Spiridon Vangeli
Copii în cătuşele Siberiei
Trenule, unde ne duci?
Cum a ieşit dimineaţa din casă, Vasile Bujor vede printre scândurile gardului un şirag de ochişori: negri, albaştri, căprui, verzi şi toţi ochii aceştia se boldeau la un pom de cireşe care se coc devreme şi tocmai erau bune de mâncat. Gospodarul, tot în treburi, nici n-a luat seama ce se întâmplă în grădina lui. - Bu-un, iese stăpânul din ogradă, da băieţii o rup la fugă care şi încotro, iar Vasile de colo: Ia staţi, bre! Eu ştiu de ce fugiţi: nu vă puteţi căţăra în pom, aşa e? Băieţii se uitau unul la altul: nu cumva e o cursă la mijloc? - Eu pot să mă sui fără scară, a zis Iacobaş. Apoi ceilalţi unul câte unul au trecut de partea lui Iacobaş, numai Foca, mai fricos, a spălat putina, zicând că-l doare un deget. O clipă zăbavă pomul era plin de copii, că au mai alergat şi alţii de pe uliţă. Numaidecât s-a urcat sus şi Oliţa. N-a rămas o cireaşă în pom, băieţii se întorceau cu ochii plini de lumină pe la casele cui îi are. Tocmai s-a întors şi stăpâna de la iarmaroc. Când a văzut pomul gol, s-a uitat lung la Vasile: - Ai mai făcut o poznă, măi Bujor cu ochi albaştri. Dacă n-ai băieţii tăi, îi găseşti pe uliţă, când îţi trebuie. Nici prin cap să le dea unora dintre copiii care au mâncat cireşe, că în noaptea aceea o să-i aresteze. Ba că o să-I scoată cu puşca din casă şi pe omul care le dăruise un pom întreg de cireşe. Ştiau despre asta numai câţiva militari care stăteau ascunşi în Văgăuna Bursucului, nu departe de sat. Unul împărţea cartuşe, altul încărca arma, al treilea ascuţea baioneta... Mai venea pe aici tupiluş şi câte-o coadă de topor din sat, să-I pârască pe careva... Era 12 iunîe 1941. Totul era gata, numai că aşteptau pârdalnica de noapte, după întâiul cântat al cocoşului, când necuratul îşi bagă coada. Că zburau de acum pe la graniţă avioane nemţeşti încărcate cu bombe, militarii ascunşi în Văgăuna Bursucului - habar de grijă, aveau ce aveau cu copiii care mănâncă cireşe şi cu cei care cresc pomi de cireş. De ce? Păi să mai facă schimb - pe noi să ne tot ducă în Siberia şi ei să vină la cireşe şi la toate celea, ba chiar şi în casele noastre. Oliţa tocmai visa că un fluture îşi cere voie să se aşeze pe una dintre florile ei din faţa casei, când aude nişte bătăi straşnice în uşă. N-a dovedit tata să deschidă că au şi fărâmat uşa. Au intrat doi cu puştile, unul cu cicatrice pe faţă, celălalt cu nasul turtit şi ochi înguşti. Alţi doi militari, cu baionetele scoase, stăteau în prag. Le-au dat de înţeles în ruseşte să se îmbrace şi să iasă îndată afară. - Unde ne duc, tată? Tata a strâns din umeri. Cum nu avea mâna dreaptă de la încheietură, nu-i era uşor să se îmbrace, de obicei, Gliţa îl ajuta. Acum nu se putea încheia la un nasture şi tot încerca cu dinţii. Când fata a sărit să-I încheie, cel cu ochii înguşti a îmbrâncit-o: 1
- N-ai voie să te apropii! a urlat el. Fata tremura: cine-s oamenii ăştia care au năvălit noaptea în casă ca nişte hoţi?! O fărâmi tură de pâine nu i-au lăsat să ia, atât cât a înhăţat Oliţa din blidar trei linguri de lemn. Ba mai mult chiar, când o vecină, auzind bocete, a alergat la gard să le arunce o pâine în căruţă, i-au arătat puşca. D-apoi la Bălţi, vuia gara de răcnete, când i-au urcat în tren, că au arestat o groază de oameni de prin toate satele. Şi unde să-i ticsească? În trenul pentru cărat vite. Când nu mai încăpea un om în vagon, mai aduceau un buluc, împingându-i cu puştile... "Tată!", "Mamă!" strigau copiii rătăciţi, care fără o sandală, care cu cămaşa spintecată... Da o mamă cu copil mic nu putea scoate ţâţa să-I alăpteze, trei bărbaţi se apucă atunci de umeri, împingându-i pe ceilalţi şi făcând un fel de colibă în jurul femeii. Şi o înăbuşeală! Fereastra, bătută cu scânduri, mai avea şi gratii pe deasupra. . - Oameni buni, murim! a strigat un zdrahon de bărbat. Era fierar. Când voi cădea, ţineţi-mă! Şi unde înfige el vârtos picioarele în peretele vagonului, odată înşfacă scoabe le, şi când mi s-a opintit, s-a dus peste cap cu gratii cu tot, de au sărit scândurile din fereastră. Aerul a intrat în vagon, dar l-au înhăţat pe bietul fierar şi nu l-a mai văzut nimeni. Nu mult după aceea, au oprit trenul în câmp. Lumea credea că, în sfârşit, o să le aducă ceva de-ale gurii, când colo, aud că hămăie câinii în jurul trenului. Apoi gardienii sau urcat cu câini cu tot în vagoane şi i-au cules pe taţi. Mama lui lacobaş a încolăcit ,mâinile de gâtuI tatei: - Unde mă laşi, omule? Surit după boală, carte nu ştiu, ruseşte nici atâta. Cu baioneta au dezlipit-o de gâtuI lui Tudor. Trenul se târa spre răsărit, da copiii lihniţi de foame tot întrebau: - Unde ne duce el? Când ne întoarcem acasă? Le-au aruncat ia acolo nişte peşte sărat, ca să nu le dea apă după aceea. Oliţa, Iacobaş şi unul Ionuţ tot strigau "voda!" cât îi ţinea gura, alt cuvânt rusesc nu ştiau. Se întâmpla să alerge cineva de prin vreo gară cu căldarea, dar când se apleca copilul după o gură de apă, gardianul o răsturna cu piciorul. Într-o seară Iacobaş, cum nu avea pernă, a pus capul pe pieptul mamei. Parcă i s-a părut că noaptea i-i rece sub cap, când colo, dimineaţă, mama era moartă. - O să fii fratele meu, l-a luat Oliţa de mână, vrei? Iacobaş a dat din cap. Tata nu era, să-I cheme nu i-au dat voie. Când au oprit trenul în câmp şi au dat-o jos pe mama, au adus un dulău s-o muşte mai întâi, să vadă dacă nu cumva se preface că e moartă şi vrea să fugă după aceea. Iacobaş nu lăsă câinele la mama, îi dădu să muşte piciorul său şi lumea îi luă apărarea. Tatăl Oliţei şi al lui Iacobaş se aflau în vagonul 1, copiii în 74. Cum mai alergau ei cu bulucul pe la gări, rupţi de câini, printre puştile gardienilor. Le era sete, le era foame, dar mai întâi voiau sa-l vadă pe tata. Şi Oliţa alerga, şi Iacobaş, şi Ionuţ şi câţi alţii... O lună întreagă i-a tot dus trenul. Se începuse războiul. Nemţii intraseră hăt cine ştie unde în ţara rusească, bolşevicii însă se tot luptau cu copiii cărora le plac cireşe, cu taţii şi cu mamele lor. Tatăl Oliţei lega o basma la fereastră - atunci când trenul va coti, să vadă ai lui că e viu încă.
2
Ultima dată Oliţa s-a întors plângând: cum tata era după gratii, i-a văzut numai un ochi şi o jumătate de faţă. Unde mai pui că tot în ziua ceea a muşcat-o şi câinele gardianului. Seara i-au îmbarcat pe copii şi femei într-un vapor şi au tot mers pe fluviul Obi încă o lună si jumătate până în străfunduri le Siberiei, TI-ar mai fi ouat-o dracul. Acolo i-au împrăştiat pe moldoveni prin cătunele întemeiate de ruşii deportaţi în anii treizeci. Iacobaş
Mătuşa Irina, gâfâind, a dat la o parte drugii pe care îi punea în uşa grajd ului, nu cumva să intre vreo jivină noaptea să-i mănânce vaca. - Na, iar n-are haramullapte! a prins a ocărî mătuşa. O fi speriat-o vrun lup ori am deocheat-o?! Într-o dimineaţă însă, cum intră în grajd, vede un băieţaş cu ţâţa vacii în gură. Traage de ţâţă, o muşcă, şi, dacă nu vine laptele, când îi dă un cap vacii, i se îngroapă scăfârlia până la urechi în pulpă... - Aa, tu eşti acela?! se repede femeia la dânsul şi dă să-I apuce de urechi, da Iacobaş, că aşa îl chema, pune căldarea ei în cap şi se lasă pe vine - cât pe ce să încapă cUJotul sub căldare - mai trage-l de urechi acum! ' Bătrâna a prins a râde şi i-a trecut ciuda. - Pe unde şi cum ai intrat în grajd, a? - Nu, că eu n-am venit pe acolo, arătă la uşă băiatul. Eu am dormit în iesle. Aflând că nu are mamă, iar tata e în lagăr, mătuşa, bună la inimă, l-a luat în casă. Era o rusoaică aristocrată, deportată din Sankt-Petersburg. - Vine seara un lup, bre, şi urlă chiar sub fereastră, a surâs ea. Dacă va mirosi că este bărbat la casă, poate nu s-a mai băga peste noi, a? Şi-i trage o sfârlă. - Îi arăt eu! a strâns pumnii Iacobaş şi a rămas s-o păzească pe mătuşa Irina. Ea a încercat să-I tundă, dar părul lui era aşa de încâlcit, că i s-a rupt pieptenele. Apoi i-a cârpit pantalonii. Altceva nu avea băiatul la suflet decât un dinte pe care îl ţinea ascuns în buzunar. Era chiar din gura lui, i l-au scos în tren, pe când trăia încă maică-sa. - Ascunde-l şi să nu-l pierzi, îl rugă măicuţa Ileana. Ai să-I arunci peste casa noastră când ne vom întoarce în Basarabia, poate va pieri odată câinele ăsta de Stalin! Cum-necum, în casă la mătuşa era mai cald decât în iesle. Iacobaş, de, foia şi el pe lângă dânsa: ba adăpa vaca, ba aprindea focul în sobă... Tot aştepta să-i spună femeia: "Ia cară-te, măi! Nu vezi că şi eu o duc de azi pe mâine? Cât mi-a mai rămas acolo? O căldare de cartofi, dar iarna abia începe!" Şi Iacobaş nu ieşea din cuvântul ei. Iar într-o dimineaţă, să auzi cu urechile şi să nu crezi, de afară răzbătea un cântecel: - Seu-laţi, seu-laţi, ba-ieri mari, Fla-ri-Ie daI-bel Că vă vin ea-lin-dă-tari, Fla-ri-Ie daI-bel Cât te-ai şterge la un ochi, Iacobaş era la geam. Lângă casă văzu două ghemuleţe înfăşate în promoroacă. Puii aceia de oameni încremeniseră de frig, dovadă că mai sunt vii era numai firicelul de abur ~ care ieşea din gura lor şi colinda ce se înălţa spre fereastră... ' Le ştia Iacobaş, cum să nu, fetiţa mai răsărită e Liduţa, îi zic toţi Uţa, da aceea îmbodolită în năframa mamei nu e alta decât Oliţa, sora lui de cruce. 3
Şi cum sta aşa la fereastră, lui Iacobaş i-a venit a râde. Îşi freacă urechile, aude colinda şi nu-i vine a crede: boi e r mar e să fie el acum?! E-he, de-ar fi la casa lui, în Basarabia, şi de-ar trăi mama, le-ar da fetelor o poală cu de toate celea: şi prăjituri, şi nuci, bomboane, mere roşii, ba şi bănuţi le-ar da. D-apoi colăcei! Atâţia colăcei mai adunau colindătorii, că nu-i puteau duce, îi puneau pe băţ... Iacobaş s-a întunecat: atunci noaptea, când au năvălit în casa lor cei trei bolşevici cu puşti ca să-i ducă în Siberia, mama cocea pâine ardea focul în cuptor şi ea punea pâinile în tăvi. Nişte pâini mari şi a-aIbe-albe. Un bolşevic, rânjind, a răsturnat tăvile cu aluat, iar alt gligan huştiuliuc! o căldare de apă în cuptor şi au scos-o pe mama din casă desculţă şi cu capul gol. Aici croncăni o cioară, apoi scârţâi uşa şi ieşi mătuşa cu Iacobaş. Mătuşa nu era cu mâna goală, le dădu câte un cartof, iar Iacobaş, cotrobăind prin buzunar şi cum nu găsi altceva, îi întinse Oliţei dintele acela. - Am dinţi, Iacobaş, îl mângâie Oriţa. - Ia-l, dacă ţi-l dau. De vei ajunge tu mai degrabă la noi în sat, să-I arunci peste casa mea. - Mulţumesc, Iacobaş. Colindătorii erau în al nouălea cer, fuseseră încă la două case, dar nu le-au dat nimic. - Măi, da ce-i bogată mătuşa Irina, smiorcăia Uţa vâ-ânătă de frig. Era cu o pălărie veche de-a tatei. Ne mai ducem pe undeva? - Ai să răceşti, Uţa, haidem acasă, tremura Oliţa. Tu să nu mănânci cartoful aşa crud, să-ţi facă mama o supă din el. Deasupra lor roteau acum câteva ciori, erau flămânde şi ele. De atunci n-au mai dat ochii cu Iacobaş. Ca să nu-l alunge mătuşa de la casă, el avea grijă de sobă. Numai că odată s-a dus după lemne şi nu s-a mai întors... Piciorul de om, pe care l-au găsit apoi în pădure, era al lui Iacobaş. L-a cunoscut mătuşa Irina, că el umbla în ciorapii ei de buci, alţi papuci Iacobaş nu avea. Acolo, în pădure, i-au şi pus crucea, pe care Oliţa a scris cu o ţintă: IACOBAŞ. - Sărmanul, îl căină mama fetei, apoi căzu în genunchi cu ochii la cer: Îndură-te, Doamne! Ne-a adus aici satana, ca să hrănească sălbătăciunile cu noi! Oliţa se rătăceşte
Acum mai du-te în pădure! - Da eu nu mă tem, unde ia un ciomag Uţa şi vine drept la bordeiul Oliţăi. Hai cu mine! Oliţa se codea, iar Uţa: - Mergi ori nu mergi! Poate a rămas ceva de mâncare în pădure. - Ei, dacă zici tu, luă Oliţa un coşuleţ din coajă de mesteacăn să-i aducă şi mamei ce va găsi. Se opreau ba ici, ba colo: inima le zdupăia, aşteptau să iasă ursul de după un copac. Când colo, aud vorbe: erau doi băieţi din Moldova, unul Vasile, îmbrobodit şi cu o bonetă pe cap, altul în nişte pantaloni cu un fund până la pământ. - Nu vă apropiaţi! le făcu din pumn VasHe. Iufa asta e a noastră, noi am găsit-o! - Dar ce, ai venit cu dânsa de acasă, măi? îl ia în suliţă Uţa. 4
Era o tufă de măcieş. Au rupt în fugă câteva boabe, înghimpându-se, da băieţii, înfuriaţi, când s-au năpustit asupra lor! Uţa, cu ciomag cu tot, o croi la fugă înspre sat, Oliţa, speriată, se înfunda tot mai mult în pădure... Când îşi dădu seama, era prea târziu. De jur împrejur numai copaci deşi, nici tu drum, nici tu ~~rare, ba încă se lăsa amurgul. Fata a prins a răcni şi a bate fu coşuleţul de coajă de mesteacăn. Nu-i răspundea nimeni. Plânge a cu lacrimi mari, tremurând de frică: încotro s-o apuce?! De trosnea un vreasc, îndată îşi făcea cruce şi se trântea cu faţa la pământ, ca să nu vadă cum o mănâncă jivina. Când pârâia în pădure alt vreasc, cum i se mai zbătea inima! Credea că lupul ronţăie chiar oasele ei şi se pipăia: întregi îi sunt mâinile şi picioarele?! O încleştă frigul şi porni prin pădure. Deodată aude că undeva pe aproape ţipă şi se zbate o pasăre. - O mănâncă! tresări Oliţa şi dădu să fugă, dar se împiedică de un ciot şi căzu. În jur întuneric de să-ţi dai cu degetul în ochi. Nu trecu mult şi iar se împiedică. Nu mai ştia care picior o doare, şchiopăta de amândouă. "Apă!" şopteau buzele ei arse. A dat apoi de un pârău, era însă îngheţat bocnă. Şi pădurea nu mai avea capăt, şi noaptea era fără fund...Ochii i se închideau din mers... Trose! se păli cu capul de un copac şi se trezi buimacă: "Unde mă aflu?!" Somnul o doborî şi se aşeză sub un copac. "Sfor, sfor... " şi deodată simte că parcă i se face cald. Când deschide ochii, să mori de frică - o mirosea un urs? O fi văzut că-i necăjită şi plânsă şi s-a dus în drumul său. Oliţa a sărit în picioare, rostind "TatăI nostru". Gata, pe sub copaci nu se mai aşază. Aţipea mergând, doar când se pălea cu fruntea de vreun copac, se trezea. Câte cucuie avea, sărmana, numai capul ei ştia. Abia a doua noapte a dat de un bordei în pădure, în loc de uşăo gaură cât ar încăpea un om. Înăuntru era fân. Când încercă să descalţe un papuc, nu-l putu scoate, aşa i se umflase piciorul. Oliţa se băgă sub fân şi adormi măcar taie lemne pe dânsa. Da în cătunul Verh Ciuzik mare tărăboi. Mama alerga de la casă la casă - săriţi, s-a pierdut fata. Oamenii de acolo ţineau la mama Oliţei, era o femeie de suflet, ba a făcut chiar cu mâna ei stative şi i-a învăţat cum să ţese. Pe sub pădure creştea in şi ruşii, deportaţi acolo de Stalin, nu făceau din el decât funii. Mult s-au bucurat ei aflând că se pot îmbrăca fără să iasă din cătun. Care cu toporul, care cu furca alergară în pădure. Ici aprindeau focul, dincolo strigau cât îi ţinea gura: degeaba, au găsit coşuleţul din coajă de mesteacăn cu trei boabe de măcieş, au găsit o pasăre prinsă în plasă, urme proaspete de urs, da Oliţa nicăieri. "Doamne, era marţi şi azi e joi! " răguşi de atâta bocet mama ei. Cum dormea Oliţa în bordei, o helge îi lingea faţa, iar fata credea că o sărută mătuşa Olga Fiştic şi a deschis ochii. Helgea, speriată, fâşfâş, în fân. - Un şarpe! sări Oliţa şi se făcu ghem de frică, apoi ţâşni afară. Şi cum vede o cărare lângă bordei, o ia la vale, abia târându-şi picioarele. Era vin eri, hăt după miezul nopţii. "Dâr,dâr,dâr!" auzi cum îi clănţănesc dinţii. E lună, dar nu ca aceea de acasă, de la noi, asta pare o bucata galbenă de gheaţă, lipită pe cer. Pe cât mergea, pădurea se tot întuneca. Colo, în fundătură, prinde a urla un lup şi fata o rupe la fugă înapoi spre bordei. Să intre înăuntru, se temea; s-a aşezat jos şi plângea de sărea cămaşa de pe dânsa. 5
Deodată a întors capul: aude~ri ba? Parcă e glasul tatei: "Mărioară, striga el din tren, la ma-are chin ne duc pe noi, păzeşte-o pe Oliţa!" Fata se sculă, ştergându-şi lacrimile cu mâneca, şi o luă, încetinel, pe cărare, în deal. Acum urle măcar şi lupul, îşi astupă urechile şi-l aude iar pe tata... Se lumina, pădurea ieşea din noapte. Oliţa s-a pus în genunchi cu faţa la răsărit şi mânuţele împreunate a rugăciune: - Mă rog de tine, Soare, să mă găsească mama măcar moartă! Nu multă zăbavă şi aude o căruţă. Se ducea unul să încarce nişte snopi de orz de sub pădure. - Aa, iată unde erai! se învioră căruţaşul. Tot cătunul te caută. N-a mai încărcat omul căruţa. Îşi dezbracă repede cojocul, o îmbodoleşte pe Oliţa şi dă în cai. De întâlnea pe cineva pe drum, îi striga de departe: - Am gă-si-t-o pe O-li-ţa Bu-joor!!! - E vie? - Da! Iată-o, în căruţă! Abia când vedea că foieşte nu ştiu cine în cojoc, trecătorul îi da crezare. Cu pădurea de acolo nu te jucai, care se rătăcea - aliluia, găseau numai locul unde te-a mâncat jivina, povestea lui Iacobaş, ori te prefăceai într-un sloi de gheaţă cu nas şi cu urechi. Judecata
În iarna aceea Oliţa n-a pus piciorul pe pământ. Cum crapă zămosul, aşa îi crăpau tălpile şi pulpele amândouă. Se îngălbenise fata de atâta şezut în bordei şi mama o scotea în braţe afară. Hăt când a dat frunza, Oliţa a prins a umbla în beţe. Era de acum toamnă. Mama cu mătuşa Olga umblau la secerat secara, da Oliţa, aşa, în beţe, se târa până în câmp. Îi aprindeau colea un foc şi fata, de, coc ea spice: "Cronţcronţ" - asta le era mâncarea. - Mâine să nu vii, îi spune mama într-o seară. Ne mută mai departe de sat. Îţi aducem noi nişte spice. N-a uitat mama, le-a copt, ei, câte să fi încăput acolo, în buzunarul ei şi al mătuşii Olga, iar unul, care le-a văzut, a umblat cu pâra şi nu le-au judecat pentru spicele acelea?! Chiar acolo, în sat. S-a strâns lume, a sosit şi Oliţa, şontâc-şontâc. Slabă cum era, dar numai inimă. - Nu mi-o luaţi pe mama, se lipi Oliţa de ea, ţinând-o cu amândouă mâinile. O vrabie şi mănâncă un spic de grâu, pentru ce o judecaţi?! Piatră să fi fost, că tot te făceai om, judecătorul însă făcu semn s-o scoată din sală. Aflând că le dau câte doi ani de puşcărie, mătuşa Olga îşi luă inima în dinţi: - Fac eu patru ani, că tot n-am copii, îi rugă ea, dar lăsaţi-o pe femeia asta lângă Oliţa. Procurorul se hlizi: - O să-ţi fie urât să te duci pe jos la puşcărie. Drept că nu e departe, ia acolo vreo sută de kilometri prin pădure. Era hăt târziu, după miezul nopţii, alte hogeaguri adormiră de mult, numai din bordeiul cela.~ai ieşea câte un fuior de fum. În ferestruica, nu mai mare de o palmă, ba apărea, ba dispărea o frunte de femeie. Era mama Oliţei, potrivea timpul după luna de 6
afară, că ceas nu aveau. Când va ajunge ia acolo, la crestele copacilor din pădure, e vremea să iasă din bordei. Şi unde o apucă cu noaptea în cap? Altădată se ducea la iarmaroc, de, venea o cumătrie ori o nuntă, acum, Doamne, să nu mai audă nimeni, se grăbeşte la ... puşcărie, şi rămâne fata ei de izbelişte. Luna mai zăbovea sus, mama, cum era plină de năduf, ieşi afară, închizând bine uşa, şi prinse a boci de răsuna pădurea. Oliţa se trezi. Sosi şi mătuşa ei. - Ne ducem, fata mea, a venit sorocul, o netezea mama pe cap. Tu să te muţi la Niura, femeia care îngrijeşte armăsarii, a zis că te ia, şi o strânse la piept. Să te aibă Domnul în paza lui. - Iată bluza asta roşie şi rochia mea de caşmir ţi le las ţie, o pupă Olga Fiştic. Când vei creşte mare, să le îmbraci şi să-ţi aduci aminte că ai avut o mătuşă. ' Oliţei i se opri un nod în gât şi ieşi să le petreacă. Când se întoarse, în bord ei era întuneric şi-o apucă frica. Mama se mai auzea bocind în pădure. De ce să rămână aici singură?! Şi cum era un băţ lângă bordei, Oliţa îl înşfacă şi fuga în urma lor. Era noapte, dar o auzea pe mama cum plânge şi se ţinea de ele. Le-a ajuns tocmai în alt cătun, hăt la şapte verste! Când o văzu mama, să leşine, nu alta: - Mamă, nu rămân, mamă, răcnea Oliţa. Ia-mă cu tine la puşdhie! - Fata mea, i se rupea inima, şi acolo, în drum, mama se pune în genunchi în faţa ei şi-i sărută picioruşele: N-o să te primească, du-te înapoi! S-a întors Oliţa, nu avea încotro. Abia când a ajuns în faţa bordeiului, se lumina de ziuă. Mama cu mătuşa erau cine ştie unde. Au mâncat ce au găsit prin pădure, apoi s-au aşezat pe un buştean să-şi tragă sufletul. - Iată aşa, Mărioară, mai fă şi puşcărie, a rupt tăcerea mătuşa Olga. Pentru ce, a? Pentru trei spice pârlite, pe care le-am muncit tot noi?! Şi te judecă acela care ne-a furat Basarabia! Seara au ajuns în cătunul Nameceno şi mama întreba dacă nu-s moldoveni pe aici. Erau, cum să nu, a dat chiar de-o cunoscută de-a ei, din Pelinia. Tot Mărioara o chema, a lui Agache, şi avea trei copii, la dânsa au înnoptat. Mama n-a închis un ochi, plângea cu gândulla Oliţa. - Dormi măcar oleacă, o mângâia femeia, ai de făcut drum nu şagă. Lasă că mâine mă duc eu după Oliţa. Cum au furat-o pe Oliţa
Şi s-a dus, dar nu singură, l-a luat şi pe Ionuţ, băiatul ei cel mic. Au găsit-o pe Oliţa în grajdul cu armăsari. Târa o căldare cu apă cât dânsa de mare. Când auzi că ei vin din partea mamei, fata răsturnă căldarea de bucurie. - Merg, a zis, că mă tem de caii ăştia, se muşcă, azvârl din copite şi se holbează la mine. Eu strig la ei, dar nu mă înţeleg, ştiu numai ruseşte. Hai, chiar acum, cât nu-iNiura, că n-o să mă lase. Femeia o luă de mână, dar c~nd să iasă din grajd, se opri: - Dacă te vede cineva? O să anunţe comenduirea! Da Ionuţ, un năzbâtios cam de seama Oliţei unde zice: 7
- Îi schimbăm hainele, mamă şi una două, îşi scoate pantalonii. Oliţa râdea - pe fundul lor era scris cu cretă IONUŢ. Tu ai scris? - Păi cine altul? Mă întreabă mulţi cum mă cheamă, eu mă întorc la ei cu spatele: Citiţi, dacă ştiţi carte, le zic. Când o vede în pantaloni, Ionuţ îi pune şi pălăria lui pe cap. Acum cu ce să se îmbrace el? - Eu ştiu, sări Gliţa şi scoase din iesle rochia de caşmir şi bluza ce-a roşIe. Era lungă rochia până la pământ şi mama o îndoi la mijloc, legăndu-l pe Ionuţ cu un curmei. - Du-te pe alt drum, îi spuse, ne întâlnim dincolo de sat, la gireada de paie. Ionuţ se furişă pe sub gard, da Gliţa îşi lăsă hainele ei la fântână, chipurile, se înecase şi o luă la picior cu mama băiatului. Când să iasă din sat, aud în urmă tropăit de cal. Cum venea aşa venea Niura calare pe un armăsar. - Trr! opri calul şi el se ridică în două picioare, aruncând aburi pe nări. Aţi fost la grajd? îi fulgeră Niura cu ochii. - Nu ştiu ruseşte, zise mama lui Ionuţ. - Unde-i Oliţa? Fata şedea sub pălărie, nici nu sufla. - Aista-i băiat, nu vezi? Se răsti femeia şi o întoarse la Niura cu fundul pe care era scris ION U INiura, supărată foc, cârni calul şi o luă la galop s-o caute pe Oliţa în fântână. La gireada de paie Ionuţ nu era. Îl caută colo, dincolo, îl strigă nu-i nicăieri. Şi când credeau că l-a prins comenduirea, iată şi Ionuţ, numai că avea ceva ascuns în sân. - Când s-a pornit Niura după voi, eu m-am furişat şi am luat hainele Oliţei de la fântână, a zis Ionuţ. De ce să le las acolo? Niura are cu ce se îmbrăca. Şi o porniră tustrei la drum: mare şmecher mai era Ionuţ. Nas în nas cu ursul
Aşa a scăpat Oliţa, dar încă multă vreme în somn îi apăreau armăsarii cei a grozavi. Dormea într-un ungher, pe podea, alături de Volinta, sora lui Ionuţ şi a lui Petre, fratele mai mare. Mama lor, de unde avea, de unde nu avea, îi făcea şi Oliţei parte dreaptă la mâncare. Până scăpau de iarnă, că primăvara Ionuţ cotrobăia pădurea şi aducea ouă de păsări. Odată a venit într-un suflet: - Oliţă, ia un cuţit şi hai cu mine! - Unde? - Ai să vezi. Vrei friptură? Fata făcu ochi mari: nici nu mai ştia de când nu mâncase friptură. - Atunci hai mai repede! Când colo, pe marginea drumului, un cal mort. Ionuţ a tăiat un şold şi l-au târât amândoi, prin colb, acasă. Seara mama le-a făcut... friptură.e Petre umbla cu cerşitul cine ştie pe unde, V olinta aducea poşta din alt sat, iar Ionuţ păştea vacile oamenilor. Într-o dimineţă îi spune: - Oliţă, nu vrei să mergi cu mine? Hai, că n-o să-ţi pară rău. 8
- Dacă zici tu, şi s-a dus. Iarbă până la brâu, vacile pasc, dând din coadă, nu stă nici Ionuţ degeaba. Ia o frunză de brusture, face un căuş şi vine la Oliţa: - Vrei lapte proaspăt? - Vreau, dar n-am vacă. - Eu am, râde Ionuţ şi se apleacă, trage de-o ţâţă, trage de alta, până se umple căuşul pe care i-l întinde fetei. Bea, Oliţă, să prinzi la putere. E bun? - Bu-un, îşi şterge fata buzele. - Acum haidem la altă vacă. Când s-au săturat amândoi de lapte, numai ce aud că vacile încep a rage, se fac apoi vârtej şi-o rup la fugă de parcă a dat strechea în ele. A rămas numai cea cu viţeluş. Deodată aud: "Zdup-zdup! zdup-zdup!", şi iese din pădure, legănându-se, un coşcogeamite urs. - Pune-te în patru labe şi hai să ne băgăm sub vacă, şopti Ionuţ. Ea o să ne apere, are coarne! Ursul vine, vine şi se ridică în două labe şi se uită lung: o vacă cu trei viţei!? Dar de ce doi sunt fără păr şi n-au coadă ?! se miră ursul şi se dă mai aproape. Vaca a îmbourat coarnele. - Ne pedepseşte Dumnezeu că am furat lapte, şopti Oliţa. - Taci, o ghionti Ionuţ, ăsta e urs, nu e Dumnezeu. Ursul a mai stat aşa în două labe: să-şi pună mintea cu vaca asta cu trei viţeluşi, să nu-şi pună, apoi s-a întors şi "hup-zdup! hup-zdup", s-a dus de unde a venit. Ionuţ abia a ajuns vacile din urmă şi le-a întors, Oliţa însă a cuprins viţeluşul de gât şi-l tot pupa, tremurând încă: - Mama ta ne-a scăpat, bre. Îi plăcea Oliţei laptele, cum să nu, dar de atunci, cât n-o ruga Ionuţ, nu s-a mai dus la păscut vacile. De n-ar foi jivinele astea prin pădure, ar găsi ea şi drumul la puşcărie, că se topea de dorul mamei. Scrisoare din Basarabia
A mai trecut o iarnă, pe la Sânziene vine o telegramă de la puşcărie: "Trimite-mi sandalele. Te sărut, mama". - Cum să i le trimit, dacă ea s-a dus în sandalele celea? nu se dumerea fata. Dar poate că le-a uitat în bordei şi n-are cu ce veni?! Şi Oliţa a alergat în cătunullor, n-a găsit nici urmă de sandale în bordei. Cum o aştepta pe mama, a rămas în cătun, la una Caterina. - Ştii ce, Oliţă, i-a zis femeia, mai fă şi tu ce poţi prin gospodărie, că o să am şi eu obraz. Da fata, ca o furnică, fuga încolo, fuga încoace, la toate se pricepea, ba a săpat toamna şi cartofii cât era grădina de mare, şi i-a cărat, mititica, în casă. - Vine mama ta, îi strigă într-o zi un om şi Oliţa alergă la drum. Cu ochii duşi în fundul capului, gârbovită, mama abia mergea, sprijinindu-se într-un băţ. Până şi de la puşcărie i-au dat drumul mai înainte, aşa de bolnavă era. Când îşi văzu fata, sărută pământul, făcându-şi cruce: "E vie Oliţa! Mulţumesc, Doamne!" Cum a 9
deschis uşa bordeiului, să creadă, să nu creadă? Au şi cartofi pe iarnă, şi morcovi, şi sfeclă roşie... - Eu le-am câştigat, mamă, se lipi de ea Oliţa şi se uită la picioare: era tot în sandalele celea. De ce mi-ai spus să ţi le trimit, a? - Ţi-am dat un semn că-s vie, fata mea. În toamna aceea a trimis-o pe Oliţa la şcoală. Acum o mai rupea ruseşte, dar mai an holba ochii, nu înţelegea o boabă. Când o chema atunci la răspuns, unbăiat din Bucovina îi traducea învăţătoarei ce spune Oliţa în româneşte. Cum ajungea acasă, hai în pădure cu mama după defoc. Odată, când se întorceau, mama zice: - Oare ce-i asta, Oliţă? Parcă se învârteşte pădurea... - Ai ameţit, mamă. Ta-are mai eşti slabă şi te-ai făcut mititică. Ia aşază-te pe creanga mea. Mama nu se da, fata de colo: - Hai, că eşti uşurică, ţine-te, mamă! şi o târî pe creangă până acasă. De atunci nu mai ieşea din bordei, doar că făcea focul. Într-o zi nu ştiu care din elevi strigă: "Bujor, ia uită-te pe fereastră!" Era mama, venea într-un suflet, nu alta, s-o fi întâmplat ceva. Oliţa o zbughi afară, dar când să ajungă la dânsa, mama căzu: - O scrisoare de la fe-te-Ie mele! Din Ba-sa-ra-bia! plângea ea. Până acasă se târî mai mult în coate şi pe genunchi. De trei ori îi citi fata scrisoarea. Era de la surorile ei mai mari. - Mai citeşte-o o dată, o rugă mama, iar când au intrat în bord ei, îi spuse: Afarăcârâiau ciorile, ia citeşte-o aici s-o ascult în linişte. Tata
A venit iarna, la şcoala nu mai avea când să se ducă, căra toată ziua lemne. Da afară urla viforul, învârtejind omătul şi era un pui de ger de trosneau crengile în pădure, parcă împuşca unul. Păsările se ascunseseră care şi unde, de se încumeta câte una să zboare, cădea tot atunci doborâtă de suliţa frigului şi o găseai apoi în omăt cu Iăbuţele în sus. Din bordei ieşea o aţă de fum pe care o încolăcea vârtejul sălbatic. - Pune, mamă, capul pe genunchii mei, că tot n-ai pernă, o ruga Oliţa, şi mai spune ceva despre tata. - E-he, Oliţă, îi tremura glasul, uneori îmi vine s-o apuc prin pădure şi să-I caut... Cuminte om şi vrednic. Numai el ştie cum a crescut fără mamă. Mi-a plăcut că era frumos, cu ochi albaştri. La nuntă ce ne-au dăruit? Ia acolo câte o jumătate de hectar de pământ. Tăieşte, dacă ai din ce. Şi Vasile, priceput cum era, nu s-a apucat de făcut uşi, ferestre? Apoi acoperea casele oamenilor cu şindrilă. Parcă îl văd, şe-edea cât e ziulica pe casă ca un cocostârc: "Boc! boc!" cu ciocanul şi cânta, de-l auzea tot satul: S-a dus cucul la pădure, Cu-cu! Să culeagă fragi şi mure, Cu-cu!... Acolo, sus, îi urcam mămăliguţa şi strachina cu borş. 10
Fata se ghemui, încălzindu-şi mâinile la suflarea mamei, că în bordei noaptea îngheţa apa în căldare. - El acoperea casele, da eu ţeseam ca o apucată, nu mai ieşeam de după stative. Câte covoare am ţesut, Oliţă, ai aşterne cu ele drumul prin toată Sofia, şi acum dorm pe scândură goală. Am strâns atunci oleacă de parale, eu, nici cu gândul, da Vasile, nu, să cumpărăm oloiniţă. - Umblă omul cu sacul în căruţă cine ştie pe unde, de ce să nu aibă oloiniţă în sat? zicea el. Ei, şi am cumpărat-o, nu era una nouă. Când am adus-o acasă, nu mergea motorul: "Tâc, tâc..." şi se oprea. Bucluc, de unde să iei inginer pe atunci? De, Vasile îl doftorea. Noaptea acolo îl apuca şi tot scormonea în pântecele motorului. Şi-a luat o pernă, dar crezi că mai punea capul pe dânsa? Da mâna aceea nu acolo şi-a fărâmat-o?! I-a prins-o roata motorului. Calic a rămas, dar nu s-a lăsat până nu a pornit boala de oloiniţă. Atunci l-am auzit iar cântând. El, copil orfan, care n-a umblat o zi la şcoală, singur a învăţat a scrie şi a citi, în 1938 nu s-a dus tocmai în Germania şi a adus un dinam de acolo? Patru lămpi aprindea dinamulla oloiniţă, nu mai multe, dar Vasile a adus întâi electrica în Sofia. Veneau omenii şi se uitau ca la o minune. După asta l-au şi ales primar al satului. Şi iaca aşa am ajuns în Siberia. Rău n-a făcut nimănui, de la dânsul da şi nu lua un capăt de aţă străin. De ce să-I scoată cu puşca din casă ?! Nu alta, vroiau să se răfuiască cu fruntea satului, ca să bage frica în ceilalţi. De te-ar vedea acum, tare mai semeni cu dânsul, o mângâia mama. - Am să-i spun tatei cum te bătea un bolşevic. El mergea în căruţă, da noi din urmă, pe jos, prin pădurea ceea cu mlaştini şi ţânţari... Tu, bolnavă, cădeai pe drum: "Of, nu mai pot!" El sărea din căruţă: "ScoaIă!" striga şi-ţi mai trăgea o ciubotă sub coaste. Erai numai vânătăi. - Să-i spui, fetiţa mea, numaidecât să-i spui. Trei sfinţi cu trei cai albi
Aşa treceau zilele în bordeiul îngropat în zăpezile Siberiei. La prânz, de, câte un cartof fiert şi o lingură de seminţe de in, prăjită în ceaun, un fel de julfă. - Cărăuşul mamei, cărăuş, n-ai îngheţat? o întreba mama pe Oliţa, când mai aducea o creangă din pădure. Odihneşte-te, fac eu focul. "Dacă iese fum din hogeagul de la bordei, lasă că nu e rău", se gândea câte unul din cătun, dar nu era chiar aşa, mama scădea, o apucau ameţelile, apoi nu s-a mai putut scula din pat. - Daţi-mi oleacă de fân să-i aş tern mamei, că i s-au rănit coastele, alergă Oliţa la o casă. O hrănea cu lingura, o învelea noaptea şi-i tot punea mâna pe frunte, că alt doctor mama nu avea. Era în ajunul Postului Mare, de două zile mama n-a pus nafură în gură şi Oliţa a prins inimă auzind-o: - Du-te, puişor, la mătuşa Varvara. Tu o ştii, aceea din cătunul Venero. Roag-o să-ţi vândă ceva de frupt. Bani sunt, au venit când erai tu după defoc, din Basarabia. 11
Mătuşa Varvara era o biată femeie din Râbniţa, încă din 1933 deportată în Siberia. Până la cătun - cale de vreo trei kilometri, prin pădure. Se duce Oliţa cu fuguţa. Când colo, dă de o apă curgătoare, nici tu pod, nici tu punte: un brad înalt, răsturnat de pe mal şi alt brad prăvălit în apă de pe celălalt mal, treci, dacă poţi, râul printre crengile lor. Încolo a trecut fata, dar când să vină înapoi, o apucă frica: dacă scapă ceva în apă? Că a luat şi brânză, şi unt, şi smântână, şi o oală cu lapte! "Am să le trec pe rând, se gândi Oliţa, aşa ca acela cu lupul, capra ŞI varza. Când a ajuns acasă, amurgea, în bordei - linişte. Altădată o auzea încă de departe pe mama bocind. Cum deschide uşa, aude că nu ştiu cine umblă prin bordei. Nu-l vedea, era întuneric şi lampă nu aveau. - Cine a venit la noi, mamă? - Nimeni. - Da cine umblă cu băţul? - Eu. - Cum umbli, mamă, dacă nu te poţi întuma singură, cana cu apă nu poţi s-o ţii în mână?! prinde a plânge fata. - Vino mai aproape şi ţi-oi spune. - Mă tem, mamă. - Iată mă culc şi ai să vezi că nu-i nimeni. Numai te-ai dus tu şi au intrat în bordei Sfântul Vasile, Sfântul Gheorghe şi Sfântul Petru cu trei cai albi şi o semănătoare. - Cum au încăput ei, mamă, pe uşa bord ei ului cu caii şi cu semănătoarea? plânge a Oliţa de sărea cămaşa de pe dânsa. Ţi s-a părut, mamă, n-au fost. - Ba au fost, am grăit cu dânşii. Câte mi-au spus ei, fetiţo, dar n-am voie să mă destăinui. Ei mi-au dat băţul şi i-am petrecut. Caută Oliţa, băţul nu-i la locul lui, lângă uşă. Când colo, mama îl ţinea în mână. - Lasă-I, mamă. Ia te uită ce ţi-am adus, şi aprinde focul în sobă să se vadă în bordei. Mănâncă, mamă, ai vrut de frupt. N-a atins o fărâmitură, fata îşi înghiţea lacrimile. - Şi ce ţi-au spus ei, mamă, dacă au fost? - Aziejoi? "" - Da. - Păi mi-au dat răgaz până duminică noaptea. Când va cânta cocoşul a doua oară, mă.;ă duc, Oliţă. Mă cheamă bunică-ta. - Da eu? Eu cu cine rămân, mamă? Cu pă-du-rea!!! Cum picură lumânarea, picui-au lacrimi fierbinţi din ochii mamei, iar buzele arse mai nu aveau putere să rotunjească cuvintele: - Fa-ta mea, fată... - Să nu mori, mamă! încolăci mâinile de gâtuI ei Oliţa. - Nu, nu, nu mor azi. Da duminică noaptea să nu te sperii, că ai sa fii singură în bordei. - Dacă n-o să deschid uşa, sufletul tău, mamă, o să rămână cu mine, aşa e? - O să rămână, şi ai să-I duci acasă, la noi, fata mea, în Ba-sa-rabia! Aici nu, nu, nu, numai crucea s-o laşi, că ta-are-i frig şi mi-i străin locul. Oliţa n-a mai avut somn în noaptea aceea. Tot se scula şi striga: - Ma-amă! -Mama e cu tine, dormi. 12
Dimineaţă nu se da dusă după lem..'1e. - Nu, fetiţa mea, du-te. Şi adă mai multe, să nu ieşi poimâine din casă. Apoi, după ce vine cu defocul, o roagă: - Nu vrei să tragi o fugă până la moş Capral? Când o vede pe Oliţa speriată, moşul, cum mânca, lasă lingura în strachină şi îmbracă iute cojocul. Era un om de treabă, în bordei îşi scoate căciula cu urechi şi iese de sub ea un cap zburlit. - M-ai chemat, Marie? - Moş Capral, mata eşti oleacă de meşter, n-ai putea, iată din scândurile astea, arată la podea, să faci un sicriu? - Pentru cine, Marie? se uită el lung la dânsa. Femeia tace. Nu, Marie, nu! Ai un boboc, arată la fată, să-i crească aripi întâi. - Oliţă, banii îs în ulcică, plăteşte-i omului dinainte. Moş Capral trânti cuşma de podea: - Drept cine mă iei, Marie? Să ajung eu să iau parale de la un copil ca ăsta?! Am trei băieţi morţi pe front şi îngropaţi fără sicriu. Dacă, Doamne fereşte, s-a întâmpla, lasă că-I fac aşa, de pomană. Dar tu să te ţii, Marie, cu amândouă mâinile să te ţii de clampa uşii, să nu te dai dusă, auzi?! Când s-a dus moş Capral, Oliţa a pus un drug în uşă, nici să intri, nici să ieşi din bordei. O tot pieptăna pe mama, îi împletea părul, mângâind-o, apoi îşi culca tâmpla pe pieptul ei: - Ţii minte, mamă, când sugeam lapte? - D-apoi cum. Apă, dă-mi apă, mă arde în piept. - Nu apă, mamă. Acum eu sunt mare, tu eşti mititică şi o să bei lapte, şi fuga după oală. Mama nu avea încotro: "Gogâlţ, gogâlţ!". Şi fata se bucura în taină: Lasă că prinde la putere, apoi punea mâna pe topor. Acolo, lângă sobă, era şi trunchiul pe care despica lemne. Să ardă focul, să-i fie mamei cald... Duminică seara fetiţa tot pe la gura sobei. - E târziu, Oliţă, ia şi te culcă. - Nu, mamă, am să stau aşa. Mă tem că te-a lua bunica. - Eu am să te trezesc, dacă va veni după mine, dar vezi să nu răcneşti, când o fi sămi dau sufletul, măcar atunci să nu mă chinui... Fata se urcă pe cuptorul din fundul bordeiului şi, cum două nopţi nu pusese geană pe geană, îndată o fură somnul. - Oli-ţă, Oli-ţăăă, aude noaptea, scoală că mama moare! Oliţa sare de pe cuptor, în bordei întuneric. Când dă la picioarele mamei, sunt reci ca gheaţa, îi pipăie faţa - u-udă, că de lacrimi, că de sudoare cât s-a luptat cu Moartea. Dar, cum îşi lipi obrazul de faţa ei, mama tresări, sughiţând adânc. Fata nici nu sufla, s-a ghemuit lângă dânsa. Stă cât stă, nu ştie cum să ia capăt de vorbă, o s-o întrebe de ce s-a dezvelit. - Ma-mă! o chemă în şoaptă. Mama tace. - Ma-măăă! Nu-i răspunde. Şi a răcnit de parcă s-a prăvălit într-o prăpastie: - Ma-ma mea, ma-mă! 13
Când a văzut că n-o mai aude, Oliţa a înţeles ca a rămas singurăsingurică în zăpezile Siberiei. Dinioare şi-a dat sufletul, atunci când şi-a lipit faţa de obrazul ei. În loc de lumânare, fata a aprins focul în sobă, a dat apoi trunchiul aproape de pat şi a stat aşa lângă mama până s-a făcut ziuă. Să iasă din bordei se temea, dacă stă Moartea la uşă şi o aşteaptă s-o ia şi pe dânsa?! Dimineaţa a tras cu urechea, parcă nu era nimeni acolo, atunci a luat drugul din uşă şi fuga la moş Capra!. - S-o ierte Domnul! îşi făcu el cruce. S-a dus la odihnă, sărmana. Un ceas zăbavă se auzea cum bocăneşte unul în bord ei, scotea scândurile din podea. Acolo, pe loc, a înjghebat sicriu!. Cu groapa, bucluc, pământul îngheţat - cremene. A venit să ajute şi mătuşa Nastea, o vecină pe care mama a învăţat-o a ţese. Punea cu moş Capral focul, apoi săpau oleacă, şi iar aprindeau focul să dezgheţe pământu1... Trei zile au săpat groapa. "'" - Ai murit flămândă, mamăr plângea Gliţa şi i-a pus lingura în SlCflU. Când au coborât sicriul, fata nu mai ştia pe cine o îngroapă, pe mama ori pe dânsa? S-a dezmeticit abia atunci când a văzut deasupra pământului o moviliţă de ţărână şi l-a auzit pe moş Capral: - Dar cruce n-am avut din ce să-i fac... Cum omătul era hăt la brâu, Oliţa a luat o lopată şi hai să răscolească troianul până a dat de un vârf de copac. L-a târât încă astătoamnă din pădure, în bordei n-a putut să-I bage de crengos ce era. - Este crucea, o văd, a zis moş Capra!. Retează de colo, taie de dincolo şi o înfige în moviliţa de ţărână, o cruce care stătea stingheră lângă bordeiul rămas şi el orfan. Cui ţi-ai vândut sufletul?
Din ziua aceea Oliţa n-a mai intrat în bordei, la mama însă venea şi numaidecât lăsa o fărâmitură pe mormântul ei: praznic pentru păsări. Unde înnopta? Se uita de unde ies aburi, acolo stăpânul îşi făcea baie şi ea îl ruga so lase să doarmă în baie, pe laviţa udă şi goală. Până la o bucată de noapte era călduţ, pe urmă îi dârdâiau dinţii. Când afară s-a încălzit, înnopta ba ici, ba colo, în tufari. Sub cap mânuţele ei, altă pernă nu avea. Somn de iepure era acela, cum ceva, sărea din culcuş: grozav se mai temea de şerpi. Într-o dimineaţă, cum face ochi, dă de o fetiţă. Dormea, covrigel, lângă dânsa. - U-ţa, tu eşti? se învioră Oliţa. De când nu te-am văzut! Ştii că a murit mama? - Am auzit. Dumnezeu s-o ierte. - Dar tu pe unde ai umblat? - Prin cătune, ceream de pomană. M-au prins şi m-au adus înapoi. Demult o frământa pe Oliţa un gând: - Ştii ce, Uţa, hai să fugim mai departe, ca să nu ne mai găsească. - Unde? - Acasă! Poate că s-au dus ruşii de la noi. - Da-a? îi flutură un zâmbet, pe care îndată îl şi înghiţi o umbră: Păi n-am pe nimeni la Bălţi, tata e în lagăr, mama a murit mai anţărţ. - Te iau la Sofia. 14
- Merg, dar ştii, Oliţă, ce drum lung e până acasă? Tocmai opt mii de kilometri! Fără bilet, numaidecăt o să ne prindă. - Am eu parale, Uţa, moş Capral n-a luat un bănuţ pentru sicriu. Şi Oliţa i-a scos din papucul de buci unde îi ţinea ascunşi. Să fi trecut o săptămână, nu mai mult, şi fetele erau pe un vapor care plutea pe râul Irtâş. Oglindă nu aveau, se uitau, bucuroase, în apă: sunt ele ori nu? Şi chiar se duc acasă?! - Un craniu pe râu! strigă nu ştiu care. Uţa şi Oliţa au tresărit. Să nu tacă marinarul acela? Ăsta, cică, e cap de moldovean deportat. "Nu departe de mal, spunea el, a fost un lagăr, pe mu-ulţi moldoveni i-au îngropat aici şi, cum râul mănâncă nisipul, ba un craniu, ba altul iese deasupra şi numai apa ştie unde îl duce..." Uţa n-a mai ajuns acasă, a rămas dădacă într-un oraş din Belarus. Ca un pui de căprioară rănit şi f~ărit de vânători tocmai de la capătul pământului, a intrat Oliţa în SORa. Din ochii ei trudiţi izvorau când boabe de lumină, când fărâme de lacrimi. Râdeau şi plângeau. O fântână de acasă îi ieşi în drum, avea o creangă de vişin în cumpănă. Mânuţele fetei încolăciră ghizdelele şi ea sărută căldarea. - Bună dimineaţa, apă din Sofia, se uită Oliţa în fântână. Era Duminica Mare. De ce satul e posomorât, pustiu, parcă e altul nu ştiu cum. Iată un om pe drum, nici nu întoarce capul, mai trece unul... Măcar s-o întrebe: - Cine eşti, tu, fetiţo, care te speli la fântână? De unde vii? Nimeni n-o cunoaşte. La casa surorii sale mai mari, când a ajuns, mai întâi a sărutat portiţa. Numai câinele cel cu un ochi a recunoscut-o. A vrut să latre şi a rămas cu gura căscată, dând din coadă. Fetei nu i-au mai ajuns puteri să deschidă uşa, a căzut în prag, îmbrăţişându-l. - Oliţa! ieşi din casă soră-sa Eftimia. Străinica noastră s-a întors! şi prinse a răcni de se adunară vecinii. Şi numai iată aleargă şi altă soră: - Unde ai lăsat-o pe mama, Oli-ţa-a! îşi smulgea părul din cap. Un vecin o trage de limbă şi altul o iscodeşte. Oliţa strânge capul între umeri: ce să le răspundă? O vorbă e destul ca s-o ducă înapoi la urşii cei albi. Când s-a mai împrăştiat lumea, surorile au sclipuit ia acolo de-o mămăligă, era prăpădul foametei în Moldova. Abia s-au aşezat la masă, afară, sub nuc. Mămăliguţa aburea între ei, şi văd că un om deschide portiţa şi vine, tăcând, vine, vine, apoi bagă degetele răşchirate sub mămăligă, o ia de pe masă şi unde o strânge la piept aşa fierbinte şi iese cu dânsa din ogradă. Ai casei au rămas buimăciţi, cu ia aşa nişte ochi. - Păi dacă au măturat podurile ăştia cu steagul roşu, a zis sora Alexandra. Mai stăteau încă la masă, când aud câinele Iătrând. O matahală de miliţian intră cu paşi mari în ogradă. Era cu puşcă. - Olga Bujor, eşti arestată! atât l-a ajuns capul să zică şi unde scoate un cartuş din buzunar şi încarcă puşca. Inima Oliţei se făcu cârcel. - Gheorghe, îl roagă Eftimia, eşti din sat de la noi, las-o măcar o zi, e de la drum, mititica, şi-i dă ~n~scaun: Ia stai cu noi la masă. - Nu, am ordin ş-o duc azi la casa de stat. Se umplu văzduhul de bocete, când o scotea pe Oliţa cu puşca din ogradă. Şi cum treceau pe lângă biserică, fetiţa a prins grai: 15
- Mă laşi să mă rog oleacă pentru mama? Acolo, unde mă duci, nu-s biserici. Gheorghe se mută de pe un picior pe altul, mai trage o ţigară, fata nu-i. Oare n-a fugit? Şi intră în biserică cu puşcă cu tot şi cu chipiul în cap. Oliţa sta în genunchi cu o lumânare în mână. - Gheorghe-hăi, Gheorghe, ai şi tu morţi, ce-ai intrat cu puşca în biserică? se apropie ofemeie şi-i dă o lumânare. - Dacă ai murit, să-ţi sufle într-un loc, se hlizeşte Gheorghe, ce-ţi mai trebuie lumânare? - Doamne fereşte, îşi face cruce femeia. - Hai, că o să-mi crească barbă aici, o înhaţă Gheorghe de mânecă pe Oliţa. Supărată că i-a stins lumânarea, Oliţa îl întreabă afară: - Bade Gheorghe, cui ţi-ai vândut sufletul? Satanei care ţi-a dat . armă? Gheorghe a holbat ochii: nu-i venea a crede ce iese din gura ei, da Oliţa îşi descărca sufletul: - Cine a îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima câinii! - Pe a ta os-o mănânce întâi, ai uitat că eu am puşcă! Unde a dus-o Gheorghe? La puşcăria din Bălţi. Cât au ţinut-o acolo, de trei ori i-au mânat pe arestaţi pe jos, înconjuraţi de câini şi gardieni, tocmai la Gara de Nord, ca să-i aducă apoi îndărăt. Pe drum nu aveai voie să întorci capul înapoi, nici în stânga să te uiţi, nici în dreapta. Odată, cum mergeau prin glod, unul care venea din urmă o întreabă în şoaptă: - Eşti Oliţa Bujor? - Da, răspunde ea şi nu întoarce capul. - Fiica lui Vasile, calic de-o mână? - Da, şi nu întoarce capul. - Păi eu am fost cu Vasile într-un lagăr. Oliţa uită şi de gardian; şi de tot şi se iţeşte înapoi să-I vadă pe omul acela, da gardianul când a urlat odată: "La pământ!" şi unde îi culcă pe toţi delaolaltă în mâzga drumului. A doua zi mai caută-l pe omul acela. Dar şi pe puiul nostru rănit de căprioară l-au tot fugărit hainii de vânători cu câinii prin NOUĂ închisori până l-au adus în Siberia, unde şi-a dat mama sufletul... Prin câte i-a fost dat Oliţei să mai treacă, e o carte nouă. Acum să vedem ce s-a întâmplat când s-a reîntors peste mulţi ani acasă. Era de acum mare, şi-a făcut casă, dar nu se lipea nici mâncarea, nici somnul de dânsa : unde - i tata? Câte puşcării erau în ţară, la toate a bătut în uşă. "Vasile Bujor? Caută-l în altă parte, aici nu-i..." Când nu mai avea nici o nădejde că o să-i dea de urmă, odată, în Bălţi, o opreşte un om a-alb la păr şi fără dinţi. Scârţâia când mergea, aşa de hrentuit era. - Eşti Oliţa Bujor, a? şi se uită în jur. Am să-ţi spun ceva, dar aici mă tem. Stalin a murit, urechile lui însă au rămas. "Doamne ! a împreunat mâinile Oliţa, d-apoi el e chiar omul cela care a stat cu mine în puşcăria din Bălţi!" Nu ştiau unde să se ascundă şi s-au băgat sub podul de peste Răut. - Mă cheamă Nicolae Oloieru, abia descleşta omul gura ,şi se tot uita în jur. Se temea să nu-l audă vreun peşte din râu. Eşti a llli Vasile, aşa-i? Oliţa a dat din cap. Apoi eu am fost cu Vasile. - Şi unde-i tata?! îl apucă de mânecă femeia şi i se uită în ochi. 16
Omul a început a plânge: - Dumnezeu să-l ierte, îşi face cruce. Straşnică moarte a mai avut acolo, în Siberia. Am fost într-un lagăr cu dânsul. Două zile a umblat bietul Vasile cu noi, la scos cărbuni. Cum era beteag de-a mână, de, l-au pus la păscut porcii, dar îl păzeau cu puşca. Când ne întorceam de la scos cărbuni, treceam chiar pe lângă ocol. Da eram ne-egri şi slabi, numai oasele din noi. Odată Vasile tocmai închidea porcii. Unul Matei Oală, cum mergea înainte, se apucă cu mâna de inimă şi cade. Doi au încercat să-l ridice, gardienii nu i-au lăsat. Mult nu ne-am depărtat şi auzim un răcnet straşnic, după glas l-am cunoscut, era Matei Oală. Am înţeles că l-au aruncat în ocol să-l mănânce porcii. De răi şi flămânzi ce erau, nişte zmei nu alta, porcii aceia mâncau oameni. ;,Doamne, de ce mi-ai dat ochi să văd asta!" tot striga Vasile, apucându-se de cap. Crezi că am mai avut somn în noaptea aceea? A doua zi, simţind carne de om în preajmă, porcii, în loc să pască, îl fugăreau pe Vasile, să-l rupă şi gata, abia a scăpat de gura lor. Omul îşi trase sufletul, căutând în jur cu frică, apoi îşi aminti: - Într-o dimineaţă ne mânau iar la scos cărbuni. Porcii încă erau în ocol. Când ne-au văzut, coviţăiau sălbatic. Ne-am apucat de mâini, da un coşcogeamite gardian, cu fruntea de-un deget, hai să ne fugărească în jurul ocolului până a căzut un om. Vasile a sărit să-l scape: - Lăsaţi-l, e creştin, îi ruga el, că ştia de acum ruseşte. - E creştin?! au rânjit obraznic gardienii. Atunci du-te tu în locul lui! Şi unde-l înşfacă pe Vasile de mâini şi de picioare şi-i fac vânt în ocol... Aşa mai ţipa, sărmanul, când îl sfâşiau de viu,. de ţi se ridica părul măciucă. Eram hăt, dincolo de poartă, şi îl tot auzeam. Seara, când ne-am întors, am văzut în ocol numai zdrenţe din hainele lui şi o bucată de papuc. . Oliţa a înmărmurit, încleştându-şi pumnii: - Regimul canibalilor! îşi muşca ea buzele. L-au mâncat de viu pe tata, dar n-au putut să-l frângă! Câţi bani a avut, pe toţi i-a cheltuit în după-amiaza aceea. Bureza... Oamenii din Bălţi nu ştiau cine e femeia care stă pe pod şi dă de pomană ba o cămaşă, ba un prosop: - De sufletul tatei, atât le spunea. Când a încetat ploiţa, Oliţa a întors capul: undeva, dincolo de oraş, pe cerul Sofiei răsărise un curcubeu. Un fior cald îi străbătu sufletul... Ta-are-i mai plăcea tatei Tricolorul!
17
