intenţionau s-o facă. Despre celelalte femei avem mărturii indirecte: Suzana (Luca 8, 3), Marta şi Maria, surorile lui Lazăr din Betania (Ioan 11, 1). Şi acum socotim potrivit a spune câteva cuvinte despre fiecare dintre ele: Maria Magdalena a fost femeia din care Mântuitorul scosese şapte demoni (Luca 8, 3), până la întâlnirea cu Iisus fiind stăpânită, aşadar, de duhuri necurate, ducând o viaţă uşoară. Originară din localitatea Magdala, nu departe de Capernaum, fusese căsătorită de mai multe ori, alunecând pe panta păcatului precum piatra se rostogoleşte pe pantele pământului. Dar piatra se opreşte, totuşi, undeva... Aşa a fost şi cu viaţa Mariei Magdalena. Tâlcuitorii biblici spun că ea ar fi fost “femeia păcătoasă” care a spălat picioarele Mântuitorului cu lacrimi în casa lui Simon Fariseul, din Capernaum (Luca 7, 36-48). Ei i-ar fi adresat Mântuitorul cuvintele “Iertate îţi sunt păcatele tale. Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!” Din această clipă Maria a devenit, astfel, alături de alte femei cucernice, deosebit de ataşată de Cel Care o vindecase şi i-a redat demnitatea vieţii. Îl va urma îndeaproape, iar evangheliştii au notat răsplata pe care Domnul i-a dat-o pentru râvna ei deosebită: a fost prima care s-a învrednicit să-L vadă după Înviere. Ştim, desigur, din tradiţie că Maicii Sale se arătase mai întâi. Fapt firesc, de aceea nici nu mai este menţionat de evanghelişti. Dar, iată, că după Maica Domnului, Maria Magdalena a fost cea dintâi dintre mironosiţe care L-a văzut înviat. Devine, apoi, o propovăduitoare neobosită a învierii, vestind întâi apostolilor, apoi altora nemenţionaţi în Evanghelii, dar pomeniţi în tradiţii demne de crezare. Preotul scriitor Em. Copăceanu a adunat relatările despre această extraordinară femeie într-un interesant roman, cu titlul “Maria Magdalena”. Între altele, notează, de exemplu, că Maria, neîmpăcată cu decizia nedreaptă a lui Pilat în “procesul” Mântuitorului, l-a reclamat personal la Roma. Pilat a fost chemat aici, a fost judecat şi exilat la Lugdunum (Lyonul de azi), unde mai apoi s-a sinucis, frământat de remuşcări.
37 În sfârşit, mai ştim că această femeie curajoasă a propovăduit şi-n alte ţinuturi, murind la Efes. Biserica nu i-a uitat râvna extraordinară i-a fixat zi anuală de pomenire, la 22 iulie. Maria lui Cleopa, numită şi “cealaltă Marie” (Matei 28, 1), era verişoară cu Maica Domnului şi mamă a “fraţilor Domnului” (în fapt verişori): Iacov, Iuda, Iosi şi Simon. Ioana era soţia lui Huza, un iconom al lui Irod (Luca 24, 10). Ataşamentul ei faţă de Mântuitorul ne arată că creştinismul a pătruns, încă de la început, chiar în casele regale. Salomeea, pomenită de evanghelistul Marcu (16, 1), era soţia lui Zevedeu şi mamă a “fiilor lui”, Iacov şi Ioan. Ea este cea care I-a cerut Mântuitorului ca aceşti fii să stea unul de-a dreapta, altul de-a stânga Lui, în împărăţia Sa (Matei 20, 21), ca orice mamă grijulie care doreşte cel mai bun loc pentru copii... Susana – pomenită de evanghelistul Luca (8, 3) alături de Ioana lui Huza, care slujeau “din avutul lor”pe Mântuitorul şi pe ucenicii Lui. Marta şi Maria pot fi socotite, de asemenea, în rândul femeilor mironosiţe, întrucât în casa lor din Betania Mântuitorul poposea adeseori şi mai ales pentru faptul că Maria săvârşise aici ungerea cu mir a Domnului, prevestind astfel moartea şi îngroparea Lui (Ioan 12, 3). Iubiţi credincioşi, Am pomenit, aşadar, câteva nume şi câteva lucruri legate de femeile mironosiţe. Vor fi fost, desigur, şi alte femei ataşate de Mântuitorul şi misiunea Sa, pe care nu le cunoaştem cu numele. Fiecare a avut, însă, partea ei de lucru în ogorul propovăduirii, constituind un model admirabil pentru femeile creştine din toate timpurile. Unele au avut o lucrare mai contemplativă, cum este cazul Mariei, sora lui Lazăr. Altele, precum Marta, cealaltă soră, o lucrare practică. Amândouă lucrările se completează reciproc, fiind necesare pentru împlinirea misiunii creştine în lume. Greşeşte cel care neglijează una dintre ele, în favoarea celeilalte. Facem această precizare pentru ca există pe alocuri tendinţa unora de a neglija munca fizică, dedicându-se aşa-numitei contemplativităţi, imitând fără discernământ “partea Mariei...” Iată, în acest sens, o pildă instructivă din Pateric: A venit un frate la Avva Siluan din muntele Sinai şi văzând pe fraţi că lucrează cu mâinile, a zis bătrânului: nu lucraţi mâncarea cea pieritoare, că Maria partea cea bună şi-a ales (cf. Ioan 10, 42). Zis-a bătrânul ucenicului său Zaharia: Zahario, dă fratelui nou venit o carte şi îl aşează într-o chilie care nu are nimic! Deci când a sosit ceasul al nouălea, lua seama la uşă, de vor trimite să-l cheme ca să mănânce. Iar după ce nu l-a chemat nimeni, sculându-se a venit la bătrânul şi l-a întrebat: nu au mâncat fraţii azi, Avvo? Ba da, au mâncat, i-a răspuns bătrânul. Pe mine de ce nu m-aţi chemat? Zisu-i-a lui: fiindcă tu om duhovnicesc eşti... Tu partea cea bună ţi-ai ales! Atunci fratele, venindu-şi în fire, a zis: iartă-mă, Avvo! I-a zis lui bătrânul: Amin! Precum vezi, negreşit are trebuinţă Maria de Marta, căci prin Marta se laudă Maria!”(subl.n.). Iubiţi ascultători, de încheiere vom mărturisi că femeile mironosiţe, admirabile propovăduitoare, sunt pentru noi nu numai exemple demne de urmat. Ele sunt, totodată, sfinte, rugătoare înaintea tronului Prea Sfintei Treimi. Pentru aceea, ne rugăm lor acum să mijlocească înaintea Bunului Dumnezeu ca să ne învrednicească şi pe noi să-L mărturisim cu tărie pe Hristos Cel Înviat, precum ele pilduitor au făcut-o. Strigăm, aşadar, o dată cu femeile mironosiţe: HRISTOS A ÎNVIAT! ––––- o0o ––––-
38 4. DUMINICA SLĂBĂNOGULUI: creştinii dinăuntrul Bisericii În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare care se numea pe evreieşte Betezda...(Ioan 5, 2). Iubiţi credincioşi, Cunoscând textul evangheliei de astăzi, începem cuvântul nostru cu o întrebare: Ce credeţi că simbolizează această scăldătoare? (Se aşteaptă răspunsul credincioşilor din biserică, care nu vor întârzia să pronunţe, între altele, Botezul creştin, Sfintele Taine, Biserica). Întrebarea s-a dovedit retorică, iubiţi credincioşi, întrucât noi, ştiind din Evanghelia după Ioan minunea vindecărilor ce aveau loc prin tulburarea apei de către un înger, ne ducem îndată cu gândul la Sfânta Biserică, unde au loc neîncetate vindecări sufleteşti şi trupeşti. Însuşi cuvântul Betezda (sau Vitezda, cum auzim după textele mai vechi), înseamnă Casa Milei. Nu ne oprim acum să istorisim minunea pe care o săvârşeşte Mântuitorul asupra bolnavului ce suferea de 38 de ani. Evanghelistul Ioan descrie lămurit cele petrecute. Dorim în schimb să facem o scurtă tâlcuire a evenimentului. “Cazul” nu trebuie văzut doar individual. Bolnavul suferind de mulţi ani, care nu avea om să-l arunce în scăldătoare, reprezintă omenirea Vechiului Testament care aştepta un izbăvitor şi care a venit în persoana Dumnezeu-Omului Hristos, Vindecătorul şi Mântuitorul lumii. În locul unei singure scăldători vindecătore, El va întemeia Biserica, cu zeci de mii de lăcaşuri, izvor de vindecări pentru toţi cei ce intră prin apele Botezului, iar apoi vieţuiesc în ea, ca într-o veritabilă Casă a Milei, de unde fiecare primeşte pe măsura credinţei şi a faptelor tot ceea ce sufleteşte este necesar pentru viaţa de aici şi de dincolo. Drept-măritori creştini, Având aceste coordonate, ne propunem pentru astăzi să observăm deosebirea între creştinii dinăuntrul Bisericii şi cei din afara ei, plecând de la imaginea evanghelică a bolnavilor care intrau în scăldătoare (şi se vindecau!) şi cei care rămâneau pe margine, întro dureroasă şi zadarnică aşteptare. Intuiţi, credem, aspectul pe care vrem să-l evidenţiem. Există o deosebire fundamentală între creştinul autentic, mlădiţă vie în viţa Hristos (Ioan 15, 5), pentru care Sfânta Liturghie înseamnă uşa de intrare în Rai, şi părutul-creştin, cel doar cu numele, care priveşte Biserica doar ca pe un monument de artă, iar ceea ce se petrece în ea ca pe un spectacol plăcut din când în când privirii. Propriu-zis, cel de-al doilea nu poate fi numit creştin. Denumirea lui reală este cea de spectator. Nu vrem să folosim multe cuvinte, sperând ca din puţine, dar spuse direct, fiecare vom înţelege în ce categorie ne situăm. Pentru a fi creştin cu adevărat, nu este suficient să fii botezat, iar după aceea să ai legătura cu Biserica doar la Crăciun, Paşti, la vreo cununie, sau atunci când asupra-ţi se abate vreun necaz. Creştinul, în accepţiunea deplină a cuvântului, este cel care se ţine strâns de Sfânta Biserică, precum pruncul de poala maicii lui. Cel care ascultă de poruncile Bisericii, precum copilul cuminte ascultă poruncile părinţilor. Trebuie să mai spunem că nici simpla participare la sfintele slujbe nu te situează automat înăuntrul Bisericii. Dacă nu participi cu evlavia necesară eşti tot un spectator. Să fim atenţi, în acest sens, că se poate pleca de la Biserică mai încărcaţi de păcate, mai întunecaţi la chip decât am venit. Sau, aşa cum este de dorit, mai luminaţi, mai îmbunătăţiţi. Este grăitoare sub acest aspect următoarea pildă din Pateric: Fericitul Avva Pavel, ucenicul sfântului Antonie, a povestit părinţilor un lucru ca acesta: odată mergând la o mănăstire pentru cercetarea şi folosul fraţilor, au intrat în sfânta biserică ca să săvârşească sfânta slujbă, iar fericitul Pavel lua seama la fiecare dintre cei ce intrau în biserică, ca sa vadă cu ce fel de suflet intra la slujbă, că avea şi acest dar dat lui de la Dumnezeu, ca să vadă pe fiecare cum este
39 la suflet, precum vedem noi obrazele unii altora. Şi intrând toţi cu faţa luminată şi cu obraz vesel şi văzând pe îngerul fiecăruia bucurându-se de dânsul, pe unul l-a văzut negru şi întunecat la tot trupul şi dracii ţinându-l de amândouă părţile, iar pe sfântul lui înger departe mergând după dânsul, posomorât şi trist. Iar Pavel lăcrimând şi bătându-şi cu mâna pieptul, şedea înaintea bisericii, plângând foarte pe cel ce i se arătase aşa... După ce s-a isprăvit slujba, iarăşi lua aminte Pavel la feţele celor ce ieşeau din sfântul lăcaş. Deci vede pe bărbatul care mai’nainte intrase întunecat la faţă, că iese luminat, alb la trup, iar pe îngerul său aproape de dânsul, mult bucurându-se. Iar Pavel l-a rugat pe omul cu pricina să-i spună cum i-a dăruit Dumnezeu această schimbare. Iar omul vădit fiind de Pavel, înaintea tuturor a povestit fără sfială cele pentru sine, zicând: “Eu sunt un om păcătos şi de multă vreme vieţuiam în grele păcate până acum. Dar intrând în sfântul lăcaş, am auzi cuvintele lui Isaia prorocul: “Spălaţi-vă şi vă curăţiţi, scoateţi vicleşugurile din inimile voastre...”(Isaia 1, 16 ş.u. ); Iar eu, nevrednicul, de cuvintele proorocului umilindu-mă şi suspinând, am zis către Domnul: Ţie, Dumnezeule, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, mă făgăduiesc să lepăd toate fărădelegile şi-Ţi voi sluji cu curată ştiinţă!...Cu aceste făgăduinţe am ieşit mai’nainte din biserică... (Ediţia Iaşi, 1913, p. 210). Iubiţi credincioşi, Mesajul acestei pilde este de a ne strădui să folosim darurile Bisericii pentru a ne lumina sufletele, nu a le întuneca mai tare. De a ne integra cu adevărat în atmosfera Bisericii, nu a rămâne pe dinafară. De câte ori preoţii duhovnici nu “trag” de noi, îndemnându-ne la înlocuirea patimilor cu fapte de virtute, încercând astfel să ne treacă pragul Bisericii, spre a fi înăuntru, iar noi răspundem cu o naturaleţe copilărească: “Da, părinte, aveţi dreptate, dar eu - ştiţi - din motivul cutare sau cutare, nu pot să fac asta, sau să renunţ la.., nu pot să vin la Sfânta Liturghie pentru că....” etc. etc., amăgindu-ne că ne-am spovedit, că suntem creştini buni, dar în realitate rămânând în continuare simpli spectatori ai creştinismului. Sau, cum se mai spune, "creştini fără biserică..." Credem că duhovnicul este dator să spună mai direct şi personal aceste lucruri, nu numai la modul general. Când ne cunoaşte mai bine şi vede că suntem în situaţie de autoamăgire, el trebuie să ne atragă atenţia că prin unele dintre faptele noastre săvârşite în Sfântul Lăcaş (vorbire, umblare de colo - colo, foşnire de pungi, sărutare zgomotoasă a icoanelor, jignirea celor din jur etc.), cât şi din afara lui (fapte de care nu pomenim, căci se ştiu) nu suntem creştini ci spectatori. Trebuie, în acest sens, să cerem părerea duhovnicului, întrebându-l direct, desigur între patru ochi: “Părinte, mă cunoaşteţi de atâţia ani, ce părere aveţi, sunt creştin sau doar mă amăgesc că sunt? Şi dacă nu sunt, ce ar trebui să fac?” Şi preotul, cu tactul necesar, va răspunde fiecăruia potrivit datelor concrete, personale. Credem că este absolut necesară şi mântuitoare o astfel de oră a adevărului! Nici preotul nu trebuie să se sustragă de la un astfel de dialog, nu numai cu propriul duhovnic, dar chiar şi cu credincioşii. Aşa cum v-am invitat şi-n alte dăţi o facem şi acum: când aveţi ceva de reproşat sau de atenţionat, sau vedeţi ca preotul greşeşte într-un fel sau altul, vă îndemnăm să va adresaţi, tot între patru ochi, fireşte: “Părinte, cutare faptă sau vorbă cred ca este greşită...” Şi preotul, în urma acestui dialog lămuritor, îşi poate îndrepta greşeala, sau dacă crede că nu a greşit poate da explicaţiile necesare. Iubiţi ascultători, Întorcându-ne la mesajul evangheliei de astăzi, trebuie să realizăm că nimeni nu se mai poate plânge că nu are om să-l arunce în scăldătoare: Omul Hristos, aşteaptă în fiecare minut din zi şi noapte să fie strigat, iar Biserica, Betezda noastră a tuturor, are apele pregătite pentru vindecarea oricărei dureri. Chemarea noastră specială pentru ziua de azi
40 este să ne întrebăm serios, consultând fireşte duhovnicii noştri, dacă suntem în Biserică sau în afara ei. Întrebarea şi-o adresează tot mai des membrii marcanţi ai comunităţilor protestante care, ştiindu-se rupţi de Biserica cea Una, se întreabă îngrijoraţi: suntem în sau în afară? De aceea, mulţi dintre ei se îndreaptă înspre Ortodoxie, fapt remarcat nu numai în Europa occidentală ci şi în America, sau pe alte continente. Trebuie să mai reţinem că nici simplul fapt de a fi botezat ortodox nu-i suficient pentru a fi cu adevărat în Biserică, ci trebuie împlinite anumite cerinţe, aşa cum am spus mai sus. Să nu întârziem, aşadar, să avem curajul sincerităţii şi, mai ales, curajul de a trece hotărâţi pragul Bisericii, nu numai în sens fizic ci şi spiritual. Recitind pericopa evanghelică de astăzi vom vedea cum, spre finalul ei, ni se dezvăluie că bolnavul cu pricina ajunsese suferind în urma unor păcate grele. Asemenea lui suntem, poate, şi noi. De aceea, după ce ne vom spovedi fără a ascunde ceva şi ne vom hotărî să rupem cu faptele care ne-au situat în afara creştinismului, cuvintele Domnului adresate slăbănogului se vor potrivi şi nouă: “Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!” (Ioan, 5, 14). Amin. ––––- o0o ––––-
41 5. DUMINICA SAMARINENCEI: universalitatea mântuirii Hristos a înviat! Iubiţi credincioşi, Pentru a înţelege mesajul evangheliei de astăzi, vă solicităm câteva minute de răbdare pentru a vă prezenta mai întâi anumite date istorice, de mare importanţă, extrase în principal din Cărţile Vechiului Testament. Astfel, în Cărţile Regilor citim că după o domnie strălucită de 40 de ani, regele Solomon a trecut pragul veşniciei, pe la anul 930 î. Hr. În urmă-i, fiii săi au împărţit ţara în două: Ieroboam a luat partea de nord, formând Regatul Israel având capitala în Sichem şi Roboam partea de sud, Regatul Iuda (capitala în Ierusalim). Pentru lămuririle ce vor urma, trebuie să reţinem că Regatul de Nord, Israel, va cădea sub asirieni, prin anii 722-721 î. Hr., iar cel de sud, Iuda, pe la anul 600 î. Hr. Regatul de Nord cuprindea în graniţele sale şi provincia Samaria. La căderea regatului, populaţia din această provincie a fost deportată în Asiria, în locul ei fiind aduşi, după cum citim în IV Regi (17, 24) “...oameni din Babilon, Cuta, Ava, Hamat şi Sevarfaim, pe care ia aşezat prin cetăţile Samariei...” Se înţelege că aceste populaţii au adus cu ei şi zeităţile păgâne la care se închinau. La întoarcerea din robie (538 î. Hr.), samarinenii s-au amestecat cu aceste neamuri, dând astfel naştere unui popor hibrid, atât din punct de vedere etnic cât şi religios, adorând zei păgâni precum Sucot-Benot, Nergal, Aşima etc. Drept-măritori creştini, Numai în lumina acestor date istorico-biblice înţelegem de ce iudeii, care se considerau un popor curat, nu voiau să aibă amestec cu samarinenii, văzând în ei o adunătură de oameni spurcaţi... Este greu cuvântul, dar aşa se explică mirarea femeii samarinence din Evanghelia de astăzi: “Cum, Tu care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, o femeie samarineancă?” (Ioan 4, 9). Cu alte cuvinte, nu ziceţi că noi, samarineii, suntem spurcaţi? Nu Ţi-e teamă că Te vei spurca?! Răspunsul Mântuitorului ne este cunoscut. Aşadar, începem să înţelegem, acum, că mesajul principal din Evanghelia citită azi este că Mesia, Fiul lui Dumnezeu, n-a venit să mântuiască numai poporul iudaic, ci întreg neamul omenesc. În acelaşi sens, că nu numai în Ierusalim se poate aduce închinare Dumnezeului adevărat, ci în orice loc, pentru că Dumnezeu, duh fiind, este pretutindeni. Iar acum vom străbate împreunăcâţiva paşi pe firul evangheliei, propriu-zis al convorbirii dintre Mântuitorul şi femeia samarineancă, pentru a limpezi câteva aspecte. Mai întâi, Mântuitorul face comparaţie între apa obişnuită de băut şi “apa cea vie”, pe care El, numai El, o poate da. Ceea ce n-a înţeles femeia atunci ştim noi acum: apa cea vie reprezintă, pe de o parte, învăţătura Sa, care adapă pe cei însetaţi de adevăr, pe de altă parte, Sfintele Taine, prin care omul primeşte hrana cea veşnică. În clipa în care Mântuitorul pomeneşte de cei cinci bărbaţi ai femeii (tâlcuitorii spun că ar fi o legătură cu cele cinci neamuri păgâne strămutate în Samaria), samarineanca îşi dă seama că are în faţa ei un OM deosebit, prooroc după socotinţa ei. De aceea, cu multă încredere, îi adresează o întrebare ce o frământa nu numai pe ea ci şi pe conaţionalii ei: unde este adevărata închinare, “pe muntele acesta, ori în Ierusalim?” Muntele invocat era, de fapt, Garizim, pe care samarinenii zidiseră un templu, spre a-şi arăta opoziţia faţă de Ierusalim. Acum Mântuitorul Iisus Hristos dă răspunsul aşteptat nu numai de samarineni, ci de întreaga omenire: “Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie ca în duh şi adevăr să i se închine!" (Ioan 4, 24). Aşadar, nu doar în Ierusalim sau pe Garizim, ori în alta parte, ci pretutindeni, peste tot unde închinarea se face în adevăr. Adică Dumnezeului Celui adevărat, Iisus Hristos, precum Însuşi a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”(Ioan 14, 6).
42 Iată adâncul tainei lucrării dumnezeieşti: Iisus Hristos se descoperă ca MESIA unei femei “oarecare”, ce aparţinea unui neam dispreţuit, marginalizat, socotit spurcat de către iudeii rigorişti, stăpâniţi de egoism şi dispreţ, cărora, în orgoliul lor exclusivist, li se părea că numai lor li se poate descoperi adevărul suprem. Evident, Mântuitorul nu S-a descoperit întâmplător aşa, ci ca să arate că cei de pe urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi vor fi pe urmă! (Matei 19, 30). * Tradiţia consemnează că femeia samarineancă a devenit, în urma acestei convorbiri proniatoare, o misionară curajoasă, sfârşindu-şi viaţa ca martiră, la Roma. Biserica n-a uitat-o şi i-a dat zi anuală de pomenire, la 26 februarie, cu numele Sf. Fotinia (nume sugestiv, “fos-fotos” în limba greacă însemnând “lumină”). Iubiţi credincioşi, vom încheia amintindu-vă un fapt: evanghelia de azi sfârşeşte cu mărturia că samarinenii Îl rugau pe Mântuitorul să rămână cu ei, convinşi pe deplin că El este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii (Ioan 4, 40-42). Asemeni lor, credem cu tărie şi noi astăzi, strigând şi mărturisind: HRISTOS A ÎNVIAT! ––––- o0o ––––-
43 6. DUMINICA ORBULUI: Siloamul, prevestire a Botezului creştin Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului! (Ioan 9, 7). Iubiţi credincioşi, Hristos a înviat! Este ultima duminică din acest an când mai rostim salutul pascal. Joi vom prăznui Înălţarea Domnului, iar dumneavoastră ştiţi prea bine că numai până la Înălţare întrebuinţăm acest salut. De aceea, înainte de a pătrunde în înţelesul evangheliei rânduite, să mulţumim Domnului că ne-a învrednicit să facem şi azi această rostire în biserică, la Sfânta Liturghie. Duminica de astăzi este încă un ecou al Marelui Praznic al Învierii. În sprijinul acestei afirmaţii oferim două explicaţii scurte. 1. Orbul din naştere a primit de la Mântuitorul Iisus Hristos nu numai lumina ochilor trupeşti, fapt care, fără îndoială, i-a adus o negrăită bucurie. El a fost luminat şi sufleteşte, mintea, inima şi voinţa lui dovedind o vedere mai înaltă decât cea fizică, în fiinţa lui vădindu-se, cu anticipare, darurile luminii Învierii. Dovada o avem în felul înţelept în care le-a vorbit celor care-l ispiteau, fariseii interogându-l mai abitir ca peste veacuri miliţienii pe opozanţi, la anchetele din ţările comuniste. Iată câteva din cuvintele lui: “Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a mai auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic...” (Ioan 9, 30-33). 2. A doua explicaţie a legăturii cu Praznicul Învierii decurge din faptul că izvorul Siloamului, la care după ce s-a spălat, după porunca Mântuitorului, orbul şi-a căpătat vederea, prevesteşte botezul creştin. Noi cunoaştem, din istoria Bisericii, că în primele secole ale creştinismului, la Paşti erau botezaţi catehumenii, după o pregătire prealabilă, desigur. La botez erau îmbrăcaţi în haine albe, pe care le purtau toată săptămâna luminată, ca simbol al curăţiei lor, dar şi al luminării dobândite. Ei erau numiţi luminaţi (= fotizomeni, de la vb. “fotizo”, care înseamnă “a lumina”) chiar înainte de botez, în sensul că erau instruiţi în elementele de bază ale creştinismului. Cu atât mai mult după botez! Se înţelege că după primirea Tainei se comportau ca nişte oameni înţelepţi, faptele lor purtând amprenta luminii izvorâte din învăţătura Evangheliei. Era, de fapt, o dovadă a dobândirii vederii celei duhovniceşti. La fel, am văzut, s-a manifestat şi omul din Evanghelia de astăzi, după minunea săvârşită cu el. Drept-măritori creştini, Am ales ca temă sesizarea legăturii între izvorul Siloamului şi botezul creştin, la sugestia pericopei din Apostolul ce s-a citit astăzi (Fapte 16, 16-34), în care, după cum aţi auzit, a fost vorba despre botezarea temnicerului din Filipi (cu toată casa lui) de către apostolul Pavel, eveniment după care “s-a veselit cu toata casa, crezând în Dumnezeu”. Iată, aşadar, consecinţa luminării: bucurie şi credinţă. Cu siguranţă însoţite de fapte frumoase, corespunzătoare învăţăturii evanghelice. De aceea, iubiţi credincioşi, se cuvine să tragem câteva învăţăminte dintre cele de mai sus, pentru viaţa noastră. Şi noi suntem botezaţi, luminaţi. Pe lângă vederea fizică, pentru care mulţumim lui Dumnezeu, am dobândit şi vederea duhovnicească, care izvorăşte din Taina Botezului, iar această vedere, cu ochii sufletului, ne călăuzeşte spre a vieţui înţelepţeşte. Căci “Botezul – spune Sf. Grigorie de Nazianz – este luminarea sufletelor, schimbarea vieţii în mai bine, întoarcerea, îndreptarea cunoştinţei către Dumnezeu, reluarea legăturii cu Dumnezeu” (Cuv. XL, Despre Sf. Botez). Iar Sf. Ciprian arată că “Pentru fiii luminii este zi şi în timpul nopţii. Când este oare fără lumină cel care are lumină în inima sa? Sau când nu are soare şi zi acela pentru care Hristos este Soare şi Zi?”(Despre rugăciunea domnească, 35). Viaţa celui botezat
44 trebuie să confirme darurile primite la Botez, prin cuvinte şi fapte, chiar şi prin gândurile lui. Comportamentul este al unui om luminat, care a părăsit întunericul. Sf. Ap. Pavel afirmă acest adevăr într-un mod atât de plastic: “Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii este în orice bunătate, dreptate şi adevăr “ (Efeseni 5, 8-9). A vedea în sens spiritual devine, astfel, sinonim cu a înţelege sensul creştin al vieţii. A vedea înseamnă a avea perspectivă, a prevedea consecinţele acţiunilor tale. A te strădui să pricepi rosturile lucrurilor, nu doar a manifesta o râvnă care de multe ori poate cădea în habotnicie. De aceea acelaşi sfânt apostol Pavel atrage atenţia iudeilor (dar şi nouă, indirect): “Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă” (Romani 10, 2). Este interesant de observat cum în limbile clasice, verbul “a vedea” are şi sensul de a înţelege (în gr. eidein înseamnă a vedea dar şi a fi instruit; în lat. video = a vedea, dar şi a înţelege). Dintre limbile moderne, în limba engleză vb. to see înseamnă a vedea, dar are şi sensul de a înţelege, a cunoaşte. Şi în limba română, la figurat, a vedea semnifică a şti, a pricepe. De exemplu, expresia: “Văd că nu prea vrei să faci acest lucru”, vrea să spună “Înţeleg (ştiu chiar!) că nu vrei...”. Prin aceste precizări am dorit să subliniem importanţa vederii celei duhovniceşti, fără de care omul este orb, chiar dacă vederea fizică îi este întru totul sănătoasă. Iubiţi ascultători, Orbirea este, aşadar, de două feluri. Trupească şi sufletească. Nu vorbim despre prima pentru că nu intră în obiectivele noastre pentru cuvântul de astăzi, cu toate că această boală aduce multă tristeţe celor loviţi de ea. De aceea trebuie sa ne imaginăm câtă bucurie simte cineva care şi-a recăpătat vederea, aşa cum a fost cazul omului din evanghelie. Următoarea întâmplare este sugestivă în acest sens: Într-un compartiment de tren călătoreau împreună câteva persoane fără să se fi cunoscut înainte. Una dintre ele privea mereu pe geam şi exclama destul de des “minunat, minunat!”, spre mirarea celorlalţi, care vedeau pe geam un peisaj comun, fără privelişti deosebite. Omul cu exclamaţia s-a simţit dator să se explice: “Vă rog să mă iertaţi că nu mi-am putut stăpâni admiraţia faţă de cele ce se văd pe geam... Eu de curând am ieşit din spitalul unde am fost operat la ochi, căci am fost nevăzător. Acum văd şi sunt atât de fericit de minunăţiile ce-mi apar înaintea ochilor!" Câtă bucurie în astfel de cazuri, câtă tristeţe la cei nevăzători! Şi, totuşi, orbirea sufletească este mai grea, pentru că ea implică mântuirea, aşadar viaţa veşnică. Dar orbirea aceasta are mai multe nuanţe, dintre care evidenţiem două: orbire sufletească involuntară, care vine cel mai adesea din ignoranţă (te orbeşte cineva, în sensul că te prosteşte, te manipulează cu viclenie, prin diferite metode) şi orbire voluntară, adică te complaci singur în minciună şi întuneric. Credem că acesta din urmă este cel mai grav simptom al nevederii. Este, de fapt, refuzul de a recunoaşte evidenţele şi, în consecinţă, vieţuirea voită în ape tulburi, în confuzie şi tot ce ţine de acestea. Pentru astfel de oameni, botezul creştin a rămas doar o formalitate. Cât sunt de actuale, în acest caz, cuvintele sf. Chiril al Ierusalimului: “Mulţi se botează ca şi Simon Magul. Şi-a cufundat trupul în apă, dar nu şi-a luminat inima cu Duhul. Trupul s-a coborât şi s-a ridicat iarăşi, dar sufletul nu s-a îngropat împreună cu Hristos şi nici nu s-a sculat împreună cu El” (Procateheza, 2). Aşadar, timpul vieţii este deosebit de preţios pentru limpezirea noastră. Să nu ne prindă ceasul morţii ca şi cum am fi nebotezaţi, “orbi”, ci văzători (adică înţelegători) ai sensurilor vieţii. De aceea, Mântuitorul ne cheamă cu atâta stăruinţă, iubiţi credincioşi, spre vieţuire luminoasă: “Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi lumină, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi lumină, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii”(Ioan 12, 35-36). Amin.
45 ––––- o0o ––––7. DUMINICA SFINŢILOR PĂRINŢI DE LA SINODUL I ECUMENIC: Despre cunoaşterea lui Dumnezeu Citim în Patericul cel vechi, la capitolul Pentru Avva Aghaton: “S-au dus oarecarii la dânsul, auzind că are aleasă dreaptă-socotinţă. Şi vrând să-l cerce de se mânie, i-au zis lui: “Tu eşti Aghaton? Am auzit că eşti desfrânat şi mândru. ”Iar el a zis: ”Aşa este!” Şi i-au mai zis lui: “Tu eşti Aghaton bârfitorul, clevetitorul?” Iar el a zis: eu sunt!” L-au întrebat iarăşi: “Tu eşti Aghaton ereticul?” Atunci el, sărind ca ars, a strigat: “Nu sunt eretic!” Şi lau rugat pe el zicând: ”Spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte învinuiri ţi-am adus, le-ai primit, iar cuvântul acesta “eretic” nu l-ai suferit?” Zis-a lor: “Cele dintâi asupra mea le iau, căci este spre folos sufletului meu să le recunosc. Dar cuvântul “eretic” este despărţire de Dumnezeu şi eu nu voiesc aceasta!” Iar ei auzind, s-au minunat de dreapta lui socotinţă şi sau dus zidiţi, adică folosiţi...” Iubiţi credincioşi, Hristos S-a înălţat! Pilda pe care v-am înfăţişat-o este în strânsă legătură cu duminica de azi, atât cu Sfânta Evanghelie ce s-a citit la Sfânta Liturghie (de la Ioan 17, l-13), cât şi cu pomenirea Sfinţilor Părinţi de la sinodul I ecumenic, trecuţi în calendar. Căci ne găsim în a VII-a duminică după Sf. Paşti, când li se face pomenire specială, ca-n fiecare an, duminică aflată între praznicul Înălţării Domnului şi cel al Pogorârii Sf. Duh. De aceea ne-am adresat cu salutul “Hristos S-a Înălţat!” Ne propunem, cu ajutorul Domnului, ca în cele ce urmează să vorbim despre calea dreaptă, corectă, care duce la cunoaşterea lui Dumnezeu. Gândul alegerii acestui subiect a izvorât din versetul al 3-lea al pericopei evanghelice de azi: “Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”. Această invitaţie de a-L cunoaşte ca singur Dumnezeu adevărat, are darul să alunge spusele ateilor ignoranţi şi răutăcioşi, din trecut şi de azi, care susţin, fără temei, că în Biblie ar scrie crede şi nu cerceta... Trebuie să spunem răspicat că nicăieri în Sfânta Scriptură nu întâlnim această expresie! Dimpotrivă: Cercetaţi scripturile, spune Mântuitorul (Ioan 5, 39), că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea mărturisesc despre Mine... Se face referire, desigur, la Scripturile Vechiului Testament, mai ales la profeţiile mesianice. La vremea când Mântuitorul a rostit aceste cuvinte încă nu erau scrise cărţile Noului Testament, dar acum expresia cercetaţi Scripturile cuprinde, desigur, şi aceste scrieri. Aşadar, cercetaţi! Nimeni nu trebuie să creadă orbeşte. Tot Mântuitorul a spus, întrun alt context: “Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla" (Matei 7, 7). Iar Sf. Ap. Pavel îndeamnă: “Toate să le cercetaţi (încercaţi), ţineţi ce este bun!” (I Tes. 5, 21). E adevărat că în Scriptură întâlnim şi aceste cuvinte: ”Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut...” (Ioan 20, 29), dar ele se referă la cei care nu au trăit în vremea în care Mântuitorul a vieţuit pe pământ şi au crezut (şi vor crede) pe temeiul mărturiilor din Sfânta Scriptură, al Sfinţilor Apostoli şi al urmaşilor lor. Ne amintim, aşadar, că aceste cuvinte i-au fost adresate lui Toma, cel care o vreme s-a îndoit de învierea Lui, iar apoi, văzându-L, acelaşi apostol care se îndoise a exclamat, de data aceasta convins dar şi gâtuit de emoţie: ”Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Drept-măritori creştini, cercetarea Scripturii, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat, nu se poate face la întâmplare. Tainele Scripturii pot fi pătrunse doar de omul cel
46 duhovnicesc. Mintea celui care doreşte să înţeleagă drept aceste taine, trebuie să fie antrenată în acest sens, altfel se poate cădea uşor în înţelegeri greşite şi chiar în erezie. Ortodoxia a avut mult de luptat (şi încă mai are!) cu ereziile şi nefericiţii care le susţin. Nu întâmplător se face pomenire în calendar de sinodul I ecumenic şi Sfinţii Părinţi participanţi. Trebuie să ne amintim mereu de râvna acestor bărbaţi aleşi ai Bisericii, nu numai de la acest sinod, ci şi de la celelalte şase, căci, în total, Biserica ortodoxă recunoaşte şapte sinoade ecumenice. N-a fost uşor, bunăoară, celor 318 Sfinţii Părinţi de la sinodul I, pomenit astăzi, să înfrunte argumentele în aparenţă valabile ale ereticilor, în frunte cu Arie, preot în Alexandria. Da, iubiţi credincioşi, preot! Şi încă unul care se dovedise un bun predicator, din nefericire pentru el căzut în patima mândriei şi care a îndrăznit să coboare tainele dumnezeirii la măsură omenească... Căci, în esenţă, a îndrăznit - contrar cuvintelor Mântuitorului “Eu şi Tatăl una suntem”(Ioan 10, 30) - să predice că Iisus Hristos, din moment ce-şi zice fiu, nu este din veci, fiind, adică, o creatură a Tatălui... Şi n-au fost puţini adepţii lui. Încetând a cugeta duhovniceşte, dialoga cam în acest mod cu credincioşii pe care-i întâlnea: "Creştine, ai un fiu, da? Da, părinte. Să ştii, omule, că fiul tău este de aceeaşi vârstă cu tine... Asta-i o glumă, părinte! Nu, nu-i glumă. Eu îţi vorbesc după logica episcopului Alexandru, care învaţă, auzi nebunie, că Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu e din veci, deci de o vârstă cu Tatăl Creatorul! Poţi crede aşa ceva? Nu Părinte!..." Şi aşa, de la om la om, rătăcirea s-a întins. Acest fapt l-a determinat pe împăratul Constantin cel Mare, care dorea linişte în Biserică, să convoace întâiul sinod ecumenic, la Niceea, în anul 325. Iubiţi ascultători, Nu-i timpul şi locul acum să intrăm în amănuntele discuţiilor ce s-au desfăşurat. Ele pot fi cunoscute fără greutate, de către cei interesaţi, din cărţile de istorie bisericească, tipărite acum în tiraje din ce în ce mai mari. Printre acestea, una dintre cele mai importante este a lui Eusebiu de Cezareea (volumul 14 din colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti). Să reţinem, totuşi, că la acest sinod s-au formulat primele 7 articole din Crez, pe care le rostim la fiecare Sfântă Liturghie, ca mărturisire dreaptă despre dumnezeirea Tatălui şi a Fiului. Greşeala fundamentală a lui Arie şi a adepţilor săi, era că prin negarea dumnezeirii Fiului, nega puterea Lui de mântuire a omenirii. Căci dacă Fiul ar fi fost creat, nu putea mântui creatura. Numai ca Dumnezeu, Fiul este şi Mântuitor! De aceea, tainele dumnezeieşti nu pot fi judecate cu raţionamente simple, sau simpliste, omeneşti. Cum spuneam mai sus, numai o raţiune luminată, înduhovnicită, se poate apropia să cunoască, fără a greşi, cele despre Dumnezeu. In această privinţă Sfântul Apostol Pavel grăieşte: ”Omul trupesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte... Dar omul duhovnicesc toate le judecă” (I Cor. 2, 14). ”Le judecă”, în sensul că e capabil să gândească drept, cu discernământ, sau dreaptă-socotinţă, după limbajul Patericului. Iubiţi ascultători, rămânem de-a pururi recunoscători celor 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I, pomeniţi azi, care prin rugăciune şi râvnă deosebită au cugetat şi formulat dreapta credinţă cu privire la dumnezeirea Fiului, Mântuitorul nostru. Cuvântul pe care lam rostit se doreşte a fi o invitaţie pentru o cercetare duhovnicească a scripturilor: deodată Biblia şi Sfinţii Părinţi, cu încredinţarea că în acest mod vom putea găsi, după cuvintele Mântuitorului (Ioan 17, 3), viaţa veşnică spre care ne îndreptăm cu toţii. Amin. ––––- o0o ––––-
47 III. D U M I N I C I D U P Ă R U S A L I I 1. DUMINICA I DUPĂ RUSALII, a TUTUROR meditaţie la cele viitoare
SFINŢILOR,
prilej de
Drept-măritori creştini, La marea trecere a pragului dintre viaţa pământească şi veşnicie, dacă vom fi rânduiţi în ceata drepţilor, sufletele noastre, însoţite de sfinţii îngeri, se vor bucura de marea întâlnire în ceruri cu Dumnezeul Treimic, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cu Sfânta Fecioară Maria, cu toţi sfinţii, cu părinţii şi strămoşii noştri, cu toţi cei dragi care s-au săvârşit mai'nainte de noi. Aceasta este, credem, cea mai mare fericire a Raiului: să te întâlneşti şi să comunici, faţă către faţă, cu vieţuitorii cerului, cunoscuţi sau necunoscuţi înainte de a-i trece pragul, pentru că, aşa cum ne învaţă Scriptura şi Părinţii Bisericii, după moartea noastră cu trupul noi nu încetăm să fim persoane, care văd, aud, vorbesc... Cum vor fi dincolo vorbirea, auzul, vederea, este un lucru de taină, a cărui cunoaştere ne va fi dată doar după plecarea de aici. Căci zice Sf. Ap. Pavel: "Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci, însă, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin" (I Cor. 13, 12). Crezând, astfel, în această mare întâlnire, nădăjduim să-i vedem, în lumina Prea Sfintei Treimi, împreună cu Maica Domnului, pe toţi sfinţii rânduiţi de Biserică în calendarele noastre şi pe care noi îi pomenim cu toată cuviinţa: îngeri, prooroci, apostoli, mucenici, cuvioşi, ierarhi ş.a., adeverindu-se în faţa ochilor noştri spusele psalmistului: "Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!" (Psalm 67, 36). "Timp" a-i vedea şi a vorbi cu ei va fi din belşug: veşnicia nu este în nici un fel supusă vreunui ceasornic, nici ameninţată de venirea serii, căci "ziua" ei este fără de sfârşit, fiind "neînserată", cum frumos se exprimă cărţile noastre de slujbă: Ziua cea neînserată a Împărăţiei... Această "zi" numită de părintele apostolic Barnaba "a opta" (Epistola, XV, 9), este descrisă astfel de părintele Dumitru Stăniloae: "Viaţa viitoare va fi o duminică fără de sfârşit, sau paradisul regăsit şi eshatologia inaugurată, clipa aurorii cu al ei minunat "deodată" şi lumina fără asfinţit a zilei a opta în care Dumnezeu va fi totul în toate..." (Dogmatica, III, 6). Mare bucurie, iubiţi fraţi, vom trăi, astfel, întâlnind pe Maica Domnului, pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Sfinţii Apostoli, dimpreună cu toţi ceilalţi sfinţi despre care citim atâtea lucruri minunate în Sfânta Scriptură şi în Vieţile Sfinţilor. Bucuria va fi sporită, însă, de întâlnirea cu sfinţi de care n-am mai auzit, dar a căror vedere va constitui pentru noi o surpriză aparte a zilei a opta! Căci este pe înţelesul oricui că în calendar nu sunt cuprinşi toţi sfinţii bine-plăcuţi lui Dumnezeu, ci doar un număr limitat al lor. Ei bine, la sfinţii necunoscuţi s-au gândit Părinţii Bisericii când au fixat în calendar şi o duminică "a tuturor sfinţilor", duminica de astăzi, întâia după Rusalii. Este o sărbătoare comună a tuturor sfinţilor ale căror nume şi urme s-au pierdut, s-au uitat, sau au rămas neînregistrate şi necunoscute. Aşezarea acestei pomeniri îndată după Rusalii nu s-a făcut, însă, la întâmplare: dumnezeieştii noştri Părinţi au voit să arate că Pogorârea Preasfântului Duh a lucrat prin Apostoli nişte lucruri atât de mari, încât a sfinţit şi a înţelepţit pe cei de un aluat cu noi, aducându-i, prin Iisus Hristos, la Dumnezeu: pe unii prin mucenicie şi sânge, pe alţii prin trăire şi viaţă virtuoasă, Duhul Sfânt săvârşind, astfel, fapte minunate, mai presus de fire. Iubiţi credincioşi, Pomenirea sfinţilor necunoscuţi în această duminică nu exclude, fireşte, cinstirea celor cunoscuţi. De aceea, calendarul nu zice "duminica tuturor sfinţilor necunoscuţi", ci, simplu,
48 "a tuturor sfinţilor", pentru că ei nu pot fi despărţiţi: toţi au vieţuit şi luptat pentru un singur Hristos. Cinstirea lor este mult şi bine-plăcută Domnului, noi urmând îndemnul proorocului David-Psalmistul: "Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui!" (Psalm 150, 1). Mărturisim, în consecinţă, cu durere sfâşietoare, că mare greşeală săvârşesc acei fraţi ai noştri, aşa-numiţii "sectari", care nu cinstesc pe sfinţi pe motiv că prin pomenirea lor s-ar micşora închinarea adusă lui Dumnezeu... Nici vorbă de aşa ceva. Dumnezeu nu este singur, izolat. El este un Dumnezeu al comuniunii şi dragostei, de-a pururi înconjurat de îngeri şi sfinţi. De aceea psalmistul ne îndeamnă să-L lăudăm întru sfinţii Lui... Şi pentru că Părinţii Bisericii celei nedespărţite au prevăzut rătăcirile sărmanilor sectari de astăzi cu privire la cinstirea sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, au redactat un document bazat pe învăţătura Scripturii, încă din anul 787, la Sinodul al VII-lea ecumenic. Redăm un fragment din el: "Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pe sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii părinţi purtători de Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor... Cine nu mărturiseşte că toţi sfinţii cei care au plăcut lui Dumnezeu, atât cei dinainte de lege, cât şi cei de sub har, sunt vrednici de cinste după trup şi după suflet, ori nu fac rugăciuni către sfinţi, să fie anatema!" (Cuvântul "anatema", amintim, înseamnă "lepădat, blestemat"). Ne îngăduim o întrebare acum: cunosc fraţii sectari această hotărâre a Bisericii celei una, care nu era numită atunci nici ortodoxă, nici catolică, nici protestantă, ci, simplu, BISERICA, mamă a tuturor, inclusiv a "bisericilor" rupte din ea astăzi? Credem că nu. De aceea, ne revine nouă, drept-credincioşilor, datoria de a face cunoscută învăţătura cea dreaptă, potrivit Scripturii şi Părinţilor. O dată cu aceasta, ne vom strădui, iubiţi fraţi, să trăim în conştiinţa că, atunci când vom părăsi acest pământ, ne vom întâlni la judecată nu numai cu Dumnezeu ci şi cu sfinţii, căci El va ţine seamă de mărturiile lor atunci când va "cântări" faptele noastre. Sf. Ap. Pavel o spune lămurit: "Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?" (I Cor. 6, 2). Iar dacă, în viaţă fiind, i-am cinstit şi le-am imitat virtuţile, ne vom învrednici să fim şi noi în ceata lor, fericiţi să-i cunoaştem pe fiecare în parte, să vorbim cu ei, să ne minunăm de vederea chipului lor de cerească frumuseţe... Pentru împlinirea acestei doriri, vieţuirea noastră trebuie să se asemene cu a lor. Căci spre sfinţenie suntem chemaţi de Mântuitorul Iisus Hristos: "Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!" (Matei 5, 48). Spre imitarea virtuţilor ne îndeamnă Sfinţii Apostoli: "Fiţi mie următor, precum şi eu sunt lui Hristos" (II Cor. 11, 1) şi urmaşii Apostolilor, Sfinţii Părinţi: „Dacă-i iubim pe sfinţi, să-i imităm... În grădina Domnului nu sunt numai trandafirii martirilor ci şi crinii fecioarelor, iedera soţilor, violetele văduvelor” zice, de exemplu, Fericitul Augustin. Şi, lucru minunat, această imitare ne creează obişnuinţe evlavioase, în vorbă, gândire, fapte, manifestări. Iar obişnuinţa nu ne va fi doar ca o "a doua natură", cum adesea se spune, cu oarecare omenească dreptate, ci ne va modela propria natură, zidită de Dumnezeu. Căci sfinţenia nu este ceva impropriu omului, sau adăugat, ci împlinirea umanului, cum atât de inspirat a scris Nichifor Crainic. Iar în clipa morţii, spune, potrivit învăţăturii Bisericii, părintele Seraphim Rose (1934-1982), sufletul nostru "se află pe sine în mijlocul altor spirite, bune şi rele. Iar el înclină spre cele cu care a dobândit mai multă asemănare în duh, iar dacă încă din trup a fost sub influenţa vreunora dintre ele, apoi cu acelea va şi rămâne la ieşirea din trup..." (Sufletul după moarte, cap. X). Cât de preţios este, iubiţi fraţi, acest avertisment! A noastră este, aşadar, alegerea şi voinţa, cu ce fel de persoane vrem să ne asemănăm şi să ne întâlnim la trecerea pragului: cu cele luminate, sfinţii, sau, Doamne păzeşte, cu cele
49 întunecate, diavolii! O dată cu aceasta, să ne întrebăm: voim să ne revedem părinţii, strămoşii, sau să nu-i mai revedem niciodată? Răspunsul se află în totala noastră libertate de alegere! De aceea, în ziua de azi (şi în toate zilele) să zicem cu evlavie: toţi sfinţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, rugaţi-vă pentru noi, să ne învrednicim a fi asemenea lui Dumnezeu, precum voi sunteţi. Amin. ––––- o0o ––––-
50 2. DUMINICA a II-a DUPĂ RUSALII: Sfinţii români, eroi spirituali Pomenirea sfinţilor ne aduce întotdeauna în minte frumoasa şi inspirata exclamaţie a psalmistului David: “Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!" (Psalm 67, 36), deodată cu îndemnul liturgic al aceluiaşi: “Lăudaţi pe Dumnezeu întru Sfinţii Lui!”(Ps. 150, 1). Acestui îndemn am urmat şi noi astăzi, iubiţi credincioşi, şi în duminica aceasta, a sfinţilor români. Cu dreaptă socotinţă părinţii Bisericii răsăritene au rânduit ca prima duminică după Rusalii să se numească duminica tuturor sfinţilor, sfinţenia fiind un dar al Duhului Sfânt, pogorât în creaţie în duminica Cincizecimii. Urmând acestui exemplu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în anul 1992 ca pentru sfinţii români să se facă pomenirea în duminica următoare, a 2-a după Rusalii, tot ca o expresie a darului Sfântului Duh. Până nu demult în calendarul ortodox tipărit la noi erau trecuţi doar sfinţii din alte ţinuturi, fapt care a creat impresia, pentru creştinii mai puţin informaţi, că noi, românii, nu am fi avut sfinţi... Adevărul se cunoaşte bine acum: nu am avut sfinţi canonizaţi oficial şi trecuţi în calendar, dar în conştiinţa şi evlavia românilor ei au fost cinstiţi fără încetare. De aceea, canonizările din anii 1955 şi 1992 au avut menirea de a confirma oficial cinstirea neîntreruptă ce li s-a făcut. În aceste condiţii, când, iată, au trecut câţiva ani buni de când calendarul românesc îi menţionează, cu zile speciale de pomenire, este de mirare că un intelectual român, şi nu de rând, ci însuşi preşedintele Academiei Române, prof. Eugen Simion, a putut face o afirmaţie cu totul neaşteptată: în ziua de 15 iunie a.c., în cadrul academic festiv de comemorare a trecerii în veşnicie a lui Eminescu, domnia sa a afirmat (citez din memorie): “Întrucât românii nu au avut sfinţi, ei şi-au manifestat cinstirea pentru eroii neamului, pentru marii poeţi, între care, desigur, Eminescu are locul său unic...” Am aşteptat să completeze “nu a avut sfinţi canonizaţi, recunoscuţi oficial...” etc. etc., dar n-a făcut precizările ce se impuneau. Dacă este vorba de o simplă scăpare (în fond, errare humanum est!), sau un punct de vedere intenţionat exprimat, nu putem ştii. L-am consemnat ca atare şi ne simţim datori să facem noi completările cuvenite: poporul nostru a avut şi are, desigur, eroii săi naţionali, alături de poeţi, scriitori, artişti etc., de incontestabilă valoare, dar trebuie să se ştie limpede că are un mare număr de sfinţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, pe care noi i-am numi eroi spirituali, pentru viaţa şi misiunea lor exemplară. Despre mulţi dintre ei ştim puţine lucruri, pe alţii nu-i cunoaştem încă, dar când Dumnezeu ne va învrednici să trecem pragul veşniciei îi vom întâlni, cu voia Domnului, pe toţi, vom vorbi cu ei şi ne vom bucura de vederea lor. Căci aceasta este una dintre cele mai mari bucurii ale Raiului: comunicarea cu Dumnezeu şi cu sfinţii (spre deosebire de tristeţea iadului care constă, între altele, în necomunicare, sau comunicare doar cu duhurile respingătoare ale întunericului). Aşadar, până când Dumnezeu ne va ferici cu vederea, faţă către faţă, a sfinţilor noştri, să ne bucurăm a-i vedea în duh, pomenindu-i cu evlavie, desigur pe cei cunoscuţi, dar neuitând să îndreptăm un gând cucernic şi către cei necunoscuţi. Spaţiul limitat, propus pentru a-i evoca nu ne îngăduie să înşirăm amănunte din viaţa şi faptele lor, ci doar să amintim ziua pomenirii, numele, vremea şi locul vieţuirii, totodată ceea ce credem că a fost dominant în slujirea lor. Ordinea pomenirii este conformă cu ordinea lunilor anului bisericesc: - 13 sept. - Cv. Ioan de la Prislop, sec. XV-XVI, Tara Haţegului (Prislop), care a dus o viaţă retrasă într-o chilie, numită şi azi “a sfântului”;
Comment [P1]:
51 - 15 sept. - Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, † 1656, vieţuitor la Partoş-Banat, fost mitropolit de Timişoara, mare făcător de minuni; - 22 sept. – Sf. Ier. Mc. Teodosie de la Mt. Brazi, episcop de Rădăuţi şi Roman, mitropolit al Moldovei. Retras la Mt. Brazi, lângă Panciu, în 1694 i s-a tăiat capul de către tătari, fiindcă a refuzat să predea odoarele mănăstirii; - 27 sept. - Sf. Ier. Antim Ivireanul, † 1716, mitropolit al Ţării Româneşti (17081716), martirizat de turci, mare predicator, tipograf, ctitor al Mt. Antim din Bucureşti; - 21 oct. - Cv. Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, Nicolae Oprea Miclăuş, Preot Moise Măcinic din Sibiel şi Preot Ioan din Galeş, toţi mărturisitori şi apărători ai Ortodoxiei în Ardeal, în sec. al XVIII-lea; în afară de Sofronie, care a murit nu se ştie pe unde prin Ţara Românească, toţi ceilalţi au murit în închisoarea Kufstein (Munţii Tirolului, Austria), aruncaţi din ordinul împărăţiei, unde se duseseră să ceară dreptate pentru români; - 15 nov. - Cv. Paisie de la Neamţ (Velicikovschi), originar din Poltava-Ucraina, vieţuitor la Athos, de unde a adus în Moldova rânduieli monastice severe, dar înţelepte, inclusiv rugăciunea inimii; stabilit la Mt. Neamţ, trece în veşnicie la 15 nov. 1794; - 23 nov. - Cv. Antonie de la Schitul Iezer-Vâlcea, sec. XVII-XVIII, mare iubitor de pustnicie, cel mai renumit sihastru al Olteniei, renovator al Schitului Iezer; - 7 dec. - Sf. Mc. Filoteea de la Argeş, n. la Târnovo, sec. XIII, ucisă de tatăl ei cu securea, pentru că împărţea mâncare la săraci; Sfintele ei Moaşte se găsesc la Mânăstire Curtea de Argeş; - 18 dec. - Cv. Daniil Sihastru, duhovnicul lui Ştefan cel Mare, retras în chiliile de la Putna şi Voroneţ; înmormântat la Mt. Voroneţ; - 26 dec. - Cv. Nicodim cel sfinţit de la Tismana,valah din sudul Dunării, vieţuitor la Mt. Hilandar din Athos, organizează mai multe mănăstiri la noi, Mt. Vodiţa şi Tismana în Ţara Românească, Prislop – Haţeg etc. Copiază un Tetraevanghel (1405), în slavă. † 1406 (Tismana), dar nu seştie unde este mormântul; - 25 ian. - Sf. Ier. Bretanion, episcop de Tomis († 381), prieten cu sf. Vasile cel Mare, cu care corespondează; îl înfruntă cu curaj pe împăratul arian Valens; - 28 feb. - Cv. Casian Dobrogeanul - originar din Casimcea, n. Dobrogei, vieţuitor la Betleem, Egipt şi Constantinopol (unde va fi hirotonit diacon de Sf. Ioan Gură de Aur); merge la Roma şi în Galia, la Marsilia, unde pune bazele monahismului apusean; † 435; Cv. Gherman din Dobrogea - prieten şi consătean cu Casian, cu care va călători în Siria, Palestina, Egipt, Constantinopol - unde va fi şi el hirotonit de Sf. Ioan Gura de Aur; merge la Roma, unde, alături de Casian, va lua apărarea Sf. Ioan Gură de Aur, prigonit în acea vreme. Moare la Roma prin anii 405-415; - 11 aprilie- Sf. Ier. Calinic de la Cernica, n. în Bucureşti, în suburbia Sf. Visarion, călugărit la Mânăstirea Pasărea, vieţuitor la Cernica, lângă Bucureşti, episcop de Râmnic (1850-1867); † 1868; Sfintele Moaşte se găsesc la Mânăstirea Cernica; vieţuitor smerit şi mare făcător de minuni; - 12 apr. - Sf. Sava de la Buzău, înecat în râul Mouseos (Buzău), în anul 372, la vârsta de 38 de ani, pe vremea persecuţiei lui Atanaric; Sfintele lui Moaşte sunt trimise Sfântului Vasile cel Mare, de către Iunius Soranus, guvernator al Dobrogei; - 20 apr. - Sf. Teotim, episcop de Tomis, preţuit pentru viaţa lui sfântă; are şi scrieri cu caracter moralizator; prin anii 400-403 ia apărarea Sf. Ioan Gură de Aur. - 24 apr. - Sf. Ier. Ilie Iorest, originar din Ardeal, călugăr la Putna, misionar în Ardeal, mitropolit de Alba-Iulia (1641-1643), luptător împotriva calvinismului, închis de Gh. Rakoczy, pelerin în Rusia după ajutoare, retras la Putna unde moare la adânci bătrâneţi;
52 - 24 apr. - Sf. Ier. Sava Brancovici, n. la Ineu-Arad, protopop de Ineu şi mitropolit de Ardeal (1656-1659), persecutat de calvini, pelerin în Rusia după ajutoare; va fi închis de Mihail Apaffi; moare, bolnav, în 1683; - 24 apr. - Sf. Ier. Iosif Mărturisitorul din Maramureş, năsăudean de origine, episcop de Maramureş, cu reşedinţa la Sf. Mihail din Peri, 1690-1691; chemat la Viena pentru a părăsi ortodoxia, refuză; închis, scos din scaun, † 1711; - 25 apr. - Cv. Vasile de la Poiana Mărului, stareţ la Dălhăuţi – Vrancea. Retras în M-ţii Buzău ctitoreşte Mt. Poiana Mărului. Vieţuieşte o vreme la Athos, unde îl va căulgări, între alţii, pe vestitul Paisie Velicicovski. Revine la Poiana Mărului, unde are o activitate cărturărească şi spirituală deosebită. † 25 apr. 1767; - 12 mai- Sf. Mc. Ioan Valahul, rob la turci la 15 ani (1659), cumpărat de un “sodomit” pentru scopuri necurate, fapt pentru care Ioan îl ucide; ademenit de agareanca văduvă şi pentru că refuză păcătuirea, va fi închis şi spânzurat; - 2 iunie- Sf. Mc. Ioan cel Nou de la Suceava, n. aprox. 1300 în Trapezunt, negustor; un dregător tătar îl persecuta pentru a-l trece la legea lui. Refuză. I se taie capul cu sabia. Alexandru cel Bun îi cumpără Sfintele Moaşte (1402) şi le aşează în Biserica Mirăuţilor- Suceava; - 4 iunie - Sf. Mc. Zotic, Atal, Camasis şi Filip, nume de martiri descoperite într-o grotă la Niculiţel-Tulcea; martirizaţi pe vremea lui Diocleţian sau Liciniu. Sfintele lor Moaşte se găsesc azi la Mt. Cocoş-Tulcea; - 24 iunie - Sf. Niceta de Remesiana (azi Niş, în Jugoslavia), daco-roman, în sec. 45 episcop de Remesiana, dar şi misionar la “besi”, strămoşi ai noştri din sudul şi nordul Dunării; are şi scrieri teologice, imne (între care cunoscutul “Pre Tine Dumnezeule Te lăudăm”); - 30 iunie - Sf. Ier. Ghelasie de la Râmeţi (jud. Alba), sec. XIII-XIV, cel mai vechi nume de episcop cunoscut în Transilvania; - 1 iulie- Sf. Ier. Leontie de la Rădăuţi, sec. XIV, călugăr la Mt. Bogdana, pe vremea lui Bogdan I; episcop de Rădăuţi, sub domnia lui Alexandru cel Bun; se retrage în pustnicie la Schitul Laura; Sf. Moaşte au dispărut fără urmă; - 2 iulie- Sf. Voevod Ştefan cel Mare (1457-1504), ale cărui fapte deosebite le ştiu şi copiii din clasele primare; canonizarea lui este contestată de către cei ce nu vor să vadă linia dominantă a vieţii lui: mare ctitor de biserici şi mânăstiri şi apărător al creştinătăţii şi graniţelor pământului strămoşesc. Sfintele lui Moaşte se găsesc la Mt. Putna; - 8 iulie - Sf. Mc. Epictet preotul şi Astion monahul, martirizaţi prin tăierea capului sub Diocleţian (aprox. 290) la Halmiris, pe malul lacului Razelm de azi; - 18 iulie - Sf. Mc. Emilian de la Durostorum (Silistra de azi, Bulgaria), militar, martirizat prin aruncarea în foc, în 362, pe vremea lui Iulian Apostatul; - 5 august - Cv. Ioan Iacob de la Neamţ, n. 1913 în Crăiniceni-Botoşani, orfan de mic, vieţuitor la Neamţ, Turnu, Sf. Sava-Palestina (lângă Iordan), unde a fost şi stareţ (1947-1952); retras într-o peşteră din pustia Hozeva; †1960; a lăsat frumoase poezii în manuscris; - 7 aug. - Cv. Teodora de la Sihla, n. în Vânători-Neamţ ( 1650), căsătorită, dar pentru că n-a avut copii, în bună înţelegere cu soţul au îmbrăţişat amândoi haina monahală, ea retrăgându-se, cu binecuvântarea stareţului Varsanufie de la Neamţ, în Munţii Sihlei (într-o peşteră, numită azi “a Sfintei Teodora”), iar el la Mt. Poiana Mărului. Sfintele ei Moaşte se găsesc la Mt. Pecerska-Kiev, în aşteptarea repatrierii...
53 - 16 aug. - Sf. Mc. Constantin Vodă Brâncoveanu, martirizat de turci, pentru că nu a vrut să se lepede de credinţa ortodoxă, alături de cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi de Sfetnicul Ianache, la 16 aug. 1714, la Constantinopol. * Aşa cum afirmam la începutul cuvântului, nu am pomenit decât sfinţii români cunoscuţi şi nici dintre aceştia pe toţi9. Iată, aşadar, că ţinutul românesc a fost binecuvântat de Dumnezeu şi cu sfinţi, nu doar cu eroi, poeţi, academicieni etc., cu care, de altfel, ne mândrim fără rezerve. Sfinţilor români, cunoscuţi şi necunoscuţi (încă), rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi! Amin. ––––- o0o ––––-
9
Pentru alte nume şi date, vezi de ex. vol. „Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, tipărit sub îngrij. IPS Nestor, Mitropolitul Olteniei, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1987.
54 3. DUMINICA a III - a DUPĂ RUSALII: ÎNTRE PĂMÂNT ŞI CER, sau DESPRE GRIJILE OMULUI (scurtă omilie exegetică) Iubiţi credincioşi, Duminica de astăzi, a III-a după Rusalii, reprezintă o chemare specială din partea Mântuitorului ca, mai 'nainte de a ne îngriji de cele ale trupului, să căutăm ceea ce-i este cel mai mult de trebuinţă sufletului: împărăţia cerurilor. Iată cum se încheie Evanghelia ce s-a citit în această duminică: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă!" (Matei 6, 33). De altfel, în calendar observăm că în dreptul acestei duminici, într-o mică paranteză, se menţionează şi tema Evangheliei: Despre grijile vieţii. Aşadar, dacă am dori să dezvoltăm tema principală, am vorbi, desigur, despre acest subiect. Nu ne propunem însă acest lucru acum, deoarece intenţionăm să avem în vedere mai multe elemente ale pericopei citite, care, de fapt, gravitează în jurul aceluiaşi mesaj. Menţionăm doar atât: "grijile vieţii" nu se referă numai la cele de trebuinţă vieţii de aici, sub aspect material, ci mai ales la cele viitoare, fiind invitaţi, astfel, să ne grijim cu deosebire de cele sufleteşti. Mai adânc, trebuie să ne preocupe acele griji, materiale şi spirituale, care ne călăuzesc pe drumul mântuitor al cerului. Se spune adesea că "omul este ceea ce gândeşte", sau "omul este ceea ce mănâncă" etc. Afirmaţii valabile, fiecare în felul ei. Am adăuga, însă: "Omul este rezultatul grijilor sale!" Iar potrivit principiului că "în viaţă găseşti ceea ce cauţi", credem că natura grijilor ne caracterizează într-o foarte mare măsură. Ne grijim doar de cele materiale, devenim materialnici. Ne grijim de cele duhovniceşti, devenim oameni duhovniceşti. Iar felul grijilor noastre ne izvorăşte, astfel, fericire sau nefericire. Preocupaţi doar de cele trecătoare, vom fi veşnic frământaţi, panicaţi, nemulţumiţi, cu un cuvânt, nefericiţi. Ne grijim de cele ale sufletului, fără a neglija, desigur, cele strict necesare trupului, devenim liniştiţi, împăcaţi, mulţumiţi, cu alt cuvânt, fericiţi, încă din lumea aceasta, nu doar în cea făgăduită... Iar acum, întorcând privirea spre textul evangheliei, minunându-ne de frumuseţea învăţăturilor, să încercăm o înţelegere mai apropiată a câtorva dintre cuvintele rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: - Luminătorul trupului va fi ochiul... Prin "ochi" înţelegem aici nu numai simţul vederii, ci şi mintea, priceperea. Căci spune Sf. Ioan Gură de Aur: "Ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru suflet... După cum atunci când ochii sunt orbiţi, cea mai mare parte a lucrării celorlalte mădulare este pierdută, pentru că li s-a stins lumina, tot aşa şi când mintea este stricată, sufletul se umple de nenumărate rele... După cum cel ce stârpeşte izvorul a secat şi râul, tot astfel cel care strică mintea a tulburat toată osteneala sufletului în lumea aceasta..." (Omilii la Matei, XX, 3). Pe de altă parte, cunoaştem importanţa ochilor trupeşti pentru o percepţie corectă. Ochii sunt ca nişte ferestre: prin ele noi privim lumea, dar suntem şi priviţi. Starea sufletească a omului se dezvăluie, astfel, în mare măsură prin privire. Animus in oculis habitat, spuneau latinii (sufletul locuieşte, sălăşluieşte, în ochi). Bunătatea sau răutatea, lumina sau întunericul, înţelepciunea sau prostia se pot vedea, aşadar, prin intermediul ochiului. Proorocul Avacum (aprox. 600 î. Hr.) are un cuvânt inspirat (extraordinar cuvânt!) în legătură cu acesta "Ochii Tăi sunt prea curaţi ca să vadă răul..." (1, 13). Este vorba de ochii lui Dumnezeu, care priveşte şi ne priveşte cu atâta îngăduinţă, învăţând de aici că şi noi trebuie să privim în acest mod pe cei din jur, încercând a vedea, pe cât omeneşte posibil, numai ce este bun, având, astfel, o privire încurajatoare, tonifiantă, nu tot timpul critică, demolatoare, descurajatoare... - Nimeni nu poate sluji la doi domni... Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona... "Mamona" este un cuvânt care în traducere înseamnă "avuţie, tezaur", iar în
55 contextul acestui verset este înţeles ca "demon al banului, al avariţiei, al egoismului, al posesiunilor materiale" (†Bartolomeu Anania). Prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul ne îndeamnă să nu fim duplicitari, cu două feţe, să zicem una şi să facem alta. Să ne declarăm, adică, fii ai lui Dumnezeu, să părem a fi interesaţi de cele sufleteşti, iar în ascuns să ne preocupe banii, funcţiile, mâncarea, hainele luxoase şi altele asemenea. În acest context, ne amintim de acea înţeleaptă zicală populară, care sună aşa: "Ori vorbeşte cum ţi-e portul, ori te poartă cum ţi-e vorba", adică "fii sincer, nu te dedubla: dacă în sufletul tău nu eşti preocupat de cele duhovniceşti, nu încerca să pari a fi; dacă eşti ahtiat după cele ale pântecelui, recunoaşte deschis! Nu poţi fii în două locuri deodată. Ori eşti cu Dumnezeu, ori cu Mamona... Hotărăşte-te, aşadar, de care parte a baricadei vrei să rămâi!" - Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea... Căci pe toate acestea le caută şi păgânii...Din capul locului trebuie să înţelegem că Mântuitorul nu îndeamnă la pasivitate, lene, ne-muncă. Ne atrage atenţia să nu ne preocupăm, însă, peste măsura cuvenită de cele ale trupului, adică spre observarea unui echilibru firesc între grija pentru suflet şi cea pentru materie. Sufletul trebuie să fie stăpân pe trup, nu invers. Căci în gândirea sfinţilor părinţi trupul este o bună slugă, dar un rău stăpân. Un stăpân care nu mai face voia Domnului, ci a Celui Rău. Căci spune Avva Pimen din Pateric: "Toate cele peste măsură, sunt ale dracilor!" Că trebuie să ne îngrijim de trup, nu încape îndoială, de vreme ce însăşi Scriptura ne adevereşte că "trupul este templu al Duhului Sfânt" (I Cor. 6, 19). Totodată, că trebuie să muncim cu hărnicie pentru a ne asigura hrana, îmbrăcămintea etc.: "Cel ce nu lucrează acela nici să nu mănânce" (I Tes. 3, 10). Nici bunurile materiale în sine nu trebuie condamnate, dacă sunt agonisite cinstit şi administrate creştineşte. "Nu-i condamn pe bogaţi - spune Sf. Ioan Gură de Aur - ci pe cei robiţi de bogăţie. Iov a fost bogat, dar nu a fost rob lui Mamona; nu era stăpânit de Mamona, ci-l stăpânea; era stăpân, nu rob. Stăpânea toate averile lui, ca şi cum ar fi fost administratorul unor averi străine... Nu numai că nu răpea averile altora, ci chiar pe ale sale le dădea celor nevoiaşi." Înţelegem, aşadar, că "a nu purta de grijă ce vom mânca şi ce vom bea", înseamnă a nu ne preocupa excesiv, peste măsură, egoist, de cele de pe pământ, ignorând aspiraţiile cereşti ale sufletului. Nu a ne lăsa în "voia soartei", cum se spune, adică a nu munci, aşa cum din păcate înţeleg unii semeni de-ai noştri. Iertat să ne fie că suntem nevoiţi să exemplificăm: avem compatrioţi (mai ales de-o anumită etnie) pe care nu-i preocupă ce vor oferi mâine copiilor la masă, ori dacă au hăinuţe să îmbrace, deviza lor fiind "astăzi să am mâncare şi băutură, că ziua de mâine o păcălesc eu cumva..." Deviză urmată, cum se ştie, de beţivirea aproape zilnică. Cum o "păcălesc", vedem cu ochii noştri: furturi, cerşetorie, scormonire prin gunoaie, în loc de muncă onorabilă, viaţă calculată, măsură şi echilibru. * Iubiţii noştri fraţi, Evanghelia acestei duminici are încă multe versete care ar necesita tâlcuire şi aplicare, dar ne limităm la cele spuse până aici, pentru a nu vă obosi acum peste măsură. Reţinem, în concluzie, că pământeni fiind, purtători de trupuri, ne vom îngriji de cele materiale atât cât este necesar pentru un trai decent, sănătos, echilibrat, dar căutarea noastră prioritară se va îndrepta mereu spre cele ale sufletului, bine ştiind că sufletele noastre năzuiesc spre Dumnezeu din ceruri, Care ne aşteaptă cu dragoste părintească întru împărăţia Sa. Amin. ––––- o0o ––––-
56 4. DUMINICA a IV – a DUPĂ RUSALII: Vindecarea slugii sutaşului - prevestire a vindecării neamului omenesc Mulţi de la Răsărit şi de la Apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor... (Matei 8, 11) Iubiţi credincioşi, Capitolul al 8-lea din Sfânta Evanghelie după Matei, din care s-a citit azi episodul vindecării slugii sutaşului, conţine mai multe minuni, între care cele mai multe sunt tămăduiri. Astfel, Mântuitorul vindecă un lepros, pe soacra lui Petru, doi demonizaţi şi alţi bolnavi, spre plinirea prorociei lui Isaia care zice: “Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat” (53, 4). Ca şi-n cazul altor vindecări, nu trebuie să vedem doar faptul izolat, ca pe o minune de moment: toate vindecările săvârşite de Mântuitorul prevestesc, de fapt, marea vindecare, mântuirea neamului omenesc. Vom încerca, iubiţi credincioşi, în cele ce urmează, să pătrundem înţelesul mântuitor al Marii Vindecări, făcând o legătură cu viaţa noastră, din acest atât de zbuciumat început de veac XXI. Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, socotim, însă, necesar să observăm că Mântuitorul n-a făcut vindecări numai pentru bolnavii din sânul poporului Israel, ci şi din rândul altor neamuri. Avem ca exemplu pe fiica femeii cananience (Matei 20, 21-28), sau chiar cazul de astăzi, slujitorul sutaşului roman. Aceste fapte, dimpreună cu altele din Noul Testament, ne arată universalitatea mântuirii: nu doar poporul ales a fost chemat spre dobândirea împărăţiei cerurilor, ci toate neamurile, aşa cum se înţelege şi din cuvintele evanghelice prin care am început cuvântul de azi: “Mulţi de la Răsărit şi de la Apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov...” “Vor sta la masă”, desigur, în împărăţia cerurilor. Un alt aspect preliminar, pe care este bine să-l observăm, este atitudinea Mântuitorului faţă de ocupanţii romani. Sa ne amintim că poporul iudeu se găsea sub stăpânirea deloc comodă a romanilor de aproape 100 de ani (în anul 63 î. Hr. generalul Pompei cucerise Palestina, favorizat de interminabilele războaie fratricide iudaice). Pe vremea propovăduirii Mântuitorului, Ţara Sfântă era condusă de regi locali supuşi întru totul împăratului de la Roma, care rânduise şi prezenţă militară, spre a înăbuşi orice tentativă de eliberare. Aşa se explică existenţa unui sutaş În Capernaum, comandant peste 100 de ostaşi, unde are loc minunea din evanghelia de azi. Mântuitorul vedea zi de zi, desigur, situaţia umilitoare la care conaţionalii Săi după trup erau supuşi de jugul străin, cunoscând prea bine şi aşteptarea arzătoare a iudeilor în legătură cu venirea unui eliberator politic, bănuit de ei a fi chiar în persoana Lui. După logica omenească, ne-am fi aşteptat ca El să reacţioneze cam aşa, atunci când sutaşul L-a rugat să-i vindece sluga: “Cum îndrăzneşti dumneata, un asupritor, să-mi ceri o favoare, atâta timp cât accepţi să fii plătit ca să-Mi ţii în jug poporul căruia aparţin?” Precum bine ştim, nici vorbă de asemenea atitudine. Dimpotrivă, fără să-i adreseze vreo întrebare, i-a spus simplu: “Venind, îl voi vindeca!” De ce? Pentru că El a procedat după logica Sa dumnezeiască, vrând să ne spună tuturor: “N-am venit în lume ca un eliberator politic, ci ca un Mântuitor. N-am venit numai pentru poporul israel, ci pentru întreg neamul omenesc. Cu puterea Mea dumnezeiască aş fi putut, desigur, să-i alung pe romani, dar n-am făcut-o, spre a-i face şi pe ei părtaşi patimilor, morţii şi învierii Mele. Arma Mea nu a fost sabia, ci iubirea jertfelnică, iubire care, la urmă i-a cuprins şi pe ei. Nu ostaşii romani au răspândit, alături de apostolii Mei, Evanghelia în cele mai îndepărtate locuri?...” Şi într-adevăr, cercetând istoria aflăm rolul ostaşilor romani încreştinaţi la vestirea Evangheliei, fapt descris şi în cunoscutele romane pioase Fabiola, Martirii, Cămaşa lui Hristos, Ben Hur, Quo Vadis etc. Să ne amintim că şi
57 pe teritoriul Daciei, după cucerire, romanii au adus din Palestina Legiunea V-a Macedonica, instalată mai întâi în Dobrogea, apoi la Potaissa (Turda) în care au fost, desigur, şi mulţi ostaşi încreştinaţi, care le vor fi vorbit strămoşilor noştri despre Iisus şi Evanghelia Sa. Iată adâncul înţelepciunii lucrării Sale! Atitudinea Mântuitorului faţă de romani trebuie să fie o lecţie şi pentru noi vizavi de străinii care şi-au găsit sălaş între graniţele României: nu alungându-i sau arătându-le sabia sau pistolul, ci obligându-i, prin comportamentul nostru creştin, prin tact şi înţelepciune, să respecte legea creştină şi tradiţiile noastre, chiar dacă ei nu sunt cu toţii creştini. Iubiţi credincioşi, Aceste precizări legate de faptul că Mântuitorul a vindecat şi pe cei de alte neamuri şi a avut o atitudine pedagogică divină faţă de ocupantul roman, ne ajută acum să înţelegem mai bine tema pe care ne-am propus s-o aducem azi în atenţie: prevestirea mântuirii prin vindecările săvârşite, mântuire numită de noi marea vindecare. Mai apropiat de gândul nostru este a vedea în actul mântuirii o vindecare a bolilor păcatului, o revenire la “starea cea dintâi”, adică la sănătatea trupească şi sufletească pe are Adam a avut-o înainte de cădere. Cu alte cuvinte, o revenire la normalitate. Păcatele sunt, desigur, nenumărate, ca şi bolile (de altfel între păcat şi boală există o legătură directă, ca între cauză şi efect). Dar toate intră sub numele general de păcat al anormalităţii. Anormalitatea şi-a făcut loc tot mai accentuat şi-n societatea noastră, sub felurite forme. Asupra ei se cuvine să ne concentrăm atenţia, evident cu scopul de a o elimina, desigur sub aspectele ce ţin de puterea noastră omenească. În ziua de 2 iulie 1998 a avut loc un simpozion la Asociaţia Medicală Christiana din Bucureşti, discutându-se asupra problemelor ce ţin de "bioetică": avortul, anticoncepţia, eutanasia, eugenia, fecundarea in vitro, clonarea etc. Tangenţial şi despre homosexualitate şi prostituţie, două din problemele care consumă inadmisibil de mult energia aleşilor din “originalul” nostru Parlament. La simpozion au participat medici, farmacişti, preoţiprofesori, preoţi de spitale, oameni politici ş.a. Ei bine, toate problemele de mai sus sunt, de fapt, abateri de la normalitate, altfel zis - păcate. Într-o societate românească altădată normală, atât cât omeneşte e posibil, acum anormalitatea a câştigat teren într-un mod alarmant, riscându-se în curând ca normalul să apară ca o excepţie tolerată, nu ca regulă. Mai trist este faptul că chiar la acest simpozion unii dintre medici şi farmacişti (deşi s-au declarat cu toţii creştini!) au fost de acord cu unele dintre “metodele" de mai sus, în special cu avortul, contracepţia, planing-ul familial etc. Cât de actuale sunt cuvintele lui Avva Antonie din Pateric: „Va veni vremea ca oamenii să se înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu se înnebuneşte se vor scula asupra lui zicându-i că el este nebun pentru că nu este asemenea lor!” Iubiţi ascultători, Dacă dorim să ne mântuim (şi dorim, nu-i aşa?), trebuie să încercăm a intui care ar fi atitudinea Mântuitorului faţă de aceste probleme. Fără îndoială n-ar fi de acord cu ele. De ce? Pentru că ţin de anormal, nefiresc. Repetăm, sunt multe păcate în lume, multe boli, dar toate pot fi cuprinse sub numele generic de anormalitate. Ei bine, Mântuitorul a venit în lume să ne izbăvească de anormalitate! Sub toate formele ei. A venit să ne ajute a fi oameni normali, sănătoşi fizic, dar mai ales sufleteşte. Ce înseamnă cuvântul “normal”? Ne spune, parţial, DEX-ul: normal - care este cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească.... Desigur, definiţia nu este completă, fiind dată de autori formaţi în epoca atee. Completăm noi: normal este omul care vieţuieşte conform legilor firii date de Dumnezeu. De aceea, ori de câte ori simţim că suntem ameninţaţi, noi sau cineva din casa noastră, de vreuna din bolile anormalităţii, să alergăm la Mântuitorul Iisus Hristos, aşa cum
58 ne-a dat exemplu sutaşul din Evanghelie. Vom alerga, aşadar, la Sfânta Biserică, aşa cum am făcut şi astăzi, dar vom solicita şi dialoguri particulare cu preoţii, la spovedanie, sau chiar în cadrul unor simple convorbiri, spre a nu lăsa loc dilemelor, nici a lua vreodată, Doamne fereşte, „anormalul” drept „normal”. De încheiere, să ne rugăm Domnului să ne ajute să fim oameni normali, pentru a contribui, fiecare după putere, pricepere şi râvnă, la rezidirea unei societăţi româneşti normale. Amin. ––––- o0o ––––-
59 5. DUMINICA a V- a DUPĂ RUSALII: Sfânta Evanghelie, "medicament" universal Iubiţi credincioşi, Câteva duminici la rând, începând cu a IV-a după Rusalii, sunt rânduite la Sfânta Liturghie evanghelii în care ni se vorbeşte despre felurite vindecări săvârşite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Astfel, duminica trecută aţi auzit despre minunea vindecării slugii sutaşului, astăzi despre vindecarea a doi îndrăciţi din ţinutul gherghesenilor, duminica viitoare vom auzi despre vindecarea slăbănogului din Capernaum etc. Aceste vindecări, ca toate celelalte descrise în Sfintele Evanghelii, o dată cu binefacerea de moment, au avut darul să prevestească, de fapt, marea minune a vindecării neamului omenesc din boala robirii păcatului şi a morţii, cu un cuvânt, mântuirea. Iubiţi credincioşi, pentru astăzi ne propunem, cu ajutorul Domnului, să exprimăm câteva gânduri în legătură cu posibilităţile sfinte de vindecare, atât din punctul de vedere al trupului, cât şi al sufletului. Desigur, în mare credem că intuiţi ce voim a vă reaminti: Sfânta Biserică ne oferă mari şi multe daruri aducătoare de vindecări, sub ambele aspecte. Ne gândim în primul rând la Sfintele Taine, cu deosebire Spovedania, Împărtăşania, Maslul, dar şi la celelalte slujbe şi rugăciuni, mai ales Sfânta Liturghie. Voim, însă, pentru astăzi, să evidenţiem un alt dar, păstrat şi transmis tot de Sfânta Biserică: Sfânta Scriptură, îndeosebi învăţăturile Mântuitorului cuprinse în Evanghelii. Mai întâi facem precizarea că Biserica nu-şi arogă cu exclusivitate misiunea vindecătoare. Tot din darul Domnului oamenii beneficiază de slujirea medicală a celor pregătiţi, de serviciile spitalelor şi ale farmaciilor etc. De aceea, nu-i aprobăm pe acei creştini care spun: "Părinte, nu mă mai duc la nici un doctor! Toţi sunt şarlatani şi ineficienţi. Toţi se uită numai după bani. Eu mă ţin numai de Domnu', de Biserică, de rugăciuni..." Această atitudine este nedreaptă, ca să nu spunem habotnică. Căci însăşi Scriptura ne îndeamnă în această privinţă: "Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul" (Sirah 38, 1). De asemenea, apelăm la farmacii, iar atunci când reţetele sunt prescrise corect, după ce mai'nainte medicul specialist a fixat diagnosticul real, totodată când medicamentele sunt luate în mod corespunzător, sunt şanse de ameliorare a bolilor şi chiar de vindecare. Tratamentul medical nu exclude, la rândul său, darurile Bisericii, revărsate prin lucrarea lui Dumnezeu. Căci mulţi medici, cu pregătire autentică dar şi cu credinţă în suflet, obişnuiesc să spună deseori: "Medicul tratează, Dumnezeu vindecă!" Drept-măritori creştini, Cum spuneam mai sus, astăzi dorim să evidenţiem un dar al Bisericii, un medicament deosebit de preţios, prea puţin întrebuinţat: Sfintele Evanghelii. Am ales acest subiect constatând că în ultima vreme s-au înmulţit publicaţiile (cărţi, reviste, broşuri) care propun fel de fel de "terapii" şi care, departe de a ne vindeca, ne pot agrava suferinţele, mai ales cele de ordin sufletesc. Este vorba atât de producţiile sectare, de toate nuanţele, cât şi ale unor pretinşi vindecători care se declară creştini ortodocşi, dar care, prin ideile pe care le profesează se situează, de fapt, în afara creştinismului: radiestezişi, bio-energeticieni etc. Unii dintre ei vorbesc chiar de "sacro-terapii", adică "sfinte-tratamente", care nu numai că nu au nimic sfânt în ele, dar sunt încărcate cu fel de fel de lucrări drăceşti. Trebuie să precizăm, însă, că întâlnim şi cărţi publicate de către unii slujitori ai bisericii, mai puţin avizaţi în domeniu şi grăbiţi în a da soluţii, care, sub pretenţia "sacro-terapiei" seamănă confuzii, folosind şi un limbaj alambicat, plin de preţiozităţi. Conţinutul acestora nu-i altceva, însă, decât un amalgam de puerilităţi şi dulcegării.
60 Chiar şi cărţile unor filosofi creştini sunt contaminate câteodată de pericolul alunecării în ceaţă şi aproximări, atunci când sunt despărţite de duhul evanghelic. Spre exemplu, relativ recent a fost republicată o carte a lui Constantin Noica, intitulată Şase maladii ale spiritului contemporan ("Humanitas", 1997), în care autorul descrie şase boli considerate mai grave în zilele noastre. Trebuie să facem precizarea că filozoful Noica merită toată preţuirea noastră, a tuturor, pentru viaţa exemplară şi pentru scrisul reprezentativ. Această carte, însă, dincolo de caracterul descriptiv (şi acesta destul de criptic, bolile enumerate purtând nume cifrate: catholita, todetita, horetita, acatholia, atodedia, ahoretia) nu vine, după opinia noastră, cu o soluţie, aşa cum era de aşteptat. Mai mult, însăşi descrierea este făcută într-un stil complicat, specific unei gândiri filosofice puţin accesibile. Este adevărat că ea se adresează unei anume elite, care poate fi chiar entuziasmată, pe bună dreptate, pentru profunzimea analizelor. Dar îi lipseşte acea simplitate caracteristică Sfintelor Evanghelii, despre care nu se poate spune că sunt lipsite de profunzime. Salutăm, totuşi, aluzia pe care credem că o face Noica spre cele sfinte, inclusiv deci spre Evanghelii, atunci când spune la un moment dat: "Îi rămâne omului să-şi regăsească propria bogăţie spirituală... spre a recăpăta astfel, dincolo de spiritul exactităţii, câteva căi către adevăr, şi spre a se regăsi cu adevărat ca om al spiritului, iar nu ca laborant al lui...(p. 153). "Propria bogăţie spirituală" nu înseamnă altceva, pentru noi ortodocşii, decât tezaurul păstrat în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. De aceea, deschizând Evangheliile, vom descoperi, în multe locuri, descrieri simple dar precise ale bolilor şi ale cauzelor acestora, totodată soluţii de vindecare ce nu dau niciodată greş. Astfel, vom observa că cele mai multe boli, dacă nu cumva toate, se găsesc în strânsă legătură cu păcatele. Iar acestea îşi au sursa, de cele mai multe ori, înăuntrul nostru. Mântuitorul o spune limpede, cât se poate de simplu: "Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule... Acestea sunt care spurcă pe om!" (Matei 15, 19-20). Iată un diagnostic precis, formulat în puţine cuvinte, dar suficiente pentru orice nivel de înţelegere. Ei bine, o astfel de inimă este otrăvită, bolnavă, care va îmbolnăvi întreg trupul şi sufletul acelui om, dar şi pe al celor din juru-i. Sau alt exemplu: "Luminătorul trupului este ochiul. De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat..." (Matei 6, 22-23). Mântuitorul nu se rezumă, însă, la caracterul descriptiv al bolii şi al păcatelor. În Evanghelii întâlnim o sumedenie de "reţete" de vindecare. Iată una dintre ele: "Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel care voieşte să se împrumute de la tine nu-ţi întoarce faţa ta... Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fii ai Tatălui vostru Cel din ceruri... " (Matei 5, 42-45). Reţinem, cu deosebire, acest medicament: rugăciunea pentru cei ce ne prigonesc, pentru vrăjmaşii noştri, adică. Se cunoaşte că rugăciunea în sine, de orice fel, este aducătoare de mari şi multe binefaceri. Dar este, totodată, o cale preţioasă de vindecare, pentru cel care o face şi pentru cel pentru care se face. Sf. Ap. Iacov notează în această privinţă: "Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (5, 16). Cel angajat în rugăciune îşi creează, astfel, o stare duhovnicească benefică, plină de sfinţenie, bunătate şi pace. Prin lucrarea harului această stare se transmite şi celui pentru care se roagă. Iar culmea acestei lucrări este rugăciunea pentru vrăjmaşi, izvorâtă din iubirea pentru vrăjmaşi, recomandată de Mântuitorul Iisus Hristos. Atunci când cineva se roagă sincer pentru cei ce-l vrăjmăşesc, a reuşit să scoată tot răul din propriu-i suflet, să alunge orice resentiment, să se manifeste ca un suflet lipsit de boală. Şi dimpotrivă, când cineva nu-i în stare să facă aceşti paşi evanghelici, înseamnă că a rămas în continuare bolnav. Aşadar, rugăciunea pentru vrăjmaşi, această "terapie"
61 duhovnicească întâlnită doar în Evanghelie, este unul dintre cele mai tari medicamente, pentru orice fel de boală. Fraţi creştini, Îngăduiţi, acum, să vă facem o confesiune personală. Suntem chemaţi deseori pe la casele creştinilor de vârstă înaintată pentru a-i spovedi şi a-i împărtăşi. Observăm cu aceste prilejuri că de cele mai multe ori noptiera sau masa sunt pline de medicamente, prin care, desigur, cei suferinzi îşi alină durerile, uneori greu de suportat. Dar ne bucurăm când vedem alături şi Sfânta Scriptură, o Carte de Rugăciuni, un Ceaslov etc. Mai ales Sfânta Scriptură, această farmacie duhovnicească atât de preţioasă! Sau, altă confesiune. Stând de vorbă cu diverşi oameni ne dăm seama din felul în care pun problemele, dacă sunt cititori şi următori ai Evangheliei sau nu. Căci indiferent de probleme sau necazuri, cineva care iubeşte Evanghelia va avea un mod superior de a vedea lucrurile, de a-i trata pe oameni etc. Chiar bolnav sau sărac materialiceşte, omul cunoscător şi trăitor al Evangheliei este fericit sufleteşte, incomparabil mai fericit decât cel sănătos şi plin de avuţii, dar ignorant al cărţilor sfinte. Mare bucurie avem când întâlnim astfel de oameni! Şi dimpotrivă. Când vorbim cu cineva şi ne dăm seama că nu gândeşte sănătos, că nu trăieşte creştineşte, că este stăpânit de patimi, sau că este rob al deprimării, al fricii, al superstiţiilor etc., de îndată ne determină să gândim că acel om nu a citit Evanghelia, sau a citit-o dar o ignoră. Să luăm seama că de frumuseţea şi adâncimea învăţăturilor ei s-au minunat şi se minunează neamuri de pe întreg pământul! Iată o mică ilustrare, în acest sens: Un preot misionar îi învăţa pe „indieni” să scrie pe scrisori data anului 1867. De ce acest număr mare?- îl întrebară pieile roşii. Fiindcă atâţia ani au trecut de la naşterea lui Hristos, îi lămuri preotul. Cum?- strigară ei atunci, de atâta vreme există Evanghelia în lume şi abia acum aţi adus-o la noi? Iubiţi ascultători, noi avem dintru începuturi Evanghelia, din darul Domnului, ceea ce alte popoare, aparţinând religiilor necreştine, nu au încă. Oricât am fi de săraci materialiceşte, din punct de vedere spiritual suntem cei mai bogaţi oameni! Bogaţi în măsura în care, în deplina noastră libertate, vom lăsa a ne pătrunde în inimi cuvintele Domnului, minunatele Sale cuvinte, care hrănesc mai mult decât pâinea şi potolesc setea mai mult cea mai curată apă. Iar dacă pentru multe din bolile trupeşti medicamentele farmaceutice se dovedesc neputincioase, în plan sufletesc nu există boală pe care Evanghelia să n-o poată tămădui. Sunt necesari doi factori, însă: un “medic” iscusit, duhovnicul, şi un “pacient” ascultător, creştinul adevărat. Amin. ––––- o0o ––––-
62 6. DUMINICA a VI - a DUPĂ RUSALII: vindecare sau iertare? Iubiţi credincioşi, Precizăm din capul locului că întrebarea prin care am început cuvântul de azi, are în vedere faptul că mulţi dintre creştinii noştri atunci când vin la biserică şi la preot solicită felurite vindecări şi rezolvări ale necazurilor, gândindu-se mai puţin (sau deloc!) la ceea ce este, de fapt, lucrul cel mai important: iertarea păcatelor. Spre a nu fi rău înţeleşi, facem tot de la început şi menţiunea că nu este greşit ca cineva să ceară vindecare pentru boli, sau împlinirea anumitor doleanţe fireşti. Suntem oameni şi, ca atare, nu se poate face abstracţie de problemele omeneşti, fie că este vorba de sănătate, de reuşita în serviciu, de întemeierea unei căsnicii fericite etc. Greşit este când dorim doar vindecări şi rezolvări ale diferitelor probleme, fără să cerem mai întâi iertarea de care avem nevoie din partea lui Dumnezeu, iertare urmată în mod firesc, desigur, de căinţă sinceră. De aceea, în cele ce urmează vom încerca să arătăm cât de importantă este grija pentru a primi iertare de păcate, căci numai după iertare şi căinţă dobândim adevărata vindecare, deodată cu bunele împliniri în plan familial, profesional ş.a. Ideea tratării acestui subiect ne-a oferit-o, iubiţi fraţi, pericopa evanghelică din această duminică, în care ni se descrie vindecarea slăbănogului din Capernaum (Matei 9, 18) şi în care auzim, la un moment dat, aceste cuvinte ale Mântuitorului: "Îndrăzneşte fiule! Iertate sunt păcatele tale!" (v. 2). Aşadar, înaintea vindecării propriu-zise, Mântuitorul l-a iertat, pentru că este lesne de presupus că boala acelui slăbănog era cauzată de anumite păcate. De altfel, slăbănogul din Capernaum nu este singurul bolnav vindecat de către Mântuitorul, căruia i se iartă mai întâi păcatele, fapt care ne aduce aminte, încă o dată, sensul adânc, universal, al episodului: Mântuitorul S-a întrupat pentru vindecarea întregului neam omenesc, vindecare înfăptuită prin iertarea păcatelor vestită de către Arhanghelul Gavriil chiar înainte de naşterea Lui: "...El va mântui pe poporul Său de păcatele lor..." (Matei 1, 21). Iar pentru iertarea păcatelor, Mântuitorul a întemeiat Biserica, a rânduit Sfintele Taine şi slujitori consacraţi, cărora le-a zis: "Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi... Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi..." (Ioan 20, 21-23). Astfel, până în ziua de astăzi (şi până la sfârşitul veacurilor) grija de căpetenie a slujitorilor şi creştinilor adevăraţi aceasta a fost şi aceasta trebuie să rămână: iertarea şi pocăinţa. De aceea, când un credincios îi solicită ajutorul uni preot, indiferent în ce problemă, primul pas care trebuie făcut este o programare pentru Taina Spovedaniei, urmată, desigur, de cea a Sfintei Împărtăşanii. Credinciosul păşeşte, astfel, pe calea pocăinţei, singura cale pe care poate spera în vindecări şi împliniri de la Dumnezeu. Căci fără iertare şi pocăinţă, vindecările şi împlinirile nu sunt de la Dumnezeu! Trebuie să mărturisim răspicat acest fapt, pentru că, din nefericire, în zilele noastre suntem martorii multor "vindecări" şi "rezolvări" care nu poartă pecete divină, ci diavolească... Avem, de altfel, exemple chiar în Sfânta Scriptură, potrivit cărora, cu putere de la diavol, anumiţi oameni au săvârşit minuni prin care au dus la rătăcire pe mulţi: vrăjitorii faraonului din Egipt (Ieşire cap. 7), Simon Magul (Fapte 8, 9-10), fiii lui Scheva - arhiereu iudeu (Fapte 19, 13-15) etc. Elocventă este, în acest sens, şi acuzaţia formulată de către farisei, la adresa Mântuitorului: "...Cu domnul demonilor scoate pe demoni..." (Matei 9, 34; Marcu 3, 22 etc.), acuzaţie din care reiese că şi pe vremea aceea unii făceau alungări de demoni, vindecări şi alte minuni, cu puterea satanei. Acuzaţia era falsă, bineînţeles, raportată la Mântuitorul: El, Dumnezeu fiind, nu avea nevoie de sprijin dinafară pentru a face minuni. Dar cei care nu slujeau în numele lui Dumnezeu, ci al satanei, aveau, desigur, concursul
63 acestuia în facerea minunilor. De aceea, să se ştie bine că cine apelează astăzi la "vindecători" şi "rezolvatori" de ocazie, să ia aminte că ei pot face într-adevăr minuni, dar cu putere de la acelaşi Satana. Aceşti vindecători sunt stăpâniţi în primul rând de un orgoliu satanic, pentru că încearcă să se substituie lui Dumnezeu, aşa cum însuşi Satan a încercat... Ei nu au duhul slujirii smerite, pentru că diavolul, stăpânul lor, nu poate fi smerit. El poate multe altele, chiar şi munţii să-i mute, dar nu poate fi smerit! Este ilustrativ în acest sens dialogul dintre Sf. Macarie şi Satana, descris în Pateric: "Multă greutate am de la tine, Macarie, căci nu pot birui asupra ta. Căci, iată, ori ce faci şi eu fac. Tu posteşti, dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mă biruieşti''. I-a zis lui Avva Macarie: ''Care este?'' Iar el a zis: ''Smerenia ta şi pentru aceasta nu pot birui asupră-ţi...'' Drept-măritori creştini, neputincios a fii smerit, nu poate da, de fapt esenţialul: iertarea, chiar dacă multe altele poate oferi. De aceea, chiar cu prilejul vindecării paraliticului Mântuitorul atrage atenţia, întrebând retoric: "Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau: Scoală-te şi umblă?" (v. 5). Cu alte cuvinte, vindecarea este lesne de făcut (ar putea şi diavolii!), dar iertarea n-o poate da decât Dumnezeu, prin slujirea celor cărora tot El le-a dat putere. Să nu ne lăsăm, aşadar, impresionaţi de cei care fac vindecări şi chiar rezolvă (uneori suspect de rapid!) lucruri care prin slujbele Bisericii nu le obţinem. Dumnezeu ne refuză uneori împlinirea anumitor cereri, spre îndreptarea şi înţelepţirea noastră, dar nu ne refuză niciodată iertarea păcatelor, dacă ne pocăim. Pe când diavolul, pentru a ne fura sufletul, ne poate acorda anumite privilegii trecătoare în lumea aceasta, dar nimic în ceea ce priveşte mântuirea. Şi atunci întrebăm şi noi, o dată cu Mântuitorul: "Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde?..." (Matei 16, 26). Diavolii şi slujitorii săi urmăresc tot timpul să ne dea satisfacţie materială, spre a ne pierde, desigur. Mântuitorul şi slujitorii consacraţi caută să ne împlinească cele ce ţin de elementul spiritual al vieţii, care ţinteşte, de fapt, mântuirea sufletului. Asupra acestor aspecte s-a scris mult şi bine în literatura noastră creştină. Un exemplu aparte, în acest sens, îl constituie, însă, micul dar excelentul tratat cu privire la vindecările şi minunile fără Dumnezeu scris de arhitectul Mihai Urzică (1902-1988), publicat de Editura "Anastasia", sub titlul "Minuni şi false minuni" (1993), în care prezintă câteva dintre cele mai cunoscute înşelătorii ale diavolului. Pentru subiectul nostru recomandăm în special cap. "Despre diferite semne şi vindecări presupuse suprafireşti, dar de origine demonică", în care descrie astfel de înşelătorii, cărora le opune, însă, atitudinile corecte ale slujirii concrete. Iubiţi ascultători, mesajul evanghelic al pericopei, ca de altfel al întregii Sfintei Scripturi, acesta este: înainte de a ne preocupa de vindecarea trupului, deodată cu grija pentru împlinirea oricăror doleanţe materiale, trebuie să ne preocupăm de pocăinţă şi iertarea păcatelor. Căci numai iertarea şi pocăinţa sunt izvorul adevăratelor vindecări şi împliniri, într-un cuvânt, al adevăratei fericiri. De aceea, supunem spre meditaţie această întrebare: dacă cineva este sănătos tun şi are tot ce-i trebuie din punct de vedere material, dar este împovărat de păcate (adică, neîmpăcat sufleteşte) poate fi fericit? Drept încheiere, la întrebarea de început, "vindecare sau iertare?", răspundem: "Iertare mai întâi, apoi vindecare şi celelalte...". Amin. ––––- o0o ––––-
64 7. DUMINICA a VII - a DUPĂ RUSALII: Tâlcuire din pericopa apostolică (Romani 15, 1-7). Scurtă omilie. Iubiţi credincioşi, Mulţumind Domnului pentru Sfânta Liturghie din această duminică, a VII-a după Rusalii, vă propunem ca în acest an să zăbovim câteva minute asupra „Apostolului” care sa citit azi. Prin aceasta nu vrem să neglijăm Evanghelia rânduită, de la Matei, cap. 9, 27-35, în care, aţi auzit, s-a pomenit de vindecarea a doi orbi şi a unui mut în Capernaum. Vrem, în schimb, să arătăm legătura între mesajul Sf. Ap. Pavel adresat romanilor, dar şi nouă, tuturor, şi una din temele desprinse din Evanghelia de azi, anume importanţa şi roadele credinţei. Am auzit că Mântuitorul a spus orbilor, în timp ce s-a atins de ochii lor: “Fie vouă după credinţa voastră!” Ei bine, Sf. Ap. Pavel va scrie romanilor: “Iar dreptul din credinţă va fi viu!”, cuvânt preluat din prorocia lui Avacum (2, 4). Mântuitorul, respectând libertatea fiecăruia, nu vindeca pe nimeni împotriva voinţei şi a credinţei personale, fapt pe care îl remarcăm în multe alte locuri din Evanghelii. Întrucât la Roma credinţa creştină abia se născuse, fiind în multe privinţe amestecată cu elemente păgâne, totodată cu obiceiuri iudaice care nu mai erau necesare, Sf. Ap. Pavel formulează lămuririle şi îndemnurile ce se impuneau. Desigur, ar trebui să citim toată epistola spre o înţelegere deplină a problemelor. Noi ne rezumăm acum doar la pericopa de astăzi, cap. 15, v. 1-7, şi nu vom zăbovi asupra tuturor versetelor, ci a unuia singur, care credem că are o strânsă legătură cu viaţa noastră de acum: “Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi...” Cine erau cei „tari” şi cine cei „neputincioşi”? Ce se întâmpla la Roma în acea perioadă? Cum aminteam mai sus, creştinii proveniţi dintre iudei pretindeau ca cei proveniţi dintre păgâni să ţină cu stricteţe anumite prescripţii ale Legii iudaice, fapt care îngreuna mult cultul şi viaţa creştină, iar cei proveniţi dintre păgâni erau adesea intoleranţi cu iudeocreştinii, care mai erau încă tributari prescripţiilor vechi, în special cu privire la mâncăruri, băuturi şi sărbători. “Cei tari”, după tâlcuirea pr. prof. Nicolae Petrescu în „Explicarea Apostolelor Dumnicale” (Bucureşti, 1975, p. 122), erau creştinii proveniţi dintre păgâni, iar “cei neputincioşi” iudeo-creştinii în general. Ei bine, Sf. Pavel îndeamnă la toleranţă şi sprijin, pentru ca “fiecare să i se facă plăcut aproapelui la ceea ce este bun spre zidire...” Iar la sfârşitul pericopei îndeamnă: “Cu o singură gură să-L slăviţi pe Dumnezeu!” şi “Primiţi-vă unii pe alţii, aşa cum şi Hristos v-a primit pe voi!” Adică fiţi uniţi, fiţi îngăduitori, toleranţi, cu cei care sunt începători în cele ce privesc credinţa creştină! Drept-măritori creştini, Vom încerca să vedem, acum, dacă aceste sfaturi mai sunt azi valabile. Fără îndoială, da. Ne gândim la situaţia de la noi, creată după evenimentele din dec. ’89, când mulţi dintre co-naţionalii noştri, în special din rândurile tineretului, până atunci creştini doar cu numele, s-au apropiat cu multă râvnă de Sfânta Biserică. Desigur, nu erau deprinşi cu anumite reguli, să le zicem elementare. De aceea, creştinii practicanţi, “cei tari” cum i-ar numi Sf. Ap. Pavel, trebuie să fie foarte înţelegători şi îngăduitori, adică toleranţi, cu cei care s-au apropiat mai târziu de viaţa religioasă. Nu trebuie (şi nu-i drept!) să le cerem totul dintr-o dată. Tangenţial am mai vorbit despre acest aspect al toleranţei în biserică. Am avut din nefericire situaţii când anumite persoane, în special de genul feminin, au plecat plângând din Sf. Lăcaş, pentru că un creştin dintre cei “vechi”, aşa-zis “tare” a făcut observaţii tăioase, uneori de-a dreptul jignitoare. În principiu, desigur, credinciosul "vechi" avea dreptate, dar este vorba şi de felul cum afirmi această dreptate... De unde să ştie începătorul că n-are voie să treacă prin faţa sfintelor uşi, sau că trebuie să stea în partea stângă, sau în partea dreaptă etc. etc.? Iată cât de actuale sunt cuvintele Sf. Ap. Pavel:
65 “Fiecare din noi să i se facă plăcut aproapelui său”. Dacă ştim nişte reguli, şi este bine să le ştim, nu trebuie să le afirmăm ostentativ. Acelaşi Ap. Pavel spune “Cunoştinţa îngâmfă, dar dragostea zideşte! (I Cor. 8, 1). Ne amintim şi de un proverb care se potriveşte foarte bine subiectului nostru: “Trist ajutor e acela, care, în timp ce sprijină, vatămă!" (Syrus Publius Lochius, Sentantiae, 719). Iar Ovidius avertizează la rându-i: “Când vrei să faci un bine cuiva, ai grijă să nu-i pricinuieşti vreun rău” (Tristia, 1,1,101). Cel vechi, statornic şi tare în credinţă trebuie să se coboare la înţelegerea celor începători, spre a-i urca treptat, spre a-i cuceri, astfel, prin tact şi răbdare. Căci spune Sf. Pavel, din proprie experienţă: “Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc. Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip să mântuiesc pe unii...” (I Cor. 9, 22). De aceea, tot el îndeamnă: “Primiţi-vă unii pe alţii precum şi Hristos v-a primit pe voi”. Cu alte cuvinte, dacă Hristos v-a primit pe voi cei „tari”, aşa cum eraţi, cu stângăcii, cu fel de fel de lacune în privinţa normelor cultice, fiţi şi voi toleranţi şi îngăduitori cu alţii, care sunt acum aşa cum eraţi voi odinioară. Căci zice Sf. Ioan Gură de Aur: “Nimic nu poate fi mai bun pentru cei mici ca îndelunga răbdare a celor mari“ (I Tes., Omilia X-a). Dar şi invers: se întâmplă de multe ori ca, în urma unei greşeli pe care o observăm la cineva şi atrăgându-i luarea aminte într-un mod respectuos, cu totală bună credinţă, cel care a greşit să riposteze într-un fel cu totul ireverenţios. Când nu ştim ceva, chiar dacă ni se face observaţie într-un chip mai tăios, noi, ca oameni receptivi şi înţelepţi trebuie să primim învăţătura: va fi spre îndreptarea noastră. Aici se adevereşte cuvântul înţeleptului din Vechiul Testament: “Mustră pe cel înţelept şi te va iubi” (Pilde 9, 8). Şi mai hotărât, chiar dacă cineva ne-ar batjocori, ceea ce, trebuie să recunoaştem, se întâmplă extrem de rar în Sf. Lăcaş, nu trebuie să ripostăm la fel. În acest sens Sf. Vasile cel Mare îndeamnă lămurit: “Te-a batjocorit cineva şi ţi-a spus cuvânt de ocară? Tu să-i răspunzi prin cuvânt bun. Te-a nesocotit şi nu te-a luat în seamă? Să te socoteşti că eşti din pământ, din el eşti zidit şi în el te vei întoarce...” Iubiţi ascultători, Am înfăţişat, iată, câteva temeiuri din Scriptură şi din Părinţi, pentru îngăduinţă în manifestările actelor liturgice, din care să primim şi noi sfat pentru atmosfera de le fiecare slujbă, aici, în Sfântul Lăcaş. În felul acesta se vor putea evita supărările care strică armonia rugăciunii şi determină atâtea conflicte personale. Aşa cum am insistat şi-n alte dăţi, să nu ne grăbim niciodată să facem observaţie cuiva, nu numai în Sf. Lăcaş, ci şi în afară. Aceasta pe de o parte. Pe de alta, atunci când o facem să folosim întreg tactul necesar. În sfârşit, când suntem în situaţia de a ni se face o observaţie, justă sau nu, să nu ripostăm necontrolat. Înainte de a încheia, socotim necesar să amintim că se întâmplă adesea ca unii dintre creştinii practicanţi, dintre cei care pretind că ştiu bine rânduielile, tradiţiile etc., să se grăbească a da sfaturi “liturgice” celor începători, dintre cele mai bizare. Observăm aceasta mai ales pe la înmormântări, parastase, cununii, dar şi cu alte prilejuri, ca de exemplu: slujba înmormântării pentru copii avortaţi, parastase pentru cei vii, cununia unui viu cu cineva care a murit deja, îndemnul de a posti marţea etc. etc. Creştinul începător este adesea asaltat de astfel de sfaturi greşite, iar cei care le susţin o fac de multe ori într-un mod foarte agresiv şi insistent. Acest mod de a sfătui pe cineva duce la o părere deformată despre viaţa liturgică. De aceea este bine ca în astfel de cazuri să cerem sfatul preoţilor, sau să consultăm cărţi autorizate, cum este, spre exemplu, lucrarea Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, a pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, din care noi publicăm adesea câte un medalion în anumite numere ale Buletinului nostru parohial. Iubiţi ascultători, încheiem revenind la cuvintele atât de înţelepte ale Sf. Ap. Pavel: “Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi.... Şi fiecare dintre noi să i se facă plăcut aproapelui său la ceea ce este de folos spre zidire”. Amin.
66 –––– o0o ––––
8. DUMINICA a VIII-a DUPĂ RUSALII: Daţi-le voi să mănânce! Iubiţi credincioşi, Aceste cuvinte aparţin Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi au fost rostite cu prilejul înmulţirii pâinilor în pustie, minune relatată de Sfântul Evanghelist Matei (14, 14-22) şi amintită în fiecare an în duminica a 8-a după Rusalii. Am ales-o spre duhovnicească zăbovire, în intenţia de a invita pe toţi ascultătorii noştri să mediteze la unul din mesajele ei, pe care-l socotim cel mai aproape de realităţile cotidiene, acela al datoriei creştine de a hrăni spiritual şi material pe toţi cei înfometaţi cu sufletul şi cu trupul. Pentru o înţelegere limpede va fi nevoie, desigur, de recitirea celor nouă versete ale Evangheliei, pe care noi nu le mai reproducem acum din economie de timp, dar vă îndemnăm s-o faceţi în particular. Amintim doar faptul că într-una din zile, aflându-se lângă Marea Galileii, Iisus vorbea unei mari mulţimi de bărbaţi, femei şi copii, de faţă fiind şi ucenicii, săvârşind şi vindecări pentru bolnavii aduşi acolo. Cuvântul Său a fost atât de fascinant, prezenţa Sa atât de plăcută şi binefăcătoare, încât cei de faţă n-au realizat că ziua trecuse şi că seara era aproape, uitând de casă, de mâncare, de orice altă preocupare... Singura grijă era să audă fiecare cuvânt rostit de Mântuitorul şi să fie lângă El, cât mai aproape posibil. Sesizând într-un sfârşit că soarele cobora spre asfinţit, ucenicii I-au zis: "Locul este pustiu şi iată că vremea a trecut; dă drumul mulţimilor ca să se ducă prin sate să-şi cumpere mâncare..." Răspunsul Mântuitorului i-a surprins, însă, pe ucenici: "Nu trebuie să se ducă; daţi-le voi să mănânce!" I-a surprins, pentru că ei nu aveau altceva de mâncare decât cinci pâini şi doi peşti, iar cei care trebuiau ospătaţi numărau "cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii", ceea ce înseamnă că puteau fi peste zece mii de guri... Drept-măritori creştini, evanghelistul descrie, mai departe, minunea săvârşită: înmulţirea pâinilor şi a peştilor, săturarea tuturor celor de faţă şi strângerea a douăsprezece coşuri cu firimituri (douăsprezece coşuri purtate apoi de apostoli ca mărturie a minunii, zice Sf. Ioan Gură de Aur). Trebuie să reţinem, în chip deosebit, că după ce Iisus a înmulţit pâinile şi peştii, ucenicii au fost cei care le-au împărţit mulţimilor. Din mâna lor au primit hrana care i-a săturat, împlinindu-se, astfel, porunca "Daţi-le voi să mănânce!". Ca şi-n alte cazuri, însă, nu trebuie să vedem în această minune doar o rezolvare de moment a unei trebuinţe oarecare. Înmulţirea pâinilor are sens euharistic, anticipând, astfel, Sfânta şi Marea Taină a Euharistiei. Să ne amintim că la Cina cea de Taină, Mântuitorul a făcut aceleaşi gesturi liturgice: a luat pâinea, a mulţumit, a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor... Din dorinţa de a adânci acest înţeles euharistic al înmulţirii pâinilor apelăm la Sf. Evanghelist Ioan, care după ce relatează aceeaşi minune a înmulţirii pâinilor adaugă: "Iar oamenii văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Proorocul Care va să vină în lume. Cunoscând deci Iisus că au să vină să-L ia cu sila ca să-L facă rege, S-a dus iarăşi în munte, El singur..." (6, 14-15). Auziţi? Să-L facă rege! Căci îşi vor fi zis în sinea lor: "Dacă acest Om poate înmulţi pâinile (poate, aşadar, asigura hrana poporului) să fie în fruntea noastră!" Dar El nu venise pentru a fi împărat lumesc. De aceea S-a retras în munte, singur, întristat că cei de faţă, inclusiv ucenicii, au rămas doar la înţelesul material al minunii. Cu mâhnire le spune a doua zi: "Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat..." (Ioan 6, 26). Aşa se explică faptul că Iisus rosteşte de îndată o cuvântare, numită de exegeţi "Iisus - pâinea
67 vieţii", în care spune, la un moment dat: "Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da lumii este Trupul Meu... Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el..." (Ioan 6, 51, 56). La auzul acestor cuvinte atât de "tari" mulţi L-au părăsit... Ce vor fi crezut bieţii oameni, obişnuiţi să gândească doar fizic, material: "Cum adică, să fim mâncători de carne de om, precum canibalii?!" Mai târziu, însă, ucenicii vor înţelege că este vorba de Sfânta Euharistie, Trupul şi Sângele Domnului, pentru care se folosesc ca elemente materiale pâinea şi vinul, ce se sfinţesc la Sfânta Liturghie, instituită de Iisus la Cina cea de Taină. Daţi-le voi să mănânce! Acum începem să întrezărim, iubiţi fraţi, înţelesul acestei porunci. După cum la înmulţirea pâinilor apostolii au fost cei care au împărţit hrana mulţimilor, tot aşa după înălţarea la cer a Domnului şi după pogorârea Sfântului Duh, tot ei vor fi primii slujitori care vor săvârşi Sfânta Liturghie, împărţind, astfel, hrana nemuririi Sfânta Împărtăşanie. Şi nu numai această hrană, cea mai trebuincioasă mântuirii, desigur. Vor da şi mâncarea cuvântului evanghelic, cuvântul Domnului, împlinindu-se prorocia "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4, cf. Deut. 8, 3). Apostolii vor rândui, apoi, preoţi şi episcopi prin cetăţi, care vor plini mai departe porunca de împărţire a hranei duhovniceşti. Şi aşa mai departe, până în zilele noastre. "Daţi-le voi să mănânce!", este o poruncă sfântă pe care o împlinesc astăzi slujitorii consacraţi ai altarelor, episcopii, preoţii şi diaconii, care împart Sfânta Euharistie şi cuvântul evanghelic mulţimii evlavioase şi flămânde după mâncarea cea mântuitoare. Prin extensie şi pogorământ, însă, această poruncă o poate împlini, binefăcător, orice creştin. Nu în cazul Sfintei Euharistii, care este administrată numai de slujitorii hirotoniţi, ci în ceea ce priveşte învăţătura Evangheliei, care, însuşită temeinic în Sfânta Biserică, poate fi transmisă de orice creştin, celor din familie, colegilor de la serviciu etc. Daţi-le voi să mănânce! - se referă, totodată, şi la actele de milostenie pe care trebuie să le facem în folosul aproapelui. Ştiţi ce vom fi întrebaţi, mai întâi de toate, la judecata de apoi? Dacă am făcut milostenie... Să ne amintim de cuvintele Mântuitorului din Evanghelia după Matei, din care aflăm că El se identifică cu cei flămânzi, goi, bolnavi etc.: "Va zice împăratul celor de-a dreapta: veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu... Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine... Atunci drepţii Îi vor răspunde: Doamne, când Te-am văzut flămând, însetat, străin, gol, bolnav, în temniţă?... Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut!" (25, 34-40). În concluzie, iubiţi ascultători, porunca "Daţi-le voi să mănânce!" implică aceste două aspecte capitale: 1. Datoria prioritară a slujitorilor hirotoniţi de a oferi credincioşilor Sfintele Taine şi învăţătura evanghelică, deodată cu celelalte daruri ale Bisericii, inclusiv de a fi exemple în săvârşirea actelor de milostenie; 2. Datoria credincioşilor simpli de a răspândi mai departe învăţătura sfântă, în mediul în care vieţuiesc şi de a face neobosit acte de caritate, atât prin intermediul Bisericii, cât şi în particular, cu timp şi fără timp. Aceste datorii se impun din ce în ce mai mult astăzi, în condiţiile în care lumea ni se înfăţişează tot mai subnutrită, spiritual şi material. Puţină, nu multă atenţie ne trebuie ca să auzim glasul tainic al Domnului, care strigă neîncetat conştiinţei noastre: Daţi-le voi să mănânce! Amin. –––– o0o ––––
68
9. DUMINICA a IX-a DUPĂ RUSALII: îndrăznire sau tupeu? Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi! (Matei 14, 27) Iubiţi credincioşi, Plecăm de la aceste cuvinte ale Mântuitorului, cuprinse în Evanghelia rânduită pentru duminica a noua după Rusalii (Matei 14, 22-34), pentru o scurtă analiză a două atitudini omeneşti, îndrăznirea şi tupeul, ambele întâlnite frecvent la semenii noştri, dar diferite ca sursă şi efect. Căci în timp ce prima îşi are izvorul în Evanghelie şi determină acţiuni de curaj şi nădejde pentru cei din jur, cea de-a doua se alimentează de la cel mai mare tupeist al existenţei, Satana, producând silă, amărăciune şi indignare. Desigur, am putea vorbi numai de îndrăznire, ca virtute creştină, cu toate înţelesurile ei evanghelice. Dar împrejurări aproape cotidiene ne aduc în situaţia de a fi confruntaţi cu semeni care înţeleg că a fi curajos şi îndrăzneţ înseamnă a fi arogant, obraznic, ultimativ în păreri etc. Într-un cuvânt, tupeist. De aceea, vorbim despre amândouă, pentru ca, prin comparaţie, să le înţelegem mai bine. Drept-măritori creştini, să analizăm mai întâi câteva elemente ale îndrăznirii, ca virtute. Punctul nostru de plecare, aşa cum am văzut, îl constituie cuvintele Mântuitorului din Evanghelia zilei. La fel ca ucenicii Domnului, care, datorită vântului potrivnic, au rămas cu corabia noaptea pe marea învolburată, şi noi, cei de azi, suntem călători pe "marea vieţii", deseori înconjuraţi de valuri ameninţătoare, deseori cuprinşi de întunericul fricii şi al deznădejdii, deseori panicaţi că nu vom ajunge la limanul dorit. Nu de puţine ori ne vin parcă în minte vorbele lui Eminescu, poetul nostru cel de toate zilele: "Dintre sute de catarge, care lasă malurile / Câte, oare, le vor sparge vânturile, valurile?…" "Ziua" vieţii noastre seamănă, astfel, cu o noapte plină de primejdii, riscuri şi capcane, iar teama de neprevăzut se transformă adesea în anxietate paralizantă. Teama lui Petru că se va îneca este şi teama noastră, strigătul său după ajutor este şi strigătul nostru. Şi aşa va fi până la apusul vieţii, înţelegând, de altfel, că ziua de aici este întuneric faţă de ziua veşniciei spre care ne îndreptăm. Căci lumina zilei vieţii noastre trecătoare este palidă, în comparaţie cu strălucirea celei cereşti, iar călătoria de aici ca a unei umbre ce nu lasă urme… Foarte sugestivă este, în acest sens, o expresie dintr-o cântare a slujbei prohodului pentru preoţi: „Vis nestătător suntem, suflare fără putere, zbor de pasăre călătoare, corabie pe mare care nu lasă urmă…" (Troparul gl. 2, după Ev. I-a). Cu toate acestea, creştinul adevărat nu se lasă copleşit de norii vieţii, oricât de negrii ar fi, nici de valurile ei ameninţătoare. Ştie că el călătoreşte în corabia Bisericii, al cărei cârmaci nu este un om supus unor eventuale greşeli de pilotaj, ci este Însuşi Hristos Atotputernicul, Care, aşa cum l-a salvat pe Petru, dimpreună cu ceilalţi ucenici, ne salvează pe toţi care avem credinţă şi nădejde, dar facem şi voia Lui. Iar cel ce are credinţă şi nădejde nu este un om fricos şi disperat, ci curajos şi optimist, în pofida tuturor necazurilor, ameninţărilor, sau poticnirilor de moment. Căci Mântuitorul ne spune în fiecare clipă "îndrăzniţi, nu vă temeţi!", după cum tot El ne-a lăsat şi cuvintele testamentare: "În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!" (Ioan 16, 33). Aşadar, îndrăzniţi! Să fim curajoşi, adică, nu timoraţi şi plângăreţi, deprimaţi şi fricoşi, ca cei ce nu au credinţă. Cât de bine transpun îndemnul evanghelic al Mântuitorului versurile lui George Coşbuc, fiul preotului Sebastian din Hordou-Năsăud: "Nimic nu-i mai de râs ca plânsul / În ochii unui muritor / O luptă-i viaţa, deci te luptă / Cu dragoste de ea, cu dor…" (Lupta
69 vieţii). Iar lupta presupune curaj, nu doar pentru militarul care apără glia patriei, pentru pilotul care conduce avionul pe vreme de furtună uneori, pentru chirurgul care ştie că riscă viaţa pacientului atunci când taie cu bisturiul etc., ci şi pentru orice om de rând, care trebuie să vieţuiască în aceeaşi demnitate cu a celor nominalizaţi anterior. Mers demn prin viaţă ni se cere, nu orbecăire şi lăsare în voia sorţii! "Când porţi merge, de ce să te târăşti?" – întreabă mustrător savantul-pedagog Nicolae Iorga. De aceea, sunt plăcuţi lui Dumnezeu şi constituie un exemplu tonifiant pentru semeni oamenii curajoşi, de atitudine, întreprinzători: ţăranul care înfruntă cu hărnicie vitregiile anotimpurilor, ciobanul care nu lasă oile când vine lupul, muncitorul care-şi asumă riscurile înălţimii ca să construiască ceva măreţ, intelectualul care nu se închide în "turnul de fildeş" al ştiinţei sale când trebuie să ia atitudine publică împotriva nemernicilor etc. etc. Curajul este autentic şi are finalitate optimă cu o condiţie, însă: "purtătorul" să fie creştin adevărat, om de caracter, plin de bunăcuviinţă, curat în cugetul şi inima sa. Căci ne spune evanghelistul Ioan în prima sa epistolă: "Iubiţilor, dacă inima noastră nu ne osândeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu" (3, 21). Cât de important este acest avertisment, iubiţi credincioşi: dacă inima nu ne osândeşte… Adică, dacă avem cugetul împăcat, în urma unei bune convieţuiri cu semenii noştri. E bine să mai ştim, iubiţi credincioşi, că Teologia Morală Ortodoxă aşează curajul între virtuţile cardinale, alături de înţelepciune, dreptate şi cumpătare. Etimologic, denumirea de "cardinale" vine din lat. "cardo" = "ţâţână, balama", semnificaţie indicând importanţa lor. Curajul mai este numit şi bărbăţie, atitudine care la cei vechi însemna virtutea pe care cineva o dovedea îndeosebi în înfruntarea pericolelor; ea mai consta, de asemenea, şi în aflarea căii de mijloc între cutezanţa oarbă şi frică. În creştinism această virtute înseamnă tărie şi statornicie sufletească în faţa tuturor primejdiilor vieţi, dar şi în învingerea patimilor care ne-ar sustrage de la înfăptuirea binelui. * Drept-măritori creştini, la polul opus îndrăznirii creştine stă, cum spuneam la început, tupeul… Atitudine care produce multă supărare, răni, dezgust. Pentru o înţelegere mai bună, inclusiv a ne feri ca de foc de a îmbrăca haina lui, reproducem aici una dintre definiţii: "Tupeu = cutezanţă care întrece limita cuvenită, obrăznicie, impertinenţă" (DEX). Aşadar, tupeist este acela care nu are simţul măsurii, dar în schimb este plin de aroganţă şi nesimţire. Mântuitorul Însuşi a avut de a face cu astfel de atitudini, venite, culmea, din partea unora care predicau virtutea, sub toate formele: cărturari, farisei, cârmuitori… Astăzi, categoriile de oameni atinse de acest păcat sunt dintre cele mai diverse: politicianul demagog, "intelectualul" a-toate-ştiutor, studentul "de bani gata", muncitorul superficial, ţăranul care falsifică produsele, şeful belfer, subalternul şmecherit etc. etc. Mai ales în rândurile tinerilor, tupeul face tot mai mulţi adepţi. Aşa se explică, credem, un vers dintr-un şlagăr la modă azi: "Dă-i înainte cu tupeu/Ş-ai să vezi că nu e greu!"- vers ce pare a viza, din păcate, o parte însemnată a societăţii româneşti post-decembriste. În faţa acestei agresiuni a tupeului dezlănţuit, creştinul curajos trebuie să ia atitudinea omului bine crescut, cu calm şi tact, dar şi cu toată fermitatea. Căci acest segment al lumii, infectat cu virusul impertinenţei şi obrăzniciei, trebuie biruit prin îndrăznirea cea bună, la care ne invită Mântuitorul. Iubiţi ascultători, răspunsul la întrebarea de început vine firesc: îndrăznire creştină, nu tupeu; curaj, nu impertinenţă; nădejde, nu deprimare alimentată de obrăznicia celor fără de obraz. Iar tăria îndrăznirii ne-o dă de-a pururi Mântuitorul Hristos, căci de aceea a rostit cuvintele: "Îndrăzniţi, Eu sunt (cu voi, n.n.), nu vă temeţi!" Amin. –––– o0o ––––
70
10. DUMINICA a X-a DUPĂ RUSALII: Ce este prioritar ? Iubiţi credincioşi, Pentru a ne apropia de mesajul central din Evanghelia acestei duminici (Matei 17, 14-23), socotim potrivit să pomenim două fapte petrecute relativ recent, în două familii diferite. În prima, gospodina casei, o femeie foarte credincioasă, dar, din păcate, lipsită de discernământ, s-a hotărât la un moment dat să facă un pelerinaj la Medjugore, în Jugoslavia, acolo unde se spune că s-a arătat cândva Maica Domnului. Pentru drum şi celelalte cheltuieli trebuia să aloce, bineînţeles, o bună parte din bugetul casei. Soţul, care în principiu nu era împotriva pelerinajului, i-a atras atenţia că greutăţile de moment, mai ales cu întreţinerea copiilor, nu le pot permite acum această cheltuială şi a sfătuit-o să amâne plecarea. Nu l-a ascultat, însă, replicându-i că ea consideră prioritar pelerinajul şi evlavia faţă de Maica Domnului, nu problemele casei, şi a plecat, declanşând, astfel, un mare conflict cu soţul ei. În cea de-a doua familie, unul dintre soţi după ce şi-a luat concediul, a rămas în continuare la serviciu pentru a mai câştiga nişte bani, extrem de necesari pentru familia sa. A socotit prioritar să ajute familia muncind în continuare, în locul odihnei pe care de altfel o merita cu prisosinţă. Motivarea a fost simplă: voi pleca în concediu altădată, cu ajutorul Domnului, acum e nevoie să scot familia din impasul financiar. Iată, două atitudini diferite, care, sub alte forme, pot fi întâlnite adesea în viaţa semenilor noştri. De aceea, în cele ce urmează ne propunem să încercăm a răspunde la întrebarea "ce este prioritar pentru mine acum?", raportat la situaţia, timpul şi locul în care mă găsesc. Gândul de a medita asupra acestei întrebări ne-a fost sugerat de Evanghelia citită în duminica de azi, în care ni se relatează episodul vindecării unui copil lunatic. Parcurgând cu atenţie textul evanghelic, ne dăm seama, fără greutate, că mesajul ei principal este credinţa. Cu toate că la un moment dat Mântuitorul atrage atenţia că "acest neam de demoni (de care suferise copilul bolnav, n. n.) nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post" (v. 21), nu rugăciunea şi postul sunt temele principale, ci credinţa. Căci rugăciunea şi postul sunt, de fapt, căi sau mijloace, pentru întărirea credinţei. Aşadar, credinţa! Este foarte important să observăm (şi să stabilim) tema principală, prioritară, pentru a înţelege sensul adânc al intenţiei Mântuitorului. El nu doar a vindecat un suferind, ci a voit să atragă atenţia cât de importantă este credinţa în actul vindecării. Al mântuirii, de fapt. Căci această vindecare, ca toate celelalte, prevesteşte marea vindecare a neamului omenesc, adică mântuirea. Iar pentru dobândirea ei este nevoie, întâi de toate, de credinţă. Să luăm aminte că la întrebarea ucenicilor, legată de scoaterea demonului din copilul bolnav, "de ce noi nam putut să-l scoatem?", Mântuitorul a răspuns: "Pentru puţina voastră credinţă!" (Matei 17, 19-20). Dacă nu recunoaştem, aşadar, credinţa, ca temă prioritară, riscăm să rămânem în afara subiectului... Drept-măritori creştini, din raţiuni pedagogice, însă, nu vom vorbi pe larg acum despre virtutea credinţei. O vom face altădată, cu ajutorul Domnului. Acum, plecând de la constatarea subiectului principal, vrem să evidenţiem cât de importantă este sesizarea priorităţilor, în general, în viaţa noastră particulară şi publică, potrivit vârstei, preocupărilor, condiţiilor concrete etc. Să luăm ca exemplu, bunăoară, familia şi relaţiile dintre membrii ei. Prioritar pentru părinţi este să crească şi să educe copiii creştineşte, dându-le hrană la timp, o dată cu toate cele necesare pentru a-i forma ca cetăţeni şi creştini vrednici ai neamului. Pentru că cei ce nu-şi educă bine copiii "sunt mai răi decât ucigaşii" -
71 spune Sfântul Ioan Gură de Aur. "Căci - spune mai departe Sfântul Părinte - ucigaşii omoară trupul, pe când părinţii care nu-i educă pe copii le ucid sufletele..." Prioritar pentru copii, la rândul lor, este să dea deplină ascultare părinţilor, răspunzând obligaţiilor situaţiei lor de elevi, studenţi ş. a. Să ştie că înainte de a cere ceva (bani, plecări în excursii, diferite alte distracţii), trebuie să ofere ceea ce sunt datori. Nu invers! Adică, să nu schimbe priorităţile. Subliniem acest aspect pentru că, din păcate, întâlnim adesea atitudini nefireşti, când copii needucaţi cum trebuie pun pe primul plan distracţiile, iar ceea ce datorează pe planul doi, sau deloc! Iar această răsturnare de valori nu duce niciodată la bine. Căci astfel de copii, în loc să-şi formeze un caracter moralcreştin, şi-l deformează, expunându-se, apoi, unui şir neîntrerupt de eşecuri, unele ireparabile... Întrebarea noastră, "ce este prioritar?", nu se limitează, desigur, la relaţiile de familie. Fiecare om, pentru a-şi forma un comportament creştin autentic, trebuie să se întrebe mereu: căror gânduri dau prioritate? căror cuvinte? căror porniri (fapte)? Răspunzând corect la aceste întrebări, vom face întotdeauna deosebire între ceea ce este principal şi ceea ce este secundar, pentru mine, ca individ, pentru familia mea şi, nu în ultimul rând, pentru neamul meu. Iubiţi ascultători, întrebarea "cheie" a meditaţiei noastre, trebuie, creştineşte vorbind, completată. De aceea, pentru folosul sufletesc deplin, ne vom întreba astfel: "Ce este prioritar pentru mântuirea mea?" Răspunsul ni l-a dat, o dată pentru totdeauna, Mântuitorul nostru Iisus Hristos: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea (celelalte, n. n.) se vor adăuga vouă!" (Luca 12, 31). Cu alte cuvinte, dacă vom da prioritate valorilor eterne, ne vom bucura deplin şi de cele vremelnice. Dacă vom rândui, însă, cele trecătoare înaintea celor ce ţin de împărăţia lui Dumnezeu, bucuria va fi scurtă şi superficială, transformându-se curând în dezamăgire şi dezgust. De multe ori, însă, din pricina slăbiciunilor, a supărărilor, a mizeriei cotidiene, a păcatelor etc., nu reuşim a sesiza singuri ceea ce este prioritar pentru noi, la un moment dat. Ce vom face în acest caz? Vom apela neîntârziat la duhovnicii noştri, care, cu puterea harului dumnezeiesc şi cu înţelepciunea experienţei lor sacerdotale, ne vor deschide ochii spre a vedea ceea ce singuri nu vedem. Vom înfăţişa, aşadar, preotului-duhovnic datele problemei şi-l vom întreba: "Părinte, ce să fac?" Iar preotul, cumpănind bine lucrurile, chiar dacă nu ne va da o soluţie imediată, ne va ajuta cel puţin să rânduim priorităţile, ceea ce nu este puţin lucru. Căci a cunoaşte şi a da curs la ceea ce are întâietate este, deodată, un act de înţelepciune, bună-chivernisire, ascultare şi smerenie. Pe scurt, un act mântuitor. Un act care ne salvează şi ne ajută să propăşim într-o anumită etapă a vieţii, dar a cărui importanţă depăşeşte incomensurabil lumea de aici. Să ne ajute Dumnezeu a răspunde întotdeauna cum trebuie întrebării supuse meditaţiei noastre! Amin. –––– o0o ––––
72 11. DUMINICA a XI - a DUPĂ RUSALII: Despre iertare Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri... Iubiţi credincioşi, Aţi recunoscut, desigur, cuvintele din rugăciunea “Tatăl nostru”. De ce credeţi că am început predica de azi cu acest fragment? Pentru că are legătură strânsă cu Sfânta Evanghelie care s-a citit, cu tema ei principală: iertarea. Numai că, trebuie să recunoaştem de la bun început, uneori când rostim Tatăl nostru şi ajungem la acest fragment, nu suntem sinceri! Să nu vi se pară şocantă această afirmaţie. Nu numai că nu suntem sinceri, dar suntem şi nedrepţi! O scurtă şi simplă analiză va fi, sperăm, convingătoare. Când zicem “şi ne iartă nouă greşelile, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, facem, implicit, o promisiune: precum Tu, Doamne, ne ierţi şi noi vom ierta. Dumnezeu ne iartă, desigur, pentru că este atot-milostiv şi atot-iertător. Dar noi ne ţinem promisiunea? Fiecare să-şi răspundă în faţa propriei conştiinţe! Adeseori se întâmplă, aşadar, să rostim mecanic Tatăl nostru, fără să ne dăm seama că, de fapt, atâta timp cât noi nu iertăm pe cei ce ne-au greşit, nu numai că nu-i drept să fim iertaţi, dar ne dovedim şi nedrepţi. Aşa s-a întâmplat cu datornicul din pilda de astăzi: împăratul (nimeni altul decât Dumnezeu) l-a iertat de acea mare datorie (10.000 de talanţi; şi să socotim: un talant = 49 kg aur), iar el la rându-i nu l-a iertat pe cel ce-i datora 100 de dinari (1 dinar = 4,5 gr. argint). Rugămintea lui stăruitoare în faţa Stăpânului ar fi putut să sune aşa: “Iartă-mi, Doamne, marea mea greşeală că nu ţi-am plătit la timp, mai îngăduieşte-mă puţin, că şi eu la rându-mi voi ierta pe cei ce-mi greşesc“. Iar după ce a fost iertat s-a dovedit mincinos şi crud! Revoltător, nu-i aşa? Numai că trebuie să limpezim puţin „apele”: cine este, de fapt, datornicul nemilostiv, mincinos şi crud? Cine? (cu siguranţă din popor ni se va răspunde: noi..., eu...). Fraţi creştini, după ce l-am “depistat”, aşadar, pe nemilostivul făptaş, să vedem ce-i de făcut? Ceea ce este logic şi drept: să iertăm şi noi celor ce ne greşesc. De câte ori? De atâtea de câte a zis Mântuitorul: “De şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 22), adică de nenumărate ori, aşa cum de nenumărate ori ne iartă Dumnezeu. Şi aici, o mică paranteză: Dumnezeu, după dreptate, nici n-ar trebui să ne ierte, de multe ori. Dar El, iubire fiind, “uită” de dreptate şi se manifestă ca milostiv, după cum bine a spus cineva: din 24 de ore Dumnezeu stă numai una pe tronul dreptăţii, iar celelalte 23 pe tronul milostivirii... Aşadar, de ce nu luăm exemplu de la El? Altfel va trebui să modificăm, Doamne iartă-ne, rugăciunea Tatăl nostru şi să zicem: Şi nu ne ierta nouă greşelile noastre, căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri... Sau să trecem peste acel pasaj! Ar fi ridicol, nu? Ei bine, nu-i tot atât de ridicol când rostim rugăciunea normal, dar noi ne comportăm, de fapt, anormal? Veţi riposta, poate, unii zicând: „Eu n-am nimic cu cutare, dar...” Ei bine, dacă există un „dar” înseamnă că-i bai, cum zice ardeleanul. Şi, of Doamne, cât e de subtil uneori acest „dar”. Iată câteva exemple: - nu-l urăsc, părinte, dar nici nu-l pot iubi... (păi, dacă nu iubeşti pe cineva sigur îl urăşti. Cale de mijloc nu există!); - l-am iertat, părinte, dar nu pot să uit... (altă auto-înşelare... Zice Sf. Ioan Gură de Aur: „A nu ţine minte răul, aceasta este adevărata cale a iertării!”; - l-am iertat, părinte, dar nu vorbesc cu el... Este, credem, cea mai frecventă situaţie. Iar când încercăm să arătăm pericolul, persoana împricinată pare uneori foarte contrariată: cum, părinte, după ce mi-a făcut cutare şi cutare lucru, să mai vorbesc cu el?! Iubiţi credincioşi, este clar că nu rămâne în picioare explicaţia cu “nu pot!” De fapt este ”nu vreau" toată ziua! Cu alte cuvinte, nu vreau să iert, nu vreau să iubesc... Mă simt
73 mai bine aşa. Numai aşa consider că demnitatea mea este neatinsă! Mare auto-amăgire, iubiţii noştri! Unde nu-i iubire sigur sălăşluieşte ura. Şi ura roade sufletul precum rugina fierul! Totodată, cel ce nu iartă este ca un ucigaş pentru aproapele său. O spune Sf. Ap. şi Evanghelist Ioan: “Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică!” (I Ioan 3, 15). Ura faţă de aproapele izvorăşte, de fapt, din negrija faţa de propriile păcate. Căci zice Avva Moise din Pateric-ul Egiptean: ''De nu va avea omul în inima sa cum că este păcătos, Dumnezeu nu-l ascultă pe el. Şi l-a întrebat un frate: ''Ce este aceasta, a avea in inima că este păcătos?''. Şi i-a zis lui bătrânul: ''Cel ce-şi poartă păcatele sale, nu le vede pe ale aproapelui său.'' Se mai întâmplă ceva, în cazurile de neîmpăcare: există prejudecata că cel ce iartă este un om slab. Că dacă cedează îi este atinsă demnitatea etc. etc. Nimic mai fals. Zice Sf. Ioan Gură de Aur: „David a obţinut biruinţă mai mare când l-a cruţat pe Saul, decât atunci când l-a doborât pe Goliat”. Iar latinii au un proverb: „Cine iartă învinge întotdeauna” (Perpetuo vincit qui utitur clementia - Balbus, Sententiae). Iată, aşadar, dezlegarea: cel ce iartă este un învingător, căci de fapt se învinge (= înfrânge) mai întâi pe el însuşi. În acest sens trebuie şi noi să ne cercetăm: nu cumva nu iertăm pentru că nu ne putem înfrânge orgoliul personal? O altă situaţie, descrisă admirabil de monahul Nicolae de la Rohia (Steinhardt), este atunci când nu putem ierta pe cei cărora le-am greşit noi înşine... Paradox, nu? Cum, adică, va zice cineva, să iert pe cineva căruia i-am greşit? Nu el trebuie să mă ierte? Logic aşa pare. Numai că, trebuie să recunoaştem: nu-i ocolim, oare, pe cei pe care i-am jignit, ocărât, în faţa cărora ne-am ridicat poalele în cap, cum se spune, dezvelindu-ne în faţa lor toată slăbiciunea şi neputinţa de a ne stăpâni nervii? Nu-i aşa că ne este ciudă că am fost slabi în faţa lor, fapt pentru care îi urâm şi, în consecinţă, nu-i putem ierta? Iată, deci, o altă subtilitate a satanei, care nu trebuie să ne scape. Drept-măritori creştini, să presupunem că toate cele de mai sus au fost înţelese bine de noi şi că nu ne vom mai lăsa pradă urii, urmând să rostim cu sinceritate (dovedită prin fapte) fragmentul acela din Tatăl nostru... Dar, în acelaşi timp, să mai presupunem că se iveşte următoarea chestiune: bine, dacă îmi greşeşte cineva mie, personal, îl iert. Dar dacă greşeşte cineva ţării, obştii, cum voi proceda? Răspunsul, pe linie creştină, este că vom încerca să-l îndreptăm, să-l câştigăm pentru adevăr, ca să-şi recunoască greşeala etc., iar de nu se va îndrepta atunci, în spiritul atitudinii civice cu care suntem datori, ne vom desolidariza de fapta lui, căci obştea trebuie ocrotită. Astfel devenim complici cu el! Să ne amintim de atitudinile ferme ale Mântuitorului în faţa celor ce refuzau îndreptarea... Tot aşa ale Sf. Ioan Botezătorul, ale proorocului Ilie etc. Este adevărat, iubiţi credincioşi, că toate cele descrise de noi mai sus trebuie analizate în contextul problemelor concrete. Fiecare dintre noi avem, poate, relaţii încordate cu cineva, sau dacă nu încordate, cel puţin reci, stăpânite de indiferenţă etc. Fiecare situaţie este unică! De aceea, nici nu se pot da reţete universal-valabile. Ce vom face? Vom analiza împreună cu duhovnicii noştri aspectele personale şi, cât de încurcată ar fi situaţia, nu sa poate ca, în duhul Evangheliei, să nu se găsească o cale firească de rezolvare. Iubiţi ascultători, să considerăm, aşadar, pilda din Evanghelia de azi încă o mână întinsă de Dumnezeu pentru îndreptarea noastră. Aşa cum El este de-a pururi iertător, să fim şi noi gata, în orice clipă, să oferim iertare, din toată inima, celor care ne greşesc. Căci numai aşa vom rosti cu inimă împăcată către Tatăl nostru Cel din ceruri: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Amin.
74 –––– o0o –––– 12. DUMINICA a XII - a DUPĂ RUSALII: „Secretul” mântuirii De vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile! (Matei 19, 16). Iubiţi credincioşi, Mitropolitul de vrednică pomenire Antonie al Ardealului mărturiseşte într-una din predicile sale că atunci când era profesor la Seminarul monahal de la Mânăstirea Slatina (jud. Suceava), prin anii 1950-1953, când încă nu se înteţise prigoana comunistă asupra mânăstirilor, a adresat elevilor următoarea întrebare: “Dacă ar învia un mort şi ar spune aşa: vă dau voie să-mi puneţi o singură întrebare, una, nu două, fiindcă numai la una pot să vă dau răspuns, ce întrebare ia-ţi pune?" A doua zi, elevii au venit cu diferite întrebări. Unii au spus că l-ar întreba despre Dumnezeu cum este, cum conduce lumea, cum judecă, cum iartă etc. Alţii altfel de întrebări. Au fost şi unii care au propus întrebări naive, înguste, neesenţiale. Cei mai mulţi au spus, însă, că l-ar întreba: “Ce să fac? Ce mă sfătuieşti să fac pentru a vieţui liniştit aici, dar şi dincolo, în aşa fel încât să nu-mi pară rău că am trăit, dar nici că am murit?”. Drept-măritori creştini, am început cuvântul cu această evocare pentru că ea conţine întrebarea esenţială din Evanghelia de astăzi, în care, aţi auzit, un tânăr bogat L-a întrebat pe Mântuitorul ce să facă pentru a moşteni viaţa veşnică. Răspunsul Mântuitorului vă este bine cunoscut: “De vrei să intri în viaţă (adică, dacă vrei să nu iroseşti timpul vieţii pe pământ, să te mântuieşti) păzeşte poruncile!” Şi Mântuitorul aminteşte câteva din cele 10 porunci, date de Dumnezeu prin Moise. Cum pe acestea le păzea, tânărul voia mai mult, adică voia să fie desăvârşit. Cu alte cuvinte, voia să facă mai mult decât îi ofereau legile Vechiului Testament. Observăm şi din acest exemplu, iubiţi credincioşi, că Legea Veche nu mai mulţumea omenirea în vremea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Se simţea nevoia de mai mult: nevoia iubirii desăvârşite, până la jertfă, a dărniciei totale etc. De aceea, Mântuitorul vine în întâmpinarea acestei dorinţe exprimate prin tânărul bogat: “Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi urmează-Mi!” Cum a reacţionat tânărul la această propunere, cunoaşteţi, de asemenea: a plecat întristat, căci avea multe avuţii... Iubiţi credincioşi, de fiecare dată când recitim acest episod retrăim regretul că tânărul, entuziast la început, n-a mers până la capăt. Că n-a renunţat la bruma de avere, trecătoare prin natura ei, şi să-L fi urmat pe Iisus, aşa cum au făcut, de pildă, Sfinţii Apostoli şi mulţi alţii care le-au luat exemplul. Numai că, şi de această dată, nu trebuie să privim lucrurile dinafară. Trebuie să vedem dacă nu cumva ne asemănăm cu tânărul din Evanghelie... Veţi zice că nu, pentru că nu avem multe avuţii ca el. Dar textul evanghelic nu trebuie înţeles numai în literă. Într-adevăr nu avem multe bogăţii, unii fiind, poate, chiar săraci. Dar nu într-atât cât să nu avem cu ce milui cumva pe cei de-aproape sau mai de departe. Între regretele cele mai des întâlnite de noi, preoţii, la spovedanie este şi acesta: “Părinte, cred că nu fac bine pe cât ar trebui. Nu sunt chiar atât de sărac să nu pot ajuta, măcar un pic, pe cei în nevoie...” Frumoasă, sinceră, smerită mărturisire! Dar de la intenţie la faptă uneori drumul este foarte lung! În acelaşi context, amintim că mulţi creştini, după ce ne spun cele ce au pe suflet, ne întrebă stăruitor: “Părinte, ce să fac în acest caz?” Iată, aşadar, întrebarea “cheie’: “Ce să fac?” Este întrebarea Evangheliei de azi! Că aceasta este întrebarea esenţială, pe care, aţi
75 văzut mai sus, ar trebui s-o adresăm unui înviat din morţi, care ştie ce este dincolo, am reţinut şi din relatarea din Faptele Apostolilor, referitoare la ziua pogorârii Sf. Duh. Să ne amintim: după cuvântarea lui Petru, rostire apostolică înţeleaptă, întărită de prezenţa harului Sf. Duh, mulţimile, pătrunse la inimă, au întrebat: “Ce să facem?” (Fapte 2, 37). Ce a răspuns Petru: “Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare în numele lui Iisus Hristos”(v. 38). Aşadar, pocăiţi-vă! Acesta este răspunsul cheie, general valabil oricăruia dintre noi. Iar în particular ne spune duhovnicul fiecăruia ce avem de făcut, de la caz la caz. În principiu, pentru o vieţuire firească, sfaturile se raportează la poruncile Bisericii (cele zece, sau decalogul, preluate din Vechiul Testament, la care se adaugă cele nouă, numite bisericeşti, care ţin de Tradiţia Bisericii). Cine vrea mai mult decât vieţuirea obişnuită, călugăria de exemplu, va trebui să urmeze şi sfaturile evanghelice: fecioria, ascultarea necondiţionată şi sărăcia de bună voie, sfaturi numite şi voturi monahale, pe care le respectă cei care intră în viaţa călugărească, dar pe care le pot împlini şi creştinii din lume, dacă vor. Drept-măritori creştini, întrucât noi dorim să facem o legătură între Evanghelia de azi şi viaţa obişnuită, mirenească, adică a celor ce trăiesc în lume, nu în mânăstire, vom încerca să evocăm întâiul sfat dat de Iisus tânărului bogat: “De vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile!” Să vedem dacă noi împlinim acest sfat. În primul rând dacă ştim cele zece porunci. Le găsim în Biblie, în Vechiul Testament, la cartea Ieşirii, cap. 20. De asemenea în cărţile de rugăciuni. Tot în cărţile de rugăciuni găsim şi cele nouă porunci. Dacă ne-ar întreba cineva: “Părinte, eu nu ştiu cele zece porunci, aşa la rând, fără să mă încurc, iar pe cele nouă nici atât, dar încerc să vieţuiesc creştineşte. Ce ziceţi, mă pot mântui?” Răspunsul nostru ar fi imediat: desigur! Căci mântuirea nu stă în cunoaştere ci în împlinire. Şi apoi, aceste legi sunt orientative, nu cuprind toate detaliile vieţii. Multe dintre fapte le facem din conştiinţă, glasul lui Dumnezeu din om, care ne spune despre un anumit lucru dacă e bun sau nu. Chiar şi etica romană, păgână, spunea: quod non vetat lex, hoc vetat fieri pudor (ceea ce nu interzice legea, interzice pudoarea - Seneca, Troades). O alta problemă. Nu cumva poruncile ar afecta libertatea noastră? Răspunsul este sigur nu, pentru că ele nu trebuie văzute ca instrument coercitiv, ci ca pe nişte căi oferite în sprijinul vieţuirii morale. Nu-i nimeni obligat, ci invitat, chemat, să le respecte. După cum nu-i nimeni obligat să îmbrăţişeze creştinismul şi Ortodoxia. Dar dacă dorim să fim număraţi în rândul creştinilor ortodocşi, atunci vom respecta, desigur, legile Ortodoxiei, în literă şi în duh. Nu pe jumătate, nu după chef (iertaţi această expresie, dar ştiţi că des o auzim, uneori chiar de la apropiaţi ai noştri!), nu după interpretări proprii, ci complet, necondiţionat, fără intermitenţe! După voia Domnului, nu după voia noastră. În această privinţă zice Sf. Marcu Ascetul: “Cel care amestecă pe ascuns în poruncă voia sa, este un desfrânat!” (Despre legea dumnezeiască, 200 de capete; cap. 124). Auziţi ce cuvânt greu: desfrânat! Adică, aşa cum ai săvârşi un adulter, amestecând viaţa de familie cu cea desfrânată, cinstea cu ruşinea ş.a. Trebuie să avem grijă, apoi, că neascultarea poruncilor înseamnă, de fapt, lepădare de Hristos. Căci zice Sf. Simeon Noul Teolog: “Acela care nu împlineşte poruncile lui Hristos să nu se socotească a nu se fi lepădat de El. Fiindcă orice călcare de poruncă, orice neascultare este o lepădare de Hristos”. De aceea este atât de lăudată virtutea ascultării, a receptivităţii, nu numai în viaţa monahală, ci şi în familie şi în Biserică, marea familie, în general. Să ascultăm un mic elogiu adus acestei virtuţi: “Deci, fiilor, pentru aceasta este bună ascultarea, căci pentru Domnul se face... O, ascultare, mântuirea tuturor credincioşilor! O, ascultare, născătoarea tuturor faptelor bune! O, ascultare, aflătoarea împărăţiei! O, ascultare, care deschizi cerurile şi sui pe oameni de la pământ! O, ascultare,
76 hrănitoarea tuturor sfinţilor, din care au supt ei lapte şi prin care s-au făcut desăvârşiţi! O, ascultare, care eşti locuitoare împreună cu îngerii! '' (Pateric, Avva Ruf). Iubiţi credincioşi, în duhul ascultării, trebuie să precizăm, totuşi, că dacă cineva nu ştie citi sau nu are ţinere de minte, dar trăieşte cinstit, nu trebuie neapărat să cunoască poruncile. Dar cum noi ştim citi, avem şi ţinere de minte, mai mult, avem Biblii şi cărţi de rugăciuni, socotim un lucru elementar să le ştim pentru a le împlini. În acest scop socotim că unul dintre mesajele evangheliei de azi este să rememorăm poruncile, să cerem preoţilor explicaţii asupra unora pe care nu le înţelegem bine şi să vedem dacă le respectăm sau nu. Iubiţi ascultători, de se va întâmpla sa avem impresia că unele porunci sunt greu de împlinit, sau că puterile noastre sunt depăşite în anumite situaţii, să ne amintim de cuvântul Domnului: “Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”(Luca 18, 27). De aceea, Lui ne rugăm să ne întărească spre a plini cu inimă curată toate cele cuvenite, pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin. –––– o0o ––––
77 13. DUMINICA a XIII-a DUPĂ RUSALII: „Via Domnului” Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea! Iubiţi credincioşi, această scurtă, dar extraordinar de impresionantă rugăciune, preluată din psalmul 79, este rostită de arhierei în cadrul Sfintei Liturghii şi are menirea de a cere de la Dumnezeu ocrotire pentru lumea minunată creată de mâna Sa, a cărei frumuseţe, din păcate, este deseori stricată de mâinile rău-făcătoare ale unor lucrători nesăbuiţi. Am invocat-o aici pentru că are o strânsă legătură cu pilda lucrătorilor viei (Matei 21, 33-44), asupra căreia ne propunem să zăbovim în cele ce urmează. Să ne amintim, mai întâi, de Cartea Facerii, unde stă scris că Dumnezeu, după ce a creat cerul şi pământul, a privit toate câte a făcut şi iată erau bune foarte…(1, 31). Apoi, Creatorul i-a binecuvântat pe cei dintâi oameni, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi…”, înţelegându-se, desigur, ca omul (lucrătorul) să păstreze şi să sporească frumuseţile naturii, în aşa fel încât să aducă mereu roade pe măsură. Că nu toţi lucrătorii au apreciat darul lui Dumnezeu ne arată lămurit pilda lucrătorilor viei. Însă, pentru a-i înţelege corect mesajul, trebuie citită cu atenţie în întregime, întrucât noi, din economie de spaţiu, redăm aici doar un fragment: Era un om oarecare, stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele… Pornind la tâlcuirea pildei, nu este greu, credem, să ne dăm seama că „stăpânul” este Dumnezeu, iar „via” este lumea. Mai departe, tâlcuirea are în vedere planul Său de mântuire: gardul înseamnă Legea dată prin Moise; teascul = Altarul Jertfelor; turnul = Templul; lucrătorii sunt fiii lui Israel, reprezentând, de fapt, poporul ales; plecarea departe arată libertatea şi încrederea pe care Dumnezeu a dat-o omenirii; slugile trimise în mod repetat pentru culegerea roadelor (faptelor bune) sunt proorocii; Fiul Stăpânului este Însuşi Iisus Hristos, Mântuitorul „viei”, pe Care mai-marii vremii L-au scos afară şi L-au omorât; via a fost încredinţată, apoi, altor lucrători, adică popoarelor păgâne, care treptat au fost încreştinae şi de la care se aşteaptă să lucreze în aşa fel încât să aducă roadele pe care cei dintâi nu le-au adus… Tâlcuirea pildei vizează, aşadar, şi Noul Legământ, astfel că gardul viei trebuie înţeles şi ca Legea Nouă, a iubirii totale, nediscriminatorii; teascul = Sfânta Masă, altar de jertfă al Sfintei Liturghii; Turnul = Biserica; lucrătorii = toţi creştinii; plecarea departe a Stăpânului, acordarea aceleaşi libertăţi în lucrarea mântuirii; slugile trimise prefigurează, pe de o parte, pe preoţi şi pe episcopi, din mâinile cărora se vor cere sufletele păstoriţilor, iar pe de alta, pe Îngeri şi pe Sfinţi, în general, care vor fi de faţă la Judecata din Urmă, atunci când vom fi întrebaţi de roade. Drept-măritori creştini, în cuvântul de faţă nu ne-am propus, de fapt, tâlcuirea amănunţită a pildei, care ar solicita un timp mai îndelungat, ci a sublinia datoria noastră, a oamenilor, faţă de via Domnului, lumea, cu tot ce cuprinde ea. Două aspecte impun, credem, zăbovire specială. Mai întâi, să ne dăm seama cât de minunată este creaţia lui Dumnezeu, începând cu plăpândul fir de iarbă, pe care însă bobuleţul de rouă reflectă întreaga boltă albastră a cerului în zilele senine; ascultând ciripitul odihnitor al vietăţilor văzduhului şi foşnetul armonios al pădurii, pe care poeţii se întrec în a-l traduce în versuri nemuritoare; privind luciul cristalin al apelor curate; atenţi la coloritul atât de variat al florei – sau respirând parfumul ei îmbietor; admirând strălucirea soarelui, dar înfioraţi, totodată, şi de priveliştea magnifică a bolţii înstelate a cerului nocturn. Având, astfel, ochi
78 şi urechi, pentru atâtea şi atâtea inefabile frumuseţi, încununate cu omul, chip al Creatorului şi coroană a creaţiei! Martori fascinaţi a tot ce El ne-a dăruit, nu se poate să nu exclamăm spontan, cu admiraţia îngerilor din Apocalipsă: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!” (Apoc. 15, 3), venindu-ne pe dată în minte şi mărturisirea emoţionantă a psalmistului: „Cât de mărite sunt lucrurile Tale, Doamne, pe toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Ps. 103, 24). Al doilea aspect, care decurge, de fapt, din primul, se raportează la conştientizarea răspunderii noastre faţă de via Domnului, căci nu suntem numai admiratori ai creaţiei, oricât de sinceri şi înflăcăraţi ne-am dovedi, ci răspunzători pentru conservarea ei. Creştinul conştiincios va fi un permanent ocrotitor al mediului, fără a fi neapărat membru al vreunui partid ecologist. Concret, trebuie avută în vedere sănătatea pământului, puritatea apei şi aerului, îngrijirea, ca pe ochii din cap, a florei şi a faunei. Dezastrele ecologice la care în ultima vreme asistăm îndureraţi (şi de multe ori neputincioşi) trebuie să fie, pentru orice creştin de bun simţ, tot atâtea semnale de alarmă pentru a lua atitudine. Pasivitatea, sau, mai grav, colaborarea cu cei ce distrug, ne înscriu automat pe lista lucrătorilor răi ai viei! Căci, dacă mărturisim că suntem creştini, trebuie să gândim şi să acţionăm creştineşte. Un distins enoriaş al nostru, ing. George Poteraş, într-un articol publicat în „Buletinul parohial”, intitulat „Lumea, creaţia lui Dumnezeu. O perspectivă creştină asupra mediului înconjurător” (febr. 2000), propune soluţia ieşirii din criză: „Schimbarea bazei educaţionale, prin înlocuirea doctrinei axate pe teoria evoluţionistă, cu cea bazată pe creaţionism. S-a ajuns la această criză, nu pentru că s-a pierdut latura umană a educaţiei, aşa cum se consideră în societăţile dezvoltate material, ci pentru că s-a pierdut dimensiunea divină, cu componenta ei, educaţia creştină… Este necesar, deci, să se revină la concepţia creaţionistă a lumii!”. Iar renumitul cercetător al naturii Alexander von Humboldt (17691859) recunoaşte prioritatea creştinismului în conturarea unei gândiri superioare faţă de ocrotirea mediului, el însuşi privind lumea ca pe un rod al atotputerniciei şi al bunătăţii divine, pământul ca pe o treaptă spre cer şi frumuseţea naturii ca pe un reflex al lumii spirituale. Iată, de fapt, deplina armonie cu o altă mărturisire a psalmistului: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1). Bine, bine, va spune cineva, de acord cu toate cele de mai sus, dar cum pot eu să mă opun, persoană particulară, poluării industriale „programate” a mediului, masivelor defrişări ale pădurilor şi uriaşelor decimări ale faunei, cu acte în regulă?! Greu, e adevărat, dar nu imposibil. Iar dacă la nivel global uneori suntem într-adevăr neputincioşi, în particular totul depinde de noi: cultivarea cu grijă a pământului pe care-l avem în proprietate, ocrotirea pomilor care ne aparţin, îngrijirea atentă a florilor care ne înfrumuseţează viaţa de zi cu zi, mila faţă de animale, păstrarea curăţeniei în locurile prin care umblăm, deodată cu a purităţii apei şi aerului, atâta câtă mai este etc. Numai cine respectă creaţia, poate fi crezut că-L respectă pe Creator. Să avem pururi în minte cuvintele Scripturii: „Să nu strici pomii cu securea, ci să te hrăneşti din ei şi să nu-i dobori la pământ. Copacul de pe câmp este el oare om ca să se ascundă de tine după întăritură? Iar copacii pe care-i ştii că nu-ţi aduc nimic de hrană poţi să-i tai, ca să-ţi faci întărituri…” (Deut. 20, 19-21). Nici faţă de animale nu trebuie să fim cruzi şi nu trebuie niciodată să le facem să sufere inutil. Cruzimea e un viciu necunoscut lor, căci chiar şi cele fioroase nu ucid decât pentru a se hrăni şi apăra. În viaţa necuvântătoarelor constatăm trăsături de la care învăţăm multe. Astfel, ele au dragoste faţă de puii lor (nu-i avortează, nu-i ucid!), având totodată simţul solidarităţii în faţa pericolului, ştiind să se asocieze şi să se apere etc. etc.
79 Mai presus de toate, iubiţi ascultători, să avem pururi conştiinţa că lumea nu este numai un dar, ci şi un sacrament, după formularea fericită a părintelui Dumitru Stăniloae. Din darul pământului răsar boabele de grâu şi strugure, care – prin jertfa Sfintei Liturghii – se preschimbă în Trupul şi Sângele Domnului, Dar Suprem pentru desăvârşirea şi mântuirea omului. Cu cât vom păstra mai curată natura, cu atât darurile de grâu şi vin vor fi mai curate. Iar atunci când ne vedem neputincioşi în efortul de a ocroti via dată nouă spre lucrare, să ne amintim iară şi iară că „cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27) şi să ne rugăm cu lacrimi: Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea! Amin. –––– o0o ––––
80 14. DUMINICA a XIV - a DUPĂ RUSALII: Jertfa – ca o nuntă... Iubiţi credincioşi, Evanghelia acestei duminici, după Matei 22, 1-14, este cunoscută sub numele de „pilda nunţii Fiului de Împărat”, similară cu „pilda despre Cina cea Mare”, după Luca 14, 16-24 (dum. a 28-a după Rusalii). Mesajul pildei, deşi prezentată uşor diferit de către cei doi evanghelişti, este acelaşi: Dumnezeu ne cheamă pe toţi la Cina Euharistică – Sfânta Împărtăşanie, adică la mântuire, aşa cum ne cheamă un prieten foarte apropiat la nunta fiului său. Refuzând a răspunde invitaţiei, ne asemănăm cu iudeii care au respins creştinismul, deodată cu toţi aceia de ieri şi de azi care întorc spatele lui Hristos; răspunzând, ne asemănăm cu neamurile care au primit cu bucurie botezul creştin, dimpreună cu toţi cei care au avut şi au dragoste de Biserică, adeverindu-se în timp cuvintele Mântuitorului: „Mulţi chemaţi (în sensul de toţi chemaţi), puţini aleşi!” Explicaţii legate de chemarea la „Cina Euharistică” se află prezentate în cuvântul pentru duminica a 28-a după Rusalii, aşa încât aici trecem peste ele. Drept-măritori creştini, pentru acum socotim de folos să analizăm, fie şi pe scurt, de ce Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos, din care a izvorât Cina Euharistică, este prezentată ca o nuntă... Căci, iată, pilda ne vorbeşte despre un „fiu de împărat”, nimeni altul decât Hristos, „nunta” devenind, astfel, simbol pentru patimile, moartea şi învierea Lui. Mai întâi, să observăm că în Sfânta Scriptură legătura dintre Hristos şi creaţie este văzută adesea ca o unire matrimonială, atât în Vechiul, cât mai ales în Noul Testament. Bunăoară, Cântarea Cântărilor vorbeşte despre dragostea Mirelui Ceresc pentru mireasa Lui, folosind chiar expresia „ziua sărbătoririi nunţii” (3, 11); la Nunta din Cana, Mântuitorul dă de înţeles că n-ar fi vrut să facă minuni, căci încă n-a sosit ceasul Lui, adică vremea nunţii, adică a jertfei Lui; Sântul Ioan Botezătorul vorbeşte despre Hristos ca de un Mire, el autointitulându-se „prieten al Mirelui” (Ioan 3, 29); Sf. Ap. Pavel mărturiseşte că „Taina aceasta (a nunţii) mare este! Iar eu zic: în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32), arătând că iubirea dintre bărbat şi femeie trebuie să aibă model pe cea dintre Hristos şi Biserică, Care S-a dat (jertfit) pe Sine pentru ea; Apocalipsa, la rândul ei, vorbeşte despre „cina de nuntă a Mielului” (19, 9), iar când un înger îi zice Sfântului Ioan, autorul, „vino să-ţi arăt mireasa, femeia Mielului”, îi arată Ierusalimul ceresc, adică Biserica în slavă veşnică (Apoc. 21, 9-11). Şi exemplificările scripturistice ar putea continua. Iată, aşadar, iubiţi fraţi, câteva cuvinte cheie: nuntă, cină, Mire, mireasă, Miel, care ne călăuzesc spre înţelesul limpede că jertfa Mântuitorului este simbolizată prin imaginea nunţii. Începem să păşim acum spre desluşirea tainei. Jertfa în sine este un act al iubirii. Nunta (căsătoria) din dragoste presupune jertfelnicie: alungarea oricărei forme de egoism, cultivarea altruismului, culminând chiar cu sacrificiul vieţii la nevoie pentru persoana iubită, după exemplul suprem al lui Hristos. Pilda aceasta a fost rostită, aşadar, cu scopul ca noi să pricepem cât de mare este iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, concretizată în jertfirea Fiului Său pentru mântuirea noastră. Cu alte cuvinte, imaginea nunţii şi a iubirii pământeşti este un exemplu, pe înţelesul nostru, al iubirii dintre Dumnezeu şi creaţia Sa, învăţând de aici că modelul jertfelniciei soţilor, care se iubesc cu adevărat, ne ajută să înţelegem valoarea jertfei izvorâte din iubirea supremă a lui Dumnezeu pentru noi. Căci „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea – zice Mântuitorul – încât pe Unicul Său Fiu L-a dat pentru ea...” (Ioan 3, 16). L-a dat spre jertfă, se înţelege. Pildei Lui i-au urmat, se ştie, un număr nesfârşit de ucenici direcţi şi indirecţi, din toate veacurile şi timpurile, inclusiv pe pământ românesc, propovăduitorii Evangheliei mergând la moarte ca la nuntă... Aşa se face că un întemniţat al închisorilor comuniste de la noi, admirabilul Radu Gyr, avea să
81 imortalizeze în versuri această „cununie a morţii martirice” prin care zilnic treceau colegi ai lui de suferinţă: „Moartea, numai moartea... ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunţi!” (Imnul tinereţii...). Iar un alt poet patriot, profund creştin, Ioan Alexandru, versifică astfel iubirea jertfelnică: „Sfârşitul în iubire-nseamnă nuntă/Când Mire şi mireasă se-nveşmântă” (Iubirea singură adună). Iubiţi ascultători, Precum se ştie, nunta este o expresie a bucuriei şi fericirii, iar jertfa, în creştinism, are ca finalitate nu tristeţea, durerea şi deznădejdea, ci bucuria dăruirii totale pentru o cauză nobilă. De aceea, repetăm, martirii mergeau spre moarte ca la nuntă. Mântuitorul Însuşi S-a jertfit ca să ne ofere nouă bucuria învierii, bucuria sălăşluirii în Biserica slavei veşnice. Sfântul Ioan Gură de Aur, la întrebarea „pentru ce Hristos a vorbit aici de nuntă?” răspunde: „Ca să cunoşti câtă grijă are Dumnezeu de noi, cât de mult ne doreşte; ca să cunoşti câtă strălucire au cele din împărăţia Sa; că acolo nimic nu-i trist, nimic dureros, ci toate sunt pline de bucurie duhovnicească...” (Omilii la Matei, LXIX, 1). Iar un comentator modern, Matthew Henry, observă că Atot-milostivul Dumnezeu nu ne invită la o simplă masă, cu hrană frugală, ci la un banchet împărătesc („royal feast” – Concise Commentary on the Whole Bible). Nunta devine, astfel, şi simbolul celei mai îmbelşugate „mese” din lume: Sfânta Împărtăşanie, ca Hrană a nemuririi pentru Împărăţia Veşnică. Jertfa morţii simbolizată prin nuntă (= cununie) se regăseşte minunat ilustrată şi în câteva balade populare româneşti, între care se remarcă în chip aparte Mioriţa şi Meşterul Manole. Tema jertfei, care străbate ca un fir roşu ambele creaţii, a fost preluată, cu siguranţă, din Evanghelie. Afirmă acest lucru atât părinţi ai Bisericii, cât şi cercetători laici, de reală notorietate. Întrebat, în primăvara lui 1993, de câţiva tineri ascorişti din Cluj, „Despre Mioriţa ce ne puteţi spune?”- părintele Stăniloae a răspuns: „ Mioriţa vorbeşte de Hristos şi sufletul omenesc. Ciobanul care are oi mai multe este Hristos; ceilalţi doi: Pilat şi evreii... Iar Hristos are ca mireasă sufletul omenesc. Iată cât de adâncă este Mioriţa. Se simte că poporul nostru e popor creştin!” Mircea Eliade, în „De la Zamolxis la GenghisHan”, vede în Mioriţa „universul întreg transfigurat”, moartea fiind „o nuntă de proporţii cosmice”, tânărul păstor reuşind să „prefacă un eveniment nefericit într-o Taină a Nunţii”, iar „bătrâna mamă care-şi caută fiul vorbeşte despre peregrinările Fecioarei în căutarea lui Iisus, amintind de alte piese folclorice...” (bunăoară balada „Maica Bătrână”, n.n.). La rândul său, Lucian Blaga (v. Spaţiul Mioritic în vol. „Trilogia culturii”) constată că „nunta” din Mioriţa „nu este numai un element creştin, ci (ceva) mai precis: un element ortodox... cu natura întreagă prefăcută în Biserică...” Iată cum a receptat, aşadar, poporul de rând Jertfa Mântuitorului, în această sublimă producţie, în legătură cu care sensibilul Nichita Stănescu a exclamat: „Fără Mioriţa noi n-am fi fost niciodată poeţi!” (Cartea de recitire). Fără Mioriţa, adăugăm noi, n-am fi ştiut că oamenii de rând au înţeles atât de bine sensul adânc al Evangheliei de astăzi, fără să aibă studii de teologie. „Păstorul sacrificat” din baladă nu-i altul decât Iisus, Păstorul Cel Bun, după cum Însuşi a mărturisit: „Eu sunt Păstorul Cel Bun, Care-Şi pune sufletul pentru oile Sale...” (In 10, 11). El este Mirele, Care S-a „însurat c-o mândră crăiasă, a lumii mireasă...”, sublimă formă poetică, utilizată pentru a reda noţiunea de „Biserică”. Cât priveşte cealaltă capodoperă a geniului popular românesc, Meşterul Manole, nu este greu a sesiza că însuşi numele „Manole”, de la Emanuel (cu noi este Dumnezeu), ne trimite la Cel prin Care toate s-au zidit, Iisus Hristos. În fapt, ce zideşte în baladă „meşterul”? O biserică, nu-i aşa? Exact ceea ce a întemeiat Hristos pe pământ: Biserica creştină. Ca şi Iisus, Manole a murit în final, dar unde a căzut el s-a făcut „o fântână lină...”, transpunere genială a cuvintelor lui Iisus: „Cel ce va bea din apa pe care Eu o voi da lumii
82 nu va mai înseta în veac... Căci se va face într-însul izvor de apă vie” (Ioan 4, 14). Balada surprinde, aşadar, nu doar jertfa morţii, ci şi speranţa învierii. Legătura dintre jertfă şi nuntă (căsătorie) nu lipseşte nici aici, dar este inclusă cu sensul de la om spre Dumnezeu. Vrea să ne amintească, astfel, că la iubirea lui Dumnezeu trebuie să răspundem şi noi cu daruri (jertfe). Manole, pentru a-şi plini lucrarea o zideşte pe draga lui Ana (nume de loc întâmplător: hannan în ebraică înseamnă milostenie, dar), dăruind, astfel, cea mai scumpă ofrandă pe care o avea. De altfel, moartea amândurora se preschimbă într-o nuntă mistică, o cununie jertfelnică, dincolo de pragul acestei atât de trecătoare vieţi, care-i va uni pentru vecie. Manole apare, astfel, mai mult ca întruchiparea Fiului Omului, adică a lui Iisus cu firea umană, Care aduce şi Se aduce jertfă, închipuindu-ne pe oricare dintre noi, aducând ofrande lui Dumnezeu, la nevoie viaţa însăşi. * Iată, iubiţi credincioşi, câteva elemente care ne vor ajuta, sperăm, să adâncim mai tare înţelesul chemării „Împăratului” la „nunta” Fiului Său. Căci dacă El ne-a creat din iubire, pe noi şi pe toate cele ce ne înconjoară, şi tot din iubire L-a dat pe Fiul spre a Se jertfi pentru mântuirea noastră, la rându-ne trebuie să răspundem invitaţiei de a participa la nunta, jertfa, euharistică, cu daruri şi jertfe pe măsura dragostei cu care am fost chemaţi. Amin. –––– o0o ––––
83 15. DUMINICA a XV-a DUPĂ RUSALII: Iubirea – porunca virtutea virtuţilor
poruncilor şi
Iubiţi credincioşi, În ultima vreme, din ce în ce mai mulţi creştini, încercaţi de tot mai grele şi dese apăsări, ispite şi păcate, vin şi se destăinuiesc îngrijoraţi, iar la sfârşit ne întreabă aproape invariabil: „Părinte, ce mă sfătuiţi să fac?”, sau: „Ce să fac mai întâi?…” Alţii, mai preocupaţi de cele sfinte, ne pun direct întrebarea esenţială: „Cum să fac să mă mântuiesc şi eu?” Desigur, sfaturile sunt diferite, de la caz la caz. Există însă şi un răspuns comun, principial, valabil pentru orice om, indiferent de situaţie, loc şi timp: păzirea poruncilor Domnului! Acest răspuns izvorăşte de fapt din cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ne amintim, astfel, că „un învăţător de Lege” L-a întrebat: „Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?” (Matei 22, 36). Iar evanghelistul Luca notează amănuntul că acel învăţător I-a pus şi întrebarea esenţială: „Ce să fac să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 10, 25) – la care Mântuitorul îi răspunde că toate poruncile se cuprind în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele (cf. Deut. 6, 5 şi Lev. 19, 18). Evanghelistul Ioan consemnează în plus şi formularea evanghelică a ei: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). Rezultă de aici că iubirea cuprinde în sine toate poruncile Domnului, iar cine vrea să dobândească mântuirea trebuie să împlinească de fapt această poruncă nouă a Mântuitorului. O primă întrebare ce se poate naşte în urma acestor precizări este de ce Mântuitorul numeşte iubirea „poruncă nouă”, din moment ce ea a fost dată încă din Vechiul Testament? Sfântul Chiril al Alexandriei (370-444) răspunde cât se poate de lămurit: „Vezi noutatea iubirii Lui faţă de noi? Legea îmi poruncea să iubesc pe fratele ca pe mine însumi. Dar El ne-a iubit mai mult decât pe Sine Însuşi. Căci, dacă n-ar fi fost în chip şi egalitate cu Dumnezeu-Tatăl, nu S-ar fi pogorât la smerenia noastră, nici n-ar fi suportat pentru noi moartea atât de grea, nici n-ar fi răbdat pălmuiri iudaice, ruşine, batjocură şi toate celelalte… Dar nici nu S-ar fi sărăcit, bogat fiind, dacă nu ne-ar fi iubit pe noi cu mult mai mult decât pe Sine. Deci este cu totul nouă măsura iubirii Lui. Aşa ne porunceşte să simţim şi noi, nepunând nimic înaintea iubirii faţă de fraţi: nici slavă, nici bogăţie, nici şovăire de a coborî, de trebuie, până la moartea cu trupul…” (Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. pr. prof. D. Stăniloae, Bucureşti, 2000, p. 822). Avem aici, aşadar, nu doar răspunsul sub aspectul noutăţii poruncii, ci şi cu privire la modalitatea directă de a dobândi mântuirea: iubirea totală, nediscriminatorie şi neşovăielnică, după exemplul suprem al Mântuitorului. De aceea, rostind cuvintele „poruncă nouă…”, a adăugat: „Precum Eu v-am iubit pe voi!”. În Legea Veche, măsura iubirii omului era omul, iar în Legea Nouă, Dumnezeu-Omul, Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat. De aceea, Sfântul Pavel spune că „iubirea este plinirea Legii” (Rom. 13, 10), iar evanghelistul Ioan Îl defineşte pe Dumnezeu cu un singur cuvânt: Iubire (I Ioan 4, 8). Drept-măritori creştini, înţeleasă astfel, iubirea nu este doar poruncă, ci virtute, supremă virtute, de fapt. De aceea o numim „virtute a virtuţilor”, numită şi „teologică”, atât de înaltă şi frumoasă în semnificaţiile ei, descrisă cu nelimitată admiraţie în Scriptură, Scrierile Părinţilor Bisericii, romane, poezii etc., transpusă într-un uriaş număr de opere de artă, slăvită fără încetare în cer şi pe pământ. Sfântul Ioan Scărarul (579-649), autorul celebrei opere „Scara” (o scară a virtuţilor, de fapt, rânduite pe 30 de trepte), aşează iubirea pe treapta ultimă, glăsuind despre ea atât de frumos: „Iubirea este izvorul focului. Cu cât ţâşneşte mai mult, cu atât arde mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor şi înaintarea veacurilor… De unde să încep a te lăuda? Tu stăpâneşti tăria mării, iar
84 frământarea valurilor tu o potoleşti. Tu smereşti cugetul mândru ca pe un rănit. Cu braţul puterii tale ai risipit pe duşmanii tăi (Psalm 88, 11). Iar pe cei ce te îndrăgesc îi faci nebiruiţi” (Cuvântul XXX, 18). Încercarea de a defini virtutea iubirii se loveşte de relativismul şi sărăcia cuvintelor. DEX-ul o numeşte „sentiment de afecţiune faţă de cineva”, iar Catehismul Ortodox „năzuinţa omului spre tot ce este bun şi frumos”. Înţelegerea mai adâncă a semnificaţiilor ei nu se poate face însă decât în relaţie cu celelalte două virtuţi teologice: credinţa şi nădejdea, după mărturia inspirată a Sf. Ap. Pavel: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea…” (I Cor. 13, 13). Legătura lor intimă se explică, de fapt, prin izvorul lor comun: Dumnezeu. În scara mântuirii, credinţa face începutul, nădejdea zideşte, iar iubirea desăvârşeşte. Este interesantă în acest sens remarca episcopului apusean François de Sales (1567-1622), care, în lucrarea „Traité de l’amour de Dieu”, aseamănă credinţa cu stâlpul de foc ce a condus evreii prin pustie, nădejdea cu mana după care poporul evreu îşi ridica ochii spre cer, iar iubirea cu chivotul legii care i-a condus pe evrei nu numai în pustie, ci şi în Ţara Făgăduinţei. Chivotul prefigurează, se ştie, mai întâi Templul Domnului din Ierusalim, iar în chip desăvârşit Biserica creştină de pretutindeni, în care iubirea se manifestă plenar, îndeosebi în Taina Sfintei Euharistii. Este sugestivă, de asemenea, reprezentarea lor artistică, simbolică, sub forma a trei fecioare: credinţa, îmbrăcată într-un veşmânt albastru, având în mâna dreaptă o cruce; nădejdea, în haină verde, având în mână o ancoră; iubirea, într-un veşmânt alb, având în mână o inimă. Albul – simbol al purităţii desăvârşite; inima – centrul afectiv al trăirii simţămintelor. Dragostea autentică se verifică însă prin fapte. În cel mai frumos imn ce i-a fost închinat vreodată acestei virtuţi, Sf. Ap. Pavel, descrie câteva din cele mai semnificative fapte ale ei: Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă (I Cor. 13, 4-7). De aceea, conchide Sf. Pavel, dragostea nu cade niciodată! (v. 8). Iar faptele contrare iubirii, aşa cum sunt descrise, bunăoară, în Catehismul Ortodox, sunt: ura faţă de Dumnezeu, împietrirea inimii, pizma faţă de aproapele, făţărnicia, fanatismul (intoleranţa faţă de credinţa altuia), egoismul şi alipirea de bunurile pământeşti (care este rădăcina tuturor răutăţilor, după cuvântul Sf. Ap. Pavel, I Tim. 4, 10). Iubiţi ascultători, După toate cele prezentate până acum, răspunsul la întrebarea „ce să facem ca să ne mântuim?” vine de la sine: să împlinim porunca cea nouă a Mântuitorului, porunca iubirii depline, după modelul Său desăvârşit, cu credinţă tare, aşa cum tot El ne-a îndemnat: „Aveţi credinţă în Dumnezeu!”, Marcu 11, 22, şi cu nădejde nelimitată, după cuvântul inspirat al psalmistului: ”Cei ce nădăjduiesc spre Dumnezeu sunt ca muntele Sionului; în veac nu se vor clătina!” (Psalm 124, 1). Amin. –––– o0o ––––
85 16. DUMINICA a XVI-a DUPĂ RUSALII: Întrebări şi răspunsuri legate de „Pilda talanţilor” Iubiţi credincioşi, Pentru duminica de astăzi ne propunem, cu ajutorul Domnului, să răspundem la câteva întrebări, care ne pot sprijini, credem, în înţelegerea dreaptă a mesajului pildei ce s-a citit (Matei 25, 14-30): 1. De ce Mântuitorul a utilizat pildele în predica Sa? 2. Ce se înţelege prin "talanţi"? 3. Care sunt dificultăţile înţelegerii acestei pilde? 4. Dintre temele posibile, la care ne oprim pentru astăzi? Şi acum, iubiţi credincioşi, să răspundem pe rând: 1. Vorbirea în pilde (sau parabole) nu a fost utilizată numai de către Mântuitorul Iisus Hristos. Acest mod de predicare era obişnuit în Orient, nu doar pe vremea Lui, ci şi înainte (să ne amintim, de exemplu, de pilda cu "via neroditoare", rostită de proorocul Isaia - 5, 1-7; sau de cea cu "omul bogat şi cel sărac", rostită de proorocul Natan - II Regi 12, 14)). Însă, pildele rostite de Mântuitorul întrec covârşitor în frumuseţe şi profunzime toate celelalte moduri de propovăduire, indiferent când şi de cine au fost întrebuinţate. Şi să observăm atent un detaliu: aproape de fiecare dată când predica, Mântuitorul făcea apel la o parabolă (sau mai multe), încât evangheliştii notează plini de admiraţie: "Fără pildă nu le grăia nimic" (Matei 13, 34; Marcu 4, 34). Care au fost, aşadar, motivele acestei grăiri preferenţiale? Pe scurt, următoarele: - pentru ascultătorii simpli, istorioarele simple, intuitive, sunt mai uşor de ţinut minte, mai ales că Iisus utiliza imagini şi date din preocupările lor zilnice (agricultură, pescuit, viticultură etc.); - prin parabole se pot biciui mai uşor păcatele, fără ca cei de faţă să se simtă vizaţi direct; - parabola solicită gândirea mai mult decât vorbirea directă, contribuindu-se, astfel, la ascuţirea minţii ascultătorilor; - parabola dă posibilitatea de a feri de interpretări greşite unele adevăruri sfinte sau taine dumnezeieşti. Să ne amintim de cuvintele Mântuitorului: “Vouă vă este dat să ştiţi tainele împărăţiei cerurilor, iar acelora (fariseilor, n. n.), nu. Pentru aceasta le şi grăiesc în pilde, ca văzând să nu vadă şi auzind să nu audă şi să nu înţeleagă” (Matei XIII, 13)10. 2. "Talantul" era, în vremea aceea, o unitate de măsură de mare valoare, echivalentă cu aprox. 50 kg. aur! În pilda de faţă, prin "talanţi" trebuie să înţelegem toate darurile materiale şi spirituale cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om. Iar ca să aflăm scopul pentru care Dumnezeu a împărţit talanţii, trebuie să observăm contextul în care Mântuitorul a rostit această pildă. Propriu-zis, ea face parte din "marea cuvântare eshatologică" (cu referire, adică, la cele viitoare), încadrată de pilda celor zece fecioare şi de cea despre judecata de apoi. În prima, untdelemnul pentru candele reprezintă faptele bune; în ultima, cum foarte limpede se înţelege, la judecata finală tot despre faptele bune vom fi întrebaţi. Astfel, scopul pildei talanţilor trebuie văzut, aşadar, în acelaşi context al faptelor bune în vederea mântuirii: Stăpânul (Dumnezeu) ne cere să valorificăm talanţii (darurile) în folosul aproapelui. Şi nu doar cele de ordin material (hrană, îmbrăcăminte etc.), ci şi cele 10
S-ar părea, la o analiză izolată a acestor cuvinte, că Mântuitorul înadins voieşte ca numai unii să înţeleagă... Evident, nu poate fi vorba de vreo discriminare. Explicaţia o avem în versetul 15: “Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă şi Eu să-i mântuiesc...” Aşadar, este vorba de un act deliberat, nu din partea Domnului, ci din partea unor ascultători, potrivit voinţei lor libere pe care El o respectă întocmai.
86 spirituale. Bunăoară, un sfat bun, întemeiat pe învăţătura evanghelică, dat la vreme aproapelui. Aşa tâlcuieşte, de pildă, Sf. Ioan Gură de Aur: "Cel care a primit de la Dumnezeu darul cuvântului şi al învăţăturii spre a fi de folos semenilor săi, dar nu se foloseşte de el, pierde darul, şi, dimpotrivă, cel care se sârguieşte să fie de folos semenilor cu darul acesta, capătă şi mai mult..." (Omilii la Matei, LXXVIII, 3). 3. Cu toate că este exprimată cu o limpezime remarcabilă, pilda talanţilor are, totuşi, câteva dificultăţi de interpretare. Intre acestea notăm: a. De ce Stăpânul împarte un număr diferit de talanţi? b. De ce spune că ar fi trebuit să fie dat argintul la zarafi, din moment ce, Acelaşi Stăpân, spusese mai înainte "daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb" (Luca 6, 35), fiind, astfel, împotriva cămătăriei? c. De ce Stăpânul "seceră" de unde n-a "semănat" şi chiar recunoaşte acest lucru? Cu alte cuvinte, ce vină ar avea sluga în acest caz? d. De ce Stăpânul, după ce a împărţit talanţii "a plecat departe?" Fiecare dintre aceste întrebări (şi altele asemenea) are, desigur, un răspuns lămuritor. Pentru astăzi nu oprim, însă, la ultima întrebare, urmând ca în viitor să răspundem şi la celelalte, cu ajutorul Domnului. 4. Răspunsurile la întrebările de mai sus constituie tot atâtea teme posibile pentru predică. Dar am ales deocamdată doar una, din motive pedagogice: o predică trebuie să aibă o singură temă, nu mai multe. Aşadar, ce înseamnă că Stăpânul, după ce a împărţit talanţii, "a plecat departe?" Vom răspunde pe scurt (şi incomplet, desigur), urmând ca înţelegerea mai largă să o facă fiecare, potrivit datelor concrete ale vieţii personale. Să ne amintim, mai întâi, că această "plecare departe" este pomenită şi în pilda lucrătorilor viei (a lucrătorilor celor răi - Matei 21, 33; Luca 20, 9). Ce înseamnă "plecarea" (şi încă "departe") ne spune, între alţii, acelaşi Sf. Ioan Gură de Aur: "Ca să afli îndelunga răbdare a lui Dumnezeu!" (Omilii la Matei LXXVIII, 2). Aşadar, Dumnezeu dă şi nu cere roadele imediat, ci, cu răbdare, ne respectă libertatea pe care tot El ne-a dat-o. Iată marea îngăduinţă a lui Dumnezeu! Iată înţelepciunea Semănătorului Suprem, Care a dat în legile firii această rânduială: o vreme de semănat şi alta de cules... În virtutea acestei rânduieli dumnezeieşti, El aşteaptă, tot timpul, până în ultima clipă a vieţii noastre, să înmulţim talanţii pe care ni i-a dat, nu cum vrea El, ci în chipul liber, ales de noi. Cât de frumos glăsuieşte, în această privinţă, una din rugăciunile din rânduielii Sfintei Împărtăşanii: "...Tu, Doamne, fără răutate fiind, îndelung-răbdător şi mult milostiv, nu m-ai dat pe mine să pier cu fărădelegile mele, în tot chipul aşteptând întoarcerea mea... (Rugăciunea I, a Sf. Vasile cel Mare). "Plecarea departe" nu înseamnă, însă, părăsirea noastră. Dacă ne respectă libertatea şi nu forţează rodirea noastră, nu înseamnă că ne lasă singuri în marea plină de greutăţi a vieţii. Să ne amintim că Mântuitorul a spus, la un moment dat: "Fără de Mine nu puteţi face nimic!" (Ioan 15, 5), cuvânt care presupune, implicit, ajutorul Lui neîncetat. Să ne amintim, de asemenea, de cuvântul Domnului rostit prin gura psalmistului: "De n-ar zidi Domnul casa (sufletului, n. n.), în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc" (Psalm 126, 1). Aşadar, El zideşte mereu cu noi, nu ne lasă singuri. Şi chiar atunci când sămânţa cea bună (talantul, talanţii) nu ni-i dă direct, ci prin aleşii Săi, tot El veghează la creşterea ei. Depune mărturie pentru aceasta Marele Pavel: "Căci eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Aşa că nici cel ce sădeşte e ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Cel Ce face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt una, dar fiecare-şi va primi plata după osteneala sa. Că noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem!" (I Cor. 3, 4-9). Iubiţi ascultători, ce desprindem noi din această dumnezeiască învăţătură a plecării Lui departe? Cel puţin aceasta: dacă Dumnezeu este atât de îngăduitor cu noi, trebuie la rându-ne să avem îngăduinţă şi răbdare cu semenii noştri, îndeosebi cu ucenicii. Desigur, cu discernământul cuvenit, spre a nu încuraja delăsarea şi lenea, dar în aşa fel încât să
87 aşteptăm cu înţelegere vremea firească a "secerişului". Nu să forţăm spre lucru superficial, grăbit şi necopt! În acelaşi timp, să-i ajutăm pe ucenici la rodirea talanţilor, precum Dumnezeu ne ajută neîncetat pe noi. Numai dacă vom face aşa avem dreptul să nădăjduim auzirea cuvintelor adresate lucrătorilor vrednici: "Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău!" (Matei 25, 21). Amin. –––– o0o ––––
88 17. DUMINICA a XVII-a DUPĂ RUSALII (a Cananiencei): Evanghelia celor marginalizaţi O, femeie, mare este credinţa ta! (Matei 15, 28) Iubiţi credincioşi, Cuvintele pe care le-aţi auzit fac parte din Evanghelia citită astăzi, care ne înfăţişează vindecarea fiicei femeii cananience, episod ce poate fi numit pe bună dreptate “Evanghelia celor marginalizaţi”. Şi iată de ce. Când femeia Îi cere Mântuitorului s-o vindece pe fiica ei, care era “rău chinuită de un demon”, El în loc să facă îndată o minune, ca-n atâtea alte dăţi, o ţine de vorbă, spunându-i două lucruri care ne pot mira, chiar scandaliza, la o citire superficială a Sfintelor Evanghelii: 1. “Nu sunt trimis decât numai către oile pierdute ale casei lui Israel”; 2. “Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor...” Cu alte cuvinte, rupând aceste afirmaţii de contextul evanghelic general, am putea înţelege că Iisus Hristos a venit să mântuiască doar pe cei din interiorul graniţelor israelitene, singurii “copii ai împărăţiei” şi că cei dinafară nu intră în preocupările Sale, fiind ca nişte câini... Că lucrurile nu stau aşa, ştim toţi cei care am citim cu atenţie Sfintele Evanghelii şi am încercat să pricepem că multe afirmaţii trebuie înţelese mai presus de literă. Prin acest dialog cu femeia cananeancă El a vrut de fapt să-i mustre şi să-i smerească pe iudeii rigorişti, stăpâniţi de egoism şi dispreţ, care considerau că Mesia le aparţine în exclusivitate, iar ceilalţi, păgânii, sunt spurcaţi, câini, cantitate neglijabilă, care trebuie supuşi unui tratament de marginalizare continuă... Iar prin aparenta ne-auzire a insistenţei ucenicilor Mântuitorul doreşte să le dea şi lor o lecţie, spre a nu cădea ei înşişi în capcana conaţionalilor înguşti. Trebuie să ne amintim că numeroase sunt afirmaţiile lui Iisus că a venit să mântuiască întreg neamul omenesc, dar din economie de timp amintim una singură acum: “Mai am şi alte oi care nu sunt în staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc; ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10, 16). Mustrarea iudeilor şi avertizarea ucenicilor se face, totodată, cu tactul pedagogic dumnezeiesc prin care Mântuitorul conduce discuţia, în urma căreia se dovedeşte că, iată, cineva dintre păgâni gândeşte şi se comportă la un nivel superior multor “fii ai împărăţiei”. Prin răspunsul ei “Şi câinii mănâncă din firimiturile ce cad de la masa stăpânilor” femeia dovedeşte, deodată: smerenie, inteligenţă, iubire plină de jertfelnicie pentru copila bolnavă, perseverenţă în cererea ei, exemplară stăpânire de sine şi, mai presus de toate, credinţă tare că Mântuitorul o poate vindeca. Examinarea aparent umilitoare la care este supusă şi răspunsul ei inteligent vor determina nu numai vindecarea copilei, ci şi aprecierea maximă din partea Mântuitorului. Căci nimănui El n-a mai spus “mare este credinţa ta”, nici “fie ţie precum voieşti!” Este adevărat că a rostit cuvinte oarecum asemănătoare, ca “mergi în pace, credinţa ta te-a mântuit” etc., dar nimănui cu nuanţele arătate mai sus. Iar fiica ei a fost vindecată, fapt despre care ne încredinţează Sfântul Evanghelist Marcu: "Ducându-se acasă, a găsit-o pe copilă culcată pe pat, iar demonul ieşise..." (Marcu 7, 30). Iată, aşadar, mesajul evangheliei citite astăzi: că Iisus Hristos a venit să mântuiască întreg neamul omenesc, că El nu cere “buletin de Israel” pentru intrarea în împărăţia Sa, că pentru El nu există “copii şi câini”, ci numai copii, că El nu are în vocabular cuvântul “marginalizat”. În schimb cere: credinţă neşovăielnică, smerenie, curaj, inteligenţă, stăpânire de sine, iubire jertfelnică şi toate celelalte însuşiri arătate din plin de femeia cananeancă. Iar şovăielnicii, fricoşii, aroganţii, răii şi proştii, de-ar fi de neam cât mare, nu sunt pe placul Mântuitorului şi vor găsi uşa ferecată atunci când vor voi să intre pe poarta cerului. Iubiţi fraţi,
89 Exemplul femeii cananience este cât se poate de actual pentru noi, atât ca neam, cât şi ca indivizi. Ca neam, pentru că România este considerată încă, de către mulţi europeni aroganţi, în afara Europei; ca indivizi, consideraţi de aceiaşi, abia coborâţi din copaci, asimilaţi cu ţiganii Europei (făcându-se trista confuzie între români şi rromi) etc. etc. Este adevărat că proaspăt ieşiţi din traumele comunismului, trebuie să facem multe pentru a spori gradul de civilizaţie al ţării, în general, şi al multor români, în particular. Pentru aceasta este nevoie, însă, de a înfăţişa Europei şi lumii întregi calităţile dovedite de femeia cananeancă. Nici o marginalizare din exterior nu poate prinde teren, fără un asentiment dinăuntrul fiinţei noastre, ca neam şi ca persoane. Sau, după cum le spunea filozoful creştin Constantin Noica ucenicilor săi la Păltiniş, nimeni nu are dreptul să învinuiască pe cineva pentru nereuşitele sale, căci nereuşitele se află în limitele interioare ale celui în cauză (Jurnalul de la Păltiniş). Bătălia împotriva marginalizării şi urcuşul pentru devenirea întru fiinţă, după expresia aceluiaşi C. Noica, au fost admirabil exprimate de poetul britanic, de origine indiană, Rudyard Kipling (1835-1936), laureat al premiului Nobel (1907), în cunoscuta poezie “Dacă” (If, în original11). Ea a fost tradusă în româneşte în mai multe variante şi cunoaşte o răspândire destul de însemnată. Pentru că ilustrează foarte bine, credem, ceea ce ne cere Mântuitorul prin Evanghelia de astăzi, socotim potrivit să reproducem în întregime una dintre variante, în traducere liberă: De poţi să nu-ţi pierzi capul când toţi în jurul tău Şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi ţie vină, De poţi, atunci când toţi te cred nebun şi rău Să nu-ţi pierzi nici o clipă încrederea în tine; De poţi s-aştepţi oricât, fără să-ţi pierzi răbdarea, De rabzi să fii minţit, fără ca tu să minţi, Sau când, hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea Să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminţi; De poţi visa, fără să te robeşti visării, De poţi gândi, fără să-ţi faci din asta un ţel, De poţi să nu cazi pradă nicicând dezesperării, Succesul şi dezastrul privindu-le la fel; De rabzi s-auzi cuvântul rostit cândva de tine, Răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut, De poţi să-ţi vezi idealul distrus şi din ruine Să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut; De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere, Iar tot ce-ai strâns în viaţă să pierzi într-un minut Şi-atuncea făr-a scoate vreo vorbă de durere Să-ncepi agoniseala, cu calm, de la-nceput. Şi dacă trupul tău, slăbit şi obosit, Îl vei putea sili să-ţi mai slujească încă Numai cu străşnicia voinţei tale-ncât Să steie peste vreme aşa cum stă o stâncă, De poţi vorbi mulţimii fără să minţi şi dacă Te poţi plimba cu regii făr-a te-ngâmfa, De nici amicii, nici duşmanii nu pot vreun rău să-ţi facă, Pentru că doar dreptatea e călăuza ta; Şi dacă poţi să umpli clipa trecătoare Să nu pierzi nici o filă din al vieţii tom: Al tău va fi pământul, cu darurile-i toate Şi ceea ce-i mai mult, să ştii, vei fi un OM! 11
Vezi, de ex. vol. Treasures of english verse new and old, by A. S. COLLINS, London, 1934, p. 360.
90 Iubiţi ascultători, Urmând îndemnurile acestei inspirate poezii, vom deveni, desigur, oameni cu un caracter puternic, dar unindu-le cu vieţuirea în virtuţile exemplificate de femeia cananeancă, ne vom învrednici şi noi de cuvintele Mântuitorului, pe care ea le-a auzit: “Mare este credinţa ta; fie ţie precum voieşti!” Amin. –––– o0o ––––
91 18. DUMINICA a XVIII-a DUPĂ RUSALII: Pescuirea minunată (cu exemplificare: Sf. Ier. Mc. Antim Ivireanul)12 Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni.! (Luca 5, 10) Vă amintiţi, iubiţi credincioşi, cui i-au fost adresat aceste cuvinte? Lui Petru, şi leam auzit în Sfânta Evanghelie rânduită astăzi. O Evanghelie de la Luca, capitolul al V-lea, care poartă ca titlu în calendar, scris cu roşu în paranteză: Pescuirea minunată. Aşadar, o minune făcută de Mântuitorul în faţa ucenicilor Săi, la vederea căreia Petru s-a înfricoşat şi au zis: "Ieşi Doamne de la mine, că sunt om păcătos" (Luca 5, 8). Petru şi-a dat seama, sau cel puţin intuia, că dacă Iisus Hristos nu este chiar Dumnezeu (că nu gândea el încă atât de sus) este Cineva deosebit, un Profet foarte mare. De aceea s-a înfricoşat. Şi atunci l-a liniştit Mântuitorul şi i-a zis: "Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni!" De fapt, aceste cuvinte nu i se adresează numai lui Petru. Cu el a dialogat pentru că el luase cuvântul, ca mai în vârstă decât ceilalţi apostoli, iar Iisus i-a răspuns lui, dar prin el tuturor. Pentru că, altfel, dacă numai lui Petru i-ar fi dat această putere şi chemare să fie pescar de oameni, să-i “tragă” pe oameni la creştinism, n-ar mai fi zis după înviere tuturor: Mergeţi, învăţaţi toate neamurile şi botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19). Înaintând acum în înţelesul mesajului evanghelic de astăzi, spunem că nu numai apostolilor li s-a adresat această chemare, sau dar, de a fi pescari de oameni, ci şi urmaşilor lor, episcopi şi preoţi la modul special, de asemenea tuturor creştinilor, la modul general. Deci fiecare creştin, care este botezat în numele Sfintei Treimi, are această preoţie împărătească, sau generală, fiecare dintre dumneavoastră are menirea de a fi pescar de oameni în sensul evanghelic al cuvântului. Vedeţi dumneavoastră, oamenii în general sunt destul de influenţabili, de aceea sunt atraşi într-o parte sau într-alta şi în politică şi în religie şi în viaţa socială etc. Există anumiţi inşi care au o putere de influenţă mai mare şi-i polarizează în jurul lor pe ceilalţi. Şi cheamă, îi “pescuiesc”, spre o direcţie sau alta. Uneori spre lucruri bune, frumoase, alteori spre lucruri rele, spre pierzanie. Acum ne referim concret la această pescuire pentru creştinism, pentru învăţătura Domnului. Şi fiecare este chemat la locul lui, în casa lui, în “pătrăţica” lui, cum se spune, să aibă o influenţă pozitivă asupra celor din jur şi să-i cheme, cu mult tact, nu cu multe cuvinte, uneori poate fără cuvinte. Căci mai presus de cuvinte, sau chiar fără cuvinte, se face chemarea prin exemplu personal. Te văd oamenii la locul de muncă, acasă, ori în altă parte, că eşti cumsecade, cinstit, corect, că-ţi respecţi cuvântul şi aşa mai departe. Nu trebuie să spui multe cuvinte. Ei se vor lipi de dumneata şi vor observa că eşti creştin bun, că eşti creştin ortodox. Şi te vor întreba, poate, într-o bună zi: La ce biserică mergi? La cutare. Da? Poate vin şi eu. Şi uite aşa ajuţi un suflet să se apropie de Dumnezeu. Dar cu tact, cu mult tact. Altfel, dacă îl cicăleşti, sau îl sperii, apostrofându-l: “Nu mergi la biserică, vai! Nu te-ai spovedit niciodată, vai de mine şi de mine!” Şi omul, după ce că nu s-a spovedit niciodată îl şi înfricoşezi, îl îndepărtezi şi mai tare de Biserică. Deci trebuie exemplu personal şi tact. Şi ca să avem tact, iubiţi credincioşi, ce trebuie să facem mai întâi şi întâi? Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne ajute să avem, totodată să privim la modelele pe care Biserica ni le înfăţişează. Iubiţi credincioşi, încercăm, acum, să prezentăm un model de "pescar de oameni", un exemplu cu totul deosebit: este vorba de Sfântul Ierarh Mucenic Antim Ivireanul. Canonizarea lui s-a făcut în Biserica noastră în anul 1992 şi este trecut în calendar pentru 12
Cuvânt rostit în anul 1998, când pomenirea Sf. Mc. Antim a coincis cu ziua acestei duminici.
92 ziua de 27 septembrie, ziua de azi (sau „zilele trecute”; sau „peste câteva zile). Ştiţi, desigur, că a fost mitropolit. Era originar din Iviria (Georgia) şi a fost dus de acolo la Istanbul, rob la turci. Aici probabil, spun cercetătorii, ar fi învăţat el şi limba română, că între robii de acolo vor fi fost şi mulţi români. S-a dovedit cu multe şi mari calităţi, despre care a auzit şi vrednicul de pomenire Constantin Brâncoveanu, Sfântul Constantin Brâncoveanu, domnitor al Ţării Româneşti. L-a remarcat, aşadar, şi l-a adus în ţară. L-a adus mai întâi ca tipograf pentru că ştia şi acest meşteşug. Şi a înfiinţat el tipografii la Sangov, după aceea la Bucureşti şi când va fi episcop de Râmnic, Antim va înfiinţa o tipografie şi aici, apoi iar la Bucureşti, ca mitropolit. Dar vreau să deschid o paranteză şi să remarcăm împreună un fapt, deloc întâmplător. Domnitorul Constantin Brâncoveanu, înţelept, aşa cum mărturisesc despre el cronicile, a ştiut să-şi atragă în juru-i oameni capabili, pentru că aici este secretul reuşitei. Căci Antim nu era numai om de caracter, ci şi învăţat, cunoscător a mai multe limbi străine, inclusiv a noastră, deşi el nu era român. Dar a avut dragoste pentru limba română şi nu numai că a învăţat-o pentru el însuşi, dar a ajuns să fie, ştiţi foarte bine, ctitor al limbii şi literaturii române, prin scrierile lui. Ei bine, Constantin Brâncoveanu i-a remarcat aceste calităţi, l-a încurajat şi până la urmă, ca semn de mare apreciere l-a chemat mitropolit al Ţării Româneşti. Iubiţi credincioşi, Vă prezentăm acum două cărticele. Una mai veche pe care scrie: "Antim Ivireanul Predici", din care îngăduiţi să citim un mic fragment, spre a vedea ce respect avea el faţă de cuvânt, faţă de limba română. Cât de frumos vorbea, cât de convingător predica, dar cât de smerit era în acelaşi timp în cuvântul lui. Când a fost ales mitropolit a ţinut o cuvântare, la instalare, în anul 1708, în care, la un moment dat, a spus aşa: "Dumnezeu nu a căutat la micşorarea şi netrebnicia mea, nu s-a uitat la sărăcia mea, la străinătatea mea. N-a socotit prostia şi neştiinţa mea, ci a căutat Dumnezeu la bogăţia şi noianul bunătăţii sale şi a acoperit de către oameni toate fărădelegile mele care sunt mai multe decât toţi perii capului meu şi decât nisipul mării. Şi m-a înălţat nevrednic fiind la această mare vrednicie a arhieriei şi m-au trimis la dumneavoastră să vă fiu păstor, părinte sufletesc, rugător către Dumnezeu pentru sănătatea şi spăşenia (adică mântuirea, n.n.) dumneavoastră şi a cinstitelor dumneavoastră case, purtător de grijă pentru cele ce ar fi spre folosul mântuirii şi să vă fiu mângâiere la scârbele robiei celei babiloneşti ale acestei lumi, precum a fost odinioară Ieremia, proorocul, norodului lui Dumnezeu...". Şi alte asemenea cuvinte pot fi citite în Cuvântul de instalare, care este o perlă a omileticii, în acelaşi timp a literaturii noastre române. A doua carte este mai recentă, tipărită în 1997 prin grija d-lui Mihail Rădulescu, profesor de franceză şi engleză la Teologie, totodată apreciat scriitor. Cartea se numeşte "Antim Ivireanul - învăţător, scriitor, personaj" şi am ales două exemple, care mi se par minunate. Mai întâi, domnul profesor descoperă în Antim Ivireanul un extraordinar peisagist. Nimeni nu s-a gândit până acum cât de frumoase sunt descrierile lui Antim Ivireanul cu privire la peisaje, la un fenomen natural, sau la un loc din natură. Şi vă dau un mic exemplu. Într-o predică vorbeşte Antim Ivireanul despre Naşterea Domnului şi despre condiţiile precare în care Fecioara Maria a fost nevoită să nască. Auzim mereu că Iisus S-a născut într-o peşteră, dar de fapt era un grajd. Vedem şi în picturi, sau citim în descrieri, că Maica Domnului s-a adăpostit într-o peşteră, lângă o iesle, dar se ştie că a fost un grajd în realitate. Sigur că în picturi apar acolo boi frumoşi, mieluşei, totul străluceşte, dar nu a fost aşa. O biată tânără de 16 ani, 17 cel mult, negăsind loc de găzduire, s-a adăpostit întrun grajd, şi acolo i-a venit vremea să nască, exemplu suprem de smerenie a Mântuitorului Iisus Hristos. Din smerenie, n-a folosit puterea Lui dumnezeiască să găsească un sălaş
93 comod, într-un hotel undeva, ci a vrut să dea un exemplu în timp de smerenie absolută. Ei bine, lui Antim Ivireanul nu-i scapă acest fapt uimitor şi scrie aşa: "Iar osteneala şi greutatea călătoriei acesteia prea lesne o va putea cunoaşte cine ştie cine . De va vrea să socotească vremea şi cine ar fi fost cei care călătorea (citim din textul acela din secolul al XVIII-lea). Că era pe la miezul iernii, când pământul şi apele sunt îngheţate de ger şi de vânturile cele reci. Şi fecioara tânără şi ruşinoasă care nici din casă nu era obişnuită a ieşi şi fiind aproape a naşte purcede spre o cale grea şi anevoie ca aceasta şi apropiindu-se de Vitleem doar ar găsi o casă mai cuvioasa, ca să nască fecioara aceasta într-însa, iarăşi însă iubitorul de sărăcie, Domnul, a poftit într-o aşezare smerită ca să se nască." Mai departe profesorul Mihail Rădulescu atrage atenţia ca Antim Ivireanul nu era prea la curent cu clima de la locurile sfinte de acolo, că nu este ger aşa de mare acolo, dar Antim şi-a imaginat şi a descris peisagistic evenimentul şi locul respectiv. Iubiţi ascultători, Înainte de a încheia, socotim oportun să mai deschidem puţin această cărticică, care mi s-a părut inedită prin inteligenţa şi dragostea cu care a fost ea alcătuită. Are un capitol intitulat în felul următor: "Cugetări comentate din opera lui Antim Ivireanul". Ceva ce nu s-a mai publicat. Deci maxime şi cugetări. Şi pleacă în acest demers de la o zicere a lui Lucian Blaga care sună aşa: "Proverbul este înţelepciunea omului păţit, iar nu simplu a omului cu experienţă care priveşte lumea ca spectator." Adică, a ieşit proverbul atunci când omul a păţit ceva... Câte proverbe n-au românii! Şi atât de înţelepte! Deci nu priveşti de undeva, stând deoparte, şi începi să scrii proverbe. Nu. Ci din interiorul bucuriei sau al necazului, al păţaniei. Antim Ivireanul aşa a scris cugetările sale. Am ales câteva. Sigur, aici sunt comentate, dar noi nu prezentăm detaliat comentariul. Zice Antim Ivireanul aşa: "Binele nu iaste bine, dacă nu se face bine." Mai departe: "Nu socotesc cu altul nimic ca săi poată vâna omul pe oameni (apropo de pescari de oameni) fără numai cu învăţătura şi cu cuvântul." Iar în alt loc, despre înţelegere: "Ce ascultaţi să auziţi." Este diferenţă între ascultare şi auzire, de aceea se spune că, uneori, „cuvintele intră pe o ureche şi ies pe cealaltă”. În sens de înţelegere, aşadar. Ce ascultaţi să înţelegeţi şi după aceea să urmaţi. Aşa şi noi în sfânta biserică, învăţăm multe, auzim multe, ascultăm multe, dar ce ascultăm să auzim, adică să intre bine în fiinţa noastră. Am ales aceste fragmente, iubiţi credincioşi, ca să aducem un modest de omagiu celui care a fost cărturar, tipograf, preot, episcop, mai apoi mitropolit şi nu trebuie să încheiem până nu spunem, poate nu ştie toată lumea că, deşi a avut o asemenea vrednicie, înfiinţând atâtea tipografii în care a tipărit peste 60 de cărţi, între care foarte multe în limba română. Auziţi? Un străin, vine, ne face tipografie şi tipăreşte foarte multe cărţi. Ei bine după aceste vrednicii, în loc să se bucure de recunoştinţă, a fost victima unor intrigi. Căci intrigile au fost de când lumea şi vor fi cât va fi lumea. Cineva din anturajul domnitorului, i-a făcut lui Constantin Brâncoveanu pâră pentru mitropolit. Săracul, cu nişte acuzaţii că nu ne vine să credem când le citim, nici nu le pomenim, pentru că nu era vinovat. Istoria a dovedit, cercetările au dovedit. Dar el, săracul, n-a avut altă cale decât să scrie. A scris: “Măria Ta oricând mă retrag din scaun, dar e bine să ştii adevărul." Şi i-a scris adevărul, Şi Brâncoveanu nu l-a demis. Nu l-a demis pentru că a fost înţelept. Mai apoi a fost sacrificat Brâncoveanu, la 1714, cu cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache. Şi cu ceilalţi. A rămas mitropolitul singur în bătaia sorţii. La tron a fost adus alt domnitor, Nicolae Mavrocordat, omul turcilor dintr-un început. Şi cum Antim Ivireanul privea spre Răsărit, pe atunci cu nădejde, spre ruşi, ca la nişte fraţi întru ortodoxie, răuvoitorii i-au făcut pâră la Înalta, dar păgâneasca Poartă. Sigur, fără să se amestece prea mult în politică, ci ca un păstor care era, ca mitropolit, şi-a spus cuvântul şi a zis: "Noi încercăm să ne unim cu creştinii, cu ruşii,
94 nu cu păgânii" Ei bine, turcii erau la putere şi Mavrocordat a cerut la Istanbul patriarhului să-l caterisească pe Antim Ivireanul şi, auziţi, de la Constantinopol în mare grabă au trimis scrisoare de caterisire. Pentru cine? Pentru cel mai vrednic ierarh de atunci al Ortodoxiei. Şi numaidecât Mavrocordat a dat poruncă să fie legat Antim şi dus şi închis la Mânăstirea Sinai - Sfânta Ecaterina. Dar acelaşi Mavrocordat dăduse poruncă slujitorilor să-l ucidă pe drum. Şi undeva, înspre Adrianopol, în a doua parte a lunii septembrie 1716, a fost martirizat prin tăierea capului, Antim Ivireanul, ctitor de limbă şi cultură românească. El nu rămâne în conştiinţa noastră numai ca un mare cărturar, ca un mare ierarh, ci şi ca un sfânt. Este un sfânt în ceruri despre care suntem convinşi că n-a uitat neamul românesc şi se roagă pentru noi, împreună cu ceilalţi sfinţi ai noştri. De aceea, încheiem cu toată recunoştinţa faţă de minunatul pescar de oameni şi zicem: "Sfinte Mucenice Antime, roagăte lui Dumnezeu pentru noi." Amin! –––– o0o ––––
95 19. DUMINICA a XIX-a DUPĂ RUSALII: Iubirea de vrăjmaşi Iubiţi credincioşi, Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să fim şi în această zi în biserică, la Sfânta Liturghie, aşa cum ne cheamă clopotul în fiecare duminică şi sărbătoare. Şi noi ştim de ce ne cheamă: ca să ne rugăm. Iar rugăciunea, precum îndeobşte se cunoaşte, are trei forme de exprimare: de slavă, lui Dumnezeu - Făptuitorul a toate, de mulţumire, pentru tot ce ne-a dăruit, inclusiv în săptămâna pe care ieri am încheiat-o şi de cerere, pentru cele dorite în viaţa aceasta pământească, dar şi în cea viitoare. Însă mai venim la biserică pentru ceva: să învăţăm! Ca la şcoală! Venim să ni se "predea" o anumită lecţie, o temă să-i zicem, o temă pentru acasă. Pe care, de fapt, preotul nu o predă de la sine, ci o preia din cărţile bisericii, din îndrumările care sunt în calendar şi din experienţa vieţii. Primul ghid în alegerea temei este, de fapt, Sfânta Evanghelie. Vedeţi, în fiecare duminică şi la fiecare sărbătoare este o altă pericopă evanghelică şi de aceea din pericopa zilei ne alegem noi tema lecţiei pe care încercăm s-o predăm dumneavoastră, iar dumneavoastră s-o duceţi mai departe la cei care, din diferite motive, nu vin la biserică. Vă rugăm să îngăduiţi a sublinia acest caracter de şcoală al bisericii. Ştiţi că sunt trei mari factori ai educaţiei în societate: Familia, Şcoala şi Biserica. Ordinea în care le-am enumerat este întâmplătoare, fiecare avându-şi importanţa ei specială, dar îndrăznim să spunem că Biserica le cuprinde pe celelalte două. Şcoala a fost întâi, la noi, dar şi prin alte părţi, lângă sfântul lăcaş, sau în tinda lui, sau chiar în interior, acolo unde nu era tindă. Familia, de asemenea, se constituie în biserică, prin Sfânta Taină a Cununiei, aici se botează pruncii, aici se împărtăşesc creştinii. Aici venim, aşadar, nu numai să ne rugăm, ci să ne sfinţim şi să ne resfinţim viaţa. Totodată, să învăţăm cele trebuincioase pentru mântuirea sufletului. Deci, Biserica este şcoala noastră cea de toate zilele. Aşa cum spunem în Rugăciunea Domnească, pâinea noastră cea de toate zilele..., aşa rostim şcoala noastră cea de toate zilele: Sfânta Biserică. Iubiţi credincioşi, Să răspundem acum la întrebarea: ce temă trebuie să preluăm astăzi de la biserică, ca apoi să încercăm să o facem acasă? V-aţi uitat azi în calendar? De obicei tema e scrisă acolo, la duminica respectivă. Ar putea să-mi spună cineva? (din biserică se aude un răspuns: Predica de pe munte, iubirea de vrăjmaşi) Aşa este. Aşa scrie în calendar, în paranteză: Predica de pe munte. Iubirea de vrăjmaşi. Iubiţi credincioşi, este o temă delicată, din multe puncte de vedere. Noi de-abia dacă reuşim, şi nu întotdeauna, să-i iubim pe cei apropiaţi, pe cei care ne iubesc, care ne vor binele, care ne ajută, care ne susţin. Abia dacă îi iubim pe ei. Nu ştiu dacă poate cineva să îndrăznească a spune: cu adevărat îi iubesc, le sunt recunoscător celor care îmi fac bine. Darămite pe vrăjmaşi. Ne dăm seama că este foarte greu, dar să recunoaştem, totuşi, nu imposibil. Pentru că Dumnezeu nu ne cere imposibilul şi ne-a dat şi pildă prin Fiul Său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Pentru astăzi, conştienţi că tema, iubirea de vrăjmaşi, este foarte vastă, vom încerca să răspundem, fie şi parţial, la întrebarea: care sunt vrăjmaşii noştri? Pe cine trebuie să iubesc eu, că aş vrea să-i iubesc, dacă Mântuitorul ne cere acest lucru. Nu vreau să fiu ca un păgân, că dacă-i iubesc numai pe cei care mă iubesc n-am făcut nimic, nu sunt creştin decât cu numele. Vreau să fiu creştin adevărat. Vreau să-i iubesc şi pe vrăjmaşi. Dar, care sunt? Trebuie să recunoaştem că atunci când vine vorba de vrăjmaşi, de duşmani, ne gândim de cele mai multe ori la adversarii personali: din familie, de la serviciu, dintre vecini etc. Şi îi ştim, îi nominalizăm, îi catalogăm, sau chiar îi “inventariem”! Se întâmplă nu de puţine ori
96 că, noi preoţii, primim pomelnice pe care scrie aşa: vii, cutare şi cutare; morţi, de asemenea; pe urmă vrăjmaşi... Şi cu adaosul: să le dea Dumnezeu după faptele lor, după inima lor! Ei bine, iubiţi credincioşi, e un mod copilăresc de a vedea lucrurile. În clipa în care noi i-am catalogat pe unii ca „vrăjmaşi”, i-am scris acolo cu acest apelativ, înseamnă că nu privim lucrurile creştineşte. E adevărat că poate ei ne sunt vrăjmaşi, că toţi avem. Nimeni nu poate să spună: n-am nici un duşman, nici o duşmancă. Nu se poate, n-am fi oameni. Vrăjmăşia ţine de condiţia noastră umană. Pentru că vrăjmăşia este alimentată de Vrăjmaşul cel dintâi, Diavolul. Şi cei care se înrolează în slujba lui, sigur că ne fac greutăţi. În acest sens, întreabă, pe bună dreptate, Sf. Singlitichia din Alexandria Egiptului (sec. IV, pomenită la 5 ianuarie): “Pentru ce urăşti pe omul care te-a ofensat? Nu el te-a ofensat, ci diavolul. Urăşte boala, nu bolnavul!” Iar auto-alimentarea urii, duce la propria noastră pieire. Căci spune Talasie Libianul, la rândul său: “Ura faţă de aproapele este moartea sufletului”. Dar cum ar trebui, atunci, să scriem pomelnicul? Pur şi simplu: la vii, cutare şi cutare, scriindu-i pe toţi la un loc: rude, prieteni, duşmani, nici să nu ştie preotul din ce categorie face parte fiecare, că ştie Dumnezeu! În acest fel, facem dovada limpede că ne rugăm şi pentru vrăjmaşi, nediscriminator. Altfel, nu ne deosebim de păgâni. Un coleg de-al meu, preot la ţară, mi-a relatat odată o situaţie pe cât de hazlie, pe atât de îngrijorătoare. A venit la el, în primul an de preoţie, o credincioasă şi i-a zis: "Părinte am nişte nume pe care vă rog să mi le pomeniţi la miroane sau maroane, cum li se mai spune. Se poate, părinte, dacă vă plătesc?” "Da, măicuţă, pomenim, dar nu pentru bani”. Părintele, neştiind ce este cu aceste "miroane", a întrebat un preot mai în vârstă, dintr-o parohie învecinată: "Părinte care este treaba cu miroanele?" "O! Să ştii că în zona noastră, pe aici, este o credinţă greşită, anume: cineva dacă este în duşmănie cu nişte persoane, le scrie într-un pomelnic şi, deşi sunt în viaţă, îi cere preotului să le pomenească la morţi!” În fapt, miroanele, sau miridele sunt părticele din prescură, mici fărâmituri pe care preotul le scoate pentru vii şi pentru morţi. Şi noi scoatem miride, dar pentru vii din prescura a 4-a, iar pentru morţi din altă prescură. Şi niciodată nu-i pomenim pe cei vii la cei morţi, Doamne fereşte! Care era, de fapt, dorinţa nemărturisită a femeii aceleia şi poate încă a multora, asemenea ei? Care era? Să fie pomeniţi duşmanii, în viaţă fiind, la morţi. Adică: ori să moară, să scape de ei, ori să li se întâmple ceva foarte rău. Şi eu cred că acest caz nu este izolat. Dovadă că primim şi noi câteodată astfel de pomelnice: cutare şi cutare să fie pedepsiţi de Dumnezeu, să primească după inima lor etc. Nu-i bine aşa, iubiţi credincioşi! Dar, să mergem mai departe. Vrăjmaşii nu sunt numai personali. Mai bine zis, nu trebuie să ne gândim, cu prioritate, la vrăjmaşii personali. Căci dacă procedăm aşa, ne învârtim într-un cerc închis, izolat, egoist. Ne gândim, de fapt, la noi: să nu ne supere, să ne fie bine etc. Trebuie să ştim că vrăjmaşii cei mai periculoşi nu sunt ai noştri, personali, ci ai Bisericii, ai Neamului, ai familiei mele. Sunt vrăjmaşii caremi periclitează viitorul copiilor. Pe aceştia nu-i cunoaştem, poate, cu numele, dar le simţim prezenţa. Sunt înrolaţi în cete, să zicem aşa, mafiote. Subminează economia ţării, subminează moralitatea ţării, subminează credinţa noastră ortodoxă. Lucrează subteran, asiduu, nu-şi dau răgaz. Aceştia sunt vrăjmaşii care trebuie să mă preocupe. Şi, totuşi. Aici am vrut să ajungem: trebuie să-i iubim! O să întrebe cineva, cum să-i iubesc pe cei care îmi subminează Neamul, Biserica şi credinţa, familia? Cum să-i iubesc? Îi iubesc pentru că altfel nu urmez pilda Mântuitorului, dar cum îi iubesc - aici e problema. Aş pleca de la un verset din Scriptură. Sfântul Apostol Pavel, neegalat în sfaturi creştineşti deosebit de înalte, zice aşa în Epistola către Romani, cap. 12, vers. 20: "Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete dă-i să bea, căci, făcând aceasta vei grămădi cărbuni de foc pe
97 capul lui." Cum adică "vei grămădi cărbuni de foc"? Foarte simplu. Cât ar fi cineva de înrăit, mafiot, mason etc., dacă tu îi dai de mâncare, îl găzduieşti, îi astâmperi setea etc., îl pui pe gânduri, îi determini conştiinţa să-l mustre, să-l ardă, ca şi cum ar avea nişte cărbuni aprinşi pe cap. Sfântul Grigorie Teologul aşa tâlcuieşte: “Cărbuni aprinşi pe capul vrăjmaşului înseamnă aprinderea gândurilor lui spre Dumnezeu şi spre bine”. Aşa au înţeles, iubiţi credincioşi, înaintaşii noştri de vrednică pomenire, chiar înainte de a fi creştini. Vă este cunoscută, credem, istoria lui Dromichete, conducător geto-dac din jurul anului 300 î. Hr. Atacat de Lysimach, stăpânitor al Traciei, Dromichete îl face prizonier, dar îl tratează în cel mai curat duh creştin, îngrămădind cărbuni aprinşi pe capul lui: îl aşează la masă, pe el şi-ai lui, servindu-le mâncare în vase de aur. Iar Dromichete şi ceilalţi ai casei au mâncat mai deoparte, în vase de lemn. Ce lecţie extraordinară! Rezultatul? O pace rapidă, urmată şi de o nuntă: Lysimach îi dă în căsătorie lui Dromichete pe fiica sa! Dromichete, deşi nu era creştin, ştia că a duşmăni este o faptă omenească, iar a ierta şi a iubi este ceva dumnezeiesc. Aşa se exprimă, în veacul de aur, Sf. Ioan Hrisostomul: “Dacă tu iubeşti pe cel ce te duşmăneşte, eşti deopotrivă cu Acel ce face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni...” Iubiţi ascultători, Apropiindu-ne de finalul cuvântului nostru, socotim potrivit să aducem o mărturie personală, din modesta experienţă de preot. În urmă cu aprox. 5 ani, o credincioasă din Grecia, deci ortodoxă de a noastră, care se vedea că stă în România, că ştia uşor româneşte, mi-a lăsat un pomelnic pe care-l păstrez până în ziua de astăzi, în care erau scrise nume de creştini, la vii, cu câte o literă românească, cu câte o literă grecească, dar uşor lizibile. Noi am studiat greceşte şi ne-am descurcat în descifrarea acestor nume. Ceea ce ne-a impresionat efectiv a fost faptul că, la sfârşit, zicea aşa: "Mă rog pentru duşmanii mei. Să le dea Dumnezeu sănătate, ca să mă lase în pace." Punct. M-a şocat acest fapt şi mi-a plăcut. Se roagă cineva pentru duşmani, să le dea sănătate ca să o lase şi pe ea în pace! O dată, să le dea sănătate, nu moarte, sau altceva, exprimând, astfel, o dorinţă personală, foarte simplă, atât de omenească: să fie lăsată în pace... Adică, exact ceea ce a spus cândva şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: “Iubind pe vrăjmaşi, nu lor le faci bine, ci ţie însuţi”. Evocând acest pomelnic, nu ştim dacă femeia respectivă şi-a dat seama că mărturisea, de fapt, un lucru extraordinar: vrăjmaşii au nevoie, în primul rând, de sănătate... Trupească, dar mai ales sufletească, mintală. Căci vrăjmaşii Neamului, vrăjmaşii personali, ş.a., nu sunt oameni sănătoşi! Nu au o gândire sănătoasă, sunt înrăiţi, sunt în stăpânirea diavolului, izvorul bolilor de tot felul. De aceea, credem că printre cele mai inteligente lucruri pe care trebuie să le facem este a ne ruga pentru sănătatea lor, că dacă vor fi sănătoşi vor gândi altfel şi, în consecinţă, ne va fi şi nouă mai bine. De aceea, încheiem rugându-ne: "Doamne, dă-le sănătate vrăjmaşilor noştri!" Amin. –––– o0o ––––
98 20. DUMINICA a XX-a DUPĂ RUSALII: Chemarea tinerilor la viaţă şi libertate Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească; şi l-a dat mamei sale… (Luca 7, 15) Iubiţi credincioşi, prin aceste cuvinte, evanghelistul Luca face o constatare simplă, dar cu înţeles adânc. Simplă, întrucât exprimă în graiul tuturor urmarea minunii săvârşite de către Mântuitorul; cu înţeles adânc, în sensul că suntem invitaţi să nu ne oprim doar la constatarea minunii în sine, ci să vedem scopul pentru care a fost săvârşită. De fapt, la fel ca în alte multe lucrări, trebuie să observăm şi aici două scopuri: unul apropiat, local, şi unul îndepărtat, universal. Cel apropiat, uşor de înţeles, a fost de a mângâia durerea unei mame văduve, pe care „văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!”; cel îndepărtat, este de a prevesti şi prin această minune a învierii (ca şi-n cazul fiicei lui Iair şi a lui Lazăr) propria Sa înviere din morţi, ca arvună, de fapt, a învierii de obşte a neamului omenesc. Pătrunzând mai adânc în acest înţeles universal al minunii, nu trebuie să ne limităm cugetarea nici doar la evenimentul propriu-zis al învierii de obşte, cu toate că a medita asupra acestui subiect este un act de credinţă şi înţelepciune, ci trebuie să chibzuim a ne trăi şi viaţa de aici, în toată plinătatea ei, în armonie, desigur, cu poruncile Domnului. Credem, aşadar, că minunea învierii fiului văduvei din Nain, prin cuvintele „Tinere, ţie-ţi spun: Scoală-te!”, reprezintă (şi) o invitaţie pentru toţi oamenii, dar mai ales pentru tineri, care se află „în pragul vieţii” – cum se spune, de a se ridica deasupra oricăror ispite şi capcane, pentru a vieţui în libertate autentică, nu în libertinajul în care cad din păcate unii, spre nefericirea lor, a familiei şi a neamului din care fac parte. Din acest motiv intitulăm acest cuvât „chemarea tinerilor la viaţă şi libertate”, despre care vom vorbi în cele ce urmează. Drept-măritori creştini, Apelăm în acest scop la un termen numit de pedagogi „motivaţia” de a trăi, cuvânt cheie parcă tot mai des utilizat în ultima vreme. Sunt mulţi tineri, bunăoară, care, la diferite poticniri, mai mici sau mai mari, se şi grăbesc să exclame: „Pentru ce să mă mai zbat? De ce să mai lupt? Nu mai am nici o motivaţie!” Iar unii semeni din jur, mai ales cu oarecari pretenţii intelectuale, dar la fel de pripiţi în judecată, pun la rândul lor diagnosticul: „E băiat bun, ar vrea el să facă ceva, dar nu e motivat, săracul…” Să vedem, mai întâi, cum defineşte DEX-ul acest termen: „Motivaţie = totalitatea motivelor sau mobilurilor, conştiente sau nu, care determină pe cineva să efectueze o anumită acţiune sau să tindă spre anumite scopuri”. Aşadar, omul „motivat” să facă ceva este cel convins că acţiunea lui merită efortul respectiv. Trebuie să fim atenţi, mai întâi, că motivaţia se naşte din două surse: una externă (acordarea unor diplome, recompense băneşti, aprecieri publice etc.) şi una internă, care se formează în sufletul omului, izvorând din propriile-i convingeri. Trebuie să recunoaştem, astfel, că motivaţia externă este precară astăzi în societatea noastră, aflată încă în confuzia interminabilei tranziţii, iar tinerii au dreptate de multe ori când afirmă că eforturile lor nu sunt răsplătite, aşa cum se întâmplă în ţările avansate din punct de vedere economic. Pentru lipsa motivaţiei interne, însă, nu mai pot da vina pe nimeni dinafară: vinovate sunt numai mintea, inima (simţirea) şi voinţa lor. Căci răul dinafară nu ar avea nici o putere, dacă lăuntrul ar fi puternic. Să ne amintim de cuvintele Mântuitorului: „Din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule…” (Matei 15, 19). „Din inimă”, dinăuntru, adică, nu dinafară! Cât de bine a înţeles filozoful Constantin Noica aceste cuvinte, când le-a spus odată învăţăceilor, aşa cum vă aminteam şi altădată: „Să nu acuzaţi pe nimeni pentru nereuşită în viaţă! Nereuşita stă în limitele voastre interioare…” (G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş). Adică, în auto-
99 limitarea voită, zicem noi, prin raţiuni de genul: „Nu sunt în stare să fac asta; nimeni nu apreciază ce fac; de ce să mă zbat? Viaţa mea nu mai are sens…” etc., etc. Gândind aşa, se cade repede într-un soi de apatie şi nesimţire, atitudini pe care, cu durere spunem, le întâlnim tot mai des în ultimii ani, mai ales în rândurile tinerilor. Iar nesimţirea, spune Sf. Ioan Scărarul, este moartea sufletului înainte de cea a trupului! Altfel spus: acceptarea morţii înainte de moarte… Văzând şi mai adânc lucrurile, ne dăm seama că absenţa unei motivaţii sănătoase de a trăi, înseamnă, de fapt, absenţa vieţii duhovniceşti. Lipsesc, adică, „mobilurile” vieţii creştine: credinţa, rugăciunea, faptele bune ş.a. Iar aceste lipsuri nu-l atacă doar pe insul necredincios, rupt efectiv de Biserică şi de cele sfinte, ci se regăsesc adesea şi la cei care se declară creştini, care participă la slujbe, care au duhovnic… Căci efortul motivaţiei interioare, duhovniceşti, nu se face sporadic şi la întâmplare, ci se cere înnoit mereu. Ne aducem aminte în acest sens de cuvintele puse de Goethe în gura lui Faust: „Asta e încheierea cea din urmă a înţelepciunii: numai acela e vrednic de libertate şi viaţă, care şi le câştigă în fiecare zi!” Iar „câştigarea”, spunem noi, nu presupune totuşi eforturi supraomeneşti, ci o vieţuire zilnică firească a omului harnic, începând cu rugăciunea, anafura şi aghiazma de dimineaţă, continuate cu munca făcută cu conştiinciozitate, printr-o bună drămuire a timpului şi cu discernământ în rânduirea priorităţilor. Desigur, lipsa motivaţiei de a trăi a multor tineri, are multiple cauze. Dar una dintre cele mai frecvente, credem noi, este lipsa hărniciei, a cultului muncii susţinute. Omul harnic şi de bun-simţ este mereu motivat şi se luptă să trăiască firesc, chiar dacă familia şi societatea poate nu-l susţin, ba îi pun chiar piedici uneori. Cel leneş, comod şi dezordonat se va plânge mereu că este „ne-motivat”, şi va da vina tot timpul pe cei din jur. Desprindem de aici că munca, şcoala muncii – cum spunea Simion Mehedinţi, este sursă sigură de motivaţie. Iar acolo unde munca e însoţită de rugăciune, credinţă, nădejde, milostenie etc., motivaţia devine duhovniceasă, viaţa însăşi dobândind, la rândul ei, sensul cel mai înalt: cel mântuitor. Pentru că ne-am amintit de Goethe, cu geniala sa capodoperă, e bine să pomenim şi faptul că Faust ne oferă un exemplu revelator de regăsire a motivaţiei de a trăi, prin muncă cinstită, utilă semenilor. Câtă vreme a căutat doar cele trecătoare, avere nelimitată, ştiinţă cât mai vastă, filozofie, medicină, drept şi chiar teologie, angajamentul înfocat în politică şi traiul în plăceri, pentru care n-a pregetat să facă pact cu însuşi Satana (Mefisto), Faust a crezut zadarnic că va rosti liniştit „De voi zice clipei îmi eşti dragă, rămâi, nu zbura!”. Abia către bătrâneţe află el alinare, dar nu în avere şi în plăceri, ci în muncă: el seacă o mlaştină, o transformă în pământ arabil şi apără terenul cu un dig. Când vede lucrul isprăvit şi priveşte mulţimea de oameni forfotind pe acel petic de pământ, filozoful chinuit odinioară de îndoieli, înfrigurat de durerile iubirii, iar mai târziu ameţit de patimile politicii, exclamă acum mulţumit: „Clipei acesteia pot să-i zic: Rămâi, eşti prea frumoasă!” În aceste momente nici Mefisto nu-l mai poate tulbura, deşi îi aminteşte de pactul făcut cu el, zicându-i „Te-am prins! Acum vei muri şi sufletul tău va fi al meu!” „Nu, răspunde Faust, moartea nu mă mai atinge. Eu voi muri, dar intru izbăvit în odihnă, împăcat cu mine însumi!” Şi, într-adevăr, bătrânul închide ochii, cu inima plină de bucuriile unui rai fără de sfârşit… Iată, iubiţii noştri, o excelentă traducere a cuvântului „motivaţie”, de care ne-am ocupat: împăcarea cu sine, prin muncă cinstită, după exemplul nemuritorului Faust. N-am vrea să se înţeleagă, desigur, că-l aşezăm pe Faust (respectiv, Goethe) înaintea sfinţilor Bisericii, a căror viaţă reprezintă, se ştie, exemple strălucite de credinţă, cinste şi hărnicie, la îndemâna tuturor. Dar „drama Faust” ilustrează foarte bine, la rândul ei, atâtea „drame” care se petrec sub ochii noştri, iar concluziile sănătoase rostite de autor prin glasul
100 personajului său principal pot fi, de ce nu?, propriile noastre concluzii, după un vechi principiu latin, formulat excelent de Seneca: Quidquid bene dictum est ab ullo, meum est (Orice este bine spus de cineva, îmi aparţine). Iubiţi ascultători, învierea fiului văduvei din Nain, prin cuvintele Mântuitorului „Tinere, îţi zic ţie: Scoală-te!”- minune care ne îndeamnă să medităm, de fapt, la Învierea cea de obşte, să fie pentru tinerii de azi, şi pentru noi, toţi, ca un strigăt de chemare spre libertate şi viaţă, pe care să le dobândim cu armele cu care înaintaşii noştri creştini le-au dobândit mereu: credinţă, muncă cinstită, bun-simţ ş.a. Atunci cuvintele evanghelistului „Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească. Şi l-a dat mamei sale…”, se vor împlini prin învierea multora din moartea nesimţirii, spre a fi redaţi sănătoşi Patriei-mamă şi Bisericii strămoşeşti. Amin –––– o0o ––––
101 21. DUMINICA a XXI-a DUPĂ RUSALII: Pilda Semănătorului Iubiţi credincioşi, De fiecare dată când ascultăm sau recitim această pildă suntem tentaţi să afirmăm că este cea mai frumoasă din toate câte le-a rostit Mântuitorul! Simţământul acesta ne încearcă, de fapt, la citirea oricăreia din cele 33 de pilde (sau parabole) consemnate de Sfinţii Evanghelişti. Adevărul este că despre fiecare dintre ele se poate afirma că are frumuseţea ei aparte, după cum, privind o expoziţie de tablouri reuşite, în faţa fiecăruia ne vine să exclamăm că este „cel mai frumos!” Şi există o anumită dreptate, de fiecare dată: în felul său, fiecare este unic, iar această unicitate se reflectă, desigur, în singularitatea frumuseţii. Pildele Mântuitorului pot fi comparate, astfel, cu nişte tablouri extraordinare, „zugrăvite” cu măiestrie divină prin verbul Său desăvârşit. Sunt, de altfel, imagini obişnuite, desprinse din preocupările de fiecare zi ale locuitorilor ţării Sfinte de acum 2000 de ani (agricultură, pescuit, viticultură, comerţ ş.a.), dar descrise cu o frumuseţe intuitivă unică. În clipele în care vorbeşte despre semănător, sămânţă şi ţarină, parcă şi vedem un ţăran pe ogor, cu săculeţul legat pe piept, aruncând boabele cu mişcări calculate ale paşilor… Cei care am copilărit la munte, unde, prin anii ’50-60 încă nu pătrunsese semănatul mecanizat, am fost de atâtea ori martorii acestui mod de a cultiva grâul. De fapt, sunt şi acum zone unde se face agricultură la fel ca acum două milenii, şi, cu toată osteneala mai anevoioasă, acest stil de a munci ogorul are farmecul lui: fără zgomot şi fum de la tractoare, auzindu-se doar opintirea molcomă şi docilă a vitelor de plug, însoţită adesea de un fluierat domol al ţăranului împăcat cu sine, atunci când nu păşeşte şi el tăcut şi senin, preferând să asculte ciripitul reconfortant al păsărelelor din preajmă… De aceea, ascultând Pilda Semănătorului, ne vin în minte imagini aievea, văzute şi revăzute de sute de ori. Îngăduiţi, vă rog, evocarea unui astfel de tablou, fiind convins, de altfel, că mulţi dintre dumneavoastră veţi regăsi în memorie amintiri similare. Părinţii mei, agricultori, aveau, între altele, o bucată de teren arabil, numit „la bârnişoare”, situat lângă vie, pe care „îl văd” de fiecare dată atunci când ascult această pildă. Terenul avea (are şi azi!) o parte fertilă, are şi un drum (sub vie), o mică zonă mai pietroasă şi, de asemenea, un capăt cu spini. De câte ori tata sau bunicul aruncau sămânţa, anumite boabe ajungeau inevitabil şi în aceste porţiuni nefertile… Iar la vremea recoltei, rezultatul era cel prevestit de Mântuitorul: drumul rămânea gol, locul pietros aşişderea, iar între spini câteva spice seci, fără boabe! Pe când, din pământul bun seceram spicele pline cu boabele pâinii noastre celei de toate zilele, atât de bună şi gustoasă cum numai mamele şi bunicile noastre ştiau să facă! Iubiţii mei, Mântuitorul Iisus Hristos, trăitor printre agricultori vreme de 30 de ani, văzuse cu siguranţă nenumărate astfel de imagini. Şi pentru ca învăţătura Sa (sămânţa cea bună) să ajungă mai uşor la inimile ascultătorilor şi să rodească, foloseşte, iată, exemple din viaţa de zi cu zi. Tâlcuirea pildei se cunoaşte, întrucât El însuşi ne-o dă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare (Luca 8, 11-15).
102 Scopul rostirii acestei parabole este, aşadar, de a ne invita să ascultăm cu inimă curată şi bună învăţătura Lui şi a ne da silinţa ca ea să rodească în faptele vieţii noastre, cu răbdare, hărnicie şi perseverenţă. În condiţiile religioase, politice, sociale şi economice ale contemporanilor Săi, credem că Mântuitorul a văzut cam aşa cele patru „locuri” în care a căzut sămânţa: 1. „Calea” sau „drumul” îi reprezenta pe cărturarii şi fariseii orgolioşi, dimpreună cu alţii asemenea lor, care, încrezuţi şi plini de sine, nu mai aveau loc în suflete şi pentru cuvântul Său, deşi auzeau foarte bine. Astfel, învăţătura rămânea afară, în drum, aşa cum cineva ar primi un dar preţios şi l-ar lăsa la întâmplare, iar hoţii l-ar fura, apoi, nestingheriţi. 2. „Locul pietros” îi cuprindea pe cei superficiali şi uşuratici, care, pe moment ascultau cu înflăcărare, dar, fie din comoditate, fie de frica aceloraşi cărturari şi farisei, la care se adăugau „bătrânii poporului” şi chiar autorităţile romane, s-au lepădat total de Mântuitorul, în vremea când a fost prins şi judecat, îngroşând rândurile celor care strigau isterizaţi „răstigneşte-L, răstigneşte-L!” 3. „Pământul cu spini” includea pe toţi bogaţii nemilostivi, cămătari şi vameşi, la un loc cu cei pe care-i preocupau altfel de griji decât cele pentru mântuirea sufletului, sau îşi făceau dumnezei din pântecele lor, căruia nu-i refuzau nici o plăcere. Astfel, zgomotul banilor, al cântecelor şi al ţipetelor deşănţate, făcea ca învăţătura evanghelică, deşi auzită iniţial, să fie până la urmă înăbuşită de vacarmul strident al vieţii fără Dumnezeu. 4. „Pământul cel bun” era alcătuit din acele inimi receptive şi smerite, ascultători şi împlinitori ai învăţăturii, cărora Mântuitorul s-a adresat cu preţuire: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud!” (Matei 13, 16) numindu-i, puţin mai înainte, fraţi şi surori, zicând: „Oricine face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră…” (Matei 12, 50). * Raportate la realităţile din zilele noastre, după tot ce vedem şi auzim în jurul nostru, cele patru locuri au reprezentanţi asemănători, doar că ocupaţiile şi atitudinile s-au mai schimbat: 1. „Drumul bătătorit” îi vizează pe cei cu simţurile tocite, dure, insensibile la cele duhovniceşti. De auzit aud şi ei, dar din cauza opacităţii şi indiferentismului, cuvântul le este repede furat de diavolii ateismului, ai nesimţirii şi ai dispreţului faţă de cele sfinte. Ba se mai şi laudă că sunt „liber-cugetători”, în fapt nefiind nici liberi, ci angajaţi din oficiu ai diavolului, nici cugetători, căci nu depăşesc nivelul de gândire al pântecelui; 2. „Pământul pietros” îi are în vedere pe cei care primesc învăţătura imediat, dar nu apucă să facă rădăcină adâncă, pentru că se leapădă tot atât de repede, la primele încercări, ispite şi persecuţii. Mai nou, lepădându-se de credinţa părintească, îmbrăţişează filosofii „moderne” şi curente ezoterice new-age-iste, la fel cum cineva ar întoarce spatele mamei adevărate, care l-a crescut, pe motiv că e „îmbătrânită”, alegând o alta străină, mai „tânără”, mai „elegantă”, mai „interesantă” etc. 3. „Terenul spinos” este poate cel mai întins, din păcate, în ziua de azi. Cuprinde o mare categorie de semeni, care, dacă ar fi întrebaţi cărei religii aparţin, ar răspunde cu tărie: „Ortodoxiei”, însă ar adăuga imediat, cu o simulată părere de rău: „Ştiţi, la biserică nu mă pot duce, pentru că…” Sau: „Eu port credinţa în suflet, dar nu am timp să…” Cu alte cuvinte: „La biserică nu mă duc, Biblia nu o citesc (deşi o am acasă), rugăciuni nu obişnuiesc să fac (mai făceam când eram copil), de cele sufleteşti sper să mă pot ocupa mai la bătrâneţe… Deocamdată vreau să-mi trăiesc viaţa, sunt patron, am de administrat o avere pe care n-o pot neglija nici o clipă, ce mai, am un serviciu foarte „păcătos”, sau sunt la pensie - dar mai „ocupat” ca înainte etc. etc. Pe scurt: „Am foarte-foarte multe pe cap!” „Pe
103 cap, da – ne vine să remarcăm, dar în cap??” Zilele trecute, spre exemplu, un anume cetăţean se lăuda cu noua lui producţie de ţuică, zicând: „Am fiert-o duminică, toată ziua. A ieşit o bunătate, o să vă aduc şi dumneavoastră”. „Duminică, toată ziua?” – întrebăm. „Da, da, duminică!” – întăreşte el, fără măcar să sesizeze de ce ne-am mirat. Înclinaţi să credeţi, probabil, că avea serviciu greu peste săptămână. Nici vorbă, e la pensie de 3-4 ani! Şi, uite-aşa, firicelul acela de credinţă, cultivat cu dragoste şi trudă de părinţii trupeşti şi sufleteşti, este copleşit de „spinii” banilor, ai funcţiilor, ai distracţiilor fără limite, ai grijilor mari şi mici, de multe ori banale, sau de-a dreptul caraghioase. Rezultatul? În locul unui spic cu boabe, creşte un pai anemic… Întrebăm acum, retoric: oare pentru „paie” au trudit din greu „semănătorii”? 4. Cu toate acestea, „pământul cel bun” nu lipseşte, chiar în aceste vremuri când totul pare îndepărtat de Dumnezeu. Ne creşte inima văzând creştini râvnitori, cu inimă curată şi bună, care primesc învăţătura şi rodesc frumos, în familie, în Biserică şi în societate, în general. Şi nu sunt lipsiţi de greutăţi, ispite, căderi câteodată, având uneori mari griji şi chiar responsabilităţi publice importante, dar ştiu că toate pot fi depăşite cu credinţă, dragoste şi nădejde, prin răbdare, muncă şi cinste. Astfel de creştini îşi împlinesc datoriile de serviciu şi de familie cu toată conştiinciozitatea, dar îşi rezervă cu bucurie timp şi pentru sfintele slujbe, pentru lecturi din Biblie şi alte cărţi de zidire sufletească, pentru un anume program de rugăciune personală, ne uitând să facă bine în jurul lor, atât cât le stă în putere. Sunt creştinii care, acordând celor materiale numai ceea ce este firesc şi decent, nu pot respira fără bucuria trăirii duhovniceşti, care le dă sens vieţii şi care luminează, de fapt, toate celelalte îndeletniciri. Facă bunul Dumnezeu să fim şi noi în rândurile acestora, care cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare, spice pline cu boabele faptelor bune! Amin. –––– o0o ––––
104 22. DUMINICA a XXII -a DUPĂ RUSALII: Despre păcatul nesimţirii Iubiţi credincioşi, Pentru astăzi, Părinţii Bisericii au rânduit a se citi la Sfânta Liturghie Evanghelia după Luca, cap. al 16-lea, vers. 19-31, în care este relatată pilda cu “Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr”. Pilda este destul de întinsă şi reproducerea ei acum ar ocupa un timp pe care vrem să-l destinăm altui scop: un scurt comentariu pe care dorim să-l legăm de contextul vieţii noastre de azi. Pentru a ne fi mai uşor să intrăm în subiect trebuie, totuşi, să reamintim măcar partea de început a pildei: “Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, în toate zilele veselindu-se în chip strălucit. Iar un sărac, pe nume Lazăr, zăcea în faţa porţii lui, plin de bube, şi ar fi poftit să se sature dintre cele ce cădeau de la masa bogatului; cu toate acestea, înşişi câinii, venind, îi lingeau bubele. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Şi a murit şi bogatul şi a fost îngropat. Şi în iad, fiind el în chinuri, îşi ridică ochii şi-l vede de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui...” Ce expresie frumoasă: sânul lui Avraam! Sintagmă care exprimă în mod plastic cuvântul "Rai", locul de lumină al vieţii de dincolo. Profesorul savant Simion Mehedinţi (18681962), într-o carte a sa de popularizare pedagogico-creştină, intitulată “Poţi să fii om deplin fără să fii creştin?”, ce are drept moto cuvintele “Un om ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie”, tâlcuind pilda de care ne ocupăm, zice aşa despre “sânul lui Avraam”: “Vorba asta trebuie înţeleasă astfel: nu doar că Lazăr a intrat în sânul lui Avraam, cum ai băga un măr în sân, ci numai s-a culcat pe sânul lui... Cei vechi aveau obiceiul să stea la masă culcaţi, căci scaunele sunt o născocire nouă. La început, oamenii stăteau pe pământ, când se odihneau şi când mâncau; aşa că, stând aplecaţi, capul unora se rezema uneori pe braţele şi pe sânul vecinului. Lazăr, aşadar, stând alături de Avraam, care era în capul ospăţului, se rezema pe sânul lui...” De altfel, în Evanghelia după Ioan avem o imagine asemănătoare: “Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul din ucenicii Lui, pe care îl iubea...”(13, 23). “La pieptul Lui”, adică “la sânul Lui”. Se mânca jos, pe pardoseală, nu la o masă, aşa încât această rezemare este explicabilă. Drept-măritori creştini, Revenind la fragmentul evanghelic citat anterior, ne dăm seama că este suficient de limpede pentru a înţelege că şi bogatul şi Lazăr au ajuns, fiecare, în locul meritat. În cele ce urmează vom încerca să vedem mai adânc din ce motive unul a dobândit Raiul, celălalt a primit pedeapsa Iadului. Dacă Lazăr a dobândit Raiul, înseamnă că a avut nişte merite de care evanghelistul nu pomeneşte, dar care pot fi uşor de bănuit. Faptul că era sărac nu trebuie luat ca un merit, căci bine s-a zis că “bogăţia în sine nu este un păcat, iar sărăcia nu este o virtute”. În orice vreme au existat şi săraci şi bogaţi, precum şi astăzi, precum va fi, poate, până la sfârşitul veacurilor. Unii dintre săraci sunt şi plini de patimi, totodată, dar, în contrast, trebuie să recunoaştem că sunt şi oameni înstăriţi care au dobândit bunuri prin muncă cinstită, fiind, totodată, virtuoşi. Căci poate fi cineva sărac lipit pământului şi, datorită patimilor, să piardă Raiul. Dimpotrivă, poţi fii bogat, dar virtuos totodată, şi să ai parte de „sânul lui Avraam”. Dacă Lazăr a fost primit în Rai, nu înseamnă că Dumnezeu a hotărât aşa din pricina sărăciei, ci că el avea alte virtuţi, între care bănuim cel puţin două (pe baza textului evanghelic): 1. Deşi era sărac şi bolnav, nu cerşea, nici nu cârtea. Cunoştea, credem, un cuvânt al Scripturii Vechi care spune: “Fiule, viaţă cerşetoare să nu trăieşti; mai bine să mori decât să ceri!”(Sirah 40, 31). Este dezolantă şi reprobabilă imaginea cerşetorilor din zilele noastre şi nu ne referim la cei cu adevărat necăjiţi, ci la cei care, fugind de munca cinstită, profită de prea marea îngăduinţă a creştinilor miloşi. N-ar fi rău dacă s-ar putea lua nişte măsuri împotriva acestora. Ne amintim de un cuvânt tare, dar
105 foarte potrivit al lui Nicolae Iorga: “Dacă aş fi scris cele zece porunci, aş mai fi adăugat una: nu cerşi!” 2. Lazăr era milos şi tolerant: avea milă de animale, le iubea şi nu le alunga, chiar dacă prin lingerea rănilor durerile deveneau şi mai grele. Î. P S. Părinte Bartolomeu Anania al Clujului, face această remarcă, în comentariul la Noul Testament: “Nu numai că nu-l hrănea nimeni, dar devenise el însuşi hrană pentru câini” (notă asupra vers. 21). Ne dăm seama, aşadar, că Lazăr era smerit, de aceea i s-au potrivit cuvintele Mântuitorului: “Fericiţi cei săraci cu duhul (adică smeriţi), că a lor este împărăţia cerurilor!” I se potriveşte foarte bine, de asemenea, şi următoarea pildă din Pateric: “La o mănăstire s-a făcut masă după sfânta slujba la care lua parte tot soborul. Un frate străin a intrat şi el în sala de mese şi se ospătă cu fraţii. Economul mânăstirii, intrând în trapeză, l-a zărit şi a zis:'' Cine te-a poftit aici? Cum îndrăzneşti? Ieşi afară!'' Omul, sculându-se, a ieşit şi şedea pe o bancă mai de-oparte. Dar faţa lui era voioasă de parcă nimic neplăcut nu i s-ar fi întâmplat. Un călugăr a intrat în vorbă cu el şi l-a întrebat: ''Cum de nu te-ai mâhnit, căci iconomul nostru te-a ocărât şi te-a scos afară de la masă?'' Acela a răspuns: ''Când veneam la biserică, mi-am pus în minte gândul că sunt păcătos şi nevrednic ca un câine, care, atunci când este alungat, se duce, când îl chemi, vine...'' Aceeaşi atitudine, trebuie să recunoaştem, cu totul deosebită, o remarcăm şi la săracul nostru Lazăr. Bogatul, dimpotrivă, s-a dovedit a fi mândru şi lipsit de dragoste. Nu din pricina bogăţiei a pierdut Raiul, căci bogăţia în sine nu este rea. Devine rea dacă este dobândită necinstit şi dacă este utilizată egoist. Căci ea poate fi asemuită cu o scară: poţi urca pe ea spre cer, prin milostenie, sau poţi coborî pe ea în iad, prin zgârcenie şi egoism. Dumnezeu a creat pământul ca să ne bucurăm de darurile şi bogăţiile lui, dar nu singuri, ci împreună cu semenii. Păcatul esenţial pentru care bogatul din evanghelie a pierdut Raiul este păcatul nesimţirii, căci s-a dovedit insensibil la suferinţa săracului bolnav de la poarta sa. Foarte bine a sintetizat aceste nuanţe Sf. Ioan Gură de Aur, când a zis: “Eşti bogat? Nu sunt împotriva ta! Eşti zgârcit? Iată pentru ce te osândesc!”. Oricine cunoaşte că bogatul nesimţitor trece pe lângă cel lipsit, ca şi cum ar trece pe lângă un gard. Cum să înţeleagă el suferinţa săracului, dacă el nu cunoaşte lipsa? Cum să înţeleagă preţul banului, când el a avut întotdeauna de prisos? Cum să aibă el simţul cumpătării, când foarte adesea risipeşte banii pe nimicuri? Iubiţi fraţi, Păcatul nesimţirii este foarte frecvent în zilele noastre şi lupta împotriva lui nu este deloc uşoară. Căci el face casă bună cu averile obţinute fraudulos (acele “tunuri”despre care se vorbeşte tot mai des), cu mândria şi egoismul, cu beţiile şi desfrânarea, cu lenea şi, implicit, dispreţul faţă de munca cinstită, cu insensibilitatea faţă de semenii aflaţi în suferinţă etc. etc. Aşa se face că mai la tot pasul ne lovim de purtători ai păcatului nesimţirii: funcţionarul care, plătit fiind să fie serviabil, ne tratează cu aroganţă şi dispreţ; vânzătorul, căruia-i cumpărăm marfa cu bani câştigaţi cu sudoare, face orice ca să ne înşele cumva; muncitorul (tâmplar, instalator, zidar ş.a.), pe care-l angajăm şi-l plătim ca atare, ba îi mai dăm şi mâncare şi băutură, face lucru de mântuială; şeful, indiferent de treapta şefiei lui, caută să fie simţitor, de faţadă, desigur, numai cu cei superiori în funcţie, iar cu subalternii se poartă fără pic de omenie; subalternul, care, profitând de bunătatea şi îngăduinţa noastră, face totul numai de “ochii şefului”, fără nici o participare sufletească; politicianul, care se arată simţitor doar în campaniile electorale, în rest fiind surd şi orb la cei cărora le-a promis să-i servească; vecinul, pentru care eşti vecin doar când are nevoie de tine; rudenia, care te recunoaşte de rudă atâta timp cât ai o funcţie sau bani şi poate profita. Omul de pe stradă, care atunci când are un obiect de aruncat nu caută un coş de gunoi, ci-l aruncă unde se nimereşte... Exemplele ar putea mult să continue, dar nu vrem să exagerăm
106 şi nici să generalizăm, căci există, din fericire, şi mulţi semeni cu bun simţ. Practic, am putea relua exemplificările de mai sus (funcţionarul, vânzătorul etc.) şi să recunoaştem, cu obiectivitate, buna lor comportare. Dar nu trebuie să trecem sub tăcere faptul că pilda “Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr” se poate “citi” astăzi în nenumărate situaţii, la toate nivelele societăţii, atât printre “aleşii naţiunii”, cât şi printre simpli alegători. Sa remarcăm, însă, un fapt esenţial: bogatul, cu toată averea lui, nu are nume în Evanghelie, pe când săracul cel smerit are un nume, vrednic de pomenire, LAZĂR (şi ce nume frumos: în ebraică, de unde provine, “el azar” înseamnă “Dumnezeu a ajutat, Dumnezeu a miluit”!). În cazul lui s-a adeverit cuvântul psalmistului care spune: “Întru pomenire veşnică va fi dreptul” (Psalm 111, 6). Pe când acelui bogat nemilos, singurul nume ce i s-ar putea da ar fi nesimţitul. Ei bine, acelaşi nume îl merită toţi cei care îi calcă pe urme. Toţi aceia pe care iam pomenit mai sus şi alţii, desigur, pe care nu i-am pomenit... Iubiţi ascultători, în loc de concluzii vom remarca acest fapt: adevăratul bogat este omul smerit, credincios lui Dumnezeu şi cu dragoste faţă de semeni, iar cel cu adevărat sărac este acela care nu-L are pe Dumnezeu. Pentru aceea, întrebăm şi noi o dată cu Fericitul Augustin: “Săracilor, ce vă lipseşte dacă-l aveţi pe Dumnezeu? Bogaţilor, ce aveţi dacă vă lipseşte Dumnezeu?” Iar de încheiere, să ne rugăm cu smerenie: “Ajută-ne, Doamne, să avem bogăţia săracului Lazăr!”. Amin. –––– o0o ––––
107 23. DUMINICA a XXIII-a DUPĂ RUSALII. Omilie tematică: demonizaţii din vremea propovăduirii Mântuitorului şi cei de azi. Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară (Ioan 12, 31). Iubiţi credincioşi, Aţi observat, credem, că de fiecare dată cuvintele prin care începem predica anunţă, mai direct sau mai învăluit, tema pe care încercăm s-o dezvoltăm. Aşa şi astăzi: am evocat acest text scripturistic pentru că este în strânsă legătură cu Evanghelia ce s-a citit, în care Sf. Luca istoriseşte minunea vindecării demonizatului din ţinutul gadarenilor. Înţelegem, astfel, că stăpânitorul acestei lumi, până la jertfa şi învierea Mântuitorului, a fost Satana, îngăduit de Dumnezeu din respect faţă de libertatea acordată de El oamenilor de a alege între bine şi rău. Căci zice Sf. Nil Sinaitul: “Dacă n-ar exista Satana, care ne ispiteşte şi ne strâmtorează, atunci nu s-ar vădi cine este plin de osârdie şi cine este lipsit de o bună sârguinţă, sau leneş”. Să observăm un fapt, mai întâi: „Stăpânitorul diavol” făcea victime mai ales în ţinuturile din afara graniţelor poporului ales, acelea care, necrezând în Dumnezeul cel Unic, se închinau idolilor. Fără să ştie, se închinau, de fapt, diavolilor... Să ne amintim şi de fiica femeii cananience, din părţile Tirului şi ale Sidonului, care era rău chinuită de un diavol şi pe care Mântuitorul o vindecă datorită credinţei exemplare a mamei (Matei 15, 21-28). Iar acum, iată, Mântuitorul se găsea în ţinutul gadarenilor (sau gherghesenilor, cum mai este denumit), în părţile de răsărit ale graniţei israelitene. Stăpânitorul diavol avea un teren favorabil: în ţinutul Gadara locuia o populaţie păgână, elenistă se pare, fapt care explică şi îndeletnicirea de creştere a porcilor. Herodot spune despre ei că erau consideraţi spurcaţi, porcarii neavând voie, între altele, să ia în căsătorie decât fete de condiţia lor. Acest ţinut păgân, ca şi altele, era considerat de diavoli „proprietate personală”, pretenţie vădită chiar de cuvintele demonului, care, se înţelege, vorbea în numele legiunii: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu... Rogu-Te nu mă chinui!”(Luca 8, 28). Cu alte cuvinte, de ce ai intrat pe teritoriul meu, de ce mă chinuieşti în propria-mi casă? De aici credem că s-a inspirat Dostoievski în relatarea legendei Marelui Inchizitor din romanul Fraţii Karamazov. Ne referim la momentul dialogului Inchizitorului, nonagenarul din Sevilla Spaniei catolice a sec. al XVI-lea, cu Iisus, reproşându-I de ce a venit să-l tulbure, făcându-i totodată un rechizitoriu necruţător asupra doctrinei despre iubire şi egalitate, pe care o consideră “nepotrivită” acelor vremi etc. etc. Iar faptul că Mântuitorul trece graniţele poporului ales demonstrează vădit universalitatea mântuirii. Să ne amintim că El Însuşi a spus: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc şi vor auzi glasul Meu, şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10, 16). Drept-măritori creştini, Pentru astăzi ne propunem să facem o paralelă, cu ajutorul Domnului, între boala demonizării de dinainte de jertfa şi învierea Domnului şi bolile similare de astăzi, prin care nu puţini dintre confraţii noştri sunt chinuiţi de diavoli, această chinuire manifestându-se în fel de fel de chipuri. În momentul în care se petrece minunea din Evanghelia de azi, diavolul era încă socotit „stăpânitor al lumii”, deoarece nu avusese loc jertfa şi învierea Mântuitorului. Era stăpânitor, se înţelege, prin îngăduinţa Domnului, totodată prin libertatea dată omului de sus, rău folosită, însă. Cuvintele prin care am început predica de azi, „acum este judecata acestei lumi, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi scos afară”, sunt rostite de
108 Mântuitorul după intrarea în Ierusalim, înainte de patimi, moarte şi înviere, lucrări prin care Satana va fi scos afară, în sensul că Iisus dăruieşte mijloacele de a-l alunga: Sfintele Taine în Biserica întemeiată de El. Asupra acestui adevăr vom reveni. În vremea aceea bieţii muritori, mai ales cei care credeau în idoli, erau foarte vulnerabili la lucrările satanice. „Furtunile acestor lucrări erau mai înspăimântătoare decât furtunile mării”, zice Sf. Ioan Gură de Aur. Îndrăcitul din Gadara, despre care ne vorbeşte Evanghelistul Luca, trăia prin morminte, era înfricoşător la chip, periculos pentru cei care treceau pe acolo. Evanghelistul Marcu face o completare: "Nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanţuri. Pentru că de multe ori fiind legat el rupea lanţurile... Şi neîncetat noaptea şi ziua era prin morminte şi striga şi se tăia cu pietre..." (Marcu 5, 4-5). "Se tăia cu pietre", sărmanul! Era chinuit nu de un diavol, ci de o legiune, de o ceată mare, iar termenul "legiune" în limbaj militar roman însemna 6000 de soldaţi. Cercetând Evangheliile paralele observăm că Luca şi Marcu vorbesc de un îndrăcit, iar Matei de doi, fapt care poate crea nedumeriri. În această privinţă, Sf. Ioan Gură de Aur tâlcuieşte astfel: “Nu este nici o contrazicere între evanghelişti, chiar dacă Luca vorbeşte de un singur îndrăcit, iar Matei de doi... După părerea mea, Luca, în istorisirea sa, a vorbit numai de îndrăcitul care era mai bolnav dintre cei doi” (Omilia XXVIII-a la Matei, II). Concluzia este, aşadar, că erau doi îndrăciţi, dar Luca şi Marcu îl prezintă doar pe cel mai vehement. Ce s-a întâmplat mai departe ştim: îndrăcitul a fost vindecat, după ce diavolii, cu îngăduinţa Domnului au intrat în turma de porci, iar porcii s-au aruncat în mare. Aici se naşte spontan întrebarea: de ce Iisus a îngăduit paguba? Răspunsul cel mai apropiat de adevăr credem a fi următorul: ca cei păgubiţi, dimpreună cu toţi care au cunoscut şi cunosc acest episod, să-şi dea seama de puterea diavolului de a face rău, pagubă. Aşa explică Sf. Chiril al Alexandriei acest moment: “Hristos le-a îngăduit lor cele pe care le cereau, pentru ca să învăţăm dintre cele petrecute ce fel sunt demonii, cât de cruzi sunt şi de fioroşi...” (Comentar la Sfânta Evanghelie după Luca 8, 32). Evanghelia se încheie cu ştirea că cel vindecat nu voia să se mai despartă de Iisus, rugându-L să-l ia cu El. Înduioşător acest amănunt: fostul demonizat realizase starea cumplită în care fusese, simţea că Cel care l-a făcut bine avea o putere ocrotitoare deosebită. Dar Mântuitorul îl trimite la ai săi, la conaţionali, spre a le spune cât bine i-a făcut lui, Dumnezeu. Înţelegem de aici că vindecatul devine un fel de apostol printre păgânii gadareni, care, în acel moment, avea mare putere de convingere: toţi cei care i-au ştiut boala, văzându-l acum sănătos, întreg la minte, îmbrăcat, vor înţelege că s-a petrecut o minune, iar minuni nu poate face decât Dumnezeul Cel Adevărat. Iubiţi fraţi, Să cercetăm câteva clipe cum stau lucrurile astăzi. Există demonizaţi, există lucrări diavoleşti, există semeni în jurul nostru care se ocupă, conştienţi sau nu, de astfel de lucrări? Din nefericire, răspunsul este afirmativ. Există îndrăciţi, bolnavi sărmani, nu numai în spitale sau în cămine speciale, ci şi în libertate. Îi întâlnim adesea pe la serviciu, poate chiar prin familiile noastre, pe stradă ş.a.m.d. Îi vedem din modul de manifestare că sunt stăpâniţi de diavoli, poate legiuni de diavoli. Spune un părinte al Bisericii: „Câte patimi are cineva, atâţia diavoli are”! Înfricoşător cuvânt! Câte patimi, atâtea uşi deschise în sufletul omului pentru Satana. Ce este de făcut, atunci, pentru noi şi pentru confraţii noştri chinuiţi de diavoli? Să apelăm la Hristos, căci aşa cum spuneam mai sus, spre deosebire de nefericiţii suferinzi din Vechiul Testament, când diavolul era „stăpânitor al lumii”, noi vieţuim în lumea harului: avem Biserică şi Sfinte Taine. Nu suntem singuri! Tragismul demonizatului din Evanghelia de azi era că trăia izolat, prin morminte sau pe unde apuca, săracul. Şi azi, cine se izolează în singurătatea egoismului şi ateismului devine o victimă uşoară a Satanei. Şi, atenţie: diavolii atacă întotdeauna în cete, ca hoţii de azi în autobuze
109 sau în alte locuri. Este dureros cum în autobuze, când atacă cetele de hoţi pe cineva, ceilalţi, de frică sau din laşitate, nu iau atitudine. Dar dacă pe plan material n-are cine să ne apere, pe plan duhovnicesc niciodată nu suntem singuri. Când ne atacă vrăjmaşii diavoli şi strigăm repede după ajutor: Doamne Iisuse Hristoase, Maică Preacurată, Sfinţilor Cutare şi Cutare, ale căror icoane le avem în casă, ajutaţi-mă, imediat ne scapă de Necuratul. Căci dacă ne prind singuri, fără Hristos, fără spovedanie, fără împărtăşanie, fără rugăciuni, suntem pierduţi: diavolii profită, precum hoţii abili de orice neglijenţă a noastră. Şi, paradoxal, cu cât încercăm să ne păzim mai tare, cu atât şi ei îşi întăresc forţele agresoare. Vă este cunoscută, credem, viziunea unui părinte al pustiei: vede, la scurt interval, două tablouri. În primul, Sf. Antonie cel Mare, în rugăciune, atacat de şapte diavoli, care se agitau furtunos, dar nu puteau pătrunde în chilie... În al doilea tablou, cetatea Alexandriei, lângă care era un singur diavol, şi acela dormind... Dezlegarea oricine poate s-o facă: pe Sf. Antonie nu-l puteau ataca pentru că nu era singur, era cu Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfinţii. Pe când locuitorii cetăţii Alexandria se izolaseră în viaţă păgână, cu idoli şi păcate. De aceea, erau sub imperiul Satanei, care, încheindu-şi misiunea, dormea! Iubiţi ascultători, Ne găsim, aşadar, în lumea harului, când, în mod obiectiv, diavolul nu mai este „stăpânitor al lumii”, aşa cum era până la jertfa şi învierea Domnului. Dar, subiectiv, fiecare avem o lume a noastră, un microcosmos, în care putem avea stăpân pe Dumnezeu, sau, Doamne fereşte, prin vieţuirea în patimi, pe Satana. O mică ilustrare este binevenită, credem, în acest sens. Se spune că un om foarte bogat, dar şi foarte zgârcit, a auzit în vis, într-o noapte, un glas care i-a spus: “Mâine dimineaţă să te duci la salcia dintre dealuri şi să faci săpături, că vei găsi o mare comoară”... Cum s-a trezit, omul nostru nici n-a aşteptat să se facă bine ziuă şi, cu târnăcopul şi cazmaua în spate, a mers mai mult alergând spre locul cu pricina. A săpat cam un metru, dar n-a găsit nimic. Lacom cum era, a mai săpat pe-atâta şi, când era pe punctul de a abandona, din pricină că-l lăsaseră puterile, a auzit un glăscior rugându-l să mai sape puţin. Aşa se face că peste câteva momente din gaură dădea să iasă, ce credeţi?, un diavol! Ptiu, drace! - strigă omul înspăimântat, dar şi foarte mânios că în loc de comoară îl găsise pe Necuratul. Şi se grăbi să arunce pământ peste el, să astupe groapa. Stai, creştine! Nu te speria! Ai visat că vei găsi o comoară? Visul ţi s-a împlinit, pentru că eu sunt una dintre căpeteniile lui Scaraoţchi şi, pentru ca ai ostenit şi m-ai scos de aici, eu pot să te răsplătesc regeşte... Aşa da!- îşi frecă mâinile a chilipir omul nostru. Ia zi, ce-mi dai? Îţi dau voie, zise Ucigă-l Toaca, să începi să cheltuieşti din banii pe care ia-i ascuns în beci. Ce vorbă-i asta? - se mânie din nou săpătorul. Banii aceia sunt ai mei! Da? - zise drăcuşorul, or fi, dar n-ai umblat la ei de vreo douăzeci de ani, pentru ca erau ai mei. Eu am fost stăpânul lor până azi! Dar pentru că m-ai scos de aici, îţi dau voie să-i cheltuieşti. Sunt ai tăi! Şi se făcu nevăzut... Omul nostru, cu toate că era aproape epuizat, şi-a adunat puterile şi a început sa alerge spre casă, cu bănuiala în minte că dracul îi luase banii din pivniţă. Într-adevăr, nu mai umblase la ei de douăzeci de ani, mare minune să mai fie acolo. Ajuns acasă constată, însă, că lăzile erau intacte: toţi galbenii erau la locul lor! Rămas pe gânduri, omul nostru începu, însă, chiar din acea zi să cheltuiască din ei, ba i-a dus şi părintelui din sat o sumă frumuşică pentru sprijinirea construcţiei noii biserici...”.13
13
Istorioară prelucrată după o variantă auzită de la Gordon Ionică, ţăran din satul Lunca, judeţul BistriţaNăsăud.
110 Desigur, e o poveste. Dar, ca orice poveste, are un sâmbure de adevăr. Anume, că Satana poate, cu voia noastră, să fie stăpân pe bunurile pe care nu le întrebuinţăm creştineşte, şi chiar pe viaţa noastră sufletească. De aceea, trăgând învăţăminte din toate cele spuse până aici, facem o constatare: cât de tragic ar fi ca această lume a noastră, microcosmosul nostru, părticică din marea creaţie a lui Dumnezeu, s-o scoatem din împărăţia harului şi s-o oferim stăpânirii Celui Rău. Să nu fie! Să ne ţinem strânşi de Maica noastră Biserica, de unde, primind însănătoşire sufletească şi trupească, nădăjduim auzirea glasului tainic al Mântuitorului, la fel ca omul vindecat din Evanghelia de azi: “Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”(Luca 8, 39). Amin. –––– o0o ––––
111 24. DUMINICA a XXIV-a DUPĂ RUSALII. Învierea fiicei lui Iair – subiect de reflecţie pentru învierea noastră. Iubiţi credincioşi, Moartea şi învierea fiicei lui Iair ne poartă gândul către propria noastră moarte şi înviere, dându-ne seama, totodată, că întreaga lucrare săvârşită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe pământ se leagă direct de existenţa şi mântuirea omului. De fapt, viaţa şi faptele Lui constituie, totodată, o lecţie deschisă despre felul cum trebuie să vieţuim şi noi, fiecare, la rândul nostru. Astfel, la naştere a preferat condiţiile modeste, nu luxul, arătându-ne de la bun început că nu cele materiale sunt pe primul plan. A crescut în sânul unei familii obişnuite, muncind alături de Maica Sa şi de tatăl adoptiv, respectându-i şi dându-le deplină ascultare, aşa cum face orice copil cuviincios. Şi-a împlinit, apoi, în chip exemplar, misiunea de propovăduire, prin învăţături şi fapte care au uimit pe contemporani, ca de altfel întreaga omenire, din toate timpurile. A dovedit, astfel, că vorbirea, acest dar unic dat omului de la Dumnezeu, poate fi întrebuinţată cu nobleţe, şi că faptele pot fi săvârşite numai şi numai în folosul aproapelui, după un principiu nemaiauzit până la El: totul pentru alţii, nimic pentru sine. A suportat sărăcia, foamea, ocările, bătăile, nedreptatea, nerecunoştinţa, răstignirea şi moartea, cu totală demnitate. Prin învierea Lui, însă, ne-a arătat că nu moartea are ultimul cuvânt. Învierea reprezintă, de fapt, şi un act de dreptate, căci moartea este nedreaptă prin însuşi începutul ei. Sf. Atanasie cel Mare ne atrage atenţia să ne amintim pe cine a răpus ea prima oară: pe Abel cel nevinovat şi drept, nu pe Adam, care păcătuise primul. De aici, Sf. Atanasie deduce logic: împărăţia morţii s-a întemeiat pe nedreptate, dintru început. Aşadar, nedreaptă fiind, nu poate avea ultimul cuvânt, nici nu-i putea ţine în împărăţia ei pe drepţii Vechiului Testament. De aceea, icoana învierii Îl reprezintă pe Iisus în ipostaza pogorârii la Iad, pentru a-i ridica pe cei ţinuţi acolo „în legăturile şi umbra morţii”. Drept-măritori creştini, Mântuitorul pe toate le-a săvârşit pentru noi, astfel că vieţuirea, moartea şi învierea Lui s-au preschimbat în pilde pentru vieţuirea, moartea şi învierea noastră. Iată de ce, în cele ce urmează vom face câteva reflecţii cu privire la două dintre cele mai însemnate şi cutremurătoare momente ale existenţei: moartea şi învierea omului. 1. Gândul la moarte – act de înţelepciune; gândul la înviere – act de credinţă. Fiecare dintre aceste gânduri se raportează la două lumi diferite: a Vechiului şi a Noului Testament. Astfel, dacă în prima sfatul „în tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui în veac!” (Eclesiast 7, 38) era considerat supremul act de înţelepciune, echivalentul filosoficului „memento mori!” – „adu-ţi aminte că eşti muritor”, în Legea Nouă gândul se mută de pe „sfârşit” pe învierea pentru viaţa cea fără de sfârşit, care ţine de credinţă, virtute superioară înţelepciunii. De aceea Sf. Ap. Pavel avertizează: „Dacă Hristos n-a înviat (cum zic unii, n.n.), zadarnică este credinţa voastră… Dar Hristos a înviat din morţi, fiind începătură învierii celor adormiţi” (I Cor. 15, 17-20). Aşadar, a cugeta la înviere devine supremul act de credinţă, încât anticul „memento mori”, în legea harului se preschimbă în „memento resurectionis!” – adu-ţi aminte de înviere! Să luăm seama, însă, la faptul că mutarea gândului de la moarte la viaţă, propriu-zis la înviere, nu se face de la sine, ci doar prin libera opţiune a fiecăruia, pe care Dumnezeu o respectă întocmai, aşa cum notează inspirat Eclesiastul: „Înaintea oamenilor este viaţa şi moartea şi oricare le va plăcea li se va da…” (15, 17). 2. Învierea Mântuitorului a fost prevestită de învierile săvârşite asupra altora. La un loc toate prevestesc, însă, Învierea cea de Apoi.
112 Sfinţii Evanghelişti notează trei învieri săvârşite de Mântuitorul asupra semenilor: a fiului văduvei din Nain, a fiicei lui Iair – relatată în Evanghelia de astăzi – şi a lui Lazăr din Betania. Cum bine se cunoaşte, moartea acestora a cauzat mare jale în sânul familiilor cărora aparţineau. De aceea, Mântuitorul i-a redat vii acestor familii, ca să arate ucenicilor, şi prin ei, nouă, tuturor, cel puţin trei lucruri: a. că dacă a înviat pe alţii şi El poate învia, aşa cum s-a şi întâmplat; b. că ne va învia şi pe noi, dacă credem în El; c. că învierea nu înseamnă o simplă revenire la viaţă, ci şi o reintegrare în familia şi în neamul din care facem parte. Acest al treilea aspect solicită, credem, câteva explicaţii speciale, pe care le vom oferi în continuare14. Iubiţi fraţi, La învierea de obşte, fiecare va fi judecat în sânul neamului în care a vieţuit pe pământ. Voia Domnului a fost ca oamenii să nu trăiască izolat, ci în comunităţi organizate, mai mici sau mai mari. Deodată: în familia restrânsă (Popescu, Ionescu…) şi în marea familie a unui popor distinct (naţiunea română, în cazul nostru). Astfel, virtuţile şi păcatele omului se leagă cu mii de fire nevăzute de ale semenilor din cadrul propriei familii, totodată al familiei neamului în care s-a născut, a vieţuit şi a murit. Este firesc, aşadar, ca la sfârşitul veacurilor, la învierea de obşte, fiecare să fie judecat în contextul în care a săvârşit faptele bune sau rele. Altfel spus: o dată cu neamul său. De aceea, vorbind despre moarte şi înviere, Sfântul Apostol Pavel scrie: „De vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printrun Om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale…” (I Cor. 15, 21-23). Am subliniat aceste ultime cuvinte, întrucât ni se par capitale pentru înţelegerea semnificaţiei apartenenţei noastre la un anumit popor, sub soare şi în veşnicie, atât prin naştere şi vieţuire, cât şi prin moarte şi înviere. Să ne amintim că în chiar Vechiul Testament, moartea era considerată o adăugare la poporul său, adică în rândul cetei sale – după formularea paulină: „Apoi, slăbind, Avraam a murit la bătrâneţi adânci, sătul de zile şi s-a adăugat la poporul său…” (Facere 25, 8). Ce expresie extraordinară şi câtă profunzime are! Prin învierea de obşte, la sfârşitul veacurilor, fiecare se va adăuga din nou la poporul său, printr-o înnoită integrare în rândul cetei sale, spre a fi judecat alături de cei dintr-o seminţie cu el. Sfântul Ioan Evanghelistul, autor şi al „Apocalipsei”, vorbind despre judecata de apoi şi despre „Cerul nou şi pământul nou”, descrie „Noul Ierusalim” ca pe o cetate a pământului transfigurat, în care „neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor… Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor ” (Apoc. 21, 24-26). De unde deducem că apartenenţa la un neam bine definit este de importanţă mântuitoare, nu numai pe parcursul trecătoarei vieţi, ci şi dincolo de pragul morţii. Să luăm aminte, în acest sens, că Mântuitorul Însuşi, a dată cu învierea Sa, a coborât la Iad ca să ridice de acolo pe cei din neamul Său pe linie omenească, care au murit cu credinţa în venirea Lui, o dată cu toţi cei care au vieţuit întru dreptate. Iubiţi ascultători, minunile învierii săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos, atât asupra celor trei pomeniţi, cât şi asupra Sa, ne întăresc credinţa că după ce prin moarte ne vom adăuga la poporul nostru, la sfârşitul veacurilor ne va învia şi pe noi, pe fiecare în rândul cetei căreia am aparţinut. Este extrem de importantă conştiinţa apartenenţei la un popor anume, prin naştere, moarte şi înviere. De aceea, cultul neamului, în sensul lui cel mai nobil, ferit de afişaje, extremisme şi manifestări patriotarde, trebuie re-afirmat cu tărie, mai 14
Partea finală a predicii de faţă a fost inspirată din vol „Fiecare în rândul cetei sale. Pentru o teologie a Neamului”, care cuprinde opinii exprimate de Nichifor Crainic, Radu Preda, Dumitru Stăniloae şi Răzvan Codrescu, Edit. Christiana, Bucureşti, 2002.
113 ales acum când globalismul (un produs al internaţionalismului proletar, de altfel) bate tot mai insistent la uşa ţărişoarei noastre. Ateismului internaţionalist şi globalismului nivelator, aduse la noi de pe alte plaiuri, le vom opune cu fermitate ortodoxismul nostru de veacuri şi românismul curat, bine ştiind că de căzut cădem singuri, dar de ridicat numai o dată cu neamul ne ridicăm. În concluzie, prin rânduiala Celui de sus, fiecare om se naşte, vieţuieşte, moare, înviază şi va fi judecat în sânul unui neam anume, sau – după splendida expresie paulină – fiecare în rândul cetei sale (I Cor. 15, 23). Amin. –––– o0o ––––
114 25. DUMNICA a XXV-a DUPĂ RUSALII: a Samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37). Scurtă exegeză terminologică Iubiţi credincioşi, Aproape de fiecare dată când a răspuns unor întrebări esenţiale, adresate uneori cu sinceritate, alteori cu viclenie, Mântuitorul a rostit câte o pildă, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul de faţă. Scopul acestei pilde impresionante este cuprins în ultimele cuvinte ale ei: „Du-te de fă şi tu asemenea!” (v. 37), cuvinte prin care Mântuitorul îndeamnă pe învăţătorul de lege, dar şi pe noi, pe toţi, la ajutorarea aproapelui, indiferent de neam, religie, condiţie socială etc. Mai concret: pilda invită la iubire universală, care să nu se mai limiteze la graniţe naţionale, nici numai la cei de acelaşi sânge. Pentru a nu rămâne, totuşi, doar la un înţeles abstract al pildei, ci a încerca s-o legăm de viaţa noastră de aici şi acum, socotim de cuviinţă să oferim câteva explicaţii cu privire la personajele ei, la unele toponime şi la alţi termeni cheie întâlniţi. Facem mai întâi precizarea că, potrivit multor exegeţi biblici, Mântuitorul a rostit pilda plecând de la un fapt real, aşa cum este cazul, de altfel, cu majoritatea pildelor, dacă nu cumva cu toate. Se ştie, bunăoară, că drumul coborâtor de la Ierusalim la Ierihon, cu 1000 m diferenţă de altitudine şi care se întinde pe aprox. 30 de km, era o cale primejdioasă pentru călători, întrucât în grotele de pe laturile lui se ascundeau o mulţime de hoţi, care-i jefuiau şi chiar îi ucideau pe trecători, pricină pentru care a fost numită şi „calea însângerată” („bloody way”, cf. McGarvery & P. Pendleton, The Fourfold Gospel). De aceea, întâmplarea descrisă de Mântuitorul este întru totul verosimilă. Mai mult, se pare că pilda a fost rostită într-o casă, ori curte, din Betania, aşezare aflată chiar pe acest drum care lega Ierusalimul de Ierihon. După opinia noastră, rostind această pildă, Mântuitorul are în vedere trei planuri: unul restrâns, cu referire la relaţiile dintre iudei şi celelalte neamuri, reprezentate aici prin samarineni, altul larg, universal, care priveşte opera de mântuire a întreg neamului omenesc şi, în sfârşit, unul care priveşte relaţiile inter-umane din orice loc şi timp. Purcedem, iubiţii noştri, la analiza propusă, precizând mai întâi că Învăţătorul de lege făcea parte din tagma cărturarilor, membri ai Sinedriului, care cunoşteau bine Legea Vechiului Testament, fiind acreditaţi, astfel, să-i înveţe şi pe alţii. Considerându-se dascăli exclusivi, erau deranjaţi de faptul că şi Mântuitorul învăţa mulţimile, fiind chiar numit „Rabbi”, adică „Învăţătorul”. De aceea, invidios şi iscoditor, învăţătorul de lege vine la Iisus şi încearcă să-L plaseze în inferioritate, mai întâi cu întrebarea: „ce să fac să moştenesc viaţa de veci?”, apoi cu a doua: „cine este aproapele meu?” Răspunzând prin pilda atât de impresionantă şi sugestivă, Mântuitorul evocă, astfel, câteva personaje, nu întâmplător, desigur: omul căzut, tâlharii, preotul, levitul, samarineanul şi gazda de la casa de oaspeţi, pe care le prezentăm şi noi acum, raportându-le la cele trei planuri enunţate. 1. În planul restrâns, al întâmplării reale: omul căzut, oricare dintre iudeii călători; tâlharii, inşi certaţi cu munca, cinstea etc., dar prieteni cu săvârşirea tuturor relelor; preotul şi levitul slujitori ai cultului legii vechi, Sfânta Scriptură revelându-ne faptul că preoţii erau recrutaţi dintre fiii lui Aaron, iar leviţii din celelalte familii ai seminţiei lui Levi. Amintim în treacăt că preoţia Vechiului Testament avea trei trepte, corespunzătoare celor trei părţi ale Templului (Sfânta Sfintelor, Sfânta şi Curtea): arhiereul, singurul care avea acces în Sfânta Sfintelor, preotul, care intra în Curte şi în Sfânta şi levitul, care nu avea acces decât în curte şi pridvor, având sarcini administrative pe lângă preot. Prin specificul slujbei, preoţii şi leviţii cunoşteau legile, inclusiv a iubirii aproapelui, dar, iată, nu au aplicat-o, trecând pe lângă cel căzut, ca pe lângă o piatră. Culmea ironiei şi a nepăsării derivă din faptul că la costumaţia lor se adăugau şi nişte cutiuţe confecţionate din lemn sau din os, legate de frunte
115 şi braţul stâng prin cureluşe de piele, în care erau puse fâşii de pergamente cu fragmente din lege, între care şi cea a iubirii, ca să o aibă mereu în pază… Samarineanul făcea parte din acel neam pe care iudeii îl dispreţuiau15 şi care ar fi avut motive să nu ajute pe cineva din tabăra adversă, dar care, iată, se dovedeşte a fi om de omenie, milos şi iubitor. Casa de oaspeţi a fost un han, ale cărui urme se pot vedea şi acum, desigur nu ale clădirii originale, ci ale alteia mai noi, numit astăzi „Hanul el Ahmar”. 2. În plan universal: cel tâlhărit reprezintă omenirea căzută în păcat; tâlharii sunt diavolii, care-l ispitesc pe om, îl rănesc şi chiar îl pot ucide cu moarte veşnică. Căci, după cuvintele Mântuitorului, diavolul „de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr” (Ioan 8,44); preotul şi levitul reprezintă preoţia şi legea veche, care nu aveau putere să mântuiască omenirea. Samarineanul este Mântuitorul Însuşi, Care, cu „untdelemn şi vin”, adică Sfintele Taine, oferă vindecare, adică mântuire. Casa de oaspeţi reprezintă Sfânta Biserică, iar gazda,„hangiul” – preoţia Noului Legământ. Cei doi dinari reprezintă darurile cu care Mântuitorul a înzestrat Biserica: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie (doctrina, cultul etc., inclusiv, deci, Sfintele Taine). „Cheltuiala” ulterioară şi „înapoierea” ei, simbolizează conştiinciozitatea slujitorilor Bisericii, care va fi răsplătită pe măsură din partea Domnului. 3. Din cele două planuri prezentate mai sus, rezultă cel de-al treilea, al relaţiilor interumane din orice loc şi timp. Pentru a ne raporta cât mai concret la realităţile vieţii cotidiene, vom „traduce” pilda în limbaj cât mai accesibil înţelegerii directe. „Cel căzut” poate fi oricare din cei pe care-i numim „aproapele”, care, din nenumărate pricini, nu se poate ridica fără ajutorul nostru. „Tâlharii” pot fi şi dintre diavoli şi dintre oameni, care acţionează uneori în ascuns, alteori pe faţă. „Preotul şi levitul” pot fi co-naţionali, ori chiar membrii ai familiei, care trec nepăsători pe lângă cei aflaţi în nevoie. „Samarineanul milostiv” se cade a fi oricare dintre noi, în orice loc, timp şi situaţie. „Casa de oaspeţi” este, întâi de toate, Sfânta Biserică, dar poate fi şi propria noastră casă, căci nu doar slujitorii hirotoniţi sunt datori a face milostenie, ci fiecare dintre creştini. „Dinarii”, tot ce ne-a dat Dumnezeu, spiritual şi material, pentru a-l ajuta pe aproapele să se ridice, să progreseze, să se mântuiască. * Iubiţi credincioşi, toate aceste explicaţii date până acum au avut un singur scop: să ne ajute a răspunde corect la două întrebări: „cine este aproapele nostru?” şi „ce facem pentru el, mai ales în a-l ajuta să se mântuiască?” Desigur, răspunsurile ar impune explicaţii detaliate, propriu-zis o a doua predică, ceea ce n-ar fi pedagogic... Vă supunem, în schimb, întrebările spre meditaţie personală, convinşi fiind că, întrebându-vă conştiinţa, veţi afla uşor răspunsurile, de fiecare dată. Ne îngăduim, în plus, să amintim, pentru dvs., ca şi pentru noi înşine, că „examenul” cel mai greu cu privire la iubirea aproapelui îl reprezintă relaţiile cu cel (sau cei) de lângă noi. A spus, odată, o doamnă: „Soţii noştri să nu uite că în categoria „aproapele” intrăm şi noi, soţiile…” Mi s-a părut o atenţionare deosebit de inteligentă! Extinzând observaţia doamnei respective, spunem mai departe: copiii să nu uite că şi părinţii sunt aproapele; părinţii, la rândul lor, să nu uite că şi copiii lor sunt aproapele; soţiile să nu uite că şi soţii sunt aproapele; fraţii între ei, aşijderea etc. etc. Asta nu în detrimentul iubirii străinului, Doamne fereşte, ci, dimpotrivă, ca exerciţiu familial, sau antrenament zilnic (uneori atât de greu de plinit!), pentru a iubi şi ajuta, apoi, pe orice om, ca pe proprii casnici. Iubiţi ascultători,
15
A se vedea explicaţiile de la Dminica Samarinencei.
116 Şi acum, o ultimă observaţie: e bine să fim milostivi cu semenii în toate cele ce au trebuinţă, dar grija noastră cea mai mare este a-i ajuta să-şi mântuiască sufletul, căci Samarineanul Milostiv – Hristos, prin întreaga-I lucrare, în acest sens l-a ajutat pe cel căzut. E limpede, aşadar, că, prioritar, spre aceasta ne cheamă Hristos prin cuvintele: „Du-te şi fă şi tu asemenea!” Iar pentru răsplată, mai ales în cazul ajutorării celor rătăciţi, ne încredinţează un cuvânt inspirat al Scripturii, notat de Sfântul Apostol Iacov, în Epistola sa sobornicească: „Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (5, 20). Amin. –––– o0o ––––
117 26. DUMINICA a XXVI-a DUPĂ RUSALII: Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina (Luca 12, 16-21). Iubiţi credincioşi, Câteva duminici din această perioadă liturgică au rânduite evanghelii care, direct sau indirect, îndeamnă la milostenie, înfăţişând ispitele bogăţiei şi păcatele indiferenţei faţă de semeni, ca de exemplu: pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (a 22-a), pilda samarineanului milostiv (a 25-a), pilda cu dregătorul bogat (a 30-a) etc. Între ele, duminica de astăzi, a 26-a după Rusalii, care ne vorbeşte despre bogatul căruia i-a rodit din belşug ţarina, bogat care, făcându-şi planuri de lărgire a hambarelor şi de vieţuire în huzur, a auzit aceste cuvinte din partea lui Dumnezeu: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” De ce Dumnezeu a rostit această înfricoşată sentinţă, nu este greu să ne dăm seama: acest bogat era lacom, zgârcit şi egoist, căci se gândea numai la sine. Semenii, săracii, necăjiţii etc., nu existau pentru el. Vorba unui comentator biblic (Bengel), citat de părintele profesor Vasile Mihoc: „Pauperum nulla mentio”- „Despre săraci, nici o menţiune”. Iubiţi credincioşi, să nu vă aşteptaţi acum să vorbim cu vehemenţă împotriva bogăţiei, a lăcomiei şi a zgârceniei. Motivul? Cei care ar trebui să audă astfel de înfierări nu sunt aici, în sfânta biserică, ci cu totul prin alte părţi. Se pare că bogaţii zilelor noastre n-au deloc timp de sfintele slujbe, fiind ocupaţi şi preocupaţi doar cu lărgirea hambarelor… Asta nu însemnă, însă, că dumneavoastră şi noi, care frecventăm biserica, nu mai avem nimic de făcut în privinţa milosteniei, altruismului, cumpătării etc. Doamne apără-ne de asemenea gânduri! Dar, din moment ce suntem aici, înseamnă că ne mărturisim implicit disponibilitatea să trecem în practică învăţăturile Sfintelor Evanghelii. Aşadar, atenţi la mesajul pildei de azi, ce avem de făcut? Mai întâi să luăm seama că înainte de textul pericopei propriu-zise, începând cu versetul al 16-lea, citim un alt cuvânt al Mântuitorului, în versetul al 15-lea, care credem că reprezintă cheia înţelesului a ceea ce urmează: „Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale”. Am subliniat aceste ultime cuvinte, pentru a zăbovi câteva clipe asupra lor. „Viaţa nu stă în prisosul avuţiilor…” Adică, munca, gândurile şi frământările noastre nu trebuie să se concentreze asupra agonisirii fără limite a bunurilor materiale. Viaţa şi fericirea, adevărata viaţă şi fericire, nu stau în hambare şi ziduri, nici nu-şi au temelia, să iertaţi c-o spunem direct, în „valută forte”. Dar, atunci, care este temelia adevăratei vieţi? Răspunsul nu are nevoie decât de un singur cuvânt: Hristos. Ne-o spune inspirat Sfântul Apostol Pavel: „Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Cor 3, 11). Cine ia aminte la Hristos şi Evanghelia Sa, va „zidi” cele învăţate de la El, adică va îmbogăţi comoara sufletului, nu pe cea a trupului, grijindu-se să fie cumpătat, milostiv, altruist şi chiar jertfitor la nevoie. Din păcate, nu numai cei absenţi de la biserică, ateii etc., ci şi cei care se declară creştini şi-L recunosc pe Hristos ca Temelie a vieţii, nu zidesc cu adevărat la mântuirea sufletului. Acelaşi sfânt apostol Pavel descrie admirabil feluritele „zidiri” ale oamenilor: „Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi Ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit…” (I Cor. 3, 12-15). „Ziua Domnului”, adică ziua judecăţii. „Focul” – judecata propriu-zisă. Iată, pe de o parte, aur, argint, pietre scumpe – elemente care trecute prin foc nu se nimicesc, pe de altă parte, lemne, fân, trestie – care, se ştie, nu rezistă la proba focului…
118 Cât de preţioase sunt, iubiţii noştri, aceste explicaţii ale Evangheliei pe care le face pentru noi Sfântul Apostol Pavel! Îmbogăţirea noastră trebuie să aibă în vedere, aşadar, aurul, argintul şi pietrele scumpe ale faptelor bune, nu lemnele, fânul şi trestia lăcomiei, egoismului, zgârceniei, irosirii timpului şi al celorlalte apucături asemenea lor, pe care sărmanul bogat din evanghelia de azi le avea din belşug. Să nu-l arătăm foarte tare, însă, cu degetul! Poate că unii dintre noi nu sunt prea departe de el… Ia să ne răspundem, de pildă, la câteva întrebări: cât timp acordăm noi agonisirii „aurului” faptelor bune, lucrând la ceea ce este cu adevărat folositor pentru semeni? Nu cumva adunăm deocamdată „lemnele” bunurilor trecătoare, amăgindu-ne că mai avem încă vreme destulă de trăit pentru a ne ocupa de cele mântuitoare? Nu cumva suntem ispitiţi, orbiţi chiar, doar de agonisirea şi puterea banului şi nu mai vedem sărăcia şi suferinţele din jurul nostru? Pentru a ne răspunde acestor întrebări, socotim de mare ajutor două istorioare scurte. În prima, ni se spune aşa: un creştin ştiindu-l pe unul împătimit după bani, i-a făcut cadou o pereche de ochelari, care, în loc de sticle, aveau două monede de aur. ''De ce-mi dai aşa ceva?'', a întrebat respectivul. - '' Să-i pui la ochi''. - Dar nu văd nimic''. - "Nici când urmăreşti doar să te îmbogăţeşti nu vezi nimic. Monedele te orbesc!" În a doua, se zice că un om bogat călătorea pe o corabie, având la sine mult aur. Sa stârnit, însă, o furtună şi s-a organizat mutarea tuturor în nişte bărci, deoarece corabia se spărsese şi urma să se scufunde. Bogatul şi-a legat tot aurul într-un brâu şi s-a încins cu el. S-a aruncat apoi într-o barcă de salvare. Malul nu era prea departe. Fiind însă prea mulţi în barcă, aceasta s-a scufundat. Toţi au putut înota până la mal, afară de el. Greutatea cu care era încins l-a tras la fund. N-a avut până în ultima clipă tăria de a se hotărî să-şi dezlege brâul cu aur şi s-a înecat o dată cu el… Iubiţi ascultători, călători şi noi pe marea acestei vieţi, ne rugăm Domnului să ne ajute să ajungem la malul mântuirii, descătuşaţi de toate ispitele materiale ce ne-ar putea scufunda! Amin. –––– o0o ––––
119 27. DUMINICA a XXVII-a DUPĂ RUSALII: Despre “dezlegări” Iubiţi credincioşi, Întotdeauna când citim sau ascultăm cuvintele Sfintei Evanghelii, fie că este vorba despre învăţăturile Mântuitorului, fie că se relatează una sau mai multe din faptele Lui, trebuie să ne punem câteva întrebări: De ce a spus, oare, cuvintele respective? De ce a făcut cutare lucru? Ce trebuie să învăţ eu dintre cele spuse şi făcute? Cum se aplică astăzi, la condiţiile de acum, cele învăţate din pericopa evanghelică respectivă? Prin aceste întrebări vom fi, credem, în subiect şi vom elimina riscul unor interpretări greşite, hazardate, “paralele” cu ceea ce Mântuitorul ne-a învăţat, sau ne-a dat pildă să facem şi noi. Pornim la drum în cuvântul de astăzi cu rostirea acestor întrebări, la care se pot adăuga, desigur, şi altele, în urma unei recente convorbiri cu părintele Galeriu. Cucernicia Sa ne-a mărturisit următoarele: “Când încep elaborarea unei predici, pe baza unui text evanghelic, îmi pun, întâi de toate trei întrebări: Ce a vrut Mântuitorul să spună? Ce înţeleg eu din ceea ce a spus? Cum să transmit credincioşilor mesajul evanghelic?...” Raportând la Evanghelia de astăzi întrebările formulate de noi mai sus, pe baza celor mărturisite de părintele Galeriu, credem că se pot desprinde, aşadar, următoarele: – vindecarea femeii gârbove, ţinută în această gârbovire de lucrarea Satanei, prefigurează vindecarea neamului omenesc de gârbovia păcatului, deodată cu dezlegarea din robia Celui Rău; – “călcarea” sâmbetei şi înfruntarea mai-marelui Sinagogii vădeşte sfârşitul Legii Vechi şi întrezărirea unui Nou Legământ, al iubirii jertfelnice, totale; – Legea Veche şi slujitorii ei n-au avut puterea să-l dezlege pe om din legăturile Satanei; numai Hristos şi Evanghelia Sa au adus această mult-aşteptată dezlegare; – concluzia, pentru noi, cei de azi: dezlegări, din orice fel de lucrare a Satanei, nu primim decât de la Mântuitorul, Unic şi Veşnic Tămăduitor, prin slujitorii rânduiţi canonic, în Biserica cea una. În cele ce urmează vom încerca să explicăm pe scurt, cu ajutorul Domnului, această concluzie. De ce am ales să vorbim despre “dezlegări”? Deoarece tot mai frecvent, noi, preoţii, suntem solicitaţi să facem fel de fel de dezlegări, pentru creştinii care trăiesc sub teroarea unor lucrări satanice (ori au impresia, câteodată, că sunt satanice). În cele mai multe cazuri suntem solicitaţi să facem aşa-numitele “dezlegări de cununii”, pentru tineri sau tinere care nu se pot căsători; altele în cazul unor copii care, din felurite pricini, au un comportament anormal, iar părinţii, îngrijoraţi, apelează la preot pentru “dezlegare”; altele solicitate de anumite femei, pentru soţii lor, care beau şi lipsesc de acasă, bănuindu-se că cineva i-a “legat” etc. Vom preciza, mai întâi, că toate aceste lucrări satanice (şi încă multe altele) sunt posibile, fiind îngăduite de Dumnezeu pentru încercarea credinţei noastre. Noi nu am şti ce-i binele, spre a-l preţui şi urma, dacă n-am avea cunoştinţă de prezenţa răului, sau – după cum se exprimă Sf. Nil Sinaitul - “Dacă n-ar exista Satana, care ne ispiteşte şi ne strâmtorează, atunci nu s-ar vădi cine este plin de osârdie şi cine este lipsit de o bună sârguinţă sau leneş...” Iar Sf. Chiril al Alexandriei, la tâlcuirea evangheliei de astăzi, cu vindecarea femeii gârbove spune, de asemenea: “Este cu neputinţă, deci, să nu vedem aici că Satana a primit deseori putere asupra unor oameni, desigur care au săvârşit păcate, şi care s-au arătat leneşi şi nepăsători faţă de ostenelile evlaviei. Iar pe cei pe care Satana îi cuprinde, le vâră boli trupeşti uneori, căci el este crud şi chinuitor. Dumnezeu, Cel ce pe toate le vede, i-a dat lui îngăduinţă pentru aceasta, cu multă chibzuială, pentru ca acei
120 oameni aduşi înapoi de greutatea nenorocirii lor, să se întoarcă spre bine. Căci şi preaînţeleptul Pavel, a dat pe mâna Satanei spre nimicirea trupului pe un om din Corint, care era învinuit de desfrânare, pentru ca duhul său să se mântuiască (I Cor. 5, 5)...” Drept-măritori creştini, Trebuie să fim conştienţi, aşadar, de pericolul permanent pe care-l prezintă diavolul pentru viaţa şi mântuirea noastră, după cum foarte limpede ne atenţionează Sf. Ap. Petru: “Potrivnicul nostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită!”(I Petru 5, 8). Fie că suntem doar încercaţi, fie că suntem vulnerabili, datorită unor păcate, simţim, cu toţii lucrarea Satanei. A ignora această lucrare este ca şi cum ai fi expus unor epidemii, fără să iei măsurile ce se cuvin. De aceea, ori de câte ori vom simţi că vrăjmaşul diavol ne atacă, ne vom apăra cu Sf. Cruce, cu rugăciunile, cu faptele bune şi cu celelalte arme pe care Biserica ni le recomandă din belşug. “Împotriviţivă diavolului şi el va fugi de la voi!”, ne sfătuieşte Sf. Ap. Iacov (4, 7). Avva Pimen al Patericului aseamănă pe diavoli cu muştele care dau târcoale oalei cu mâncare: Când oala este pe foc, fierbinte, muştele nu se pot apropia, dar când focul este stins şi oala rece, muştele lucrează în voie. Aşa şi omul, numai dacă este rece în credinţă şi fapte bune poate fi atacat... Iar Sf. Ioan Gură de Aur vede în această împotrivire un neîncetat război: când ai pace cu Dumnezeu eşti în război cu diavolul, iar când ai pace cu diavolul eşti în război cu Dumnezeu! Dar când nu reuşim singuri să ne războim cu diavolul (şi de cele mai multe ori se întâmplă aşa!) vom solicita ajutorul Bisericii, prin sfinţiţii ei slujitori. Există situaţii, din păcate, când unii creştini nu apelează la preotul rânduit canonic, care a primit puterea de a lega şi dezlega prin Taina Hirotoniei, după cuvântul Mântuitorului: “Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer!" (Matei 18, 18), ci la anumiţi “dezlegători” şi “dezlegătoare” de farmece, de lucrări satanice etc. Mulţi apelează la aşa-numiţii vindecători, pentru care Dumnezeu este “un mare spirit al universului”, iar Iisus Hristos un “principiu”... Desigur, omul la necaz aleargă, dacă poate, chiar până la capătul pământului, însă de multe ori dă crezare cui nu trebuie. Este orbit câteodată şi de faptul că dezlegătorii de ocazie le ghicesc anumite lucruri şi fac chiar unele minuni. Ghicesc şi fac, desigur, nu cu puterea lui Dumnezeu, ci a Satanei. Căci Satana, abil fiind, ştie o mulţime de lucruri. Iată, în acest sens, o ilustrare din Pateric: “Oarecari fraţi s-au dus la Avva Antonie ca să-i vestească lui nălucirile pe care le vedeau şi să se înveţe de la dânsul, de sunt adevărate, sau sunt de la draci. Şi aveau cu ei un măgar şi a murit pe cale. Deci după ce au venit la bătrânul, apucând el mai înainte, le-a zis lor: “Cum a murit măgarul pe cale?” Au întrebat ei, miraţi: “De unde ştii, Avvo?” Zis-a lor: “Dracii mi-au arătat!” Şi ei au zis, apoi: “Noi pentru aceasta am venit să te întrebăm, că vedem năluciri şi de multe ori se fac adevărate; nu cumva ne înşelăm?” Şi i-a încredinţat pe ei bătrânul din pilda măgarului, că de la draci sunt!” Vom apela, aşadar, numai la slujitorii Bisericii, care trebuie, la rândul lor, să facă numai acele dezlegări care sunt prevăzute în cărţile de cult. Cele neprevăzute reprezintă o abatere gravă de la demnitatea şi responsabilitatea preoţească. Bunăoară, pentru frecventele solicitări de “dezlegare a cununiilor”, părintele profesor Nicolae Necula, specialist în Liturgică, precizează într-o carte apărută relativ recent: “În cărţile noastre de cult nu există nici un fel de slujbă pentru dezlegarea cununiilor. De aceea, preotul nu poate să citească altceva decât una din rugăciunile prevăzute în Molitvelnic, la cap. “Dezlegări, molifte etc.”... În nici un caz nu este îngăduit să inventeze o slujbă specială sau o improvizaţie, prin care să se evidenţieze, sau pentru un câştig necinstit” (Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, Galaţi, 1996, p. 318).
121 Iubiţi fraţi, Trebuie să atragem luarea aminte că cele mai eficiente dezlegări, pentru orice fel de lucrare satanică, se găsesc în rânduiala Tainei Spovedaniei, atât la molitvele care o preced, cât şi în cea de după mărturisire. Creştinul care apelează la duhovnic, se spovedeşte, primeşte dezlegare şi se împărtăşeşte cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului, are şanse maxime de a dobândi acea imunitate care să-i apere sufletul de lucrările diavoleşti, precum vaccinurile medicale ne apără trupul de epidemii. Dezlegări se pot face, desigur, şi în afara Spovedaniei, dar în cadrul acestei Taine este posibil dialogul apropiat şi, implicit, e posibilă şi o cunoaştere mai adâncă a problemelor. Apelul la preotul-duhovnic, slujitor autentic al lui Hristos, este, aşadar, cheia alungării dracilor şi a răului provocat de ei: coşmaruri, depresii, certuri etc. Acest punct de vedere este susţinut nu numai de părinţii Bisericii, ci şi de oameni de ştiinţă creştini: medici, psihologi, scriitori ş.a. Din categoria scriitorilor, Dostoievski (1821-1881) ilustrează, bunăoară, într-un chip cu totul aparte atât lucrarea Satanei, cât şi importanţa convorbirii cu duhovnicul, în romanul Demonii, în special în cap. “Spovedania lui Stavroghin” (făcută în faţa episcopului Tihon). Stavroghin, un tânăr petersburghez destrăbălat, autor moral al sinuciderii prin spânzurare a copilei Marioşa, mărturiseşte că după moartea fetei “avea halucinaţii ciudate, îndeosebi noaptea”, că “uneori vedea sau simţea lângă el un fel de fiinţă rea, batjocoritoare, care i se înfăţişa sub diferite aspecte, cu caractere diferite” şi că “acea fiinţă rea este mereu aceeaşi...” Terorizat de lucrarea Celui Rău, Stavroghin exclamă exasperat: “Eu turbez!” Astfel, după un dialog mai amănunţit, episcopul Tihon, văzând că are de-a face cu un posedat, îi recomandă un duhovnic îmbunătăţit, un pustnic: “Duceţi-vă la el, zice Tihon, supuneţi-vă autorităţii lui... Impuneţi-vă această pocăinţă şi graţie acestui sacrificiu veţi dobândi tot ce năzuiţi şi chiar ceea ce nici nu speraţi. Căci astăzi nici nu puteţi bănui ceea ce veţi obţine...” Desigur, Tihon putea el însuşi să-l spovedească, să-i dea canon etc. Dar, smerit, văzând că este un caz greu, îl trimite la pustnicul-duhovnic pe care-l socotea mai aproape de Dumnezeu, pentru a nu risca nesupunerea şi nealungarea dracilor. Iubiţii noştri, Conştienţi de uriaşul pericol al lucrărilor satanice, să ne apropiem cu încredere totală de preotul-duhovnic, care, în numele şi cu puterea lui Iisus Hristos, singur ne poate dezlega de orice legătură, precum auzim la sfârşitul Tainei Spovedaniei: “Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc (X) şi să-ţi lase toate păcatele. Şi eu nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.” –––– o0o ––––
122 28. DUMINICA a XXVIII-a DUPĂ RUSALII: bucuria gustării din Cina Domnului Trecând odată Avva Macarie cu fraţii prin Egipt, a auzit pe un copil zicând mamei sale: ''Mamă, un bogat mă iubeşte pe mine şi eu îl urăsc pe el, dar un sărac mă urăşte şi eu îl iubesc...''. Şi auzind Avva Macarie, s-a minunat! Şi l-au întrebat fraţii: ''Ce înseamnă această grăire a copilului, părinte, pentru care te-ai minunat?'' Şi le-a zis lor bătrânul: ''Cu adevărat, Domnul nostru este bogat şi ne iubeşte pe noi şi nu voim să-L ascultăm. Iar vrăjmaşul nostru, diavolul, este sărac şi ne urăşte pe noi, însă iubim necurăţia lui...'' (Patericul Egiptean, cap. "Avva Macarie Egipteanul"). Iubiţi credincioşi, Am ales pentru începutul cuvântului nostru această pildă a Patericului Egiptean, întrucât ilustrează foarte bine, credem, mesajul Evangheliei rânduite pentru această duminică (Luca 14, 16-24), duminică pregătitoare pentru Naşterea Domnului. Pentru că, aşa cum citim în Evanghelie, mulţi dintre cei chemaţi de Dumnezeu la "Cina cea Mare" a Sa au refuzat să vină, preferând chemarea spre cele trecătoare, făcută de Satana... Iată, aşadar, că este respinsă invitaţia "bogatului" iubitor, în schimbul ascultării de "săracul" care urăşte. Pentru o mai bună înţelegere a mesajului evanghelic, legat de această duminică, ne propunem, cu ajutorul Domnului, să facem mai întâi o mică tâlcuire a pericopei, iar apoi o descriere, fie şi scurtă, a ce înseamnă bucuria gustării din Cina Domnului. 1. Omul care a făcut cina este Dumnezeu-Tatăl. "Cina" înseamnă Sfânta Împărtăşanie, leacul nemuririi, cum spun Sfinţii Părinţi, care-i "hrăneşte" pe creştini în Sfânta Biserică, pregătindu-i pentru veşnicie. Faptul că "Omul, Stăpânul" i-a chemat "pe mulţi", arată universalitatea mântuirii, întrucât "Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Tim. 2, 4). "Ceasul cinei" înseamnă vremea chemării la pocăinţă şi, apoi, la creştinism, la care au fost invitaţi, cum se cunoaşte, mai întâi fiii poporului ales. "Sluga" trimisă reprezintă pe proorocii Vechiului Testament, dintre care Sf. Ioan Botezătorul a fost ultimul. Motivele pentru care au refuzat cina, semnifică ataşamentul prioritar faţă de cele pământeşti. Unii exegeţi chiar identifică "ţarina" cu lumea, "boii" cu cele cinci simţuri, "femeia" cu mintea pironită doar spre cele de jos. "Pieţele şi uliţele cetăţii", cu săraci, orbi, şchiopi etc., exprimă bunăvoinţa StăpânuluiDumnezeu de a mântui şi pe cel mai decăzut dintre oameni, chiar şi pe cel care se zbate în mizeria păcatului. În cazul acesta, concret, "săracii, şchiopii" etc. reprezintă şi pe acei iudei simpli şi smeriţi, care au răspuns chemării Domnului, spre deosebire de mulţi dintre cărturarii şi fariseii infatuaţi care au rămas cu "ţarina şi cu boii..." Faptul că slujitorul afirmă că deşi au venit mulţi la cină, "tot mai este loc", arată că în Biserică (şi în împărăţia cerurilor) este loc pentru toată lumea. Căci Însuşi Mântuitorul a spus-o, cu alt prilej: "În Casa Tatălui Meu, multe locaşuri sunt, iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc" (Ioan 14, 2). Trimiterea slugii la "drumuri şi garduri" înseamnă chemarea la mântuire a tuturor neamurilor, prin Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor. 2. Pericopa Evanghelică se încheie cu un avertisment înfricoşător: "Nici unul dintre acei bărbaţi (care M-au refuzat, n. n.) nu va gusta din Cina Mea!" Ei bine, aşa va fi, deoarece cuvântul Domnului întruchipează întotdeauna adevărul. Pentru mângâierea noastră vrem să vedem, însă, aspectul pozitiv, încurajator al acestei pilde evanghelice. Adică, să înţelegem aşa: dacă Domnul a zis că cei ce I-au refuzat chemarea nu vor gusta din Cină, înseamnă că cei care răspund chemării se vor bucura de ospăţul euharistic, vor fi fericiţi să cineze la Masa Lui. Într-adevăr, iubiţi credincioşi, nu este (şi nici nu poate fi imaginată!) o bucurie mai mare în lumea aceasta decât cea trăită de noi atunci când ne
123 cuminecăm, adică "gustăm din Cina Lui". Însă, trebuie să adăugăm: bucuria este autentică numai atunci când luăm Sfânta Împărtăşanie după ce ne-am pregătit cum se cuvine, printro spovedanie sinceră şi completă, prin împăcare cu semenii, prin împlinirea canonului de rugăciune, al canonului primit de la duhovnic etc. Şi acum, îngăduiţi să descriem, fie şi pe scurt, acest itinerar al bucuriei, parcurgând drumul invers, nu spre Sf. Potir, ci dinspre Sf. Potir spre viaţa cea de toate zilele. În calitate de duhovnici ne-a fost dat să vedem în momentul împărtăşirii din faţa Sfântului Altar, nu de puţine ori, atâtea chipuri luminoase ale creştinilor care gustă din Cina Domnului, transfigurate, de frumuseţe inefabilă! Această bucurie şi transfigurare se întrezăreşte oarecum, de fapt, în clipele spovedaniei, uneori chiar şi mai înainte. Ce vă spunem noi acum nu vă este total necunoscut, dar nici nu aveţi cum vedea ceea ce vede duhovnicul, ca slujitor al celor două mari Sfinte Taine. Să luăm cazul unui creştin oarecare. Îl vedem că se apropie de scaunul Spovedaniei întristat, şovăielnic, deznădăjduit, chiar întunecat la faţă, parcă nehotărât să spună totul, parcă neîncrezător că preotul poate să-l împace cu Dumnezeu, cu semenii şi, mai ales, cu sine... După încurajarea firească pe care i-o facem, dacă creştinul respectiv se hotărăşte să fie sincer şi să nu ascundă nimic, se întrezăreşte deja o rază de lumină pe chipul său. Iar pe măsură ce-şi descarcă poverile de pe suflet, cu fiecare păcat mărturisit, lumina şi transfigurarea apar tot mai evidente. La sfârşit, când nu i-a mai rămas nimic de ascuns (sau cel puţin nu-şi mai aminteşte), după dezlegarea primită, pleacă alt om decât a venit: deşi la aceeaşi persoană, preotul vede acum un chip frumos, plin de nădejde şi de bucurie, un chip transfigurat de lumina harului. Până să se apropie, însă, de Sfântul Potir, acel om ştie că mai are unele lucruri de făcut: să se împace cu cei pe care i-a supărat, să întoarcă orice datorie are faţă de cineva, să-i ajute pe cei sărmani cu faptele milosteniei lui, să-şi facă rugăciunile, canonul etc. Chipul său luminat prin Taina Spovedaniei, dar şi prin cele pomenite mai sus, devine, apoi, strălucitor în clipa Sfintei Împărtăşanii. El nu se vede, căci nu are oglindă să se privească, dar preotul îl vede şi se bucură şi se luminează de bucuria şi lumina lui. Iar această gustare din Cina Euharistică este, de fapt, o pregustare a bucuriei din împărăţia cerurilor. Căci aşa se roagă preotul în taină, după ce îi împărtăşeşte pe credincioşi, exclamând cu nădejde şi având înaintea ochilor chipurile transfigurate ale creştinilor pe care tocmai i-a cuminecat: "O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase; O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea. Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale!" Iubiţi ascultători, Mergând puţin mai departe pe acest itinerar dinspre Potir spre viaţa zilnică, e bine să ne dăm seama că bucuria Cinei poate fi pregustată chiar înainte de Spovedanie şi Împărtăşanie. Auzim adesea sintagma "bucuria de a trăi", expresie tot mai des invocată parcă astăzi, de către cei care doresc să se ridice deasupra biologicului. Desigur, nu ne opreşte nimeni să ne bucurăm şi de cele pământeşti, cu măsură bineînţeles: de ţarini, de gospodărie, de familie etc. Ne bucurăm firesc atunci când am reuşit în serviciu, sau am agonisit un bănuţ pentru a ne hrăni şi a îmbrăca pruncii. Dar nu se pot compara aceste bucurii cu fericirea pe care o simţim atunci când am ajutat un alt semen decât cei din familie: un vecin, un orfan, o văduvă, un bolnav etc. Şi atunci, e bine să ştim, bucuria gustării din cina euharistică poate fi pregustată în toate zilele vieţii noastre, dacă trăim nu doar pentru noi, ci şi pentru semeni. Aceasta este de fapt adevărata bucurie de a trăi! Cu aceste simţăminte ne apropiem de slăvita Naştere a Domnului, cu nădejde şi bucurie, îndemnându-vă şi îndemnându-ne să răspundem mai întâi chemării la Cina Lui, Cină pentru care S-a întrupat şi a întemeiat Biserica spre a ne mântui. De vom auzi chemarea Lui şi de vom răspunde aşa cum se cuvine, nu ni se vor spune acele înfricoşătoare
124 cuvinte "Nici unul din acei bărbaţi care au fost chemaţi nu va gusta din Cina Mea", ci "Toţi creştinii care au fost chemaţi şi au auzit şi au răspuns şi s-au gătit cum se cuvine, vor gusta cu bucurie din Cina Mea!". Amin. –––– o0o ––––
125 29. DUMINICA a XXIX -a DUPĂ RUSALII: Vindecările, prevestiri ale mântuirii O interesantă şi sugestivă istorioară ne spune că Dumnezeu a chemat odată la masă toate virtuţile: Bunătatea, Simplitatea, Adevărul, Credinţa, Dragostea, Speranţa, Mila, Bunul-simţ, Delicateţea, Generozitatea, Smerenia etc. Astfel, răspunzând invitaţiei, s-au arătat pline de bună-cuviinţă, se recunoşteau şi stăteau de vorbă ca bune prietene. Două, însă, cu toate că erau aşezate alături, nu vorbeau între ele. Deloc. Acestea erau Binefacerea şi Recunoştinţa. Le-a întrebat Dumnezeu: "Voi de ce tăceţi?" ''Nu ne cunoaştem, au răspuns, nu ne-am întâlnit niciodată până acum!" Iubiţi credincioşi, povestioara aceasta ilustrează foarte bine, credem, mesajul evangheliei cu cei zece leproşi, citită astăzi, şi tema ei principală: recunoştinţa. După cum v-aţi aştepta, ar urma să vorbim, aşadar, despre această virtute aleasă, „floare rară” – cum i se mai spune etc. etc. N-o să facem acest lucru, nu pentru că n-ar fi necesar, sau că n-ar merita osteneala, ci pentru că am făcut-o cu alte prilejuri16, iar acum ne propunem să analizăm minunea săvârşită de Mântuitorul, inclusiv raportul binefacere-recunoştinţă, întrun plan mai larg, propriu-zis, în contextul operei de mântuire a neamului omenesc. Pentru început, amintim, totuşi, că vindecarea leproşilor a fost un gest concret al milei Mântuitorului făcut pentru aceşti zece nefericiţi, purtători ai unei boli incurabile, care măcina trupul până la suprimarea vieţii. Trebuie să observăm că Iisus şi-a manifestat compasiunea spontan: n-a mai întrebat, ca în alte situaţii, „credeţi că pot să fac aceasta?”, ci i-a trimis direct să fie văzuţi de preoţi, pentru a li se certifica vindecarea. Se ştie că lepra era o boală neiertătoare şi contagioasă, pricină pentru care bieţii suferinzi erau obligaţi să trăiască izolaţi, în afara comunităţilor, iar când se deplasau trebuia să strige de departe „necurat, necurat!” – spre a fi ocoliţi de semeni. Toată drama acestor bolnavi este descrisă amănunţit în paginile Bibliei (Levitic, 13-14), descriere pe care vă îndemnăm să o citiţi cu luarea-amintea cuvenită, spre a înţelege mai bine durerea lor, pe de o parte, iar pe de alta de ce Mântuitorul le spune celor zece „duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor…” În contextul larg al operei de mântuire, vedem în această minune (ca, de altfel, în toate) o ilustrare a grijii lui Dumnezeu pentru vindecarea neamului omenesc, de lepra păcatului şi a morţii. Să ne amintim, astfel, că până la întruparea Mântuitorului, boala (am zice „lepra”) păcatului era incurabilă. Este edificator, în acest sens, a cerceta starea omenirii de dinainte de Naşterea Domnului şi incapacitatea omului de a ieşi singur din căderile tot mai numeroase şi mai grele. Privind retrospectiv, bunăoară, viaţa lumii greco-romane, o viaţă fără Dumnezeu, constatăm, de fapt, că nici nu se poate vorbi de un cult al lui Dumnezeu, el fiind substituit de cultul împăratului şi de cel săvârşit în cinstea unui mare număr de zei. Familia era slab întemeiată. Societatea împărţită, sfâşiată de fapt, în bogaţi şi săraci, cu o prăpastie de netrecut între ei. Din punct de vedere moral, unul dintre cele mai grave aspecte îl constituia desfrâul, care căpătase, culmea, chiar un caracter religios, sub pretextul cultului fertilităţii, asociat cu cel al fecundităţii. Aşa se face că zeiţele Afrodita, la greci, şi Venus, la romani, erau „deservite” de numeroase „preotese”, în temple sau în mijlocul naturii (ca în misterele eleusine). Acest „cult” al desfrâului avea corespondenţă şin alte religii, desigur, ca de pildă la asiro-babilonieni, unde prostituţia era considerată „sacră”, iar zeiţei Iştar (surata Afroditei) îi era consacrat un templu special la Uruk. Parcă nu ne vine să credem: temple închinate desfrâului! Veţi spune, poate, că nu trebuie să ne mirăm prea tare: casele de toleranţă de azi, nu sunt, oare, tot nişte „temple” asemănătoare? Bineînţeles că sunt. De altfel, şi celelalte păcate şi scăderi enumerate mai sus îşi găsesc 16
De altfel, majoritatea cărţilor de predici abordează tema recunoştinţei pentru această duminică.
126 corespondenţă în actualitate şi vom vedea de ce, puţin mai încolo, când vom extrage concluziile finale. Pe moment, spre completarea celor de până acum, amintim că nici lumea iudaică nu strălucea în conduită morală, cu toate că era privilegiată de credinţa în Dumnezeul Cel Unic şi de normele scripturistice consemnate de autorii sacri, majoritatea profeţi. „Lepra” păcatelor transpare chiar din paginile vetero-testamentare, în care citim că profeţii se luptau adesea cu abaterile de tot felul. De fapt, însăşi Legea Veche avea nevoie de anumite corecţii, ca de pildă în legătură cu legea talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” – Ieşire 21, 24) şi cu cea legată de camătă („celui de alt neam să-i dai cu camătă, iar fratelui tău să nu-i ceri camătă…” – Deut. 23, 20), întrucât legea iubirii, se ştie, nu-i privea şi pe străini şi vrăjmaşi etc. etc. Întreaga omenire se găsea, astfel, contaminată de boala păcatului, ca de un fel de lepră, cu neputinţă de vindecat doar prin puterea omului. De aceea S-a întrupat Mântuitorul şi a săvârşit lucrarea de vindecare (mântuire). Şi nu întâmplător, credem noi, apare diferenţierea proporţională a celor zece, nouă iudei şi un samarinean, ci pentru a ni se arăta şi prin acest exemplu că Dumnezeu a chemat la mântuire, cu insistenţă, întâi pe iudei, ca popor ales, apoi celelalte neamuri. Mai departe, faptele se tâlcuiesc de la sine: aşa cum s-a dovedit în nenumărate rânduri, iudeii s-au arătat nerecunoscători, iar „samarineanul”, ca exponent al neamurilor, fericit că a fost vindecat (mântuit) a manifestat bună credinţă, smerenie şi recunoştinţă. Iată cum descrie Sf. Chiril al Alexandriei acest aspect: „Se vădeşte că Israel era cu inima învârtoşată şi uita cu uşurinţă binele ce i se făcea. Iar străinul, adică cel samarinean, căci acel neam era străin pentru că se trăgea din Siria, şi nu în zadar se spune: în mijlocul Samariei şi al Galileii, s-a întors ca să aducă slavă lui Dumnezeu cu glas mare. El a arătat că samarinenii sunt recunoscători, iar iudeii, de li se face vreo binefacere, nu arată recunoştinţă…” (Comentariu la Evanghelia după Luca, 17, 12). Samarineanul a dobândit, astfel, o dată cu însănătoşirea trupului şi pe cea a sufletului, „născându-se pentru o viaţă nouă”, după cum bine remarcă un comentator modern (B. W. Johnson, The people's New Testament), iar iudeii s-au mulţumit doar cu însănătoşirea trupească. Altfel spus: cu cele materiale. Iubiţi ascultători, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a adus leacul împotriva leprei păcatului, dându-ne posibilitatea să ne vindecăm sufletele, vindecare infinit mai importantă decât cea a trupurilor. Respectând însă libertatea de alegere a oamenilor, nu sileşte pe nimeni să practice virtuţile. De aceea întâlnim şi azi multe dintre păcatele cunoscute înainte de întruparea Lui, unele chiar sub forme noi, mai perfide şi mai periculoase. „Cei nouă iudei” nerecunoscători şi interesaţi doar de cele materiale, pot fi întâlniţi la tot pasul, atât printre conaţionalii lor, cât şi în rândurile altor neamuri cărora le-au insuflat modelul lor contagios, care au îngrozit lumea cu „ingineriile” lor financiare, cu maşinaţiunile politice, cu întreţinerea focarelor de război, cu preocuparea acerbă de a culpabiliza pe toţi cei ce li se împotrivesc, catalogându-i fie terorişti, fie co-autori ai holocaustului etc. Din fericire, „samarineanul” recunoscător a insuflat, la rândul său, virtuţile cele mai alese, pe care le poartă bunii creştini, din toate timpurile şi locurile. Acestora să le urmăm, iubiţi ascultători, toţi cărora ne este drag a ne numi creştini, precum ne îndeamnă şi cuvintele Sf. Ap. Pavel scrise colosenilor, din care s-a citit astăzi la Apostol (redăm un fragment): „Drept aceea, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli…, în care păcate aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele...” (3, 5-7). Acestui îndemn, adăugăm, strigând: „Veniţi la Hristos să vă vindecaţi de lepra păcatelor, iar după ce v-aţi făcut sănătoşi nu uitaţi să-I fiţi recunoscători pentru binefacerea primită. Căci ce poate fi
127 mai minunat decât ca binefacerea şi recunoştinţa să se întâlnească, să se recunoască, să-şi vorbească şi să fie bune prietene?”. Amin. –––– o0o ––––
128 30. DUMINICA a XXX-a DUPĂ RUSALII: Despre chemarea la epectază (urcuş) Iubiţi credincioşi, Ascultând Evanghelia de astăzi, în care Sfântul Luca ne relatează despre convorbirea Mântuitorului cu un tânăr bogat, mulţi dintre noi ne întrebăm, probabil: „Care a fost scopul acestui dialog?”. Căci ştim foarte bine că Mântuitorul n-a vorbit şi n-a săvârşit nimic la întâmplare. Altfel spus, nimic întâmplător, ci totul proniator – după cum adesea spunea părintele Galeriu. Pentru a răspunde în cunoştinţă de cauză, trebuie să urmărim, de fapt, nu unul, ci trei aspecte: 1. Împrejurările convorbirii cu tânărul bogat; 2. Scopul acestui dialog, raportat la tânărul cu pricina; 3. Mesajul convorbirii pentru noi şi pentru oamenii din orice vreme. 1. Pilda cu tânărul bogat este relatată, cu mici diferenţe, de trei dintre evanghelişti, anume de Matei, Marcu şi Luca, numiţi şi „sinoptici”. Marcu şi Luca, îndată după încheierea dialogului cu tânărul, scriu despre faptul că Mântuitorul le vorbeşte ucenicilor despre suirea la Ierusalim şi că Fiul Omului va fi dat păgânilor, că va fi batjocorit, scuipat, biciuit şi ucis! Înţelegem, aşadar, că dialogul a avut loc cu puţin timp înainte de moartea Sa. De aceea, cuvintele spuse tânărului se constituie, astfel, ca sfaturi date de cineva pe patul morţii, ca un ultim testament. Toate învăţăturile Mântuitorului fac parte, desigur, din ceea ce îndeobşte numim „Testamentul cel Nou”. De altfel, chiar sfaturile date de părinţi copiilor în decursul vieţii pot fi considerate testamentare. Dar, ştim bine, cele rostite înaintea morţii au întotdeauna o greutate aparte. Credem, aşadar, că cele spuse acum de către Mântuitorul tânărului, şi prin el, nouă, tuturor, sunt de importanţă ultimă cu privire la mântuirea sufletului. 2. Trecem, astfel, la punctul al doilea, în care vom încerca să înţelegem de ce i-a spus Mântuitorul tânărului: „Vinde toate câte ai şi vino de urmează Mie!” Suntem înclinaţi, poate, să credem că Mântuitorul a voit neapărat să-L facă ucenic. Nu Mântuitorul, ci tânărul însuşi voia ceva mai mult decât împlinirea Legii. Din felul cum se desfăşoară dialogul, înţelegem, astfel, că scopul chemării Domnului a fost ca tânărul să meargă până la capăt, în ceea ce singur îşi propusese iniţial. Altfel spus, să-şi respecte propria bună dorinţă şi bună intenţie. Să ne amintim că el a venit la Iisus fără să-l cheme şi că L-a numit „Bun”, fapt care dovedeşte o deschidere iniţială deosebită. Mai mult, evanghelistul Marcu notează amănuntul extraordinar că tânărul a îngenuncheat înaintea Domnului şi aşa a început să-L întrebe „ce să fac?” (10, 17). Astfel, îngenuncherea, adresarea reverenţioasă şi mărturisirea dorinţei de a împlini mai mult decât îi cereau poruncile Legii, vădeau intenţia clară de a face tot ce îi va spune El. Evanghelistul Marcu mai notează două amănunte, la fel de semnificative (remarcăm şi cu acest prilej, iubiţi credincioşi, cât de bine se completează evangheliştii între ei!): a. Mântuitorul priveşte la el cu dragoste (v. 21), adică îi întâmpină buna intenţie, îl încurajează, cu toată generozitatea şi dragostea Sa dumnezeiască; b. Îi spune „luând crucea, vino…”, adică dacă vrei să mergi până la capăt, nu te opri la jumătatea drumului, oricât de grea ţi-ar fi ori ţi s-ar părea crucea (misiunea) vieţii! Tânărul s-a oprit, însă, din drumul pe care singur intenţionase a-l duce până la sfârşit… 3. Dar noi, iubiţi credincioşi, cum înţelegem chemarea Mântuitorului? Mulţi suntem tentaţi, poate, să credem că în acest episod a fost vorba doar de un „sfat evanghelic”, o chemare la călugărie, adică de a lăsa lumea cu toate ale ei, respectând cele trei voturi: ascultare necondiţionată, castitate şi sărăcie de bună voie. Nu a fost vorba numai de aşa ceva, cel puţin din două motive: întâi, pentru că pe vremea aceea nu existau călugări, în înţelesul de mai târziu; al doilea, pentru că invitaţia Mântuitorului la desăvârşire nu poate avea un sens restrictiv, raportat doar la o anumită categorie socială. Este limpede că
129 mântuirea nu este condiţionată de a ne vinde tot ce avem şi a ne călugări, sau a deveni pustnici! Ar fi condiţionată aşa numai în cazul în care, liber consimţit, am depune noi aceste voturi. Atunci, ce ne cere Mântuitorul prin cuvintele Evangheliei de astăzi? Ce doreşte El de la noi? Exact ceea ce a dorit de la tânărul bogat şi plin de intenţii bune: să mergem până la capăt, în toate acţiunile noastre! Cu două condiţii: acţiunile să fie corecte şi să aibă un scop bun. Bunăoară, ai început o şcoală? Du-o la bun sfârşit! Cunoşti o meserie folositoare semenilor şi ţie? Profeseaz-o cu drag! Te-ai căsătorit? Trăieşte bucuriile vieţii de familie, dar asumă-ţi şi necazurile, până la capăt! Ai păşit pe drumul ştiinţei într-o anumită ramură? Nu înceta a-i urca treptele, oricâte piedici ţi s-ar pune! Te declari creştin şi doreşti mântuirea? Nu te opri din urcuşul faptelor bune! Te-ai hotărât de bună voie să ţii un post deplin, nu-l spurca! Ai început lupta împotriva patimilor? Nu te opri la cea mai mică ispită! Luptă-te, cu toată voinţa! Adu-ţi aminte de avertismentul Apostolul Pavel dat conaţionalilor săi: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi luptat până la sânge!” (Evrei 12, 4), adică „până la capăt, cu toată puterea, chiar cu preţul jertfei supreme, a sângelui, dacă situaţia o cere”. Este adevărat că exemplificările de mai sus, şi altele asemenea, principiale prin natura lor, pot întâmpina cazuri de excepţie. De aceea, dilemele vor fi discutate la timp cu duhovnicul personal17. Pe de altă parte, cu mare tristeţe ne amintim, însă, că oprirea la jumătatea drumului, adesea fără motive serioase, este drama multor semeni ai noştri, după cum se pare că este şi drama naţiunii noastre, căci a devenit, din păcate, dureroasă şi proverbială constatarea că românii, în vremea din urmă, rar duc o acţiune până la capăt… * Iubiţi ascultători, În puţine cuvinte, rezumăm: Mântuitorul i-a cerut tânărului şi, prin el, nouă tuturor, să nu folosim în viaţă jumătăţile de măsură, ci măsurile întregi, acelea care duc orice faptă la bun sfârşit. În planul mântuirii, Sfinţii Părinţi, începând cu Grigorie de Nyssa, numesc acest efort epectază (de la grecescul „epektasis” = „întindere, urcuş”). De pildă, în „Viaţa lui Moise”, Sf. Grigorie de Nyssa se exprimă astfel, la un moment dat: „ Aşa precum corpurile (pietrele de ex., n.n.) ce tind jos, dacă pornesc la vale, chiar dacă nimeni nu le mai împinge după prima mişcare, se avântă prin ele însele într-o mişcare şi mai repezită în jos, atâta vreme cât rămân înclinate şi supuse acestei mişcări, tot aşa, dar dimpotrivă, sufletul, eliberat de împătimirea sa pământească, se avântă uşor şi repede în mişcarea către cele de sus, ridicându-se spre înălţime… Pentru aceasta şi marele Moise, urcând mereu, nu se opreşte niciodată din urcuş, nici nu-şi pune vreun hotar sie-şi în mişcarea spre înălţime, ci, o dată ce a pus piciorul pe scara care se sprijină pe Dumnezeu, cum spune Iacov, păşeşte pururi spre treapta de deasupra…” (Trad. de pr. I. Buga, PSB, vol. 29, p. 90-91). Înţelegem de aici că cel care urcă dovedeşte grijă faţă de sufletul său, care – structural – tinde spre Dumnezeu Care l-a creat, iar cel care stă, sau coboară, Doamne fereşte, se aseamănă unei pietre nemişcate, ori aflată în rostogolire fatală… Doamne ajută-ne să fim suflete care se înalţă în lumină, nu „pietre” nemişcate, ori căzătoare în prăpastia întunericului! Amin. –––– o0o –––– 17
Predica de faţă a fost rostită în 24 nov. 2002. După slujbă m-a întrebat un creştin: „Părinte, iertaţi-mă, dar dacă am început o şcoală şi o meserie şi după o vreme am constat că nu sunt capabil să merg mai departe, voi continua orbeşte, până la capăt, aşa cum ne-aţi sfătuit d-voastră?” „Nu!” - i-am răspuns. „Discutaţi amănuntele cu duhovnicul personal şi găsiţi soluţia cea mai bună. Sfaturile din predică sunt valabile în principiu, iar cazul dvs. este, de fapt, o excepţie care confirmă regula…” De aceea, la redactarea finală a predicii, am inclus fraza în care pomenesc de cazurile de excepţie.
130 31. DUMINICA a XXXI-a DUPĂ RUSALII: Strigătul orbului din Ierihon Şi cei ce mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu atât mai tare striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă! (Luca 18, 39) Iubiţi credincioşi, Aţi recunoscut în cuvintele de mai sus, credem, strigătul sfâşietor al Orbului din Ierihon din evanghelia ce s-a citit astăzi. Le-am ales pentru începutul cuvântului nostru, pentru că în ele se cuprind, deodată, strigătul întregii omeniri şi al fiecăruia dintre noi. Minunea vindecării Orbului din Ierihon este, desigur, un eveniment concret, real, o vindecare circumcisă itinerarului pământesc-istoric al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar, ca în cazul tuturor vindecărilor, nu trebuie să privim izolat această minune, ci să ne dăm seama că ea, alături de toate celelalte, anunţă Marea Vindecare, adică mântuirea neamului omenesc. Episodul din Ierihon este relatat de Evanghelistul Luca la cap. 18. Cum el prezintă misiunea Mântuitorului într-o ordine cronologică, ne dăm seama că vindecarea orbului a fost săvârşită cu puţin timp înainte de patimi, moarte şi înviere, evenimente prin care se va pecetlui lucrarea de mântuire (vindecare) a omenirii din robia păcatului şi a morţii, inclusiv, aşadar, din orbirea în care se zbătuse până atunci. Prin strigătul ierihoneanului, “Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”, înţelegem, desigur, durerea lui, dar şi faptul că era porta-vocea neamului omenesc. Strigătul lui nu este, însă, doar al omenirii de până la el, sau al celei contemporane lui. Este suspinul tuturor oamenilor, până la sfârşitul veacurilor. În acest sens am spus că este şi strigătul nostru, al fiecăruia... Iubiţi credincioşi, spre deosebire de semenul nostru din Ierihon, care suferea de o orbire fizică, cu un anumit diagnostic, care –cu mijloacele moderne de astăzi - ar putea fi acum vindecată, noi suferim, trebuie să recunoaştem smerit, de o orbire mult mai gravă, acea a ochilor sufletului, pe care numai Mântuitorul ne-o poate vindeca. În suspinul ierihoneanului recunoaştem propriul nostru suspin: ca şi el, ne dăm seama că numai Iisus, Fiul lui David, ne poate lecui. Desigur, fără a ne exclude pe noi, preoţii, mărturisim acum că ori de câte ori recitim acest episod (la fel şi altele similare) simţim în strigarea lui şi suspinul frăţiilor voastre, mai ales a celor pe care vă ştim că aveţi o suferinţă fizică sau sufletească mai grea, o problemă de familie mai delicată etc. Privindu-vă în aceste momente, parcă vă auzim multora strigarea, chiar nerostită cu voce tare: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă, ajută-mă să mă însănătoşesc! Sau: Vindecă, Doamne, pe cei din familie: tata, mama, fratele, copilul... Sau: ajută-mă să-mi găsesc un serviciu, sa pot supravieţui, să-mi plătesc datoriile; să găsesc un om de caracter pentru căsătorie; să văd şi să înţeleg mai bine rostul vieţii mele pe pământ, că uneori mă simt parcă orb... În rezumat: miluieşte-mă, mântuieşte-mă! Sunt strigăte justificate, cu probleme şi dureri personale, pe care le rostim deseori, privind spre cer. Dar, strigând pentru noi şi cei dragi ai noştri, să nu uităm a striga şi pentru durerile neamului nostru românesc, pentru orbirea lui, pentru decăderea lui, pentru suferinţele de tot felul, dar, mai presus de toate, pentru mântuirea lui. Făcând aşa vom urma pilda tuturor sfinţilor români, dar şi altor iluştri înaintaşi, care, uitând de ei şi durerile personale, şi-au identificat idealurile cu idealul naţiunii, acela de a vieţui ca un popor demn, nerobit nici de străini, nici de boli, nici de patimi! Drept-măritori creştini,
131 Între exemplele cele mai fericite în acest sens, evocăm “srtigătul” poetului nostru cel de toate zilele, Eminescu. Socotim potrivită aceasta evocare18, întrucât în ziua de 15 a lunii ianuarie, lună în care ne găsim acum, toţi românii din ţară şi de pretutindeni îşi amintesc că la această dată s-a născut poetul român cel mai reprezentativ, a cărui operă, circumscrisă pentru veşnicie spaţiului spiritual, poate fi asemuită în plan material cu pâinea noastră cea de toate zilele. Emoţia ce ne stăpâneşte atunci când spunem poetul nostru cel de toate zilele este mult apropiată evlaviei pe care o simţim când rostim rugăciunea Tatăl nostru, pentru că ştim că hrana zilnică, duhovnicească şi materială, pe care o cerem de la Dumnezeu, ne este oferită cu îmbelşugare de semeni de-ai noştri, din prezent şi din trecut, prin care El îşi împlineşte voia. Recunoaştem, aşadar, şi în Eminescu, un semen plin de solicitudine, care lucrează tainic, deodată cu cei aleşi ai Domnului, şi care ne dăruieşte jertfelnic (şi zilnic dacă vrem!), pâinea spirituală de care avem atâta nevoie. Mai ales în aceste timpuri marcate de incertitudini şi tot mai dese frustrări, Eminescu iese prietenos în întâmpinarea conaţionalilor, cu afabilă compasiune, cântând durerea tuturor şi a fiecăruia-n parte, prin nemuritoarele-i versuri, totodată rostind în locul nostru simţăminte ce ne copleşesc, în pagini de proză inedită, la care se asociază cele de gazetar de atitudine, interesat numai de soarta naţiunii române, întărindu-ne nădejdea în mai bine şi îndemnându-ne, parcă, la o mai înaltă conştiinţă de români. Ne imploră stăruitor să fim mai uniţi, având temei în filele de aur a scripturilor române (Epigonii) şi mai vigilenţi cu anumiţi străini care, în spatele declaraţiilor de prietenie şi într-ajutorare, ne aduc de peste graniţă credinţe şi obiceiuri necunoscute sufletului românesc, transformându-ne plaiurile într-o profitabilă piaţă de desfacere pentru mărfurile lor sclipicioase, multe de calitate îndoielnică, ce înghit cu lăcomie leafa subţire a românului sărăcit şi imprudent. Căci românul, ospitalier din fire şi bun până la prostie uneori (iertată să ne fie amara constatare!), ar trebui, în opinia lui Eminescu, să fie mai “selectiv” cu cei care ne fac declaraţii de dragoste cu atâta uşurinţă, pentru că ele ascund, de fapt, satisfacerea propriilor interese. Că Eminescu a fost nu doar un poet romantic prin excelenţă, romantismul lui fiind dovedit cu prisosinţă, ci şi un român de o dureroasă luciditate, o arată îndeosebi opera gazetărească. Dar nu numai. Chiar unele dintre poeziile sale poartă pecetea preocupărilor sociale, politice, economice etc. Este cazul, de pildă, cu Împărat şi proletar, Scrisoarea IIIa, Doina etc. Dacă primele două poezii sunt arhicunoscute, ultima a fost aproape total ignorată de editori, mai ales în perioada comunismului, poate şi din teama ca Eminescu să nu fie considerat xenofob. La o lectură superficială ar putea să ni se pară şi nouă că este. Citită detaşat, însă, în spiritul întregii opere eminesciene, pătrunsă de o dragoste fără margini pentru semeni, indiferent de etnie, Doina apare ca un suspin de moment al românului-Eminescu, pentru ţara lui, în acea vreme (aprox. 1880-83) sufocată de maşinaţiile unor profitori străini, care au reuşit să facă din ea, bogată în resurse, o provincie săracă într-atât, încât, cu toată bogăţia ei să i se potrivească sfâşietoarea caracterizare “săracă Ţară, săracă”! În acest sens, chiar dacă numele muscalilor, calmucilor, jidovilor, ungurilor, grecilor etc. cad sub judecata aspră a justiţiarului poet, nu trebuie să înţelegem că Eminescu s-ar referi la toţi muscalii, evreii, ungurii etc., ci, evident, numai la acei “reprezentanţi” hrăpăreţi, cu siguranţă nereprezentativi pentru naţiunea lor. Ca şi-n cazul altor poezii eminesciene, şi Doina are mai multe variante. Într-o recentă pagină a cotidianului “Ziua”, redactată de fundaţia “Anastasia”(15 ian. 2000), este reprodusă varianta Perpessicius, care este, se pare, ultima semnată de marele poet, mai “îndulcită” decât precedentele. În aceeaşi pagină, cu argumente de un total bun-simţ, d-l Răzvan 18
Am redactat această predică în anul 2000, care a marcat 150 de ani de la naşterea poetului.
132 Codrescu, redactorul întregului material, demonstrează limpede că autorul Doinei, departe de a fi xenofob, este, de fapt, promotorul “echilibrului şi vitalităţii naţionale”. Pagina anastasică publică, totodată, cu totul şi cu totul inspirat, şi o mărturisire despre Eminescu şi fenomenul românesc, semnată de cunoscutul preot-scriitor evreu, încreştinat ortodox, Nicolae Steinhardt. Doina şi evreul Steinhardt! O asociere cu totul inedită! Care va să zică, vorba hâtrului Caragiale, dacă Eminescu ar fi fost xenofob şi ar fi scris cu patimă despre jidani, şi ar fi criticat pe toţi jidanii, vinovaţi sau nu, cu siguranţă “jidanul”-scriitor Steinhardt, care, împătimit pentru arhive, va fi studiat, credem, toate variantele Doinei eminesciene, nu ar mai fi scris “îl iubesc pe Eminescu” şi nu i-ar mai fi depus flori la picioarele statuii din faţa Ateneului... În cele ce urmează, vă prezentăm şi noi mărturia inedită a părintelui Nicolae Steinhardt, alături de o altă variantă a Doinei, se pare cea mai “neîndulcită”, pe care am găsit-o între materialele rămase de la părintele Constantin Voicescu († 8 sept. 1997, cunoscut pentru naţionalismul său ferm, dar echilibrat, pentru care a suferit, totuşi, nu mai puţin de 12 ani de puşcărie). Publicăm aceste materiale acum, la sorocul naşterii poetului nostru naţional, împărtăşindu-i durerea pentru durerile de atunci, dar cu inima grea că Doina care cântă atât de bine vremurile contemporane lui, se potriveşte atât de tare cu zilele pe care le trăim noi, românii de azi. Fără să îmbrăţişăm toate “soluţiile” propuse de el în rezolvarea problemei străinilor, mulţi dintre ei rapaci azi ca şi atunci, reţinem rugăciunea pentru îndurarea lui Dumnezeu pe care o facem şi noi în aceeaşi cauză, deodată cu îndemnul la prudenţă, îndemn care se poate citi fără greutate printre rândurile întregii poezii. 1. NICOLAE STEIHARDT – “Dragostea pentru Eminescu şi fenomenul românesc”: Mi-am pus demult întrebarea: dacă mi se va cere să scriu despre Eminescu, oare ce voi face? Să cutez a scrie? Nu va fi impertinenţă şi abatere de la modestia cea mai elementară? Iată însă că, până la rezolvarea teoretica a problemei, am scris şi am publicat câteva texte despre Eminescu: în “Viaţa românească”, în “Caiete critice”, în volumele “Escale în timp şi spaţiu” şi “Prin alţii spre sine”, în cuvântul înainte la “Eminescu – abisul ontologic” de Svetlana Paleologu. Am învăţat şi predat euforic multe poezii eminesciene la Jilava, Gherla şi Dej. Ştiu bine că am scris copilării şi banalităţi, dar cu teamă, dragoste, credinţă şi adânc respect. Aşa încât s-ar putea ca păcatul de temeritate şi poftă de fală să-mi fie iertat. Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfântă; nu uit, când sunt în Bucureşti, să depun şi eu o floare la statuia din faţa Ateneului, a sculptorului Anghel. Cu ce drept îl iubesc eu pe Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricât de nevolnic şi nedreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod arbitrar şi tot poporul român şi “fenomenul românesc”. Şi-apoi Eminescu, prin fermitatea şi curăţia caracterului, îmi este sprijin şi nădejde în credinţa că poporului român îi este menit a se împărtăşi în cultură şi în viaţa spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrităţii – acea binecuvântată soartă în care a crezut Haşdeu, Pârvan, Mircea Eliade şi Constantin Noica. Cât de fericit sunt că mi-aţi dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea pentru Eminescu şi fenomenul românesc!
2. DOINA
De la Nistru pân’la Tisa Tot românul plânsu-mi-s-a Că nu mai poate străbate De-atâta singurătate; Din Hotin şi pân’la Mare Vin Muscalii de-a călare De la Mare la Hotin Calea noastră ne-o aţin Şi Muscalii şi Calmucii Şi nici ciuma nu-i mai duce Şi nici Nistrul nu-i îneacă Săracă Ţară, săracă! Din Boian la Cornu Luncii Jidoveşte’nvaţă pruncii Şi sub mână de jidan Sunt românii lui Ştefan. Vai de biet român săracu Că-ndărăt tot dă ca racul Fără ticnă-i masa lui Şi-i străin în ţara lui. Din Braşov pân’la Abrud Vai ce văd şi ce aud Stăpânind ungurul crud Iar din Olt până la Criş Nu mai este luminiş De greul suspinelor De umbra străinilor, De nu mai ştii ce te-ai face Sărace român, sărace! De la Turnu’n Dorohoi Curg duşmanii în puhoi Şi s’aşează pe la noi; Şi cum vin cu drum de fier Toate cântecele pier Zboară paserile toate De neagra singurătate Numai umbra spinului La uşa creştinului Codrul geme şi se pleacă Şi izvoarele îi seacă Săracă Ţară, săracă! Cine ne-a adus jidanii Nu mai vază zi cu anii Ci să-i scoată ochii corbii Să rămâie-n drum ca orbii Cine ne-a adus pe greci N-ar mai putrezi în veci. Cine ne-a adus muscalii Prăpădi-l-ar focul jalii Să-l arză, să-l dogorească Neamul să i-l prăpădească, Iar cine mi-a fost mişel Seca-i-ar inima-n el, Cum duşmanii mi te seacă
Săracă Ţară, săracă! Ştefane, Măria Ta, Lasă Putna, nu mai sta. Las'Arhimandritului Toată gruja Schitului Iară grija gropilor Dă-o-n seama popilor La metanii să tot bată, Ziua toată, noaptea toată, Să se-ndure Dumnezeu Ca să-ţi mântui neamul tău. Tu te-nalţă din mormânt Să te-aud din corn sunând Şi Moldova adunând, Adunându-şi flamurile Să se mire neamurile; De-i suna din corn o dată, Ai s-aduni Moldova toată; De-i suna de două ori, Îţi vin codrii-n ajutor; De-i suna a treia oară, Toţi duşmanii or să piară, Daţi în seama ciorilor Ş-a spânzurătorilor. Ştefane, Măria Ta, Lasă Putna, nu mai sta Că te-aşteaptă litvele Să le zboare tigvele Să le spui Molitvele Pe câţi pari, pe câţi fuştei Căpăţâni de grecotei Grecoteii şi străinii Mânca-le-ar inima câinii Mânca-le-ar Ţara pustia Şi neamul nemernicia Cum te pradă, cum te seacă Săracă ţară, săracă!
Iubiţi ascultători, Impresionaţi adânc de “strigătul” eminescian pentru mântuirea neamului, totodată de mărturisirea plină de simţire a părintelui Nicolae, strigăm şi noi o dată cu Orbul din Ierihon: “Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă”, adăugând “mântuieşte-ne pe noi şi neamul nostru românesc!” Amin. –––– o0o ––––
2. DUMINICA a XXXII-a DUPĂ RUSALII: Zaheu - un "păcătos" smerit Iubiţi credincioşi, Părintele Galeriu mărturisea odată impresia că i-s mai dragi creştinii păcătoşi, decât cei plini de virtuţi... "Şi ştiţi de ce?" - a întrebat retoric părintele. "Pentru că sunt mai smeriţi!" Apoi a adăugat: "Avem, desigur, mulţi creştini virtuoşi, corecţi, harnici, care nu lipsesc de la biserică, dar unii dintre ei, sărmanii, sunt aşa de vanitoşi, aroganţi chiar, parcă prea conştienţi de „virtuţile” lor... Pe când, dimpotrivă, mulţi dintre cei încărcaţi cu povara a fel de fel de păcate, ţin capul plecat, se ruşinează de starea lor, se smeresc, adică. De aceea am zis că mi-s mai dragi!" Fără nici un efort de analiză, ne dăm seama că părintele Galeriu are toate motivele să-i simtă mai apropiaţi pe aceştia din urmă. Asta nu înseamnă, desigur, că i-a exclus din preocupările pastorale pe ceilalţi, sau că nu şi-ar revărsa dragostea părintească şi asupra lor. Dar, cei smeriţi sunt ei înşişi mai apropiaţi sufleteşte de semeni, inclusiv de slujitorii Bisericii, decât cei mândri, vanitoşi, care se cred plini de virtuţi. Şi apoi, să nu uităm că Biserica este a tuturor, nu doar a celor virtuoşi, ci şi a celor plini de păcate, căci pentru toţi a murit şi a înviat Hristos. De altfel, El însuşi a spus-o: "N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă!" (Matei 9, 13). Şi, în acelaşi context, "Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi!" (Matei 9, 12). Am evocat acum mărturisirea părintelui Galeriu, întrucât considerăm că se potriveşte foarte bine cu "episodul Zaheu", descris admirabil de evanghelistul Luca (19, 110). Căci atitudinea acestui vameş plin de păcate, în clipa în care L-a întâlnit pe Mântuitorul, este aceea a unui păcătos smerit, adică a unui om nu doar conştient de păcatele lui, ci şi doritor, din toată inima, a se îndrepta. Iar experienţa vieţii lui Zaheu poate fi şi experienţa multora dintre noi, chiar dacă sub forme uşor diferite, poate. De aceea, felul în care s-a apropiat el de Dumnezeu este exemplar pentru oricine vrea să ia seama, încât am putea vorbi, pe bună dreptate, nu numai de "pilda Zaheu", ci şi de "reţeta Zaheu", folositoare pentru îndreptarea, vindecarea şi rezolvarea greşelilor, bolilor şi problemelor noastre. Să ne amintim pe scurt, aşadar, "istoria" mântuirii lui şi a casei lui, mai precis prin ce s-a făcut el "pildă" şi "reţetă" pentru noi. Credem, în acest sens, că este folositor să urmărim patru puncte ale experienţei sale: 1. Conştientizarea că drumul vieţii lui era greşit; 2. Recunoaşterea concretă a greşelilor; 3. Căutarea soluţiilor de a ieşi din această stare; 4. Ce anume a făcut după aceea... Şi acum, să le completăm: 1. Zaheu era nu doar un simplu vameş care aduna dările la Ierihon pentru stăpânirea romană, ci "mai-marele" vameşilor. Toate izvoarele istorice care vorbesc despre această categorie socială, îi descriu ca pe nişte funcţionari corupţi, slugarnici faţă de stăpânitorii romani, dar nemiloşi cu sărmanii de la care adunau nu numai dările obişnuite, normale să le zicem, ci cu surplusuri cât mai multe pentru punga proprie. Iar Zaheu era şeful corupţilor, cel care cu bună ştiinţă "patrona" jefuirea conaţionalilor, în interesul stăpânirii străine, dar şi în interes personal. Aşa va fi procedat ani de-a rândul... Până într-o bună zi, când a auzit de Iisus, de învăţăturile şi minunile Lui. Mai ales de învăţătura nemaiauzită sub soare că trebuie să-i iubeşti pe toţi oamenii, inclusiv pe vrăjmaşi. Ceva cu totul nou! El, Zaheu, nu iubea pe nimeni şi nimic, în afară de propria persoană şi banii. De aceea, comparativ cu tot ce auzise despre Iisus şi învăţătura Sa, a realizat în acea bună zi că drumul vieţii lui era greşit! Aşa se face că la trecerea lui Iisus prin Ierihon, Zaheu s-a urcat în sicomor să-L vadă. Ce s-a întâmplat mai departe ştim... 2-3. Intrăm acum în fazele următoare: a recunoaşterii greşelilor şi a găsirii soluţiilor pentru a le repara (îndrepta). Ne impresionează la el mai ales disponibilitatea lui
136 de "a întoarce" banii celor păgubiţi. Şi nu numai datoria propriu-zisă, ci "împătrit". A sesizat, altfel spus, că atitudinea faţă de cele materiale este definitorie pentru starea morală. Într-adevăr, dacă vrei să ştii ce fel de om e cineva, e bine să-i observi atitudinea faţă de bani. Deschidem aici o mică paranteză cu o constatare în acest sens făcută de Petre Ţuţea, filozoful nostru cu totul original şi cu spiritul de observaţie atât de fin. Spunea el într-un interviu televizat prin anii '90 - '91: "Am asistat odată la un parastas făcut la o biserică din Dămăroaia. Şi acolo, la sfârşit, un popă bătrân a spus despre bani că se pot asemăna cu o scară: poţi să urci sau să cobori cu ei... Să urci în Rai, sau să cobori în Iad!" Apoi, după un moment de tăcere, cu spontaneitatea lui hâtră, Ţuţea adaugă: "Ai auzit? Popa, nu eu!" 4. Iată că Zaheu, din hrăpăreţ şi avar, devine, după întâlnirea cu Iisus, mărinimos şi darnic. Căci dacă până atunci el cobora spre Iad pe scara banilor, acum a început să urce, pe aceiaşi scară, spre Rai. Acelaşi om cu numele, dar altul cu fapta. Iar la numele lui frumos ("zakkai" în ebraică înseamnă "curat", "pur"), adaugă acum faptele-i frumoase. Sfintele Evanghelii nu ne mai spun ce s-a întâmplat cu Zaheu, dar o veche tradiţie, demnă de crezare (consemnată în Constituţiile Apostolice), ne spune că el a fost însoţitor al Sfântului Apostol Petru în misiunile sale, Apostol care l-a rânduit mai apoi episcop al Cezareii Palestinei, urmându-i în acest scaun lui Corneliu, fostul sutaş. Biserica îl pomeneşte la 20 aprilie, socotindu-l în numărul celor 70 de ucenici ai Domnului. Iubiţi ascultători, Spuneam mai la început că experienţa lui Zaheu poate fi şi a noastră, şi adăugăm acum, cu toată convingerea, că "reţeta" lui ne poate ajuta pe toţi. Nu doar la ieşirea din fel de fel de păcate, ci şi la rezolvarea unor probleme grele de viaţă, a unor boli grave etc. Cum? Parcurgând cele patru etape urmate de Zaheu. Exemplificăm, bunăoară, cazul păcatelor: 1. Să ne dăm seama că ne găsim pe un drum greşit; 2. Să răspundem corect la întrebarea "ce anume am greşit?"; 3. Să găsim soluţia ieşirii din greşeală, cu ajutorul duhovnicului; 4. După ce ne-am spovedit, am îndreptat greşeala, propriu-zis ne-am schimbat, să răspundem corect la o altă întrebare: "Ce fac de acum încolo?". La fel în celelalte cazuri, încercări ale vieţii, o nereuşită (la un examen, într-o afacere etc.), o boală ş. a. m. d. Rezolvarea depinde de atitudinea corectă în cele patru puncte. Bunăoară, în cazul unei nereuşite: 1. Să ne dăm seama că am pierdut; 2. Să răspundem sincer la întrebarea "de ce?" 3. Să găsim soluţia eficientă pentru reuşită; 4. După ce am reuşit, să ştim să valorificăm reuşita... "Cheia" trecerii cu bine prin aceste etape ne-a dat-o, desigur, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin pilda Lui supremă, dar, iată, şi prin pildele celor care I-au urmat. Pentru duminica de astăzi, aşa cum am înţeles cu toţii, prin pilda lui Zaheu. Dar, vă rugăm să reţineţi că nu întâmplător l-am numit "Zaheu - un păcătos smerit". Ci, aşa cum sugera părintele Galeriu, l-am numit astfel pentru că numai păcătoşii care se smeresc sunt plăcuţi lui Dumnezeu şi, în consecinţă, se mântuiesc. Şi acum, concluzia firească: păcătoşi suntem toţi, nu-i aşa? Atunci, ce ne lipseşte? Răspunsul ni-l dă, iată, "păcătosul" Zaheu, prin pilda smereniei sale. Amin. –––– o0o ––––
137 IV. P R E D I C I D I N P E R I O A D A T R I O D U L U I 1. DUMINICA VAMEŞULEUI ŞI A FARISULUI: Despre discreţie Uşile pocăinţei deschide-mi, Dătătorule de viaţă! Că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului, cu totul spurcat; ci, ca un îndurat, curăţeşte-l, cu mila milostivirii Tale (din cântările Triodului). Iubiţi credincioşi, Această frumoasă alcătuire liturgică din rânduiala Utreniei, pe care am auzit-o astăzi, anunţă începutul unei noi perioade din cursul anului bisericesc, a Triodului, perioadă ce cuprinde zece săptămâni, asemănătoare cu o scară pe care urcăm, treaptă cu treaptă, spre Sfintele Paşti. Iar treptele “scării” sunt evidenţiate mai ales de cele zece duminici care marchează, de fapt, începutul săptămânilor: patru pregătitoare, a Vameşului şi a Fariseului, a Fiului Risipitor, a Izgonirii lui Adam din Rai şi a Înfricoşatei Judecăţi; şase ale Postului Mare, a Ortodoxiei, a Sf. Grigorie Palama, a Sfintei Cruci, a Sf. Ioan Scărarul, a Cv. Maria Egipteanca şi a Floriilor. Fericit creştinul care nu lipseşte de la nici o Sfântă Liturghie, având, astfel, privilegiul să urce duhovniceşte şi-n această perioadă, pas cu pas, fără întreruperi ale firului liturgic! Căci, se ştie, o rupere a unui fir obişnuit (de aţă, să zicem) presupune facerea unui nod, iar firul înnădit nu mai are subţirimea şi eleganţa celui fără noduri. De aceea, vă fericim pe toţi cei care şi astăzi aţi arătat dragoste faţă de Sfânta Biserică, îndemnându-vă să fiţi prezenţi mereu, fără întrerupere, la Sfintele Liturghii. Astăzi ne găsim, cu ajutorul Domnului, pe prima treaptă a “scării” Triodului, în duminica cunoscută îndeobşte sub numele de “a Vameşului şi Fariseului”. Cunoaşteţi cu toţii pilda lor, cum s-a rugat fiecare: Fariseul cu mândrie şi aroganţă (de fapt, nu s-a rugat ci s-a lăudat...), iar Vameşul cu smerenie, cu umilinţă şi, mai ales, cu discreţie. Iubiţi credincioşi, Ne propunem acum, cu ajutorul Domnului, să vorbim despre discreţie, ca cel mai plăcut şi frumos detaliu al smereniei. Potrivit dicţionarelor explicative, cuvântul “discreţie” are două sensuri: 1. Discret este omul care ştie să păstreze o taină; 2. Omul rezervat, reţinut în vorbe şi acţiuni, care nu atrage atenţia, nu şochează... În cazul Vameşului, pe care dorim să-l luăm exemplu, desigur, ne interesează cel de-al doilea sens. Aşadar, Vameşul, cu toată păcătoşenia pe care o mărturisea (păcătoşenie reală, poate!) s-a dovedit a fi discret, adică simplu, lipsit de afişaj, căci s-a rugat fără zgomot, într-un loc retras, fără a rosti vorbe multe şi mari, ci, cu lacrimi zicând doar “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Urmarea o ştiţi, din cuvintele Mântuitorului: s-a întors la casa lui mai îndreptat, decât acela, decât Fariseul, adică. Cuvântul “îndreptat” are aici sens de “mântuit”, pentru că, în limbaj doctrinar ortodox, atunci când vorbim de mântuire personală, sau subiectivă, folosim termenul de îndreptare. Iată, iubiţi credincioşi, cât de plăcut este înaintea Domnului omul discret! După cum şi nouă ne sunt foarte dragi acei semeni pe care-i vedem şi-i simţim că fac cu discreţie orice lucru, fie că sunt veseli, fie că sunt trişti; când vorbesc sau cântă, când fac o faptă bună şi mai ales când se roagă... Ca o mică ilustrare a virtuţii discreţiei, amintim acum o pildă sugestivă din Pateric: “Spunea Avva Daniil: ''Ne-am dus odată la Avva Pimen şi am gustat împreună şi după ce am gustat împreună, ne-a zis nouă: ''Mergeţi de vă odihniţi puţin, fraţilor''. Deci s-au dus fraţii să se odihnească puţin şi eu am rămas să-i vorbesc deosebi şi sculându-mă am venit la
138 chilia lui. Deci dacă m-a văzut că vin la el, s-a pus pe sine ca şi cum ar fi dormit, că aceasta era lucrarea bătrânului a le face toate în ascuns'' (Pentru Avva Pimen). “S-a pus pe sine ca şi cum ar fi dormit...”, adică n-a vrut să ştie ucenicul că el se roagă, dorind să fie discret... Aşadar, discreţia, minunat detaliu al smereniei, foarte importantă pe scara virtuţilor! Căci spune un proverb ce merită a fi reţinut: “Un minut de discreţie valorează mai mult decât o oră de înţelepciune”. Auziţi? Discreţia preferată înţelepciunii! Iar un alt proverb spune despre opuşii celor smeriţi, că “indiscreţii nu au loc nici în iad!!” De aceea, credem că virtutea discreţiei trebuie s-o vedem cu deosebire la Vameşul pe care ni-l dă exemplu Mântuitorul, încercând, desigur, s-o imităm şi noi, fie în biserică, fie acasă, la serviciu, pe stradă sau în oricare alt loc, în bucurie sau tristeţe, în sănătate şi boală, deţinători de funcţii mari, sau în condiţia de simpli cetăţeni. Drept-măritori creştini, Spre vieţuirea în discreţie ne cheamă şi Sfântul Apostol Pavel în câteva cuvinte pe care le-am citit pe fugă de multe ori, poate. Iată ce le spune la un moment dat corintenilor (şi nouă, tuturor, desigur): “Şi pe aceasta v-o spun, fraţilor: Că de acum vremea se scurtează, aşa că şi aceia care au femei să fie ca şi cum n-ar avea; şi cei ce plâng, ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar fi stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin; căci chipul lumii acesteia trece...”(I Cor. 7, 29-31). “Vremea se scurtează”, adică timpul acestei vieţi este foarte preţios: din clipa în care corintenii au fost încreştinaţi, se impunea să conştientizeze importanţa “vremii vieţii” în lucrarea mântuirii. De aceea li se atrage atenţia să nu se ataşeze mai mult decât strictul necesar de cele lumeşti, căci chipul lumii acesteia trece... Sfaturi întru totul valabile şi pentru noi, cei de azi. Numai că trebuie sa vedem în sfatul Marelui Pavel şi o invitaţie la discreţie. Cu alte cuvinte, ar vrea parcă să ne spună “Faceţi-le pe toate ca şi cum nu le-aţi face, adică discret, fără zgomot, fără văicăreală, fără afişaj... Tainic, delicat, cu deplină smerenie!” Adică nu indiscret ca Fariseul, care cu mult zgomot şi lăudăroşenie s-a postat într-unul din locurile cele mai din faţă ale Templului, spre a fi văzut şi aplaudat. Lui şi celor asemenea lui se potriveşte avertismentul Mântuitorului: “Adevăr vă grăiesc, îşi iau plata lor!”(Matei 16, 16). “Îşi iau plata” ei singuri, aici, pe pământ, nemaiavând ce nădăjdui la trecerea pragului în veşnicie! De aceea, rugăciunea (şi orice faptă bună) trebuie făcută urmând îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos: “Iar când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, că acestora li se pare că prin vorbăria lor vor fi ascultaţi...” Şi, iarăşi: “Când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii...” Şi altele asemenea, despre care citim în Evanghelia după Matei (Predica de pe munte). Iubiţi ascultători, Împlinind, astfel, chemarea la discreţie făcută nouă de Mântuitorul Iisus Hristos prin exemplul Vameşului, nădăjduim că va spune şi despre noi, după fiecare Sfântă Liturghie, s-a întors mai îndreptat la casa lui, iar la apusul vieţii pământeşti: mântuit, adică învrednicit a intra în Casa cerească a Tatălui. Amin. –––– o0o ––––
139 2. DUMINICA FIULUI RISIPITOR: iubirii şi iertare Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat (Luca 15, 20) Iubiţi credincioşi, Acest fragment din Evanghelie exprimă unul dintre momentele cele mai impresionante ale pildei Fiului Risipitor, rânduită a se citi astăzi la Sfânta Liturghie, anume acela când fiul cel rătăcit, căindu-se, s-a întors cu teamă, dar şi cu încredere, la casa părintească. Iar tatăl, iubitor şi iertător, l-a îmbrăţişat, căzând pe grumazul lui... Pilda aceasta, una dintre cele mai frumoase, dacă nu cumva cea mai frumoasă, sub acest aspect al iertării şi manifestării iubirii părinteşti, ne impresionează întotdeauna până la lacrimi. De ce? Pentru că în ea ne recunoaştem pe noi înşine. În ea ne vedem ca într-o oglindă. Se spune că un copil de 3-4 ani, care nu mai văzuse niciodată o oglindă, aflându-se pentru prima oară în faţa ei, a văzut în ea chipul unui băieţel care-l privea uimit... Privea chipul şi i se părea foarte cunoscut. Dar peste câteva momente copilul a izbucnit fericit: mamă, mamă, vino să vezi ceva: băiatul din oglindă sunt eu! La fel şi noi, fiecare, privind în oglinda acestei pilde, în clipe de reală sinceritate vom recunoaşte smerit: “Fiul cel risipitor sunt eu... Tatăl este Dumnezeu, care mi-a dat atâtea daruri, ca avuţie de mare preţ, iar eu, rătăcind prin lume, le-am risipit în fel şi chip. Dar, între aceste daruri mi-a dat şi nădejdea şi pocăinţa, de care eu, nevrednicul, îmi amintesc, mai ales în aceste zile care ne apropie de Postul Mare. De aceea, amintindu-mi, mă pocăiesc şi mă întorc la Tatăl, Care, dacă l-a primit pe fiul cel rătăcit de care vorbeşte Evanghelia, nădăjduiesc că mă va primi şi pe mine...” Iubiţi credincioşi, Tâlcuirea acestei pilde se poate face din mai multe unghiuri. Pentru astăzi ne propunem, cu ajutorul Domnului, să recunoaştem în Dumnezeu-Tatăl un Dumnezeu al iubirii şi iertării. Căci evanghelia aceasta nu are doar menirea să ne răscolească conştiinţa, nici doar să ne sensibilizeze până la vărsarea lacrimilor, ci şi să ne încurajeze a ne întoarce cu nădejde spre Dumnezeu, în Biserica întemeiată de El. Datorită greutăţilor de tot felul, dar mai ales a păcatelor, mulţi dintre noi, dacă nu cumva toţi, cădem adesea în deprimare, gândindu-ne că Dumnezeu, drept fiind, şi-a întors faţa de la noi. De aceea suntem predispuşi să rostim, o dată cu fiul rătăcit din Evanghelie: “Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău!”. Dacă ne vom opri doar la această constatare, corectă potrivit spiritului dreptăţii, şi nu vom avea curajul să ieşim prin pocăinţă din starea de rătăcire, avem motive, desigur, să fim îngrijoraţi. Mai ales în situaţia în care citind pentru prima oara Biblia şi având sub ochi paginile Vechiului Testament, nu cunoaştem încă Noul Testament şi, în consecinţă, nici această parabolă atât de încurajatoare. Făcând o mică paranteză, amintim că la întâlnirile noastre de miercuri seara, da aproape un an de zile avem în lectură Vechiul Testament, în care ni se înfăţişează mai mult un Dumnezeu al dreptăţii decât al iubirii. Un Dumnezeu intransigent, justiţiar aspru, uneori chiar “răzbunător”, în faţa Căruia se nasc simţăminte de teamă... Căci iată ce găsim scris: “Eu sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam!” (Ieşire 20, 5); sau: “A Mea este răzbunarea şi răsplătirea când se va poticni piciorul lor!” (Deut. 32, 35). În atari condiţii, frica de Dumnezeu devine supremul act de înţelepciune: “Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” (Pilde 1, 7). Se simte parcă o mare distanţă între
140 Dumnezeu şi om, distanţă accentuată şi de unele scrieri rabinice care interziceau într-o vreme pronunţarea numelui lui Dumnezeu. Bunăoară, textul de la Levitic 24, 16, “Hulitorul numelui lui Dumnezeu să fie omorât neapărat”, a fost tradus prin “Cel ce va pronunţa numele Domnului să fie pedepsit cu moarte!” De aceea, acei rabini au înlocuit numele lui Dumnezeu prin Cel Prea Înalt, Stăpânul cerului etc., la Care, evident, nu se poate nicicum ajunge... Iată de ce, la dialogul nostru, apar mereu nedumeriri şi întrebări de genul “Cum poate să fie Dumnezeu răzbunător, intransigent, aducător de spaimă etc. etc.?” Răspundem de fiecare dată: să avem răbdare! Această imagine în care este accentuată mai mult latura dreptăţii ţine de o anumită etapă a istoriei omenirii, am zice de vârsta copilăriei omenirii. În clipa în care păşim cu lectura în Noul Testament, Îl descoperim de îndată pe Dumnezeul iubirii, Care, de altfel, la o privire mai atentă, poate fi întrezărit chiar în paginile Vechiului Testament. În chip desăvârşit, însă, iubirea lui Dumnezeu se revelează în Noul Testament. Este suficient, credem, să amintim mărturia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, notată de Sf. Ioan Evanghelistul: “Căci Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel UnulNăscut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (3, 16). De aceea, în lumina duhului scripturilor neo-testamentare, în veacul al IV-lea (deci după trei secole de creştinism) Avva Antonie Cel Mare avea să exclame: “Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc pe El!” Iar icoana cea mai frumoasă a lui Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeul iubirii totale, desăvârşite, este zugrăvită prin această pildă extraordinară şi a Fiului Risipitor. Drept-măritori creştini, Mergând pe firul istoric al acestei pilde, remarcăm la un moment dat o expresie aparent nesemnificativă, dar care, pentru tema noastră, este uimitor de revelatoare. După ce fiul rătăcit hotărăşte să se întoarcă, se spune că “sculându-se a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă de el...” În aceste ultime cuvinte ni sa arată că tatăl era într-o aşteptare continuă, altfel nu l-ar fi văzut de departe. Înţelegem, aşadar, că în fiecare zi, cu mâna streaşină la ochi, scruta zările, cu bătăi accelerate ale inimii, doar-doar îşi va vedea fiul întorcându-se. Ca să înţelegem şi mai bine mesajul acestei expresii mai-sus citate, reproducem aici una dintre cele mai cunoscute istorioare, care se asociază minunat pildei despre care vorbim: Se spune, la fel ca în pilda noastră, că într-o familie oarecare unul dintre copii şi-a cerut partea de moştenire şi a plecat în lumea largă, din dorinţa de a fi liber si a face tot ce pofteşte. Dar, precum se întâmplă în astfel de cazuri, în scurtă vreme sacul moştenirii s-a golit şi, rămânând pe drumuri, ar fi dorit să se întoarcă acasă. Numai că îi era foarte frică de tatăl său, pe care-l ştia om aspru. Pentru că, totuşi, nu numai foamea, dar şi dorul de casă îl îndemnau să încerce cumva, a recurs la o stratagemă. I-a scris mamei, pe care o ştia mai îngăduitoare, următoarele rânduri: "Mamă, am rămas pe drumuri, îmi pare rău de tot ce am greşit, aş vrea să mă întorc, dar mie foarte frică de tata. Te-aş ruga să-l îmbunezi. Dacă vei reuşi, atârnă în pomul din faţa casei o batistă albă. Eu am să vin cu trenul şi în clipa în care voi trece prin dreptul casei mă voi uita pe geam şi, dacă voi vedea batista, înseamnă că tata m-a iertat şi voi veni. Dacă nu, voi pleca mai departe să-mi ispăşesc păcatele multe şi grele pe care le-am făcut..." Aşa se face că într-o bună zi, fiul cu pricina s-a urcat în trenul care avea în traseu satul natal şi care trecea chiar prin dreptul curţii părinteşti. De frică să nu vadă cumva pomul fără batistă, când se apropia de casă a rugat pe cineva din compartiment să privească pe geam, avertizându-l mai înainte asupra pomului şi celelalte. Ce credeţi că a văzut călătorul respectiv? Pomul din faţa casei era plin de batiste şi alte albituri! Ce se întâmplase, de fapt? După ce mama i-a arătat scrisoarea tatălui, acesta nu numai că s-a îmbunat, dar i-a
141 spus femeii să pună în pom cât mai multe albituri, ca nu cumva din mersul trenului fiul să nu observe acea batistuţă şi să plece... Iubiţi credincioşi, După cele arătate mai sus, nădăjduim să vi se lumineze în suflet şi mai tare imaginea Dumnezeului iubirii, decât al Dumnezeului dreptăţii. Asta nu înseamnă că vă îndemnăm la delăsare, Doamne fereşte! Nimeni nu trebuie să zică: “Da, am înţeles. Pot să fac ce vreau, că Dumnezeu e bun şi mă iartă!” Căci se întâmplă adesea ca atunci când păcătuim diavolul să ne îndemne a gândi numai la Dumnezeul iertării, iar când să ne pocăim tot el ni-L arată pe Dumnezeul dreptăţii, ca să ne înfricoşeze şi să ne descurajeze. Noi ştim, însă, că numai ducând o viaţă creştinească adevărată, în duh de smerenie şi pocăinţă, Dumnezeul iubirii ne iartă. Căci zice Părintele Teognost, un călugăr constantinopolitan din veacul al IX-lea: “Dumnezeu este foc arzător şi, dacă te atingi de El fiind aur şi argint, să nu te temi că vei arde, cum nu s-au temut nici tinerii din Babilon. Dar dacă eşti de iarbă sau de paie, vei fi nimicit!” Desigur, nimeni nu va fi nemintos să afirme că este de aur sau de argint... Dar, în duhul smereniei şi al pocăinţei dovedite prin fapte, vom alunga în acelaşi timp şi gândurile deprimării, care vin de la Cel Rău şi vom nădăjdui în Dumnezeul iubirii. Faţa iubitoare a lui Dumnezeu-Tatăl ne-a fost arătată cu prisosinţă de Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, vrând parcă să ne invite a crede mai cu tărie în Dumnezeul iubirii decât al dreptăţii. Poate de aceea Sfântul Isac Sirul a făcut o afirmaţie stranie pentru unii, contrariantă chiar, la prima vedere: “Nu huliţi spunând că Dumnezeu este drept!” Iar dacă luăm numai câteva exemple din Noul Testament, vom observa fără greutate că El Însuşi a pus parcă dreptatea deoparte: pilda lucrătorilor tocmiţi la vie (“drept” era ca cei din urmă să fie plătiţi cu mai puţini dinari); parabola cu smochinul neroditor (de ce să se usuce, dacă ni se spune desluşit că “nu era timpul smochinelor” - Marcu 11, 13 ?); în episodul cu Marta şi Maria, Marta care era atât de sârguincioasă în a fi gazdă bună, este “nedreptăţită” în favoarea Mariei, care nu făcea nimic...; dar cazul femeii adultere? “Drept” era ca Mântuitorul s-o condamne, spre a fi ucisă cu pietre, dar El o face scăpată! Şi, în general, Iisus vădeşte o statornică preferinţă pentru vameşi, desfrânate, păcătoşi, ceea ce contravine, nu-i aşa?, spiritului dreptăţii! Mai lămurit, chiar această pildă a Fiului Risipitor, ne arată spre final că fiul cel mare, “cuminte” şi “ascultător” nu s-a bucurat de aprecierea de care a beneficiat cel mic, vinovat de toate relele, care, în plus, a fost primit într-o clipită în casa pe care singur o renegase... După logica omenească, toate cele de mai sus (şi multe altele încă), ţin de un vădit spirit de "nedreptate". După logica pedagogiei divine, ele ţin, însă, de duhul iubirii şi iertării nemărginite. Căci Dumnezeul Noului Legământ este, cu prisosinţă, un Dumnezeu al iubirii şi al iertării. Iubiţi ascultători, Încrezători pedagogiei divine, nădăjduim şi noi în iertarea şi îmbrăţişarea lui Dumnezeu. Dacă ne vom întoarce cu lacrimi, precum fiul din pilda de astăzi, Dumnezeu, Care ne aşteptă permanent şi Care ne observă chiar şi cei mai timizi paşi de apropiere, ne va întâmpina îmbrăţişându-ne şi căzând pe grumazul nostru. Amin. –––– o0o ––––
142 3.DUMINICA ÎNFRICOŞĂTOAREI JUDECĂŢI: Împacă-te cu pârâşul tău degrabă! (Matei 5, 25) Iubiţi credincioşi, Cuvintele rostite acum nu fac parte din evanghelia acestei duminici, ci din "Predica de pe munte", dar au darul, credem, să ne lumineze tâlcuirea pericopei rânduite pentru astăzi (Matei 25, 31-46). Din pericopa de azi înţelegem, astfel, fără greutate, că atunci când ne vom înfăţişa la dreapta-judecată, Împăratul - Judecător, Hristos, nu ne va întreba altceva decât dacă am hrănit pe cei flămânzi, am adăpat pe cei însetaţi, am primit pe cei străini, am îmbrăcat pe cei goi, am cercetat pe cei bolnavi şi pe cei închişi în temniţă... Nimic altceva! Altfel spus, vom fi întrebaţi dacă am fost în relaţii apropiate cu cei aflaţi în suferinţe şi, în consecinţă, dacă am avut milă de ei. În cazul că da, vom auzi aceste cuvinte din partea Împăratului Judecător: "Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!" În cazul că nu, ne va spune cu totul altceva: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!" Greu şi înfricoşător cuvânt! Iar pentru a nu cădea sub osânda acestei sentinţe şi, implicit, pentru a trăi clipa fericită în care să fim invitaţi a moşteni împărăţia cea veşnică, trebuie să-i avem apropiaţi pe cei flămânzi, însetaţi, goi, bolnavi etc. Aceasta pentru că ei nu sunt doar nişte simpli beneficiari ai milosteniei noastre, ci vor fi martori la dreapta - judecată a lui Dumnezeu. Vor fi, cu alte cuvinte, fie susţinători, fie pârâşi ai noştri, potrivit cu atitudinea pe care am avut-o faţă de ei. Prin această ultimă observaţie ne apropiem, astfel, de înţelesul tainic al cuvintelor Mântuitorului rostite în Predica de pe Munte: Împacă-te cu pârâşul tău... Pentru o înţelegere mai adâncă a lor, este nevoie, însă, a le analiza în context. De aceea, redăm întreg versetul: "Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, cât încă mai eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, iar judecătorul pe aceea a slujbaşului şi să fii aruncat în temniţă" (Matei 5, 25). Acest îndemn este foarte util, am zice salvator, chiar în înţelesul obişnuit. Dacă avem cu cineva un litigiu, este bine să ne împăcăm fără să se ajungă la tribunal, chiar dacă suntem nevinovaţi. Cu atât mai mult dacă noi purtăm vina. "Pe cale", adică până a se ajunge la judecată. Sfântul Ioan Gură de Aur aşa vede înţelesul prim, după literă, al versetului: "Dacă nu te împaci cu el, îţi va face şi mai mare rău; te va sili să ajungi în faţa judecăţii. Împăcându-te cu el, pierzi poate averea, dar ai trupul liber! De eviţi lupta de la tribunal, culegi două foloase: unul, că nu mai suferi ruşinea închisorii şi a condamnării; altul, că fapta se datorează ţie, şi nu violenţei celuilalt. Că înainte de a intra pe uşa tribunalului tu eşti stăpânul; dar dacă îi treci pragul, oricât te-ai strădui, nu vei putea să-ţi aranjezi treburile după voinţa ta, că eşti sub mâna altuia!" (Omilii la Matei, XVI, 8). Drept-măritori creştini, Înţelesul cuvintelor Mântuitorului trece, însă, dincolo de literă. "Pârâşii" de la dreapta-judecată nu vor fi doar acei semeni cu care am avut niscaiva conflicte, mai mici sau mai mari. Vor fi, aşa cum spuneam mai sus, toţi acei oameni aflaţi în nevoi pe care i-am ignorat, sau - mai rău - batjocorit, poate. Martori ai judecării noastre vor fi, de asemenea, potrivit Sfintei Scripturi şi tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, îngerii buni şi îngerii răi (diavolii), sfinţii şi chiar conştiinţa noastră. De aceea, "pe cale", adică în timpul vieţii noastre pământeşti, trebuie să fim împăcaţi cu toţi semenii, aşa încât îngerii buni şi sfinţii să poată da o bună mărturie, iar diavolii să nu aibă nici un capăt de acuzare asupra-ne. Împăcarea trebuie să aibă în vedere, în primul rând, conştiinţa proprie. Căci ea ne atrage atenţia, de fiecare dată, când îi "uităm" pe cei în nevoi, sau când purtăm duşmănie cuiva. Dacă nu ne
143 îndreptăm, conştiinţa noastră ne va fi, astfel, întâiul "pârâş" înaintea tronului Dreptului Judecător. De aceea, "pe cale", trebuie s-o avem împăcată, în fiecare zi, în fiecare clipă. "Peste mânia voastră să nu apună soarele!" - îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4, 26). Acest cuvânt are un înţeles apropiat, să ne împăcăm în aceeaşi zi cu cei cu care am avut supărări, şi un înţeles mai larg, pe care-l subliniem: să nu apună soarele vieţii noastre pământeşti şi să ne găsească nepregătiţi! Avva Agathon din Pateric (cuvântul "aghaton" înseamnă "bun"), urmând sfatul Marelui Pavel, mărturiseşte ucenicilor la sfârşitul vieţii (şi prin ei, nouă, tuturor) "secretul" împăcării conştiinţei lui: ''Niciodată nu m-am aşezat să dorm având ceva asupra cuiva, nici am lăsat pe cineva să se culce având ceva asupra mea!" Iubiţi credincioşi, Revenind la îndemnul Mântuitorului de împăcare cu pârâşii, trebuie să observăm că este însoţit, atenţie!, de un cuvânt pe care-l socotim "cheia" dezlegării întregii taine: "degrabă!". Adică: nu amâna faptele de milostenie, nu amâna stingerea conflictelor cu semenii, nu amâna să-ţi împaci conştiinţa ta de om şi creştin! Cu alte cuvinte, împacă-te cât mai repede cu putinţă, azi, căci ziua de mâine nu mai este a ta, este a lui Dumnezeu. Azi trăieşti, mâine nu se ştie! Cunoaştem cu toţii că atunci când rostim rugăciunea "Tatăl nostru", zicem, la un moment dat: "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi..." "Astăzi", nu "mâine", căci astăzi ne este foame, material şi spiritual. Atunci, la fel să fie şi cu iertarea, milostenia, împăcarea etc.: astăzi, nu mâine! Pentru o mică ilustrare, apelăm iarăşi la Pateric: "Un om a întrebat odată pe un pustnic: ''Părinte, când trebuie să mă pregătesc de moarte, ca să mă pocăiesc?'' '' Un ceas înainte de a muri''- a fost răspunsul. ''Dar eu nu cunosc când voi muri''. ''Dacă nu cunoşti ceasul morţii, pregăteşte-te chiar azi, căci mâine poate fi prea târziu!'' Iubiţi ascultători, Drept încheiere, socotim că această duminică, a înfricoşătoarei judecăţi, aşezată la puţin timp înaintea Postului Mare - bun prilej de pocăinţă! - este încă o mână întinsă din partea lui Dumnezeu, care ne vrea "degrabă împăcaţi şi pregătiţi", pentru liniştea şi mântuirea sufletelor noastre. Amin. –––– o0o ––––
144 4. DUMINICA IZGONIRII LUI ADAM DIN RAI: Înţelesul cuvintelor Izgonire, Adam, Rai. Iubiţi credincioşi, Astăzi, cu ajutorul Domnului, am urcat a patra treaptă a Triodului, pe care, păşind, intrăm în Sfântul şi Marele Post. Astfel, în seara aceasta, lăsăm sec de brânză, de aici şi denumirea duminicii. Dar ea se mai numeşte, ştim cu toţii, a izgonirii lui Adam din Rai. Iată că avem, aşadar, trei cuvinte: izgonire, Adam, Rai, asupra cărora vom zăbovi în cele ce urmează. Drept-măritori creştini, Această duminică, cu adânci semnificaţii teologice, are darul să ne ajute a recapitula succint istoria căderii lui Adam, strămoşul nostru, aşadar motivele pentru care a fost izgonit din Rai. Dar nu numai istoria căderii, ci şi începutul ridicării. Cum ştiţi, de altfel, întregul an liturgic-bisericesc este în aşa fel alcătuit încât în cele 365(6) de zile ni se înfăţişează pe dinaintea ochilor sufleteşti întreaga istorie a căderii şi mântuirii neamului omenesc. Cele trei mari perioade: Octoihul, Triodul şi Penticostarul au fiecare o semnificaţie specifică, cu raportare la cele trei slujiri ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Astfel, perioada Octoihului, cea mai mare ca extindere, comemorează evenimentele de dinaintea venirii Lui, până în ajunul Patimilor, reînnoind activitatea didactică sau învăţătorească a Domnului. Perioada Triodului, în care ne găsim acum, evidenţiază oficiul arhieresc al Mântuitorului, sau activitatea de Mare Preot, împlinită mai ales prin Jertfă, adică prin Patimile şi moartea Sa pe Cruce. Perioada Penticostarului comemorează timpul dintre Învierea Sa şi Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile), recapitulând slujirea împărătească a Domnului, biruitor asupra păcatului şi a morţii. Nu întâmplător am făcut aceste referiri, iubiţi credincioşi, ci pentru a reuşi să reconstituim cu exactitate timpul liturgic în care ne găsim, amintindu-ne, deci, că Triodul recapitulează slujirea arhierească a Domnului, pentru ridicarea omului căzut şi izgonit, propriu-zis pentru a-i oferi şansa redobândirii raiului pierdut. Iar duminica de azi poate fi asemuită cu ziua căderii strămoşului nostru, de mâine începând conştientizarea şi retrăirea dramei omului căzut, dar şi folosirea mijloacelor duhovniceşti pentru ridicare. De mare ajutor în această orientare duhovnicească sunt şi slujbele din Postul Mare, între care şi Deniile la care se citeşte Canonul Sf. Andrei Criteanul, care, prin stihuri de cugetare adâncă, descrie psihologia căderii, dar şi căile de revenire la statura creştinului înduhovnicit. De aceea, vă invităm stăruitor să participaţi la aceste denii, ca la nişte veritabile tratamente medicale sufleteşti. Şi acum să luăm pe rând cele trei noţiuni: Izgonire, Adam, Rai. Nu recapitulând datele istorice şi geografice care se cunosc din Biblie, ci încercând să vedem ce legătură au aceste trei cuvinte cu noi, cu viaţa şi mântuirea noastră. 1. Izgonire. Vom adresa mai întâi o întrebare: Cine l-a izgonit pe Adam din Rai? Veţi zice, Dumnezeu. Nu! Să nu vă miraţi de acest răspuns. Atunci cine, dacă nu Dumnezeu? Adam însuşi s-a izgonit! O foarte scurtă analiză ne va lămuri. Propriu-zis, pe Adam l-au izgonit din Rai trei mari păcate, rod al întrebuinţării neînţelepte a libertăţii dăruite lui de Dumnezeu: mândria, neascultarea şi lăcomia. Lăsându-se amăgit de diavolul-şarpe, omul s-a mândrit crezând că va fi asemenea lui Dumnezeu şi fără ascultare, de aceea s-a lăcomit să accepte repede oferta Evei… În acest sens grăieşte Sf. Ioan Gura de Aur: “Pe Adam lăcomia pântecelui l-a scos din Rai!”. 2. Adam. Trebuie să recunoaştem că de fiecare dată când recitim istoria căderii şi izgonirii lui Adam, ne gândim exclusiv la el, ca personaj biblic. Oare numai despre el sa fie
145 vorba? Nicidecum! În primul rând trebuie să ştim că Adam este prototipul fiecăruia dintre noi, aşa încât ne dăm seama că noi repetăm, sub o formă sau alta, istoria căderii lui. Nu doar el a căzut şi a fost izgonit, ci fiecare dintre noi am căzut şi, nu zicem am fost izgoniţi, ci ne-am izgonit singuri, afară din împărăţia sfinţeniei, dreptăţii, adevărului… Suntem legaţi de strămoşul nostru nu numai prin rudenia descendenţei, ci şi prin moştenirea păcatului său, numit îndeobşte “păcatul strămoşesc”. Sfântul Apostol Pavel scrie limpede: “Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5, 12). Iar acest păcat, se ştie, este şters prin Taina Sfântului Botez. Evident, urmările acestui păcat n-ar avea putere, dacă n-am repeta greşelile strămoşului nostru. Dar cine ar putea spune că nu repetă, zilnic poate, cele trei mari păcate adamice, pomenite mai sus: mândria, neascultarea şi lăcomia? Iar o dată cu acestea pe toate câte ni le ştie Dumnezeu! În Canonul Sf. Andrei Criteanul, una din stihirile care se citeşte luni seara, în prima săptămână a Postului Mare, glăsuieşte astfel: “Râvnind neascultării lui Adam celui întâi zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu şi de împărăţia cea vecuitoare şi de desfătare pentru păcatele mele...” (Cântarea I, stihira 4). Sfântul Andrei a exprimat poetic, aşadar, acest adevăr al strânsei noastre legături cu păcatul adamic. Pe de altă parte, când pronunţăm cuvântul “Adam”, trebuie să ne gândim şi la Noul Adam, Iisus Hristos, Care ne-a oferit mijloacele prin care putem redobândi Raiul pierdut. Dacă Vechiul Adam a fost calea de izgonire, Adam cel Nou este Calea de intrare. Tot Sf. Apostol Pavel ne asigură despre acest adevăr: “Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia…”(I Cor. 15, 21-22). 3. Rai. Raiul pierdut nu trebuie înţeles numai ca loc geografic, plin cu pomi fructiferi, udat de patru râuri limpezi, grădină a bunăstării şi fericirii. Prin “Rai” înţelegem în primul rând locul apropierii maxime de Dumnezeu, locul fericirii de a vieţui cu El, a-I simţi prezenţa, a vorbi cu El. Locul în care te simţi în maximă siguranţă, în care răul nu te poate ajunge. De aceea, izgonit din Rai, Adam a trăit durerea sfâşietoare a ruperii de Dumnezeu, o dată cu dorul după ocrotitoarea apropiere de El. După Adam, toate generaţiile retrăiesc această nostalgie a paradisului, cum genial s-a exprimat teologul nostru Nichifor Crainic. În excepţionala carte "Nostalgia paradisului", Crainic arată cât de potrivit este cuvântul “nostalgie” pentru a exprima dorul după comuniunea cu Dumnezeu. Iată ce spune: “Nostalgia este alcătuită din două cuvinte greceşti: nostos, care înseamnă întoarcere, în sens de întoarcere acasă sau întoarcere în patrie şi algos, care înseamnă durere, în sensul unei copleşitoare afecţiuni subiective, căreia nu i se poate rezista. Nostalgia este astfel durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară, pe care amintirea îl păstrează mereu prezent, ca pe un cuib al fericirii pierdute…” Acestei etimologii Nichifor Crainic îi adaugă următoarea explicaţie: “Nostalgia paradisului este dorul de patria cerească a spiritului nemuritor. Iar ideea paradisului, adică a unui loc care a fost sau care va fi al fericirii veşnice, e universal omenească. Fie în forma anteistorică privind începutul lumii, fie ca formă post istorică privind sfârşitul ei, fie ca amândouă deodată, această idee e comună tuturor credinţelor religioase şi tuturor neamurilor pământului. Pretundenitatea ei, în care se realizează un miraculos acord unanim al sufletului omenesc, peste toate timpurile şi peste toate locurile globului terestru, ne vorbeşte, ca însăşi universalitatea credinţei în Dumnezeu, de un destin originar şi de un destin final al omenirii”. Iubiţi ascultători, Am insistat asupra acestui suspin al omului după raiul pierdut, genial exprimat de Nichifor Carainic, pentru că este suspinul nostru, al tuturor. De aceea, după ce am evocat câteva din semnificaţiile celor trei noţiuni, să încercăm a observa că această duminică nu
146 este doar un simplu "remember" (amintire), o atenţionare asupra tragediei izgonirii, ci şi o invitaţie spre a păşi pe căile dăruite nouă de Hristos, pentru redobândirea raiului mult dorit. Părintele Cleopa, Dumnezeu să-l odihnească în pace, repeta mereu ucenicilor şi creştinilor care-i cereau sfat: “Mânca-var Raiul!” sau “Vede-te-aş în Rai!” Cine nu ar vrea să fie “mâncat” de Rai? Cine nu ar vrea să intre în el, pentru Marea Întâlnire cu Dumnezeu, Maica Domnului, îngerii, sfinţii, strămoşii, părinţii…? Cu toţi cei dragi plecaţi mai’nainte? Iar pentru împlinirea acestei nostalgii, trebuie să ne ridicăm din căderile de tot felul, prin folosirea căilor oferite de Adam cel Nou, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Căci după ce ai căzut, este foarte important să ştii ce să faci pentru a te ridica. Întâi de toate, să ai voinţa ridicării, bine ştiind că dacă rămâi în stare decăzută, murind, aşa te duci. "Unde", nu mai este nevoie s-o spunem! Dar “de va voi omul –zice Avva Alonie din Pateric- de dimineaţa până seara ajunge la măsură dumnezeiască!”. Tot în Pateric găsim un minunat îndemn, în acelaşi scop: “Un frate a întrebat pa Avva Sisoe, zicând: Ce voi face, Avvo, că am căzut? Ia răspuns lui bătrânul: Scoală-te iarăşi. Zis-a fratele: M-am sculat şi iarăşi am căzut. Şi a zis bătrânul: scoală-te iarăşi si iarăşi! Deci a zis fratele: Până când? Zis-a bătrânul: Până vei fi apucat sau în bine sau în cădere, căci în ce se află omul, în aceea se şi duce!” Iubiţi ascultători, Înainte de a ne apropia de încheierea cuvântului, revenim asupra adevărului că Mântuitorul ne-a oferit căile ridicării şi dobândirii Raiului. Una dintre ele este postul. Cum ştiţi cu toţii, de mâine începem călătoria Postului Mare, de şase săptămâni. Nu vom detalia acum învăţătura ortodoxă despre post, întrucât nu ne propunem să rostim o a doua predică. Dorim numai să atragem atenţia că, pentru a fi de folos, postul trebuie să fie complet, sub două aspecte: 1. Post şi de păcate, nu numai de bucate. În această privinţă socotim binevenit un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare: “Cei ce se înfrânează de la mâncare, dar au purtări rele, se aseamănă cu diavolul, care deşi nu mănâncă nimic, totuşi nu încetează să păcătuiască...” Tot aici amintim şi o vorbă a Părintelui Constantin Voicescu: “Postul numai de bucate este simplu regim dietetic, pe care-l prescriu şi medicii. N-are nici o legătură cu Biserica!”. 2. Postul cu bucate îndelung pregătite şi cu prea multe dezlegări este autoamăgire. Numai în cazurile unor maladii grave se îngăduie dezlegări şi regim preferenţial. Altfel riscăm un post fals. Căci zice Sf. Asterie al Amasiei: “Nu falsifica postul, ca să nu păţeşti ce păţesc cârciumarii. Dacă ei sunt pedepsiţi că pun apă în vin, cum vei scăpa oare nepedepsit tu, care falsifici asprimea postului prin mâncăruri de post pregătite cu multă grijă şi artă?” Iubiţi credincioşi, Având nădejde şi credinţă în dobândirea Raiului, să începem de mâine să urcăm, cu toata cuviinţa, treptele postului care ne duc spre el. Amin. –––– o0o ––––
147 5. DUMINICA I DIN POSTUL MARE: „Ortodoxie” înseamnă „normalitate” Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi! (Ioan 1, 46). Iubiţi credincioşi, Cuvintele pe care le-aţi auzit fac parte din pericopa evanghelică ce s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie, consacrată Duminicii Ortodoxiei, şi le vom lega de tema predicii noastre, legătură ce se va observa mai ales către sfârşit. Dorim, cu ajutorul Domnului, să vă reamintim tuturor că Ortodoxia înseamnă normalitate. În anul 1993 monahul Rafael Noica, fiul apreciatului filosof român Constantin Noica (1909-1987), a ţinut o conferinţă la Casa Studenţilor din Bucureşti cu prilejul căreia a mărturisit împrejurările convertirii sale la Ortodoxie, mărturisire care a impresionat întreaga asistenţă. La un moment dat a spus următoarele: “Am înţeles Ortodoxia ca fiind nimic altceva decât firea omului. Omul prin fire este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roşie, orice ar fi el, prin firea lui este ortodox... Ortodoxia este singura realitate a omului. Ea este în firea lui!” (Pr. E. Drăgoi, pr. N. Ţugui, Celălalt Noica, Edit. “Anastasia”, 1994, p. 45). Plecând de la această mărturisire, vom încerca în cele ce urmează să arătăm că Ortodoxia, care etimologic înseamnă “dreapta-credinţă”, este vieţuire creştină firească, normală. Această afirmaţie nu trebuie percepută în chip unilateral, în sensul că creştinii de confesiune catolică, protestantă etc. ar fi “anormali”, excluşi de la mântuire. Nu este înţelept ca cel ce trăieşte în sânul Ortodoxiei să repete greşeala iudeilor rigorişti, care, pe vremea propovăduirii Mântuitorului priveau cu dispreţ pe samarineni, cananei, gadareni etc., sau, în general, pe alte popoare decât “cel ales”, întrucât nimeni nu trebuie să hotărască limite iubirii atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, care voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2, 4). Afirmăm, totuşi, că Ortodoxia este credinţa normală, în sensul că propovăduieşte învăţătura curată primită de la Mântuitorul Iisus Hristos, păstrată în Biserica întemeiată de El, transmisă prin Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor, formulată şi tezaurizată apoi de Sfinţii Părinţi ai celor şapte sinoade ecumenice. Ortodoxia este, astfel, garant al neabaterii de la ceea ce a fost firesc şi normal de la început. În această privinţă episcopul sârb, distins cărturar, Nicolae Velimirovici (1880-1956), canonizat de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe pentru rezistenţa lui în faţa prigoanei comuniste, spune: “Credinţa ortodoxă este toată din cer şi toată este cerul. Celelalte credinţe sunt mai mult sau mai puţin un amestec al cerului şi al pământului, un amestec al sfinţeniei şi al păcatului. Cândva întreaga creştinătate a fost ceea ce este acum Ortodoxia, dar pe urmă, bucată cu bucată, s-a rupt şi s-a separat conform cu păcatul şi cu filozofia păcătoasă. Iar cauza acestei rupturi şi schisme este aceea că oamenii au amestecat cerul cu pământul, au aruncat praful pământesc în strălucirea divină, căci această strălucire divină le-a fost prea tare...” (Suflete înviate, vol. IX, p. 169) . Iubiţi credincioşi, Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Mare, ne aminteşte în fiecare an de acest dar nepreţuit de care ne bucurăm toţi cei care vieţuim în această credinţă firească, autentică, normală. Pentru această bucurie, mulţumind lui Dumnezeu, trebuie să fim recunoscători în acelaşi timp tuturor bărbaţilor drept-credincioşi, alături de mulţime de femei cucernice, care în decursul istoriei au luptat uneori cu preţul vieţii pentru afirmarea Sfintei Ortodoxii. O dată cu biruinţa generală a dreptei-credinţe asupra puzderiei de erezii şi secte, Duminica Ortodoxiei marchează propriu-zis un eveniment concret din istoria Bisericii Universale:
148 reaşezarea în drepturile cuvenite a cultului Sfintelor Icoane, prin hotărâre sinodală, în ziua de 11 martie 843. Până la această dată, istoria a consemnat mai bine de un secol de frământări, drept-credincioşii având de înfruntat prigoniri crunte din partea celor care considerau sfintele icoane idoli, chipuri cioplite, neînţelegând că închinarea nu se face, de fapt, materiei, culorilor etc., ci se aduce cinstire persoanelor sfinte reprezentate pe ele. Iar temeiul fundamental al cinstirii icoanelor este însăşi întruparea Mântuitorului (“Iar Cuvântul Trup S-a făcut” (Ioan 1, 14): Fiul lui Dumnezeu luând chip omenesc, fiind, astfel, văzut de oameni, poate fi reprezentat în imagini. De asemenea, toate persoanele sfinte recunoscute ca atare. Ei bine, acest fapt n-a fost înţeles de cei obişnuiţi a tâlcui Scriptura după literă şi nu după duh, neştiind că litera ucide, duhul face viu (II Cor. III, 6). Prigonirile veneau uneori chiar din partea unor cârmuitori, cum s-a întâmplat în cazul împăratului Leon al III-lea Isaurul şi al fiului său, Constantin Copronim, în secolul al VIII-lea. Faţă de rătăcirea lor a luat atitudine, între alţii, Sfântul Ioan Damaschin († 750), prin cuvântul rostit şi scris. Apărători şi ocrotitori ai sfintelor icoane au fost, mai apoi, împărăteasa Irina şi patriarhul Tarasie, care au convocat cel de-al VII-lea sinod ecumenic (787), care, în această privinţă a hotărât: “Toate jucăriile copilăreşti şi glumele nebuneşti, scrierile mincinoase şi cele care s-au alcătuit împotriva cinstitelor icoane, trebuie să se predea episcopului Constantinopolului, spre a fi date la o parte, alături de celelalte cărţi eretice...” (Canonul 9). Prigonirile n-au încetat, din păcate, o dată cu această hotărâre. Necinstitorii de icoane erau uneori deosebit de cruzi cu drept-credincioşii: multora dintre aceştia li se tăia capul chiar pe icoana la a cărei cinstire nu voiau să renunţe, sângele martirilor curgând, astfel, peste chipul sfânt reprezentat pe ea. Pe de altă parte, nu s-a întrerupt nici şirul apărătorilor drepteicredinţe, culminând cu actul semnat la 11 martie 843, de vrednica de pomenire Teodora împărăteasa împreună cu patriarhul Metodie, în duminica numită de atunci încoace a Ortodoxiei. Am făcut acest mic excurs istoric din recunoştinţă faţă de cei care au apărat cinstirea sfintelor icoane care împodobesc, astfel, până astăzi sfintele biserici şi casele credincioşilor, totodată ca să înţelegem de unde vine denumirea acestei duminici. Restabilirea cultului sfintelor icoane este doar unul din exemplele ce se pot da în legătură cu revenirea şi trăirea în normalitate. Ortodoxia, minunată în conţinut şi formă de manifestare, nu se doreşte a fi ceva spectaculos, cu toate că este receptată aşa de tot mai mulţi eterodocşi, mai ales dintre occidentali. Aceştia, atunci când îi descoperă tezaurul patristic, când participă la slujbele religioase, când privesc pictura bisericilor etc., exclamă emoţionaţi “Minunat! Magnific! Fantastic!”, spre nedumerirea ortodocşilor prezenţi, pentru care atmosfera vieţii ortodoxe înseamnă ceva natural, firesc. Căci ce este Ortodoxia în fond, decât vieţuirea creştină firească, potrivit cu vârsta, înţelegerea, râvna, trebuinţa fiecăruia? Sau, după cum foarte plastic se exprimă părintele Ene Branişte: “Botezul pruncilor în apa sfinţită din cristelniţă, cununiile puse pe capul mirilor în biserică, îngenuncherea cucernică sub epitrahilul duhovnicului pentru spovedanie, sau în faţa icoanelor pentru rugă, “paştele” primit cu frică şi cutremur la marea sărbătoare a Învierii, agheasma sfinţită la Bobotează, grija pentru împlinirea soroacelor tradiţionale de pomenire a morţilor... Luaţi creştinului ortodox pe acestea şi i-aţi luat totul!”. Este adevărat că pentru cineva care nu cunoaşte din interior aceste trăiri liturgice, ele pot să pară lucruri ieşite din comun. Această impresie o au îndeosebi aspiranţii la Botezul ortodox, cum s-a întâmplat, de pildă, cu solii trimişi de Ţarul Vladimir al Rusiei în anul 988 la Bizanţ, spre a vedea la faţa locului viaţa Bisericii Ortodoxe. După ce au asistat la slujbele săvârşite în biserica Sfânta Sofia, la întoarcere i-au spus Ţarului că au văzut “Raiul pe pământ” şi că în bisericile bizantine “îngerii cântă
149 împreună cu oamenii!” Urmarea se cunoaşte: Ţarul s-a încreştinat şi, o dată cu el, curtea imperială şi mare parte a poporului. Precum se cunoaşte, trăirea ortodoxă se exprimă îndeosebi prin cult, fie public, fie particular. Slujbele ortodoxe, săvârşite în ambianţa caldă a bisericilor, înfăţişează în modul cel mai plăcut şi convingător învăţătura creştină, sub forma imnelor cântate şi a citirilor diverse ce se fac. Cultul ortodox este într-adevăr ceva unic în întreaga creştinătate, afirmă cu justeţe teologul Sergiu Bulgakov (1871-1944). Şi tot el spune mai departe: "El uneşte culmile culmile inspiratiei creştine ce cea mai frumoasă moştenire antică primită din Bizanţ. Viziunea frumuseţii spirituale se uneşte cu cea a frumuseţii lumii. Este cerul pe pământ, manifestarea lumii spirituale; este arta ideală, care prin ea însăşi ne dă sentimentul dulceţii Bisericii!” (Ortodoxia). Iubiţi ascultători, Fericiţi că noi, românii, suntem fiii sfintei ortodoxii, avem datoria s-o apărăm cu toată fiinţa noastră, în caz de nevoie chiar cu preţul vieţii. Trebuie să observăm, însă, că credinţa cea dreaptă nu mai este prigonită acum frontal, ca în Biserica primară, ci prin mijloace ocolite, subtile, diabolice, mult mai viclene şi rafinate, promovate îndeosebi prin intermediul mass-mediei. Părintele american, convertit la Ortodoxie, Serafim Rose (19341982) într-o carte a sa, intitulată Orthodoxy and the Religion of the Future (Ortodoxia şi religia viitorului), prezintă, spre exemplu, câteva din principalele confruntări pe care le are ortodoxia astăzi cu aşa-numitele fenomene paranormale, cu mişcările “harismatice” etc., ce-şi fac şi tot mai mult simţită prezenţa şi în societatea românească. Salvarea va veni, însă, numai prin întoarcerea la credinţa firească, normală, autentică, sădită dintru început în sufletele noastre, de către Ziditorul a toate. Celor care se îndoiesc de aceasta le amintim un fragment din Evanghelia ce s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie în această primă duminică a Postului Mare: “Şi a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun?... Filip i-a răspuns: Vino şi vezi!” (Ioan 1, 46), cuvinte care pentru sceptici pot fi adaptate astfel: la întrebarea “poate fi Ortodoxia cea care să mântuiască lumea?”, răspunsul dat de toţi cei care cunosc întradevăr realitatea va fi neîndoielnic: “Vino şi vezi!”. Amin. –––– o0o ––––
150 6. DUMINICA a II-a DIN POSTUL MARE: Receptivitate şi solicitudine Iubiţi credincioşi, Duminica de astăzi, a II-a din Postul Mare, ne cheamă, între altele, la observarea a două virtuţi, mult folositoare în zilele noastre: receptivitatea şi solicitudinea. Sunt cuvinte mai noi, adică neologisme, iubiţi credincioşi, dar să nu ni se pară grele, căci ele, veţi vedea, exprimă în chip minunat ceea ce ne propune Sfânta Evanghelie ce s-a citit astăzi. Spre a ne fi mai uşoară înţelegerea acestor termeni, vă amintim că "receptivitatea" este însuşirea omului de a fi atent la ceea ce se întâmplă în jurul său, spre exemplu a auzi când cineva îi face o rugăminte, sau a vedea problemele şi necazurile semenilor. Iar "solicitudinea" este atitudinea plină de bunăvoinţă, de prietenie, faţă de cineva sau ceva, adică a-l ajuta efectiv şi concret pe cel aflat în nevoie. Zăbovirea asupra acestor două virtuţi ne-a fost inspirată de un amănunt aparent nesemnificativ al pericopei evanghelice de astăzi: anume, modul în care cei patru bărbaţi care l-au adus pe paralitic la Mântuitorul spre vindecare, s-au dovedit receptivi la suferinţa confratelui şi plini de solicitudine prin felul în care l-au ajutat efectiv. Mai întâi, iată, observăm că cei patru, cunoscând boala semenului lor şi încredinţaţi că numai Mântuitorul îl poate face bine, i-au oferit timp şi energie pentru a-l duce la casa unde era Iisus. Până aici vorbim de receptivitate. Mai departe vedem solicitudinea: în clipa în care au constatat că uşa casei în care se găsea Mântuitorul era blocată de o mulţime mare de oameni, n-au renunţat a-l ajuta până la capăt. Poate că noi, în locul lor, l-am fi lăsat jos, lângă uşă, rugând pe cineva din mulţime să aibă grijă ca atunci când iese Iisus să-L oprească şi să-L roage să-l vindece pe suferind. Convinşi că ne-am făcut datoria, i-am fi spus cam aşa: Uite, noi te-am adus până aici, mai departe nu avem ce-ţi face. Vezi că uşa este blocată. De aceea, te lăsăm să aştepţi până iese Vindecătorul, căci noi trebuie să plecăm. Iartă-ne dar avem treabă, trebuie să mergem la pescuit. Îţi urăm succes! Ei n-au procedat aşa, ci, cu totală solicitudine şi cu inteligenţă lucrătoare, au găsit rezolvarea: l-au introdus în casă prin acoperiş, în care au făcut şi o spărtură ca să încapă bolnavul. Se ştie că la evrei casele aveau acoperişul plat, pe care se ieşea printr-o uşiţă, pentru a aduna apă de ploaie, a sta la soare etc. Deci acea uşiţă ei au făcut-o mai mare, rezolvând, astfel, problema. Iubiţi credincioşi, aceşti patru oameni ne dau o bună lecţie de compasiune şi ajutorare faţă de un confrate în suferinţă, altfel spus, lecţie admirabilă de receptivitate şi solicitudine. Căci nu este suficient să avem credinţă, să mergem la biserică, să facem din când în când câte o faptă bună, ci trebuie mereu să auzim, să vedem şi să fim săritori în ajutorarea celor strâmtoraţi de sărăcie, boli etc. Iar atunci când nu mergem până la capăt cu fapta bună, ni se potriveşte mustrarea Sf. Apostol Iacov din epistola sa: "Ce folos, fraţii mei, dacă cineva zice că are credinţă, dar fapte nu are? Oare poate credinţa (singură, n. n.) să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana zilnică şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace, încălziţi-vă, săturaţi-vă!, dar fără să le dea cele trebuincioase trupului, care-ar fi folosul?..." (2, 14-16). În sprijinul dorinţei noastre de a fi într-adevăr receptivi şi binevoitori până la capăt, ne vin sfinţii Bisericii, care, oameni ca şi noi, cu slăbiciuni, ispite şi poticneli, au reuşit, printr-o râvnă exemplară să depăşească limitele biologice ale umanului şi să se consacre total slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui. Duminica de astăzi ni-l aduce în lumină pe unul dintre ei, după care şi-a luat şi numele: Sfântul Grigorie Palama (†1362). Socotim potrivit, deci, să evocăm câteva aspecte din viaţa şi lucrarea acestui părinte al Bisericii, atât ca act de recunoştinţă, cât şi pentru faptul că râvna lui este pilduitoare pentru noi, cei de azi. În prima parte a vieţii şi slujirii sale observăm mai mult virtutea receptivităţii. Rămas orfan de tată la
151 7 ani, va fi întru totul ascultător mamei sale, care-l va educa în duh creştin. Simţind chemare pentru viaţa monahală, se va calugări la Muntele Athos, unde va da ascultare deplină părinţilor duhovnici, ataşându-se în chip deosebit de bătrânul Nicodim, la Mânăstirea Vatoped, care-l va îndruma, între altele, în tainele isihasmului şi ale rugăciunii celei fără de oprire. Cu toate că era din fire şi educaţie un om blând, smerit şi răbdător, atunci când învăţătura Bisericii a fost ameninţată de idei şi practici greşite, a luat atitudine deosebit de fermă. De acum încolo vom observa, aşadar, dimensiunea solicitudinii slujirii lui. Caracterizarea din Triod este cât se poate de plastică, de aceea o invocăm în acest moment: "Era peste măsură de blând şi smerit, însă nu când era vorba de Dumnezeu şi de cele dumnezeieşti. Era fără ură şi îngăduitor; căuta, atât cât îi stătea în putinţă, să răsplătească cu bine pe cei care se purtau rău cu el; nu primea cu uşurinţă cuvintele ce se spuneau împotriva unora; era răbdător şi cu suflet mare în greutăţile ce veneau asupra lui de fiecare dată; era mai presus de orice plăcere şi slavă deşartă; totdeauna simplu, în toate trebuinţele trupului, deşi cu timpul trupul lui se slăbise cu totul; blândeţea, liniştea şi necontenita lui bunăvoinţă a tăriei sufletului său se desăvârşise atât de mult în el, încât aceste însuşiri se arătau şi pe dinafară celor care-l priveau...În toate, totdeauna înţelegător, atent şi ordonat. Ca urmare a acestor însuşiri aproape niciodată ochii lui nu-i erau seci de lacrimi, ci purtau în ei izvoare de lacrimi..." Drept-măritori creştini, Cel mai cunoscut episod al luptei sale este cel legat de rătăcirile unui oarecare Varlaam, călugăr dominican, care, îndoctrinat în Apus, învăţa greşit că harul şi lumina taborică sunt energii create, teză contrară Scripturii şi părinţilor răsăriteni. Grigorie va lua atitudine, renunţând la plăcerea isihiei şi aruncându-se în arena disputelor, care au durat mai mulţi ani, suferind chiar închisoare, dar neabdicând de la adevăr. Vrednicia i-a fost, însă, răsplătită, prin alegerea sa ca Arhiepiscop al Tesalonicului, deşi el a acceptat treapta arhieriei nu ca răsplată, ci ca mijloc de slujire. Va scrie mai multe tratate, dintre care o parte au fost traduse şi în româneşte, prin osteneala vrednicului de pomenire părinte Dumitru Stăniloae. În esenţă, Sfântul Grigorie arată că "harul îndumnezeirii este mai presus de fire, de virtute şi de cunoştinţă..." (Filocalia 7, ediţia 1977, p. 416), iar celor care nu cunoşteau adevărul despre lumina taborică, le spune între altele: "Tot cel ce zice că lumina care a strălucit ucenicilor în Tabor este o nălucă şi un simbol ce se face şi se desface, şi nu există cu adevărat, şi susţine că nu este o lucrare mai presus de toată înţelegerea, ci mai prejos de înţelegere, se împotriveşte sigur mărturisirii sfinţilor. Căci aceştia, fie în cuvântări, fie în scrieri, o numesc negrăită, necreată, veşnică... şi cele asemenea" (Ibidem, p. 417-418). Iubiţi ascultători, nu mai intrăm în alte detalii biografice şi bibliografice, spre a nu vă obosi peste măsură, dar vă invităm să citiţi singuri măcar anumite bucăţi din scrierile cuprinse în Filocalia românească, volumul 7, încercând, totodată, să cugetaţi asupra acestui fapt esenţial: ştiind că pentru mântuire este nevoie de har, credinţă şi fapte bune, trebuie să mărturisim credinţa dreaptă că harul este necreat, pentru că ceva creat n-ar putea mântui creatura, adică pe noi, adevăr mărturisit cu tărie de Sf. Grigorie, în acord cu toţi părinţii ortodocşi. Iată, aşadar, ce exemplu minunat de receptivitate şi solicitudine la acest sfânt părinte al nostru! Asemeni lui şi celor patru bărbaţi care l-au ajutat pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi, să încercăm şi noi să fim mai atenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, dar nu numai pentru a constata anumite stări de fapt, ci a trece la fapte, cu dragoste, răbdare, curaj, fermitate, pe scurt, cu toată solicitudinea. Sfinte Grigorie Palama, pomenit astăzi, roagă-te lui Dumnezeu să ne ajute a fi râvnitori, receptivi şi plini de solicitudine, precum tu ai fost! Amin.
152 7. DUMINICA a III-a DIN POSTUL MARE: Sfânta Cruce - întărire a credinţei, dătătoare de mângâiere şi speranţă. Iubiţi credincioşi, Am observat şi-n acest an că după ce Sfânta Cruce, împodobită cu flori, a fost scoasă în mijlocul bisericii, toţi v-aţi închinat cu aceeaşi credinţă şi nădejde tare, pe feţele tuturor observându-se o vădită undă de bucurie. Pare de necrezut: Crucea, care aminteşte de răstignirea Domnului, de patimi, durere şi moarte, inspiră, iată, bucurie şi optimism! Pentru un necunoscător, această atitudine paradoxală apare mai degrabă ca o "nebunie", cum remarcă Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 1, 18), nicidecum un lucru firesc. Pentru noi, creştinii, nu-i, însă, nici un secret: Crucea este darul lui Dumnezeu! Din obiect de ocară, tortură, blestem, instrument al morţii, Dumnezeu l-a făcut dar al mântuirii. Iar ceea ce naşte bucurie, credinţă şi nădejde în sufletele cinstitorilor ei este, de fapt, harul care izvorăşte din acest dar... Făcând un pas mai departe, să ne amintim şi cu acest prilej că "har", cuvânt pe care-l auzim atât de des şi despre care ştim că este absolut necesar pentru mântuire (dimpreună cu credinţa şi cu faptele bune), înseamnă, în traducere, între altele, "bucurie". Harul Crucii ne face, astfel, atât de optimişti şi bucuroşi, iubiţi fraţi! Ştim, de altfel, că prin Cruce ne mântuim sufletele, aşa cum au fost mântuite ale atâtor generaţii de creştini, între care şi cei dintr-un neam cu noi, strămoşi, părinţi, fraţi, surori ş.a. De aceea, suntem chemaţi şi astăzi să ne deschidem sufletele pentru ca să picure în ele bucuria ce izvorăşte din harul Crucii. Tulburările şi greutăţile de tot felul ale vieţii noastre, dublate de mizeria materială şi morală în care suntem constrânşi a trăi în România de azi (scumpirile aberante la întreţinere, pentru ca nişte directori lacomi de regii să-şi croiască, cu cinism, salarii incredibile, şi insistenţele politicienilor de a legaliza prostituţia, pentru a ne alinia chipurile "standardelor" occidentale etc., etc.) nu ne pot împiedica, totuşi, să trăim bucuria şi nădejdea Crucii, din dorinţa de a vieţui în demnitate, cu toată sărăcia şi sărăcirea noastră materială. Nu întâmplător, însă, a fost rânduită în calendar pomenirea Crucii acum, la mijlocul Postului Mare. Iată cum explică Părinţii Bisericii această rânduire (vezi Sinaxarul din Triod): Pentru că în timpul postului celui de 40 de zile ne răstignim şi noi oarecum, morţi fiind faţă de patimi, cu simţurile adormite şi potolite din pricina asprimii postului, ni se pune înainte cinstita şi de viaţă făcătoare Cruce, ca să ne îmbărbăteze, să ne sprijine, să ne aducă aminte de patima Domnului nostru Iisus Hristos şi să ne mângâie. Se mai explică pomenirea de azi şi în alt chip: după cum cei care călătoresc pe o cale aspră şi lungă, zdrobiţi de oboseală, dacă întâlnesc pe cale un copac umbros, se odihnesc sub el, şi, oarecum refăcuţi, termină şi restul drumului, tot aşa cinstita Cruce a fost sădită în mijlocul postului spre umbrire şi odihnă. Sau, altă explicaţie: după cum la venirea unui împărat sunt purtate înainte steagurile lui şi sceptrul, iar în urmă vine şi el, plin de veselie şi de bucurie pentru biruinţa avută, iar împreună cu el se bucură şi supuşii, tot aşa şi Domnul nostru Iisus Hristos, vrând să arate biruinţa asupra morţii şi că are să vină cu slavă în ziua învierii, a trimis înainte sceptrul Lui, semnul Lui cel împărătesc, Crucea cea de viaţă făcătoare. Deoarece Crucea se mai numeşte şi pomul vieţii, iar acel pom a fost sădit în mijlocul raiului, în Eden, în chip asemănător dumnezeieştii Părinţi au sădit pomul Crucii în mijlocul postului, spre a mânca din el ca să nu mai murim... Cât de impresionante sunt aceste explicaţii liturgice, iubiţi credincioşi! Iată, aşadar, Crucea Domnului în mijlocul postului, precum pomul vieţii în mijlocul raiului. Nu întâmplător, însă, această poziţie de mijloc, centru. Un părinte călugăr învăţat al zilelor
153 noastre, Makarios Somonopetritul, francez de origine, actual vieţuitor la Athos (la mănăstirea Simonos Petras) într-o lucrare de înaltă ţinută ştiinţifică, de fapt teza lui de doctorat (tradusă de I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2000, cu titlul "Triodul Explicat"), vorbeşte la un moment dat despre "Crucea cosmologică", arătând că în centrul bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim se găseşte un "omfalos" (buric), socotit centrul lumii şi locul exact în care a fost sădită Crucea. Despre acest loc, teologul englez Beda Venerabilul († 735) notează la rândul său (De locis sanctis II): "În mijlocul Ierusalimului, locul unde a fost împlântată Crucea Domnului, în care, după moartea Sa, S-a întors la viaţă, se înalţă o coloană, care nu lasă nici o umbră în momentul solstiţiului de vară. De unde se deduce că aici este centrul pământului şi că în sens istoric a zis psalmistul "Dumnezeul nostru, mai înainte de veci mântuire a lucrat în mijlocul pământului" (Psalm 73, 12). Beda Venerabilul ştia, credem, cele menţionate de Sfântul Chiril al Ierusalimului pe la anul 350: "Şi-a întins (Mântuitorul) mâinile pe Cruce ca să cuprindă marginile lumii. Acest loc al Golgotei este mijlocul lumii. Nu sunt ale mele cuvintele acestea, ci profetul le spune..." (Cateheza 13, 28). Desigur, cunoştinţele geografice ale celor menţionaţi mai sus nu le permiteau la vremea aceea să localizeze centrul sau mijlocul pământului, nu ştiau că ecuatorul este ceva mai jos. Dar, dacă din punct de vedere geografic există această nevinovată eroare, din punct de vedere spiritual, în iconomia mântuirii, centrul este într-adevăr locul unde a fost înfiptă Crucea dătătoare de viaţă. Astfel, Crucea este văzută ca o axis mundi, o "coloană vertebrală" a întregii creaţii a lui Dumnezeu. În consecinţă, este de dorit ca Sfânta Cruce să devină şi o "axis hominis", pentru fiecare om, pentru fiecare dintre noi, în aşa fel încât comunicare noastră, a ta şi a mea, cu Dumnezeu, să se facă pe verticala Crucii. Iată, iubiţi credincioşi, câteva lămuriri de mare fineţe teologică, lămurindu-ne de ce scoatem noi Sfânta Cruce la închinat, în mijlocul bisericii, acum, în mijlocul postului. Apropiindu-ne de ea, închinându-ne ei şi sărutând-o, parcă-L vedem pe Mântuitorul ţinând braţele deschise larg spre noi, pentru a ne îmbrăţişa. Căci la întrebarea "de ce Mântuitorul a ales Crucea pentru a se jertfi?", Sfântul Atanasie cel Mare răspunde: numai aşa putea să aibă braţele deschise, ca pentru a aduna ceva... (Despre întruparea Cuvântului 25, 3). De aceea, noi simţim şi astăzi această îmbrăţişare a braţelor Domnului, mângâierea Lui, încurajarea Lui, spre a călători cu bine prin sfântul post şi a ajunge cu pace slăvita înviere. Să nu uităm, însă, că Sfânta Cruce ne va fi întărire în credinţă, mângâiere, speranţă, numai în măsura în care-i acceptăm înţelesul ei de jertfă, lepădare de sine, urmare a lui Hristos. Suntem chemaţi, aşadar, la bucurie şi mângâiere, dar alungând comoditatea, lenea, egoismul etc., arătând în schimb dragoste de muncă, cinste, spirit de sacrificiu, curaj misionar. În acest sens trebuie înţeleasă chemarea Mântuitorului din Evanghelia de astăzi: "Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze...", adică să nu mai fim egoişti, pasivi, sau, mai grav, complici la cele rele, ci altruişti, săritori spre tot ce este bun, gata de orice sacrificiu în slujba binelui. În felul acesta, Crucea nu ne mai apare ca ceva înfricoşător, trist, deprimant, ci simbol al curajului, al nădejdii şi al bucuriei nelimitate. Drept încheiere, iubiţi ascultători, mărturisim şi noi o dată cu Sfântul Ioan Damaschin: "Crucea este scularea celor căzuţi, sprijinul celor care stau, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriţi, călăuza celor convertiţi, desăvârşirea celor înaintaţi, mântuirea trupului şi a sufletului, izgonitoarea tuturor răutăţilor, pricinuitoarea tuturor bunătăţilor, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieţii veşnice!" (Dogmatica, XI). Amin. –––– o0o ––––
154 8. DUMINICA a IV-a DIN POSTUL MARE: Pe scara virtuţilor, spre slăvita înviere Iubiţi credincioşi, Slujitorul rânduit să predice în această duminică are, pe de o parte, o anumită dificultate cu privire la alegerea temei, iar pe de alta, privilegiul mai multor surse de inspiraţie, datorită bogăţiei liturgice a zilei: la Sfânta Liturghie se citesc două evanghelii, iar în calendar se face, totodată, şi pomenirea unui sfânt binecunoscut, Ioan Scărarul. Dificultatea provine mai ales din teama de a nu ignora nici una dintre aceste trei componente, căci fiecare prezintă o importanţă aparte în iconomia mântuirii. Regula omiletică spune, însă, că orice predică trebuie să aibă doar o singură temă. De aceea, respectând această regulă, am zice "de aur", fiecare predicator se va opri la una dintre cele trei (care, la rându-le pot sugera alte multe teme), cu gândul că despre celelalte va vorbi, cu ajutorul Domnului, în anii următori... Aşa vom încerca să procedăm şi noi: ne localizăm pentru acest an asupra vieţii şi slujirii Sf. Ioan Scărarul, pe scurt, desigur, ţinând seama de o altă regulă de aur a predicii: să nu se depăşească niciodată timpul psihologic! Despre cele două pericope evanghelice pomenim doar următoarele: prima (Marcu 9, 17-32) relatează minunea vindecării copilului surdo-mut şi îndrăcit, de către Mântuitorul, pe care ucenicii Săi n-au putut să-l vindece. De ce? Explică Mântuitorul: "Acest soi de demoni prin nimic nu poate fi scos decât numai prin rugăciune şi post!" (v. 29); a doua (Matei IV, 25; V, 1-12) cuprinde cele 9 fericiri rostite de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care, bine înţelese, constituie un răspuns complet la întrebarea "care este secretul adevăratei fericiri?" După ce vom parcurge, fie şi pe scurt, firul vieţii şi slujirii Sf. Ioan Scărarul, vom observa, însă, că mesajele celor două evanghelii se potrivesc întru totul cu mesajul transmis peste veacuri de acest bărbat sfânt al Bisericii. Căci el a fost, pe de o parte, un rugător şi postitor smerit, iar pe de altă parte, prin scrierea sa celebră, Scara, ne arată, de fapt, treptele fericirii duhovniceşti, pe care suntem chemaţi cu toţii să le urcăm, aşa cum el exemplar a făcut-o. Iată, mai întâi, cărarea vieţii sale pământeşti: Se naşte în Palestina, în anul 579. La 16 ani intră vieţuitor în mănăstirea Muntele Sinai, de unde i s-a tras şi numele de "Sinaitul". Pentru faptul că s-a dovedit un mare iubitor de carte, a mai primit un supranume: "Scolasticul". Timp de 19 ani l-a avut povăţuitor şi duhovnic pe Martirie, pe care l-a ascultat dumnezeieşte. Pe la vârsta de 35 de ani, se retrage, cu binecuvântarea duhovnicului, într-un loc izolat, numit "Thola", la 5 mile de mănăstire, unde a mai vieţuit încă aprox. 35 de ani, în nevoinţe aspre, dar cu bucuria isihiei. Spre sfârşitul vieţii, a fost chemat stăruitor să primească postul de egumen al mănăstirii Sinai, perioadă în care a fost rugat de către un alt egumen, Ioan de Raith (Raith fiind o mănăstire aflată la 60 mile de Sinai, lângă marea Roşie) să dea o "regulă" scrisă pentru monahi. Răspunzând cu bunăvoinţă acestei solicitări, scrie lucrarea "Scara" ("Klimax", în l. greacă), lucrare ce-i va consacra definitiv ultimul supranume, acela de "Scărarul". SCARA cuprinde 30 de "cuvinte" sau "trepte", autorul dându-i numele de la scara patriarhului Iacov, care i-a apărut în vis şi despre care citim în „Cartea Facerii” că era "sprijinită pe pământ, cu vârful atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe ea..." (28, 12). Sfântul Ioan rânduieşte treptele scării într-o succesiune logică din punctul de vedere al desăvârşirii morale. Astfel, primele trepte recomandă lepădarea de viaţa deşartă, despătimirea etc., următoarele combat mânia, ţinerea de minte a răului, clevetirea, minciuna, lenea sufletească, iubirea de arginţi şi, mai ales, mândria, despre
155 care spune că este ceva "cu totul fără de minte". Ultimele trepte reflectă nivelul înalt al trăirii duhovniceşti, cuvântul 30 înfăţişând propriu-zis legătura treimii virtuţilor, a dragostei, a nădejdii şi a credinţei. Această minunată scriere a fost întâmpinată dintru început cu mult interes, având o mare circulaţie şi în mănăstirile româneşti, mai întâi în manuscrise, apoi prin cărţi tipărite. Prima traducere românească o datorăm Mitropolitului cărturar Varlaam al Moldovei, pe la anul 1600, iar ultima aparţine părintelui profesor Dumitru Stăniloae, tipărită în Filocalia (vol. 9). În ultimii ani a fost reeditată şi separat, pentru a se veni în întâmpinarea tuturor creştinilor doritori s-o citească şi să-i urce cu răbdare, credinţă şi nădejde treptele. Drept-măritori creştini, Pentru această sfântă alcătuire, de mare ajutor sufletesc, facem şi noi îndemnul de a fi citită şi a-i fi urmate, fie şi parţial, sfaturile. Ea se adresează cu prioritate monahilor, desigur. Dar cine o va parcurge cu atenţie îşi va da seama că cele mai multe dintre sfaturile ei se potrivesc şi creştinilor care vieţuiesc în lume. Cititorul evlavios va descoperi, de asemenea, că frumuseţea şi adâncimea cuvintelor ei este pe măsura frumuseţii duhovniceşti a autorului. Pentru ilustrare am ales acum un mic fragment, care sperăm să convingă la o lectură integrală. El reprezintă, de fapt, o foarte frumoasă caracterizare a iubirii, virtutea tuturor virtuţilor şi treapta ultimă a desăvârşirii: "Iubirea este izvorul focului. Cu cât ţâşneşte mai mult, cu atât îl arde mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor; iubirea este înaintarea veacurilor. Spune-ne nouă, o frumoaso între virtuţi, unde-ţi paşti oile?Unde te adăposteşti la amiază? Luminează-ne pe noi, adapă-ne pe noi, călăuzeşte-ne pe noi, povăţuieşte-ne pe noi, pentru că voim să urcăm la tine. Căci tu stăpâneşti peste toate (Cânt. Cânt. 1, 7). Iar acum mi-ai robit sufletul şi nu pot să îndur flacăra ta. De unde să pornesc a te lăuda? Tu stăpâneşti tăria mării, iar frământarea valurilor tu o potoleşti şi o omori. Tu smereşti cugetul mândru ca pe un rănit. Cu braţul puterii tale ai risipit pe duşmanii tăi (Psalm 88, 11). Iar pe cei care te iubesc îi faci nebiruiţi!" (30, 18). Iubiţi ascultători, Duminicii acesteia, a IV-a din Postul Mare, i se spune, cum ştim cu toţii, a Sf. Ioan Scărarul, de la numele celui care a lăsat această frumoasă şi duhovnicească alcătuire. Duminica însăşi, una din cele 10 ale Triodului (o altfel de scară!), este o treaptă a postului ce duce la Sfânta Înviere. Dar, prin evocarea "Scării" Sfântului Ioan, această duminică reprezintă şi o chemare spre un urcuş duhovnicesc special, prin rugăciune şi post, despre care vorbeşte pericopa primei evanghelii, dar şi prin parcurgerea treptelor celor 9 fericiri, pomenite în a doua evanghelie: sărăcia cu duhul, plângerea păcatelor, blândeţea, flămânzirea şi însetarea după dreptate, milostenia, curăţia inimii, promovarea păcii, îndurarea prigoanelor pentru apărarea dreptăţii ş.a. Să avem credinţa şi nădejdea că dacă vom păşi cu străduinţă, la capătul acestei scări evanghelice, ca şi la cel al Scării Sfântului Ioan, Mântuitorul Cel Înviat din morţi ne va întâmpina cu dragoste, strigându-ne: Bucuraţivă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri! Amin. –––– o0o ––––
156 9. DUMINICA a V-a DIN POSTUL MARE: Viaţa cuv. Maria Egipteanca oglindă a căderilor şi ridicărilor noastre Şi iată că era în cetate o femeie păcătoasă; şi aflând că El stă la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să-I ude cu lacrimi picioarele şi să I le şteargă cu părul capului... (Luca 7, 37-38). Iubiţi credincioşi, Fragmentul evanghelic pe care l-am ascultat este desprins din pericopa ce s-a citit astăzi, în duminica în care se pomeneşte Cuvioasa Maria Egipteanca şi are o foarte strânsă legătură cu viaţa acesteia. Ea a trăit la cumpăna dintre veacurile al IV-lea şi al V-lea, trecând la Domnul în anul 431, pentru pomenire fiind rânduită în calendar de două ori: la 1 aprilie şi în duminica a V-a din Postul Mare. Istoria vieţii ei dramatice a fost scrisă prima oară de către patriarhul Sofronie al Ierusalimului (633-638) şi trecută în Sinaxarele Triodului, spre luare aminte a ceea ce înseamnă atât căderea cât şi ridicarea omenească. Cine parcurge pe îndelete istorisirea scrisă de Sofronie patriarhul, va înţelege fără greutate lucrarea minunată a lui Dumnezeu pe firul vieţii zbuciumate a Mariei Egipteanca. Nu întâmplător (ci proniator) i-a fost rânduită zi de pomenire în Postul Mare: pocăinţa ei este o chemare şi un îndemn pentru fiecare dintre noi, vulnerabili în faţa atâtor căderi, în acelaşi timp doritori a ne ridica, precum ea exemplar a făcut-o. De aceea, viaţa ei ne apare ca o oglindă, în care, o dată cu „citirea” despre păcatele în care ea a căzut, vedem propriile noastre păcate. În acelaşi timp, o dată cu vederea strădaniilor ei de pocăinţă, recunoaştem multe din propriile noastre încercări de ridicare. Astfel, icoana vieţii ei are două feţe: una întunecată, a relelor purtări, alta luminoasă, a pocăinţei şi a sfinţeniei. La o privire fugară asupra acestor două imagini, nu vom vedea mai nimic. O zăbovire atentă, însă, ne va descoperi detalii cu totul nebănuite, mult-asemănătoare cu cele ale propriei noastre vieţi. Se ştie, de altfel, că valoarea unui tablou constă tocmai în detalii (umbre, lumini, combinaţia culorilor, expresia feţei, a ochilor, a mâinilor etc.), nu în desenul propriu-zis, nici în materialul pe care s-a pictat, sau în mărimea lui. Cu alte cuvinte, în primul rând nu în ceea ce prezintă, ci în mesajul pe care-l transmite. Căci viaţa Mariei Egipteanca a fost, în linii mari, viaţa unei femei simple din veacul al V-lea. În detalii, însă, viaţa ei a fost şi rămâne simptomatică pentru condiţia umană. Iar mesajul pe care-l transmite peste veacuri este cel surprins în câteva "amănunte" ("detalii") de către fericitul de pomenire, Sofronie. Iată de ce, în cele ce urmează, vom stărui asupra câtorva astfel de momente, pe care le vom compara cu viaţa noastră de acum, spre a recunoaşte că sunt uimitor de actuale. - Cei 12 ani petrecuţi în casa părintească. Născută în Egipt, Maria a stat cu părinţii numai 12 ani, după care a fugit în lume. Nu ni se spune de ce. Poate părinţii nu s-au îngrijit îndeajuns de buna ei creştere, sau poate ea nu a fost suficient de ascultătoare. Sau ambele motive la un loc. Sau poate nici unul dintre ele. Căci este posibil ca unele obiceiuri rele de atunci să-i fi întins capcana în care ea, neatentă, a căzut. Dureros moment: părinţii părăsiţi de propriul copil, copilul pornind pe un drum plin de răutăţi. Căci ea însăşi mărturiseşte: "Am lepădat dragostea părintească şi timp de 17 ani i-am petrecut în destrăbălări!" Astăzi, astfel de "cazuri" sunt nenumărate: copii de a căror educaţie părinţii nu se ocupă, crescând fără "cei şapte ani de acasă", care ajung apoi, fie în stradă, fie mărfuri de "carne vie", mai ales în cazul fetelor, care se vând la Istanbul, sau aiurea, pe o mână de bani murdari. Nu întotdeauna, însă, părinţii sunt de vină. Mediul social infect, anturajul, relele însoţiri (care strică obiceiurile bune, spune un proverb), fac nenumărate victime. Astfel,
157 mulţimi de tineri şi tinere, floarea României, iau drumul pierzaniei, uneori fără de întoarcere... - Momentul Înălţării Sfintei Cruci. După 17 ani trăiţi în mocirla celor mai josnice purtări, Maria ajunge la Ierusalim, unde, încercând să intre într-o biserică de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, este împiedicată "de o putere dumnezeiască", precum ea însăşi povesteşte. După alte câteva încercări zadarnice de a intra, îşi dă seama care era, de fapt, piedica: viaţa ei murdară. Acest moment, al conştientizării păcătoşeniei, marchează începutul pocăinţei! Fericit detaliu al vieţii ei zbuciumate! Astfel, cu lacrimi şi tânguire, începe să se roage Maicii Preacurate, făgăduind că dacă va fi lăsată să intre în Casa Domnului, îşi va îndrepta viaţa. Rugăciunea i-a fost ascultată, a intrat în Sf. Lăcaş, plecându-şi genunchii înaintea sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci. De acum, credincioasă cuvântului dat, va păşi pe drumul plin de nevoinţe, dar şi de sfinţenie, al pocăinţei. Astăzi sunt de dorit astfel de momente binecuvântate, nu numai pentru tinerii căzuţi în păcatul care a subjugat-o pe Maria timp de 17 ani, ci şi pentru oricare dintre noi, care ne găsim pe o cale greşită. "Puterea dumnezeiască" pe care a simţit-o Maria, se găseşte, de fapt în conştiinţa noastră. Căci conştiinţa este, cum bine s-a spus, glasul lui Dumnezeu din noi, de care, de vom asculta, ne vom da seama cât de primejdios este să mai păşim pe drumul cel rău, de orice fel ar fi acesta: hoţie, lene, destrăbălări, beţii etc. etc. Trebuie să avem curajul unui astfel de "moment al adevărului", pe care Maria l-a avut în chip exemplar, spre a nu irosi cel mai mare dar pe care-l avem de la Dumnezeu: viaţa! - Pocăinţa Mariei în Pustiul Iordanului şi întâlnirea cu duhovnicul Zosima. Nevoinţa ei în acest pustiu a fost de... 47 de ani! Că nu i-a fost uşor, e puţin spus. Cuvintele sunt prea sărace pentru a cuprinde dramatica-i vieţuire în această vreme. Nu s-a luptat atât cu asprimile deşertului, deşi nu vor fi fost puţine, cât mai ales cu amintirile ispititoare ale trecutului. După cei 47 de ani de pocăinţă, Dumnezeu a rânduit ca ea să-l întâlnească pe Zosima, un duhovnic bătrân şi îmbunătăţit, căruia s-a spovedit şi care, mai apoi a împărtăşit-o cu Sfintele Taine. Atunci când bătrânul i-a pus, la un moment dat, întrebarea: "Ţi-a fost greu, maică?", ea a răspuns că cel mai greu i-a fost să lupte, după cuvintele ei, "cu poftele nebuneşti”, căci, zice ea mai departe, „doream cărnurile şi peştii Egiptului, băutura de vin... Mă chinuiau pofta cântecelor desfrânate şi focul care se aprindea înăuntrul nefericitei mele inimi... Dar mă duceam cu mintea la icoana Născătoarei de Dumnezeu, chezăşuitoarea mea, şi plângeam în faţa ei. Iar după ce lăcrimam îndeajuns, peste potopul de gânduri venea o pace statornică..." Astăzi, ca şi atunci, pentru oricare dintre noi este posibilă întoarcerea de la cele rele, pentru a ne bucura, precum Maria, de pace sufletească statornică. Lupta nu este, însă, uşoară. Nu ne mai refugiem acum în vreun pustiu geografic (deşi nimeni nu ne poate împiedica s-o facem, dacă am vrea), dar trăim drama pustiului singurătăţii moderne. Iureşul vieţii cotidiene ne ispiteşte parcă să fim tot mai egoişti, mai izolaţi, mai necomunicativi. În pofida aglomerărilor umane tot mai accentuate, mai ales din mediul urban, ne simţim, paradoxal, mai singuri ca oricând. Singurătatea pare a fi una dintre cele mai mari ispite ale "pustiei" contemporane. Iar fuga de "singurătate" se face pe două căi, diametral opuse, căci o a treia nu există. Una a pierzaniei: desfrâu, beţii, hoţie, droguri etc. (sau, Doamne fereşte, toate la un loc!). Alta, cea arătată nouă de către Cuv. Maria Egipteanca, a redobândirii păcii statornice, cerând ajutor lui Dumnezeu, Maicii Preacurate, tuturor sfinţilor. În lupta noastră pe această cale, aşadar, nu suntem singuri. Să nu uităm, însă, un detaliu deosebit de semnificativ din viaţa Cuvioasei: convorbirea cu Zosima duhovnicul, spovedania, primirea Sfintelor Taine din mâinile lui. Cu alte cuvinte, ajutorul nepreţuit pe care ni-l poate da preotul-duhovnic, mai ales în momente de cumpănă.
158 Iubiţi ascultători, Prin cele descrise până acum, Cuv. Maria Egipteanca parcă ar vrea să ne spună, nouă tuturor: "Copii, daţi ascultare deplină părinţilor voştri! Părinţi, faceţi educaţie creştină copiilor, spre a-i feri, ca de foc, de relele acestui veac! Fraţilor şi surorilor întru Hristos, preţuiţi darul vieţii primit de la Dumnezeu! Iar dacă aţi căzut cumva, Doamne fereşte, nu deznădăjduiţi! Întoarceţi-vă cu lacrimi, dar şi cu nădejde. Căci dacă mie, după nefericita cădere, mi-a fost primită pocăinţa şi mi-am redobândit demnitatea, şi voi veţi fi primiţi, şi demnitatea voastră poate reînvia. Duhovnicii-preoţi vă aşteaptă! Nu vă ruşinaţi şi nu vă temeţi, cereţi-le neîntârziat ajutorul, spre a dobândi pacea şi bucuria cea statornică! Mă rog lui Dumnezeu pentru voi, să ne vedem cu bine în Rai!" Amin. –––– o0o ––––
159 10. DUMINICA a VI-a DIN POSTUL MARE: mărirea lumească este trecătoare Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! (Ioan 12, 13) Iubiţi credincioşi, Strigăm şi noi astăzi aceste cuvinte sacre, precum odinioară ierusalimitenii la intrarea Domnului în sfânta cetate, cu bucurie şi cu nădejde. Cu bucurie, pentru că am ajuns cu pace această duminică, mângâindu-ne cu darurile Sfintei Liturghii; cu nădejde, pentru că ştim că El, Mântuitorul, ne va mântui şi pe noi, căci pentru lucrarea de mântuire a intrat în Ierusalim, acum aproape 2000 de ani. Atmosfera liturgică deosebită a zilei de astăzi este sporită de splendoarea anotimpului primăverii în care ne găsim, când vegetaţia proaspătă este îmbogăţită de mulţimea florilor, care mai de care mai frumoase şi mai înmiresmate. După cum îndeobşte se cunoaşte, praznicul poartă şi numele de "Florii", datorită faptului că sărbătoarea creştină s-a suprapus peste "floralia" romană (o sărbătoare a florilor), denumire întru totul justificată prin abundenţa florilor din această perioadă. Astfel, atât prin semnificaţia liturgică, cât şi prin ambianţa naturii care înfloreşte şi regenerează primăvara, suntem invitaţi la bucurie, nădejde şi împrimăverire sufletească. Pentru acest an, iubiţi credincioşi, ne propunem să răspundem, cu ajutorul Domnului, la întrebarea de ce Mântuitorul, în opoziţie cu smerenia Sa desăvârşită, a intrat triumfal în Ierusalim, acceptând "osanale", haine aşternute în calea Sa şi întâmpinări cu ramuri de finic? În general, este întrebarea celor care cunosc mai puţin (sau deloc) Sfintele Evanghelii, dar răspunsul ne poate fi tuturor de folos, chiar dacă, în mare, cunoaştem lucrarea de mântuire a Fiului lui Dumnezeu. Mai întâi, să ne amintim că El s-a apropiat de Ierusalim pentru că în curând avea de plinit lucrarea Sa: Cina de Taină, cu instituirea Sfintei Euharistii, patimile, moartea pe Cruce şi Învierea. Faptul că a fost întâmpinat cu o atât de mare atenţie se explică prin faima Lui răspândită în întreg ţinutul Ţării Sfinte, inclusiv datorită unei minuni recente, anume învierea lui Lazăr din Betania. Căci ne spune evanghelistul Ioan: "De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut această minune" (12, 18). Se ştie, de asemenea, că poporul israelit, apăsat de povara jugului roman, vedea în El un rege autohton eliberator. El, care înmulţise pâinile şi făcuse atâtea alte minuni, inclusiv învieri din morţi, care vorbea atât de fascinant şi cu putere, avea, după socotinţa lor omenească, toate calităţile să le fie conducător… Să ne amintim că au mai existat tentative de a-I oferi tronul. De pildă, după prima înmulţire a pâinilor, mulţimile săturate au exclamat: "Acesta este cu adevărat Proorocul, Care va să vină în lume…" (Ioan 6, 14), vrând să spună Acesta este Mesia, Eliberatorul, Care ne poate asigura pâinea cea de toate zilele, Regele nostru mult aşteptat! Iar Iisus, ne spune acelaşi evanghelist Ioan, "cunoscând că au să vină cu sila ca săL facă rege, s-a dus în munte, singur" (6, 15). Aşadar, El, Care nu se voia împărat al lumii, ci Mântuitor de păcate al ei, nu accepta să primească funcţii şi tronuri. Iată, însă, că la intrarea în Ierusalim, paradoxal, acceptă "osanale"… Ba mai mult, când fariseii I-au cerut să-şi certe ucenicii, să nu mai strige o dată cu poporul, El nu numai ca nu i-a oprit ci a zis: "Vă spun vouă că dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga!" (Luca 19, 40). Iubiţi credincioşi, credem, pe de o parte, că Mântuitorul a îngăduit această manifestare festivă pentru a se vedea cât de mare era dorinţa de izbăvire a poporului, fie şi numai sub aspect politico-social, iar pe de altă parte pentru a ne arăta cât de deşartă este mărirea lumească, orice formă ar îmbrăca ea. Este o ipoteză avansată de părintele
160 Gheorghe Liţiu, doctor în teologie, fost deţinut politic, în volumul de predici intitulat "Cartea vieţii"19. În sensul acestei păreri, ne amintim cu toţii că aceeaşi mulţime care-L aclama şi-L voia rege pe Iisus, aşternând cu supuşenie hainele în cale-I, fluturând cu admiraţie ramuri de copaci, peste numai câteva zile avea să strige răstigneşte-L, răstigneşte-L, ocărându-L, proferând insulte, şi scuipându-L cu dispreţ. De aceea, să fim atenţi la câteva amănunte. El n-a intrat călare pe un cal falnic, aşa cum s-ar fi cuvenit unui împărat, ci pe un asin, ca semn al nerenunţării la smerenie, totodată, al neacceptării tronului lumesc. De asemenea, să observăm că în timp ce mulţimea era veselă şi în entuziasm dezlănţuit, El era trist şi chiar a plâns când S-a apropiat de cetate (Ioan 19, 41), ştiind cele ce aveau să se întâmple nu peste multă vreme. El ştia, ca Dumnezu atoate-ştiutor, că în Ierusalim nu i se pregăteşte tronul, ci crucea şi mormântul! A voit, aşadar, să ne arate cât de trecătoare şi deşartă este mărirea lumească, spre a lua aminte şi noi, fiecare, să nu ne ataşăm veşnic de cele de aici. Căci, iată, când Iisus S-a arătat puternic, făcător de minuni, tare în faptă şi cuvânt, toţi L-au slăvit şi s-au strâns în jurul Său. Iar peste câteva zile, când S-a lăsat vândut, prins, legat, batjocorit, prin acel act de chenoză proniatoare, aceiaşi slăvitori L-au insultat cu înverşunare şi L-au părăsit în grabă… Cât de bine se potrivesc aici cuvintele psalmistului care zice: "Şi când s-au clătinat picioarele mele, împotriva mea s-au semeţit. Că eu spre bătăi gata sunt şi durerea mea înaintea mea este pururea" (Psalm 37, 16-17). Aşa şi noi, de multe ori, iubiţi credincioşi, să ne amintim din experienţa vieţii personale: atunci când suntem sănătoşi, ne merge bine, suntem înstăriţi, sau avem cumva o funcţie importantă, multă lume ne caută, ne laudă chiar, unii cu sinceritate, alţii din interes. Dar, când se întâmplă să ne îmbolnăvim, să cădem în sărăcie, să pierdem funcţia, ori numai serviciul obişnuit, mulţi dintre cei ce ne aduceau "osanale" ne uită repede, ne ocolesc, ori ne vorbesc de rău, ne dispreţuiesc, ne ocărăsc chiar, semeţindu-se în fel şi chip asupra noastră. Şi atunci simţim, cu o sfâşietoare durere, cum şi nouă ni se potrivesc cele spuse de Marele Psalmist: "Când s-au clătinat picioarele mele, împotriva mea s-au semeţit!" În atari situaţii, unii semeni de-ai noştri parcă nu mai sunt oameni, ci se comportă uneori ca anumite fiare în junglă, poate şi mai rău. Este sugestiv în acest sens proverbul: "În leul doborât lovesc toţi măgarii". Şi aşa este: câtă vreme leul, "regele animalelor", este sănătos, care animal ar îndrăzni să-l lovească? Căci i se recunoaşte puterea, este „luat în seamă”, adică. Dar dacă este bolnav, căzut, sau poate mort, este cel puţin ignorat, dacă nu cumva lovit sau călcat în picioare... Constatăm cu amărăciune, aşadar, iubiţi credincioşi, că ceva din ceea ce se întâmplă în lumea animalelor, se petrece şi în relaţiile dintre oameni, atunci când nu ne dăm seama că cele de aici sunt trecătoare, că nu mărirea sau căderea cuiva trebuie să constituie criteriile esenţiale de apreciere, ci faptele şi conduita morală. Exemplul vieţii şi lucrării Mântuitorului este şi în această privinţă pilduitor, la modul suprem. De aceea, ipoteza că El a acceptat intrarea triumfală în Ierusalim ca să ne arate cât de trecătoare şi deşartă este mărirea lumească, avansată de părintele Gheorghe Liţiu, ni se pare întru-totul plauzibilă. Iubiţi ascultători, ceea ce nu înţelegeau ierusalimitenii acum aproape două mii de ani înţelegem noi astăzi, sperăm: Mântuitorul a intrat în Ierusalim nu pentru un tron lumesc ci ca Împărat al cerurilor, iar strigătul "Osana", pe care şi noi îl repetăm cu toată fiinţa noastră, nu înseamnă "ajută-ne să rezolvăm problemele politice ale acestei lumi", ci ajutăne să ne mântuim, noi, familiile noastre, neamul nostru românesc, întreaga lume desigur, din robia păcatului şi a morţii! Căci aceasta înseamnă, în traducere, cuvântul „osana”: „ajută-ne, mântuieşte-ne!” 19
Tipărită de Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1991. A se vedea p. 69.
161 Năzuinţa de mântuire sufletească nu exclude, bineînţeles, preocuparea legitimă pentru asigurarea unui trai material decent şi vieţuirea fericită în această lume. Căci Dumnezeu ne-a dăruit acest pământ, cu toate frumuseţile şi bogăţiile sale spre a ne bucura de ele. De aceea şi astăzi, când repetăm "Osana" şi ne gândim la mântuire, cuprindem, totodată, în acest cuvânt consacrat toate aspiraţiile de mai bine, pentru noi, familiile noastre şi întreg neamul românesc. Cu acest dor al sufletelor, păşind cu bucurie şi nădejde spre slăvita Înviere, strigăm încă o dată: "Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!" AMIN. –––– o0o ––––
162 11. PARENEZĂ PENTRU SFÂNTA ŞI MAREA JOI Văzând mieluşeaua Maria, pe Mieluşelul său tras spre junghiere, mergea după El zdrobită, strigând: Unde mergi, Fiule? Pentru ce faci această călătorie grabnică? Au doară este iarăşi altă nuntă în Cana, şi acolo Te grăbeşti acum, ca să le mai prefaci vin din apă? Oare, merge-voi cu Tine Fiule, sau voi aştepta mai bine? Dă-mi cuvânt, Cuvinte; nu mă trece tăcând, Cel ce M-ai păzit curată; că Tu eşti Fiul şi Dumnezeul Meu. (Icosul). Drept-măritori creştini, Această frumoasă rostire liturgică face parte din slujba din această seară: propriu-zis este un icos care s-a citit după Evanghelia 8-a şi exprimă, precum aţi auzit, durerea Maicii care-şi însoţeşte Fiul spre jertfă şi mormânt. Suntem şi noi, iubiţi credincioşi, cuprinşi de simţămintele pe care le-a trăit atunci Maica Sfântă: durere pentru nerecunoştinţa poporului care a cerut răstignirea Celui care făcuse numai bine în juru-I, dar şi nădejde, ştiind, o dată cu Maica Lui, că El, Fiu al lui Dumnezeu, nu va fi biruit de moarte, ci o va birui înviind. Toate deniile din această săptămână ne sensibilizează sufletele în chip tainic, retrăind momentele prin care Mântuitorul nostru a trecut în săptămâna patimilor: vinderea, cina cu ucenicii, prinderea, judecata nedreaptă, însoţită de batjocoriri, crucificarea, moartea şi îngroparea. Cu deosebire, cele douăsprezece Evanghelii pe care le-am ascultat în seara aceasta descriu detaliat aceste momente, încheindu-se cu cea de la Matei care pomeneşte de mormântul nou în care a fost îngropat, de întărirea lui cu strajă, pecetluindu-se piatra (Matei 27, 57-66). Cu toate că noi ştim că această întărire şi pecetluire n-au putut opri învierea Sa, ascultând cele douăsprezece Evanghelii ne copleşesc în fiecare an simţăminte de dureroasă compasiune, avem parcă o apăsare grea pe inimi, iar ochii ni se umplu de lacrimi, mai ales în unele momente când descrierea dezvăluie diferenţa infinită dintre viaţa Lui sfântă şi judecata strâmbă la care a fost supus. Bunăoară, în faţa arhiereului Ana, Iisus primind o palmă de la unul dintre oportunişii slujitori, răspunde atât de omenesc şi cu dumnezeiască smerenie, totodată: “Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine pentru ce Mă baţi?" (Ioan 18, 23). “Pentru ce ?” este o întrebare care se poate multiplica de atâtea ori de câte astfel de momente s-au petrecut în misiunea Sa pământeană: Pentru ce Maţi alungat din unele cetăţi cu pietre? Pentru ce M-aţi vândut? Pentru ce M-ati batjocorit? Pentru ce ? Pentru ce?... Astfel de întrebări, însoţite de îndreptăţite mustrări a încercat să transpună liturgic şi unul din melozii care au alcătuit slujba din seara aceasta, reuşind acel cutremurător antifon al 12-lea pe care l-aţi auzit după Evanghelia a patra: “ Acestea zice Domnul către iudei: Poporul Meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe bărbatul cel ce era în pat l-am îndreptat. Poporul Meu, ce am făcut vouă? Şi cu ce Mi-aţi răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apa cu oţet; în loc ca să Mă iubiţi, pe Cruce M-aţi pironit. De acum nu voi mai răbda; chema-voi neamurile Mele, şi acelea Mă vor preaslăvi împreună cu Tatăl şi cu Duhul, şi Eu le voi dărui viaţă veşnică”. Cât de realist, poetic totodată, redă imnograful sfânt relaţia dintre Iisus şi poporul ales! Dar să reţinem şi partea finală a cântării, în special cuvintele “Chema-voi neamurile Mele, şi acelea Mă vor preaslăvi!” Între aceste neamuri dăruite cu dumnezeiescul privilegiu de a primi Evanghelia Domnului este, drept-măritori creştini, şi neamul nostru românesc. Acestui privilegiu îi datorăm noi faptul că, iată, astăzi suntem în sfânta biserică, pregătindu-ne să întâmpinăm Sfintele Paşti, urcând, treaptă cu treaptă, scara spre înviere. Iubiţi credincioşi,
163 Ne bucurăm de prezenţa dumneavoastră şi vă fericim pentru dragostea ce-o arătaţi Sfintei Biserici. Vă încredinţăm, în acest sens, de un fapt pe care credem că-l ştiţi din experienţă proprie: creştinii care iau parte la denii, trăiesc bucuria învierii cu o incomparabilă intensitate faţă de cei absenţi. Căci numai trecând prin ploaia de lacrimi a Patimilor se pot vedea razele de har ale Soarelui-Hristos, răsărit din mormânt. Pentru aceasta este nevoie însă nu doar de o participare fizică, nici de una sentimentală, ci de a ne lăsa inimile pătrunse de hotărârea de a ne îndrepta, pentru a fi recunoscători patimilor şi jertfei Mântuitorului nostru. Adică de pocăinţă sinceră, recunoscând şi noi, după cuvântul Sf. Efrem Sirul, că „pocăinţa este scara care ne urcă acolo de unde am căzut”. Totodată, ceea ce alt sfânt sirian a spus: „nu există păcat de neiertat, în afara de păcatul nepocăit” (Sf. Isac Sirul). Altfel, ne vom asemăna cu iudeii şi romanii! Căci dacă ei L-au răstignit odată, istoriceşte, noi Îl răstignim iarăşi prin păcatele noastre, însoţite de lipsa îndreptării. Un scriitor grec, Nikos Kazantzakis (1883-1957), a scris un interesant roman, Hristos răstignit a doua oară, în care prezintă idea originală a unor săteni de a prezenta o piesă de teatru care să pună în scenă momentele dramatice ale patimilor şi răstignirii. Au găsit actorivoluntari pentru toate personajele importante ale evenimentelor, inclusiv pentru Iisus. Derularea scenariului a depăşit, însă, intenţiile iniţiale, toţi cei implicaţi fiind profund marcaţi apoi de simţăminte la care nici nu s-au gândit la început. Trecând cu vederea stilul romanţat, reţinem mesajul profund al acestei cărţi, care transcede chiar intenţiile autorului: răstignirea şi patimile Domnului pot fi prelungite prin repetarea păcatelor pe care le-au făcut atunci iudeii şi romanii (trădare, judecată nedreaptă etc.), la care se adaugă, să recunoaştem, altele noi, care ţin de aşa-zis viaţa modernă, de care nu mai pomenim, că nu-i timpul şi locul acum, dar de care trebuie să ne ferim ca de foc! Iubiţi credincioşi, Pătrunşi de evlavie, de emoţie sfântă şi de compasiune cucernică, acum, la sfârşitul acestei seri liturgice, încheiem cu troparul de la finalul slujbei, care este o mărturisire a recunoştinţei pentru jertfa Domnului, dar şi o exprimare a nădejdii de mântuire: Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump sângele Tău. Pe Cruce pironinduTe şi cu suliţa împungându-Te, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ţie! Amin. –––– o0o ––––
164 V. D U M I N I C I
S P E C I A L E20
1. DUMINICA DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI: pregătirea pentru Cruce „După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului…” (Ioan 3, 14) Iubiţi credincioşi, Cuvintele prin care am început predica aparţin evangheliei citite astăzi, prin ele Mântuitorul anunţând jertfa Sa pe Cruce, pregătindu-i pe toţi cei care Îl ascultau pentru zilele dramatice ale patimilor Sale, dar şi pentru „crucea” misiunii vieţii fiecăruia. Pentru noi, această duminică, numită „dinaintea Înălţării Sfintei Cruci”, are menirea de a ne pregăti să înţelegem şi semnificaţia zilei de 14 septembrie, când are loc praznicul propriu-zis, dar şi misiunea noastră creştină, care presupune jertfe de tot felul, altfel spus, pentru crucea vieţii noastre. Recitind însă cu atenţie pericopa evanghelică de azi şi contextul ei, vom observa, de fapt, că Mântuitorul săvârşea o pregătire universală pentru Cruce: a Sa Însăşi mai întâi, a ucenicilor şi, totodată, o tuturor celor care binevoiesc să-L asculte. Să remarcăm pentru început că pericopa face parte din convorbirea lui Iisus cu Nicodim, iar pentru o înţelegere mai bună a momentului recomandăm recitirea întregii convorbiri (Ioan 3, 1-21). Nicodim ne este un bun exemplu de bună-ascultare şi receptivitate, de aceea este bine să ne amintim câteva lucruri despre persoana sa. El făcea parte din tagma cărturarilor iudei, fiind membru de vază al Sinedriului. Sinedriul era cel mai înalt for de judecată al iudeilor, cu sediul în Ierusalim, un fel de guvern de astăzi, numărând şaptezeci de membri, plus arhiereul în funcţiune, fiind alcătuit din arhierei, preoţi, saduchei, farisei, cărturari şi bătrâni ai poporului. Lui Nicodim i-a stârnit admiraţie învăţătura lui Iisus, de aceea într-o noapte (se înţelege, din prudenţă) s-a dus la El pentru o convorbire de taină. De atunci, el a rămas ucenic „într-ascuns” al lui Iisus şi, discret, odată I-a luat apărarea chiar în faţa colegilor din Sinedriu. Să ne amintim, astfel, că atunci când sinedriştii au trimis slujitori să-L aducă pe Iisus legat, ca să-L condamne, Nicodim i-a luat apărarea indirect, zicând: „Oare Legea noastră judecă un om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut?” (Ioan 7, 50-51). Iar exemplul suprem de receptivitate şi ataşament faţă de Iisus îl avem la coborârea de pe cruce şi aşezarea în mormânt. El, împreună cu Iosif din Arimateea, alt membru al Sinedriului (!), se vor îngriji de cele necesare: mormânt, giulgiu, smirnă, aloe etc. Iată, aşadar, iubiţi fraţi, că nu doar ucenicii şi apropiaţii au fost pregătiţi pentru înţelegerea patimilor şi a jertfei Sale, ci şi suflete iniţial aflate în tabăra potrivnică, temei limpede al universalităţii mântuirii. Astfel, la fel ca ucenicii, ca Nicodim şi ca mulţi alţii asemenea lor, suntem şi noi chemaţi a ne pregăti pentru înţelegerea Crucii (misiunii) Mântuitorului, spre a ne duce cu demnitate, apoi, propria cruce a vieţii, în sens de misiune creştină curajoasă şi jertfelnică, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Mai ales părinţii şi educatorii suntem îndatoraţi a prelua rolul pregătitor la care ne cheamă Mântuitorul prin exemplul Său dumnezeiesc. Altfel spus, să ne pregătim ca să pregătim, având în vedere mai ales generaţiile tinere, de care depinde nemijlocit viitorul naţiunii. Concret, a-i pregăti să profeseze un creştinism autentic şi să îmbrăţişeze o carieră utilă ţării, familiei, lor înşişi, în spirit de jertfă şi patriotism sincer. Accentul pe educaţie patriotică sănătoasă se întâlneşte în toate statele civilizate, începând cu lumea antică. A rămas proverbială, bunăoară, 20
A se vedea şi predica pentru duminica specială a "Tuturor Sfinţilor Români" (a doua după Rusalii).
165 expresia „educaţie spartană”, care provine de la Sparta, stat sclavagist din Peloponez, organizat de Lycurg (sec. al IX-lea î. d. Hr.). Ei bine, aici tinerii erau formaţi pentru a deveni buni cetăţeni-militari, spre a dovedi virtuţi în acest scop: disciplină, rezistenţă la oboseală, frig şi foame, respect faţă de tradiţii şi bătrâni, curaj şi iubire neţărmurită pentru ţară. Erau obişnuiţi cu hrană frugală, vegetariană, cu îmbrăcăminte sobră, aceeaşi pentru toate anotimpurile. Educaţia se făcea în familie până la 7 ani, după care, până la 30, erau cazaţi în internate, specificul instruirii fiind preponderent fizico-militar, cu ajutorul exerciţiilor pentatlonului (lupte, alergări, sărituri, aruncarea discului, aruncarea lăncii). Deoarece se urmărea creşterea unor oameni viguroşi, noii născuţi cu deficienţe fizice şi debilii erau suprimaţi. Iată, multe dintre metodele spartane pot fi valabile şi azi, mai puţin, evident, cea a suprimării născuţilor cu deficienţe, căci şi ei au dreptul la mântuire, iar printro educaţie adecvată pot fi şi ei utili societăţii. Marele nostru pedagog, Simion Mehedinţi (1862-1962), reţine de aici, însă, ideea selecţiei. El spune: „Pentru a educa trebuie întâi să selectăm” (Altă creştere. Şcoala muncii, Ediţia a 9-a, p. 66), adică să-l repartizăm pe fiecare potrivit vocaţiei şi posibilităţilor. El dă un exemplu aparent banal, dar deosebit de semnificativ: un dresor de animale, Hagenbek, la un moment dat, din douăzeci de lei câţi iau fost încredinţaţi pentru dresaj, numai patru au trecut testele de preselecţie… Revenind la subiectul nostru, pregătirea pentru crucea vieţii, în sens de misiune, numai printr-o selecţie şi repartiţie serioasă a tinerilor, urmată de o educaţie „spartană”, dar în duh creştin şi actual, se poate ajunge la rezultatele dorite. În acest sens nu trebuie ignorată situaţia dramatică de acum, în care, cu bani, fiecare urmează facultatea pe care o doreşte, indiferent de vocaţie şi aptitudini. Anual absolvă serii uriaşe la Drept, Medicină şi chiar Teologie, plus la alte nenumărate facultăţi, mai ales particulare, fără acoperire în pregătire şi necesar, din vina unor decani şi profesori lacomi de bani şi lipsiţi de conştiinţă, dar de multe ori şi a tinerilor înşişi, deodată cu a părinţilor acestora, care ţin neapărat să ajungă „cineva”, fără vocaţie şi însuşirile necesare. Cum îşi vor purta crucea şi ce misiune creştină vor face aceşti absolvenţi plătitori, extrem de slab pregătiţi, este dureros să ne imaginăm! De aceea, iubiţi credincioşi, împlinirea misiunii noastre creştine pe pământ trebuie să aibă mereu în atenţie jertfelnicia Mântuitorului, a ucenicilor Săi şi a tuturor celor care Iau urmat cu deplină conştiinciozitate. Nu doar declarativ, prin simpla apartenenţă la creştinism, prin participarea la slujbe sau închinarea la icoane şi în faţa Crucii, de ar fi cât de evlavioasă. Căci Însuşi Mântuitorul ne-a avertizat limpede: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21). Aşadar, cel ce face, precum El a făcut voia Tatălui şi precum ucenicii L-au imitat: jertfelnic, până la capăt, vieţuind modest, cu iubire pentru toţi, inclusiv vrăjmaşi, cu osteneală, curaj şi demnitate. Am zice în termeni moderni, în spirit de performanţă etică, întrucât, iată, pentru cuvântul „cruce”, în sens de „misiune”, se poate utiliza această expresie. Iar performanţa nu presupune neapărat titluri universitare, ci fiecare să fie conştiincios şi de bună credinţă în munca şi în familia lui, de ar fi cât de modestă. Pentru ţară, un pantofar harnic şi credincios este mai important decât un academician ateu şi corupt. Iar pe un ţăran care îmi vinde produse nemăsluite şi nu mă înşeală la cântar îl preţuiesc cu aceeaşi dragoste ca pe oricare dintre prietenii mei. Avem, desigur, nenumărate exemple de performanţe profesionale obţinute în urma unor sacrificii uriaşe de timp, odihnă, comoditate, care pot fi luate ca model în plan uman, aşa cum îi luăm pe sfinţi în plan duhovnicesc. Bunăoară, olimpicii, din toate categoriile, care, până să ajungă pe podium, au dovedit din plin: hărnicie, bună drămuire a timpului, răbdare, stăpânire de sine, spirit de sacrificiu. După cum nu ducem lipsă nici de exemple contrare,
166 rataţi de toate felurile, care şi-au bătut joc de timpul lor, căci munca şi învăţătura le-au fost străine, având în schimb alte pasiuni: vagabondaj pe străzi şi prin baruri, ore în şir la televizor, mai nou zile şi nopţi în faţa calculatorului, sau interminabile convorbiri şi „bipuri” pe celulare, preocupări care favorizează parazitismul social şi decăderea morală. Tinerii de azi ar trebui să ia pildă de la cei din prima categorie, aşa cum şi-a propus, spre exemplu, generaţia de elită din perioada interbelică. Biserica Sf. Ilie Gorgani a fost chiar martora unui jurământ în acest sens, rostit în anul 1937, lângă sicriele a doi martiri, Moţa şi Marin, căzuţi eroic în Spania, în lupta împotriva comunismului, jurământ din care cităm: Să trăim o viaţă aspră şi severă, cu alungarea luxului şi a îmbuibării; să înlăturăm orice încercare a exploatării semenului; să jertfim permanent pentru ţară! (vezi R. Codrescu, Taina Jertfei, Sibiu, 2002, p. 31). Iubiţi credincioşi, acum nu ne cere nimeni, desigur, să trăim neapărat în regim de austeritate, dar cu toţii suntem chemaţi să preţuim cum se cuvine timpul vieţii, acest dar unic de la Dumnezeu, pregătindu-ne a purta crucea cu demnitate, „răstignind” pe ea orice ispită care ne-ar abate din cale şi refuzând orice mărire şi laudă care ne depărtează de Hristos, aşa cum minunat mărturiseşte Sf. Apostol Pavel în epistola către Galateni, din care s-a citit azi, mărturisire care încheie cuvântul nostru: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!” (6, 14). Amin. ––––- o0o ––––-
167 2. DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI: lepădarea de sine Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze! (Marcu 8, 34). Iubiţi credincioşi, Luna septembrie a fiecărui an este marcată în chip deosebit de două sărbători: Naşterea Maicii Domnului (în ziua de 8) şi Înălţarea Sfintei Cruci (în ziua de 14). La rândul ei, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci este încadrată liturgic, deloc întâmplător, de două duminici, cu acelaşi dumnezeiesc subiect: duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi duminica după Înălţare... În cele ce urmează, cuvântul nostru se va referi la cea de-a doua duminică, cea de azi, care, prin Evanghelia rânduită la Sfânta Liturghie (Marcu 8, 34-38), sintetizează înţelesurile şi chemarea Sfintei Cruci. Dintre acestea, ne oprim, propriu-zis, asupra chemării numite în Evanghelie lepădarea de sine. Deschidem, mai întâi, Patericul cel vechi la slova P şi citim în capitolul Pentru Avva Pafnutie: “A zis Avva Pimen că zicea Avva Pafnutie: în toate zilele vieţii bătrânilor, de două ori pe lună mă duceam la dânşii, având până acolo depărtare ca la 12 mile (aprox. l8 km, n.n.) şi tot cugetul îl spuneam lor şi nimic altceva nu-mi ziceau, decât aceasta: că ori în ce loc vei merge, nu te număra pre tine şi vei fi odihnindu-te...” Încercând să înţelegem ce înseamnă lepădarea de sine, credem că acest fragment de Pateric ne vine într-ajutor. Căci „a nu te număra pre tine înseamnă a te smeri, a te aşeza la urma celorlalţi, a-l socoti pe aproapele cu un pas înaintea ta”. Ori de câte ori zăbovim asupra acestui verset, în care Mântuitorul arată că înaintea luării crucii este necesară lepădarea de sine, ne gândim imediat la explicaţiile binecunoscute: lepădarea de egoism, de păcate, de averi etc. etc. Bineînţeles că toate aceste explicaţii îşi au valabilitatea lor. Dar parcă sună prea vag, prea general, poate şi pentru faptul că sunt prea des invocate. Pe când, iată, cuvântul din Pateric, pe cât de simplu, pe atât este de pătrunzător: nu te număra pre tine! Scurt, direct, imposibil de ignorat sau ocolit. Altfel spus: nu fi mândru, egoist şi lacom. Fii smerit! Aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima!” (Matei 11, 29). Aşadar, smerenia ar fi un prim înţeles al lepădării de sine. Frumoasă, admirabilă virtute, despre care s-au scris mii de pagini! Este virtutea lăudată atât de Sfinţii Părinţi, cât şi de toţi slujitorii şi bunii creştini ai Bisericii, deopotrivă cu toţi înţelepţii. Iată, bunăoară, cum îl descrie ilustrul profesor-teolog Teodor M. Popescu (1893-1973) pe cel smerit: "Omul smerit este într-adevăr modest şi sfios, nu iese din firea lui, nu strigă, nu cere, este fără pretenţii şi fără ambiţie, blând, paşnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat şi drept. Omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici lauda altora. Se mulţumeşte cu puţin, nu cere şi nu primeşte ceea ce nu i se cuvine, stă la urma tuturor, şi chiar nedreptăţit sau păgubit, îndură fără a se plânge şi răzvrăti. Pentru cele ce nu cere, de care se lipseşte sau de care este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de bune gânduri şi simţăminte, şi pe cât se pare de neîndemânatic sau sărac în însuşirile care arată pe oameni făloşi, isteţi şi îndrăzneţi, lăudaţi de alţii sau temuţi, pe atât posedă în sine nebănuite însuşiri frumoase şi plăcute, de om duhovnicesc" (Meditaţii Teologice, 198). Frumos, dar greu de împlinit cuvânt! Drept-măritori creştini,
168 Să încercăm, acum, a face un pas mai departe, în viaţa de zi cu zi a românului. Desigur, orice co-naţional creştin adevărat va recunoaşte că smerenia este o virtute aleasă, fără de care nu-i posibilă „luarea crucii” spre a urma lui Hristos. Dar, a vorbi prea mult de smerenie şi umilinţă acum, când omul de rând este umilit în atâtea privinţe, ar părea unora, credem, un abuz. Dacă se pune întrebarea: „care-i starea sufletească a românului de rând, astăzi?”, oricine vrea să vadă poate constata o stare depresivă, apropiată deznădejdii, care se manifestă la un număr crescând de semeni. Care-i modul lui de a gândi, de a simţi? Din păcate, în mare măsură cel pe care comunismul şi dictatura i le-au insuflat! Căci mintea românului a fost alterată: să nu mai poată deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, grâul de neghină! Câţi au putut scăpa de acest flagel? Mulţi, puţini, Dumnezeu ştie! Să nu ne înşelăm cumva că o dată cu acel controversat decembrie 1989, felul de a fi al românului s-a schimbat brusc. Mai ales în privinţa felului de a gândi, unde se poate constata o lipsă acută a discernământului, sau a „dreptei socotinţe”, cum se spune la Pateric. Lepădarea de sine înseamnă, aşadar, lepădarea din noi, din mintea şi inima noastră, a tot ce comunismul-ateu a introdus: minciună, jumătăţi de măsură, muncă de ochii şefului, acceptarea mizeriei, a complicităţilor de tot felul ş.a.m.d. Spus mai pe scurt: lepădarea de Satana! Ca la un al doilea botez ce ni s-ar face. Ca şi cum ni s-ar pune întrebarea: “Te lepezi de Satana?”, la care să se răspundă răspicat: “Mă lepăd!” Decembrie '89 a fost un timp al unui astfel de botez, prin care mulţi au înţeles că este un moment optim al lepădării de Satana. Unii tineri, şi chiar vârstnici, poate, nefiind botezaţi până la acea dată, din cauzele ştiute, au murit jertfindu-se pentru libertatea şi demnitatea ţării. Adresăm acum o întrebare oarecum retorică: pot fi consideraţi botezaţi cei care s-au jertfit atunci, dar până la acea dată nu primiseră botezul în biserică? Răspunsul vine de la sine: da! Pentru că a fost un botez al sângelui! Pentru că s-au lepădat de Satana, din moment ce au ieşit cu piepturile goale să-i înfrunte pe dictatori. Păcat de alţii, însă, care n-au fost la înălţimea momentului extraordinar, rămânând în continuare de partea minciunii, până în ziua de azi! Iubiţi ascultători, Rezumând cele spuse până acum, socotim că prin lepădare de sine trebuie să înţelegem atât ţinuta smerită, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, sau a nu ne număra pre noi, cum prea-minunat se spune la Pateric, în acelaşi timp, a ne lepăda de Satana şi de toate lucrurile lui, şi de toţi slujitorii lui, şi de toată lucrarea lui şi de toată trufia lui, cum auzim rostindu-se la Taina Sfântului Botez. Reuşi-vom, oare? Credem că da, iubiţi credincioşi, atâta vreme cât vom asculta de Maica noastră Biserica; atâta vreme cât vom iubi Sfânta Liturghie; atâta vreme cât ne va fi dragă rugăciunea. În această dorinţă sfântă, socotim potrivit să încheiem cu o rugăciune deosebit de frumoasă, propusă nouă de Sf. Isaac Sirul (sec. al VII-lea), pe care o citim din volumul recent apărut la Editura "Anastasia", prin osteneala academicianului creştin ortodox Virgil Cândea, volum intitulat “Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei": „Dumnezeul meu, care cercetezi făptura Ta, căruia îţi sunt arătate patimile mele şi neputinţa firii noastre celei omeneşti şi tăria potrivnicului nostru, Tu însuţi acopere-mă de răutatea lui, căci puterea lui este mare, iar firea noastră ticăloasă şi puterea noastră neputincioasă. Tu dar, Bunule, Cel ce ştii neputinţa noastră, care şi porţi greutatea neputinţei noastre, păzeşte-mă de tulburarea gândurilor şi de potopul patimilor şi fă-mă vrednic de această Sfântă Liturghie a Ta, ca nu cumva prin patimile mele să stric dulceaţa ei şi să mă aflu obraznic şi îndrăzneţ înaintea Ta, ci, Doamne, Preadulcele meu Iisus, miluieşte-mă şi mă mântuieşte”. Amin. ––––- o0o ––––-
169 3. DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI: Iisus Hristos, Mântuitor al lumii şi patriot desăvârsit Iubiţi credincioşi, A-L numi pe Iisus „patriot” poate produce mirare pentru cineva obişnuit doar cu numirile consacrate, ca Mesia, Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, Răscumpărătorul etc. Analizând, însă, evanghelia acestei duminici, în contextul întregii Sale misiuni, vom vedea că Iisus Hristos este într-adevăr Mesia-Mântuitorul, ca Dumnezeu-adevărat, dar şi patriot desăvârşit, ca Om-adevărat. Ca Mântuitor, aparţine întregii lumi, desigur, dar ca Om a voit El Însuşi a-Şi lega numele de o familie şi un neam anume, căci, pe de o parte, El Şi-a arătat iubirea Sa dumnezeiască faţă de toţi oamenii, pe de altă parte, însă, oricine poate observa cât de mult şi-a preţuit familia şi ţara în sânul căreia S-a născut ca Om. Aşa Îl mărturisim şi în Crez: Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Iar ca Om adevărat a simţit şi a trăit toate cele omeneşti, afară de păcat. Se ştie, însă, că patriotismul este unul dintre simţămintele omeneşti cele mai profunde, iar Iisus Hristos a avut, fără nici o îndoială, şi acest simţământ ales, o dată cu toate celelalte simţăminte nobile. În cuvântul de faţă ne-am propus evidenţierea patriotismului Mântuitorului, pentru că El ne este Model desăvârşit şi-n această ipostază, spre a nu uita, astfel, că şi noi, fiecare, aparţinem unei patrii căreia-i suntem datori cu recunoştinţă, fidelitate şi iubire jertfelnică. Se impune această reînviere a simţămintelor patriotice mai ales acum, în zilele noastre, când felurite curente şi opinii venite de aiurea voiesc a ne impune o gândire aşa-zis „modernă”, „europeană” şi „democratică”, potrivit „noii ordini mondiale”, în care graniţele trebuie „transparentizate”, iar cuvântul „naţional” scos din Constituţie şi, dacă se poate, şi din vorbirea curentă. Sub masca integrării europene (occidentale) suntem împinşi, de fapt, spre un globalism în care identitatea naţională riscă să dispară într-o lume ceţoasă, precum o picătură de ploaie într-un ocean. Este adevărat că nu se poate (şi nu voim) a trăi izolat. Fiecare naţiune are sădită în fire aspiraţia spre universalitate, care trebuie cultivată constant, cu o condiţie, totuşi: să nu se sacrifice identitatea proprie. Aşadar, ca premisă a pledoariei noastre, strigăm: universalitate - da, globalism – nu! Recent, profesorul grec Georgios Mantzaridis, distins teolog, a scris pe această temă cartea intitulată „Globalizare şi Universalitate – himeră şi adevăr” (Ed. Bizantină, 2002, trad. Pr. V. Răducă), în care vorbeşte în termeni tranşanţi despre ipocrizia globalizării, arătând că universalitatea nu se edifică pe negarea particularităţilor celorlalţi, ci prin întâlnirea tuturor la un anumit nivel duhovnicesc superior şi că creştinismul este prosopocentric (prosopon = persoană, n.n.) şi nu subjugă omul colectivităţilor impersonale… Iar pentru echilibrul echitabil între „naţional” şi „universal” avem model desăvârşit pe Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Să cercetăm, aşadar, evanghelia duminicii de azi, care cuprinde „Cartea neamului” Său, de fapt „arborele genealogic” pe linie omenească. Datorită spaţiului limitat nu voim a intra acum în toate amănuntele, desigur, dar le vom urmări pe acelea care ne vor conduce spre înţelegerea temei noastre. Genealogia Mântuitorului este prezentată de doi Evanghelişti, Matei (1, 1-25), din care s-a citit azi, şi Luca (3, 23-38). Între ei apar diferenţe de nume şi chiar ordinea genealogică este diferită, datorită scopului diferit pentru care ei au scris. Matei compune Evanghelia pentru iudeii din Palestina şi notează numele în ordine descendentă, de la Avraam până la Iosif şi Maria, scopul său fiind să arate că Iisus este Fiu al lui Avraam, frate cu iudeii, profeţit şi aşteptat să-Şi mântuiască neamul, El fiind plinirea profeţiilor. Luca adresează Evanghelia unui patrician roman (Teofil), aşadar de neam păgân (şi, prin el, tuturor neamurilor), notând
170 numele în ordine ascendentă, ajungând în final la Adam şi, atenţie!, la Dumnezeu, scopul propus de el fiind acela de a demonstra că Iisus este fiu al lui Adam şi al lui Dumnezeu, deci frate cu toţi oamenii şi Mântuitor al întregii lumi. Iar notarea diferită a numelor se explică prin faptul că Matei îi nominalizează pe strămoşii naturali ai Domnului (Avraam, Iesei, David, Maria etc.), Luca pe cei legali (Iosif, Eli, Matat, Iuda…, Adam, Dumnezeu). Observăm şi aici, iubiţii noştri, cât de bine se completează Evangheliştii între ei! Căci numai studiate comparativ, genealogiile ne revelează cât de armonios se împleteşte slujirea lui mântuitoare, atât în plan patriotic-naţional, cât şi în cel universal. Şi încă un amănunt, extrem de important: genealogiile nu cuprind doar nume din sânul poporului israelit, deşi acestea sunt majoritare, ci şi ale altor neamuri, ca de pildă Rahav canaanita şi Rut moabiteanca, pentru a se evidenţia caracterul universal al mântuirii. Reţinem în mod deosebit voia Lui de a fi o Mlădiţă în trunchiul unui neam, aşa cum profeţise Marele Isaia: „O Mlădiţă şi un Lăstar din tulpina lui Iesei…, ca un steag pentru popoare” (11, 1+10). Ca Dumnezeu ar fi putut să ne mântuiască într-o clipită, fără a mai îndura calvarul vieţii pământeşti: naşterea într-un grajd cu vite, batjocura mai-marilor zilei, scuipările, bătăile, moartea ruşinoasă pe Cruce, lepădarea co-naţionalilor etc. El S-a smerit, însă, luând chip de om şi în toate asemenea oamenilor făcându-Se (Filip. 2, 7), ca să ne dea exemplu de smerenie şi jertfelnicie, nu doar faţă de lume, în general, ci faţă de propriul neam, chiar când neamul nu apreciază iubirea noastră. Căci, vorba lui Nicolae Iorga, apartenenţa faţă de un neam nu se legitimează prin ceea ce ţi se oferă, ci prin ceea ce tu îi oferi! Iisus a dăruit totul pentru neamul Său, deşi „ai Săi nu L-au primit” – avea să noteze cu tristeţe Sf. Ev. Ioan (1, 11). Învăţătura Sa adresată întreg neamului omenesc, evident, o vesteşte întâi celor de un neam cu El, tâlcuindu-le din Vechile Scripturi, în Sinagogă, prin case, în aer liber şi în orice loc unde era ascultat, cu toate că de multe ori cei cărora se adresa cu atâta dragoste Îl alungau cu pietre. Când îi trimite întâia oară pe ucenici la propovăduire, are în vedere mai întâi neamul Său: „În calea păgânilor să nu mergeţi, şi în cetate de samarineni să nu intraţi, ci mai vârtos către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 10, 5-6). In grădina Ghethsimani, când sudoarea lui Iisus se preface în picături de sânge, ca semn prevestitor al jertfei, El se roagă mai întâi aşa: „Nu pentru lume Mă rog, ci pentru aceştia pe care Mi i-ai dat…” (Ioan 17, 9, adică pentru Apostoli, care, fără excepţie, erau toţi de neam iudeu. Chemarea prioritară a neamului israelit apare evidentă aproape în toate faptele şi pildele lui Iisus. De aceea şi Sf. Ap. Pavel va scrie romanilor: „Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, iudeului întâi şi apoi elinului” (1, 16) – prin „elin” înţelegându-se nu grecii doar, ci toate neamurile pământului. Această întâietate oferită de Iisus neamului din care S-a născut are, deodată, un caracter firesc şi pedagogic. Anume, ca să ne arate că pentru a fi crezut că iubeşti întreaga lume şi că eşti dispus să te jertfeşti pentru binele omenirii, trebuie mai întâi să-ţi dovedeşti iubirea şi jertfelnicia în familia ta şi în neamul tău. Iar pentru a fi cu adevărat „comunitar” şi „universal”, trebuie mai întâi să fii patriot, în toată puterea cuvântului. Nimeni nu va înţelege europenismul şi universalismul autentic, dacă nu va ştii ce înseamnă patria mamă. Iar cuvântul sacru, patrie, cuprinde deodată: teritoriul geografic şi istoric (se înţelege, nemutilat de vecini!), populaţia, limba, cultura, religia ş.a. În trei cuvinte: pământul, poporul şi tradiţiile. Cei care ne ademenesc azi cu mondializarea, nu ne conving de loc că le pasă de tradiţiile noastre sfinte, atâta vreme cât pentru ei homosexualitatea, prostituţia şi avorturile, de pildă, străine creştinismului românesc, reprezintă simboluri ale „democraţiei” şi „libertăţii”. Iisus Hristos, Mântuitor universal, n-a călcat în picioare Legea şi Tradiţia Veche a patriei Sale pământeşti, ci a împlinit-o, a desăvârşit-o, i-a înnobilat valoarea morală. N-a golit-o de sfinţenie şi moralitate, căci Însuşi a făgăduit: „N-am venit să stric Legea, ci s-o plinesc!”
171 (Matei 5, 17). Aşadar, a fost voia Lui să poarte pecetea unei naţionalităţi ca Om şi nu S-a dezis de acest fapt. Vorba hâtrului Petre Ţuţea, dând replică unuia care afirma că Iisus, ca Mântuitor universal, nu putea fi evreu: „Ba a fost, că doar nu s-a născut la Focşani!” În Evanghelia Sa, Iisus a invocat cu tot respectul Său dumnezeiesc nume ale strămoşilor după trup, ca Avraam, David, Solomon ş. a., în al căror arbore a binevoit a fi Mlădiţă, fapt ce reprezintă pentru noi exemplul suprem de preţuire a trecutului. Căci „iubirea de ţară - spune Mihail Eminescu - e pururi şi pretutindeni iubirea trecutului; patria vine de la cuvântul pater şi numai oamenii care ţin la instituţiile părinţilor lor, la petecul lor de pământ sfinţit cu sângele părinţilor, pot fi patrioţi!” (Opera politică, ed. 1941, II, 328). Iată de ce, iubiţii noştri, arborele genealogic al Mântuitorului – simbol al apartenenţei la întreg neamul omenesc, dar şi al unei patrii anume, este pentru noi îndemn de a fi deschişi universalităţii, dar şi de a ne aminti mereu că suntem mlădiţe în arborele unui popor, ale cărui ramuri viguroase sunt părinţii şi străbunii noştri. Amin. ––––- o0o ––––-
172 4. DUMINICA DUPĂ NAŞTEREA DOMNULUI: lecţie de prudenţă şi libertate Iubiţi credincioşi, Evenimentul refugierii în Egipt al Sfintei Familii, dă naştere la câteva întrebări neliniştitoare, deşi pe deplin logice, ca de pildă: „De ce Pruncul Iisus a trebuit să fie dus în Egipt, spre a scăpa de mânia ucigaşului Irod, când Tatăl ceresc L-ar fi putut ocroti acasă, cu puterea Sa dumnezeiască?”; altfel spus: „De ce Fecioara Maria şi vârstnicul Iosif a trebuit să îndure spaima şi calvarul unei fugi primejdioase, când s-ar fi putut face o minune?; apoi: „De ce a fost ocrotit numai pruncul Iisus, iar ceilalţi prunci din Betleem şi împrejurimi au fost lăsaţi pradă furiei lui Irod?” Şi altele, asemenea. Uşor de întrebat, greu de răspuns! În lumina Sfintei Scripturi şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi vom afla, însă, răspunsuri cât se poate de logice, la rândul lor. „Fuga în Egipt” dă, întâi de toate, o lecţie de elementară prudenţă, venită prin înger de la Dumnezeu-Tatăl, lecţie acceptată fără şovăire, cu totală supunere şi smerenie, atât de Iosif, cât şi de Maria. Peste aprox. 30 de ani, Iisus Însuşi va confirma importanţa prudenţei în raporturile cu oamenii răi şi periculoşi. Astfel, sfinţii evanghelişti notează câteva situaţii în care Iisus a fost în pericol de a fi omorât, înainte de patimile propriu-zise, fie prin ucidere cu pietre, fie prin aruncare în prăpastie, fie în alte moduri (In 8, 38; In 10:39; Lc 4, 29). Spre exemplu, Ioan evanghelistul scrie că în timpul unor discuţii contradictorii avute în Templu, iudeii „au luat pietre să arunce asupra Lui”, cu intenţia de a-L omorî, dar El „trecând prin mijlocul lor, S-a dus” ( 8, 59). Acest „trecând prin mijloc”, nu este altceva, de fapt, decât tot un fel de fugă… Iată că şi aici se poate naşte o întrebare logică: „Nu putea să facă Iisus o minune, să le înţepenească mâinile, de pildă, spre a nu mai fi nevoit să fugă?” Ar fi putut, desigur, cu puterea Sa dumnezeiască, dar a socotit mai de folos a întrebuinţa prudenţa, pentru El şi pentru noi. Pentru El, ca Om, spre a-Şi plini misiunea, care era abia la început; pentru noi, spre a lua exemplu să ne ferim din calea răului, Mântuitorul confirmând, astfel, cuvintele înţeleptului Sirah: „Păzeşte vremea şi fereşte-te de rău!” (Ecleziastul 4, 22). Cu deosebită simţire explică Sf. Chiril al Alexandriei această „trecerefugă” a Domnului, când spune: „Desigur, El nu fugea de patimi şi de suferinţe – căci pentru acestea şi venise – dar aşteaptă o vreme potrivită, fiindcă era acum la începutul propovăduirii Sale şi nu era vremea cuvenită a pătimi, înainte să vestească El cuvântul adevărului…” (Comentariu la Sf Evanghelie după Luca, cap. 4, 28-30). Iată, aşadar, dezlegarea: era vremea învăţăturii, nu a minunilor. Iar „Fuga în Egipt” este, la rândul ei, o pildă concretă de înţelepciune şi prudenţă, după cum ne încredinţează un alt mare tâlcuitor al Scripturii, Sf. Ioan Gură de Aur: „Pruncul trebuie să fugă şi să se ducă în altă ţară, ca orice om; deocamdată nu trebuie să facă minuni; dacă ar fi făcut minuni din pruncie, n-ar mai fi fost socotit om” (Omilii la Matei, VIII, 3). El S-a comportat aici ca Om, ca să ne arate, de fapt, cum trebuie să procedăm şi noi în situaţii similare, împlinindu-se un alt cuvânt al Scripturii: „Fereşte-te de rău şi fă binele!” (Psalm 36, 27). Cât de realist a reformulat sfatul acesta Sf. Ap. Pavel, când le-a scris filipenilor: „Păziţi-vă de câini şi de lucrătorii cei răi!” (3, 2), sau, tot el, tesalonicenilor: „Feriţi-vă de orice înfăţişare a răului!” (I Tes. 5, 22). Fraţi-creştini, Irod ucigaşul era, fără îndoială, o astfel de înfăţişare a răului, un criminal în serie, victimele numărându-se nu doar dintre supuşii obişnuiţi, ci şi dintre membrii propriei familii. Iată câteva dintre nefericitele victime: soţia sa, Mariamne; Aristobul, fratele ei; Alexandra, mama lor; Antipater, fiul lui Irod, avut cu Doris, prima din cele 10 soţii (!); Iosif şi Costobar, cumnaţi (soţi succesivi ai surorii sale, Salomeea) etc. etc., încât s-a ajuns la o
173 cinică zicală: „E mai bine să fii porcul lui Irod decât fiul lui” (se ştie că iudeii nu consumau carne de porc, aşa încât scăpau de junghiere. Nu însă şi copiii unora!). Ei bine, din faţa unui astfel de om însetat de sânge, o elementară prudenţă cerea ferire, căci Fecioara Maria şi ocrotitorul ei, Iosif, auziseră cu siguranţă de crimele lui oribile. „Fuga în Egipt” a fost, aşadar, o măsură prudentă şi logică. Este mai greu a răspunde, însă, la întrebarea „de ce Dumnezeu a îngăduit lui Irod să ucidă pe ceilalţi prunci nevinovaţi?” La fel de greu este răspunsul la aceeaşi întrebare, plasată în zilele noastre, gândindu-ne la numărul uriaş de ucideri a pruncilor, prin avorturile săvârşite zilnic, în fiecare minut, poate. Căci dacă atunci au fost ucişi aprox. 20-30 de prunci, ţinând seama de populaţia Betleemului şi a hotarelor la acea dată (cifra de 14.000 din calendar fiind simbolică), în zilele noastre uciderile de prunci, prin avorturi, înfometare, războaie, boli etc., ating cifre înspăimântătoare. De ce le îngăduie Dumnezeu? Dureroasă întrebare! Greu de răspuns, nu imposibil, însă. Un prim pas ar fi să ne amintim, şi cu acest prilej, că Dumnezeu nu anulează niciodată libertatea omului. Nici a celor buni, nici a celor răi. Nici a lui Irod Idumeul, nici a „Irozilor” de astăzi. Ci, la fel ca în „pilda neghinelor” (Matei 13, 24-30), aşteaptă răbdător „secerişul”, pentru a deosebi la sfârşit grâul de neghină, drepţii de nedrepţi, ocrotitorii de ucigaşi. Un alt pas ar fi să înţelegem, apoi, că Irod a fost realmente un ucigaş notoriu, nu doar un rege nedrept şi crud, care a înţeles să folosească abuziv puterea şi libertatea primite de la Dumnezeu. Asta nu înseamnă, bineînţeles, că trebuie să ne resemnăm în faţa răului şi să nu ne împotrivim cu toate puterile noastre, Doamne fereşte! Este firesc să protestăm, prin toate mijloacele, împotriva oricărui fel de ucideri, sau să ne ferim de rău dacă avem posibilitatea s-o facem. De aceea, nu întâmplător am zăbovit asupra noţiunii de prudenţă, la care revenim acum prin câteva nuanţări. Oamenii răi, ucigaşii în speţă, nu pot fi înfruntaţi întotdeauna pe faţă. Diavolul trebuie evitat, nu provocat. O mică ilustrare ne va ajuta să înţelegem mai bine acest adevăr. Se spune că un copil a vrut să vadă ce simte dacă încearcă să se spânzure. Nu voia să se omoare, desigur, ci doar să vadă cum e, intenţionând să se oprească la limită. Deodată, însă, mama lui aude din camera alăturată un strigăt disperat şi venind repede a văzut îngrozită un lucru pe care pe moment nu l-a înţeles: copilul cu funia de gât se tot trăgea înapoi, gemând, în loc să încerce să se elibereze. Inspirată, a tăiat repede frânghia, iar după ce şi-a revenit, copilul a explicat: am vrut doar să mă joc, dar, după ce am pus funia în jurul gâtului, o arătare hidoasă a vrut să-mi bage o furcă în ochi! De aceea m-am tras înapoi. Noroc că ai intrat dumneata!” Iată, aşadar, cum a răspuns răul (diavolul) la provocarea făcută! Prudenţa devine, astfel, un act de înţelepciune, de incontestabilă valoare, virtute apreciată nu numai în creştinism, ci în toate filozofiile lumii. Bunăoară, oratorul şi filozoful latin Cicero, a formulat deosebit de plastic importanţa prudenţei în viaţa omului: „Non de ponte cadit qui cum prudentia vadit” (Nu cade de pe punte cel care păşeşte cu prudenţă). Şi mai apropiat, mai ales de exemplul pedagogiei divine a „fugii în Egipt”, este o altă sentinţă, tot din spaţiul culturii latine: „Quidquid agis, prudenter agas et respice finem” (Orice ai face, fă cu prudenţă şi gândeşte-te la final – Gesta Romanorum). Aşadar, finalul, împlinirea misiunii pământeşti a Mântuitorului, a fost luat în calcul în cazul fugii în Egipt, la fel ca şi în celelalte cazuri când Iisus „a trecut prin mijlocul lor”, ferindu-Se, astfel, de mâinile ucigaşe ale vrăjmaşilor. Iubiţi ascultători, Asemenea se petrec lucrurile şi în viaţa noastră de acum: pentru împlinirea misiunii pe care o avem de la Dumnezeu, trebuie să fim mereu prudenţi şi calculaţi. Să nu subestimăm niciodată vrăjmaşul! Mântuitorul Însuşi ne-a arătat limitele puterii omeneşti,
174 evitând răul, aşa cum am văzut în exemplificările de mai sus. Pământul este plin astăzi de „Irozi ucigaşi”, care caută să vâneze nu doar trupurile, cât mai ales sufletele noastre. Să ne amintim că Mântuitorul ne-a avertizat limpede şi în acest sens: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă… (Mt. 10, 28). De aceea, „fuga în Egipt” rămâne o lecţie exemplară de prudenţă la îndemâna noastră, a tuturor. Amin. ––––- o0o ––––-
175 5. DUMINICA DINAINTEA BOTEZULUI (scurtă omilie exegetică) „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui!” (Matei 3, 3) Înţelept lucru este, iubiţi credincioşi, ca pentru orice eveniment important din cursul vieţii noastre să ne pregătim cât se poate de bine. Se înţelege, nu doar pentru cele ce ţin de viaţa strict personală, ci şi pe acelea care fac parte din cea comunitară. În această ultimă categorie se înscriu şi marile sărbători creştine ale anului bisericesc, între care, iată, Botezului Domnului (Boboteaza), praznic ce ne oferă, an de an, bucuria înnoirii harului care sfinţeşte apele, iar prin ele oamenii, casele şi întreaga făptură. În sprijinul sensibilizării noastre pentru acest sfânt eveniment, Părinţii Bisericii au aşezat în calendar duminica dinaintea Bobotezei, rânduind, astfel, citirea unei pericope evanghelice adecvate, care vizează tocmai pregătirea sufletelor noastre pentru a primi cât mai multă lumină şi bucurie din lumina şi bucuria marelui praznic. Este vorba de primele 8 versete, din cap. I al Evangheliei după Marcu: Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, precum este scris în proorocie la Isaia: "Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui". Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. Şi propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt. Iubiţi credincioşi, Asupra câtorva cuvinte şi expresii ale acestei pericope vom face, în cele ce urmează, scurte exegeze (propriu-zis, asupra celor subliniate), cu speranţa că ne vor fi de ajutor pentru pregătirea de care vorbim. Vom observa, astfel, că toate referirile din Evanghelie, legate direct de vremea în care au fost rostite, au deplină actualitate pentru noi, cei de azi. - Evanghelie înseamnă „Vestea-cea-Bună”, adică vestirea împărăţiei harului, anunţată de profeţii Vechiului Testament, dar proclamată de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos: „Pocăiţivă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Matei 4, 17); - „îngerul” trimis înaintea Domnului a fost Sfântul Ioan Botezătorul, aşa cum fusese profeţit îndeosebi de Maleahi, unul din cei 12 prooroci numiţi „mici” (3, 1). Deşi om, Ioan a vieţuit ca un înger, fiind numit, pe bună dreptate „înger în trup”. De aceea şi în icoane este zugrăvit cu aripi îngereşti, iar în Acatistul alcătuit de Isidor Patriarhul este numit „Înger înainte-stătător” (Icosul 1); - „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui...”, exprimă strigătul lui Ioan pentru a-i atenţiona pe conaţionali să se pregătească aşa cum se cuvine spre a-L primi pe Hristos. Adică, fiecare să-şi cureţe „cărările” inimii, îndreptând purtările strâmbe de până atunci, lăsând în urmă cele ce ţineau de lumea veche şi primind cu inimă curată poruncile Evangheliei. Cuvintele acestea, rostite de Ioan, au fost profeţite de Isaia (sec. al VIII-lea î. Hr.), dar ecoul lor se regăseşte în minunată exprimare simbolică şi la proorocul Iezechiel (sec. al VI-lea î. Hr.): Şi vă voi stropi cu apă curată şi vă veţi curăţi de toate întinăciunile voastre şi de toţi idolii voştri vă voi curăţi. Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne. Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca să umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile Mele (36, 25-27).
176 Cărarea ce duce la bine este dreaptă şi netedă şi lesne de străbătut, spune Sf. Chiril al Alexandriei (Comentar la Sf. Evanghelie după Luca, 3, 4). Şi tot el zice mai departe: „Cealaltă (cea strâmbă n.n.), însă, este întortocheată, ducând la rău pe cei care o aleg. Prin urmare, mersul drept al cugetării, este un drum drept, care este lipsit de cotituri... Cuvintele drepte faceţi cărările înseamnă că sufletul trebuie să fie drept, aşa cum a fost zidit. Căci atunci când s-a abătut spre rău sufletul s-a pornit spre stricăciune”. Descriind, apoi, relieful accidentat, Sf. Chiril arată cât de greu se poate înainta pe astfel de cărare, ca să arate că în legea harului oamenii trebuie să renunţe la întortochelile şi hăţişurile Legii Vechi, deodată cu lepădarea pornirilor idoleşti, a poftelor păcătoase ş.a. Cât de minunat profeţeşte Isaia despre aceste schimbări: „Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi să fie cele strâmbe, drepte şi cele colţuroase, căi netede” (40, 4). După venirea lui Hristos, „toate s-au făcut netede şi uşor de străbătut – spune iarăşi Sf. Chiril – căci nu-i mai aştepta nici o ridicare şi nici o groapă pe cei ce voiau să capete un nume bun de la Dumnezeu şi toate drumurile colţuroase au fost prefăcute în cale netedă. Fiindcă Hristos Însuşi ne-a arătat că este neted şi uşor de umblat drumul ce duce la evlavie, şi nu are deloc gropi prin care să fie colţuros şi greu de străbătut”. - „botezul pocăinţei” – pe care-l săvârşea Ioan nu era o taină, ci doar un ritual pregătitor al Tainei Botezului, pentru că nu ierta păcatele, ci oferea numai o curăţire exterioară, simbolică. De aceea se şi zice „spre iertarea păcatelor”, iertarea fiind posibilă numai prin Taina propriu-zisă, instituită de Mântuitorul prin cuvintele: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Acest fapt îl mărturiseşte şi Sf. Apostol Pavel când spune: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos” (Fapte 19, 4). - „Eu v-am botezat cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt”. Ioan recunoaşte prin aceste cuvinte că botezul său este unul pregătitor, o gătire şi o îndreptare a căii care duce la Botezul ca Taină, cel prin care lucrează harul Sfântului Duh şi care aduce efectiv iertarea păcatelor. Totodată, Îl recunoaşte pe Hristos ca Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu este dătător al Sfântului Duh. De remarcat că evanghelistul Matei notează încă un cuvânt adăugat de Ioan Botezătorul „El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (3, 11). Sf. Ioan Gură de Aur ne oferă trei explicaţii legate de expresia „cu foc”: 1. Ioan scoate la iveală puterea şi belşugul harului; 2. Îi face pe ascultători să-şi amintească de profeţi a căror cuvinte se vor împlini întocmai (aproape toate vedeniile profeţilor cu foc s-au arătat: aşa a vorbit Dumnezeu prin rug cu Moise, aşa în Muntele Sinai, aşa lui Iezechiel prin heruvimi...); 3. „Cu foc” reprezintă şi un avertisment pentru cei răi, pe care Ioan Botezătorul îi compară cu „pleava”, care „va arde în foc nestins” (Omilii la Matei, XI, 4-5). Iubiţi ascultători, expresiile analizate mai sus, foarte succint desigur, având în vedere timpul limitat, sunt legate de vremea în care au fost rostite, dar ni se adresează şi nouă, tuturor, pentru a fi gata mereu să ascultăm Evanghelia – Vestea-cea-Bună şi a face pocăinţă sinceră prin Taina Spovedaniei. „Calea Domnului” şi „cărările Lui” pot fi, iată, şi cărările sufletului nostru, pe care trebuie să le gătim şi să le îndreptăm, pentru ca harul Domnului nostru Iisus Hristos să păşească nestingherit în fiinţa noastră. Spre această pregătire suntem invitaţi, desigur, în toată vremea, dar mai ales acum, la început de An Nou, pentru că numai „gătiţi” şi „îndreptaţi” vom simţi cu adevărat bucuria şi lumina ce se revarsă din harul sfinţitor al praznicului Bobotezei. Amin.
177 6. DUMINICA DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI: Botezul Domnului - Praznic al luminării Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit (Matei 4, 16). Iubiţi credincioşi, Cuvintele pe care le-aţi auzit sunt desprinse din evanghelia zilei, în care se vorbeşte despre începutul predicii Mântuitorului, îndată după Botezul în Iordan. Însăşi duminica de astăzi este numită duminica după Botezul Domnului. De altfel, până în ziua de 14 ianuarie suntem, liturgic vorbind, în interiorul praznicului Bobotezei, respirând încă din atmosfera de sfinţenie harică a acestei mari sărbători. În general, sărbătorile Bisericii sunt îmbogăţite de o lucrare sfinţitoare mai abundentă ca zilele de rând. Aşa se explică starea emoţională de mare bucurie, însoţită de linişte şi pace care ne stăpâneşte în zilele praznicelor noastre, uitând parcă de necazuri, boli, neîmpliniri, ameninţări etc. Astfel de simţăminte am retrăit şi cu prilejul Sfintelor Sărbători de la cumpăna dintre anul trecut şi cel prezent. Cu deosebire, Botezul Domnului este prin excelenţă un praznic al luminării, aşa cum mărturisim, de altfel, în finalul troparului tradiţional: ...Cel Ce Te-ai arătat Hristoase, Dumnezeule; şi lumea ai luminat, mărire Ţie! Boboteaza aminteşte, însă, nu numai de evenimentul sfânt de la Iordan, care marchează începutul predicii Mântuitorului, ce va umple lumea de lumină, ci şi de botezarea catehumenilor (noii convertiţi dintre iudei şi neamuri), în primele secole creştine. Se ştie că până în jurul anului 375 Crăciunul şi Boboteaza se prăznuiau împreună, la 6 ianuarie. Totodată, că noii convertiţi nu erau botezaţi numai la Paşti, ci şi la Crăciun şi Bobotează. De aceea se cântă Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat, la Sfânta Liturghie, în loc de Sfinte Dumnezeule. Şi, fapt revelator, la botez catehumenii erau îmbrăcaţi în haine albe, pe care le purtau apoi o săptămână, din care pricină se numeau şi “luminaţi”. Propriu-zis, se numeau aşa datorită “luminii cunoştinţei”, luminii harice, primite în apele Botezului, iar haina albă însemna o mărturie despre luminarea primită. Botezul Domnului şi al catehumenilor amintesc, totodată, şi de Botezul nostru, al fiecăruia. Şi noi ne numim, în consecinţă, luminaţi, pentru că suntem purtători ai luminii harului Sf. Botez. Iar prăznuirea Naşterii şi Botezului Domnului reînnoieşte în fiecare an lumina harului care inundă cu bucurie tainică sufletele evlavioase. Această lumină este anunţată expresiv încă de la Crăciun, prin troparul Naşterii: “Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei...”, fiind confirmată, apoi, prin exprimarea liturgică a troparului Bobotezei, despre care am amintit mai înainte. Drept-măritori creştini, Ce dorim, de fapt, să evidenţiem prin cele evocate? Că recunoaştem, toţi cei care mărturisim că am prăznuit Crăciunul şi Boboteaza, a fi purtători ai luminii baptismale, harice, care ne deosebeşte de necreştini, liber-cugetători etc. Că suntem, adică, oameni luminaţi! Că suntem purtătorii luminii primite la Botez, reaprinsă la praznicile prin care am trecut recent. Căci am serbat Crăciunul, Tăierea Împrejur a Domnului şi Boboteaza, participând la Sfânta Liturghie; ne-am spovedit şi ne-am împărtăşit; am sărutat Icoana Naşterii Domnului; am colindat şi am ascultat colinde; am fost binecuvântaţi prin stropire cu agheazmă mare, noi şi casele noastre. Gustăm, în aceste zile (până în 14 ianuarie, la odovania sau încheierea praznicului Bobotezei) din agheazma mare, luăm anafură etc. etc. Dar, să fim atenţi şi să nu ne amăgim cumva: am devenit, oare, cu adevărat luminaţi, sau, după trecerea zilelor de praznic, ne întoarcem la vechile, necreştineştile, necuviincioasele
178 purtări, însoţite de scufundări în prea multele griji pământene, cu feţele întunecate, cu leneviri şi delăsări, cu vorbe necugetate, cu atârnarea în cui a creştineştii haine luminate a Botezului? În consecinţă, nu cumva redevenim indiferenţi şi opaci, deprimaţi şi alarmişti, creduli faţă de orice zvon emanat de te miri cine, uitând pur şi simplu de Dumnezeul Cel în Treime, Care S-a arătat la Iordan şi Care nu pierde nici o clipă din vedere a se griji de făpturile Sale? Nu cumva suntem “ortodocşi”, “luminaţi”, numai de sărbători, numai în biserică, iar în afară ne amestecăm cu cei ce vieţuiesc în întuneric şi săvârşesc faptele întunericului? Nu cumva amânăm înfăptuirea bunelor hotărâri pentru un ipotetic “mâine”, pe care nu ştim că-l vom mai apuca? În acest sens este prevenitoare, credem, o pildă din Pateric: “Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: ''Avvo, au fost doi oameni: unul călugăr şi altul mirean; călugărul a socotit seara ca dimineaţa să lepede cinul şi mireanul a socotit seara ca dimineaţa să se facă călugăr; însă amândoi au murit în noaptea aceea. Oare, ce li se va socoti lor?'' Şi a zis bătrânul: ''Călugărul a murit călugăr şi mireanul mirean, că fiecare în ce s-au aflat, în aceea s-au dus'' (Pentru Avva Pimen). Fraţi creştini, socotim că este bine a ne pune întrebări ca cele de mai sus, acum, la început de an, pentru a ne întări împotriva norilor ameninţători, reali şi inventaţi, atât sub aspectul vieţii materiale cât şi al celei spirituale, totodată împotriva tuturor ispitelor care ne vin dinafară, dar şi dinăuntrul nostru. Mai ales să nu uităm (mai mult, să fim fericiţi!) că suntem ortodocşi, binecuvântaţii dreptei credinţe, nu beneficiarii unei religii oarecare. Să nu uităm, cu uşurătate copilărească, de sfintele şi frumoasele slujbe la care am participat, căci viaţa liturgică este însăşi respiraţia noastră duhovnicească. Uneori poate ne ruşinăm de faptul că suntem ortodocşi, alteori nu realizăm valoarea inestimabilă a Ortodoxiei. Părintele dr. Nicolae Dura, parohul românilor din Viena, a scris recent un articol, publicat în oficiosul Patriarhiei noastre, Vestitorul Ortodoxiei (dec. 1998), cu titlul “Bucuria de a fi ortodox” în care spune între altele: “Există acasă, dar şi în diasporă unii aşa-zişi aparţinători ai Ortodoxiei, care se ruşinează cu apartenenţa lor confesională, ca de altfel şi de limba şi identitatea lor, însă majoritatea covârşitoare a fiilor Bisericii noastre sunt fericiţi că sunt ortodocşi...” (p. 1). Ne amintim cu mare bucurie, de asemenea, de cuvintele monahului Rafael Noica, fiul cunoscutului filosof Constantin Noica, mărturiseşte că atunci când a îmbrăţişat ortodoxia (fiind anglican mai întâi, după mamă, apoi pentru o vreme catolic), a simţit o bucurie inefabilă. El spune: “Omul prin fire este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roşie, orice ar fi el, prin firea lui este ortodox... Ortodoxia este singura realitate a omului, este în firea omului...” (Vol. Celalalt Noica, “Anastasia”, 1994, p. 45). Iubiţi ascultători, Fericiţi că ne-am născut ortodocşi, în aceste zile când vom gusta din agheazma mare, cu credinţă, nădejde şi dragoste, să ne aducem aminte de propriul Botez, de faptul că suntem fii ai luminii, aşa cum atenţionează Marele Pavel: “Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii!... Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă! (Efeseni 5, 8,11). Iar în alt loc: “Să lepădăm, dar, lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă...” (Romani 13, 12,13). Numai urmând aceste îndemnuri, avem dreptul să nădăjduim într-un an mai bun, pentru noi, familiile noastre şi, nu în ultimul rând, pentru scumpa dar mult încercata noastră ţară. Amin. ––––- o0o ––––-
179 VI. PANEGIRICE ÎN CINSTEA MAICII DOMNULUI 1. MAICA DOMNULUI ÎN VECHIUL TESTAMENT - cuvânt pentru cinstita ei Naştere (8 septembrie) Iubiţi credincioşi, Fiinţa pământeană care a mijlocit cea mai mare bucurie din istoria mântuirii, atât în cer cât şi pe pământ, prin faptul că L-a născut pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe cât este de preţuită de poporul drept-credincios, pe atât este de ignorată de anumiţi confraţi ai noştri, protestanţi şi neo-protestanţi (zis şi pocăiţi), care, paradoxal, se declară şi ei buni creştini. Şi nu doar ignorată. Unii dintre ei nu irosesc nici un prilej de a grăi de rău despre ea, ca despre o "femeie oarecare": că n-a fost fecioară, că a mai avut copii etc. În concluzie, spun ei, nu scrie în Biblie s-o cinstim, iar referirile la ea sunt puţine şi nu pot constitui temei pentru a o invoca în rugăciunile noastre. Nu vom răspunde acum tuturor atacurilor sectare, care sunt cel mai adesea rezultatul ignoranţei şi al relei credinţe, dar vom deschide Sfânta Scriptură şi vom arăta că, dimpotrivă, Maica Preacurată este mult şi cu evlavie pomenită, uneori la vedere, alteori mai tainic. Ceea ce este "la vedere", nu amintim decât foarte pe scurt (şi nu integral), căci este uşor de găsit. Exemplificăm doar: Arhanghelul Gavriil îi aduce din cer mesajul divin, zicându-i "bucură-te ceea ce eşti plină de har!"; Elisabeta, verişoara sa, o întâmpină, la rândul ei, rostind "binecuvântată eşti tu între femei!"; o femeie din popor, minunându-se de frumuseţea pildelor rostite de Iisus, exclamă spontan: "Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt!"; iar când Mântuitorul nostru şi fiul ei se afla pe Cruce, nu numai că n-a uitat-o, ci, în pofida chinurilor şi durerilor dramatice, i-a acordat o atenţie specială, încredinţând-o ucenicului iubit, prin cuvintele: "Fiule, iată pe mama ta!" Să luăm aminte că a zis "mama ta", nu "mama Mea"... Cu alte cuvinte, "să ai grijă de ea ca de propria mamă!" Aceasta pe de o parte. Pe de alta, trebuie să înţelegem că Ioan, în acele clipe, reprezenta întreg neamul omenesc, astfel că "iată mama ta!" înseamnă, de fapt, "iată mama voastră, a tuturor!", după cum "femeie, iată fiul tău!" înseamnă pentru noi "iată fiii tăi”, adică întreg neamul omenesc. Drept-măritori creştini, aceste câteva crâmpeie, o dată cu înţelesul lor în context, ne încredinţează despre buna ei pomenire în Noul Testament. Însă, frumuseţea surprinzătoare a lucrării dumnezeieşti constă în faptul că Maica Sfântă este mult şi minunat pomenită şi în Vechiul Testament! Este adevărat, nu direct, la primă vedere, ci tainic, prin imaginisimbol şi cuvinte prooroceşti. Ca să pătrundem mai uşor în tainiţile câtorva dintre ele, este nevoie să ne amintim mai întâi că firul roşu al proorociilor Vechiului Testament îl constituie referirile la venirea lui Mesia, nimeni altul decât Iisus Hristos, Care se va naşte din Fecioara Maria. De la un capăt la altul, Testamentul Vechi este străbătut de acest fir mesianic, atât de stăruitor, încât pe bună dreptate se poate afirma că Hristos este subiectul nr. 1, cu toate că alte subiecte par să ocupe spaţii mult mai însemnate. Această realitate l-a inspirat pe unul dintre specialiştii în studii biblice, părintele profesor de vrednică pomenire Nicoale Neaga, să publice o carte splendidă: "Hristos în Vechiul Testament" (Sibiu, 1944). De la acest titlu, nu doar frumos, ci cu totală întemeiere biblică, ne-am inspirat şi noi în titlul cuvântului nostru, Maica Domnului în Vechiul Testament... Vom vedea, astfel, chiar şi numai din câteva exemplificări, că Fecioara Maria este o mare şi sfântă prezenţă în paginile Vechii Legi, că firul mesianic care prevesteşte întruparea Mântuitorului este mereu împletit cu cel care prooroceşte despre lucrarea ei. Suntem datori, însă, a preciza că referirile la
180 Fecioara Maria nu pot fi sesizate nici de cititorul grăbit, nici de cel care nu apelează la tâlcuirea unui cunoscător al Sfintei Scripturi. Spaţiul redus programat pentru cuvântul nostru nu ne îngăduie să evocăm aici foarte multe dintre locurile care "ascund" în ele pe Maica Domnului, mai ales că vom aşeza, în paralel şi câteva versuri din "Acatistul Maicii Domnului". De ce? Pentru că aceste versuri "traduc" admirabil, într-un limbaj poetic, mesajele din Scriptură şi sunt, de fapt, ecoul liturgic al proorocirilor despre Fecioara Maria în cultul Bisericii. Nevoiţi, aşadar, să pomenim doar câteva dintre aceste locuri biblice (şi nici acestea pe larg), îndemnăm pe cei care doresc să meargă până la capăt să completeze prin lectură personală ceea ce noi doar semnalăm: - Facere, 3, 15 ("Protoevangheliul"): Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul! Sunt cuvintele rostite de Dumnezeu la adresa şarpelui, îndată după căderea protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, în păcat. "Femeia" care va zdrobi capul şarpelui (diavolul) va fi Maica Domnului, numită de Sfinţii Părinţi "Eva cea Nouă", iar "sămânţa ei"- Mântuitorul Iisus Hristos. Pe acest temei, un vers al acatistului spune: "Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei"; - Facere 28, 11-19 (viziunea lui Iacov la Betel): Şi a visat că era o scară,sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul... Sfinţii Părinţi văd în această "scară" pe Maica Domnului, care, ca mamă a Mântuitorului, a mijlocit unirea pământului cu cerul. De aceea în acatist, versificatorul glăsuieşte: "Bucură-te scară cerească, văzută de Iacov!" - Ieşire, 3, 2 (viziunea lui Moise): Iar acolo (la Horeb) i s-a arătat lui Moise îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia... "Rugul" o prevesteşte pe Maria, care, pământeană fiind, nu numai că n-a ars primind în ea "focul", adică pe dumnezeiescul Prunc, ci a rămas fecioară. Iar acatistul zice: "Bucură-te, rugul cel nears, mai înainte văzut de primitorul legii, Moise"; - Ieşire, 16, 33 (vasul cu mană): Iar Moise a zis către Aaron: ia un vas de aur şi pune în el un omer cu mană şi pune-l înaintea Domnului... Mana, se ştie, a fost mâncarea dată de Dumnezeu poporului israel în pustie. Această "hrană" este un simbol al Sfintei Euharistii, Trupul şi Sângele Domnului. Iar "vasul" (numit şi „năstrapă”) o simbolizează pe Maica Sa. Ei bine, acest vas, împreună cu tablele legii şi toiagul lui Aaron, au fost aşezate în chivotul mărturiei (Ieşire, 16, 34). Astfel, chivotul însuşi o simbolizează tot pe Maica Domnului şi de aceea alcătuitorul acatistului zice: "Bucură-te, chivot însufleţit, al sfinţeniei Domnului"; - Numeri 17, 8 (toiagul lui Aaron): Iar a doua zi a intrat Moise şi Aaron în cortul adunării şi iată toiagul lui Aaron, din casa lui Levi, odrăslise, înmugurise, înflorise şi făcuse migdale... "Toiagul", spun Sfinţii Părinţi, este Fecioara Maria, despre care în acatist citim: "Bucură-te, toiagul lui Aaron, care a odrăslit neputreziciunea", adică pe Hristos Cel Care a înviat, nesuferind putreziciune în mormânt... Iubiţi ascultători, După cum se poate observa, am adus la vedere doar câteva imagini-simbol, nu şi proorocirile mesianice (prezente în Vechiul Testament într-un număr impresionant) care, o dată cu referirile la Mântuitorul, fac trimitere şi la Maica Sa. Aceste trimiteri pot constitui, desigur, subiectul altei cuvântări, care să aibă ca generic un verset din acelaşi acatist al Maicii Domnului, foarte frumos şi sugestiv: "Bucură-te, plinirea vestirii proorocilor!" Pentru cuvântul de acum, îndemnăm încă o dată pe toţi creştinii noştri să nu se limiteze doar la puţinul pe care l-am extras noi din Scriptură, ci să citească şi contextul în care s-au făcut acele referiri care "ascund" în ele pe Maica Domnului. Totodată, să citească cu atenţie întreg Vechiul Testament, în care vor descoperi singuri şi alte locuri care grăiesc tainic despre ea, de mare frumuseţe în exprimare. Cunoscându-le, ni se va lumina pe deplin realitatea prezenţei Maicii Preacurate în paginile Testamentului Vechi, fiind apoi în măsură
181 a-i lumina şi pe alţi confraţi ai noştri, care, din felurite pricini, nu-i recunosc sfinţenia de mamă. Căci ea este nu doar Maica Mântuitorului nostru, ci şi a noastră, a tuturor celor care avem nădejde de mântuire prin rugăciunile ei. Amin. ––––- o0o ––––-
182 2. ÎMPLINIREA UNEI FĂGĂDUINŢE. Panegiric pentru Intrarea în Biserică a Maicii Domnului Iubiţi credincioşi, Cea mai mare sărbătoare creştină a lunii noiembrie este Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Spunem “Biserică” şi nu “Templu”, pentru că acum, în creştinism, pentru Lăcaşul Domnului este folosit acest termen. De altfel, Templul Vechiului Testament a fost prototipul, prefigurarea, Bisericii creştine. Evenimentul sfânt al intrării pruncei Maria în Templul din Ierusalim a fost fructul unei făgăduinţe. Tradiţia ne spune că părinţii Ioachim şi Ana, în vârstă fiind şi neavând copii, în rugăciunile lor fierbinţi de a-i binecuvânta Cel de Sus cu un prunc, au făcut legământ în faţa lui Dumnezeu că de-l vor dobândi, îl vor afierosi Domnului, adică îl vor duce la Templu. Fiindu-le ascultată rugăciunea şi-au respectat întocmai şi făgăduinţa, împlinind cu demnitate, astfel, cuvântul psalmistului: “Faceţi juruinţe şi le împliniţi Domnului Dumnezeului vostru” (Psalm 75, 11). Desigur, nu le va fi fost uşor părinţilor vârstnici să se despartă de prunca lor, Maria, care abia împlinise trei ani. Parcă-i vedem îmbrăţişând-o înlăcrimaţi pe treptele Templului din Ierusalim... Şi totuşi: şi-au înfrânt durerea omenească, cu ajutorul credinţei şi nădejdeii în Dumnezeu, dublate de conştiinţa demnităţii respectării cuvântului dat. Părinţii jertfelnici au înţeles că dobândirea unui copil la bătrâneţe a fost un dar al Domnului şi că încredinţarea Mariei Templului este răspunsul unei chemări de sus, deodată cu împlinirea făgăduinţei făcute. Nu excludem posibilitatea ca Ioachim şi Ana, ataşaţi cu multă evlavie de Casa Domnului şi, se înţelege, cunoscători ai scrierilor Vechiului Testament, să fi înţeles cuvintele psalmistului care profeţise tocmai despre fiica lor: “Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău. Că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău” (Psalm 44, 1213). Drept-măritori creştini, Copila Maria a fost încredinţată, astfel, arhiereului Zaharia, care, potrivit unei porunci primite tainic de sus, a dus-o în partea cea mai însemnată a Templului, în Sfânta Sfintelor, unde intra, după Lege, numai arhiereul şi numai o dată pe an, cu prilejul jertfei împăcării, după porunca Domnului: “Şi a zis Domnul către Moise: Spune lui Aaron, fratele tău, să nu intre oricând în locaşul sfânt de după perdea, înaintea curăţitorului celui de pe chivotul Legii, ca să nu moară” (Lev. 16, 2); totodată precum se rânduise mai’nainte: “Aaron va săvârşi jertfa de curăţire peste coarnele lui (ale jertfelnicului, n. n.) odată pe an...” (Ieş. 30, 10). Iată că Maria a fost dusă tocmai în această Sfântă a Sfintelor, ca semn al chemării ei spre o consacrare unică în istoria omenirii: aceea de a fi mamă a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos-Mântuitorul nostru. La Templu, ne spune tot Tradiţia, Maria a stat ca la 12 ani, alături de alte fecioare care vieţuiau acolo. Templul avea trei rânduri de chilii, în care locuiau fecioare şi văduve închinate Domnului, precum şi preoţii şi slujitorii, trăind din averea Templului, după rânduieli asemănătoare oarecum cu cele din mânăstirile noastre de astăzi. Apropiindu-se vremea „Bunei-Vestiri”, în urma unei porunci tainice de sus, Maria a fost încredinţată cu logodnă bătrânului Iosif, rudenia sa, spre ocrotire şi garanţie a fecioriei. Iubiţi fraţi, Din această scurtă, dar sfântă istorie a Intrării Maicii Domnului în Biserică desprindem acum câteva învăţături: exemplul făgăduinţei făcute de evlavioşii Ioachim şi Ana: ceea ce au promis înaintea lui Dumnezeu au împlinit întocmai, dovedind credincioşie şi demnitate, chiar cu
183 preţul lacrimilor şi al acceptării singurătăţii. Învăţăm din acest act jertfelnic că se pot face făgăduinţe lui Dumnezeu, dar numai cele plăcute Lui, iar o dată făcute să ne ţinem de cuvânt. Minunat se exprimă în acest sens înţeleptul Sirah: “Fii statornic în cugetul tău şi unul să-ţi fie cuvântul!” (5, 12). Există la unii semeni ai noştri, ştim cu toţii, ispita de a făgădui cu uşurătate fel de fel de lucruri şi chiar de a jura fără rost, după care făgăduinţa şi jurământul sunt uitate în scurtă vreme. În aceste cazuri se calcă, de fapt, porunca Mântuitorului “Să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, ci cuvântul vostru ceea ce este da să fie da, iar ceea ce este nu, nu!” (Matei 5, 34-35). Dar făgăduinţele care folosesc mântuirii sunt chiar obligatorii. De exemplu, atunci când ne spovedim, nu facem doar o înşirare de păcate, ca un fel de “inventar”, ci, implicit, făgăduim că ne vom strădui, cu ajutorul Domnului, să nu mai repetăm ceea ce am mărturisit. În acest mod trebuie să înţelegem sfatul psalmistului “faceţi juruinţe şi le împliniţi Domnului...” Intrarea în Biserică reprezintă, apoi, o chemare pentru noi toţi de a intra şi cerceta cu râvnă Casa Domnului în decursul vieţii noastre, cu timp şi fără timp, în duminici şi sărbători şi nu numai. Iată, în această privinţă, un îndemn deosebit de cald al Sf. Ioan Gură de Aur: „Nu te depărta de Biserică! Nimic nu e mai puternic decât ea! Speranţa ta e Biserica; mântuirea ta e Biserica; Scriptura ta e Biserica. Ea este mai înaltă decât cerul; mai întinsă decât pământul. Nu îmbătrâneşte niciodată, ci este pururi înfloritoare... Pentru aceasta Scriptura, arătând tăria şi statornicia ei, o numeşte munte; arătând curăţia ei o numeşte fecioară; arătând măreţia ei o numeşte regină; arătând înrudirea cu ea o numeşte fiică” Aşa cum prunca Maria a fost dusă la Templu, să ne ducem şi noi pruncii la Biserică, spre a fi împărtăşiţi cu Sfintele Taine, pentru a fi mai apoi spovediţi (de la 7 ani), spre a prinde dragoste de sfintele slujbe şi a creşte în atmosfera curată a Sfântului Lăcaş. Este o diferenţă covârşitoare între un copil care la ora Liturghiei se găseşte în Biserică şi altul care stă la televizor, sau aiurea. Într-un fel va creşte unul, în alt fel celălalt! Acest praznic al Intrării este, de asemenea, un îndemn pentru noi, ca familii, s-o chemăm pe Maica Domnului să intre şi în casele noastre. S-a spus, cu bună dreptate, că familia este o mică biserică. Ei bine, în “mica noastră biserică” să-i dăm un loc de cinste: icoana Maicii Domnului cu pruncul Iisus să nu lipsească din nici o casă, iar în programul de rugăciune, după ce vom aduce slavă Prea Sfintei Treimi, ne vom adresa şi ei, ca uneia ce este atât de apropiată sufletului nostru. Iar dacă familia este ca o mică biserică, inima noastră, a fiecăruia, poate fi socotită la fel. Chiar aşa glăsuieşte, de pildă, un tropar din Rânduiala Sfintei Împărtăşanii: “Fărădelegile mele trece-le cu vederea, Doamne, Cel ce Te-ai născut din Fecioară, şi curăţeşte inima mea, făcând-o biserică a Preacuratului Tău Trup şi Sânge...” Aşadar, inima este o “biserică” în care primim Sfânta Împărtăşanie, adică pe Dumnezeu, dar primim şi pe cei aleşi ai Săi: Maica Domnului, sfinţii etc. După cum, bunăoară, în zilele senine, cerul fizic se reflectă întreg în bobul de rouă al dimineţii, aşa se poate cuprinde întreg cerul spiritual în sufletul nostru, dacă este deschis şi senin. Mare taină şi mare dar de la Dumnezeu! Iubiţi ascultători, de încheiere, evocăm troparul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, minunată sinteză a istoriei şi semnificaţiei acestei sărbători: “Astăzi, înainteînsemnarea bunăvoinţei lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în Biserica lui Dumnezeu, în chip luminat, Fecioara se arată şi pe Hristos tuturor mai’nainte Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-i strigăm: Bucură-te, plinirea rânduielii Ziditorului!” Amin. ––––- o0o ––––-
184 3. RUGĂTOAREA. Cuvânt pentru „Soborul Maicii Domnului”
Colinde, colinde! E vremea colindelor, Căci gheaţa se-ntinde Asemeni oglindelor. Şi tremură brazii Mişcând rămurelele, Căci noaptea de azi-i Când scânteie stelele.
Se bucur' copiii, Copiii şi fetele, De dragul Mariei, Îşi piaptănă pletele, De dragul Mariei Şi-a Mântuitorului, Luceşte pe ceruri O stea călătorului.
Iubiţi credincioşi, Începem cuvântul consacrat Soborului Maicii Domnului, sărbătoarea zilei a doua a Crăciunului, cu această splendidă poezie eminesciană, pentru că descrie în mod admirabil atmosfera şi semnificaţia acestei frumoase zile: cinstirea Sfintei Fecioare Maria în ambianţa plăcută a colindelor. Nu cu multă vreme în urmă, ne-a întrebat un credincios dacă nu cumva greşeşte prin faptul că cele mai multe rugăciuni pe care le rosteşte sunt închinate Maicii Domnului... În primele momente, în locul unui răspuns direct, i-am amintit că potrivit rânduielilor Bisericii există o ierarhie liturgică în cult: Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine adorare, Maica Domnului, căreia îi acordăm supra-venerare (sau supra-cinstire) şi sfinţii, cărora le aducem venerare (sau cinstire). Logic, potrivit acestei rânduieli, întâi trebuie să ne adresăm lui Dumnezeu şi apoi Maicii Domnului... Dar, peste câteva clipe iam spus că nu credem a fi o greşeală ca cea mai mare parte a timpului de rugăciune să-i fie consacrată Maicii Domnului, pentru că ea niciodată nu este despărţită de Iisus Hristos Dumnezeu, Care a binevoit a se face fiu al ei! Rugându-ne Maicii Preacurate nu îi cerem altceva decât să mijlocească, să poarte doleanţele noastre spre Fiul ei şi Dumnezeul nostru. Pe de altă parte, nici Iisus - Fiul, nu este niciodată despărţit de Tatăl şi de Duhul Sfânt, astfel că orice rugăciune se îndreaptă, în ultimă instanţă, către Prea Sfânta Treime. Nu întâmplător s-a rânduit ca a doua zi de Crăciun să fie dăruită Macii Domnului. Aducând prinosul de adorare pentru dumnezeiescul Prunc, Biserica n-a uitat-o nici pe cea care L-a primit şi L-a purtat în pântece şi care, într-o smerenie desăvârşită, L-a născut într-o iesle din Betleem. Astfel, ceea ce ne-a învăţat Biserica împlinim şi noi: a doua zi de Crăciun, aducând slavă lui Dumnezeu, toţi credincioşii mărturisim recunoştinţă şi faţă de Maica Preacurată, în sfântă comuniune, la Sfânta Liturghie. Căci cuvântul "sobor" înseamnă "adunare, comuniune", când spunem "Soborul Maicii Domnului" înţelegem adunarea drept-măriturilor creştini în jurul Maicii care-L ţine în braţe pe dumnezeiescul Prunc, Iisus Hristos. Revenind la întrebarea credinciosului (care poate fi şi întrebarea noastră), ne dăm seama că noi îi adresăm Maicii Domnului o mare parte a rugăciunilor, pentru că întotdeauna ea apare înaintea ochilor noştri sufleteşti ca o caldă RUGĂTOARE. Imaginea ei luminoasă aşa este consemnată în Tradiţia Bisericii, scrisă şi pictată: la Buna-Vestire, îngerul a găsit-o rugându-se; la Naşterea pruncului Iisus este firesc să ne-o imaginăm
185 rugându-se lui Dumnezeu s-o ajute spre a învinge teama şi condiţiile precare legate de sălaşul sărăcăcios în care i-a fost rânduit să devină mamă; la nunta din Cana L-a rugat pe Fiul ei să salveze o situaţie neplăcută, atunci când se terminase vinul ş.a. Trecând acum peste celelalte momente din lucrarea Mântuitorului, la care Maica Sa a fost adesea părtaşă, nu doar cu simpla prezenţă ci mereu cu rugăciunea către Dumnezeu, nu ne-o imaginăm altfel în ceruri decât în ipostaza rugăciunii, mijlocind pentru neamul omenesc. De aceea, când spunem "Maica Domnului", spunem "Rugăciune". Aşa se explică faptul că una dintre cele mai frumoase icoane ale Ortodoxiei poartă numele DEISIS (trad. „rugăciune”), cu Mântuitorul în mijloc, la dreapta Lui - Maica Domnului, iar la stânga - Sfântul Ioan Botezătorul, amândoi în ipostază de rugăciune. Iubiţi credincioşi, cinstitori ai Maicii Preacurate, Plecând de la înţelesul numelui "Maria" (Miriam în ebraică), care se traduce prin "Cea bine mirositoare, Cea plăcută, Doamnă, Stăpână, Steaua mării", ne gândim şi la alte nume care i se pot atribui Maicii Domnului: Mamă, cel mai adesea, pentru că ea este nu doar mama lui Iisus ci şi a noastră, a celor care am devenit fraţi cu El prin Botez; Fecioară, fiind, din darul Domnului, singura mamă-fecioară din istoria omenirii; Chivot (şi Biserică) pentru că L-a purtat în pântece pe Hristos euharistic; Scară către cer, pentru că prin lucrarea ei leagă pământul cu cerul. Acestor preafrumoase nume se pot adăuga, desigur şi altele. Cu deosebire cel de Rugătoarea sau Rugăciune, pe temeiurile arătate mai sus. Aceste temeiuri credem că l-au inspirat şi pe Eminescu, poetul nostru cel de toate zilele, când a scris "Rugăciune", poezie care încheie cuvântul nostru de acum: Noi ce din mila Sfântului Umbră facem pământului Crăiasă alegându-te, Rugămu-ne'ndurărilor Îngenunchem rugându-te Luceafărului mărilor; Înalţă-ne, ne mântuie Ascult-a noastre plîngeri Din valul ce ne bântuie; Regină peste îngeri Fii scut de întărire Din neguri te arată Şi zid de mântuire Lumină dulce, clară, Privirea-ţi adorată O, Maică Prea Curată Asupră-ne coboară Şi pururea fecioară, O, Maică Prea Curată Marie! Amin. Şi pururea fecioară, Marie! ––––- o0o ––––-
186 4. BUNA-VESTIRE: bucuria cerului şi a pământului Iubiţi credincioşi, Buna-Vestire este, înainte de toate, bucurie. Să ne amintim, astfel, că primul cuvânt pe care Arhanghelul Gavriil l-a grăit către Fecioara Maria, când a venit să-i aducă cea mai mare veste din istoria omenirii, a fost "bucură-te!". Şi, într-adevăr, după primele momente de tulburare, datorate atât de neaşteptatei veşti, înţelegând că vestitorul era venit cu putere de la Dumnezeu (căci numele "Gavriil" se tâlcuieşte "puterea mea este Dumnezeu"), fiinţa Fecioarei Maria a fost inundată de o bucurie de negrăit, datorită revărsării şi adumbririi harului, mai ales în clipa în care Arhanghelul i-a zis: "Bucură-te ceea ce eşti plină de har!". Iar după ce Fecioara a rostit cuvântul-răspuns "fie!", ca semn de acceptare a planului dumnezeiesc, ea a devenit izvor de bucurie mântuitoare pentru întreg pământul, însetat de îndelungata aşteptare a lui Mesia. S-a bucurat pământul, dar şi cerul, căci fără încuviinţarea ei, potrivit libertăţii de opţiune, întruparea Domnului s-ar fi amânat… Astăzi, iubiţi fraţi, la prăznuirea Bunei-Vestiri, suntem chemaţi şi noi să ne bucurăm, ca în fiecare an, cu nădejde sfântă. Să nu vedem în Buna-Vestire doar un fapt istoric anume, un eveniment consemnat în analele lumii greco-romane de acum 2000 de ani, deşi faptul în sine, ca moment istoric, este de cea mai mare importanţă pentru omenire. Căci la cunoscutul adagiu "nimic nou sub soare", Sfântul Ioan Damaschin (sec. al VIII-lea), avea să replice: "Singurul eveniment nou sub soare este întruparea Fiului lui Dumnezeu!". La vremea când a avut loc momentul Bunei-Vestiri, lumea greco-romană se găsea în suspinul multor păcate: politeism complicat, întreţinut printrun cult formal, adesea plin de imoralităţi; sclavia în formele ei cele mai inumane; crime săvârşite în amiaza mare, în circuri şi hipodromuri, sub privirile însetate de sânge ale unor spectatori dezumanizaţi etc. Buna-Vestire, Întruparea Domnului şi Evanghelia au adus mesajul păcii, al iubirii şi al nădejdii, care avea să convertească şi inimile celor mai înverşunaţi păgâni. Aşadar, evenimentul istoric, în sine, este de importanţă unică. Să nu rămânem însă doar la comemorare istorică. Trebuie să-l raportăm la prezent, să vedem în el un izvor de bucurie actuală. Căci cuvântul "Bucură-te", rostit atunci de Arhanghelul Gavriil, străbate veacurile şi se adresează fiecăruia dintre noi. Să luăm aminte că acum omenirea nu se mai găseşte, desigur, în apele tulburi ale păcatelor lumii greco-romane din vremea aceea, ci în altele, mult mai rafinate şi mai primejdioase: în apele falsificării adevărului istoric, al trădărilor şi al maşinaţiunilor oculte ale salariaţilor diavolului. Dar, în ciuda acestora şi al confuziilor fără precedent, al suferinţelor de tot felul şi, deci, a unei legitime îngrijorări, suntem chemaţi să ne bucurăm. Este chemarea spre o şansă, comună întregii omeniri, dar şi personală. Va întreba cineva: cum te poţi bucura când în juru-ţi vezi atâta suferinţă? Este firesc să ne bucurăm, iubiţi credincioşi, dar cu măsură, bineştiind că suferinţa este temporară, subscrisă lumii imanente, iar bucuria este veşnică, bineînţeles pentru cel care nu se învoieşte a rămâne subjugat răutăţii. "Cheia" ieşirii din mrejele ei ne-o arată tot Maica Domnului, prin cuvântul rostit la Nunta din Cana : "Să faceţi ceea ce vă va spune El!". Adică să-L ascultaţi pe El, pe Iisus, să-I ascultaţi poruncile. Iar poruncile Domnului se rezumă, ca un testament, în câteva cuvinte: "Să vă iubiţi unul pe altul!". Cine respectă acest testament are dreptul să se bucure. Nu ignorând, desigur, suferinţele din jur, ci, dimpotrivă, fiind tot mai receptiv la aceste suferinţe. Căci şansa de mântuire aparţine, deopotrivă, omenirii întregi, dar şi fiecărui suflet în parte. În acest mod, perspectiva mântuirii revarsă bucurie sfântă în sufletele tuturor celor care urmează sfatului Maicii Preacurate, în esenţă poruncii Fiului ei. La această bucurie este chemat, totodată, întreg neamul nostru românesc, încă neieşit total de sub întunericul răutăţii la care cei ce nu ne iubesc ne-au înrobit, dar cu nădejdea că Dumnezeul Cel-a-toate iubitor nu ne-a părăsit.
187 Iubiţi ascultători, chiar dacă ni se pare uneori că suferinţa, răutatea, minciuna, şi altele asemenea, sunt copleşitoare, iar pe unii îi poate mira posibilitatea ieşirii din impas, nimeni să nu renunţe la chemarea spre bucurie a Arhanghelului. Căci în acelaşi moment al Bunei-Vestiri, atunci când Fecioara s-a mirat întrebând "Cum va fi aceasta?", Arhanghelul i-a răspuns, ei, dar prin ea nouă, tuturor: "Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu!" Amin. ––––- o0o ––––-
188 5. MAICA DOMNULUI – IZVORUL TĂMĂDUIRII (Vinerea din Săptămâna Luminată) Născătoare de Dumnezeu, care ai născut în chip negrăit pe Cuvântul Tatălui Cel mai înainte de veci, deschide-mi gura, Preacinstită, ca să te măresc grăind: „Bucurăte, Izvorule al bucuriei celei negrăite şi izgonitoare a tuturor bolilor!” (Fragment din icosul de la utrenie). Hristos a înviat! Iubiţi credincioşi, am început cuvântul nostru cu rostirea unui fragment din slujba zilei, pentru că în el se pomeneşte de Maica Domnului, ca izvor al tămăduirii, iar în calendar, ştim cu toţii, ziua de astăzi poartă această semnificativă denumire. De ce Maica Domnului este numită „izvor al tămăduirii”, vom înţelege din cele ce urmează. Mai întâi, ne minunăm de faptul că voia lui Dumnezeu a fost ca în această Săptămână Luminată a Sfintelor Paşti, să aibă şi Maica Domnului o zi de cinstire, unită cu bucuria generală a învierii Fiului ei. Naşterea sărbătorii este marcată, istoric, de o minune a Maicii Preacurate, săvârşită în veacul al V-lea, iar Sinaxarele pentru această preafrumoasă zi îşi încep descrierile cu acest enunţ: „Vineri, în Săptămâna Luminată, se prăznuieşte sfinţirea bisericii Prea Sfintei Stăpânei noastre şi Maicii lui Dumnezeu, a izvorului de viaţă purtător”. Iată, pe scurt, cum s-au petrecut aceste fapte minunate, pomenite azi, consemnate în Sinaxarul din Penticostar. Leon, viitorul împărat al Bizanţului (457-474), preumblându-se într-una din zile prin pădurile din preajma Constantinopolului, a întâlnit un orb care i-a cerut apă, căci era foarte însetat. Milos din fire, Leon a început să caute un izvor, intrând tot mai adânc în desişul pădurii, dar, după multă osteneală, negăsind apa, s-a întors întristat. Atunci, a auzit un glas de sus: „Pătrunde, Leone împărate (!), mai adânc în pădure şi luând apă cu mâinile potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui şi vei cunoaşte cine sunt eu, care sălăşluiesc aici de multă vreme!” Urmând îndemnul glasului (care era, de fapt, al Maicii Domnului, n.n.), orbul şi-a recăpătat vederea, iar după ce Leon a ajuns împărat, potrivit proorociei Maicii Preacurate, a zidit o biserică, dându-i hramul „Izvorul Tămăduirii”, pe locul izvorului - situat astăzi într-unul din cartierele Instambulului. Aici au urmat, apoi, neîncetate pelerinaje, izvorul tămăduitor vindecând nenumărate boli. S-a tămăduit, între alţii, Justinian împăratul (527-565), care – drept mulţumire – a refăcut biserica, deteriorată în timp de câteva cutremure. Sinaxarul consemnează multe alte tămăduiri ale acestui izvor minunat, între care vindecarea împăratului Leon Înţeleptul (886-912) de piatră la rinichi şi a soţiei sale, Teofana, de friguri cumplite; apa izvorului a vindecat, apoi, ulcere, cangrene, buba neagră, pelagra, albeaţa ochilor, idropica etc. Biserica a fost refăcută de câteva ori de-a lungul secolelor, dar în anul 1204 cruciaţii latini au devastat-o cumplit, o dată cu devastarea altor biserici din Constantinopol. Refăcută după o sută de ani, clădirea bisericii va fi distrusă în anul 1453 – anul căderii Constantinopolului sub turci. Izvorul au rămas, însă, loc de pelerinaj neîntrerupt, săvârşind vindecări miraculoase nu numai pentru creştini, ci şi pentru musulmani. După primul război mondial, Statul Turc a recunoscut binefacerea „apelor vindecătoare”, permiţând organizarea unei mănăstiri, care este vizitată şi în zilele noastre de mii de pelerini. În curtea ei, pavată cu marmură albă, se află mormintele patriarhilor ecumenici (inclusiv al lui Atenagora). Numirea iniţială de „Izvorul Tămăduirii” a fost păstrată. Iubiţi ascultători, Faptul că Izvorul Tămăduirii se leagă de numele Maicii Domnului, nu este întâmplător. Am văzut, practic, că începuturile aşezământului se datorează minunii săvârşite prin puterea rugăciunilor ei, putere ce i-a fost dată de Mântuitorul Hristos, Fiul ei şi Dumnezeul nostru. Să ne amintim, în acest context, că pentru vrednicia de a-L fi
189 purtat în pântece, Maicii Domnului este numită în cult „Biserică sfinţită şi Rai cuvântător”, aşa cum auzim deseori în cântările de la strană. În Acatistele şi Paraclisele închinate ei, întâlnim, de asemenea, expresii ca: „Bucură-te, casa Domnului” şi „Bucură-te, biserică”, fapt care ilustrează conştiinţa creştinătăţii că fiinţa ei pământeană, prin care s-a întrupat Hristos, poate fi asemănată cu Sfânta Biserică, în care El – Mântuitorul lumii – sălăşluieşte, aşa cum a sălăşluit în pântecele ei preacurat. Numele „Izvorul Tămăduirii”, în profunzimea înţelesului, este sinonim, aşadar, cu cel al Bisericii, Locaş Sfânt, care izvorăşte fără încetare harul tuturor vindecărilor. Mai presus de toate, harul mântuirii. Evanghelia ce s-a citi astăzi la Sfânta Liturghie, ne aminteşte, astfel, de izgonirea vânzătorilor din Templul din Ierusalim şi de cuvintele Mântuitorului cu referire la Sfânta Biserică, continuatoarea Templului în istorie: „Nu faceţi Casa Tatălui Meu casă de negustorie!” (Ioan 2, 16). Aşadar, un îndemn la respectarea sfinţeniei Bisericii, locaş al Domnului şi izvor al mântuirii. Dar, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, lucrările harice se săvârşesc şi prin rugăciunile Maicii Sale, totodată ale sfinţilor aparţinători Bisericii. Cât de minunată este, iubiţi credincioşi, această zi de vineri din Săptămâna Sfintelor Paşti! Ne amintim, de altfel, că la toate praznicele ce se leagă de persoana Mântuitorului este asociat şi numele Maicii Sale, iar acum, iată, o sărbătoare specială în cinstea ei, în care cântările slujbei, cu evocări ale Învierii, se împletesc armonios cu cele care amintesc de minunile Maicii Domnului – Izvor al Tămăduirii. Părinţii Bisericii au rânduit ca în această zi să se facă la sfârşit şi slujba sfinţirii apei, care, aşa cum vom vedea, are o rânduială specială, structurată pe frumoasele cântări ale Paştelui, dar conţinând şi fragmente liturgice care pomenesc de Maica Prea Curată. În concluzie, iubiţi credincioşi, prin Izvorul Tămăduirii înţelegem două realităţi, în deplină comuniune: Biserica creştină, izvor nesecat al harului dumnezeiesc mântuitor, şi Maica Domnului, prin care S-a născut Hristos în lume şi prin rugăciunile căreia ne izvorăsc nouă tămăduiri şi mulţime de alte minunate binefaceri”. Amin ––––- o0o ––––-
190 6. MAICA DOMNULUI – PANAGHIA. Cuvânt pentru Praznicul Adormirii Iubiţi credincioşi, În frumoasa schiţă literară intitulată „Icoana Maicii Domnului”, părintele profesor de vrednică pomenire Victor N. Popescu (1897-1978), istoriseşte o întâmplare impresionantă, ce ilustrează foarte bine preţuirea de care se bucură cultul Fecioarei Maria în viaţa creştinilor noştri. Iată rezumatul acestei povestiri: Un tânăr preot de ţară, plin de râvnă şi bune intenţii, voia să înjghebeze pe lângă biserica lui un mic muzeu sătesc, în care să strângă, pe lângă alte obiecte, icoane vechi din sat, dând în schimb familiilor donatoare icoane noi, sfinţite după toată rânduiala. Efortul său n-a fost deloc uşor, pentru că creştinii s-au despărţit cu mare greutate de icoanele la care erau obişnuiţi să se închine. Doar încrederea pe care o aveau în părintele lor i-a determinat să nu-l refuze. Între donatori s-a numărat şi o văduvă bătrână şi săracă, foarte evlavioasă, care i-a dat părintelui o icoană a Maicii Domnului, pe care o avea din moşi-strămoşi, pe dosul căreia erau însemnate, ca într-o cronică, evenimente deosebite din viaţa lor de familie. A doua zi bătrâna urma să meargă la biserică pentru a lua în primire icoana cea nouă. Dar pe măsură ce se apropia seara, căsuţa săracă i se părea bătrânei din ce în ce mai pustie. Când a dat să se închine, ca de obicei înainte de culcare, din locul gol al icoanei i s-a părut că aude glasul răposaţilor ei, spunându-i: "Cui vrei să te mai închini? La pereţii goi? Unde-i Maica noastră?..." Şi bătrâna n-a mai putut închide ochii toată noaptea! A doua zi, înainte de revărsatul zorilor, s-a şi înfăţişat înaintea părintelui, care a înţeles imediat cum stau lucrurile şi i-a restituit icoana cea veche, fără împotrivire sau mustrări. Bătrâna a aşezat-o la locul ei, fericită, a bătut 12 metanii şi a rostit rugăciunile după obicei. "Astfel - încheie autorul povestirii - chipul Maicii Domnului, luminat de candela care stătea aprinsă toată noaptea, a ţinut de urât bătrânei şi i-a dat somn cu pace, până ce i s-au deschis ochii către lumea cealaltă, unde a văzut pe toţi ai ei, adormiţi de mult în Domnul...” Drept-măritori creştini, Am ales această ilustrare pentru că emoţiile noastre sfinte pe care le trăim când ne închinăm înaintea icoanelor sunt asemănătoare, credem, cu ale bătrânei din poveste. Iată, bunăoară, icoana Adormirii Maicii Domnului... Ne impresionează, desigur, imaginea, ca atare: Maica Sfântă întinsă pe patul de prohodire, înconjurată de Apostolii înlăcrimaţi. Detaliul cel mai semnificativ, însă, îl reprezintă prezenţa lui Iisus, Fiul ei şi Mântuitorul nostru, Care ţine în braţe un prunc. Ce reprezintă acest "prunc", nu-i greu de bănuit: este vorba de sufletul Maicii Sale, pe care El, ca Fiu iubitor, dar şi ca Dumnezeu, îl ia în braţe pentru a-l înălţa la ceruri. Vedem în acest gest nu numai un act firesc, pe deplin justificat în urma vieţuirii ei cucernice, ci şi un semn de dumnezeiască restituire. Câtă vreme Iisus a fost prunc, ea a fost cea care L-a purtat în braţe şi, mai apoi, L-a ţinut de mânuţă, spre a nu i se lovi picioruşele de pietrele răspândite peste tot în Ţara Sfântă. Ea a fost cea care L-a însoţit fără întrerupere în misiunea Sa de propovăduire. I-a fost alături, mamă iubitoare şi îndurerată, în clipele dramatice ale patimilor, morţii şi îngropării, prin sufletul ei trecând sabia, după prorocia bătrânului Simeon. La coborârea de pe Cruce, L-a ţinut iarăşi în braţe, precum îi era drag să-L ţină când era prunc... Ne amintim cu admiraţie, în această clipă, de sculptorul italian Michelangelo, care a imortalizat genial acest moment, prin cunoscuta Pietă, în care Maica Sfântă Îl ţine în braţe, cu o dragoste înduioşătoare, pe Fiul ei tocmai coborât de pe Cruce. Iar acum, la trecerea ei, numită inspirat adormire (nu moarte!), Fiul iubitor, în ipostasul Lui de Dumnezeu, îi ţine la rându-I duios şi recunoscător sufletul în braţele Sale.
191 Trebuie să vedem, iarăşi, în acest gest impresionant nu numai un act de firească recunoştinţă, ci şi o pildă de pedagogie divină, dată pentru noi, oamenii. Asemeni Maicii Preacurate, care şi-a crescut Pruncul cu o dăruire exemplară, sunt părinţii noştri creştini, tată şi mamă, care ne-au crescut cu responsabilitate şi jertfelnicie. Vine o vreme, însă, când bătrâneţea şi bolile îi coboară pe părinţi la condiţia de "prunci" neputincioşi, depinzând de copii, precum odinioară copiii de ei. Şi atunci se petrece un fapt asemănător celui sugerat de icoana de faţă: după cum Iisus ţine în braţe pe Maica Sa pentru a-i purta sufletul în sălaşurile de odihnă, aşa copiii recunoscători îşi ajută părinţii bolnavi şi bătrâni să treacă mai uşor peste suferinţe, pregătindu-i, mai apoi, pentru marea trecere în veşnicie. Îi duc la doctor, sau cheamă doctorul acasă, le asigură cele necesare unei vieţuiri decente, dacă zac la pat îi hrănesc, îi îmbracă, îi spală, ca pe nişte prunci, cheamă preotul pentru spovedanie şi cuminecare, au grijă să nu moară singuri, fără lumânare aprinsă... Iată, iubiţi fraţi, câtă pedagogie creştină ne transmite icoana Adormirii Maicii Domnului! În acelaşi timp, prezenţa lui Iisus lângă catafalcul ei este o dovadă incontestabilă a înaltei cinstiri de care Maica Sfântă se bucură în evlavia dreptmăritorilor creştini, evlavie exprimată, astfel, prin reprezentarea iconografică de faţă. Acest detaliu este inspirat, de altfel, din Tradiţie. Iată, bunăoară, ce consemnează mineiul lunii august, la sinaxarul din ziua de 15: "Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca să ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a făcut-o să cunoască, prin mijlocirea îngerului, mutarea de pe pământ. Iar Născătoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare, şi cu dorul ce avea ca să se mute la Fiul Său... Apoi şi-a gătit patul şi toate cele ce se cădea pentru îngropăciune. După aceasta, luând Fecioara iertăciune de la toţi, s-a întins pe pat, a făcut rugăciune pentru întărirea lumii şi paşnica ei petrecere. Şi aşa în mâinile Fiului şi Dumnezeului său şi-a dat sufletul". Atenţia deosebită pe care evlavia poporului o acordă Maicii Preacurate exprimă, astfel, conştiinţa că ea este de fapt Panaghia (în traducere, Preasfântă, Atotsfântă). Acest cuvânt liturgic a intrat în limbajul şi cultul bisericesc în urma unei minuni a Maicii Domnului, consemnată, de asemenea, în Tradiţie (vezi de ex. cartea Minunile Maicii Domnului): "După înălţarea Domnului la cer, Apostolii, înainte de a pleca la propovăduire, erau toţi dimpreună într-un gând. Iar când stăteau la prânz, lăsau un loc liber, puneau acolo o pernă, iar pe pernă puneau o parte din pâinea de la masă, întru cinstea lui Hristos. La ridicarea mesei, ridicau şi acea părticică de pâine, mulţumind şi zicând: "Slavă Ţie Dumnezeul nostru, slavă Ţie. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh". Apoi, "Doamne Iisuse Hristoase, ajută-ne nouă!" Iar când s-au adunat Apostolii pe nori la îngroparea Precistei, săvârşind ei şi rânduiala de mai sus, Maica Domnului s-a arătat în nor, cu o ceată de îngeri, zicându-le: "Bucuraţi-vă, că eu sunt cu voi în toate zilele!" Iar Apostolii, alături de cuvintele "Doamne Iisuse, ajută-ne nouă!", au strigat: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă!" Această minune stă drept temei la slujba ce se face îndeosebi la mănăstiri, la parastasele de 40 de zile, intitulată "Rânduiala ridicării Panaghiei pentru cei răposaţi", în care, la veşnica pomenire, se ridică şi o părticică de pâine, numită "panaghie", întru cinstirea Maicii Domnului, rostindu-se, o dată cu de alte rugăciuni, şi formula "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă!". Iubiţi ascultători, Iată, aşadar, motivele pentru care la praznicul Adormirii, apăsaţi de multe griji, ispite şi păcate, dar şi nădăjduindu-ne în mijlocirea ei către tronul Preasfintei Treimi, e bine să strigăm şi noi precum odinioară Sfinţii Apostoli: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă!" Amin. ––––- o0o ––––-
192 VII. P A N E G I R I C E L A S F I N Ţ I 1. SFÂNTA CUVIOASĂ PARASCHEVA, CEA MULT FOLOSITOARE – cuvânt pentru cinstita ei pomenire (14 octombrie) – Iubiţi credincioşi, Şi-n acest an, pelerinajul a sute de mii de credincioşi din ziua de 14 octombrie, veniţi la Iaşi să se închine cinstitelor Moaşte ale Cuvioasei Parascheva, ne-a încredinţat că sfânta ei prezenţă pe pământ românesc a fost şi este mult folositoare. Acest fapt l-a inspirat, credem, pe alcătuitorul Acatistului ei, care încheie fiecare icos cu frumoasa expresie liturgică "Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!" Iar darul acesta, de mult-folositoare celor care îi cer ajutorul în rugăciuni, l-a dobândit de la Dumnezeu printr-o mare vrednicie a vieţii, cu toate că ea a petrecut puţini ani pe pământ – aproximativ 25. Puţini dar chibzuiţi! Istoria vieţii ei, pe care o întâlnim întâia oară consemnată în Cazania Mitropolitului Varlaam al Moldovei (1643), ne spune că de copilă avea mare dragoste faţă de cele sfinte, mergând cu mama ei, Sofia, la biserica satului lor, Epivata, azi Boğados, pe ţărmul de nord al Mării Marmara, la vreo 30 km vest de Istanbul. La una din slujbe, pe când avea numai zece ani, auzind cuvintele Evangheliei "oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze!" (Marcu 8, 34), este pătrunsă la inimă, precum s-a întâmplat cu inimile ascultătorilor cuvântării Sfântului Apostol Petru în ziua Cincizecimii (Fapte 2, 37) şi care l-au întrebat apoi emoţionaţi "ce să facem?" "Ce să fac, se va fi întrebat şi micuţa Parascheva, ca să-I urmez Domnului?" Răspunsul v-a fi venit tainic în sufletul ei delicat: "Alege calea îngerească!", a călugăriei adică, ceea ce tânăra a şi făcut, în anul în care părinţii ei au vrut s-o mărite. De acum, ea urmează un pelerinaj plin de încercări şi lipsuri, dar cu fericirea în suflet că a răspuns chemării Domnului, trecând astfel prin Constantinopol, Calcedon, Heracleea Pontului, Ierusalim, pustiul Iordanului, iarăşi Constantinopol şi revenind în sfârşit în Epivata, unde nu o va mai recunoaşte nimeni. Slăbită de postiri şi osteneli, trece la Domnul, fiind îngropată ca o străină, fără ca cineva să ştie cine este. Dar Dumnezeu n-a voit să lase ascunsă o atât de preţioasă comoară, bine ştiind că ea va fi mult folositoare celor care o vor cinsti. Printr-o minunată descoperire a Domnului, descrisă pe larg în Vieţile Sfinţilor, Moaştele ei plăcutmirositoare au fost oferite Bisericii, fiind purtate de acum într-un altfel de pelerinaj, până când vor poposi definitiv în Ţara Moldovei, în anul 1641. Iată, aşadar, iubiţi credincioşi, că sălăşluieşte pe pământ românesc de mai bine de 350 de ani, timp în care a mângâiat prin rugăciunile ei pe toţi cei care au îngenuncheat lângă sfânta ei raclă, ca de altfel pe toţi care au chemat-o în ajutor. Sunt consemnate în sinaxare multele minuni săvârşite prin rugăciunile sfintei înaintea tronului Prea Sfintei Treimi, Cuvioasa Parascheva fiind cea mai populară sfântă la români, dintre toţi sfinţii pomeniţi în calendar. Nu este biserică în care să nu fie prezentă şi o icoană cu chipul ei luminos, icoană pe care o întâlnim, de asemenea, aproape în toate casele credincioşilor, fiind cunoscută şi sub numele de Sfânta Vineri (căci paraschevi în limba greacă înseamnă vineri). Este impresionant şi astăzi să vedem cu câtă încredere aleargă creştinii, de toate vârstele şi profesiile, să-i sărute cinstitele Moaşte. Şi nu doar să-i ceară ajutor pentru multele nevoi, dramatice uneori (boli incurabile, pierderea locului de muncă, sărăcie, dezbinări în familii etc.), ci mărturisindu-i şi dorinţa de a-şi îndrepta viaţa, de a imita faptele ei de milostenie, de a dobândi răbdarea ei în suferinţe, curăţia ei, râvna ei de a se ruga pentru alţii, dragostea ei nelimitată ş.a. Pentru toate acestea suntem cu toţii mângâiaţi, având simţământul că
193 în situaţia dificilă materială şi spirituală prin care trecem noi, românii de astăzi, nu suntem, iată, singuri! Drept-măritori creştini, Acest simţământ al ocrotirii sfinţilor l-au avut, de altfel, românii dreptcredincioşi în toate timpurile. Cuvioasa Parascheva a fost mângâiere mai întâi evlavioşilor creştini care cu multă dragoste şi cheltuială au adus la noi cinstitele ei Moaşte, în vremurile grele prin care trecea Moldova începutului de veac al XVII-lea şi socotim un act de pioasă recunoştinţă a ne aminti, astfel, de Vasile Lupu-domnitorul, de mitropolitul cărturar care i-a fost şi bun sfetnic, Varlaam, alături de toţi drept-măritorii creştini din vremea aceea. A ne aminti, totodată, ce va fi însemnat sfânta ei prezenţă pentru ortodocşii moldoveni în acel veac deosebit de tulbure. Moldova plătea tribut greu turcilor, pentru a fi sprijinită în apărarea graniţelor, a dreptei credinţe şi a identităţii de neam. De jur împrejur, vecinii râvneau cu toţii această ţărişoară: la nord polonii, la est şi sud tătarii şi cazacii, la vest ungurii! În ţară, ca mai totdeauna, intrigi, trădări, comploturi... Vasile Lupu însuşi, domn plin de virtuţi, "om cu hirea înaltă", cum îl descrie Miron Costin, era totuşi un temperamental, luând deseori hotărâri pripite. Aşa se face că poartă războaie şi cu cine trebuia, şi cu cine nu trebuia (de pildă, cu Matei Basarab, domnul muntean, în faţa căruia pierde de două ori, lăsând pe câmpul de bătălie zeci de oşteni morţi!). Nici în viaţa de familie n-a avut prea multă linişte. Căsătorit mai întâi cu Tudosca, are trei copii: Ion - mort de tânăr, Maria - căsătorită după un calvin polon, pentru ca ţara să aibă pace la nord, şi Ruxandra - de o frumuseţe rară, nevoită a se căsători cu hanul tătar Timuş, urât la faţă dar viteaz în luptă, pentru a fi pace la est. După moartea prematură a Tudoscăi, domnul se va recăsători cu Ecaterina, o circasiană frumoasă adusă tocmai din Caucaz. Se vor naşte tot trei copii: Ştefăniţă, care va ajunge domn pentru doi ani, Ioan şi Alexandru, morţi de timpuriu. Aşadar: şase copii, dintre care trei morţi şi două fete date la străini! Câte lacrimi şi nopţi nedormite ale părinteluidomn, grele chiar şi pentru caracterul lui aprig! A fost temperamental şi într-un sens şi-n altul. În sensul bun, a dovedit o râvnă pentru cele sfinte comparabilă doar cu a lui Ştefan cel Mare. Nu e timp acum să-i pomenim toate înfăptuirile. De aceea amintim doar pe cele mai însemnate: ctitorirea bisericii Trei Ierarhi, o perlă a arhitecturii universale şi, iată, aducerea moaştelor Sfintei Parascheva. Şi nu doar simpla aducere, ci ocrotirea pe care domnul a oferit-o în schimb Patriarhiei de Constantinopol, plătindu-i toate datoriile către turci. La fel a făcut şi pentru mânăstirile din muntele Athos, şi pentru cele de la Sfântul Mormânt. Cronicarul notează: "Voi plăti, zicea Vasile, chiar dacă voi rămâne numai cu cămaşa!" De aceea, Partenie, Patriarhul de Constantinopol care ne-a dăruit Moaştele Sfintei Parascheva, a scris despre el: "Mila lui Vasile se varsă din belşug peste toţi săracii, precum râul Nilului adapă toată ţara Egiptului". Ne dăm seama acum, chiar şi din aceste puţine evocări, câtă mângâiere va fi avut Vasile, domnul atât de încercat, atunci când îngenunchea smerit lângă racla Sfintei Parascheva. Şi, o dată cu el, toată Ţara Moldovei... Înţelegem şi noi mai bine, credem, câte binefaceri au primit şi primesc creştinii care-i cer ajutorul astăzi. Binefaceri nu numai prin rugăciunile ei înaintea lui Dumnezeu, ci şi prin exemplul felului ei de a fi. Căci chipul ei senin şi curat se proiectează pilduitor înaintea ochilor minţii noastre. Iubiţi ascultători, aşa o vedem: mai întâi ca pe o copilă cuminte şi harnică în casa părintească, grijindu-se nu de cochetăria trupului ci de cea a sufletului. După aceea, smerită peregrină prin cetăţi şi pustiuri ca să-şi desăvârşească frumuseţea duhovnicească. Şi pe măsură ce frumuseţea cea trecătoare a trupului se ofilea, înflorea cea a sufletului. La acest aspect trebuie să luăm cu toţii aminte, dar cu deosebire tinerele fete şi chiar femeile mai vârstnice: frumuseţea fizică nu are nici o valoare, fără cea spirituală. Ba mai mult: acolo unde frumuseţea fizică este mai puţin prezentă, cea spirituală poate lumina chipul femeii, dacă este harnică, înţeleaptă, curată şi modestă,
194 astfel că faţa ei poate fi întotdeauna frumoasă şi plăcută. Este, sintetizând, frumuseţea care nu se ofileşte niciodată! Pe aceasta a avut-o Cuvioasa Parascheva, aleasă rugătoare şi exemplu sfânt pentru noi. De aceea, pentru puterea rugăciunii ei de mijlocire, dar şi pentru exemplul minunat al vieţii, o preţuim atât de mult, rostind şi noi o dată cu autorul inspirat al Acatistului: "Bucură-te, Paraschevo, mult folositoare!" Amin. ––––- o0o ––––-
195 2. BUCURĂ-TE, IZVORÂTORULE DE MIR, MARE MUCENICE DIMITRIE! - panegiric pentru ziua de 26 octombrie Iubiţi credincioşi, Cuvintele de început reprezintă un fragment din Acatistul Sf. M. Mc. Dimitrie, care se rostesc la sfârşitul fiecărui icos, sintetizând în chip minunat versurile de laudă alcătuite întru cinstirea acestui sfânt atât de popular. Întrucât în calendarul nostru este pomenit şi Sf. Dimitrie cel Nou, Basarabov, este bine să facem de la început cuvenită distincţie: Sf. M. Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, a vieţuit în a doua jumătate a secolului al III-lea, în cetatea Tesalonicului din Grecia, unde se găsesc şi cinstitele lui Moaşte, ziua de pomenire fiind 26 octombrie. Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, Basarabov, a trăit cu aprox. 1000 de ani mai târziu, pe pământul Bulgariei de azi, fiind pomenit la 27 octombrie, sfintele lui Moaşte aflându-se, din secolul al XVIII-lea, în catedrala patriarhală din Bucureşti. În cele ce urmează consacrăm un scurt panegiric Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir, pentru care ne inspirăm cu precădere din versurile Acatistului, evocând câteva dintre ele şi ţesând în jurul lor datele biografice mai importante, o dată cu amintirea unor fapte remarcabile din pilduitoarea lui slujire: - Bucură-te, că din părinţi binecredincioşi ai răsărit (Icos 1). Dimitrie se naşte din părinţi aleşi: tatăl era conducător al Provinciei Iliria (ţărmul de NE al Mării Adriatice), pe vremea lui Diocleţian şi a lui Maximian-Hercules, asociatul său, funcţie care-l ţinuse departe de creştinism; mama, în schimb, era creştină, transmiţând fiului evlavia şi zestrea ei spirituală, ca o „altă Elenă” (mama Sf. Constantin cel Mare). Tatăl îl va instrui în arta militară, mama în vieţuirea creştinească. Dimitrie, supus şi iubitor de părinţi, s-a dovedit ascultător faţă de amândoi: va îmbrăţişa cariera militară, bucurânduse de aprecierea tuturor, inclusiv a împăratului, care-l va numi general-prefect peste Iliric; iar în tainiţele sufletului va fi un creştin exemplar, fapt care se va dovedi peste puţină vreme. - Bucură-te, că n-ai îngăduit a se huli credinţa cea dreaptă (Icos 3). Împăraţii sub care ostăşea erau păgâni şi porunciseră crunte persecuţii pentru creştini. Aceste porunci pe linie administrativă veneau, însă, în conflict cu simţămintele lui creştine, de aceea propovăduieşte pe Hristos pe faţă, zicând: “Cinstesc pe împăratul, dar pe Hristos mai mult!” Această mărturisire i-a atras pierderea slujbei, totodată închisoarea. - Bucură-te, că temniţa cămară luminoasă s-a arătat (Icos 4). Cu nădejdea tare în Hristos şi viaţa veşnică, Dimitrie nu a deznădăjduit. Curajul său şi al atâtor alţi sfinţi martiri i-a întărit mai apoi pe toţi drept-măritorii creştini, între care şi atâţia conaţionali ai noştri care au populat temniţele comuniste, mergând spre moarte ca la nuntă. Exemplul lor extraordinar, manifestat mai ales prin programul de rugăciune şi întrajutorare, a contaminat şi pe alţi condamnaţi, care înainte de a intra în închisoare nu erau creştini, preschimbând chinurile în veselie duhovnicească. Acestora se potrivesc cuvintele rostuite pentru Sf. Dimitrie în Acatist: “Foc arzător având în sufletul tău, fericite mucenice Dimitrie, pentru dragostea Celui dorit al tău, întru nimic socotind chinurile, întărit de darul Lui, vesel ai intrat în temniţă, şezând ca într-o cămară luminoasă, rugându-te şi cântând psalmi...” - Bucură-te, că tânărul Nestor, reazem tare în Hristos şi în ale tale rugăciuni a avut (Icos 5). În Tesalonic aveau loc, în acest timp, serbări, ospeţe şi lupte de arenă în cinstea împăratului. Un atlet vestit, Lie, gladiator vandal păgân, era plătit să se lupte în arenă cu creştinii înfometaţi şi slăbiţi în închisoare, pe care îi arunca nemilos de pe un pod pe o platformă de suliţe, spre amuzamentul cinic al spectatorilor. Nestor, un tânăr creştin închis împreună cu Dimitrie, revoltat de acest masacru şi cunoscând puterea rugăciunii lui Dimitrie, îi cere binecuvântarea să se lupte cu păgânul. Dimitrie îl binecuvântează, zicând: “Pe Lie vei birui, iar pe Hristos îl vei preaslăvi!” Mâna lui
196 Dumnezeu n-a întârziat să se arate: ca un alt David, care l-a doborât odinioară pe trufaşul Goliat (I Regi, 17), Nestor l-a aruncat pe Lie în suliţele soldaţilor! - Bucură-te, că intrând ostaşii în temniţă, vesel te-au aflat stând la rugăciune (Icos 7). Auzind despre doborârea lui Lie, împăratul, nefiind în stare să cugete la lucrarea Dumnezeului adevărat, a dat curs mâniei, poruncind să-i taie capul lui Nestor. Aflând că Dimitrie l-a binecuvântat, a poruncit să fie şi el ucis, iar soldaţii, cu toate că lau găsit în rugăciune, senin şi blând, au împlinit păgâneasca poruncă, străpungându-l cu suliţa. Martirajul lor n-a fost uitat de Biserică, primind amândoi zile de pomenire: Dimitrie, precum ştim, în 26 octombrie, Nestor în 27, aceeaşi lună. - Bucura-te, vas de mir neîmpuţinat şi de boli vindecător (Icos 9). Prin rânduiala dumnezeiască, după un oarecare timp, un boier binecredincios, Leontie, îmbolnăvindu-se greu, a poruncit să se facă săpături în locul unde i s-a spus că a fost îngropat Sfântul Dimitrie şi, minune a lui Dumnezeu, a descoperit trupul neputrezit, care izvora un mir frumos mirositor. Prin atingere de Sfintele Moaşte, Leontie s-a vindecat pe dată. După ce creştinii au dobândit libertate, drept mulţumită Leontie a zidit o biserică în locul temniţei, aşezând la loc de cinste şi Moaştele Mucenicului. Astăzi aceste sfinte odoare împodobesc cetatea Salonicului din Grecia, cetate binecuvântată şi prin prezenţa altor două Sfinte Relicve: ale Sf. Grigorie Palama şi ale Sf. Simeon Noul Teolog. Iubiţi ascultători, Copleşiţi de admiraţie faţă de pilduitoarea lui viaţă şi râvnă, rostim încă o dată refrenul-acatist: “Bucură-te, Izvorâtorule de Mir, Mare Mucenice Dimitrie!” Amin. ––––- o0o ––––-
197 3. SFÂNTUL DIMITRIE CEL NOU – BASARABOV, "OCROTITORUL BUCUREŞTILOR" Hristos a rânduit pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători, pentru ca să desăvârşească pe sfinţi la lucrul slujirii... (Efeseni 4, 11-12). Iubiţi credincioşi, Aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, cuprinse în "Apostolul" citit la Sfânta Litrughie din ziua de azi, 27 octombrie, se leagă strâns de viaţa şi misiunea Sfântului Dimitrie Cel Nou, "ocrotitor al Bucureştilor şi al întregii Ţări Româneşti". Căci, într-adevăr, Sfântul Dimitrie Cel Nou, numit şi Basarabov, după satul de obârşie, a fost chemat de către Mântuitorul Iisus Hristos spre a binevesti învăţătura Lui, prin vieţuirea-i curată prin care s-a desăvârşit. În luna octombrie Biserica noastră cinsteşte doi sfinţi cu numele Dimitrie. Pentru a se evita confuziile, precizăm că în ziua de 26 îl pomenim pe Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, vieţuitor în secolul al III-lea († 296), iar în ziua de 27 pe Sf. Dimitrie Basarabov, care a trăit pe pământul Bulgariei 1000 de ani mai târziu (veacul al XIII-lea) şi ale cărui Sfinte Moaşte se află acum în catedrala patriarhală din Bucureşti. Pentru o şi mai bună clarificare, Sfântului Basarabov i s-a adăugat şi numele de "Cel Nou". Iubiţi fraţi, în fiecare an, în zilele de 25, 26 şi, mai ales, 27 octombrie, călătorul care vizitează prima oară "Piaţa Unirii" a Bucureştiului şi priveşte spre "Dealul Patriarhiei" rămâne surprins, şocat poate, văzând şirul imens de oameni, la anumite ore de câte 3-4 persoane pe rând, care se întinde de sus, de lângă Catedrală, până la poalele dealului şi chiar mai mult! Dacă va încerca să afle "ce se întâmplă", va constata că toţi acei oameni sunt creştini ortodocşi, care stau uneori câte o jumătate de zi, ca să le vină rândul să se închine la Racla cu Moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov. În şir aşteaptă, răbdători, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, mireni şi monahi, preoţi şi diaconi, ţărani şi orăşeni, oameni simpli şi universitari, civili, militari etc., toţi având o singură dorinţă: de a-i aduce cinstire Sfântului, totodată de a-i încredinţa rugăciunile lor, pentru a fi purtate înaintea tronului Prea Sfintei Treimi. În această impresionantă adunare înşiruită, poţi întâlni săraci şi bogaţi, oameni sănătoşi, dar şi mulţi bolnavi, fericiţi şi nefericiţi, unii aşteptând să-i mulţumească Sfântului pentru vreo binefacere, alţii să-i ceară ajutor pentru necazuri, de multe ori dramatice. Vremea nu-i clinteşte din această aşteptare, fie că plouă, e frig, sau bate vântul, fie că dogoreşte soarele, mai ales pe la amiezi. Şirul împestriţat al credincioşilor, alcătuit dintr-o mare diversitate de culori ale hainelor şi ale florilor ţinute în mâini, privit de departe, apare ţesut parcă într-un frumos covor oltenesc, în care intră şi nuanţele de toamnă ale frunzelor de castani bătrâni, căzute pe alee, sau gata să cadă... Dacă se va hotărî să stea şi el la rând, călătorul va observa cum cei de lângă el nu stau "degeaba" cele 5-6-7 ore, uneori chiar mai mult: unii se roagă şoptit, închinându-se din când în când, alţii stau tăcuţi tot timpul, alţii intră în vorbă punând întrebări, sau spunând singuri de unde vin, ce necazuri au, cât i-a ajutat Sfântul în anumite situaţii, ce păreri au despre situaţia politică, economică, socială, din ţară şi din lume etc. Dacă un conducător al statului ar vrea, bunăoară, să afle starea sufletească şi materială reală a poporului, ar avea aici, credem, cel mai divers şi reprezentativ eşantion! Ajungând mai aproape de Sfânta Raclă, călătorul va observa cum unii se strecoară spre a săruta Sfintele Moaşte fără să stea la rând. Între aceştia, femei cu prunci mici în braţe, bătrâni şi bolnavi ajutaţi de braţ, dar, din păcate, şi oameni "sănătoşi" care nu stau prea bine cu răbdarea. Aceştia din urmă profită de orice fisură a cordonului de ordine, sau de "pila" pusă de cineva la cei care ar trebui, de fapt, să menţină buna
198 rânduială, fie un preot mai "binevoitor", sau vreun seminarist care vrea să-şi dea importanţă. Călătorul nostru se va indigna, pe bună dreptate, mai ales când vede că aşteptarea lui a fost întârziată mult de aceşti creştini "indisciplinaţi" şi de "complicii" lor. Dar, vizavi de această ispită a "indignării", vrem să-i spunem acum următoarele: în toată vremea şi tot locul oamenii au fost şi vor rămâne amestecaţi. Unii, cu multă bunăcuviinţă, alţii cu mai puţină, alţii nesimţiţi de-a dreptul. În cazul de faţă, fiecare înţelege să se apropie de Sfântul Dimitrie în felul său de a fi. Dar nu trebuie să ne intereseze aici ce fac alţii, ci cum trebuie să ne apropiem noi înşine de Sfântul Odor: cu smerenie, cu răbdare, cu îngăduinţă, cu zdrobire de inimă pentru păcatele săvârşite, cu recunoştinţă pentru binefacerile primite de la Dumnezeu... Este adevărat că suntem datori a contribui la ordinea publică, după puterile noastre. În acest sens, pelerinii pot semnala clericilor prezenţi "neregulile" văzute, dar nu cu strigăte, cu invective sau expresii care pot deranja buna rânduială mai mult decât chiar abuzurile "indisciplinaţilor". Iar dacă intervenţia noastră civilizată nu va avea, totuşi, efectul dorit, să luăm aminte la exemplul Sfântului Dimitrie: îi primeşte iubitor şi generos pe toţi, de sute de ani, atât pe cei cuminţi cât şi pe cei obraznici, atât pe virtuoşi cât şi pe cei care se află în prăpastia fărădelegilor! După ce a trecut, în sfârşit, de aceste eventuale neplăceri şi ispite, inerente într-o ţară situată mult mai aproape de Balcani decât de Alpi şi în care a bântuit atâta întuneric, venit, culmea, tocmai de la "Răsărit", pelerinul ajunge la baldachinul ce adăposteşte Racla, se închină, sărută mâna Sfântului, este miruit de un slujitor cu epitrahil, primeşte câteva mici cornete cu "miruri" pentru cei de acasă, lasă florile aduse şi primeşte în schimb altele, sfinţite. Ce simte închinătorul la sfârşitul acestui act liturgic, rod al evlaviei şi al răbdării, de care nici el nu se credea în stare, nu se poate descrie în cuvinte! În sufletul lui a pătruns aievea o bucurie nemaiîntâlnită decât în rare momente ale vieţii. Pentru ştiutori nu-i nici un secret, însă: este vorba de bucuria harului care izvorăşte din sfinţenia Basarabovului. Harul credinţei, al nădejdii şi al iubirii neţărmurite. Pentru cine, fără motive serioase, însă, a "sărit" rândul şi a "furat" închinarea, mirul şi florile, nu pot fi alte simţăminte decât cele similare învârtelii, şmecheriei şi descurcării ieftine. Trebuie luat seama că în timp ce pentru cel cu adevărat evlavios şi răbdător închinarea este primită înaintea Domnului, pentru cel "şmecher" nu-i decât adăugare de păcate şi osândă. Apoi, dacă pelerinul cucernic doreşte să cunoască îndeaproape viaţa şi faptele Sfântului, se va opri la una dintre multele tarabe cu obiecte bisericeşti, va cumpăra o broşură şi va citi pe îndelete, mergând pe firul unei vieţi pe cât de simple, pe atât de minunate. Între altele, va afla, astfel, că Sfântul este originar din Bulgaria, din satul Basarabov, din apropierea râului Lom. Că a fost mai întâi un smerit păstor al vitelor sătenilor, iar mai pe urmă monah ascultător la mănăstirea din apropiere. Că, datorită râvnei duhovniceşti, Dumnezeu i-a făcut cunoscută ziua trecerii în veşnicie. Că, după moarte, trupul său, pătruns de lumina şi tăria harului, n-a putrezit. În sfârşit, că prin grija Mitropolitului Ţării româneşti, Grigorie al II-lea, ajutat de creştinul Hagi Dimitrie, Sfintele lui Moaşte au fost aduse în Bucureşti, fiind aşezate în catedrala mitropolitană, în ziua de 13 iunie 1774. Iubiţi ascultători, De atunci şi până astăzi, Sfântul Dimitrie apără cu rugăciunile sale Capitala României şi întreg ţinutul Munteniei, ca un veghetor conştiincios şi iubitor, ocrotind pe toţi cei care cred şi mărturisesc că "Dumnezeu este minunat întru sfinţii Săi" (Psalm 67, 36). Amin. ––––- o0o ––––-
199 4. SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL, SIMBOLURI ALE DREPTĂŢII ŞI IUBIRII21 Iubiţi credincioşi În fiecare an, ziua aceasta de 8 noiembrie este consacrată cinstirii celor doi mari arhangheli, Mihail şi Gavriil, care s-au învrednicit să primească misiuni cu totul speciale din partea lui Dumnezeu. Dacă ştim, în general, că îngerii sunt duhuri slujitoare, trimise de Dumnezeu pentru plinirea voii Lui, căci însăşi denumirea de "înger" înseamnă "trimis", arhanghelii Mihail şi Gavriil (în traducere "arhangheli" înseamnă "primii între îngeri") au o misiune mai înaltă, despre care vom încerca să vorbim în cele ce urmează. Numele lor sunt foarte populare printre credincioşii noştri, fiind purtate de către mulţi dintre ei, fapt care dovedeşte o preţuire deosebită. Trebuie să ne dăm seama, mai întâi, că nu întâmplător ei sunt pomeniţi împreună. Fiecare, desigur, a avut o misiune aparte, personală, dar numai împreună slujirea lor are înţeles mântuitor pentru noi. De aceea, după ce vom analiza specificul slujirii fiecăruia, care este reprezentat în mare măsură chiar în icoanele lor, potrivit mărturiilor din Scriptură şi din Tradiţie, vom încerca să dezlegăm apoi taina pomenirii lor comune. Astfel, Arhanghelul Mihail apare în icoane sub chipul unui ostaş sever, în mâna dreaptă având o sabie de foc, în stânga un cântar şi la picioare un diavol căzut, iar Arhanghelul Gavriil este zugrăvit sub chipul unui tânăr plin de duioşie, cu o floare în mâna dreaptă (de obicei floare de crin), adresându-se respectuos Fecioarei Maria. Iată, aşadar, două atitudini complet diferite, una „războinică”, cealaltă paşnică şi duioasă, singurele detalii comune fiind aurele sfinţeniei şi aripile îngereşti. Nimic întâmplător, însă. Cercetând Scriptura şi Tradiţia aflăm, astfel, că Arhanghelul Mihail a fost rânduit de Dumnezeu, alături de heruvimi, să păzească intrarea în Rai, cu o sabie de foc, după căderea în păcat a protopărinţilor noştri; Apocalipsa îl înfăţişează, în cap. 12, ca pe un conducător al oştilor îngereşti, care alungă din cer "balaurul cel mare", adică pe satana; după Tradiţie, Mihail a luat atitudine atunci când o parte dintre îngeri, în frunte cu Lucifer, s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, vrând să-i ia locul. "Mi-ha-Il? ", adică "Cine este ca Dumnezeu?" - a întrebat mustrător arhanghelul, de aici trăgându-i-se numele; în viziunile profetului Daniel, Mihail are misiunea de a ocroti şi de a purta de grijă poporului Israel (Daniel 12, 13, 21). Din aceste mărturii înţelegem, aşadar, că Mihail reprezintă dreptatea divină şi pedeapsa păcatului, ca înger păzitor al poporului ales. Arhanghelul Gavriil (în tâlcuire "Puterea mea este Dumnezeu"), este mesagerul mântuirii, anunţând naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Este, de fapt, îngerul Bunei-Vestiri, a cărei bucurie este simbolizată de frumuseţea florii albe de crin, floare lăudată şi de Mântuitorul când spune: "Luaţi seama la crinii câmpului... Nici Solomon în toată măreţia lui nu era îmbrăcat ca unul dintre aceştia..." (Matei 6, 28-29). Aşadar, dacă Arhanghelul Mihail ne aduce aminte de păcat, dreptate şi moarte, Gavriil ne apropie mâna întinsă a lui Dumnezeu, făcându-se vestitorul iubirii şi al mântuirii. Ei reprezintă, de fapt, cele două Testamente, Vechi şi Nou, Mihail simbolizând Legea lui Moise, a dreptăţii, iar Gavriil Legea Harului, a iubirii evanghelice. Dumnezeu însuşi aşa S-a revelat, potrivit înţelepciunii Sale: pe de o parte, ca Domn al dreptăţii, asprimii şi judecăţii în Vechiul Testament, pe de alta al iubirii, îngăduinţei şi iertării, în Noul Testament. Iar acum, iubiţi credincioşi, concluzia firească: cei doi arhangheli sunt pomeniţi împreună, pentru că dreptatea şi iubirea trebuie să fie nedespărţite, căci numai aşezate 21
Analizarea acestor simboluri ne-a fost inspirată de un panegiric alcătuit de Alexandru Mihăilă, fost student al nostru, actualmente eminent cadru didactic la Facultatea de Teologie din Bucureşti.
200 la un loc, cele două Testamente fac Scriptura întreagă! Dumnezeu însuşi este, deodată, şi drept şi bun. Greşim atunci când zicem: "Oricâte păcate am face, Domnul ne iartă pentru că este bun...", uitând că El este şi drept. După cum greşim, de asemenea, când deznădăjduim zicând: "Nu pot primi iertare, căci drept este să fiu condamnat", uitând că Dumnezeu este şi bun, nu doar drept, şi că ne iartă dacă ne căim cu adevărat şi ne îndreptăm viaţa. Drept-măritori creştini, Sărbătoarea de astăzi, o dată cu prilejul de a-i cinsti după cuviinţă pe cei doi sfinţi arhangheli Mihail şi Gavriil, reprezintă pentru noi şi o lecţie de înţelepciune. Aşa cum ei sunt împreună pomeniţi, dreptatea şi iubirea laolaltă, trebuie şi noi să fim nu numai drepţi ci şi buni cu semenii noştri. Dreptatea fără bunătate favorizează crearea unor legături reci, de teamă şi suspiciune reciprocă. Bunătatea fără dreptate duce la relaţii artificiale, dulceage, nedurabile. Doar împreună cele două virtuţi fac legături normale şi trainice, bazate pe încredere şi afecţiune reciprocă. Numai cu amândouă la un loc se poate înainta firesc pe calea convieţuirii cu semenii noştri. Să ne imaginăm că ne găsim într-o barcă şi pe una din vâsle scrie "dreptatea", iar pe cealaltă "iubirea". Dacă vom folosi numai una dintre ele, barca se va roti în acelaşi loc, fără să înainteze. Numai atunci când sunt folosite amândouă, deodată, vom înainta spre locul dorit! În acelaşi fel vedem şi lucrarea celor două virtuţi: împreună, spre buna convieţuire cu semenii şi, în final, spre mântuirea sufletului. Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, simboluri ale dreptăţii şi iubirii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi să fim, precum voi sunteţi, drepţi şi iubitori întotdeauna. Amin. ––––- o0o ––––-
201 5. SF. M. Mc. ECATERINA – PILDĂ A FRUMUSEŢII NETRECĂTOARE Iubiţi credincioşi, Între icoanele mari de pe catapeteasma paraclisului Facultăţii de Teologie din Bucureşti, în dreapta cum privim spre Sfântul Altar, se găseşte şi cea a hramului, a Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina. Icoană foarte frumoasă, apreciem noi, deşi nu se încadrează aproape deloc în „canoanele” erminiei bizantine, întrucât imită mai degrabă liniile realismului picturii apusene. Cu toate acestea, armonia desenului şi a culorilor este ferită de orice umbră de vulgaritate, aşa încât credinciosul care se închină în faţa ei are imaginea plină de curăţie şi sfinţenie a celei reprezentate: o tânără de o frumuseţe diafană, îmbrăcată în straie împărăteşti strălucitoare, „ţesute” cu deosebită migală, având o privire smerită şi o ţinută cuviincioasă, care inspiră evlavie, demnitate şi bun simţ. În partea de jos a icoanei se pot vedea, într-o parte, globul pământesc, două cărţi, un echer şi un compas, în cealaltă, o roată şi o sabie, toate obiectele având legătură cu viaţa şi martiriul ei, precum vom afla din cele ce urmează. În conturarea panegiricului de faţă, de mare ajutor ne sunt, de asemenea, versurile care alcătuiesc cinstitul ei Acatist, astfel că vom spicui din el câteva care sintetizează în chip minunat călătoria ei pământeană, pe care le vom explica pe scurt: - Bucură-te, sămânţă de neam împărătesc... Ecaterina s-a născut în Alexandria, pe la anul 285, într-o familie nobilă: tatăl ei era conducătorul cetăţii, iar mama, creştină evlavioasă, era o femeie cultivată, căci urmase cursurile Şcolii Catehetice înfiinţată de celebrul Panten în această cetate. Aşa se face că fiica lor a fost dată, la rândul ei, să înveţe carte, studiind mai toată ştiinţa timpului: retorica, matematica, filozofia, medicina, astronomia ş.a. Platon, Aristotel, Hipocrat şi Demostene, îi erau foarte familiari, dar nu-i erau străine nici operele lui Virgiliu, Esculap, Diodor, Plutarh, Homer ş.a. - Bucură-te, închinătoarea dreptei credinţe... Cu toate că ştiinţa păgână a vremii i-a captivat mintea într-o măsură însemnată, inima ei s-a ataşat de credinţa cea bună a mamei. Frecventează şi ea Şcoala catehetică creştină, luminându-şi sufletul cu învăţăturile dumnezeieştilor Scripturi şi cu minunatele opere lăsate de Panten, Origen şi Clement Alexandrinul. În acelaşi timp, se întărea cu Sfintele Liturghii, căci primise botezul creştin în ascuns de tatăl său, ataşându-se cu totul vieţii duhovniceşti, lăsând de-o parte „toată grija cea lumească”. - Bucură-te, fecioară blândă şi înţeleaptă... Împlinind vârsta pentru căsătorie, tatăl ei plănuia s-o mărite cu unul dintre tinerii bogaţi, căci mulţi râvneau frumuseţea, inteligenţa şi, de bună seamă, situaţia ei materială. Hotărâtă să rămână cununată cu Mirele Hristos, i-a refuzat pe toţi, dar pentru că peţitorii erau foarte insistenţi a fost nevoită a-i supune unor „teste” de inteligenţă, pe care nici unul n-a fost în stare să le treacă: întrebări şi răspunsuri legate de ştiinţele vremii, cei mai mulţi ajungând să-şi recunoască singuri slaba pricepere, chiar în cele profane. - Bucură-te, biruitoarea păgânilor... În vremea aceea cezarul Maximian Daia (305-313) a pornit un val de persecuţii crunte împotriva creştinilor, el fiind împuternicitul pentru Răsărit, al nu mai puţin crudului împărat Diocleţian. Cunoscând familia Ecaterinei, s-a mirat că această tânără, atât de frumoasă şi instruită, s-a încreştinat şi refuză închinarea la zeii oficiali. Mai mult, chiar, a crezut că de atâta învăţătură a înnebunit. De aceea, a chemat-o la el şi a încercat cu blândeţe s-o scoată din „rătăcirea” în care chipurile se găsea, nereuşind, însă, nici o clipă a o clinti de la dreapta-credinţă.
202 - Bucură-te, lumina celor cufundaţi în eresuri.../Bucură-te, cuvântătoare mai presus de ritori... Pentru a fi mai convingător, Maximian a poruncit ritorilor cetăţii, vreo 150 la număr, să dialogheze cu ea. Atunci Ecaterina a început să pomenească de zădărnicia idolilor şi a zeilor, citând pe Diodor şi Plutarh, amintindu-le apoi de Homer şi Virgiliu, care-i descriu pe zei „răi, războinici şi destrăbălaţi”, recitând din Iliada şi Odiseea, încât „înţelepţii” au rămas muţi de uimire. Mai mult, au îmbrăţişat şi ei credinţa creştină. Disperat în faţa acestei neaşteptate situaţii, cezarul a poruncit ca ritorii să fie arşi de vii, spre a curma, după nebuna lui socotinţă, răspândirea „molimei” creştine. În acelaşi timp, a dat ordin ca Ecaterina să fie dezbrăcată şi bătută în piaţa publică, iar apoi să fie aruncată în temniţă. - Bucură-te, luminătoarea împărătesei... În acest timp, soţia cezarului a fost cuprinsă de vise cumplite, precum odinioară soţia lui Pilat, şi n-a aflat linişte până nu a venit în temniţă la Ecaterina, cu ajutorul credinciosului comandant Porfirie. Vorbind cu ea, a fost cucerită pe dată pentru Evanghelie, mijlocind pentru eliberarea nevinovatei. Cum la ieşirea din temniţă, Ecaterina a mărturisit mai departe credinţa cea adevărată, a fost supusă din nou persecuţiilor. Între acestea şi torturarea cu o roată dinţată, prin zelul unui nefericit slujbaş, Hursaden. Mijlocind din nou pentru a o apăra, soţia cezarului a fost surghiunită, mai apoi tăindu-i-se capul. La fel au pătimit şi Porfirie împreună cu credincioşii săi soldaţi. - Bucură-te, Ecaterina, mare muceniţă a lui Hristos! Refuzând categoric tiranicul îndemn de a se lepăda de Hristos, curajoasa fecioară a fost bătută cumplit, iar apoi i s-a tăiat capul cu sabia (al cărei mâner se vede în icoană, sub roata dinţată), în ziua de 25 noiembrie 305. Sfintele ei Moaşte au fost depuse de creştinii evlavioşi în biserica Alexandriei, iar pe vremea împăratului Justinian (527-565) aşezate într-o raclă de aur şi aşezate în Muntele Sinai, la mănăstirea ce poartă numele muceniţei până azi. Iubiţi credincioşi, viaţa şi faptele Sfintei Ecaterina constituie un exemplu elocvent de bună convieţuire între credinţă şi ştiinţă. Şi nu doar cu ştiinţa teologică, ci chiar cu cea profană. Evlavia nu este contrară ştiinţei, iar credinţa nu exclude cultura laică. Bisericii i s-a imputat adesea, cu totul nedrept (unii o mai fac şi acum!) cum că ar susţine maxima „crede şi nu cerceta!”. Alţii, mai ignoranţi, spun că aceste cuvinte se găsesc în Biblie!! Nici urmă de aşa ceva. Dimpotrivă, citim: „Cercetaţi Scripturile!” (Ioan 5, 39) – acestea fiind chiar cuvintele Mântuitorului. Poţi să fi credincios şi erudit în acelaşi timp, iar Sf. Ecaterina a demonstrat din plin acest lucru. Este adevărat că poţi fi un foarte bun creştin şi fără ştiinţă de carte, exemple având nenumărate în jurul nostru. Credinţa poate trăi şi fără ştiinţa seculară, dar ştiinţa care înlătură credinţa atrage dezastre de genul celor trăite în vremurile comuniste, de foarte tristă amintire, la noi şi în celelalte ţări unde a bântuit acest flagel. Din pilda Sfintei Ecaterina înţelegem că ştiinţa de carte poate sluji Bisericii, dacă este utilizată cu înţelepciune. În confruntările pe care ea le-a avut cu învăţaţii păgâni, i-a biruit adesea cu armele lor. Sfântul Apostol Pavel, ne amintim, de asemenea, a oferit în slujba Evangheliei întreaga ştiinţă rabinică şi filozofică pe care şi-o însuşise. La fel mulţi dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Cât de convingător este, bunăoară, Sfântul Vasile cel Mare, în a sa „Omilie către tineri”, prin care îndeamnă să nu se neglijeze ştiinţele profane, dar să se culeagă din ele doar cele de folos, dând exemplul albinei care zăboveşte asupra tuturor florilor, dar nu de la toate culege mierea: “Trebuie, deci, şi voi să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl
203 lasă...”, insistând în final: „Trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului...” De încheiere, iubiţi ascultători, trebuie să reţinem faptul că mai presus de erudiţie, Sfânta Ecaterina a rămas în conştiinţa Bisericii cu pilda credinţei şi a jertfelniciei, uimindu-ne curajul exemplar cu care a îndurat chinurile muceniceşti. De aceea, glăsuim şi noi o dată cu versurile din Acatist: Bucură-te, lauda cununii muceniceşti; Bucură-te, care pe roată ai fost întinsă; Bucură-te, care cu piroane ai fost împunsă; Bucură-te, care de sabie ai murit; Bucură-te, care cu mărire te-ai preamărit; Bucură-te, Ecaterina, mare muceniţă a lui Hristos! Amin. ––––- o0o ––––-
204 6. SFÂNTUL ANDREI – APOSTOLUL ROMÂNILOR Iubiţi credincioşi, De curând, în calendarele noastre bisericeşti, ziua de 30 noiembrie - zi de pomenire a Sfântului Apostol Andrei - este trecută cu litere roşii, ceea ce înseamnă zi cu „ţinere” pe întreg cuprinsul ţării. Această hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii noastre, aplicată deja în ultimii ani, vine să confirme oficial pioşenia poporului drept-credincios faţă de cel care, după tradiţie, a predicat Evanghelia şi la noi, dimpreună cu alte ţinuturi care i-au căzut la sorţi, atunci când Apostolii au plecat în misiune. Iată, aşadar, că şi-n acest an am săvârşit Sfânta Liturghie, ca la orice mare sărbătoare, şi ne bucurăm de prezenţa dumneavoastră, a tuturor celor care aţi venit să vă rugaţi împreună cu noi. Socotim potrivit acum să ne amintim, măcar în linii mari, de viaţa şi faptele Sfântului Andrei, Apostolul pe care astăzi îl pomenim. Vom prezenta amănuntele utilizând trei categorii de izvoare, foarte pe scurt, desigur: Sfintele Evanghelii, consemnări ale unor părinţi ai Bisericii şi elemente din tradiţiile locale româneşti. 1. Sfintele Evanghelii pomenesc de el mai întâi în calitate de ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, apoi al Mântuitorului, fiind primul chemat dintre cei 12, al doilea fiind Petru, fratele lui (Ioan 1, 36-41). Ei erau fii ai pescarului Ionà, din Betsaida Galileii şi au avut aceeaşi îdeletnicire ca şi tatăl lor. Din clipa în care Iisus le-a zis „veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni!” (Matei 4, 18; Marcu 1, 16), Andrei şi Petru nu s-au mai despărţit de El. 2. Părinţii şi scriitorii bisericeşti, chiar dacă nu ne dau foarte multe amănunte cu privire la misiunea Apostolului Andrei, consemnează câteva date deosebit de preţioase pentru edificarea noastră. Astfel, Origen († 254) scrie: „Când Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului s-au răspândit în toată lumea, Toma, după cu spune Tradiţia, a primit (prin tragere la sorţi) Parţia, iar Andrei Scytia…”. Acelaşi lucru îl consemnează, un secol mai târziu, celebrul episcop şi istoric Eusebiu de Cezareea († 340). Numele de „Scyiţia” este cunoscut în două ipostaze: „Maior” (nordul Mării Negre) şi „Minor” – vestul Mării Negre, adică Dobrogea de azi. Izvoarele istorice se întregesc, din fericire, unele pe altele. Astfel, una dintre variantele Sinaxarului Bisericii Constantinopolitane notează: „ Lui Andrei, celui întâi chemat, i-au căzut la sorţi Bithinia, părţile Pontului Euxin (Marea Neagră) şi regiunile care se întind până la Dunăre”. Dintre izvoarele româneşti amintim unul care ni se pare cel mai semnificativ. Este vorba de consemnarea din Proloagele tipărite de mitropolitul Dosoftei al Moldovei († 1693): „Apostolului Andrei i-a revenit Bitinia şi Marea Neagră… Ţarigradul, Tracia şi Macedonia şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea şi altele ce sunt pe Dunăre, Tesalia şi acestea toate le-a umblat…” Partea ultimă a misiunii o face în provincia Ahaia (Grecia). Istoricul bizantin din secolul al XIV-lea, Nichifor Calist, notează că Apostolul Andrei a ajuns în cetatea Patras, aproape de golful Lepanto, unde a fost martirizat pe o cruce în formă de X, care până astăzi se numeşte „crucea Sfântului Andrei”. Sfintele lui Moaşte au stat o vreme la Patras, apoi, din sec. al IV-lea, pe vremea lui Constanţiu, la Constantinopol, la Roma (duse aici de cruciaţi), iar din anul 1964 se păstrează în catedrala mitropolitană din Corint (Grecia de sud). 3. Elemente ale obiceiurilor locale. Amintirea predicării Sfântului Andrei se păstrează la noi mai ales în părţile Dobrogei, prin toponimii, diferite povestiri, colinde şi alte creaţii folclorice. După mărturia unor preoţi locali, bătrânii vorbesc şi astăzi de trecerea lui Andrei cu toiagul în mână prin Dobrogea… Tradiţia dobrogeană pomeneşte în special de două toponimii: peştera şi pârâiaşul Sfântului Andrei. De fapt, se vorbeşte de două peşteri: prima, mai mică, în care va fi sălăşluit Apostolul, a doua, mai mare, ce s-a făcut mai târziu, după ce s-au înmulţit creştinii. Astăzi, peştera se găseşte în acelaşi
205 loc (vechiul sat Guzun, azi comuna Ioan Corvin, la aprox. 4 km de şoseaua turistică Constanţa-Ostrov), reconstituită, desigur. Folclorul dobrogean vorbeşte de ea într-o creaţie intitulată „Peştera Sfântului Andrei”, în versuri ale căror origine se pierd în negura timpului: Colo pe grindei / Crâng de alunei / Val de arţărei / Sfânta mănăstire / Loc de tăinuire / Şi tămăduire / Şi piteşte-n tei / Casa lui Andre / De la schit la cruce / Scară care duce / Din cruce la schit Scări de coborât / De la schit în sus / Crucea lui Iisus / De la cruce-n tei / Casa lui Andrei / La schitul din tei / Crucea lui Andrei / Cine că-mi venea / Şi descăleca? / Venea Decebal / Călare pe-un cal / Sfinţii că-i găsea / Cu ei că-mi vorbea / Dar nu se-nchina / Nici cruce-şi făcea / La schitul din tei / Crucea lui Andrei / Traian că venea / La slujbă şedea / Slujba asculta / Şi îngenunchea / Dar nu se-nchina / Pe murg călărea / Şi cale-şi lua / La cetatea lui / A trofeului / Andrei col-la schit / Uite c-a ieşit / Cu papucii lui / Talpa raiului / Şi potcapu lui / Arca cerului / Cu veşminte sfinte / Fraţii înainte / Cu toiag şi cruce / Candele-n răscruce / Lumânări aprinse / Vâlvătăi cuprinse / Iar sânt Andrei / Sub crucea din tei / Schitul din grindei / Se roagă mereu / La bun Dumnezeu… Colindele dobrogene pomenesc, de asemenea, de Sfântul Andrei. Amintim, spre exemplu, acest catren: Ne daţi ori nu ne daţi? / Că mergem la altă casă / Unde Sânt Andrei ne iasă / Şi ne face tolba groasă… Folclorul dobrogean (şi nu numai) este presărat cu multe elemente interesante care amintesc de Apostolul Andrei, ca ramurile de măr, vişin sau cireş, puse într-un vas cu apă, ţinute până la Anul Nou, considerate aducătoare de noroc, obiceiul punerii grâului la încolţit etc. Este interesantă, de asemenea, poezia lui Vasile Alexandri, Noaptea Sfântului Andrei, care s-a inspirat din legendele care îl consideră pe apostol ca protector al oamenilor împotriva lupilor, strigoilor şi altor duhuri rele. Iată un fragment: „Zgomot trist în câmp răsună / Vin strigoii, se adună / Părăsind a lor sicrii / Voi creştinelor popoare / Faceţi cruci mântuitoare / Căci e noapte îngrozitoare / Noaptea Sfântului Andrei… Astfel, o legendă spune că Sf. Andrei se lupta cu vânturile reci care aduceau zăpada, cu fiarele sălbatice şi în special cu lupii, străbătând cu greu pădurile şi hăţişurile ce se întindeau atunci pe o bună parte din ţara noastră şi erau culcuşurile unor astfel de fiare. Tradiţia spune că „ajungând până în părţile Dobrogei de azi, lumea era foarte tulburată de haitele de lupi ce mişunau în tufişurile de lângă Dunăre şi Bărăganul nostru. Şi Apostolul având darul vindecărilor şi mai ales al minunilor, a vindecat rănile multora şi prin rugăciuni lega gura lupilor, apărând pe oameni şi vitele lor şi toţi îl aveau de sfânt şi de mare ocrotitor”. Cinstirea Apostolului Andrei se vede la noi şi prin răspândirea foarte largă a numelui său, foarte frumos şi semnificativ (anir-andros = bărbat). Iubiţi ascultători, Toate aceste mărturii, şi altele nepomenite, din economie de timp, ne întăresc încrederea că Sfântul Andrei, întâiul chemat apostol, a călcat cu picioarele-i sfinţite şi o bucăţică a pământului nostru românesc. De aceea, ne bucurăm că părinţii ierarhi ai Bisericii Române l-au recunoscut oficial ocrotitor al României, i-au desemnat zi de pomenire însemnată cu roşu, dându-ne, astfel, prilej sărbătoresc să-i rostim troparul: „Ca cel decât apostolii mai întâi chemat, şi vrehovnicului frate adevărat, Stăpânului tuturor Andreie roagă-te, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă”. Amin. ––––- o0o ––––-
206 7. SFÂNTUL IERARH NICOLAE, „MOŞUL” CARE ADUCE DARURI Iubiţi credincioşi, Puţini creştini cunosc amânunte privind viaţa şi slujirea Sfântului Nicolae, însă credem că toţi ştiu că el este “moşul” care aduce daruri la copii, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, aşezându-le discret în ghetuţe sau bocanci; că el este sfântul blând şi bun, care priveşte cu dragoste către toţi din icoana sa, icoană prezentă nu numai în biserici, ci şi în casele creştinilor râvnitori. Pe bună dreptate, poetul nostru Octavian Goga a imortalizat această imagine când a spus, la finele poeziei Pace: “Blând zâmbeşte din icoană / Cuviosul Niculaie...” De aceea, după ce vom face o mică schiţă biografică, vom arăta câteva dintre motivele pentru care Sfântul Nicolae a rămas în tradiţia creştină ca moşul blând şi bun, aducător de daruri. Se naşte în 270 în Patara Lichiei, în sud-vestul Turciei de azi, ca singurul copil al evlavioşilor Teofan şi Nona. În creşterea sa creştină a beneficiat, alături de educaţia părinţilor, şi de îndrumările unui unchi distins, Nicolae, episcop al locului, care, la momentul potrivit, îl va hirotoni preot. Vrednicia sa l-a făcut cunoscut tuturor. În scurtă vreme va fi rânduit episcop în Mira Lichiei, calitate în care va participa şi la sinodul I ecumenic (Niceea, 325), înfruntându-l bărbăteşte pe ereticul Arie. Unele izvoare spun că, epuizând argumentele verbale, blândul episcop Nicolae a fost nevoit să-i tragă şi o palmă încăpăţânatului Arie, gest care cu siguranţă îl va fi şocat pe năstruşnicul adversar al dreptei credinţe. Din păcate nu l-a şi convins, însă, Arie rămânând în rătăcirea lui în continuare! Mai înainte de aceste evenimente, pe vremea persecutorilor împăraţi Diocleţian şi Maximian, Sfântul Nicolae a luat atitudine fermă şi împotriva cultelor păgâne, fapt pentru care a fost închis, fiind eliberat doar o dată cu venirea la tron a lui Constantin cel Mare. După o viaţă plină de vrednicii, a trecut în veşnicie la 6 decembrie 343, Sfintele sale Moaşte petrecând o vreme la Mira (până în sec. VIII), apoi la Bari - Italia, duse aici din cauza năvălirii saracinilor (turci), iar din anul 1967, prin înţelegere frăţească între Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora, o parte din ele au fost readuse în Orient, la Constantinopol. Mâna dreaptă se găseşte acum la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, spre marea bucurie a slujitorilor de aici şi a credincioşilor care frecventează acest sfânt lăcaş. Iată acum, drept-măritori creştini, câteva dintre faptele care, la numele bun de ierarh, i-au adăugat renumele de “Moş’ Nicolae aducător de daruri”: - sinaxarele consemnează că încă de mic copil s-a învrednicit de darul facerii de minuni, de aceea el este recunoscut şi ca “patron al copiilor”; - pe vremea când era la Mira, cu autoritatea sa de episcop, a poruncit să se dărâme capiştea idolească a Artemidei, zeiţa naturii şi a vânătorii, iar aurul rezultat de la “demolări” l-a transformat în ajutoare pentru copiii orfani; - în vremea unei secete cumplite, cumpără cu mari eforturi grâu tocmai din Italia, împărţindu-l apoi la săracii înfometaţi; - salvează onoarea unui tată văduv, dimpreună cu a celor trei fete ale sale. Tatăl nevoiaş, care din cauza cumplitei sărăcii era pe punctul de a-şi “vinde” fiicele unor inşi bogaţi, amatori de plăceri, spre a-şi asigura traiul zilnic, fără a conştientiza, însă, că o fac spre a lor pierzare. Aflând de intenţia lui disperată, episcopul Nicolae aruncă noaptea în casa lor, de trei ori la rând, câte o pungă de galbeni. N-a ţinut, iată, banii pentru sine, ci a împlinit pilduitor cuvintele Mântuitorului: “Nu vă adunaţi comori pe pământ unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură" (Matei 6, 19); "Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică" (Luca 12, 33). Astfel, tatăl şi fiicele
207 salvaţi fiind, şi aflând cine este binefăcătorul, se aruncă plângând la picioarele lui, mulţumindu-i şi numindu-l “înger al cerului”! Iubiţi ascultători, Cunoscându-i, aşadar, fie şi în linii mari, viaţa şi faptele minunate, să aducem slavă Lui Dumnezeu pentru că l-a chemat pe ierarhul Nicolae între sfinţii Săi, iar pe copiii şi nepoţii noştri să-i îndemnăm întotdeauna ca, după ce primesc daruri de la “Moşu”, să vină la biserică să-i mulţumească, zicând o dată cu noi cei mari: “Sfinte Nicolae, îţi mulţumim că nu ne-ai uitat nici în acest an! Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Amin.” ––––- o0o ––––-
208 8. SFÂNTUL ARHIDIACON ŞTEFAN – ÎNTÂIUL MARTIR CREŞTIN. Iubiţi credincioşi, Creştinismul întemeiat de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru Cel născut în peştera din Betleem, va primi în sânul său, încă din zori, sute şi mii de suflete, atrase de mărturiile Sfinţilor Apostoli şi ucenicii lor, dar convinse mai ales de puterea de jertfă a creştinilor martiri. Scriitorul latin Tertulian (160-240) avea să consemneze, în această privinţă, în lucrarea sa Apologetica: “Ori de câte ori suntem seceraţi de voi, persecutorii, ne facem şi mai numeroşi; sămânţa este sângele creştinilor" (semen est sanguis christianorum). Iar cel care deschide şirul martirilor este Sfântul Arhidiacon Ştefan, despre a cărui slujire şi martiriu citim pe larg în Faptele Apostolilor, la cap. al 6-lea şi al 7-lea. Biserica nu l-a uitat şi i-a rânduit, iată, zi de luminoasă pomenire, tocmai de praznicul Naşterii Domnului. De aceea, îi aducem şi noi prinos de cucernică recunoştinţă, o dată cu întreaga creştinătate. Una dintre cele mai frumoase evocări a sfintei sale mucenicii socotim a fi Acatistul, atât ca mijloc de cinstire, cât şi ca formă de rugăciune. Mergând pe firul lui, ca şi-n cazul altor panegirice, vom alege câteva versuri, spre ilustrarea minunatei glăsuiri despre viaţa şi mucenicia sa: Bucură-te, uşa mucenicilor...(Icos I). Într-adevăr, ca întâiul martir creştin, a deschis prin jertfa sa uşa cetelor de mucenici, care vor împodobi cerul şi pământul cu exemplul dăruirii lor totale. Uşa Cea Mare este, de fapt, Hristos, căci El a spus: “Eu sunt Uşa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui!”(Ioan 10, 9). Dar, urmând lui Hristos, fiecare creştin poate fi o “uşă” de trecere a semenilor săi, spre împărăţia cerurilor; Bucură-te că Hristos te-a încununat frumos... (Icos I). Dragostea sa jertfelnică i-a adus, de fapt, prima cunună de mucenic în istoria creştinismului. Chiar şi numele său consună, etimologic, în acest sens: stephanos (gr.) = cunună, coroană. Asemenea lui toţi cei care-i vor urma exemplul vor primi cununa vieţii, precum inspirat scrie Sfântul Apostol Iacov: “Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (1, 12); Bucură-te că raza dumnezeirii ai văzut... (Icos 2), iar puţin mai încolo Bucurăte că acum vezi Sfânta Treime... (Icos V). Iată, aşadar, răsplata celor vrednici: dacă pe pământ întrezăresc doar o rază din strălucirea dumnezeirii, în ceruri văd chiar faţa Prea Sfintei Treimi! Bucură-te următorule al patimilor lui Hristos; Bucură-te, că ai fost botezat ca El (Icos VI). Sub ploaia de pietre a iudeilor nemintoşi, cu Ştefan s-au împlinit cuvintele Mântuitorului: “Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi va vor prigoni!” (Ioan 15, 20). Dacă Ştefan va fi zis smerit „slugă nevrednică sunt!”, şi noi de-a pururi să rostim la fel, după învăţătura Mântuitorului, niciodată părându-ni-se ca am făcut prea mult pentru aproapele: “Slugi nevrednice suntem, căci eram datori să facem ceea ce am făcut!” (Luca 17, 10); Bucură-te prietenul lui Dumnezeu cel curat... (Icos 8). Era curat pentru că nu sa murdărit cu ademenirile hulitorilor iudei. S-a învrednicit a fi prietenul lui Dumnezeu, pentru că n-a ieşit de sub porunca şi ascultarea lui Hristos, Care a spus: “Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 14). Ştefan, ca de altfel toţi sfinţii, este prieten nu numai cu Dumnezeu, ci cu toţi creştinii care împlinesc poruncile dumnezeieşti. Este un mare dar de la Dumnezeu prietenia sfinţilor! Într-o lume în care „prietenia” multora este interesată şi adesea trădătoare, prietenia sfinţilor este statornică, curată şi lipsită de interese. Se ştie că avem “prieteni”, mai ales atunci când o ducem bine, când avem o funcţie, când suntem sănătoşi şi bogaţi. Dacă ne îmbolnăvim, pierdem funcţiile, suntem săraci etc., mulţi dintre cei care mai’nainte s-ar fi jurat că ţin
209 la noi, ne părăsesc. Ei bine, sfinţii sunt prietenii noştri statornici, a căror ataşament îl simţim mai ales atunci când suntem bolnavi, săraci, huliţi, marginalizaţi ş.a. Pe de altă parte, legat de prietenie, în general, trebuie să ne întrebăm, totuşi, dacă nu cumva din pricina noastră ne ocolesc mulţi dintre cei pe care i-am vrea apropiaţi. Răspunsul ni-l dau tot sfinţii: ei se bucură de prietenia lui Dumnezeu pentru că sunt plăcuţi în comportament! Aşadar, de vrem să avem prieteni sinceri, să avem conduita pe care au avut-o sfinţii. Bucură-te grabnicule ajutător al celor ce te cheamă... (Icos 12). Trebuie să reţinem, în sfârşit, că Sfântul Arhidiacon Ştefan, nu este doar un mucenic ales, încununat în sălaşurile cereşti, ci şi un puternic rugător înaintea tronului Prea Sfintei Treimi. De aceea, iubiţi ascultători, glăsuim şi noi o dată cu alcătuitorul inspirat al Acatistului: “O, prea dulce mucenice al lui Hristos Ştefane, primeşte aceste puţine cuvinte din gurile noastre cele de tină şi te roagă pentru noi, nevrednicii, ca prin rugăciunile tale să ne mântuim de mânia lui Dumnezeu şi de ceasul cel înfricoşător al judecăţii; ca împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!” ––––- o0o ––––-
210 9. SF. IOAN BOTEZĂTORUL – MARTOR ŞI MĂRTURISITOR AL LUI HRISTOS (cuvânt pentru ziua de 7 ianuarie) Iubiţi credincioşi, Sărbătoarea Soborului Sf. Ioan, reprezintă un preafrumos ecou liturgic al Praznicului Bobotezei, dar ne aminteşte, totodată, atât de credincioşia lui Ioan faţă de Mântuitorul Iisus Hristos, cât şi de admiraţia Mântuitorului pentru Sfântul Său Botezător. Sfintele Evanghelii ne înfăţişează, astfel, o seamă de mărturii ale preţuirii şi admiraţiei reciproce, revelându-ne momente semnificative ale conlucrării lor pentru mântuirea neamului omenesc, care constituie şi bune pilde pentru cultivarea credincioşiei şi prieteniei dintre oameni. Constatăm, astfel, că sunt de-a dreptul fascinante cuvintele pe care şi le adresează direct, ori prin ucenici: deodată, mărturii şi mărturisiri ale comuniunii lor exemplare. Mergând pe firul Sfintelor Evanghelii, vom reda, aşadar, câteva crâmpeie ale acestei frumoase conlucrări, invocând mai ales propriile lor cuvinte, de o profunzime fără seamăn, infinit preferabile cuvintelor noastre slabe şi sărace. Mai întâi, potrivit Evangheliei după Ioan (cap. 1), să ne amintim că mulţimile, uimite de sfinţenia vieţii Botezătorului şi de strigătul său pătrunzător „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”, au crezut că el este Mesia. Voind să verifice, fariseii l-au întrebat, cu îndrăzneala lor tipică : „Cine eşti tu?” Iar el a răspuns scurt: „Nu sunt eu Hristosul, ci sunt glasul celui ce strigă în pustie: Îndreptaţi calea Domnului, precum a zis Isaia proorocul”. Contrariaţi că Ioan boteza, fariseii l-au luat atunci la rost: „De ce botezi, dacă nu eşti Hristosul?!” La care Ioan a răspuns smerit: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi; este Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei…” Pentru acest moment, evanghelistul Matei notează şi alte fragmente ale predicii Botezătorului, mai ales cu privire la portretul pe care i-L face Mântuitorului: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi deci roadă, vrednică de pocăinţă. Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. El are lopata în mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins” (3, 7-12). Iar în clipa în care Ioan L-a văzut pe Iisus venind spre botez, a exclamat: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era, Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă” (Ioan 1, 29-30). Este deosebit de impresionant, apoi, dialogul dintre Iisus şi Ioan de dinaintea Botezului. Smerit, Ioan a exclamat cu emoţie: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Dar, răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să plinim toată dreptatea!” Apoi, evanghelistul Matei notează laconic: „Atunci L-a lăsat…”, expresie a supunerii smerite şi totale faţă de voinţa Mântuitorului. Iar după Botez, Ioan depune cea mai preţioasă mărturie dintre toate cele rostite de el până acum: „Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 32-34). De mare fineţe pedagogică este, apoi, momentul, în care câţiva ucenici îi atrag atenţia lui Ioan, zicând „Rabi, iată Acela despre Care tu ai mărturisit, botează şi toţi se duc la El” (Ioan 3, 26). Cum răspunde la această veste, vecină cu provocarea? Cu o
211 delicateţe dezarmantă, în care se cuprind, deodată, gingăşia, duioşenia şi smerenia: “Cel ce are mireasă este Mire, iar prietenul Mirelui, care stă şi ascultă pe Mire, se bucură cu bucurie de glasul Lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez!”(v. 29-30). Adevărată lecţie de modestie şi altruism! Ne învaţă să ne bucurăm şi noi, adică, de succesele celor din preajma noastră, chiar şi atunci când ne depăşesc, nu să ne întristăm, sau să fim invidioşi! Ne amintim acum de o evocare făcută de părintele Teofil de la mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus: „Sf. Ioan Botezătorul s-a bucurat de Domnul Hristos şi ne-a învăţat şi pe noi să ne bucurăm de binele care se face în această lume... Mă gândesc la un cuvânt al unui părinte de la noi de la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, Serafim Popescu, care mi-o spus mie, nu numai odată, ci de mai multe ori: „Copile, eu mă bucur de succesele tale, cum mă bucur de succesele mele!” Par-că ar fi învăţat de la Sf. Ioan Botezătorul, din cuvântul „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez...” Să nu uităm încă un amănunt, cât se poate de semnificativ: Ioan nu a făcut nici o minune, tocmai pentru a se micşora, spre a nu fi luat drept Mesia, faţă de Care păstrează doar calitatea de Înainte-Mergător. Literatura română înregistrează un exemplu similar, la proporţii omeneşti, desigur, dar admirabil, la rândul său. Credem, astfel, că din cuvintele Botezătorului s-a inspirat Vasile Alexandri, când a răspuns unora care încercau să-i provoace invidie pe Eminescu, despre care ziceau ei că pare a fi mai bun, mai talentat etc.: „E unul care cântă mai dulce decât mine? / Cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine. / Apuce înainte s-ajungă cât de sus / La răsăritu-i falnic se-nchinăal meu apus…” (Poezia Unor critici). Preţuirea acestor doi poeţi era, de fapt, reciprocă. Numai lui Alexandri, Eminescu i-a rezervat cel mai mare număr de strofe (trei) în „Epigonii”, exprimându-se cât se poate de admirativ: „Şi-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice / Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice / Ce cu basmul povesteşte – Veselul Alexandri…” Auziţi? Eminescu, poetul nepereche, să-l numească pe Alexandri „rege al poeziei”! Revenind la tema noastră, să ne amintim acum că Mântuitorul Însuşi a mărturisit despre Ioan Botezătorul, făcându-i o caracterizare unică în paginile Scripturii. Mustrându-i, de fapt, pe cei care au răstălmăcit misiunea lui Ioan, spune: „Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au trestie clătinată de vânt? Dar de ce aţi ieşit? Să vedeţi un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine moi sunt în casele regilor. Atunci ce-aţi ieşit? Să vedeţi un prooroc? Da, zic vouă, şi mai mult decât un prooroc. Că el este acela despre care s-a scris: "Iată Eu trimit, înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta". Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul…” (Matei 11, 8-11). Preţuirea Mântuitorului pentru Botezătorul Său se poate vedea şi din gestul făcut în clipa în care a aflat de la ucenicii lui despre tăierea capului învăţătorului lor, chiar dacă evangheliştii au şi aici o exprimare laconică: „Iisus, auzind, S-a dus de acolo singur în loc pustiu…” (Matei 14, 13; Marcu 6, 32; Luca 9, 10). S-a retras pentru a fi câteva clipe numai cu sufletul celui care-şi consacrase, în fapt, întreaga slujire „gătirii căilor Sale, îndreptării cărărilor Lui”. * Iată, aşadar, iubiţi credincioşi, portretul Sfântului pomenit astăzi, zugrăvit atât din propriile-i cuvinte, cât şi din cuvintele Cuvântului – Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Sărbătoarea se numeşte, aşa cum ştim cu toţii, „Soborul Sf. Ioan Botezătorul”, cuvântu-l „sobor” însemnând „adunare”. Adică, adunarea noastră, a tuturor, în Sfânta Biserică, în jurul sfintei sale personalităţi, pentru a-i aduce cuvenita cinstire şi pentru a-L ruga să mijlocească la Cel pe Care L-a botezat în Iordan, pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin.
212 10. SFINŢII TREI IERARHI VASILE, GRIGORIE ŞI IOAN - MARI DASCĂLI AI OMENIRII Bucură-te, treime de arhierei mult-lăudată! (din Acatist) Iubiţi credincioşi, În fiecare an, la 30 ianuarie, Biserica noastră face pomenire Sfinţilor Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, care ocupă un loc de preţuire deosebită în evlavia creştinilor ortodocşi. Fiecare sfânt ierarh are, de fapt, şi o zi separată de pomenire: Sf. Vasile la 1 ianuarie, Sf. Grigorie la 25 ianuarie şi Sf. Ioan la 13 noiembrie. Cum se explică, atunci, această cinstire într-o zi comună? Pentru răspuns apelăm la Proloage, o carte care cuprinde vieţile şi anumite învăţături ale sfinţilor ortodocşi, scrise într-o frumoasă şi liturgică limbă românească, datorată şi ostenelii ultimei diortosiri săvârşite de regretatul părinte Benedict Ghiuş (1904-1990): ”Pe vremea lui Alexios Comnenul, împăratul Bizanţului (1081-1118), erau creştini care-l socoteau pe Vasile mai mare între cei Trei Ierarhi, ca unul care, ca nimeni altul, a unit cuvântul său cu fapta. Alţii, coborându-l pe acesta şi pe Ioan, îl socoteau fruntaş pe Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, atât pentru mulţimea cuvintelor lui, cele dulci ca mierea, cât şi pentru puterea şi adâncimea gândului. Alţii, în sfârşit, dădeau întâietate lui Ioan, cel cu gura de aur, mai meşter în cuvânt decât toţi şi îndemnător la aspră pocăinţă. Şi neînţelegerea ajunsese atât de mare, încât creştinii se împărţiseră în cete, care se duşmăneau între ele... Dar sfinţii n-au răbdat o ruptură ca aceasta. Drept aceea, s-au arătat ei în vedenie, mai întâi câte unul, apoi toţi trei laolaltă, unui episcop înţelept, care păstorea în acea vreme în cetatea Evhaitelor, anume Ioan, grăindu-i aşa: După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem şi nici o vrajbă nu avem. Fiecare dintre noi, la timpul său, îndemnaţi de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Precum nea insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea. De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te, porunceşte celor ce se învrăjbesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să împăcăm pe oameni şi să aducem în lume pace şi unire. Uneştene, dar, făcându-ne praznic într-o singură zi! Şi, ascultând porunca, acest minunat bărbat al Bisericii, Ioan al Evhaitelor, a rânduit pomenirea lor laolaltă, la 30 ianuarie” Iată, aşadar, iubiţi credincioşi, buna-rânduire a lui Dumnezeu, să-i cinstim în aceeaşi zi pe cei a căror viaţă şi osteneală este mult asemănătoare: toţi trei s-au născut şi au crescut în familii deosebit de evlavioase, toţi au studiat la şcoli înalte ale vremii, toţi s-au învrednicit să slujească Biserica în calitate de arhierei. În familii au beneficiat mai ales de educaţia exemplară a mamelor: Emilia (Sf. Vasile), Nona (Sf. Grigorie) şi Antuza (Sf. Ioan), care, cu o stăruinţă titanică, şi-au îndemnat fiii să nu se lase “furaţi” de ademenirile filosofice ale şcolilor păgâne, ci să se întoarcă în sânul Bisericii pentru a o sluji. Şi aşa s-a întâmplat. Cu toate că toţi trei au învăţat la cei mai renumiţi dascăli şi filosofi ai vremii, ca Libaniu, Proheresiu, Himeriu, Andragaţiu etc., care ar fi fost fericiţi să-i lase urmaşi la catedre, ei n-au părăsit nici o clipă Biserica, ci au adus în slujba ei tot ce acumulaseră în şcolile cele înalte, încreştinând totodată mare parte din învăţăturile dobândite. Este semnificativă, în acest sens, mărturisirea plină de regret a lui Libaniu din Antiohia, rostită pe patul de moarte. Întrebat pe cine ar dori să lase urmaş la catedră, a spus: “Aş fi dorit să-l las pe Ioan, dacă nu mi l-ar fi furat creştinii...” Tot el, însă, aflând despre virtuţile Antuzei, şi influenţa-i benefică asupra fiului, a exclamat plin de admiraţie: “Ce femei extraordinare au aceşti creştini!”. De altfel, în timpul studiilor la Atena, Vasile şi Grigorie, erau porecliţi „creştini” de către colegii lor, care erau de alte religii, după cum mărturiseşte însuşi Grigorie: “Fiecare om are o
213 poreclă, fie moştenită de la părinţi, fie căpătată după faptele şi ocupaţia lui; pentru noi, lucrul şi numele cel mai de seamă era să fim şi să ne numească ceilalţi creştini”. Întorşi în patrie, cei trei a fost chemaţi şi rânduiţi în scurtă vreme în slujirea preoţească, iar apoi în cea arhierească: Vasile la Cezareea Capadociei, Grigorie şi Ioan la Constantinopol. Cu regret notăm că spaţiul limitat al cuvântului nostru nu îngăduie a vorbi pe larg despre faptele şi scrisul lor. Cei interesaţi le pot afla, însă, din bogăţia de cărţi şi traduceri în româneşte, multe dintre ele apărute după anul jertfelnic 1989. Cu toate acestea, redăm pentru fiecare măcar un scurt fragment din ceea ce au scris, pentru a ne forma o cât de mică imagine despre adânca lor cugetare, socotind potrivit ca despre ei să vorbească şi ei înşişi. Sfântul Chiril al Ierusalimului zice în acest sens: “Oare pentru că nu pot să beau tot fluviul, să nu iau cu măsură nici ceea ce îmi foloseşte? Oare pentru că nu pot să cuprind tot soarele cu privirea, să nu văd nici cât este de ajuns pentru trebuinţa mea? Sau pentru că nu pot să mănânc toate fructele dintr-o mare grădină, în care am intrat, vrei să ies cu totul flămând?” (Cateh. VI, 5). Aşa şi în cazul operelor Sfinţilor Trei Ierarhi. Vom gusta măcar puţin acum, în nădejdea unei hrăniri ulterioare mai abundente. Iată, bunăoară, ce spune Sf. Vasile despre dragoste: “Drept aceea, fraţilor, nimic să nu cinstiţi mai mult decât dragostea. Că mult greşim, în toate zilele, în toate vremurile, ceasurile şi nopţile. Ce vom folosi, fiilor, măcar de am dobândi toată lumea, iar mântuitoarea dragoste nu o vom avea? Şi ce ar folosi de ar avea cineva o masă mare, ca să ospăteze împăraţi şi domni şi ar găti toate bunătăţile, iar bucatele nu ar avea sare? Oare ar putea cineva să mănânce din masa aceea? Şi nu numai că a gătit toate acele bunătăţi în zadar, dar se va simţi şi ruşinat faţă de cei chemaţi... Dragostea este sarea tuturor bunătăţilor! Ea şi pe Fiul lui Dumnezeu din cer la noi L-a pogorât. Pentru dragoste împărăţia lui Dumnezeu s-a propovăduit. Prin ea pustietăţile s-au prefăcut în nişte cetăţi, iar pescarii s-au înţelepţit. Ea munţii şi peşterile le-a umplut de cântări. Ea a învăţat pe bărbaţi şi femei să umble pe calea cea strâmtă şi cu greutăţi...” (Cuvânt despre moarte, din "Proloage") Din scrisul Sf. Grigorie se cunosc, în general, Cuvântările teologice şi Tratatul despre preoţie, dar se ştie mai puţin faptul că el a fost şi un teolog-poet, iar câteva din poeziile sale au fost traduse şi în româneşte. Reproducem aici câteva versuri, în traducerea regretatului părinte profesor Ene Branişte: “Mai bine înalţă-te spre Dumnezeu, decât să vorbeşti despre El / Căci cuvântul se poate împotrivi altui cuvânt, dar vieţii cine se va împotrivi? Sau nu te face învăţător, sau învaţă pe alţii prin purtarea ta / Ca nu cumva ce iei într-o mână să arunci cu cealaltă! Va fi mai puţină nevoie să predici, dacă tu însuţi faci ceea ce se cuvine / După cum zugravul învaţă pe alţii mai mult prin chipuri. Mai bună este fapta fără vorbă, decât vorba fără faptă / Căci nimeni nu s-a înălţat vreodată decât prin viaţa sa / Şi mulţi au izbutit şi fără vorba cea frumos grăitoare / Căci harul nu este al celor ce vorbesc bine, ci al celor ce vieţuiesc frumos!/ Iar darul cel mai de preţ pentru Dumnezeu este purtarea... Nu te înflăcăra prea tare, ci stăruie în ceea ce eşti hotărât / Căci mai frumos este să sporeşti în bine, decât să te abaţi de la el; De aceea socotim oameni de nimic nu pe cei de jos, ci pe cei ce, năzuind spre înălţime, cad cu zgomot: o scânteie cât de mică face flacără mare!” Iar din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, socotim potrivit a reda un fragment din Tratatul despre preoţie, cu referire la sublimitatea Sfintei Liturghii şi la înălţimea duhovnicească a slujirii preoţeşti: “Am auzit odată pe cineva povestind că un bătrân, bărbat minunat, care avea adesea descoperiri, i-a spus că a fost învrednicit de o vedenie ca aceasta: în timpul săvârşirii sfintei jertfe a văzut dintr-o dată, atât cât i-a fost cu
214 putinţă, mulţime de îngeri, îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare, stând în jurul altarului cu ochii plecaţi în jos, aşa cum stau soldaţii când împăratul este de faţă. Şi eu o cred. Un altul mi-a spus – n-o aflase de la altul, ci el însuşi fusese învrednicit să vadă şi să audă că dacă cei care pleacă de pe lumea aceasta s-au împărtăşit cu Sfintele Taine cu conştiinţa curată, când îşi dau sufletul, sunt însoţiţi de aici de îngeri, din pricina Sfintei Împărtăşanii pe care au luat-o...” Iubiţi credincioşi, După cum lesne se poate observa, chiar şi numai din aceste mici fragmente, se simte o mare asemănare a celor trei sfinţi în privinţa profundei cugetări, a talentului scriitoricesc şi a înaltei conştiinţe şi responsabilităţi creştine. Cu toate acestea, fiecare dintre ei s-a remarcat ca personalitate distinctă, cu accentuate predispoziţii individuale în gândire şi acţiune. De aceea s-a zis, pe bună dreptate, că Sf. Vasile, ca bun organizator sub aspect administrativ, este braţul care lucrează, Sf. Grigorie, pentru fineţea observaţiilor teologice, capul care cugetă, iar Sf. Ioan, ca iscusit şi fascinant vorbitor, gura care vorbeşte... După aceste exemplificări şi scurte reconstituiri ale imaginii celor Trei Sfinţi Părinţi, exclamăm plini de admiraţie, o dată cu Psalmistul: “Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!" (Psalm 67, 36). Căci după cum în curţile şi palatele nobililor din vechime, cât şi în locuinţele puternicilor zilei din vremea noastră se afla nişte saloane numite “galeriile străbunilor”, pe ale căror pereţi sunt atârnate portretele străbunilor, părinţilor şi altor membri decedaţi ai familiilor lor, tot aşa şi în curţile cereşti se află lăcaşuri în care stau adunate sufletele aleşilor lui Dumnezeu, sfinţii, care sunt ca nişte străbuni ai noştri prea cinstiţi. Şi după cum membrii unei familii nobiliare se mândresc în faţa copiilor şi a musafirilor cu portretele înaintaşilor, dându-i exemple de virtuţi, tot aşa noi, creştinii, trebuie să ne mândrim cu sfinţii noştri, prezenţi în memoria Bisericii şi reprezentaţi în icoane, preamărindu-le faptele, urmându-le exemplul şi rugându-ne lor pentru sfântă mijlocire în faţa tronului Prea Sfintei Treimi. Fericiţi că avem de la Dumnezeu astfel de sfinţi străbuni, încheiem cuvântul nostru cu un fragment liturgic, desprins din Acatistul dedicat lor pentru ziua de astăzi: “Pe apărătorii şi luminătorii Bisericii creştineşti, pe învăţătorii cei mari şi înfrânătorii zâzaniilor diavoleşti, pe surpătorii eresurilor, pe stâlpii cei neclintiţi ai Bisericii, podoabele cele mai alese ale ierarhilor şi întocmai cu apostolii, şi ai lumii învăţători, pe marele Vasilie cel cu dumnezeiască minte; pe Grigorie, cel cu dulce glas; şi pe Ioan luminătorul a toată lumea, să-i lăudăm credincioşii din toată inima şi să le cântăm: bucură-te, treime de arhierei mult-lăudată!” Amin. ––––- o0o ––––-
215 11. SFINŢII 40 DE MUCENICI ŞI PILDA CREDINŢEI LOR (9 martie) Iubiţi credincioşi, Străbătând una câte una zilele unui an, nu de puţine ori cădem sub povara oboselii şi a feluritelor poticneli, ba câteodată, confruntaţi cu piedici la care nu ne aşteptăm, suntem cuprinşi de teamă şi deznădejde, lipsiţi parcă de orice urmă de curaj pentru a merge mai departe. Aceste simţăminte paralizante sunt însoţite adesea şi de ispita gândului că poate Dumnezeu ne-a părăsit, că nu mai avem nici o şansă de a ne reveni, pe scurt – că orice efort de a lupta ar fi zadarnic! În astfel de clipe de cumpănă, prin care credem că orice pământean trece, mai mult sau mai puţin, creştinul înţelept îşi dă seama că are nevoie de un sprijin, că singur-singurel nu va ieşi din încercarea respectivă. Şi, atunci, la cine să apeleze? Pe cine să strige în ajutor? Gândul cel bun îl poartă îndată spre Maica-Biserică, după cum copilul mic îşi strigă mama care l-a născut, atunci când păţeşte ceva, ori îi este teamă de cineva… Iar Biserica, ca o maică bună, are pentru fiecare copil al ei un cuvânt, o slujbă, sau o pildă de încurajare. Zilele anului bisericesc sunt presărate generos, astfel, cu o sumedenie de momente încurajatoare, rânduite sub forma sărbătorilor, între care, iată, ziua de astăzi cu pomenirea celor 40 de Mucenici – pilde sfinte de credinţă şi bărbăţie. Ei sunt, deodată, mărturisitori curajoşi ai credinţei, dar şi rugători înaintea Domnului pentru întărirea paşilor noştri pe cărările atât de spinoase ale vieţii. De aceea, înainte de a ne aminti de pilda vieţii lor, să le invocăm numele, rugându-i să ne aibă şi ei în pomenirea către Dumnezeu: Kirion, Candid, Domnus, Isihie, Iaraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudiu, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Iliah, Sisinie, Aghie, Etiu, Flaviu, Acachie, Ecdid, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Damatian, Gaiu, Leontie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Rudion, Meliton şi Aglaie. Iată, pe scurt, iubiţi credincioşi, firul vieţii şi al muceniciei lor. Aceşti sfinţi bărbaţi erau ostaşi în cetatea Sevasta (Armenia), sub comanda unui anume Agricola, pe vremea împăratului Liciniu – crud persecutor al creştinilor (308-324). Atât Liciniu, cât şi neisprăvitul său prieten, Agricola, guvernator al cetăţii („celebru” prin orgiile la care se deda), fiind închinători la idoli, ordonaseră ca toţi supuşii, inclusiv soldaţii, să facă la fel. Cei 40 au refuzat, însă, căci erau ostaşi umblaţi prin mai toate colţurile imperiului şi aveau, astfel, cunoştinţă despre frumuseţea morală a creştinismului, în opoziţie cu zădărnicia şi nocivitatea diabolică a credinţelor păgâne. Iniţial s-a încercat ademenirea lor cu daruri şi onoruri, dar ei au refuzat cu demnitate, având în cuget cuvintele Mântuitorului: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26). După refuzul lor categoric, au urmat cunoscutele persecuţii, care nu mai conteneau de aproape 300 de ani: închisori, bătăi, legare cu obezi etc. Cea mai grea încercare a fost, însă, următoarea: au fost dezbrăcaţi de haine şi aruncaţi într-un lac îngheţat, căci era iarnă, în care au fost ţinuţi, sub pază, o noapte întreagă. La marginea lacului, cinicul persecutor a ordonat instalarea unei băi cu apă caldă, spre a-i ademeni pentru slujirea idolească… Au răbdat cu tărie şi această nemaiauzită încercare, căci şi-au adus aminte de un alt cuvânt al Mântuitorului: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). Afară de unul singur, nefericitul, care, ispitit de baia fierbinte, a ieşit, dar intrând în cadă a murit pe loc, datorită şocului produs de diferenţa mare de temperatură. Peste ceilalţi 39, paznicul Aglaie a văzut coborându-se raze luminoase, care au încununat creştetul fiecăruia. Privind uimit această minune, dar şi curajul lor ieşit din comun, Aglaie s-a aruncat în lac, în locul celui ce s-a lepădat în faţa lui, spre a se alătura ostaşilor lui Hristos, nemaivoind a rămâne nici o clipă în slujba păgânilor. Indignarea persecutorilor ajunge la culme, fiind făcuţi de ruşine în faţa mulţimilor, atât prin dârzenia ostaşilor neînduplecaţi, cât şi prin lecţia dată de Aglaie.
216 Poruncesc pe dată ca mucenicilor să li se zdrobească cu ciocanul oasele de la încheieturi, astfel că, în chinuri imposibil a fi descrise în cuvinte omeneşti, ei şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Apoi au fost încărcaţi în căruţe pentru a fi duşi la marginea cetăţii, ca să fie arşi pe un rug pregătit aici. Unul, mai tânăr, Meletie, n-a murit, însă, iar persecutorii nu l-au mai pus în căruţă. Mama lui, deşi sfâşiată de durere, văzând că nu a fost pus la un loc cu Mucenicii, l-a luat în spate şi, alergând spre rug, striga: „Şi eu vreau să fiu mamă de mucenic!” În timp ce-l purta astfel, şi-a dat şi el duhul, iar mama sa l-a aşezat împăcată alături de trupurile camarazilor. Aceeaşi extraordinară femeie împărţise mai înainte muribunzilor pâine cu miere şi cu nucă, spre a le face mai dulce petrecerea spre veşnicie… De aici a rămas în tradiţia creştină ca în această zi să se facă „măcinici” dulci, din făină, nucă, miere etc., inclusiv la români, mai ales în Muntenia şi Moldova. Trupurile arse au fost aruncate apoi în râu, de unde episcopul Sevastiei, Petru, le-a adunat noaptea şi le-a dăruit bisericilor din împrejurimi. Aşa se face că părticele din Sfintele lor Moaşte au fost împărţite în multe lăcaşuri creştine, inclusiv din România, ca, de exemplu la Mănăstirea Antim din Bucureşti, la Mănăstirea Neamţ ş.a. * Iată, iubiţi ascultători, o minunată pildă de credinţă şi curaj, din al cărei izvor fiecare poate primi o picătură, spre a se întări în propriile încercări şi necazuri. Dar cine dintre noi ar putea spune că suferă pentru credinţa în Hristos atât cât au îndurat cei 40 de Mucenici? Nimeni, dacă răspundem cu sinceritate! Ba trebuie să recunoaştem că de multe ori ne grăbim a ne plânge pentru dureri minuscule, câteodată numai închipuite, uitând că Dumnezeu îngăduie necazurile tocmai spre a ne întări în credinţă şi virtuţi. Este ilustrativă, astfel, mărturisirea unui duhovnic în această privinţă. La întrebarea ucenicului: „Ce faci, Avvo, ai vreun necaz?” „Nu – răspunse bătrânul – şi sunt foarte mâhnit. Mi-e teamă că m-a uitat Dumnezeu!” De aceea, avându-i pe Sfinţii 40 de Mucenici pilde vii de credinţă şi curaj, ne rugăm lor să mijlocească la Bunul Dumnezeu spre a fi întăriţi, la rându-ne, să nu cădem sub povara încercărilor, a ispitelor, a răutăţilor etc. Mai ales să nu ne lepădăm de Hristos, ci să-L mărturisim prin fapte, la nevoie chiar cu preţul vieţii, aşa cum exemplar au făcut-o ei. Amin. ––––- o0o ––––-
217 12. SFÂNTUL MARE MUCENIC GHEORGHE, BIRUITOR ASUPRA ISPITELOR Iubi-i credincioşi, În anul mântuirii 1500, voievodul Ştefan Cel Mare şi Sfânt a trimis un steag al Moldovei la mânăstirea Zografu din muntele Athos, care poartă pe el chipul Sfântului Gheorghe omorând balaurul, însemnele stemei moldave şi următoarea inscripţierugăciune: "O, luptătorule şi biruitorule mare Gheorghe, în nevoi şi nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăciune a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domnul Ţării Moldovei. Păzeşte-l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin. Şi aceasta a făcut-o în anul 7008 (1500), în al 43-lea an al Domniei sale". Această faptă şi rugăciune a domnului Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt, este una din dovezile preţuirii de care se bucură la noi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, a cărui pomenire o săvârşim astăzi, el fiind, de fapt, foarte popular în rândurile creştinilor ortodocşi. Avem, însă, şi alte dovezi ale cinstirii: numele lui s-a dat unor localităţi de la noi (Sfântul Gheorghe, Sângeorz etc.); multe biserici şi mânăstiri l-au ales ca hram; mulţi creştini şi creştine îi poartă numele, în traducere numele "gheorgheos" înseamnând lucrător de pământ, agricultor, cu înţelesul creştin şi de lucrător în ogorul Domnului. Să ne amintim acum viaţa sa pământească şi câteva dintre motivele pentru care Biserica i-a dat zi de pomenire. Se trăgea dintr-o familie de ofiţeri romani care locuiau în Capadocia (centrul Turciei de azi), fiind din pruncie crescut în frica de Dumnezeu şi dragoste faţă de aproapele. Va urma cariera militară a tatălui şi, în scurtă vreme, prin ascultare, disciplină şi hărnicie, va primi gradul de general. În anul 303, însă, împăratul Diocleţian (284-305) a declanşat un val uriaş de persecuţii împotriva creştinilor. Multe biserici erau distruse, preoţii şi creştinii fiind ucişi în masă, prin groaznice chinuri. Bisericilor li se dădea foc, uneori cu creştinii aflaţi înăuntru, aşa cum s-a întâmplat în Frigia, de pildă. Din această pricină, creştinii au fost nevoiţi să-şi facă mici bisericuţe sub pământ. Persecutorii au dat de veste, însă, şi se cunosc cazuri când gurile de intrare în aceste biserici-catacombe au fost astupate cu nisip, creştinii murind asfixiaţi... Acestea şi altele asemenea l-au determinat pe tânărul general Gheorghe să ia atitudine împotriva persecutorilor, mărturisind chiar în faţa împăratului că este creştin. Din acel moment pentru el a început drumul martirajului, amintindu-şi de cuvintele Mântuitorului: "Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni..." (Ioan 15, 20). Mai întâi împăratul şi cei din preajmă-i au încercat să-l abată de la dreapta-credinţă prin făgăduinţe, onoruri, ademeneli ş.a. El a rămas neclintit, însă, amintindu-şi de un alt cuvânt al Mântuitorului: "Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?" (Marcu 8, 36-37). Văzându-l, aşadar, neînduplecat, persecutorii şi-au pus în lucru mijloacele cele mai sălbatice spre a-l sili să se lepede de Hristos, trecându-l prin toate vămile muceniciei: loviri cu suliţa, bătăi în tălpi, lespezi de piatră pe piept, chinul la roată, încălţăminte cu cuie, bătaie cu vine de bou etc. Pe toate le-a îndurat, cu o tărie ce i-a impresionat chiar şi pe prigonitori. Mai mult, însăşi împărăteasa Alexandra, impresionată de credinţa puternică a Sfântului, a cerut să fie botezată, spre uimirea tuturor. Împăratul, însă, incapabil să se ridice la înţelegerea dreaptă a situaţiei, lăsânduse pradă furiei diabolice, a poruncit ca amândurora să li se taie capetele. Pe drumul spre locul de execuţie, Alexandra împărăteasa a murit de spaimă. Biserica n-a uitat-o, însă. şi i-a dat zi de pomenire, ca muceniţă, în 21 aprilie a fiecărui an. Iar Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul în ziua de 23 aprilie 303.
218 Iubiţi credincioşi, Pentru viaţa-i exemplară şi mărturisirea credinţei până la jertfă, Sfântul Mucenic Gheorghe a dobândit un loc ales de mijlocitor şi rugător înaintea Prea Sfintei Treimi. În aceeaşi măsură şi de mare făcător de minuni, descrise în cărţile ce cuprind vieţile şi faptele sfinţilor. Dintre acestea, socotim potrivit a o înfăţişa pe cea în care se descrie omorârea balaurului, mai ales pentru faptul că cele mai multe icoane aşa îl prezintă pe Sfântul Mucenic: ostaş, călare, omorând cu suliţa un balaur înfricoşător. Minunea a avut loc în părţile Siro-Feniciei, lângă cetatea Beirutului, nu departe de munţii Libanului. Aici era în acea vreme un iezer adânc, în care sălăşluiau felurite lighioane, între care şi un balaur ucigaş, care pierdea pe cei care se apropiau de mal, făcând jale şi plângere multă în cetate. Locuitorii erau, de fapt, închinători la idoli, precum era şi mai-marele cetăţii. Au făcut, deci, sfat cum să scape de urgia abătută asupră-le şi în neştiinţa lor au zis: "Ne vom ruga zeilor şi vom face ceea ce ne vor descoperi!" Şi sau rugat zeilor (în fapt, diavolilor!) şi au primit acest sfat: de nu vor să piară toţi, să dea în fiecare zi, la rând şi cu sorţi, fiecare pe copiii lor, spre mâncare acelui balaur... Aşa au făcut, apoi, iar într-o anumită zi sorţul a căzut chiar asupra fiicei dregătorului. Prin lucrarea lui Dumnezeu, însă, cu puţin timp înainte ca fecioara nevinovată să fie sfâşiată de fiara cea înfricoşătoare, Sfântul Gheorghe s-a arătat ca un ostaş viteaz, călare şi cu suliţa în mână, iar în clipa în care balaurul se pregătea să ucidă, sfântul s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, lovind puternic cu suliţa drept în gâtlejul balaurului, în timp ce calul îl călca în picioare. Aşa a fost izbăvită copila, iar o dată cu ea cetatea, ai cărei locuitori s-au botezat pe dată, ca la 25.000, afară de femei şi copii. Această minune are, dincolo de faptele în sine, o semnificaţie aparte: omorârea balaurului răutăţii, al meşteşugirilor diavoleşti, prin puterea Crucii şi a credinţei în Hristos Cel răstignit şi înviat. Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, spre a fi precum tu ai fost - biruitori asupra ispitelor şi al oricăror lucrări diavoleşti, ca să aducem cu tărie slavă Prea Sfintei TreimI: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin. ––––- o0o ––––-
219 13. SFINŢII ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN şi MAMA SA ELENA, PĂRINŢI AI CREŞTINILOR Cel ce chipul Crucii strălucind pe cer mai mult decât soarele l-ai văzut şi biruinţa semnului Domnului bine ţi-a descoperit, cu care întrarmându-te pe toţi vrăjmaşii i-ai biruit, acum şi nouă celor ce plecăm genunchii înaintea icoanei tale, Sfinte Împărate Constantin, dă-ne, împreună cu buna ta maică, Elena împărăteasa, ajutor celor ce cântăm vouă: Bucuraţi-vă, părinţi ai creştinilor! Iubiţi credincioşi, Cuvintele pe care le-aţi auzit alcătuiesc primul condac din Acatistul Sfinţilor Împăraţi Constantin si Elena, mama sa, pe care noi îi cinstim astăzi, o dată cu întreaga creştinătate drept-măritoare. Întrucât vă este cunoscută, în general, viaţa şi exemplara lor osteneală, ne-am gândit să evocăm doar câteva dintre cele mai semnificative fapte, mergând pe firul Acatistului, pe care, dacă nu l-aţi citit până acum, vă îndemnăm să-l citiţi, atât ca zăbavă de rugăciune, cât şi ca semn de cinstire şi preţuire pentru sfinţii pomeniţi. Căci Acatistul, minunată împletire de cântări şi rostiri liturgice, rânduite în condace şi icoase, exprimă într-o formă poetică, plină de evlavioase simţăminte, faptele pentru care Biserica le-a rânduit zi specială de pomenire, în fiecare an. Alegem, aşadar, câteva fragmente, pe care le vom explica pe scurt, mai ales din punct de vedere istoric, utilizând cu precădere scrierea episcopului Eusebiu de Cezareea, vieţuitor şi el în sec. al IV-lea, intitulată Viaţa lui Constantin cel Mare (P.S.B., vol. 14, trad. R. Alexandrescu, Bucureşti, 1991, p. 63-188): - Bucură-te, al creştinilor numit de noi tată... Frăţiile voastre ştiţi că până la anul 313, când împăratul Constantin a dat un edict de libertate, creştinii au fost crunt persecutaţi de împăraţii păgâni, fiind nevoiţi de multe ori să se ascundă sub pământ, în catacombe, pentru a se putea ruga. Uneori erau descoperiţi şi acolo, iar persecutorii, în neomenia lor, astupau gurile de intrare cu nisip, creştinii murind asfixiaţi. Alteori erau arşi de vii prin incendierea bisericuţelor în care participau la Sfânta Liturghie! Vă amintiţi, de asemenea, că persecutorii foloseau cele mai diabolice chinuri pentru a-i înspăimânta: erau unşi cu smoală, puşi pe stâlpi, li se dădea foc, arzând ca nişte torţe, spre a lumina calea pe unde aveau să treacă ei, puternicii zilei! Alteori creştinii erau îmbrăcaţi, în bătaie de joc, cu piei de oaie şi azvârliţi în arene unde se dădea drumul fiarelor spre a-i sfâşia... Şi multe alte asemenea îngrozitoare forme de persecuţie. De aceea, pe bună dreptate, când au primit libertate, când li s-a dat voie să-şi construiască Biserici, cu ajutor chiar de la împăratul Constantin, creştinii au văzut în el un TATĂ, aşa cum frumos glăsuieşte Acatistul. -Bucură-te că pe Maxenţiu, prin puterea cinstitei cruci l-ai biruit... Cine nu cunoaşte lucrarea lui Dumnezeu prin care împăratul Constantin a biruit pe Maxenţiu, cel care la Roma trăia în desfrânări, ocupându-se cu vrăjitoria şi sărăcindu-şi supuşii până la înfometare? Neputând suferi barbariile acestui nemernic, Constantin s-a rugat Domnului să-l ajute a-l birui. Mai departe îl lăsăm pe Eusebiu de Cezareea să vorbească: “Şi cum şedea împăratul înălţând stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; cărui semn - dacă l-am fi aflat din gura altcuiva poate că nu ne-ar fi tocmai uşor să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuşi împăratul ne-a dăstăinuit nouă, cu puterea jurământului, cine, mă întreb, s-ar mai îndoi?... Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi, o dată cu ea, putuse desluşi cuvintele: “En tuto nika" (“întru acesta vei învinge”!)...”
220 - Bucură-te, că singur Domnul Iisus în vis ţie s-a arătat..., cuvinte pentru care acelaşi Eusebiu are următoarea explicaţie: “Această arătare (de pe cer, n.n.) îl descumpănise, neputându-i el pricepe tâlcul. Or, tot cugetând la ea şi adâncindu-se el în gânduri, dormind el, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu, cu semnul văzut mai’nainte pe cer”. Urmarea se cunoaşte: împăratul a poruncit să fie cusut semnul Sfintei Cruci pe steaguri şi pe hainele ostaşilor, biruindu-l pe Maxenţiu şi intrând triumfal în Roma unde, zice Eusebiu “a înălţat chiar în inima oraşului un monument triumfal... Iar în mâna propriei statui a poruncit să se aşeze o lance lungă în chipul crucii, iar pe soclu să se sape următoarea inscripţie, cu litere latine: “Prin acest semn mântuitor - adevărata dovadă a bărbăţiei- am izbăvit eu oraşul vostru de sub jugul tiranului, redându-vă libertatea; şi, izbăvindu-vă, am redat atât Senatului cât şi poporului roman însemnătatea şi strălucirea de odinioară”. - Bucură-te, că soborul cel dintâi al celor 318 sfinţi părinţi cu porunca ta în Niceea s-au adunat..., cuvinte care amintesc de Sinodul I ecumenic, din anul 325, la care a fost condamnat Arie ereticul, iar Iisus Hristos a fost mărturisit ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat, alcătuindu-se prima parte a Simbolului de credinţă, aşa cum îl rostim şi noi, la fiecare Sfânta Liturghie. - Bucură-te, că întocmai cu Apostolii, de la Dumnezeu eşti cinstit..., mărturisire prin care Biserica recunoaşte înălţimea faptelor sfântului împărat, socotit - pe bună dreptate - în şirul Apostolilor. Iubiţi ascultători, Acatistul conţine cântări şi laude şi pentru sfânta sa maică, evlavioasa Elena, cea care a avut o mare înrâurire asupra fiului ei, dar şi asupra multor păgâni, care, căutând la exemplul ei minunat, au îmbrăţişat creştinismul, precum glăsuieşte un vers din Icosul al 3-lea: Bucură-te că păgânii, căutând la tine, creştini s-au făcut... Transcriem, mai departe, alte câteva versuri din Acatist, însoţindu-le cu mici explicaţii: -Bucură-te că-n Ierusalim optsprezece Biserici ai zidit.., vers care aminteşte de călătoria împărătesei la locurile sfinte, de faptul că a făcut săpături pe Golgota descoperind, în anul 327, Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Domnul, că pe acel loc a zidit o frumoasă Biserică, alături de alte 17 în Ţara Sfântă. -Bucură-te că întotdeauna pe săraci i-ai miluit... Evlavia împărătesei era pururi însoţită de acte de milostenie, precum ne încredinţează istoricul Eusebiu: “Cel mai mult îşi arăta dărnicia înaintea săracilor celor goi şi neajutoraţi: faţă de către unii, cu daruri de bani; altora împărţindu-le cu prisosinţă veşminte ca să-şi acopere trupul. Pe câte unii i-a scăpat din închisoare; a slobozit de prigoană pe mulţi asupriţi; în sfârşit, câte unora le-a trimis vorbă să se întoarcă din surghiun... Merita cu adevărat să vezi cum umbla femeia aceasta extraordinară, înveşmântată simplu şi modest, în mijlocul poporului înghesuit în jurul ei, vădindu-şi evlavia faţă de Dumnezeu prin tot soiul de fapte bine-plăcute Lui”. Iubiţi credincioşi, Aceste evocări din Acatist, completate cu mărturiile istorice pe care le-aţi auzit, sunt doar frânturi din multele fapte pe care sfinţii cinstiţi de noi astăzi le-au săvârşit, fapte înscrise cu litere mari în cartea de aur a creştinismului. Ştiţi prea bine că Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt foarte iubiţi şi de neamul nostru românesc, una din dovezi fiind marea răspândire a numelui lor, nume cu prea-frumoasă semnificaţie. Astfel, Constantin are la bază adjectivul “constans”, înseamnă constant, ferm, statornic, iar Elena din gr. eleni, se traduce prin torţă, făclie, strălucirea soarelui (vezi Tatiana Petrache, Dicţionar enciclopedic al numelor de Botez, “Anastasia”, Bucureşti, 1998). Vă îndemnăm încă o dată să vă faceţi timp, chiar astăzi, spre a citi în întregime Acatistul sfinţilor pomeniţi, spre a va îndulci de frumuseţea duhovnicească a cuvintelor ce-l alcătuiesc, o dată cu împrospătarea în memorie a faptelor strălucite descrise în versurile lui. Acatistul se încheie cu o rugăciune pe care o socotim acum întru-totul potrivită să
Comment [P2]: nta
221 încheie şi smeritul nostru panegiric: “Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, cei ce sunteţi mai cinstiţi decât toţi împăraţii, aleşii lui Dumnezeu, căzând înaintea voastră cu lacrimi vă rugăm: Daţi-ne mângâiere şi nouă celor ce suntem în necazuri; voi sunteţi mijlocitori înaintea Sfintei Treimi şi puteţi să ne ajutaţi nouă. Auziţi-ne şi pe noi acum, alungaţi de la noi necazurile şi nevoile ce vin asupră-ne în această vremelnică viaţă şi vindecaţi neputinţele noastre, tămăduiţi bolile noastre, potoliţi răutatea noastră, izgoniţi pe vrăjmaşii noştri văzuţi şi nevăzuţi. Daţi-ne nouă ca în pace şi linişte să trăim; ajutaţine cu sfintele voastre rugăciuni. Pentru mântuirea sufletelor noastre faceţi milă cu noi acum, când cu frică şi cu umilinţă grăim către voi aşa: Bucuraţi-vă, părinţi a creştinilor!“ Amin. ––––- o0o ––––-
222 14. NAŞTEREA SF. IOAN BOTEZĂTORUL, sau „Dumnezeu S-a milostivit” Ioan este numele lui (Luca 1, 43) Iubiţi credincioşi, Aceste cuvinte biblice, scrise pe o tăbliţă de către bătrânul preot Zaharia, au avut menirea de a hotărî numele celui mai mare prooroc din istoria mântuirii, cel care va fi, de fapt, botezătorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi ce nume frumos: în ebraică, de unde provine, Ioan (prescurtat din Iehohanan) înseamnă "Dumnezeu S-a milostivit". De bună seamă, nu întâmplător, ci proniator a fost numit aşa, căci Însuşi Dumnezeu i-a dat acest nume prea-frumos, prin vestirea făcută de către Arhanghelul Gavriil (Luca 1, 13), potrivit cu proniatoarea lui venire pe lume. Într-adevăr, Dumnezeu S-a milostivit, atât faţă de soţii vârstnici, Zaharia şi Elisabeta, alungându-le astfel singurătatea, cât şi faţă de neamul omenesc, căci Ioan a pregătit calea Celui Care, cu mila Sa dumnezeiască, ne-a adus mântuirea. Cât de minunată este, general vorbind, naşterea unui prunc pe lume! Cu mult mai mult, însă, pentru familia care-l aşteaptă cu ardoare... Venerabila Elisabeta va fi simţit, ca orice femeie care naşte întâia oară, dar cu şi mai adâncă trăire, credem, ceea ce descrie Mântuitorul atunci când zice: "Femeia, când e să nască, se întristează pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce naşte copilul nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om pe lume..." (Ioan 16, 21). Sfântă bucurie va fi fost în sufletul Elisabetei, dobândind acest minunat copil, despre care Evanghelistul Luca notează că "creştea şi se întărea cu duhul" (1, 80). Minunat copil, minunaţi părinţi! Părinţi nu doar de spiţă preoţească, ci ei înşişi slujitori ai Domnului, preot şi preoteasă. Mai mult, chiar: amândoi erau purtători ai darului proorocesc, după cum ne încredinţează acelaşi evanghelist Luca. Căci, iată, Zaharia a prorocit despre propriul fiu, zicând: "Iar tu, pruncule, prooroc al Celui preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului ca să-I găteşti căile" (1, 76); iar Elisabeta a rostit, între altele, următoarele cuvinte prooroceşti, despre Maica Domnului şi dumnezeiescul ei Prunc: "Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, să vină la mine Maica Domnului meu?" (1, 42-43). Iubiţi credincioşi, "Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel". În aceste cuvinte lapidare, se cuprinde tot ce se ştie precis despre copilăria şi adolescenţa lui Ioan, până la maturitate. Despre felul în care va fi decurs copilăria lui, ne îngăduim, totuşi, să facem şi anumite presupuneri. Cât au trăit părinţii săi vârstnici, va fi stat cu ei, după care nu este exclus să fi fost îngrijit de rude apropiate, apoi s-a retras în viaţa pusnicească, pregătindu-se, astfel, să fie deschizător al căilor Domnului, "sfeşnic al Luminii", cum frumos glăsuieşte Slava de la Vecernia sărbătorii. Presupunerile noastre pot să meargă, însă, şi mai departe puţin. O anumită parte din zilele copilăriei credem că le va fi petrecut cu Iisus Pruncul, fie la Nazaret, cetatea unde locuia familia sfântă, fie la Orini, cetatea de locuire a familiei lui Ioan, unde însăşi Maica Domnului a stat "ca la trei luni", după cum consemnează tot Evanghelistul Luca: "Şi în zilele acelea, sculându-se Maria s-a dus în grabă în Orini, cetate a lui Iuda şi a intrat în casa lui Zaharia şi i s-a închinat Elisabetei" (1, 39-40). Precizăm aici că, după cercetări mai detaliate, făcute de exegeţi ca Lagrange, Dragomir Demetrescu, Haralambie Rovenţa etc., este greşită traducerea "ţinut muntos", pentru că grecescul "oreinin" trebuie transcris prin "Orini", ca localitate geografică, identificată de către unii dintre arheologii biblici cu actualul Ain Karim, la 6 km vest de Ierusalim. Aşadar, dacă înainte de naştere, cele două verişoare, Elisabeta şi Maria, au stat împreună trei luni, este lesne de înţeles că se vor mai fi întâlnit şi după ce au născut, iar mai apoi, Iisus şi
223 Ioan, între care era o diferenţă de numai 6 luni, vor fi fost prieteni de joacă, aşa cum sunt toţi copiii, în general, cu atât mai mult cei care sunt şi rude pe de-asupra. Scriitorul creştin Sterie Diamandi, în splendida biografie consacrată Mântuitorului (Fiul lui Dumnezeu - Fiul Omului, C.R., 3 vol., Bucureşti, 1942), vorbind despre copilăria celor doi prunci, scrie la un moment dat următoarele: "Având aceeaşi vârstă, de bună seamă, au fost tovarăşi de joacă. Rudenia şi intimitatea îi face să se preţuiască şi să ţină unul la altul. Amândoi, prin firea lor de elită, prin imboldurile tainice pe care le simt în întreaga lor făptură, se deosebesc de restul celorlalţi copii. Amândoi au ceva comun care îi apropie şi-i separă de ceilalţi. Cu cât înaintează în vârstă, cu atât mai mult se cunosc, se înţeleg şi se preţuiesc mai bine. În epoca primăvăratică a adolescenţei, când mijesc zorile personalităţii, ei îşi destăinuiesc dorurile şi năzuinţele lor. Constată că lumea gândurilor lor se deosebeşte profund de aceea a celor dimprejur. Acest acord de idei şi năzuinţe îi uneşte şi mai mult unul faţă de altul. Împărtăşirea aceluiaşi ideal îi face să bată în unison inimile lor. Această înfrăţire de ordin spiritual le dă putinţa să se cunoască temeinic, preţuindu-se la justa lor valoare. Neprihănirea lor sufletească îi face imuni la erori şi rătăcire..." (vol. II, p. 22). Afirmaţia lui Ioan, făcută după botezul lui Iisus în Iordan, că "eu nu-L cunoşteam" (Ioan 1, 31, 35), se referă la faptul că nu-L ştia ca Dumnezeu, Care "va boteza cu Duh Sfânt" ş. a., ci numai ca Om, căci zice Ioan mai departe: "Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Cel peste Care vei vedea Duhul pogorându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt" (Ioan 1, 33). Aşadar, abia după evenimentul sfânt de la Iordan, propriu-zis după auzirea mărturiei Tatălui, "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru care am binevoit" (Matei 3, 17), Ioan Îl va cunoaşte deplin şi vor avea, desigur, altfel de convorbiri decât în copilărie, convorbiri ale tainelor adânci, în vederea mântuirii neamului omenesc. Drept-măritori creştini, "Ioan este numele lui!" Dumnezeiesc nume, pe care l-au purtat cu cinste apostoli, atâţia alţi sfinţi şi creştini cucernici, până în ziua de astăzi. Păcat, însă, că în vremea din urmă părinţii nu mai dau acest sfânt nume pruncilor. Dacă stau bine şi mă gândesc, în cei peste 20 de ani de preoţie, cu părere de rău trebuie să fac mărturisirea că n-am botezat mai mult de 2-3 copii cu acest nume. De aceea, la finalul cuvântului de acum, îndemnăm pe toţi ascultătorii noştri fideli, în casele cărora urmează să vină prunci pe lume, să nu se ruşineze a-i numi Ioan şi Ioana, mai ales dacă ziua lor de naştere este apropiată de una dintre sărbătorile Sfântului Ioan Botezătorul. Căci numele de sfânt dat unui copil nu înseamnă doar prilejuire onomastică, aducătoare de omenească bucurie, ci binecuvântare şi ocrotire de la Dumnezeu, prin rugăciunile sfântului al cărui nume îl purtăm. Amin. ––––- o0o ––––-
224 15. ÎMBRĂŢIŞAREA SFINŢILOR APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL - panegiric pentru 29 iunie Petre, mai-vârstnicul măriţilor apostoli, piatra credinţei, şi Pavele minunate, ritorule al sfintelor biserici şi luminătorule, stând înaintea dumnezeiescului scaun, rugaţi-vă lui Hristos pentru noi... (din cântările Vecerniei) Iubiţi credincioşi, Există în bisericile greceşti o icoană mai puţin cunoscută de noi, românii, ce are ca titlu O ajspasmo;" tw`n ajpostovlwn Pevtrou kai; Pauvlou (Îmbrăţişarea apostolilor Petru şi Pavel), înfăţişându-ni-se o imagine inedită, în care cei doi Sfinţi Apostoli apar reprezentaţi într-o duioasă şi frăţească sărutare a păcii, cu obrajii lipiţi şi cu braţele strângându-se unul pe altul. Opinăm că îmbrăţişarea lor nu este doar expresia aceleiaşi slujiri apostolice, încheiate prin martirajul îndurat în aceiaşi zi, acelaşi an şi în aceiaşi cetate (29 iunie, 67, Roma), nici doar legitimarea iconică a zilei comune de pomenire, ci şi un minunat exemplu al împăcării şi frăţietăţii. Credem că la baza acestei reprezentări stă un episod petrecut în Antiohia, localitate în care cei doi au propovăduit cu râvna lor apostolică. Spunem „exemplu al împăcării şi frăţietăţii”, pentru că ei, în slujirea aprinsă pentru Domnul, pentru aceeaşi cauză dumnezeiască, dar înţeleasă diferit, potrivit firii lor diferite, au avut la scurtă vreme după Sinodul Apostolic din Ierusalim (anul 50) o confruntare vehementă. Pare un lucru incredibil: Cum? Doi sfinţi apostoli, purtători ai mesajului evanghelic de iubire şi pace, să aibă divergenţe, să ajungă la dispute publice care să smintească pe cei de faţă, poate mai slabi în credinţă? Pare de necrezut. Şi, totuşi, s-a întâmplat! Să nu ne mirăm, însă, peste măsură. După ce vom analiza datele problemei, vom constata că a fost vorba de o firească manifestare umană, deodată cu adeverirea că ei, chiar dacă au trăit în sfinţenie încă pe pământ fiind, n-au încetat să fie oameni până în ultima clipă a vieţii lor. La sfârşit vom reţine, însă, că deşi s-au înfruntat, n-au rămas neîmpăcaţi, ci au depăşit litigiul, în duh evanghelic. Iar icoana de care am vorbit mai sus reprezintă cum nu se poate mai bine acest moment, ca binecuvântat şi sfânt început al iubirii şi frăţietăţii veşnice. Vom reţine, de asemenea, că este vorba de un exemplu grăitor pentru noi toţi, simpli credincioşi, preoţi sau ierarhi, indiferent de confesiune. Căci dincolo de inerentele, omeneştile, neplăcutele şi de multe ori inevitabilele dispute, suntem chemaţi la pace, iubire şi iertare. Drept-măritori creştini, Am ales acum să vorbim despre acest episod din viaţa Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pomeniţi astăzi, pe de o parte considerând că este mai puţin cunoscut, pe de alta pentru a observa încă o dată că oamenii pot trece peste orice neînţelegere, atunci când există bună-credinţă şi conştiinţă a responsabilităţii creştine. Ce s-a întâmplat, de fapt? După Pogorârea Sf. Duh, când a luat fiinţă Biserica, numărul creştinilor sporea cu fiecare zi, îmbrăcând haina creştină atât iudeii, adepţi ai legii mozaice, cât şi păgânii de felurite credinţe. Unii dintre iudei priveau, însă, primirea păgânilor la creştinism cu oarecare rezervă, ba chiar cu invidie, socotind că Mesia Cel prezis de prooroci le aparţine în exclusivitate. Dar Sfinţii Apostoli, cu tact şi răbdare, au combătut această atitudine şi, peste tot pe unde au propovăduit, au botezat pe toţi cei doritori, evident după cercetarea şi pregătirea duhovnicească prealabilă. Însă, aceeaşi grupare de iudei potrivnici, părându-li-se că poarta creştinismului este prea larg deschisă pentru păgâni, le-au cerut împlinirea unor condiţii: înainte de a fi botezaţi, să fie tăiaţi împrejur (circumcişi), iar după botez să respecte întru-totul şi legea mozaică, alături de normele creştine. Această cerinţă împovărătoare, care a generat mari nemulţumiri şi dispute, s-a manifestat mai ales în Antiohia Siriei, unde predica în acest timp Sf.
225 Apostol Pavel, însoţit de Barnaba. Constatând tulburarea produsă, cei doi merg la Ierusalim pentru a supune chestiunea celorlalţi Apostoli. Aşa se face că la anul 50 a fost convocat în Ierusalim sinodul cunoscut sub numele de apostolic, prezidat de Iacov, episcopul acestei cetăţi, în fruntea celor cu greutate în cuvânt aflându-se şi Apostolul Petru, ca mai vârstnic. Marele eveniment este relatat în Faptele Sfinţilor Apostoli, cap. al 15-lea. Toţi cei prezenţi au hotărât că nu trebuie să fie pusă povară pe umerii creştinilor proveniţi dintre păgâni, aşadar legea mozaică nu mai este obligatorie, dar că trebuie să se ferească de lucruri care contravin Sfintei Evanghelii. S-a întocmit, astfel, o scrisoare, destinată în special comunităţii din Antiohia, dar nu numai. Iată un crâmpei din acest document: "Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de animale sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă bine veţi face. Fiţi sănătoşi!" (Fapte 15, 28-29). Documentul, cu caracter de lege, a fost trimis în Antiohia, încercâduse, astfel, a se limpezi lucrurile. Numai că la scurtă vreme s-a petrecut incidentul care va genera, de fapt, confruntarea dintre cei doi mari Apostoli. Petru, ducându-se în Antiohia, constată că creştinii proveniţi dintre iudei se feresc să mănânce la mesele celor proveniţi dintre păgâni, contrar duhului frăţesc sugerat de Sinodul din Ierusalim. Dar, în locul unei atitudini ferme, prin care să pună lucrurile la punct, aşa cum ar fi trebuit să procedeze potrivit statutului său de Apostol-Verhovnic, Petru nu numai că a tăcut, dar lua şi el masa numai cu creştinii iudaizanţi. Că a fost vorba de frică sau slăbiciune, ori amândouă la un loc, Dumnezeu ştie. Se prea poate că omul-Petru, care s-a lepădat de trei ori de Mântuitorul, mai avea unele slăbiciuni şi inconsecvenţe, cu toate că plânsese cu amar şi primise iertare, cu toate că era purtător al Sf. Duh, din ziua Cincizecimii... Aflând de această atitudine şovăielnică, Pavel l-a mustrat cu vehemenţă, mai ales că, la sinodul ierusalimitean chiar Petru se pronunţase împotriva discriminărilor, întrebând retoric şi mustrător pe iudeii rigorişti: "De ce ispitiţi pe Dumnezeu şi vreţi să puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii voştri, nici noi n-am putut să-l purtăm?" (Fapte 15, 10). Că Pavel l-a înfruntat vehement deducem din înseşi cuvintele lui scrise galatenilor: "Iar când Chefa (Petru, n.n.) a venit în Antiohia, pe faţa i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri (păgâni, n.n.); dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii? (2, 11-14). "S-au făţărnicit!" Dură expresie! Dacă Sf. Pavel a scris-o este de presupus că a şi utilizat-o în confruntarea respectivă. Greu cuvânt! Cum şi ce v-a fi răspuns Sf. Ap. Petru nu ştim. Am fi îndreptăţiţi să bănuim că, fire aprinsă cum era, va fi ripostat iniţial, dar în final, în faţa evidenţei, credem că va fi plecat smerit capul, cerându-şi iertare, lăcrimând poate, aşa cum o făcuse şi după ce-L trădase pe Iisus, în curtea Arhiereului Caiafa. Credem, mai departe, că Sf. Ap. Pavel, în duhul iertării, al înţelegerii şi reconcilierii frăţeşti, şi-a deschis larg braţele şi l-a îmbrăţişat, în faţa aceloraşi martori care asistaseră la dispută. Martori care au primit nu numai o lecţie de pedagogie misionară, întemeiată pe fermitate şi discernământ, ci şi un înduioşător exemplu de împăcare frăţească! De fapt n-a fost vorba de un litigiu alimentat de interese personale sau ambiţii, ci de o luptă pe terenul problemelor care frământau comunitatea creştină de atunci. Astfel de "confruntări", pe idei, principii, chestiuni care privesc obştea, sunt de dorit şi astăzi, atât pentru toţi cei chemaţi să cârmuiască, în plan bisericesc, în cel politic etc., cât şi pentru creştini, în general. Căci spune un părinte al Bisericii, Petru Hrisologul (sec. al V-lea): "Împăcarea între fraţi este voinţa lui Dumnezeu, bucuria lui Hristos; este desăvârşirea sfinţilor, regula dreptăţii, învelitoarea adevărului şi păzitoarea vieţii curate".
226 Iubiţi credincioşi, Biserică ortodoxă, fără să facă uitată această dispută, a păstrat în conştiinţa ei, cum era şi firesc, doar imaginea cucernică a colegialităţii lor apostolice: le-a fixat zi comună de pomenire (29 iunie), multe sfinte lăcaşuri îi au ca patroni, la unele biserici, de-o parte şi de alta a intrării, le întâlnim chipurile pictate etc. Nu în ultimul rând, iată, această icoană a îmbrăţişării, mai puţin cunoscută la noi, dar frecventă în bisericile din Grecia, unele vechi de câteva secole. S-ar putea, totuşi, ca nu toate imaginile să ţină seamă de caracterizările păstrate în sinaxare. Căci se spune, bunăoară, despre Sf. Ap. Petru (utilizăm textul unui Minei tipărit în anul 1894): "Era la chipul feţei alb, puţin cam galben, pleşuv şi des la părul ce-i rămăsese, cam crunt la ochi şi roş, cărunt la cap şi la barbă, cu nasul lungăreţ, cu sprâncenele nalte, la vârstă om de mijloc, drept la stat, se pornea îndată împotriva nedreptăţii, din râvnă dumnezeiască. Spre cei ce veneau la pocăinţă era iertător şi lesne se schimba şi muta răspunsurile şi judecăţile cele mai dinainte..." Iar despre Sf. Ap. Pavel aflăm: "Fericitul Pavel era pleşuv la cap, vesel la căutătură, cu sprâncenele plecate în jos, alb la faţă, barba lungă, cu cuviinţă, cu nasul rotund şi cuvios, la toată faţa împodobit, cam cărunt la cap şi la barbă, om sănătos cu vârtutea, puţin cam scurt la trup...". Aşadar, chiar dacă iconografic nu se ţine întotdeauna seamă de aceste descrieri, imaginea îmbrăţişării lor este cât se poate de sugestivă şi impresionantă: o dată cu exprimarea frăţietăţii întru slujire, vedem o dumnezeiască invitaţie spre imitare, în primul rând pentru conducătorii spirituali ai confesiunilor creştine, de la care oamenii de rând aşteaptă de veacuri limpezirea "litigiilor" şi semnarea documentelor de refacere a unităţii. Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, chipuri sfinte ale frăţietăţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru unitatea credinţei noastre. Amin! ––––- o0o ––––-
227 16. SF. ILIE - PROOROCUL, CONTEMPORANUL NOSTRU - panegiric pentru 20 iulie Iubiţi credincioşi, O lectură mai atentă a istoriei Sf. Ilie, din Cărţile III şi IV Regi, ne ajută să observăm că, deşi el a trăit cu aprox. 850 de ani înainte de Hristos, faptele lui au o deosebit de mare actualitate. Dacă el ar coborî acum printre oameni, ar lua aceleaşi atitudini ferme împotriva tuturor faptelor care nu sunt după voia lui Dumnezeu. Căci prin întreaga-i râvnă, Sf. Ilie a dovedit o exemplară ascultare faţă de Dumnezeul Cel Unic, demascând falsitatea idolilor şi a slujitorilor acestora. Însuşi numele lui, Ilie (în ebraică Eliahu), se traduce “Iahve este Dumnezeu”, adică numai Unul, Iahve, este Dumnezeu cu adevărat. În cele ce urmează vom prezenta, selectiv, câteva aspecte ale slujirii lui, raportându-le la situaţia din zilele noastre, din România, paralelism din care se va observa implicit că Sf. Ilie, prin slujirea lui devotată, nu este numai unul dintre cei mai râvnitori prooroci ai Legii Vechi, ci este şi contemporan cu noi. 1. Sf. Ilie, luptător împotriva idolatriei şi a falşilor preoţi. Ahab, rege nelegiuit, căsătorit cu idolatra Isabela, a acceptat închinarea la zeul păgân Baal, căruia i-a rânduit 450 de preoţi mincinoşi, iar pe preoţii adevăratului Dumnezeu i-a omorât. Atunci Ilie, după ce, cu puterea Domnului, a încuiat cerul spre a nu mai ploua 3 ani şi 6 luni, ca pedeapsă pentru această nelegiure, i-a avertizat pe toţi închinătorii la idoli: “Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi lui!” Iar cu prilejul jertfei de pe Muntele Carmel, Ilie i-a făcut de râs pe preoţii idolatri, care strigau în zadar pe Baal: “Strigaţi mai tare.. Poate stă de vorbă cu cineva, poate doarme...”, iar poporul lămurindu-se de mincioşenia lor, i-a ucis pe loc. Ce ar face Ilie astăzi, în mijlocul idolatriilor secolului XXI, al puzderiilor de secte, al “taumaturgilor” răsăriţi din noaptea comunismului ateu, al tuturor pretinşilor “guru”, al abaterii quasigenerale de la normele moralei creştine? Ar striga răspicat: “Până când veţi şchiopăta, o, românilor? Ziceţi că sunteţi urmaşii lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Constantin Brâncoveanul-Mucenicul, Mihai I cel Devotat? Dacă da, vă întreb: ce credinţă au avut? Nu cea ortodoxă? Şi atunci, de ce alergaţi după credinţe străine de Neam şi după dumnezei străini?...” Ce ar face predicatorilor de tot felul (în fapt, preoţi mincinoşi)? Le-ar demasca fanatismul, ignoranţa şi impostura, cu temeiuri biblice şi patristice, în aşa fel încât fiii Bisericii Neamului să nu le mai cadă victime. 2. Sf. Ilie şi via lui Nabot. Ne amintim cum regele Ahab, prin uneltirile Izabelei a răpit via lui Nabot, pe care o moştenise de la părinţii lui. Ce i-a spus Ilie nelegiuitului rege? “L-ai ucis pe Nabot şi i-ai răpit via? În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, vor linge şi sângele tău!” Şi aşa a fost! Cum ar vorbi azi Sf. Ilie tuturor uzurpatorilor de proprietăţi, nomenclaturiştilor care nu mai vor să părăsească proprietăţile răpite de Ahabii comunişti cu Izabelele lor? Cam aşa, credem: “Nu vă este frică de mânia Domnului? Credeţi că veţi sfârşi cu bine, uzurpatorilor? Grăbiţi-vă, profitorilor, să respectaţi legile proprietăţii, până nu veţi avea soarta lui Ahab!” 3. Sf. Ilie, om al rugăciunii. Sf. Ilie nu este doar un personaj aspru, justiţiar intransigent, gata să taie şi să ardă cu foc pe cei nelegiuiţi. Este şi un om delicat, al rugăciunii smerite, al râvnei exemplare, după cum însuşi mărturiseşte: “Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Savaot!”. Pe muntele Carmel, la vremea jertfei de seară, se roagă stăruitor: “Doamne Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Israel! Auzi-mă Domne, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu eşti singur Dumnezeu... Că Tu le întorci inima la Tine!” Precum atunci, şi acum se roagă pentru cei ce-l cinstesc în sfintele biserici, căci el este acum un ales mijlocitor pentru toţi care îngenunchează cu evlavie înaintea icoanei lui, precum noi ne rugăm în biserica noastră aici şi acum.
228 4. Sf. Ilie lasă urmaşi. În timp ce un car cu cai de foc îl răpea spre cer, Elisei, căruia Ilie îi lăsase cojocul, semn al alegerii spre slujire, striga uimit: “Părinte, părinte, carul lui Israel şi călăreţii lui!” Cuvinte pe care noi, preoţii şi credincioşii, urmaşi ai lui Ilie în măsura în care vom urma faptelor lui, înţelegem şi mărturisim: “Doamne, Doamne, minunată-i scara care urcă spre cer! Fă-ne vrednici să păşim pe ea spre a veni aproape de Tine, precum Ilie-proorocul a venit în carul cu cai de foc!” Amin. ––––- o0o ––––-
229 17. SF. IOAN BOTEZĂTORUL, CEL SMERIT, DELICAT ŞI ÎNDATORITOR - panegiric pentru ziua de 29 august Iubiţi credincioşi, Sfârşitul pământesc al semenilor lasă posterităţii posibilitatea feluritelor aprecieri, obiective sau subiective, încercându-se, în general, a li se evidenţia trăsătura dominantă. Astfel, se spune despre cineva că a fost bun sau rău, blând sau aspru, drept sau nedrept ş.a., după anumite fapte, cuvinte, sau gesturi. De multe ori se întâmplă, însă, că aprecierile sunt grăbite, superficiale, chiar potrivnice realităţii. Nici sfinţii nu scapă simţului critic al confraţilor pământeni, simţ ce se acutizează, parcă, o dată cu îmbătrânirea firii umane... Când se vorbeşte, bunăoară, de Sf. Ioan Botezătorul (a cărui Tăiere a Capului pomenim), celor predispuşi la aprecieri pripite li se poate întâmpla să creadă că evangheliştii văd în el doar un personaj aspru, dur şi neiertător. Un sfânt cu faţa încruntată şi mâna ridicată ameninţător asupra oricărui păcătos ce i-ar ieşi în cale. Căci, spun aceştia, nu poate fi altfel cineva care strigă conaţionalilor: “Pui de vipere!...” şi “Iată securea stă la rădăcina pomilor!”... (Marcu 3, 7) . Sau care, în ipostaza justiţiarului intransigent, cu o mână ridicată, tună şi fulgeră asupra păcătosului de Irod Antipa: “Nu ţi se cuvine să ţii de nevastă pe soţia fratelui tău!”(Marcu 6, 18). Şi astfel de exemple ale “durităţii” Înainte-Mergătorului s-ar mai putea găsi. Este greşeala în care au căzut şi unii regizori de filme ale vieţii lui Iisus, în care Ioan Botezătorul apare doar ca un personaj pus pe strigăte, tunete şi fulgere, asupra a tot ce mişcă-n juru-i. Desigur, Sf. Ioan, cel numit înger în profeţia lui Maleahi (3, 1), de aceea în icoană el este închipuit cu aripi, n-avea cum să tolereze ipocrizia fariseilor şi nici concubinajul din palatul regal. Totuşi, care este, de fapt, nota dominantă a personalităţii sale? Poate un înger să fie stăpânit de duritate, asprime, intransigenţă? Să încercăm să aflăm împreună răspunsul, cercetând mai atent Noul Testament. Evangheliştii, chiar în puţinele amănunte pe care le surprind, ne prezintă un Ioan Botezătorul nebănuit la prima vedere de mai-puţin cunoscătorii textelor sfinte. În câteva versete, pe deplin grăitoare, sfântul ne apare smerit, sfios, simplu, delicat, gingaş, plin de tandreţe, afabil, îndatoritor, bun şi afectuos, purtătorul unei mari şi discrete iubiri. Să exemplificăm. Smerit şi sfios: Îi zice Mântuitorului Iisus Hristos înainte de Botez: “Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” (Matei 3, 14); simplu şi discret în traiul zilnic: “Avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă şi o încingătoare de piele, iar hrana lui era lăcuste şi miere sălbatică “ (Matei 3,4); îndatoritor, afabil, bunsfetnic: “Şi mulţimile îl întrebau zicând: ce să facem? Răspunzând Ioan le zicea: Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate asemenea; iar vameşilor le-a zis: nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este rânduit! Iar ostaşilor: să nu asupriţi pe nimeni şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră!” (Luca 3, 10-14); nereceptiv la intrigi, delicat şi gingaş: “Rabi, îi zic unii dintre ucenici, iată Acela (Iisus n.n.) despre Care tu ai mărturisit, botează şi toţi se duc la El” (Ioan 3,26). Cum răspunde la această provocare? Cu o delicateţe dezarmantă, în care se cuprind, deodată, gingăşia, duioşenia şi smerenia: “Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez!” (v. 29-30). Drept-măritori creştini, După ce am parcurs aceste mărturii, ne mai apare Ioan Botezătorul aspru, dur şi neiertător? Sau, dimpotrivă, bun, delicat, îndatoritor, afabil? Cu certitudine, oricine va vrea să fie obiectiv se va opri la aceste din urmă însuşiri, la care se adaugă şi celelalte pomenite mai sus: smerit, discret, gingas, afabil, simplu ş.a. Totodată, învăţăm din această analiză să nu ne grăbim niciodată să catalogăm pe cineva înainte de a-i privi cu
230 atenţie însuşirile. Căci zice înţeleptul Sirah: "Mai’nainte de a cerceta nu judeca; cunoaşte întâi şi apoi dojeneşte" (11,7). Incontestabilele calităţi ale Sf. Ioan aveau să-l impresioneze chiar şi pe învârtoşatul, necioplitul, opacul Irod, căci ne zice Marcu Evanghelistul: “Irod...îl ocrotea. Şi ascultându-l, multe făcea şi cu dragoste îl asculta” (6, 20). Cum va fi decurs dialogul dintre marele profet şi nefericitul rege? Suntem îndreptăţiţi să bănuim că Ioan îi va fi vorbit cu asprime, pe bună dreptate, dar şi cu milă şi compasiune, sperând, de ce nu?, în îndreptarea păcătosului. Altfel, Irod cum l-ar fi ascultat „cu dragoste”? Parcă-l vedem pe rege făcând ochi mari, ca de copil ruşinat, prins în flagrant de un învăţător aspru, dar drept şi bun totodată. Un Irod ascultând docil, dar şi fascinat, atât cât îi permitea slaba-i pricepere, sărmanul. În realitate, “asprul” Botezător n-a fost decât un miel-înaintemergător al Mielului Hristos, pe care îl vedem în cele din urmă aşezându-se supus în genunchi, în faţa călăului tocmit de Irodiada, plecându-şi tăcut capul spre tăiere... Prevestire limpede a supunerii şi jertfei Mântuitorului, Care se va lăsa răstignit, ca un Miel spre junghiere, cum profeţise Isaia Proorocul (53, 7) nu doar neprotestând, ci rugându-se chiar pentru călăi: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34). Iar acum, iconografic, Sf. Ioan ni se înfăţişează senin lângă tronul Împăratului Hristos, de cealaltă parte fiind Prea Sfânta Fecioară Maria, în prea-frumoasa icoană ce se cheamă „Deisis” (în traducere „rugăciune”), stând smerit şi sfios în straiele-i simplităţii cunoscute şi rugându-se neîncetat pentru noi. Iubiţi ascultători, Pentru întregirea imaginii Botezătorului şi Înainte-Mergătorului Domnului, la mărturiile din Evanghelii socotim potrivit să adăugăm şi pe cea a istoricului iudeu Iosif Flaviu (aprox. 37-95), care, în lucrarea sa, Antichităţi Iudaice, notează la un moment dat următoarele: “Ioan a fost un om bun, care le-a cerut iudeilor să practice virtutea, să fie drepţi unii cu alţii şi pioşi faţă de Dumnezeu, prin intermediul botezului” (trad. Ion Acsan, edit. Hasefer, Bucureşti, 2001, XVIII, V, 2; vol II, p. 454) . Sfinte Ioane, cel smerit, bun, sfios, îndatoritor, discret, tandru, delicat şi milos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Amin. ––––- o0o ––––-
Comment [P3]: n
231 VIII. P A R E N E Z E (cuvântări ocazionale) 1. LA INSTALAREA PREOTULUI ÎN PAROHIE Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi! (Ioan 20, 22-23). Prea Cucernice Părinte Protoiereu, Prea Cucernici Părinţi-fraţi, Iubiţi credincioşi, Cuvintele pe care le-am evocat au fost rostite de Mântuitorul Iisus Hristos către apostolii aleşi de El, după ce, în aceeaşi cuvântare, le spusese “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi!” (Ioan 20, 21). Sfinţii Apostoli, la rândul lor, au rânduit episcopi, preoţi şi diaconi în cetăţile în care au propovăduit. Slujirea apostolească deplină a fost continuată, apoi, până în zilele noastre, de prea sfinţiţii episcopi, care, după cercetarea cuvenită, hirotonesc şi trimit preoţi în parohii spre plinirea întreitei misiuni de învăţător, sfinţitor şi îndrumător pe calea mântuirii. Aşa s-au petrecut lucrurile, cu voia Domnului, şi în parohia aceasta, iubiţi credincioşi, în care mi s-a dăruit bucuria să vă fiu trimis păstor. Mi-au rămas încă vii în suflet rugăciunile de hirotonire rostite de Prea Sfinţitul...: “Dumnezeiescul har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele de lipsă le plineşte, rânduieşte pe prea cucernicul diacon... în preot. Să ne rugăm, dar, pentru aceasta, ca să vină peste el harul Sfântului Duh"22, întărindu-mă, apoi, şi cu puterea de a săvârşi Sfânta Taină a Spovedaniei: “...Însuţi şi acum pe robul Tău acesta....care s-a ales de către mine, deplin fiind întru tot harul, arată-l pe dânsul vrednic de apostoleasca şi duhovniceasca Ta slujire, prin a noastră smerenie, de a lega şi a dezlega greşelile celor nevrednici...", pe temeiul poruncii date de Mântuitorul: “Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri" (Matei 18, 18). Mă simt copleşit de greaua răspundere ce mi s-a încredinţat, dar şi de bucuria adâncă pe care o trăiesc din clipa hirotoniei. Dau slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru darurile revărsate asupra mea şi mă rog Lui să-mi ajute a-mi împlini misiunea după cuviinţă. Cuvântul meu de mulţumire se îndreaptă, acum, către toţi cei aleşi de Dumnezeu să-mi îndrume paşii spre această sfântă slujire. Mai întâi către iubiţii mei părinţi, aici de faţă, care, prin jertfelnicia lor, m-au crescut şi m-au îndemnat să urmez teologia şi pe care îi rog ca şi de acum înainte să-mi fie aproape cu rugăciunile lor. În acelaşi timp datorez mulţumiri părinţilor mei sufleteşti, profesorii de la Seminar şi de la Facultate, care - cu timp şi fără timp - mi-au sădit în suflet sfintele învăţături şi deprinderi teologice, spre a le oferi în slujba dumneavoastră, iubiţi credincioşi. În chip deosebit îmi exprim recunoştinţa faţă de Prea Sfinţitului Părinte Episcop (X), care m-a hirotonit şi mi-a dat binecuvântarea să fiu preotul în această parohie. Totodată, mulţumesc din toată inima părintelui protoiereu..., care a avut dragostea să vină aici, spre a da mărturie asupra înaltei hotărâri de a fi numit în această parohie. Îi mulţumesc, de asemenea, pentru cuvintele calde şi încurajatoare rostite cu acest prilej23. Nu în ultimul rând, mulţumesc şi celorlalţi oaspeţi, aici de faţă, pentru gestul prietenesc de a fi alături de noi în această binecuvântată zi. Iubiţi credincioşi ai parohiei...., Dumneavoastră vă mulţumesc în chip aparte, pentru căldura sufletească ce miaţi arătat-o din clipa în care am sosit aici. Cu ajutorul Domnului, vom lucra de acum 22
ARHIERATICON, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1993, p. 79 În mod obişnuit, preotul instalat vorbeşte la urma tuturor. Se presupune, deci, că protoiereul ţinuse pareneza mai înainte. 23
232 împreună în ogorul Lui. Ne vom ruga împreună, în această prea frumoasă biserică şi pe la casele fiecăruia. Dar vom fi alături şi în ostenelile gospodăreşti, mai ales în cele ce ţin de buna rânduială a sfântului lăcaş, a cimitirului, a troiţelor ş.a. De aceea, vă rog dintru început să fiţi lângă mine, cu rugăciunile, cu sfaturile şi cu celelalte osteneli, pentru că fără sprijin nu voi putea împlini jurământul pe care l-am rostit la hirotonie, în faţa sf. altar. Căci am jurat între altele că în misiunea mea “nu am în vedere decât a lucra cu osârdie pentru mântuirea sufletească a turmei duhovniceşti mie încredinţată...” Slujirea preotului are în vedere, aşa cum am pomenit la început, trei aspecte: învăţătorească, sfinţitoare şi pastorală. Ca învăţător mă voi strădui să împlinesc angajamentul rostit în cadrul aceluiaşi jurământ, că “voi conforma neîncetat viaţa mea cu învăţătura sfintei evanghelii, a sfinţilor apostoli, şi cu toate canoanele şi învăţăturile sfinţilor părinţi ai Bisericii Ortodoxe”. În misiunea sfinţitoare şi pastorală sunt conştient că nu se poate sluji fără o neîncetată străduinţă de a avea eu însumi o viaţă cucernică, după îndemnul dat de sf. ap. Pavel, îndemn inclus în textul jurământului: “Nu voi uita nici o dată cuvintele sf. ap. Pavel, care cere ca preotul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, privighetor, treaz, cumpătat, ospitalier, învăţător, nu beţiv, nu bătăuş, nerâvnitor la câştig urât, ci blând, nesfednic, nelacom, bine chivernisându-şi casa sa...” (I Tim. 3, 2-4). Am rostit şi în faţa dumneavoastră aceste cuvinte de jurământ, cu rugămintea să mă sprijiniţi cu rugăciunile şi sfaturile, spre a le respecta întocmai. Iubiţi credincioşi, Evocând aceste fragmente din jurământul pe care l-am depus în ziua hirotoniei, îmi dau seama încă o dată cât de înaltă şi înfricoşată este răspunderea preoţească. Cunoaştem sfinţi părinţi care au fugit de preoţie, nu spre a se eschiva de slujire, ci din această conştiinţă a înaltei răspunderi. În cele din urmă au consimţit, numai după îndelungi insistenţe ale celor din jur, şi văzând câtă nevoie au creştinii de păstori. Aşa sa întâmplat, spre exemplu cu sfântul Grigorie de Nazianz, trăitor în secolul al IV-lea, de la care ne-au rămas astfel de mărturii într-un Tratat despre preoţie24. Grija de a nu greşi, frământările şi gândurile asupra înfricoşatei răspunderi, l-au făcut să facă mărturisiri care se potrivesc întocmai şi nouă, preoţilor de azi: “Cu aceste gânduri, spunea sf. Grigorie, trăiesc ziua şi noaptea. Acestea-mi topesc măduva, acestea-mi macină trupul şi nu mă lasă să fiu îndrăzneţ şi să privesc în sus. Acestea-mi smeresc sufletul, îmi îngenunchează mintea, îmi pun lanţ limbii... Trebuie mai întâi să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii; să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii; să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii; să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii; să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii...”. Drept-măritori creştini, cu această conştiinţă şi responsabilitate a sfinţilor părinţi, pe care îi avem preţioase modele, închei cuvântul meu, mulţumindu-vă încă o dată, tuturor, pentru dragostea de a fi alături de mine. Consider potrivit ca acum, la început de drum, să rostesc împreună cu dumneavoastră Rugăciunea la începerea lucrului: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiule, Unule-Născut al Tatălui celui fără de început, Tu eşti Cel ce prin gura proorocului Tău David ai zis: ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara. Tu ai zis şi prin gura fericitului Pavel apostolul; cel ce nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce. Şi iarăşi Tu ai zis cu preacurată gura Ta: Fără de Mine nu puteţi face nimic. Doamne, Doamne, ascult din tot sufletul şi din toată inima dumnezeieştile Tale cuvinte şi cu umilinţă alerg la bunătatea Ta: ajută-mi mie, păcătosului, cu darul Tău, să săvârşesc lucrul pe care îl încep acum. AMIN.” ––––- o0o ––––24
MIGNE, P.G. vol. XXXV, col. 408-517, trad. de pr. D. FECIORU, în vol. Despre preoţie, Edit. Institutului Biblic şi de misiune al BOR, Bucureşti, 1987, p. 158-222.
233 2. LA BOTEZUL UNUI PRUNC Binecuvântat este Dumnezeu, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină! Cinstiţi nuni şi părinţi, drept-măritori creştini, Cu bună-vrerea Domnului, din acest moment Biserica noastră Ortodoxă are încă un vlăstar, fapt care ne bucură în chip deosebit. La întoarcerea acasă veţi purta pe braţe un micuţ creştin, curat ca un înger, care vă va umple casa de lumină. Am împlinit şi astăzi, la cererea dumneavoastră, porunca Mântuitorului nostru Iisus Hristos: "Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh..." (Matei 28, 19). Iubiţii noştri, Aşa cum aţi văzut, s-au săvârşit de fapt trei Taine, nu una: Botezul, Mirungerea şi Împărtăşania. Botezul, la care momentul principal a fost afundarea de trei ori în apă, când am rostit “Se botează robul lui Dumnezeu.., în numele Tatălui, amin, şi al Fiului, amin, şi al Sfântului Duh, amin". Însuşi cuvântul “botez” înseamnă “scufundare” (de la verbul grecesc baptizo= a scufunda). Mirungerea, care s-a făcut prin rostirea repetată a formulei Pecetea darului Sfântului Duh, o dată cu ungerea cu Sf. Mir, special pregătit de episcopii Bisericii în Joia Mare a fiecărui an şi care se mai foloseşte doar la sfinţirea bisericii noi zidite. Împărtăşania, ce i s-a dat pruncului la urmă, ca hrana cea mai preţioasă pentru întărire şi creştere trupească şi duhovnicească. Aceste trei Taine se mai numesc şi Taine de iniţiere şi sunt absolut obligatorii pentru mântuirea omului. Un cunoscut învăţător al Bisericii, Nicolae Cabasila, care a trăit în veacul al XIV-lea, scrie astfel în lucrarea sa Despre viaţa în Hristos: “Botezul împacă pe om cu Dumnezeu, Sfântul Mir îi împărtăşeşte multe daruri minunate, iar puterea mesei euharistice îi aduce sufletului însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos". Iubiţi credincioşi, În această atmosferă, de negrăită bucurie, facem acum urările tradiţionale: pentru pruncul nou botezat ne rugăm Domnului să-i dea sănătate, spre a-şi împlini chemarea pe pământ, să-şi păzească haina Botezului şi logodirea Duhului neîntinată şi fără prihană, aşa cum ne-am rugat în timpul slujbei, să-şi împlinească un rost în viaţă, pentru a fi bucurie părinţilor, naşilor, tuturor celor care îl vor înconjura cu drag. Să trăiască întru mulţi şi fericiţi ani. Mulţi ani trăiască! naşilor, care îi sunt părinţi spirituali şi sfătuitori apropiaţi, să le dea Dumnezeu sănătate, cu spor şi binecuvântare în casa dânşilor, să se bucure de acest fin pe care-l ţin acum în braţe şi să trăiască întru mulţi şi fericiţi ani. Mulţi ani trăiască! părinţilor acestui prunc şi tuturor celor care aţi fost de faţă la această mare şi sfântă bucurie, le dorim sănătate, cu spor şi binecuvântare în casa fiecăruia. Să trăiţi cu toţii, întru mulţi şi fericiţi ani. Mulţi ani trăiască! ––––- o0o ––––-
234 3. LA CUNUNIE Primeşte cununile lor întru împărăţia Ta, păzindu-i curaţi, fără prihană şi neasupriţi, în vecii vecilor! Iubiţi miri, cinstiţi nuni, cinstiţi nuntaşi! Către sfârşitul prea-frumoasei slujbe a cununiei ce s-a săvârşit, aţi auzit cuvintele pe care le-am evocat acum câteva clipe, cuvinte în jurul cărora vom ţese câteva simţăminte. Întâi de toate, ne exprimăm bucuria că încă doi tineri au trecut pragul sfintei noastre biserici şi s-au cununat după rânduiala creştină, astfel că numărul familiilor ortodoxe a mai crescut cu una! Aţi remarcat, iubiţii noştri, cât de frumoasă este această slujbă: rugăciuni înţelept alcătuite de părinţii Bisericii şi cântări armonioase care exprimă bucuria nemărginită a nunţii... Dar, trebuie să ştiţi că fiecare moment, fiecare gest, fiecare rugăciune are o anumită semnificaţie. Timpul nu ne îngăduie, desigur, să le explicăm acum pe toate, încât ne vom opri doar la un singur moment. Iubiţi miri, spre finalul slujbei, aţi auzit cuvintele: „Primeşte cununile lor întru împărăţia Ta”. Cine să le primească? Dumnezeu, se înţelege. Care cununi? Cununile ce v-au fost aşezate pe cap de către preot împreună cu naşii. Spre a înţelege semnificaţia acestor cuvinte, trebuie să ştim mai întâi ce simbolizează punerea cununilor. Pe scurt, ştim că în vechime purtau coroane împăraţii şi învingătorii în războaie25. Aşadar, cei care se remarcau printr-o anumită vrednicie. Astăzi, când vi s-au aşezat cununile pe cap, dragi miri, aţi fost consideraţi şi voi vrednici de a fi soţ şi soţie. Biserica vă recunoaşte această vrednicie prin preoţii slujitori, prin naşii şi părinţii dumneavoastră, prin toţi cei de faţă. Aceste cununi ce vi s-au pus, iar mai apoi v-au fost ridicate, le veţi purta în chip nevăzut toată viaţa. Este o mare taină în această lucrare, prin voia Domnului! În acest sens se exprimă cel mai mare teolog român al secolului al XX-lea, părintele Dumitru Stăniloae: “Ei (mirii, n.n.) vor purta în chip nevăzut toată viaţa cununile lor, de vor trăi în iubire adevărată, în curăţia fidelităţii şi în răspundere şi respect reciproc. Cu aceste cununi ei vor merge chiar în împărăţia cerurilor”26 . Noi nădăjduim, aşadar, că veţi purta cu demnitate aceste cununi, aşa cum aţi jurat pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce, în faţa Sfântului Altar, fideli unul altuia şi amândoi lui Dumnezeu, bine ştiind că soţii fideli sunt aceia care se îngrijesc unul de altul ca de nişte bunuri veşnice ale sufletului lor27. Făcând aşa, cununile vă vor fi primite, la sfârşitul vieţii, în împărăţia cerurilor... Iubiţii noştri, în această nădejde, facem acum urările tradiţionale: - mirilor..., să le dea Dumnezeu sănătate, căsnicie rodnică, ani mulţi cu spor şi binecuvântare! Să trăiţi întru mulţi şi fericiţi ani! (corul cântă „mulţi ani trăiască”); - naşilor..., care în urma acestei sfinte slujbe au devenit părinţi spirituali ai mirilor, să le dea Dumnezeu sănătate, cu spor şi binecuvântare în casa dânşilor, să se bucure de aceşti fini pe care i-au cununat împreună cu noi, să se bucure şi de finii mai mici, spre a-i boteza, şi să trăiască întru mulţi şi fericiţi ani! („mulţi ani trăiască”); - părinţilor acestor miri, care i-au născut, i-au crescut şi i-au educat cu multe sacrificii, precum şi tuturor nuntaşilor care sunt de faţă la această sfântă slujbă, să le dea Dumnezeu sănătate, bucurii de pe urma mirilor, mulţi şi fericiţi ani! („mulţi ani trăiască”). ––––- o0o ––––25
Dacă împrejurările îngăduie, explicaţiile pot fi şi mai detaliate. Material explicativ la Pr. prof. dr. Ene BRANIŞTE, Liturgica Specială... , p. 412. 26 Op. cit., p. 200. 27 Pr. prof. dr. Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii. II, Alba Iulia, 1996, p. 145.
235 4. LA SFINŢIREA BISERICII Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: în Casa Domnului voi merge! (Psalm 121,1) Prea Sfinţite Părinte Episcop, Prea Cucernice Părinte Protopop, Prea Cucernici Părinţi – fraţi împreună slujitori, iubiţi credincioşi, Cuvintele psalmistului David exprimă în chip fericit bucuria sfântă ce ne copleşeşte inimile astăzi, când, cu ajutorul Domnului, suntem împreună pentru cel mai mare eveniment al parohiei din ultimii ani: sfinţirea lăcaşului de cult. Atmosfera cu totul sărbătorească ne aduce aminte de un eveniment similar petrecut în Ierusalim, acum aprox. 1000 de ani: sfinţirea templului lui Solomon. La fel ca atunci, primul nostru gând din această prea-frumoasă zi este să înălţăm rugăciune de mulţumire către Dumnezeu, Care ne-a binecuvântat cu aceasta mare bucurie, zicând o dată cu Solomon împăratul: Doamne Dumnezeul lui Israel! Nu este Dumnezeu asemenea Ţie, nici în cer sus, nici pe pământ jos; Tu păzeşti legământul şi ai milă de robii Tăi care umblă cu toată inima lor înaintea Ta! (III Regi 8, 23). Bucuria noastră este sporită de prezenţa dumneavoastră, a tuturor, fapt pentru care vă mulţumim din toată inima. În chip deosebit ne bucură prezenţa Prea Sfinţitului Episcop..., Întâi-Stătătorul eparhiei, care a binevoit să poposească în mijlocul nostru şi să oficieze slujba de sfinţire a bisericii. Prezenţă P.S. Sale ne aminteşte de cuvintele Sf. Ignatie Teoforul, trăitor în jurul anului 100: “Acolo unde apare episcopul, acolo este şi comunitatea, după cum acolo unde este Iisus Hristos, acolo este şi Biserica universală. Ceea ce încuviinţează episcopul este bine plăcut lui Dumnezeu, ca tot ce se săvârşeşte să fie sigur şi întemeiat”28. Prea Sfinţia Sa, înconjurat de soborul de preoţi a săvârşit slujba de sfinţire a noului lăcaş, rostind minunatele rugăciuni rânduite. Între acestea un ecou deosebit în sufletele noastre are încă Rugăciunea de sfinţire a Prestolului, masa din Altar, din care amintim un fragment: “Stăpâne, mult-milostive, umple de slavă, de sfinţire şi de dar jertfelnicul acesta, ca să se prefacă jertfele cele fără de sânge ce Ţie se aduc pe el, în Preacuratul Trup şi cinstitul sânge al Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”29. Ne bucură, de asemenea, prezenţa părintelui protoiereu, alături de ceilalţi confraţi preoţi, care au sporit prin rugăciune lucrarea harului în această sfântă zi. Mulţumim respectuos şi celorlalţi distinşi oaspeţi, reprezentanţi ai instituţiilor oficiale. Nu în ultimul rând, tuturor credincioşilor care şi-au manifestat dragostea faţă de sfânta biserică şi sunt prezenţi aici şi pe a căror feţe se poate citi emoţia sfântă izvorâtă din sfinţenia slujbei, de parcă ar vrea să rostească frumoasele cuvinte ale cunoscutei rugăciuni: “În Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu!”. Iubiţi credincioşi, Din ziua Pogorârii Sf. Duh, zi de naştere a Bisericii creştine, până astăzi, sufletele evlavioase n-au încetat să se adune, în locuri consacrate, pentru sfintele slujbe. Dintru început, Biserica a fost socotită „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15), cum inspirat scrie Sf. Apostol Pavel. Adunările de cult au avut loc mai întâi în anumite case, unde creştinii se întâlneau la început pe ascuns, de frica iudeilor (Ioan 20, 19), apoi în biserici special construite, din ce în ce mai mari şi mai frumoase, mai ales după libertatea religioasă acordată de cel întru sfinţi împăratul Constantin cel Mare, la anul 313. Făcând un arc peste timp, privim acum cu negrăită bucurie spre acest Lăcaş al nostru, a cărui sfinţire s-a făcut astăzi. Noi ştim, însă, că „biserică” nu înseamnă doar 28
Epistola către Smirneni, VIII, 2, în trad. Pr. D. FECIORU, vol. I PSB, Bucureşti, 1979, p. 184. 29 Arhieraticon, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 176-177.
236 clădirea zidită, ci şi comunitatea credincioşilor dimpreună cu slujitorii ei. Credincioşii alcătuiesc Biserica cea vie, Trupul lui Hristos (Efeseni 1, 23). La fiecare Sfântă Liturghie, credincioşii rostesc împreună simbolul de credinţă, sau crezul, în care mărturisesc credinţa lor în Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Una, pentru că Unul este Trupul lui Hristos. Doar cei ce au părăsit Biserica cea una, fraţii noştri rătăciţi în credinţe greşite, socotesc că Hristos poate fi împărţit. “Oare S-a împărţit Hristos?”, întreabă retoric Sf. Ap. Pavel (I Cor. 1, 13). Sfântă, pentru că sfânt este Duhul Care sălăşluieşte şi lucrează în ea. Sobornicească, pentru că îşi întemeiază învăţătura pe cele 7 soboare, sau sinoade ecumenice, la care Sfinţii Părinţi au luat hotărâri de valoare universală. Apostolească, pentru că episcopii, preoţii şi diaconii ei, au păstrat neîntrerupt rânduielile lăsate de Mântuitorul Iisus Hristos prin Sfinţii Apostoli. Iată, iubiţi credincioşi, că Dumnezeu ne-a ajutat să înălţăm un nou şi prea frumos Lăcaş, în care să ne botezăm pruncii în sfânta noastră credinţă ortodoxă, să ne spovedim, să ne împărtăşim la Sfintele Liturghii, să vedem în ea cununându-se tinerii; tot aici, din vrerea Domnului, să-i slujim pe cei care trec în veşnicie şi apoi să le facem soroacele îndătinate. Biserica, maica noastră a tuturor, ne aşteaptă şi ne primeşte şi la momente de bucurie şi la cele de tristeţe. De câte ori, în necazuri, nu primim întărire în Sfântul Lăcaş, prin rugăciunile slujitorilor rânduiţi? De câte ori nu intrăm în biserici trişti, aproape deznădăjduiţi şi ieşim întăriţi, plini de nădejde, cu feţele senine. Iată, spre ilustrare, o frumoasă pildă din Pateric: Fericitul Avva Pavel, ucenicul sfântului Antonie, a povestit părinţilor un lucru ca acesta: odată, mergând la o mănăstire pentru cercetarea şi folosul fraţilor, au intrat în sfânta biserică ca să săvârşească sfânta slujbă, iar fericitul Pavel lua seama la fiecare dintre cei ce intrau în biserică, ca să vadă cu ce fel de suflet intra la slujbă, că avea şi acest dar dat lui de la Dumnezeu, ca să vadă pe fiecare cum este la suflet, precum vedem noi obrazele unii altora. Şi intrând toţi cu faţa luminată şi cu obraz vesel şi văzând pe îngerul fiecăruia bucurându-se de dânsul, pe unul l-a văzut negru şi întunecat la tot trupul şi dracii ţinându-l de amândouă părţile, iar pe sfântul lui înger departe mergând după dânsul, posomorât şi trist. Iar Pavel, lăcrimând şi bătându-şi cu mâna pieptul, şedea înaintea bisericii, plângând foarte pe cel ce i se arătase aşa... După ce s-a isprăvit slujba, iarăşi lua aminte Pavel la feţele celor ce ieşeau fin sfântul lăcaş. Deci vede pe bărbatul care mai’nainte intrase întunecat la faţa, că iese luminat, alb la trup, iar pe îngerul său aproape de dânsul, bucurându-se foarte. Iar Pavel l-a rugat pe omul cu pricina să-i spună cum i-a dăruit Dumnezeu această schimbare. Iar omul, vădit fiind de Pavel, înaintea tuturor a povestit fără sfială cele pentru sine, zicând: “Eu sunt un om păcătos şi de multă vreme vieţuiam în grele păcate până acum. Dar intrând în sfântul lăcaş, am auzi cuvintele lui Isaia prorocul: “Spălaţi-vă şi vă curăţiţi, scoateţi vicleşugurile din inimile voastre!”(Isaia 1, 16 ş.u.); Iar eu, nevrednicul, de cuvintele proorocului umilindu-mă şi suspinând, am zis către Domnul: Ţie, Dumnezeule, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, mă făgăduiesc să lepăd toate fărădelegile şi-Ţi voi sluji cu curată ştiinţă! Cu aceste făgăduinţe am ieşit mai’nainte din Biserică...”30. Iată, iubiţi credincioşi, ce dumnezeiască binefacere, de care se bucură orice creştin care se hotărăşte sincer să se îndrepte. Iar acum, mulţumindu-vă încă o dată tuturor celor care v-aţi ostenit să ne sporiţi bucuria sfântă din această zi, ne rugăm Domnului să păzească în pace sfânt lăcaşul nostru, pentru slava Lui şi mântuirea noastră. Amin. ––––- o0o ––––30
Pateric..., p. 209-210. Din motive de adaptare, am redus istorioara la strictul necesar.
237 5. LA ÎNCEPUT DE AN ŞCOLAR Înţelepciunea este mai bună decât pietrele preţioase şi nici lucrurile cele mai scumpe nu au valoarea ei (Pilde 8, 11). Onoraţi profesori, iubiţi elevi (studenţi), iubiţi părinţi, Se cuvine, întâi de toate, să-I mulţumim Domnului că ne-a prilejuit această bucurie de a fi împreună, elevi, profesori şi părinţi, la un nou început de an şcolar. Drept mulţumire am săvârşit o sfântă slujbă31, prin care ne-am rugat ca Dumnezeu să binecuvânteze acest început de drum pe cărările ştiinţei şi ale înţelepciunii. Suntem cu toţii adânc emoţionaţi. Emoţia izvorăşte din bucurie momentului reîntâlnirii, desigur, dar este sporită şi de harul sfânt, pogorât în sufletele noastre prin slujba ce s-a săvârşit. Acestei slujbe îi adăugăm un foarte scurt cuvânt32, în care vom încerca să evocăm câteva lucruri legate de educaţie, văzute din punct de vedere creştin. Iubiţii noştri, Să ne amintim, mai întâi, că noţiunea a educa provine dintr-un verb latin, educo, care înseamnă, originar, “a scoate din”, „a creşte”, “a ridica”33, în procesul învăţământului înţelegând prin aceasta a-l scoate pe copil din starea ignoranţei şi a-l călăuzi pe cărările ştiinţei şi ale bunelor purtări. Amintim, totodată, că scopul creştin al educaţiei este formarea caracterului religios-moral. Pentru împlinirea acestui scop este nevoie, desigur, de osteneală pe măsură. Nici o jertfă, ofrandă, sau osteneală nu va rămâne, însă, fără rod. Biblia, Cartea noastră de căpătâi, ne cheamă să râvnim dobândirea înţelepciunii, căci înţelepciunea, spune Sfânta Carte, este mai bună decât pietrele preţioase (Pilde 8, 11). De aceea, la slujba care s-a făcut mai înainte aţi auzit, la un moment dat: “Ne rugăm Domnului Dumnezeului nostru, ca să caute cu milostivire asupra şcolarilor acestora, să le trimită în inimi, minte şi grai, duhul înţelepciunii, al ştiinţei, al evlaviei şi al fricii Sale...”34. Ştim, apoi, că Mântuitorul Iisus Hristos S-a arătat în lume, nu numai ca Arhiereu şi Împărat, ci şi ca Învăţător. Pildele şi sfaturile Lui sunt de o frumuseţe inefabilă, pe care voi, dragi tineri, le cunoaşteţi, datorită faptului că acum se face religie în şcoală. Urmând acestor sfaturi, părinţii bisericii dreptmăritoare au evidenţiat la rândul lor importanţa capitală a studiului: “Îndeletniceşte-ţi mintea cu învăţătura, ca să nu gândească la lucruri rele”, spunea Sf. Chiril al Ierusalimului, într-una din catehezele sale35. Iar Sfântul Ioan, patriarh al Constantinopolului, cel numit “Gură de Aur” pentru vorbirea lui frumoasă, a spus că “Învăţătura cu cât se răspândeşte mai mult, cu atât face mai puternice sufletele pe care acestea o primesc”36. În duhul învăţăturilor scripturistice şi patristice, marii dascăli ai neamului românesc s-au pronunţat, la rândul lor, de la catedră sau prin scris, pentru ridicarea culturală a poporului, ca unică şansă de progres şi civilizaţie. Dintre aceştia, am da un 31
De obicei se săvârşeşte sfinţirea apei celei mici, la care se adaugă rugăciunile pentru începutul anului şcolar şi Te-Deum-ul. Dacă timpul nu îngăduie, se vor rosti rugăciunile începătoare şi una din rugăciunile pentru şcolari. 32 Am introdus intenţionat precizarea foarte scurt cuvânt, pentru eficienţa receptivităţii din partea auditoriului, mai ales a tinerilor, foarte puţin dispuşi la cuvântări lungi, fie ele cât de reuşite. Evident, această promisiune “foarte scurt...” va trebui respectată întocmai. Timpul optim al unei astfel de pareneze: 5-7 minute. 33 prep “e”+ vb. “duco-ere”. 34 Molitvelnic..., p. 484. 35 Procateheza, 16; vezi trad. Pr. D. FECIORU, vol. 6 din “Izvoarele ortotoxiei”, Sf. Chiril al Ierusalimilui, CATEHEZELE, Partea I, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1943, p. 54. 36 Apud N. MOLDOVEANU, Comori dezgropate, Edit. "Casa Şcoalelor", Bucureşti, 1997, p. 281.
238 singur exemplu: profesorul academician Simion Mehedinţi (1869-1962), unul dintre cei mai mari pedagogi români, ignorat şi marginalizat de regimul comunist de tristă amintire, datorită puternicelor sale convingeri naţional-creştine. Profesorul Simion Mehedinţi propune, ca prim pas în cultura naţională, însuşirea şi folosirea corectă a limbii române: “Cel dintâi semn vădit al pătrunderii în cultura românească, spune el, este cunoaşterea şi stăpânirea deplină a limbii româneşti. Limba e haina sufletului. După limbă se poate vedea repede, dacă cineva e din stânca de mijloc a poporului, sau este o biată ţărână mărginaşă, frământată sub picioarele străinilor...”37. Stăpânind bine limba, orice tânăr are şansa asimilării corecte a învăţăturilor, cu ajutorul cărora va putea contribui la prosperitatea ţării, a familiei pe care o va întemeia şi a sa personală. Iubiţi elevi (studenţi), Strădaniile voastre nu vor ţinti doar obţinerea unor note mari, ca o legitimare a apartenenţei voastre la o şcoală. “Non scholae discimus, sed vitae”, a spus inspirat filozoful Seneca38. Noi cu toţii învăţăm pentru viaţă, cea de aici şi în perspectiva celei viitoare. Să reţinem, aşadar, iubiţii noştri, că scopul suprem al educaţiei este formarea caracterului moral creştin. Sa deveniţi, adică, oameni de caracter. Cuvântul “caracter”, vine de la grecescul “haractir”, care înseamnă încrustătură, adâncitură sculptată, formă dăltuită39, într-un cuvânt amprenta imprimată în firea omului prin educaţie. Să ajute Dumnezeu ca profesorii voştri să vă dăltuiască în suflete cele mai frumoase şi sfinte învăţături, spre mântuirea voastră şi a poporului român! Amin. ––––- o0o ––––-
37
Simion MEHEDINŢI, Poporul (Cuvinte către studenţi), Ediţia II-a, Edit. “Viaţa românească”, Bucureşti, 1911, p. 195. 38 Epistulae, 86, apud Vasile D. DIACONU şi Maria MARINESCU-HIMU, Proverbe şi cugetări latine, Edit. “Albatros”, Bucureşti, 1976, p. 108, nr. cr. 888. 39 “Haractir " = amprentă pe o monedă; figură gravată pe lemn, piatră sau metal; semn distinctiv.
239 6. LA VREMURI DE ÎNCERCARE (inundaţii) Eu sunt Dumnezeul tău, Eu întăresc dreapta ta şi îţi zic: Nu te teme, căci Eu sunt ajutorul tău (Isaia 41, 13). Iubiţii mei fii duhovniceşti, Am evocat aceste cuvinte din Sfânta Scriptură, spre a ne aduce aminte de Tatăl nostru Cel ceresc, spre Care ne îndreptăm toată nădejdea acum, când peste ţinutul nostru s-au abătut mari inundaţii ce au provocat, nouă tuturor, multă întristare. Noi ştim că viaţa omului este presărată atât cu bucurii cât şi cu necazuri. De aceea şi Sf. Apostol Pavel îndeamnă: “Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng!“ (Rom. 12, 15). Acum suntem chemaţi să plângem cu cei ce plâng, nu doar în sensul vărsării de lacrimi, ci în scopul de a fi alături, spiritual şi material faţă de cei care au suferit mari pagube în urma acestor calamităţi. De aceea, am săvârşit astăzi o slujbă specială prin care ne-am rugat cu genunchii plecaţi, ca Bunul Dumnezeu să ne întărească spre a trece creştineşte peste suferinţele de acum. Iubiţi credincioşi, Ori de câte ori se abat asupra noastră calamităţi, ca cele de acum, sau de altă natură, se ridică întrebări de genul “De ce Dumnezeu îngăduie necazurile?“ Este greu de dat un răspuns complet, pentru că, de fapt, numai El ştie cu adevărat de ce se întâmplă aşa. O încercare de răspuns avem, totuşi, dacă apelăm la Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi. Vom observa, din exemplele următoare, că Dumnezeu, fie ne pedepseşte pentru păcatele noastre, fie ne încearcă credinţa, dărnicia, răbdarea ş.a. Astfel, cuvintele rostite de Domnul prin profetul Isaia sunt în mare măsură actuale: “Nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele voastre L-au făcut să-Şi ascundă faţa... Pentru că mâinile voastre sunt întinate cu sânge şi degetele voastre cu nelegiuiri; buzele voastre grăiesc cuvinte mincinoase şi limba voastră strâmbătate!" (Isaia 59, 2-3). Aşadar, este bine a recunoaşte, fără teama de a greşi, că Dumnezeu ne-a pedepsit pentru păcatele noastre. Aceasta nu înseamnă că nu ne iubeşte. Căci zice dumnezeiasca Scriptură: “Domnul ceartă pe cel pe care îl iubeşte şi ca un Părinte pedepseşte pe feciorul care Îi este drag" (Pilde 3, 12). Pe de altă parte, prin necazuri ni se încearcă credinţa, aşa cum ştim din pilda dreptului Iov, cunoscută nouă tuturor. În duhul acestui exemplu biblic, spune Sf. Vasile cel Mare: “Necazurile şi durerile sunt trimise şi cu scopul de a încerca sufletele, a ispiti inimile şi a scoate la iveală pe cei virtuoşi, fie bogaţi, fie săraci. În astfel de împrejurări, nu există mai bună piatră de încercare şi pentru unii şi pentru ceilalţi; după răbdare se cunoaşte valoarea fiecăruia, anume: bogaţii sunt oare darnici şi milostivi? Săracii sunt ei, oare, înzestraţi cu răbdare, sau, dimpotrivă, cârtitori şi nerecunoscători? Sau, schimbându-se după împrejurări, ca nişte trestii clătinate de vânt...” (Despre foamete şi secetă, trad. pr. N. Donos, MMS, 12/1954, p. 11). Acestor explicaţii adăugăm cuvintele unui episcop român, de vrednică pomenire, Grigorie Comşa de Arad (1889-1935): “Dumnezeu trimite necazurile, pentru ca omul să-şi dea seama că nu pământul este ţara lui adevărată. Dumnezeu vede când lucrurile pământeşti pot să devină o primejdie pentru om şi atunci îi trimite nenorociri ca să se dezmeticească. Într-adevăr, prin necazuri învaţă pe om la tărie. Arborii mari, prin bătaia vânturilor se întăresc. Aurul nu se scoate din topitoare până nu se curăţă deplin...” (Predică la cazuri de nenorociri, în vol. De la leagăn până la moarte, Arad, 1927, p. 32). Care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de nenorocirile ce vin peste noi? Exemplul cel mai elocvent îl avem tot la dreptul Iov, care, după ce a pierdut toate bunurile materiale pe care le avea a rostit cu seninătate: “Gol am ieşit din pântecele
240 mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!“ (1, 21). Şi tot el spune, puţin mai departe: ”Fericit este omul pe care Dumnezeu îl mustră! Să nu dispreţuieşti certarea Celui Atotputernic. Căci El răneşte şi El leagă rana, El loveşte şi mâinile Lui tămăduiesc" (4, 17-18). Această mărturisire ne întăreşte pe noi acum, bine ştiind că Dumnezeu nu ne părăseşte, de fapt, niciodată: “Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor!”- a spus Mântuitorul Iisus Hristos (Matei 28, 20). De aceea, să zicem, aşadar, cu Sf. Ap. Pavel: “Să ţinem mărturisirea nădejdii cu neclintire, pentru că credincios este Cel ce a făgăduit!" (Evrei 10, 23). În acelaşi duh grăieşte Sf. Vasile cel Mare: “Nu te descuraja! Căci descurajarea peste măsură este izvor al păcatului, slăbeşte mintea, tulbură sufletul şi duce pe om la păcatul greu al nerecunoştinţei. Dimpotrivă, puneţi nădejdea în Dumnezeu. Ce, crezi că El trece cu vederea necazul sau lipsa în care te zbaţi?”. Chiar şi cel care a pierdut totul, în urma acestui cataclism, poate, prin credinţă, nădejde şi dragoste de muncă, s-o ia de la capăt. Ne amintim, în acest sens, de îndemnul inspirat al unui poet britanic, de origine indiană, Rudyard Kipling, laureat al premiului Nobel, în extraordinara poezie “If” (“Dacă”), în care spune la un moment dat: ”De poţi risca deodată întreaga ta avere / Şi tot ce-ai strâns în viaţă să pierzi într-un minut / Şi-atuncea, făr-a scoate o vorbă de durere / Să-ncepi agoniseala, cu calm, de la-nceput...”40. Ceea ce trebuie să facem, practic, ne învaţă şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care ne recomandă un comportament creştin pe care să-l urmăm neabătut: “Să vă întoarceţi la cugetul cel drept şi atunci vor înceta relele ce ne-au cuprins. Biserica nu este un teatru, ca să ascultăm pentru desfătarea noastră! De aici trebuie să plecăm cu un folos, alegându-ne cu ceea ce este mai de preţ... Bizuindu-ne pe această credinţă, să-L chemăm pe Dumnezeu necurmat, să ne îndeletnicim cu rugăciuni şi să ne îngrijim cu toată osârdia de celelalte virtiţi, ca să scăpăm de primejdia ce bate la uşă, şi să ne facem vrednici şi de bunurile vieţii viitoare...” (Predica II-a Despre Statui, trad. Şt. Bezedechi, Rm. Vâlcea, 1937, p. 47). Iubiţi ascultători, Având înaintea inimilor aceste învăţături, vom pleca spre casele noastre cu nădejdea sporită că Dumnezeu, ca un Părinte bun, ne va ocroti şi în aceste zile grele pentru noi. Va trebui, totodată, să depunem partea noastră de efort, spiritual şi material. Să fim alături de cei năpăstuiţi şi cu rugăciunea şi cu braţele şi cu ajutorul concret. În acest sens, socotim că este necesar ca cei ce au posibilităţi materiale să contribuie financiar, sau cu obiecte, la colecta pe care o deschidem pentru cei sinistraţi. Aşteptăm cu încredere roadele dărniciei dumneavoastră. Să-I mulţumim, aşadar, Domnului, că ne-a învrednicit să participăm la sfânta slujbă de astăzi, care ne-a întărit nădejdea în ajutorul Lui. Să încheiem acum invocând o scurtă rugăciune din Molitvelnic, pe care am auzit-o puţin mai-nainte, în timpul slujbei: “Către Tine, Mântuitorul nostru, Dumnezeule prea veşnice, alergăm noi păcătoşii robii tăi şi cu lacrimi întru pocăinţă căzând strigăm Ţie: iartă, iartă, Îndurate, pe poporul cel fără de răspuns, şi să nu ne pierzi pe noi cu revărsarea ploilor celor nemăsurate şi cu reaua prefacere a văzduhurilor; ci dă senin şi înmulţeşte roadele pământului, ca un Iubitor de oameni”. Amin. ––––- o0o ––––-
40
Traducere liberă. Textul original: “If you can make one heap of all your winnings / And risk it on one turn of pitch-and-toss / And lose, and start again at your beginnings / And never breathe a word about your loss”, din vol. Treasury of english verse new and old, by A.S. COLLINS, London, 1934, p. 360; Rudyard KIPLING, 1865-1936; Premiul Nobel - 1907.
241 7. NECROLOG PENTRU UN CREŞTIN ATAŞAT BISERICII Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul!... Odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei (Apoc. 14, 13). Întristată familie, cucernică asistenţă, A fost voia Domnului să-l cheme la Sine pe creştinul (X), ca să-l răsplătească pentru toate ostenelile din viaţa pământească. Cu toate că credem şi mărturisim acest lucru, întristarea s-a aşternut peste sufletele noastre, ale tuturor, dar mai ales ale celor din familie, întristare datorată despărţirii, care, omeneşte vorbind, este dureroasă. De aceea, pentru mângâiere şi încurajare, am invocat cuvintele Scripturii Noului Testament, pe care le-aţi auzit. Dacă în Vechiul Testament, întâlnim mărturisiri de genul “Oare morţilor vei face minuni, sau cei morţi se vor scula şi Te vor lăuda pe Tine? “ (Psalm 87, 11), aşadar un motiv de tristeţe pentru moartea cuiva, în Noul Testament avem încredinţarea că cei morţi în Domnul, adică creştineşte, sunt fericiţi! Sau, cum mărturiseşte un sfânt părinte al Bisericii, Atanasie cel Mare, drepţii n-au nici o moarte, ci o trecere la viaţa de veci. Sfântul Atanasie a grăit aşa pentru că ştia cuvintele Mântuitorului: "Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă" (Ioan 5, 24). Această mutare este spre odihnă binemeritată, aşa cum ne încredinţează cuvântul auzit la început, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei. Am auzit mai devreme cântarea: Deşertăciuni sunt cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea... Dar ce ne însoţeşte, totuşi, dincolo? Doar faptele bune însoţesc sufletul peste pragul dintre pământ şi cer. Ele sunt aducătoare de odihnă binemeritată, pentru cei ce au ostenit cu râvnă în ogorul Domnului, după cuvântul dumnezeiesc al Mântuitorului: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!" (Matei 11, 28). Iubiţi credincioşi, Am săvârşit slujba înmormântării, după rânduiala noastră creştină ortodoxă. Am săvârşit, adică toţi ne-am rugat. Slujba n-a fost făcută doar de preot şi cântăreţi, ci de către toţi cei de faţă. Prin însăşi prezenţa dumneavoastră, prin florile aduse, prin lumânările aprinse, prin lacrimi şi închinăciuni, prin ascultarea cu atenţie a rugăciunilor şi cântărilor. Prin rostirea din tot sufletul a creştinescului „Dumnezeu să-l ierte”. Prin toate acestea, aţi slujit şi dumneavoastră. Suntem datori în aceste clipe să ne amintim de viaţa sa pământească, măcar în datele ei mai importante: obârşia, copilăria, tinereţea şi şcolile prin care a trecut, căsătoria, îndeletnicirile, copiii, ataşamentul faţa de sfânta biserică, frumoasele relaţii cu cei din jurul său. Ne vom călăuzi, în înfăţişarea scurtei biografii de un precept înţelept, care îndeamnă: de morţi, numai de bine (“De mortuis nihil nisi bene”). Viaţa omului se aseamănă, într-un fel, cu anotimpurile anului... Astfel, răposatul întru Domnul a trecut prin primăvara copilăriei, prin vara tinereţii, prin toamna maturităţii, iar la urmă prin iarna bătrâneţii, a neputinţelor, dar şi a înţelepciunii. Dvs. cei din familie îi cunoaşteţi mai bine decât noi firul vieţii, cu bucuriile şi necazurile pe care, ca orice om, le-a avut. Cu o purtare exemplară, cu muncă cinstită şi credinţă tare în Dumnezeu, s-a dovedit biruitor. El a murit nu ca un învins, ci ca un învingător, ridicându-se, prin virtute, deasupra patimilor acestei lumi, întărit de cuvântul Mântuitorului: “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). În contextul acestui cuvânt ne amintim de un minunat exemplu, dat de Avva Iosif din Pateric: “S-au adunat fraţii odată la Avva Iosif şi şezând ei şi întrebându-l se bucura el, şi cu toată osârdia le zicea: eu împărat sunt astăzi. Căci am împărăţit peste patimi!”. Iubiţi credincioşi,
242 Biruinţa răposatului întru Domnul şi-a avut izvor în dragostea lui faţa de sfânta biserică, fapt constatat de noi toţi. Aceasta credem că a fost una din virtuţile definitorii. Nu numai în duminici şi sărbători, ci şi în multe alte prilejuri, era nelipsit de la biserică. Era, cum se spune în limbaj teologic, membru viu al Bisericii. Era o mlădiţă roditoare în viţa Hristos (Ioan, 15, 5), bine ştiindu-se că Biserica este Trupul lui Hristos (Efeseni 1, 23). Mulţi neştiutori afirmă, sărmanii: „Eu nu mă duc la biserică, pentru că o am în suflet... Sau: Eu mă rog acasă, de ce trebuie să mă mai deplasez? Sau: Ştiu atâţia care merg la Biserică, dar se comportă ca nişte necredincioşi...” etc. Acestora le aducem aminte cuvintele Sf. Ciprian: ”În afara Bisericii nu există mântuire”41 şi “Cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată”42. În acelaşi duh grăieşte şi Fericitul Augustin: “În afara Bisericii poţi avea totul în afară de mântuire. Poţi avea cinstire, poţi deţine Evanghelia, poţi avea credinţa şi să predici în numele sfintei Treimi, dar niciodată nu vei putea găsi mântuire decât în Biserică"43. Cât despre faptul că şi cei ce frecventează Biserica se comportă uneori ca cei necredincioşi, ca oameni supuşi greşelii, evocăm cuvintele cunoscutului teolog Origen: “Cel mai rău membru al Bisericii nu poate fi comparat cu nimeni din adunările omeneşti”44. Biserica îi cuprinde nu numai pe sfinţi, ci şi pe cei păcătoşi, care, oricât de răi ar fi, au şansa de a deveni, la rândul lor, prin strădania corespunzătoare, sfinţi. Avem atâtea exemple în istoria Bisericii! Iubiţi credincioşi, sufletul răposatului întru Domnul (X) se călătoreşte acum spre sălaşurile cereşti, după ce mai întâi se va înfăţişa, ca tot pământeanul, înaintea Dreptului Judecător. După mărturiile unor sfinţi părinţi, judecata sufletului, numită şi particulară sau personală, va avea loc peste 40 de zile45. În acest timp noi avem datoria să ne rugăm fierbinte pentru sufletul său, să-i facem parastasele îndătinate, cu deosebire cel de 40 de zile, totodată să facem milostenie în numele său. Dar nu numai atât. Faţă de memoria dânsului mai avem câteva datorii: să-i imităm faptele bune, să-i împlinim sfaturile date nouă mai ales în anii din urmă, când înţelepciunea s-a împletit cu bogata-i experienţă a vieţii, să împlinim ceea ce el n-a apucat să mai încheie. Suntem aici şi pentru a-i da creştineasca iertare pentru cele ce în viaţă, ca om, va fi greşit faţă de noi, dar şi pentru a ne cere noi înşine iertare de la dânsul, pentru cele ce i-am greşit. De încheiere, socotim potrivit sa evocăm acum un fragment dintr-o cântare a slujbei înmormântării, fragment ce poate fi socotit testament sufletesc al răposatului: “Văzându-mă zăcând fără glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor... Şi veniţi toţi care mă iubiţi şi mă sărutaţi cu sărutarea cea numai de pe urmă... Ci vă rog pe toţi şi cu stăruinţă cer vouă, să vă rugaţi neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii”. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Amin. ––––- o0o ––––-
41
Scrisoarea 73, 21, apud Învăţătura de credinţă ortodoxă, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1952, p. 42 42 De unitate Ecclesiae, 6, MIGNE, P.L. vol. IV, col. 502. 43 Apud N. MOLDOVEANU, Comori dezgropate, Editura "Casa şcoalelor", Bucureşti, 1997, p.44. 44 Contra lui Cels, 3, 29, MIGNE, P.G., XI, col. 957. 45 Vezi Teologia dogmatică ortodoxă, Manual pentru Institutele Teologice, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1958, vol. II, p. 943
243 8. NECROLOG LA ÎNMORMÂNTAREA UNUI PREOT TÂNĂR: PĂRITELE GRIGORE VĂTAFU (1956-2001) 46 (necrolog rostit la slujba înmormântării, săvârşită în ziua de 14 septembrie 2001, în biserica parohiei Miroşi, jud. Argeş) Prea Cucernice Părinte Protoiereu, Prea Cucernici fraţi-preoţi, mult întristată familie, mult întristaţi credincioşi - fii duhovniceşti ai părintelui Grigore, Astăzi, de Înălţarea Sfintei Cruci, sărbătoare ce ne aminteşte de jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, va fi înălţată în curtea acestei frumoase biserici o cruce, care va străji mormântul colegului şi prietenului nostru drag GRIGORE VĂTAFU, iar inscripţiile de pe ea vor aminti tuturor de trecerea lui jertfelnică şi prematură în veşnicie. Iată, i-am săvârşit slujba de prohodire a preoţilor, după rânduială. Am slujit noi, colegii şi prietenii lui, dar şi dumneavoastră, iubiţi credincioşi, care, chiar dacă nu aţi rostit nimic cu buzele, prin prezenţă, prin lumânările ce le-aţi aprins, prin florile multe pe care le-aţi adus şi prin lacrimile ce v-au udat obrajii, aţi slujit părintelui, săvârşind un gest de adâncă dragoste şi recunoştinţă. Părintele v-a slujit în această biserică şi în parohie mai bine de 20 de ani, cu o dăruire totală, iar acum, dumneavoastră, aţi făcut astăzi un minunat gest de cucernică restituire. Dar n-am slujit numai noi şi dumneavoastră... Părintele Grigore însuşi, prin voia Domnului, a slujit! Chiar dacă trupul lui este acum nemişcat, doborât de o boală nemiloasă, cu sufletul el este viu şi se poate ruga tainic împreună cu noi, cu îngăduinţa Domnului. Părintele este îmbrăcat, după cum vedeţi, în toate hainele de slujbă. Noi, preoţii care l-am prohodit, nu avem decât feloane şi epitrahile. Dar fratele Grigore are toate veşmintele, ca la Sfânta Liturghie! Şi aşa trebuia îmbrăcat, căci astăzi s-a săvârşit aici Sfânta Liturghie, la care a fost şi el părtaş, tainic desigur, ca şi acum. Iar mărturia acestei co-slujiri tainice la propria prohodire o avem chiar în textul slujbei. Iată, bunăoară, troparul glas 2, de după citirea Evangheliei a 3-a, prin care părintele Grigore ne grăieşte: "Fraţii mei cei iubiţi, nu mă uitaţi pe mine când lăudaţi pe Domnul, ci vă aduceţi aminte de dorul şi de dragostea mea. Aduceţi-vă aminte şi de frăţie şi rugaţi pe Dumnezeu să mă odihnească pe mine cu drepţii". Ce cuvinte înduioşătoare, iubiţi credincioşi, parcă ar fi desprinse dintr-un testament! Îndoliată asistenţă, am venit aici, aşadar, să slujim pentru fratele Grigore şi împreună cu fratele Grigore. Vorbesc în numele colegilor de serie, de la Seminarul Teologic din Bucureşti (promoţia 1976) şi al celor de la Facultate (promoţia 1981). Timpul nu ne îngăduie, desigur, să evocăm atâtea amintiri câte ne vin acum cu duiumul în minte. De aceea, ne limităm în a spune doar următoarele: Grigore (Bebe, cum îl strigam noi, aşa cum i se spunea şi în familie, şi chiar printre enoriaşi, de altfel), a fost cel mai bun tenor al seriei noastre, foarte apreciat şi iubit de profesorul de muzică, de vrednică pomenire, Chiril Popescu; Bebe a fost nu doar coleg cu noi, ci un cald prieten, de mare bun simţ şi de un altruism exemplar. Personal, ţin să evoc şi vacanţele petrecute 46
Născut la 26 martie 1956, în Satu Nou, com. Ungheni, jud. Argeş, din părinţii Gheorghe şi Tudora, după cursurile Şcolii Generale, urmate în satul natal, va studia la Seminarul Teologic (1971-1976) şi la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1977-1981). Căsătorit în anul 1976 cu Ana, născută Vlaicu, va fi hirotonit preot în anul 1977, pe seama parohiei Măgureni, com. Măldăeni, jud. Teleorman, protoieria Turnu Măgurele. În anul 1980 se va transfera la parohia Miroşi, unde va sluji până la data trecerii la cele veşnice. Din darul Domnului, părintele Grigore şi doamna Ana au trei copii: Mirela (profesoară de Matematică în Piteşti), Aurelia (studentă în ultimul an la Facultatea de Teologie din Bucureşti, Secţia Pictură-Patrimoniu) şi Nicuşor, elev în cl. a XI-a la Liceul de Informatică "Nicolae Bălcescu" din Piteşti. După o cruntă suferinţă, de mai bine de o jumătate de an, cu dese spitalizări, părintele Grigore Vătafu a fost chemat de Domnul, în ceata slujitorilor cereşti, în ziua de 12 septembrie 2001.
244 împreună la Mănăstirea Râmeţ (Alba), unde munceam vara pentru a câştiga un bănuţ, dar unde cântam şi la strană, la sfintele slujbe. Ei bine, la Râmeţ, Bebe al nostru drag lea uimit întotdeauna pe măicuţe, bune cunoscătoare ale muzicii psaltice, cu vocea şi cu execuţia lui de excepţie. Mai ales atunci când era secondat de Costică Stoica, dirijorul seriei noastre, pe atunci muncitor şi el cu ziua la mănăstire, iar acum aflat departe, în Franţa, unde cu siguranţă va vărsa multe lacrimi la aflarea că Bebe a murit atât de tragic... Şi nouă ne-a fost tare greu în ultima vreme şi nu ne-am putut înfrânge lacrimile care ne-au năpădit, încă din clipa în care Aura, buna lui fiică şi vrednica noastră studentă de la Teologie, ne-a spus acum o jumătate de an: "Tata este grav bolnav!" Apoi, cam de două ori pe lună: "Tata este iar internat la Fundeni!" Iar acum două zile, cu glasul stins: "Tata nu mai este!…" Întristaţi ascultători, nu vrem acum să deschidem şi mai tare rănile sângerânde din sufletele noastre, ale tuturor. Rostul nostru, al preoţilor, este să alinăm măcar cu un picur de balsam peste aceste răni, balsamul nădejdii că părintele Grigore va fi primit cu dragoste de către bunul Dumnezeu în ceata slujitorilor cereşti. Desigur, o vreme nu îl vom mai vedea... Dar el va fi mereu prezent în rugăciunile şi în inimile noastre. Şi întotdeauna când ne vom aminti de el, de calda lui prietenie şi buna colegialitate, vom auzi tainic şi vocea lui inconfundabilă, de tenor înnăscut. Prin prezenţa noastră aici dorim să ne mărturisim şi sprijinul pentru familie, nu numai în aceste clipe grele, ci mai ales pe mai departe. De aceea, rugăm pe îndurerata doamnă preoteasă, bună şi devotată soţie, totodată pe greu încercaţii copii, să nu uite că uşile caselor noastre, ale colegilor, le sunt deschise permanent, nu numai pentru o vorbă bună, ci şi pentru un ajutor la nevoie. Cucernică asistenţă, ne este tare greu să ne despărţim de dragul nostru coleg, dar ne întărim cu făgăduinţa Domnului făcută prin cuvintele Scripturii: "Fericiţi cei morţi, cei ce mor de acum în Domnul!... Odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei" (Apocalipsă 14, 13). Nădăjduim, astfel, că osteneala exemplară a părintelui Grigore, faptele lui bune şi bunătatea sufletului său, îi vor aduce odihna binemeritată, după cum el însuşi glăsuieşte tainic printr-o cântare pe care aţi auzit-o în timpul slujbei: "Acum mam odihnit şi am aflat uşurare multă, căci m-am mutat din stricăciune şi m-am dus la viaţă; Doamne, slavă Ţie!" Amin. ––––- o0o ––––-
245 9. PARENEZĂ PENTRU PARASTAS (în sâmbăta morţilor) 47 Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Drept-măritori creştini, Aceste cuvinte liturgice exprimă nădejdea noastră că cei adormiţi, pentru care facem astăzi pomenire, odihnesc cu sfinţii, în împărăţia cerurilor. Pentru morţii noştri noi ne rugăm, de fapt, în orice zi: aprindem candelele acasă, îi pomenim în rugăciuni, mergem la biserică, de asemenea şi la mormânt, ca să aprindem o lumânare. Dar Sfânta Biserică a rânduit şi zile speciale de pomenire, sâmbetele morţilor, când rugăciunea este mai puternică, întrucât se face în comun, prin săvârşirea Sfintei Liturghii şi a parastasului de obşte. De aceea, ne bucurăm pentru dumneavoastră, cei care şi astăzi aţi venit în sfântul locaş, arătându-vă iubirea faţă de cei plecaţi, dovedind, de fapt, că nu iaţi uitat. Prin toate acestea, cei pe care îi pomenim au astăzi mare mângâiere, din darul Domnului. “Cereţi şi vi se va da!”, a spus Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Matei 7, 7). Noi cerem astăzi, cu credinţă tare, odihnă pentru cei dragi ai noştri plecaţi în veşnicie. Şi nădăjduim că Dumnezeu va asculta rugăciunile noastre, spre folosul lor sufletesc. Căci spune Sf. Ioan Gură de Aur: “Nu în zadar s-a rânduit prin Apostoli ca să se facă înaintea înfricoşătoarelor taine pomenirea celor morţi; ei au ştiut că de aici izvorăşte mare folos, mare binefacere pentru ei “48. Iubiţi credincioşi, Parastasul este una din formele tradiţionale ale rugăciunilor pentru cei adormiţi. El este nu numai o manifestare a iubirii faţă de cei plecaţi, ci un act liturgic deosebit de important pentru mântuirea lor şi a noastră. Este un act de comuniune cu ei, pe care mormântul n-o poate opri. Căci “iubirea ca moartea e de tare” (Cântarea Cântărilor, 8, 6) şi, de fapt, mai tare decât ea, căci ea naşte viaţa şi o mântuieşte 49. Pe noi, care credem în înviere, aşadar în reîntâlnirea cu cei dragi, moartea nu ne înfricoşează. Un scriitor francez, Maeterlinck, laureat al premiului Nobel, vorbeşte despre moarte, nu ca despre un eşec, ci ca despre un triumf: “Moartea nu este decât triumful spiritului asupra materiei!”50. În aceeaşi credinţă facem şi noi aceste pomeniri. Întrucât cuvântul „parastas” este foarte des întrebuinţat în rostirea noastră liturgică, socotim potrivit să-l tâlcuim, fără a intra, desigur, în amănunte obositoare. Este un cuvânt grecesc, parastasis, care înseamnă, între altele, a sta alături de..., înfăţişare înaintea cuiva, mijlocire51. Aşadar, alături de cine stăm? Desigur, unii alături de alţii, în comuniune sfântă de rugăciune, dar alături şi de sufletele pentru care ne rugăm şi pentru care mijlocim înaintea lui Dumnezeu. În faţa Lui stăm, cu credinţă şi nădejde că rugăciunile, izvorâte din dragostea noastră pentru cei adormiţi, vor fi bine primite. Cu toate că nu-i vedem şi nu-i auzim, îi simţim aproape. În biserică, cerul se uneşte cu pământul. Ei, prin voia Domnului, ne pot vedea şi ne pot auzi. Noi nu trebuie să socotim că între spaţiul nostru de aici şi sălaşurile lor cereşti sunt distanţe de neparcurs. Dacă Dumnezeu voieşte, ei pot fi prezenţi aici, în Biserică, în chip tainic, desigur. Ne pot vedea, ne pot auzi, pot fi fericiţi că se roagă împreună cu noi. Sfânta Liturghie este slujba la care noi ne rugăm împreuna cu îngerii, cu sfinţii şi cu cei pentru 47
Se recomandă a fi rostită între Sfânta Liturghie şi Parastas. Omilia III-a către Filipeni, MIGNE, P.G. LXII, col. 204. 49 Pr. prof. dr. C. GALERIU, Cuvânt pentru rânduielile celor de pe urmă, de la săvârşirea credincioşilor din această viaţă, "Îndrumătorul Buzăului", 1984, p. 34. 50 MAETERLINCK, Maurice (1882-1949), Sablier, p. 127; apud T. SIMENSCHY, Dicţionarul înţelepciunii, Chişinău, 1995, p. 326. 51 Pr. prof. dr. E. BRANIŞTE, Liturgica generală..., p. 494. 48
246 care facem pomeniri. Pe acelaşi sfânt disc, la Proscomidie, scoatem părticele şi pentru vii şi pentru adormiţi. Acest fapt mărturiseşte comuniunea de iubire dintre noi. De aceea, repetăm, prin voia Domnului, ei pot fi prezenţi aici, bucurându-se de prezenţa noastră şi mângâindu-se de rugăciunile făcute şi darurile împărţite pentru ei. Drept-măritori creştini, Vă îndemnăm ca şi pe viitor să arătaţi aceeaşi dragoste şi recunoştinţă pentru cei plecaţi din familiile dumneavoastră, luând parte la slujbele consacrate lor, în sâmbetele morţilor. Este vorba de câteva ore pe an... Cei plecaţi, mai ales părinţii şi bunicii noştri, câte ore nu vor fi sacrificat pentru noi, atunci când erau în viaţă? În nădejdea că această Sfântă Liturghie şi parastasul pe care-l vom săvârşi peste câteva clipe vor fi bine primite înaintea Domnului, pentru cei dragi ai noştri, să rostim cu toţii “Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!” Amin. ––––- o0o ––––-
247 10. ET IN ARCADIA EGO! – pareneză rostită la parastasul pentru Moţa şi Marin, Majadahonda – Spania (12 ian. 2003) Fericiţi cei morţi, care de acum mor în Domnul! Odihnească-se de ostenelile făcute, căci faptele lor îi însoţesc! (Apoc. 14, 13). Fraţi creştini, cuvintele pe care le-am invocat au fost rostite de Dumnezeu către Sfântul Ioan evanghelistul, pentru a fi scrise în Apocalipsă. Ele se potrivesc întru totul celor doi martiri români, Ionel Moţa şi Vasile Marin, a căror jertfă o comemorăm acum, ca în fiecare an în acest loc sfinţit. Într-adevăr, actul lor suprem le-a arvunit fericirea veşnică, iar Majadahonda, din pământ al durerii şi al vrajbei războiului dintre fraţi, cum era la cumpăna anilor ’36-’37, a devenit un loc de pelerinaj sfânt şi fericit. Nu vom uita niciodată, desigur, jalea ce a cuprins atunci Spania însângerată, cu zeci de mii de creştini ucişi… Dar exemplul mărturisitor al eroilor români, deodată cu al celorlalţi martiri, ne cheamă acum să lăsăm în urmă jalea şi să privim cu nădejde înainte, spre fericirea cea întru Hristos, aşa cum lor le-a fost drag a mărturisi: „Mor, Corneliu – notează Ionel Moţa – cu tot elanul şi cu toată fericirea pentru Hristos!”; la rândul său, Vasile Marin, scrisese către soţia sa, Ana-Maria: „N-am făcut actul acesta din disperare sau aventură, ci perfect lucid. Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generaţiei noastre. L-am făcut cu drag, ca şi când ar fi fost vorba de ţara mea…” Un act de jertfă supremă făcut cu drag! Iată, într-adevăr, o mărturisire evanghelică, după cuvintele lui Hristos: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi!” (Ioan 15, 13). Întreaga suflare românească le-a omagiat jertfa, inclusiv oamenii politici, care, pentru câteva zile, au uitat de orice rivalitate. Însuşi Nicolae Iorga, iniţial sceptic cu privire la implicarea românească în Spania, avea să le dedice un impresionant articol, intitulat „Doi băieţi viteji”. Cei şapte voluntari români, au fost fericiţi să-şi ofere sufletele pentru prietenii creştini spanioli, iar primii doi deplin fericiţi a dărui jertfa supremă. În acest sens vorbim de Majadahonda ca de un loc al fericirii! După cum la fel vorbim de Biserica noastră, Sfântul Ilie-Gorgani din Bucureşti, unde li s-a făcut slujba de prohodire, în 13 februarie 1937, sau de oricare alt loc sfinţit prin jertfă. În Peloponezul Greciei Antice exista ţinutul „Arcadia”, loc de întâlnire al poeţilor, scriitorilor şi artiştilor, în general. Cei care participau acolo, la întoarcere exclamau emoţionaţi: „Şi eu am fost în Arcadia!” – de unde a rămas celebra sintagmă „Et in Arcadia ego!”. Dacă pentru un crâmpei de bucurie trecătoare, cei din antichitate exclamau fericiţi „Et in Arcadia ego!”, cu atât mai mult noi, cei de aici, suntem îndreptăţiţi ca la întoarcere să spunem celor de acasă: „Et in Majadahonda ego!” – „Şi eu am fost la Majadahonda, unde Moţa şi Marin au murit fericiţi pentru Hristos!” Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a făcut părtaşi acestei fericiri liturgice! Mulţumim fraţilor care ne-au plătit biletele de avion şi celelalte cheltuieli, facilitându-ne şansa de a sluji cu dumneavoastră la acest parastas! Ne-am rugat pentru sufletele celor doi martiri, dar avem credinţa neclintită că şi ei se roagă în ceruri pentru noi şi pentru biruinţa Crucii. Ne întoarcem în România şi vom spune creştinilor de la Biserica Sf. Ilie Gorgani şi din alte biserici: „Et in Arcadia–Majadahonda ego!”. Amin. ––––- o0o ––––-
248 C U P R I N S Cuvânt introductiv .........……….................……..................……… 2 I. PRAZNICE ÎMPĂRĂTEŞTI: 1. Învierea Domnului (Calea vieţii şi calea morţii) .............................. 5 2. Învierea Domnului (Pentru o dată comună a Sf. Paşti) ...................... 7 3. Înălţarea Domnului (Binecuvântare şi bucurie) ................................ 9 4. Duminica Rusaliilor (Naşterea Bisericii creştine) ............................. 11 5. Praznicul Sfintei Treimi (Meditaţie).......................………………… 13 6. Înălţarea Sfintei Cruci (Sărbătoare a recunoştinţei)…........................ 15 7. Naşterea Domnului (Semnificaţia cuvântului „Crăciun”) ......……… 18 8. Tăierea Împrejur a Domnului (Semnificaţia întreitei sărbători) ........... 20 9. Anul Nou (Început bun mântuirii) ....................................................... 23 10. Botezul Domnului (Foloasele Aghiazmei Mari) .................................. 25 11. Întâmpinarea Domnului (Biserica ocroteşte mama şi copilul) .............. 27 12. Schimbarea la Faţă (Prilej de întărire în credinţă) ............................... 29
II. DUMINICILE PENTICOSTARULUI: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Sfintele Paşti (Praznic sau "week-end" prelungit?).........…………....... 31 Duminica Tomii (Bucuria smerită)........................................................ 33 Duminica Mironosiţelor (Scurte biografii) ............................................ 36 Duminica Slăbănogului (Creştinii dinăuntrul Bisericii) ....................... 38 Duminica Samarinencei (Universalitatea mântuirii) ............................. 41 Duminica Orbului (Siloamul – prevestire a Botezului creştin) .............. 43 Duminica Sfinţilor Părinţi (Despre cunoaşterea lui Dumnezeu) ............ 45 III. DUMINICI DUPĂ RUSALII (ale Octoihului):
1. Duminica I, a Tuturor Sfinţilor (Prilej de meditaţie la cele viitoare) ....... 47 2. Duminica a II-a, a Sfinţii Români (Sfinţii români, eroi spirituali)............. 50 3. Duminica a III-a (Între pământ şi cer) ......................................................... 54 4. Duminica a IV-a (Vindecarea slugii sutaşului) ........................................... 56 5. Duminica a V-a (Sf. Evanghelie - medicament universal) ........................... 59 6. Duminica a VI-a (Vindecare sau iertare?) ....................................……… 62 7. Duminica a VII-a (Scurtă omilie) ................................................................ 64 8. Duminica a VIII-a ("Daţi-le voi să mănânce!") .......................................... 66 9. Duminica a IX-a (Îndrăznire sau tupeu?) ................................................ 68 10. Duminica a X-a (Ce este prioritar?) .............................................……… 70 11. Duminica a XI-a (Despre iertare) ............................................................ 72 12. Duminica a XII-a ("Secretul” mântuirii) .................................................. 74 13. Duminica a XIII-a (Via Domnului)…………..………………………… 77 14. Duminica a XIV-a (Jertfa ca o Nuntă) ............................……………… 80 15. Duminica a XV-a (Iubirea – poruncă şi virtute) .......................……… 83 16. Duminica a XVI-a (Întrebări şi răspunsuri) .............................………… 85
249 17. Duminica a XVII-a (Evanghelia celor marginalizaţi) .......................... 88 18. Duminica a XVIII-a (Pescuire minunată) .............................................. 91 19. Duminica a XIX-a (Iubirea de vrăjmaşi) ............... ................................. 95 20. Duminica a XX-a (Chemarea tinerilor la viaţă şi la libertate) ................ 98 21. Duminica a XXI-a (Pilda samarineanului. Omilie) ..............…………… 101 22. Duminica a XXII-a (Despre păcatul nesimţirii)......................................... 104 23. Duminica a XXIII-a (Demonizaţii de atunci şi de acum) ........................ 107 24. Duminica a XXIV-a (Reflecţii pentru învierea noastră)………………… 111 25. Duminica a XXV-a (Scurtă exegeză terminologică) ...........……………. 114 26. Duminica a XXVI-a (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina)………….. 117 27. Duminica a XXVII-a (Despre "dezlegări") ............................................... 119 28. Duminica a XXVIII-a (Bucuria gustării din Cina Domnului)…………… 122 29. Duminica a XXIX-a (Vindecările, prevestiri ale mântuirii) ........……… 125 30. Duminica a XXX-a (Despre chemarea la epectază) ………………...….. 128 31. Duminica a XXXI-a (Strigătul orbului din Ierihon) ................................ 130 32. Duminica a XXXII-a (Zaheu – un păcătos smerit) ...…………....……… 135
IV. PERIOADA TRIODULUI: 1. Duminica Vameşului şi a Fariseului (Despre discreţie) …........................ 137 2. Duminica Fiului Risipitor (Iubire şi iertare) ................................................ 139 3. Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi (Împacă-te cu pârâşul tău) .................... 142 4. Duminica izgonirii lui Adam din Rai (Trei cuvinte: Izgonire, Adam, Rai)... 144 5. Duminica I din Pustl Mare (Ortodoxie înseamnă normalitate) .................... 147 6. Duminica a II-a din Postul Mare (Receptivitate şi solicitudine)..................... 150 7. Duminica a III-a din Postul Mare (Sfânta Cruce – întărire în credinţă) ..… 152 8. Duminica a IV-a din Postul Mare (Pe scara virtuţilor, spre slăvita înviere).. 154 9. Duminica a V-a din Postul Mare (A Cuvioasei Maria Egipteanca)……….. 156 10. Duminica a VI-a din Postul Mare (Mărirea lumească este trecătoare) ....... 159 11. Pareneză pentru Sfânta şi Marea Joi............................................................. 162
V. DUMINICI SPECIALE: 1. 2. 3. 4. 5. 6.
Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Pregătirea pentru Cruce) ......... 164 Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Lepădarea de sine) ...........................167 Duminica dinaintea Naşterii Domnului (Iisus Hristos, Mântuitor şi patriot)..169 Duminica după Naşterea Domnului (Lecţie de prudenţă şi libertate)............. 172 Duminica dinaintea Botezului Domnului (Scurtă omilie exegetică)................175 Duminica după Botezul Domnului (Botezul Domnului, praznic al luminării).177 VI. PANEGIRICE ÎN CINSTEA MAICII DOMNULUI:
1. 2. 3. 4. 5. 6.
Maica Domnului în Vechiul Testament (8 septembrie) ..........……… 179 Împlinirea unei făgăduinţe (21 noiembrie) ........................................... 182 Rugătoarea (26 decembrie) ................................................................... 184 Buna-Vestire, bucuria cerului şi a pământului (25 martie) ......................... 186 Maica Domnului – Izvorul Tămăduirii (vineri, săptămâna luminată) .......... 188 Maica Domnului - Panaghia (15 august) ............................................. 190
250
VII. PANEGIRICE LA SFINŢI: 1. Sf. Cuv. Parascheva – Cea mult folositoare.................................................. 192 2. Sf. M. Mc. Dimitrie – Izvorâtorul de Mir ..................................................... 195 3. Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou – Ocrotitorul Bucureştilor ...........................…… 197 4. Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil – Simboluri ale dreptăţii şi iubirii ............. 199 5. Sf. M. Mc. Ecaterina – Pildă a frumuseţii netrecătoare ........……………… 201 6. Sf. Apostol Andrei – Apostolul românilor ...........…………......................... 204 7. Sf. Ierarh Nicolae – „Moşul” care aduce daruri ............................................ 206 8. Sf. Arhid. Ştefan – Întâiul martir creştin ........................................................208 9. Sf. Ioan Botezătorul – Martor şi mărturisitor al lui Hristos ........................... 210 10. Sf. Trei Ierarhi, Vasile, Grigorie şi Ioan – Mari dascăli ai omenirii .............. 212 11. Sf. 40 de Mucenici – Pilda credinţei ..............………………………………. 215 12. Sf. M. Mc. Gheorghe – Biruitor asupra ispitelor ............................................217 13. Sf. Împăraţi Constantin şi mama sa Elena – Părinţi ai creştinilor .................. 219 14. Naşterea Sf. Ioan Botezătorul – „Dumnezeu S-a milostivit” …………… 222 15. Sf. Apostoli Petru şi Pavel – Icoana îmbrăţişării ......................................... 224 16. Sf. Prooroc Ilie – Contemporanul nostru .........................................................227 17. Sf. Ioan Botezătorul – Proorocul smerit, delicat şi îndatoritor .................... 229 VII. PARENEZE (CUVÂNTĂRI OCAZIONALE): 1. La instalarea preotului în parohie........................................................ 2. La Botezul unui punc .............................................................................. . 3. La Cununie........................................................................................... .... . 4. La sfinţirea bisericii................................................................................... 5. La începutul anului şcolar........................................................................ 6. La vremuri de încercare (inundaţii)........................................................ 7. Necrolog pentru un creştin ataşat Bisericii............................................. 8. Necrolog la înmormântarea unui preot tânăr (Grigore Vătafu) ...……. 9. Pareneză pentru parastas (sâmbăta morţilor)......................................... 10. „Et in Arcadia ego!” ...........................................................................
231 233 234 235 237 239 241 243 245 247
