CONSILIERE PSIHOLOGICA
2
Delimitari conceptuale Consilierea este un proces complex ce cuprinde o arie foarte larga de interventii care impun o pregatire profesionala de specialitate. Mai specific, termenul de consiliere descrie relatia interumana de ajutor dintre o persoana specializata, consilierul, si o alta persoana care solicita asistenta de specialitate, clientul (Egan, 1990). Relatia dintre consilier si persoana consiliata este una de alianta, de participare si colaborare reciproca (Ivey, 1994). Exista mai multe tipuri de consiliere, desi formele prezentate în tabelul 1.1. nu se exclud una pe alta. De exemplu, consilierea educationala presupune elemente de consiliere vocationala, suportiva, de dezvoltare personala sau informationala. Ce este important de retinut în acest context este faptul ca profesorul de scoala, ce poate fi abilitat pentru consiliere c onsiliere educationala educ ationala nu are competente compe tente în ceea ce numim consiliere c onsiliere de criza si consiliere pastorala. Cel din urma tip de consiliere este procesul de asistare psihologica realizat de catre preot în comunitatea sa religioasa. Consilierea de criza reprezinta un domeniu de interventie ce tine strict de competenta psihologului. Acest domeniu implica cunostinte, metode si tehnici de interventie de specialitate. Un pedagog, un psihopedagog, un asistent social sau sociolog, cu atat mai putin un profesor, nu poseda competentele si expertiza necesara unor astfel de interventii. Încecarea de asistare din partea profesorului-consilier în scopul remedierii unor posibile situatii de criza psihologica ale unor elevi (ex. stari depresive sau de anxietate, anx ietate, ideatie suicidara, reactii de doliu, comportamente compulsive sau obsesive, consum de droguri sau dependenta de alcool) este deosebit de riscant. În felul acesta, persoana în cauza poate fi privata de dreptul si sansa de a beneficia de un tratament psihologic si medical de specialitate. De asemenea, profesorul-consilier nu are ca obiectiv si competenta evaluarea psihologica a elevului. Utilizarea testelor psihologice (cum sunt cele pentru evaluarea nivelului de inteligenta, a formelor de inteligenta, testele proiective, alte teste de personalitate), desi poate aparea ca o activitate usor de realizat, presupune vaste cunostinte de psihodiagnostic. Rezultatul în sine la l a un test, exprimat numeric, poate sa nu aiba absolut nici o relevanta daca este rupt de un context anume. Interpretarea calitativa a multiplelor valente si relatii pe care le implica orice rezultat la un test poate fi realizata doar de catre psiholog. În caz contrar, evaluarea psihologica poate avea efecte negative asupra persoanei evaluate.
Tabel 1.1. Tipuri de consiliere
informationala: oferirea de informatii pe domenii / teme speci sp ecifice fice educationala: repere psihoeducationale pentru sanatatea mentala,
emotionala, fizica,
sociala si spirituala a copiilor si adolescentilor de dezvoltare personala: formarea de abilitati si atitudini care permit o functionare personala si sociala sociala flexibila flexibila si eficienta eficienta în scopul atingerii atingerii starii de de bine suportiva: oferirea de suport emotional, emotional, apreciativ si material vocationala: dezvoltarea capacitatii de planificare a carierei de criza : asistarea psihologica a persoanelor în dificultate pastorala: consiliere din perspectiva religioasa
3
Caracteristicile consilierii Consilierea psihologica si educationala integreaza perspectiva umanista dezvoltata de Carl Rogers (1961) unde problemele psihice nu mai sunt vazute în mod obligatoriu în termenii de tulburare si deficienta, ci în parametrii nevoii de autocunoastere, de întarire a Eului, de dezvoltare personala si de adaptare. În acest sens, rolul principal nu îi mai revine doar psihologului vazut ca un superexpert. Succesul consilierii este asigurat de implicarea activa si responsabila a ambelor parti (consilierul si persoanele consiliate) în realizarea unei aliante autentice, bazata pe respect si încredere reciproca. A ajuta si a credita persoana ca fiind capabila sa îsi asume propria dezvoltare personala, sa previna diverse tulburari si disf d isfunct unctii, ii, sa gaseasca solutii la problemele cu care se confrunta, sa se simta bine cu sine, cu ceilalti si în lumea în care traieste, reprezinta valorile umaniste ale consilierii psihologice. Definirea consilierii impune accentuarea anumitor caracteristici ce o disting de alte arii de specializare ce implica asistenta psihologica: o prima caracteristica este data de tipul de persoane carora li se adreseaza. Consilierea vizeaza persoane normale, ce nu prezinta tulburari psihice sau de personalitate, deficite intelectuale sau de alta natura. Consilierea faciliteaza, prin demersurile pe care le presupune, ca persoana sa faca fata mai eficient stresorilor si sarcinilor vietii cotidiene si astfel sa îmbunatateasca calitatea vietii; o a doua caracteristica definitorie pentru consiliere este data de faptul ca asistenta pe care o ofera utilizeaza un model educational educat ional si un model al dezvoltarii si nu unul clinic si curativ. Sarcina consilierului este de a învata persoana/grupul, strategii noi comportamentale, sa îsi valorizeze potentialul existent, sa îsi dezvolte noi resurse adaptative. Consilierea faciliteaza si catalizeaza atingerea unui nivel optim de functionare în lume; o a treia caracteristica a consilierii este preocuparea pentru preventia problemelor p roblemelor ce pot împieta dezvoltarea si functionarea armonioasa a persoanei. Strategia de preventie consta în identificarea situatiilor si grupurilor de risc si în actiunea asupra lor înainte ca acestea sa aiba un impact negativ si sa declanseze “crize” personale sau de grup. Sumarizand caracteristicile prezentate în paragrafele anterioare putem spune ca procesul de consiliere pune accentul pe dimensiunea de preventie a tulburarilor emotionale si comportamentale, pe cea a dezvoltarii personale si a rezolvarii de probleme. Obiectivele consilierii Scopul fundamental al consilierii este functionarea psihosociala optima a persoanei/grupului. Acest scop ultim poate fi atins prin urmarirea realizarii obiectivelor procesului de consiliere; acestea sunt în numar de trei, si anume: (1) PROMOVAREA SANATATII SI A STARII DE BINE: functionare optima
din punct de vedere somatic, fiziologic, mental, emotional, social si spiritual. (2) DEZVOLTARE PERSONALA: cunoastere de sine, imaginea de sine, capacitatea de decizie responsabila, relationare interpersonala armonioasa, controlul stresului, tehnici de învatare eficiente, atitudini creative, optiuni vocationale realiste.
4 (3) PREVENTIE: a dispozitiei afective negative, a neîncrederii în sine, a
comportamentelor de risc, a conflictelor interpersonale, a dificultatilor de învatare, a dezadaptarii sociale, a disfunctiilor psihosomatice, a situatiilor de criza. Consilierea este mai interesata de starea de bine decat de starea de boala. Ce reprezinta starea de bine? Asa cum o defineste Organizatia Mondiala a Sanatatii, sanatatea nu este conditionata doar de absenta bolii si disfunctiei ci se refera la un proces complex si multidimensional, în care starea subiectiva de bine este un element fundamental. Componentele starii de bine:
ACCEPTAREA DE SINE: atitudine pozitiva fata de propria persoana, acceptarea calitatilor si defectelor personale, perceptia pozitiva a experientelor trecute si a viitorului. RELATII POZITIVE CU CEILALTI: încredere în oamenii, sociabil, intim, nevoia de a primi si a da afectiune, atitudine empatica, deschisa si calda. AUTONOMIE: independent, hotarat, rezista presiunilor de grup, se evalueaza pe sine dupa standarde personale, nu este excesiv preocupat de expectantele si evaluarile celorlalti. CONTROL: sentiment de competenta si control personal asupra sarcinilor, îsi creaza oportunitati pentru valorizarea nevoilor personale, face optiuni conforme cu valorile proprii. SENS SENS SI SCOP SCOP ÎN VIA VIATA: TA: dire direct ctio ionat nat de scop scopur urii de dura durata ta medi mediee si lunga lunga,, experienta pozitiva a trecutului, bucuria prezentului si relevanta viitorului, convingerea ca merita sa te implici, curiozitate. DEZVOLTARE PERSONALA: deschidere spre experiente noi, sentimentul de valorizare a potentialului propriu, capacitate de auto-reflexie, perceptia schimbarilor de sine pozitive, eficienta, flexibilitate, creativitate, nevoia de provocari, respingerea rutinei. Ar fi total eronat sa consideram ca starea de bine este conditionata de parcurgerea unui proces psihoterapeutic complex. Înainte de toate, pentru elev, familia si scoala au un rol esential în dezvoltarea si mentinerea starii de bine. În acelasi timp se constata ca, nu de putine ori din pacate, tocmai familia si scoala sunt institutiile care genereaza conditii ce submineaza încrederea în sine a copiilor si elevilor, îngradesc autonomia si independenta lor, sabloneaza individualitatile, implica competitii neproductive în detrimentul cooperarii si colaborarii, cenzureaza bucuriile si placerile cotidiene, induc perceptii amenintatoare asupra lumii si vietii, desfoliindu-le de orice element ludic si hedonist. Focalizarea exclusiva a scolii pe latura intelectuala a elevilor si pe performantele lor scolare, ignorand nevoile n evoile lor emotionale si sociale, sunt cai sigure de diminuare a starii de bine si de crestere a riscului pentru disfunctii si boli fizice si psihice. Înainte de a fi o institutie care confera diplome, scoala trebuie sa fie locul în care se formeaza persoane armonioase cu sine, cu ceilalti, cu lumea, capabile astfel sa transpuna în instrumente continutul diplomei, sa opereze eficient cu ele, sa se bucure de procesul si produsul activitatii lor.
5
Tabel 2.2. Caracteristici ale consilierii psihologice Consiliere psihologica CINE ?
Psihologul sau consilierul scolar
UNDE ?
În cabinetul de consiliere
GRUP TINTA OBIECTIVE TEMATICA
Persoana (elev, parinte, profesor) sau grup Dezvoltare personala Promovarea sanatatii si starii de bine Preventie Remediere Evaluare psihologica Consilierea în probleme: - emotionale (anxietate, depresie) - comportamentale (agresivitate, hiperactivitate) - de învatare (esec scolar, abandon scolar) Consiliere vocationala Dezvolta proiecte de preventie (preventia suicidului) Terapie individuala si de grup Realizeaza cursuri de informare si formare pentru profesori si parinti pe teme de psihologie educationala si promovarea sanatatii. Realizeaza materiale informative pentru elevi, parinti si profesori Formeaza elevii-consilieri pentru programele de “peer counseling” Interventie în situatii de criza (divort, boala, decesul parintelui) Materiale informative pentru mass-media Cercetare în domeniul consilierii Elaboreaza metode de evaluare valide, standardizate si etalonate
Ce este consilierea psihologica ? Consilierea psihologica este o forma de interventie psihologica care se adreseaza persoanelor sanatoase aflate intr-o situatie de impas cu privire la rezolvarea unor situatii de criza, sociale, profesionale sau familiale. Consilierul il ajuta pe client sa controleze o situatie de criza si il asista in gasirea unei solutii la problema cu care se confrunta. Consilierea psihologica (CP) presupune un numar mai redus de sedinte fata de psihoterapie utilizand metode si tehnici similare acesteia, insa diferenta esentiala consta in faptul ca in consilierea psihologica se vizeaza preventia aparitiei tulburarilor, respectiv CP se adreseaza persoanelor sanatoase din punct de vedere psihologic. Consilierea are un caracter formativ, se axeaza pe dezvoltarea unor abilitati practice sau personale, in timp ce psihoterapia se concentreaza pe suferinta interioara (tristete, anxietate, durere, doliu sau separare, frici, compulsii, atacuri de panica, s.a.). Astfel, prin consiliere psihologica se urmareste (a) autocunoasterea, (b) optimizarea si dezvoltarea personala, respectiv (c) adaptarea cat mai eficienta la mediul extern, a clientului de consiliere. Consilierul psihologic intervine cu mijloace specifice psihologice, in scopul de a optimiza, stimula autocunoasterea si dezvoltarea personala, a preveni anumite probleme emotionale, cognitive si de comportament.
6
Cum poate ajuta consilierea psihologica? In functie de (1) tipul problemelor si (2) numarul de persoane implicate, se poate vorbi de diferite tipuri : (1) Consiliere psihologica din punct de vedere al ariei de actiune : - Consiliere in mediul organizational - (de ex. coaching, consultanta) - Consiliere vocationala - (de ex. orientare profesionala) - Consiliere psihologica-optimizare - (de ex. optimizare personala) - Consiliere de cuplu si familie - (de ex. situatie de divort cu copii) - Consiliere pastorala - (cu persoane religioase) - Consiliere suportiva - (de ex. bolnavi terminali) (2) Consiliere psihologica din punct de vedere al participantiilor : - Consiliere individuala - Consiliere de grup - (de ex. familie, grupuri de angajati) - Consiliere in grup - (de ex. grupul alcoolicilor anonimi) CP ajuta in identificarea: identificarea problemelor de adaptare scolara, profesionala, sociala, relationala; identificarea conflictelor personale; problemelor comportamentale si/sau emotionale; identificarea conflictelor familiale; identificarea problemelor de identitate, s.a. ajuta in explorarea si inlaturarea cauzelor problemelor clientului; dezvolta capacitatea de a face schimbari in plan psihologic si, implicit, in viata clientului; imbunatateste capacitatea de a lua decizii, de a face schimbari; resursele personale, s.a. dezvolta abilitatea de a-ti valorifica potentialul si resursele personale, s.a. Pentru a rezuma, consilierea psihologica a persoanelor in dificultate psihologica este unul dintre cele mai utile instrumente pentru depasirea unor probleme stresante de viata. In general, consilierea psihologica este efectuata de o persoana cu competente in acest sens si are ca scop principal sprijinirea clientului in a-si clarifica situatia de viata si in a-si atinge scopurile prin luarea de decizii informate si cu sens. Principalul scop al consilierii psihologice este rezolvarea de probleme de natura emotionala sau interpersonala. Ca urmare, consilierea este cea care pune la dispozitia persoanei o serie de instrumente pentru a depasi dificultatea. Este orientata pe prezent si viitor, are scopuri bine delimitate, fiind un proces de scurta durata.
7
Cui foloseste consilierea psihologica? copiilor care pot avea diferite probleme de adaptare scolara sau de relationare; adolescentilor care se simt dezorientati profesional ori au dificultati relationale; parintilor care se confrunta cu greutati in relationarea cu adolescentul sau copilul lor; adultilor care trec prin perioade dificile (presiuni profesionale sau sociale, divort, stres); membrilor unei familii cu tensiuni in relationare tuturor persoanelor (indiferent de varsta) care au nevoie de sustinere ori care doresc sa faca schimbari importante in viata lor.
Consilierul va ajuta clientul sa dobandeasca o mai buna autocunoastere , capacitati de comunicare mai eficiente , sa isi modifice unele comportamente problematice sau modele dezadaptative de gandire, sa isi amelioreze emotiile negative cat si consecintele determinate de diferite traume, sa isi insuseasca anumite strategii de adaptare, sa previna aparitia unor probleme si sa isi mentina starea de sanatate mentala. Consilierea • este o relatie de colaborare intre consilier si cel consiliat; • este focalizata pe problema; • se orienteaza catre comportamentele problematice ale clientului, dar si catre optimizarea capacitatilor sale de comunicare, luare de decizii, etc.; • integreaza si aplica principii si strategii specifice mai multor orientari teoretice in functie de client; • nu este doar o interventie asupra problemelor de moment, ci si o preventie a unor comportamente neadaptative si invatarea unor strategii care vor facilita o adaptare mai eficienta situatiilor de viata; • este suportiva creand un cadru in care clientul isi poate exprima emotiile, conflictele; • se centreaza pe situatiile prezentului si nu pe trecut; • este o interventie de durata scurta sau medie. Repere semnificative in consilierea psihologica Consilierea psihologica presupune explorarea si evaluarea simptomelor ca si sustinerea clientului in demersul sau recuperativ. La modul general, simptomul sau problema este cauzata de distanta dintre “ceea ce este”, adica perceptia situatiilor prezente si “ceea ce ar trebui sa fie”, respectiv imaginea ideala construita la care se raporteaza acesta. Altfel spus trairile negative se origineaza in constientizarea diferentei dintre ceea ce exista ca traire psihica sau ca sentimente sau ca manifestari in social (comportamente) sau ceea ce exista ca repere de evaluare la nivel social si, pe de alta parte ce ar dori sa fie (imaginea ideala optima) care poate sa fie o stare de bine afectiv sau un optim comportamental sau sentimente de securitate in relatiile sociale. Clientul poate sa spuna: “ma simt stresat”, “am dificultati financiare, am datorii”; acestea sunt doar o problema deoarece exista o distanta intre “ceea ce este” si “ceea ce ar trebui sa fie” o stare de exhilibru financiar.
8 Problematica in consiliere este
reprezentata de distanta intre “ceea ce este” si “ceea ce ar trebui sa fie” si distantele pot fi diferite. Ceea ce este intr-o situatie precizata reprezinta constientizarea sentimentelor, dorintelor, frustrarilor, ca si a unei imagini asupra a “ceea ce ar fi trebuit sa fie” concomitent cu experienta care declanseaza aceste trairi si proiectii, dar in acelasi timp si mecanisme de aparare. Aceasta constientizare are ca efect imediat sau provoaca trairi de tipul: angoase, culpabilizari, agresivitati, refulari, somatizari, toate acestea se reflecta in plan comportamental prin nehotarare, ezitare, si uneori blocaje. In fapt, semnifica incapacitatea de integrare a experientei subiective, dificultati de constientizare a situatiei in totalitate, dificultatea de a accepta aceasta situatie si de a reactiona in consecinta. Ex: clientul poate sa spuna: “ma simt foarte bine cu aceasta femeie, dar este mai in varsta, are o profesie si nu poate renunta la ea, desi ii pot oferi o viata comoda si nu vrea nici copii.” “parintii mei s-au sacrificat pentru mine si eu nu pot sa le fac asa ceva.”
Aceste exemple arata incapacitatea de a integra elementele situatiei la nivel subiectiv. Aceasta incapacitate genereaza simptome disfunctionale: angoasa (sunt speriat si nu le pota face parintilor asa ceva), imobilism sau incapacitatea de rectie (nu stiu ce sa fac, iubesc totusi aceasta femeie) sau agresivitate (sa mi-o spuna mie direct). Clientul ar trebui sa fie apt sa integreze realitatea in totalitatea sa, sa o constientizeze, sa si-o asume si sa reactioneze in consecinta, fara ca sa se simta angoasat, fara a fi agresiv si fara sa somatizeze. Operationalizand, clientul are o problema reala atunci cand apare aceasta distanta intre “ceea ce este” si “ceea ce ar trebui sa fie”. La nivel subiectiv discutam despre experienta subiectiva si nu de o situatie subiectiva. O experienta poate fi atemporala si este subiectiva pentru ca discutam de trairile unei persoane, de modul in care se reflecta la nivel subiectiv, afectiv o situatie contextuala. Silogistic, o situatie care poate fi abordata prin consiliere presupune, pe de o parte, acel “ceea ce este” care reprezinta datul unei experiente subiective, astfel clientul nu poate integra realitatea, nu poate reactiona adecvat si, ca urmare dezvolta o serie de simptome disfunctionale; pe de alta parte, acel “ceea ce ar trebui sa fie”, in aceeasi situatie, clientul ar trebui sa fie apt sa integreze toate datele realitatii, sa reactioneze in consecinta ceea ce ar face ca simptomele disfunctionale sa nu existe. Cauzele acestei separari pot fi multiple, cum ar fi: sistemul de valori si credinte, mentalitatile cu valoare de comanda, caracteristici ale modelului familial si cultural (ex a avea o relatie cu o femeie mai in varsta este contrar convenientelor: “nu o sa mearga relatia voastra”, “nu este de dorit sa iubesti un barbat de o alta religie, de altfel este interzis”). Aceste mentalitati cu valoare de comanda, intr-un fel idei preconcepute, includ elemente punitive sau autopunitive, elemente fataliste, si sunt in fapt etichete cognitivafective induse de modelele partentale si sociale. O strategie utilizata in consiliere pentru a aborda o problema de nonintegrare, presupune constientizarea elementelor prezente la nivel subconstient si inconstient, elemente care nu permit integrarea experientelor sociale si a comportamentelor corespunzatoare. In momenul in care clientul ar spune “o iubesc pe aceasta femeie asa cum este si vom ramane impreuna”, el apeleaza la o formula prin care se indeparteaza de
9 impunerile si prescriptiile existente la nivel subconstient sau inconstient si integreaza totalitatea experientelor subiective ceea ce-i va permite sa reactioneze in consecinta, adaptat, echilibrat. In cazul in care distanta dintre cele doua formule de traire a experientei subiective nu se reduce, asistam la o consolidare a problemei, a conflictului si a simptomelor implicit, ceea ce va favoriza distorsionarea realitatii prin apel la mecanisme de aparare. Clientul asa cum stie apeleaza inconstient sau involuntar la aceste mecanisme de aparare care ii permit sa deformeze propriile trairi, dar totodata ii asigura o stare de bine, deoarece reduce efectele negative ale simptomelor disfunctionale. Problema sau simptomul in consiliere este cauza genereaza distanta dintre comportamentul dezvoltat si comportamentul adecvat. Intr-un sens, problema este cauza eficienta a unui disconfort psihic sau tulburare, in limitele unei personalitati accentuate, iar disconfortul este efectul imediat al problemei existente. Prin urmare, nu poate exista traire negativa fara sa existe o problema la nivel subiectiv. Comportamentele neadecvate prezente la o persoana constituie fenotipul unei dinamici interne, adica a tot ceea ce reprezinta experienta persoanei, sentimente, trebuinte, comportamente, simptome fizice, mecanisme de aparare, toate fiind incompatibile cu imaginea ideala. Problema reprezinta genotipul aceleiasi dinamici interne in sensul in care ea este cauza sa generatoare a unei problematici. Este important sa retinem ca o simptomatologie sau o problematica analoga poate avea la baza probleme diferite.
Relatia dintre consiliere si psihoterapie Anumiti autori printre care si C. Rogers sustin ca termenii de consiliere si psihoterapie sunt mai mult sau mai putin sinonimi deoarece se refera la aceiasi metoda fundamentala : o serie de contacte indirecte cu individul care încearca sa îl ajute sa îsi modifice atitudinile si conduita. Dintr-o astfel de perspectiva C. Rogers spune ca termenii de consiliere si psihoterapie sunt echivalenti sau aproape echivalenti. În schimb, alti autori încearca sa diferentieze consilierea de psihoterapie prin compararea definitiilor. Analizand definitiile C.H. Patterson discuta asemanarile si deosebirile prin prisma a 4 criterii : A. Severitatea problemei - multi autori considera consilierea o activitate care îi ajuta pe indivizii normali sa depaseasca obstacolele aparute în calea dezvoltarii personalitatii lor iar psihoterapia este o activitate de sprijin pentru persoane cu probleme mult mai grave, persoane a caror dezvoltare emotinala a fosta grav afectata. O astfel de distinctie a fost sustinuta teoretic de M.E. Hahn si acceptata în 1956 de catre Asociatia Psihologilor Americani. Dupa opinia celor doi autori consilierea vizeaza oamenii normali, iar psihoterapia pe cei care deviaza de la normalitate. B. Natura problemei acestuia – natura problemei poate sa ne spuna daca ceea ce se face în mod practic este consiliere sau psihoterapie, din aceasta perspectiva consilierea se ocupa în principal de probleme orientate spre realitate, de probleme ale mediului si, deci, de natura situationala, în timp ce psihopterapia are ca obiect sentimentele si diversele stari emotionale ale persoanei, atitudinile acesteia. Asadar, consilierea este centrata pe probleme cognitive, iar psihoterapia este centrata pe probleme afective ale
10 persoanei, dar aceasta distinctie nu este solida deoarece nu toate problemele orientate spre realitate sunt de natura cognitiva. C. Scopurile urmarite în cadrul celor doua activitati – unii autori considera ca problematica scopurilor celor doua activitati este relativ confuza, în timp ce L.E. Tyler încearca sa demonstreze ca psihoterapia este directionata spre o schimbare de personalitate iar consilierea urmareste sa îl faca pe individ sa foloseasca sansele pe care le are pentru a face fata problemelor vietii. D. Metodele si tehnicile utilizate – majoritatea specialistilor sustin ca nu exista tehnici utilizate numai de consilieri sau numai de psihoterapeuti ci ambele apeleaza la metode si tehnici similare. În concluzie, desi exista numeroase asemanari între consiliere si psihoterapie cele doua activitati nu pot fi confundate. Consilierea este un proces diferit si nu un caz limitat al psihoterapiei, cei care sustin acest lucru reduc consilierea la dimensiunea sa pur psihologica. În realitate, consilierea si psihoterapia au atat asemanari cat si deosebiri dupa : finalitate, adresabilitate si metodologie. Sub aspectul finalitatii cele doua activitati urmaresc sa ajute prin mijloace psihologice si pedagogie o persoana în rezolvarea unor probleme critice.Cand problema este de dificultate mare accentul se pune pe psihoterapie, iar cand problema este de dificultate mai redusa se va apela la consiliere. Însa ambele activitati au la baza stailirea unei relatii interpersonale între cel care solicita asistenta psihologica si cel care o ofera. De obicei consilierea urmareste rezolvarea unor probleme specifice care nu pot fi încadrate într-o unitate nosologica anume, cum ar fi înlaturarea unor atitudini si sentimente negative. Psihoterapia intervine în rezolvarea unor probleme de mai mare profunzime si amploare, cum ar fi: întarirea personalitatii la indivizii anxiosi, angoasat i si hipersesnibili; întarirea constiintei prin dezvoltare sentimentului de bine în caz de boala; dezvoltarea sferei afective în nevroze si bolile somatice. Din punct de vedere al adresabilitatii si consilierea si psihoterapia se adreseaza niveluilui constient al organizarii psihice si se preocupa de problemele actuale ale persoanei. Totusi unele modele psihotarapeutice cum ar fi cele de tip psihanalitic merg mai în adancime efectuand sondaje în trecutul si inconstientul individului. Din punct de vedere al metodologiei utilizeaza modalitati asemanatoare uneori chiar identice cum ar fi comunicarea verbala, persuasiunea si convingerea, cooperarea, precum si majoritatea tehnicilor specifice celor trei abordari generale ale consilierii si psihoterapiei: psihodinamica, comportamentala si umanista. Totusi în unele cazuri psihoterapia are coordinate metodologice mai riguroase spre deosebire de consiliere care are un caracter mai liber deoarece este de cele mai multe ori situationala.
Caracteristici ale interventiei in consiliere Pentru a reduce sau anula disconfortul cu care se confrunta clientul, terapeutul se afla in situata de a “orienta” demersul de vindecare, demers care are o evolutie procesuala si presupune trei faze distincte: - explorare - evaluare - terapie
11
A. Explorarea Clientul se prezinta pentru consiliere si isi va expune cel mai frecvent problemele intr-un mod vag-imprecis sau foarte tintit pe ultima situatie care ii provoaca disconfort (element hotarator de a se prezenta la terapie). Exemple: - “tot ce fac in acest moment este un esec, nu stiu cum sa reactionez, ma simt panicat, temator”. - “imi este constant frica, iar atunci cand sunt intr-un examen sau o situatie care seamana cu un examen sunt incapabil sa fac ceva, este ingrozitor”. - “nu stiu ce-i cu mine, totdeauna ma indragostesc de persoane incaccesibile, iar daca sunt la distanta mare parca reprezinta un al doilea atu”. Cand clientul expune dificultatile cu care se confrunta apare tendinta de a generaliza (“tot ce fac”, “niciodata”, “totdeauna”), tendinta de a exagera (“nu stiu cum sa reactionez”, “ma blochez”, “este ingrozitor”) si tendinta de a se descrie neajutorat (“nu stiu ce sa fac”, “nu pot”, “sunt incapabil”). Ca urmare, in aceasta faza de explorare, terapeutul trebuie sa asigure clientului atmosfera propice pentru a-si descrie si defini prin operationalizare problematica. Astfel, terapeutul poate utiliza o tehnica care presupune raportarea la trei instante: antecedente, comportamente, consecinte. Explorarea problematicii prin prisma antecedente, comportamente, consecinte, obliga la un demers terapeutic care se desfasoara in 5 etape: 1. etapa de precizare a problematicii (generale) 2. identificarea si stabilirea (prin selectie) problematicii tinta pe care se va lucra 3. descrierea comportamentului actual asociat problematicii selectionate 4. descrierea antecedentelor comportamentelor actuale asociate problematicii tinta selectionate 5. descrierea consecintelor comportamentelor actuale asociate si determinate de problematica 1. Precizarea problematicii.
Se realizeaza in primele sedinte, sedinte in care terapeutul explica clientului importanta indentificarii problematicii si faptul ca in acest demers el nu este singur si ca va fi insotit fara a i se oferi insa solutii la problemele sale. Se intampla frecvent ca pacientul sa astepte solutii de la terapeut, de aceea terapeutul trebuie sa-i explice ca solutiile problemelor sale se afla la el (client). Terapeutul va folosi ca discurs propozitii de tipul: “astazi vom incerca sa stabilim”/ “voi incerca sa stabilesc impreuna cu tine ceea ce te preocupa in prezent si este/ reprezinta cauza nemultumirilor, necazurilor tale.”, “in acest scop iti voi pune o serie de intrebari care ne vor permite sa precizam problemele cu care vom lucra.” In continuare se mentioneaza de catre terapeut ca va trebui sa raspunda la intrebari care aparent nu au o succesiune logica. Este recomandabil sa se utilizeze in discurs termeni de tipul “nemultumiri” in loc de “dificultati” pentru a reduce anxietatile clientului si rezistentele la actul terapeutic.
12 2. Identificarea si stabilirea problematicii tinta pe care se va lucra.
Scopul acestei etape este de a permite clientului sa-si identifice problematica si sa opteze pentru un segment al acesteia, segment care devine tinta in demersul terapeutic. Terapeutul se asigua ca va realiza acest scop respectand un demers care presupune identificarea problematicii, selectarea segmentului, precizarea antecedentelor determinate si a celor corelate. a. Identificarea problematicii obliga la o serie de intrebari de tipul: “ce te face in prezent sa te simti tensionat?”, “care sunt situatiile in care apare o tensiune?”, “ce te preocupa in prezent?”, etc. Acest tip de intrebari ii ofera clientului posibilitatea de a vizualiza, de a avea o imagine generala asupra problemelor sale. Terapeutul va utiliza in acest demers tehnicile unei ascultari active (reformularea raspunsurilor si clarificarea). b. Selectarea segmentului. Clientul si terapeutul incearca sa “ordoneze” problemele cu care se confrunta si sa stabileasca de comun acord de ce anume se vor ocupa pe parcursul terapiei. Terapeutul in scopul selectionarii problematicii va pune intrebari de genul: “dintre nemultumirile cu care te confrunti, care pare a fi cea mai urgenta si cu care ai vrea sa lucram impreuna pentru inceput?”. In continuare se va preciza problema cu care se va lucra si faptul ca rezolvarea acesteia s-ar putea sa reprezinte o solutie partiala pentru celelalte trairi negative. c.
Precizarea antecedentelor determinate si a celor corelate segmentului problematic decupat.
In acest moment, terapeutul urmareste sa “dirijeze”, “sa conduca”, sa sustina clientul pentru a-si preciza clar situatia care a generat sau sta la baza trairii negative (angoasa post divort, angoasa a unui posibil divort, etc.). Se urmareste atat descrierea situatiilor inductoare cat si a frecventei cu care apar aceste situatii. Pentru descrierea situatiei inductoare, terapeutul va folosi intrebari de tipul: “mi-ai spus ca resimti absenta sotiei/ sotului, cel mai speriat esti seara cand ajungi acasa?”, “aceeasi senzatie de disconfort mai apare si in alte situatii, in alte momente ale zilei?”. Un raspuns posibil ar fi: “am acelasi sentiment de singuratate cand sunt la slujba, in masina” “cand sunt cu prietenii nu ma simt bine si am senzatia ca gresesc”. Pentru determinarea frecventei, terapeutul va pune intrebari de genul: “aceste trairi, sentimente sunt frecvente, sunt mai pregnante in anumite momente sau apar si in momente de relaxare?”, “aveti si momente de relaxare?”. Apare un raspuns de tipul: “apar ca din senin, de 2-3 ori pe zi/ saptamana”, “am si momente de relaxare”, “sunt constante, apar frecvent”. 3. Descrierea comportamentului actual asociat problematicii selectionate.
In aceasta etapa a demersului terapeutic, scopul este de a sustine clientul in precizarea clara a comportamentelor concrete care se asociaza cu trairile negative (anxietate, angoasa). Aceste comportamente disfunctionale pot fi de doua tipuri: extrinseci si intrinseci. Comportamentele extrinseci sunt vizibile, perceptibile de catre ceilalti (acte ratate, blocaje motrice, balbaieli, inrosiri, etc.). Terapeutul pentru a le identifica va pune intrebari de tipul: “ce faci cand..?”, “cum reactionezi atunci cand te simti speriat?”
13 Comportamentele intrinseci reprezinta totalitatea trairilor, a interioritatii invizibile pentru ceilalti si care pot sa fie/ sa nu fie intr-o relatie de determinare cu cele extrinseci (ex: nodus histericus). Pentru a investiga comportamentele intrinseci, se pun intrebari de tipul: “cum te simti in aceste situatii?”; raspunsurile sunt majoritatea descrieri complexe, relativ neprecizate de tipul: “uneori sunt disperat si apatic, alteori sunt furios”, “totul este amestecat, greu de explicat”, “alteori ma simt vinovat sau imi inchipui ca sotia/ sotul este plecat/a intr-o excursie mai lunga”. In fata acestor raspunsuri este necesar sa avem o descriere mai nuantata a trairilor: “ce vrei sa spui atunci cand spui ca te simti vinovat?”. “Ma simt vinovat”, obliga la un monolog interior care trebuie sustinut fie apeland la o situatie: “cand te-ai simtit vinovat?”, “in acel moment ce-ti venea in minte?”, “ce te gandeai in momentul acela?”. Pentru a-l sustine se poate cere si descrierea reactiilor fiziologice: “ce simti atunci cand te simti vinovat?”, “te doare capul?”, “ai ameteli?”. 4. Descrierea antecedentelor comportamentelor actuale asociate problematicii tinta selectionate.
In aceasta etapa scopul este explorarea evenimentelor care preced trairile negative, altfel spus, se incearca a se preciza existenta factorilor declansatori care pot fi extrinseci sau intrinseci. Daca vizam factori extrinseci: “imi poti spune daca exista o situatie, o anumita persoana, activitate care se asociaza cu declansarea sentimentelor de vinovatie?”. De asemenea, pot exista si factori declansatori intrinseci si pentru a preciza
originea sau existenta unor trairi similare se pun intrebari de genul: “au mai existat/ ai mai trait altadata in alta situatie, aceleasi sentimente?” 5. Descrierea consecintelor comportamentelor actuale asociate si determinate de problematica.
Pe parcursul acestei etape vom incerca sa identifica impreuna cu clientul urmarile intrinseci/ extrinseci asociate problematicii. Pentru identificarea urmarilor extrinseci se pun intrebari de tipul: “ce au perceput ceilalti?”, “se poate vedea de ceilalti?”. Pentru constientizarea consecintelor intrinseci, se pun intrebari de tipul: “ce simti?”, “ce gandesti?”. Faza de explorare permite clientului sa descopere diferite fatete ale problematicii cu care se confrunta. In mod obisnuit in aceasta faza nu se ajunge la identificarea problemei generatoare de disconfort.
B. Evaluarea Evaluarea reprezinta stabilirea distantei dintre functional sau comportamente adaptate sau “ceea ce ar trebui sa fie” si disfunctional sau comportamente dezadaptate sau “ceea ce este”. Se stabileste, se defineste problema cu care se confrunta clientul si cu care se va lucra in faza de terapie. Demersul terapeutic ulterior acestei faze de evaluare, poate avea o evolutie diferita in functie de teoria la care adera terapeutul. Aceasta aderare tine de o optiune subiectiva in functie de structura psihica a terapeutului; cel mai frecvent se lucreaza intr-o abordare heteroclita (combinare de tehnici).
14
1. Conceptualizarea functional – disfunctional din perspectiva rationala Comportamentul functional se defineste in aceasta perspectiva prin absenta ideilor irationale care ar putea determina modificari la nivel cognitiv, afectiv, motivational, atitudinal si comportamental. Comportamentul disfunctional se defineste ca generand o serie de rationari ilogice: “nimeni nu ma iubeste”, “toata lumea are ceva cu mine”, etc. 2. Conceptualizarea functional – disfunctional din perspectiva adecvarii la realitate
Comportamentul functional se defineste prin absenta actiunilor, gesturilor sau atitudinilor divergente sau neacceptabile din punct de vedere al regulilor si cutumelor comunitatii sociale, actiuni si atitudini care ca urmare nu au consecinte antisociale sau amorale. Comportamentul disfunctional indica prezenta unor actiuni cu incarcatura posibil psihopata (ex: “nu vreau sa mai vad pe nimeni, voi vedea ce o sa fac, daca este nevoie o sa fur asa cum au facut cei care acum sunt bogati”, etc). Asa cum rezulta din aceasta perspectiva, comportamentele disfunctionale sunt generate de o intentionalitate contrara prescriptiilor sociale si au consecinte asociale (“nu vreau sa vad pe nimeni”) si/ sau antisociale (“o sa fur”, “o sa bat”, “o sa fac rau”). 3. Conceptualizarea functional-disfunctional din perspectiva existentiala Din aceasta perspectiva, functionalul presupune absenta sentimentelor de vid, de absurditate a propriei existente pe de o parte si, pe de alta parte, in context disfunctional inseamna prezenta acestor trairi (“viata mea nu are sens”, “sunt un ratat”, etc). 4. Conceptualizarea functional–disfunctional din perspectiva experential nonintegrativa
Functionalul se defineste prin absenta experientelor neintegrate la nivelul personalitatii ceea ce permite o reprezentare de sine structurata, unitara. Disfunctionalul presupune experiente neintegrate, neinteriorizate (“eu nu pot accepta acest esec”, “nu este vina mea”, “ma enerveaza si ma face sa fiu violent, dar ma face sa ma simt si vinovat”). Neintegrarea experientei “este un esec” consta in tendinta de negare si proiectie (mecanisme de aparare). 5. Conceptualizarea functional – disfunctional din perspectiva psihanalitica Functionalul consta in absenta mecanismelor de aparare, iar disfunctionalul consta in prezenta acestor mecanisme de aparare.
Relatia terapeutica Relatia terapeutica este o relatie dintre doi parteneri, dintre care unul solicita iar celalalt acorda ajutorul psihologic. Aceasta relatie contine în sine elementele pe care le aduce atat cel care are nevoie de ajutor cat si cel care îl ofera. Contributia majora a clientului consta mai ales în motivatia acestuia. Afirmatia psihologiei umaniste, ca omul poseda în el însusi impulsul interior spre sanatate fizica si mentala face ca psihoterapia si consilierea psihologica sa devina posibile. Desi aceasta nevoie este uneori greu de identificat la clienti foarte sever tulburati, majoritatea
15 oamenilor derutati sau anxiosi sunt suficient de descurajati pentru a fi dornici de o cooperare care le permite o ameliorare. Un anumit nivel de colaborare din partea clientului este absolut necesar pentru succesul consilierii. Importante sunt si expectatiile clientului de a obtine ajutor. Aceste asteptari sunt adesea prin ele însele suficiente pentru a produce unele ameliorari. Asa cum un preparat placebo înlatura durerea la subiectii sugestibili, care cred acest lucru, tot asa, persoanele care se asteapta sa fie ajutate, vor fi ajutate, uneori chiar indiferent de metoda aplicata de consilier. În cadrul relatiei terapeutice consilierul vine cu o serie de metode si tehnici foarte precise. Acestea au în comun mai ales menirea lor de a contribui la ajutorul psihologic dat oamenilor aflati în suferinta. Aceste tehnici îi fac pe clienti sa se cunoasca mai bine, sa-si priveasca problemele mai obiectiv, dintr-o noua perspectiva. Trebuie precizat însa faptul ca anumite particularitati ale relatiei consilier - client, cat si modul de manevrare a acestei relatii, difera de la o scoala la alta. In literatura de specialitate sunt descrise trei tipuri de relatii terapeutice: 1. relatia centrata pe realitate si obiect. 2. contractul sau alianta terapeutica. 3. relatia de tip transferential. 1. Relatia centrata pe realitate si obiect implica o atitudine calma, atenta,
interesata, empatica din partea consilierului, care se straduieste sa-i creeze clientului un mediu bazat pe caldura si întelegere, mediu care îl va ajuta pe acesta din urma sa atinga obiectivele pe care si le propune interventia psihologica. Acest mediu îl ajuta pe client sa mentina contactul cu realitatea înconjuratoare urmarind în acelasi timp obiectivele consilierii. Sarcina principala în cadrul acestui tip de relatie este castigarea încrederii clientului, ajutandu-1 pe acesta sa vada în consilier o persoana cu un comportament constant, previzibil, pe care te poti baza. 2. Contractul sau alianta terapeutica ia in considerare faptul ca succesul oricarei
terapii implica o colaborare a doua persoane. Acest tip de relatie este de natura constienta, rationala si non-regresiva, în care consilierul face apel la ego-ul de adult al clientului, pe care îl trateaza ca pe un partener. Alianta terapeutica este bazata pe acordul de implicit sau explicit al celor doi parteneri de a lucra împreuna în situatia terapeutica. Atunci cand relatia centrata pe realitate interfereaza cu alianta terapeutica, specialistul poate oscila între cele doua tipuri de relatie. 3. Relatia de tip transferential . Este mult accentuata ca instrument terapeutic de psihanaliza. Ea implica fixatia afectiva a clientului asupra persoanei terapeutului/consilierului pe modelul relatiei parinte-copil. Nevoia afectiva a clientului, satisfacuta prin intermediul relatiei centrate pe realitate, este deliberat frustrata de consilier prin interpretarea transferului, clientul fiind confruntat cu relatia sa infantila. Multi specialisti in interventii psihologice moderne, non-analisti, sunt de parere ca numai în anumite situatii specialistul trebuie sa încurajeze relatia de tip transferential si anume cand intuieste ca o asemenea relatie cu aspect regresiv nu va împiedica testarea realitatii de catre client, capacitatea sa de a diferentia realitatea de fantezie. Oricum, interventia nu
16 se încheie pana cand specialistul nu-1 ajuta pe client sa lichideze dependenta de tip transferential. Intr-o interventie psihologica de orientare eclectica, cele trei tipuri de relatii terapeutice trebuie sa fie bine conduse de catre consilier/terapeut si echilibrate ca pondere. In litaeratura de specialitate se considera ca toate sistemele terapeutice au, indiferent de orientarea teoretica, unele elemente comune care stau la baza lor: • prezenta unei descarcari de natura emotionala; • existenta rationalizarilor în cadrul interactiunii client-specialist; • vehicularea unor informatii noi care sunt transmise clientului sub forma unor precepte, reguli de conduita, exemple de viata, sau pe care le descopera clientul însusi prin intermediul unei întelegeri de natura intuitiva („ insight") ; • întarirea expectatiilor clientului ca va obtine suport afectiv si ajutor din partea consilierului/terapeutului; • întarirea experientelor încununate cu succes; • facilitarea deblocarilor emotionale.
Empatia Cele mai atente si profunde discutii si analize despre conceptul de empatie sau derulat si se deruleaza in contextul psihoterapiei. Din acest motiv vom face referiri in cadrul acestui capitol in special la psihoterapie, consilierea psihologica fiind integrata aici in analiza empatiei. In plus, amintim ca diversele abordari din consilierea psihologica (si chiar din consiliere in general) sunt preluate din scolile de psihoterapie. În general, exista un consens al cercetatorilor cu privire la faptul ca empatia reprezinta un factor important în psihoterapie, dar difera modul în care diversele scoli terapeutice definesc acest termen. De pilda, psihoterapia existentialista, mai mult decat oricare alta scoala terapeutica, sustine ca empatia reprezinta o deprindere centrala a psihoterapeutului/consilierului. Acesta evita orice încercare de a emite judecati cu privire la clientul/pacientul sau. Obiectivul major al psihoterapiei este acela ca terapeutul sa se proiecteze pe sine în interiorul lumii sentimentelor clientului sau. Definitia existentialista a empatiei pune accent pe capacitatea terapeutului de a simti. Terapeutul nu trebuie sa încerce sa-l modifice pe client, ci sa-i ofere un mediu plin de caldura si de întelegere în care acesta poate sa îsi actualizeze posibilitatile latente. Psihoterapia psihanalitica defineste empatia într-un mod similar. Capacitatea psihanalistului de a simti ceea ce pacientul simte este descrisa ca o regresie a Egoului în slujba procesului psihoterapeutic. S. Freud afirma ca „empatia este mecansimul care face posibil ca un individ sa preia unele atitudini în toate directiile, cu privire la viata mintala a altuia”. Ulterior, S. Stark (1966) defineste empatia ca un proces al unei identificari scurte prin care, cu o fantezie constienta sau neconstienta, cineva s-ar contopi pe sine cu o alta persoana pentru ca sa înteleaga si sa împartaseasca sentimentele si atitudinile altuia.
17 Dupa J. M. Lewis (1978), diferenta dintre conceptul psihanalitic si cel existentialist cu privire la empatie se refera mai degraba la scopurile empatiei decat la procesul însusi. Psihanalistii pun accent pe abilitatea psihoterapeutului „de a gravita în jurul empatiei”, în vederea obtinerii unei analize cat mai obiective cu privire la pacient. Tipul de empatie definit atat de psihoterapia existentialista, cat si de cea psihanalitica vizeaza „empatia afectiva”. Definitia lui C. Rogers, autorul psihoterapiei centrate pe client, cu privire la rolul empatiei în psihoterapie se refera atat la capacitatea terapeutului de a percepe în mod acurat ceea ce simte clientul, cat si la comunicarea partenerului sau de relatie a acestei întelegeri. Truax si Carkhuff (1967) pun un accent mai mare pe capacitatea terapeutului de a percepe cadrul intern de referinta al pacientului (“empatia cognitiva”), decat pe propriile sentimente ale terapeutului. C. Rogers (1959), considerat cel mai influent teoretician al empatiei în domeniul psihoterapiei, considera ca “a fi empatic înseamna a percepe cu acuratete cadrul intern de referinta al altuia, cu toate componentele sale emotionale si semnificatiile care-i apartin “ca si cum” ai fi cealalta persona, dar fara a pierde conditia de “ ca si cum”. Perceperea acestui cadru intern de referinta al altuia presupune un amplu proces cognitiv, emotional, motivational, ca si profunde reactii vegetative. Rogers considera ca sunt necesare trei conditii de întelegere empatica: 1. Cu cat terapeutul va fi mai congruent în relatiile sale, cu atat modificarea personalitatii clientului va avea sanse sa se produca. 2. Cu cat terapeutul manifesta o consideratie pozitiva neconditionata fata de client, cu atat terapia are sanse mai mari de reusita; îl apreciaza în totalitate, are sentimente pozitive fata de client pe care le exteriorizeaza fara rezerve, nu emite judecati de valoare. 3. Daca terapeutul “ghiceste” sentimentele si reactiile personale încercate de client în fiecare clipa, daca stie sa le perceapa “ din interior ”, asa cum îi apar clientului si daca reuseste sa îi comunice aceasta întelegere, atunci conditia va fi îndeplinita. Din punctul de vedere al psihoterapiei cognitive, empatia reprezinta o caracteristica importanta a comunicarii psihoterapeut-pacient. Cele trei functii de baza ale empatiei sunt: a-l asculta pe celalalt cu atentie, a-i repeta ceea ce întelegem (a reformula), a-i cere, eventual, precizari, informatii în plus sau o confirmare. Accentul este, de asemenea, pus pe dimensiunea cognitiva a empatiei. Mai recent, M. H. Davis (1983) considera ca empatia este o combinatie între asumarea cognitiva a rolului celuilalt si activarea preluarii experientei de substituire emotionala în starile altuia. Acest punct de vedere sintetic ofera o interpretare multidimensionala a fenomenului empatic, prin combinarea directiei cognitive si a celei emotionale. În opinia cercetatorului roman S. Marcus (1997), “empatia reprezinta un atare mod de adaptare, propriu oricarui individ în relatia cu ceilalti si diferita de la o persoana la alta, putand tinde spre valente înalt performantiale”. Ar fi greu de presupus o persoana adaptata la împrejurarile de viata care sa evite un comportament empatic fata de parteneri, exceptandu-se formele de neadaptare sociala care frizeaza patologicul. Faptul ca se vorbeste în sfera normalului de gradiente empatice si nu de tipuri neempatice, îl îndreptateste pe autorul mai sus mentionat sa considere empatia drept trasatura comuna de personalitate. Realizand o sinteza a studiilor care vizeaza modelele tipologice ale empatiei aflate în relatie cu unele variabile de personalitate, se constata urmatoarele aspecte:
18 sunt caracterizate prin prezenta unei atitudini optimiste, caldura, emotionalitate, altruism, generozitate, flexibilitate, extraversiune, tendinta ascendent afiliativa si sociala, comportament prosocial bine dezvoltat, abilitate interpersonala, manifesta ratiuni umaniste pentru alegerea profesiunii medicale; - persoanele slab empatice apar ca fiind mai rigide, retrase, intolerante, adopta valori egocentrice, singuratice, revendicative, centrate pe sine, introverte, nu acorda atentie sentimentelor altora. În contextul actual, exista numeroase programe de training a acestui fenomen psihic considerat drept o conditie necesara optimizarii relatiilor interpersonale. Prin urmare, empatia apare drept un fenomen perfectibil care poate fi supus unor antrenamente dirijate. - persoanele empatice
Rezistente fata de empatie
În literatura de specialitate sunt descrise doua modalitati distorsionate de relationare a psihoterapeutilor cu pacientii lor: - “ patologizanta”, bazata pe modelul medical, cu accente puse pe obiectivitate si pe evitarea pe cat posibil a introspectiei. Aceasta tendinta de a patologiza reprezinta o încercare a terapeutului de a mari distanta fata de pacient, prin accentuarea diferentelor dintre pacientul „bolnav” si terapeutul “ sanatos” ; - “ normalizanta”, bazata pe încercarea terapeutului de a minimaliza aspectele patologice evidente ale pacientului. Acesta este tratat ca si cum ar fi o persoana normala, supus însa unor „împrejurari sociale” care l-au transformat în victima. “ Normalizarea” reflecta dorinta terapeutului de a nega patologia de baza, în scopul prevenirii unei cresteri semnificative a propriei sale anxietati (în cazul în terapeutul ar raspunde în mod empatic pacientului sau).
ELEMENTE SI PUNCTE DE REPER PE PARCURSUL PROCESULUI DE CONSILIERE PSIHOLOGICA Din punct de vedere al etapelor procesului de consiliere, se poate discuta despre cateva faze de baza: 1. faza de initiere – in care clientul intra in mediul de consiliere, afla despre “regulile jocului”, dar incepe sa si constientizeze ca poate identifica metode practice pentru rezolvarea problemei (initiation phase); 2. faza de mijloc – in care clientul si consilierul lucreaza asupra problemei identificate (middle phase); 3. faza de incheiere – care presupune pregatirea clientului pentru incheierea demersului si actiunile specifice incheierii (ending phase). Pentru o abordare cat mai eficienta a procesului de consiliere cele trei faze amintite trebuie continuate de ceea ce multi specialisti considera a fi a patra faza si anume faza de urmarirea a progreselor si schimbarii clientului (follow-up phase). In unele abordari se considera ca exista si o faza introductiva inainte de faza de initiere. Toate aceste faze sau etape ale procesului de consiliere psihologica sunt caracterizate de cateva puncte de reper, care sunt extrem de importante pentru o abordare profesionista. Le enuntam rand pe rand in continuare:
19
Orientarea clientului catre consilierea psihologica 1. afla de ce clientul cauta consiliere acum; 2. afla ce date detin cei care ti-au trimis clientul (daca exista); 3. constientizeaza scopul evaluarii clientului si care sunt punctele tale de vedere asupra scopului; 4. evalueaza daca cel mai potrivit spijin pe care il poate primi clientul in acest moment este consilierea psihologica; 5. respecta confidentialitatea consilierii si spune-i clientului despre aceasta; 6. exploreaza temerile clientului referitoare la consilierea psihologica; 7. afla care este parerea clientului despre consilierea psihologica (cat crede el ca dureaza etc.); 8. exploreaza istoricul clientului referitor la sprijinul primit de acesta de la alte persoane; Evaluarea clientului si a grijilor acestuia 1. permite-i clientului sa vorbeasca; 2. asculta si raspunde problemei, nu povestii; 3. solicita orice informatie cruciala sau de care ai nevoie; 4. stabileste un proces de reflectare; 5. identifica stadiile schimbarii clientului; 6. incurajeaza implicarea clientului in procesul schimbarii; 7. utilizeaza limbajul si abordarea adecvate; 8. utilizeaza capacitatea de influenta personala in mod adecvat; 9. fii sensibil la diferentele importante pentru client; 10. utilizeaza un grad adecvat de structurare a problemei; 11. prioritizeaza nelinistile clientului si selecteaza nelinistea/problema tinta; 12. fixeaza-ti scopuri specifice pentru problema tinta; 13. identifica incercarile nereusite ale clientului de a gestiona problema; 14. identifica incercarile reusite ale clientului in gestionarea problemei; 15. identifica obstacolele din calea schimbarii; 16. fii atent la problemele speciale legate de depresie si demoralizare; 17. ia in considerare interventiile specifice pentru probleme specifice; 18. explica-i clientului abordarea pe care intentionezi sa o folosesti in consilierea lui psihologica; 19. ajusteaza-ti abordarea la profilul/caracteristicile clientului; Faza de initiere – initierea schimbarii 1. nu incarca clientul prea mult; 2. variaza nivelul de suport si directia acestuia; 3. continua cu abordarea initiala (sau ajusteaz-o) pana cand clientul si-a atins scopul sau este increzator ca isi va atinge scopul de unul singur; 4. ia in considerare varietatea tehnicilor de consiliere psihologica si construieste-ti demersul pe acestea;
20 5. fii atent si, daca este cazul, raspunde adecvat posibilelor amenintari la adresa aliantei terapeutice datorate sedintelor de consiliere anulate sau de la care clientul a absentat.
Incurajarea schimbarii prin teme pentru acasa 1. explica-i clientului motivul pentru care ii dai teme de rezolvat intre sedintele de consiliere psihologica; 2. gandeste-te la o arie larga de potentiale sarcini; 3. rezerva-ti timp pentru negocierea temei in cadrul sedintei de consiliere; 4. explica-i clientului motivatia alegerii unei teme specifice; 5. negociaza tema, nu o impune; 6. asigura-te ca tema apare ca o continuare a sedintei de consiliere; 7. continutul temei trebuie sa tina seama de abilitatile/aptitudinile clientului, stilul acestuia de a invata din experienta, istoricul clientului in indeplinirea sarcinilor; 8. verifica daca clientul a inteles in ce consta sarcina si care este scopul acesteia; 9. stabileste, impreuna cu clientul, unde si cand isi va indeplini sarcina/tema; 10. fa distinctie intre “incerc” si “fac”; 11. identifica potentialele obstacole in indeplinirea sarcinii; 12. stabileste criteriile pentru succes (cand se considera ca sarcina a fost indeplinita cu succes); 13. explica-i clientului ca nu are nimic de pierdut daca isi indeplineste tema acasa; 14. verifica tema si daca a fost indeplinita sau nu cu succes; 15. descopera motivele pentru care clientul nu si-a indeplinit sarcina; 16. incurajeaza clientul sa fie din ce in ce mai responsabil in stabilirea sarcinilor pentru acasa; Faza de mijloc 1. urmareste si consolideaza “victoriile” obtinute de client in demersul consilierii; 2. echilibreaza victoriile rezultate din focalizarea pe sarcina cu victoriile rezultate in zona relationarii clientului cu ceilalti; 3. exploreaza posibilele zone de necunoastere mutuala; solicita sprijinul supervizorului; 4. incurajeaza clientul, atunci cand este cazul, sa se vada ca si cum i-ar vedea altii; 5. ramai deschis la posibilitatea unei munci terapeutice de profunzime (psihoterapie); 6. echilibreaza aspectele rationale ale consilierii cu cele emotionale; 7. fii alert cu privire la dependenta clientului de consiliere si de consilier; sprijina clientul sa se orienteze catre incredere in el insusi si catre dezvoltare personala (autonoma); 8. fii alert cu privire la orice deteriorare in starea clientului si raspunde prompt oricarui dezechilibru; 9. gestioneaza corect orice criza care poate aparea; 10. evalueaza progresul si gestioneaza dezamagirea clientului cu privire la nivelul progresului sau; 11. fii pregatit sa renegociezi obiectivul initial cand apar schimbari; 12. ajuta clientul sa inteleaga natura non-lineara a schimbarii;
21
Faza de incheiere 1. initiaza pregatirea pentru finalizarea demersului de consiliere psihologica; 2. promoveaza schimbarea autonoma a clientului; 3. respecta dorinta clientului, daca acesta doreste sa termine brusc consilierea; 4. pe parcursul demersului anunta si reitereaza ideea ca procesul de consiliere psihologica se va finaliza cu siguranta; 5. incurajeaza feedbackul final al clientului; 6. ia in considerare avantajele si dezavantajele diverselor moduri de finalizare a demersului de consiliere; 7. comunica-i clientului ca finalizarea consilierii psihologice este acompaniata cateodata (dar nu inevitabil) de sentimentul unei pierderi; 8. ajuta clientul sa foloseasca ceea ce a invatat pentru a privi pozitiv catre viitor; 9. evalueaza progresul clientului la finalul procesului de consiliere si retine ceea ce ai invatat in fiecare demers in parte. ORIENTARI IN CONSILIEREA PSIHOLOGICA. PRINCIPALELE SCOLI Asa cum am vazut, exista aspecte comune si diferente intre demersul psihoterapeutic si cel al consilierii psihologice. Unul dintre principalele aspecte comune consta in originea consilierii psihologice si a psihoterapiei: istoricul consilierii psihologice se confunda cu cel al psihoterapiei in privinta abordarilor teoretice si integrarii in marile curente din psihologie, dar nu si in privinta toturor tehnicilor si metodelor utilizate sau/si a profunzimii/amplitudinii interventiei. De asemenea, exista diferente mari in ceea ce priveste cazuistica. In continuare vom prezenta cateva mari abordari ale consilierii psihologice si psihoterapiei, strans legate de mari curente ale psihologiei: introspectionismul, behaviorismul si psihologia umanista.
ORIENTAREA DINAMICA: PSIHANALIZA Punctul de vedere dinamic in psihologie isi are originea in fizica si pomeste de la ideea ca orice fenomen psihic este rezultatul interactiunii unor forte. Conform acestei conceptii, fiinta umana este o structura complexa, determinata de jocul agitatiei turbulente a unor forte intrapsihice aflate in conflict. Consilierea si terapia dinamica reprezinta o forma de interventie psihologica ce abordeaza personalitatea din perspectiva psihodinamica, exemplul cel mai ilustrativ reprezentandu-l psihanaliza lui Freud. Exista unii autori care includ in cadrul consilierii si psihoterapiilor de orientare dinamica nu numai psihanaliza si terapiile derivate din aceasta, ci si alte sisteme de interventie psihologica, ca de pilda, cele de orientare existentiala. Lazarus a numit aceste interventii terapii dinamice sau terapii bazate pe insight. Interventiile psihodinamice pun accent pe descoperirea de catre client a variatelor procese psihologice de natura inconstienta, procese ce stau la baza structurii personalitatii sale si a formarii mecanismelor sale adaptative. Aceste descoperiri bruste si intuitive ale
22 clientului sunt cunoscute sub denumirea de "insight" sau iluminare. Prin intermediul insight-ului clientul descopera de fapt surse1e si motivele ascunse care stau la baza comportamentelor si problemelor sale. In teoria freudiana se presupune ca aceste elemente s-au structurat in copilarie, sunt de natura inconstienta si relativ inaccesibile persoanei. Sarcina principala a consilierii dinamice este sa-l ajute pe pacient sa descopere ce se intampla cu el, sa obtina insight-ul propriilor sale probleme si sa utilizeze intelegerea obtinuta pentru a-si modifica stilul perturbat de a reactiona si de a se comporta. Aceasta abordare isi are originea in teoriile si practica psihanalizei freudiene, dar a fost modificata si structurata si in diverse alte sisteme de interventie psihologica, fiecare din acestea avand o anumita conceptie despre natura umana si apartinand unui anumit intemeietor de scoala (cum ar fi, de pilda, Carl Jung sau Erich Fromm, care au considerat sistemul lui Freud inadecvat sau incomplet). In ciuda diferentelor, aceste sisteme diverse de interventie psihologica se asemanau prin aceea ca sunt de parere ca interventia/asistenta trebuie sa re1eve pacientului ce nu este in regula cu viata sa psihica si pomind de la aceasta, trebuie sa-l ajute sa elaboreze noi modele comportamentale mai eficiente. Aceste scoli au cel putin doua trasaturi comune: 1. Toate utilizeaza discutia cu pacientul ca instrument de baza in cadrul interventiei psihologice si pacientul este cel care decide in general despre ce anume se va vorbi. Consilierul/terapeutul poate influenta deciziile sale in mod direct sau indirect, dar majoritatea interventiilor bazate pe insight rninimalizeaza rolul consilierului punand clientul in centrul procesului. 2. Desi exista si exceptii, in majoritatea interventiilor traditionale de tip psihodinamic, cum ar fi, de pilda, psihanaliza, specialistul tinde sa adopte mai curand o atitudine profesionala decat una cu caracter personal, solicitand de la client date cu privire la viata sa personala, fara a se comporta ca un prieten sau ca o cunostinta apropiata. Exista numeroase diferente in ceea ce priveste strategia sau tactica abordarii interventiei. Astfel, de pilda, psihanaliza ortodoxa impune pacientului intre 3 si 5 sedinte pe saptamana, sedinte ce se intind pe mai multi ani. Neo-freudienii considera ca este necesara o perioada mai scurta de tratament, ajungandu-se uneori la cateva saptamani sau luni, doar cu o singura sedinta saptamanal. Interventiile psihologice de orientare psihodinamica plaseaza deci responsabilitatea continutului despre care se va vorbi in cursul consilierii pe umerii subiectului, consilierul intervenind cu rezerva in cadrul acestui proces si numai pentru a ghida continutul comunicarii. Principiile de baza ale interventiilor psihologice psihodinamice
Principiul de baza al acestor interventii il reprezinta notiunea de "insight". Toate aceste interventii iau in considerare incapacitatea clientului de a urma preceptul lui Socrate - "cunoaste-te pe tine insuti". Clientul poseda o serie de scopuri de viata, atitudini, motive, opinii in legatura cu sine insusi de care este constient si pe care se straduieste sa le urmeze, cat si un set de motivatii si conflicte inconstiente care isi au originea in relatiile si experientele din copilaria sa. Prezenta acestor continuturi de natura inconstienta in perioada adulta poate fi nociva pentru client din cel putin doua motive; • ele sunt specifice relatiilor din copilarie, care nu mai exista. Cu alte cuvinte aceste relatii sunt caracterizate prin imaturitate si egocentrism;
23 • in al doilea rand, nefiind constientizate, ele opereaza din umbra, dar eficient asupra clientului aflat in perioada prezenta, scapand controlului rational al acestuia. Astfel, clientul nu mai poate sa fie acea persoana care ar dori sa fie, pentru ca, fara a fi capabil sa si-o marturiseasca deschis, el de fapt doreste sa faca in acelasi timp lucruri incompatibile, se afla in permanent conflict cu sine insusi si din acest motiv se simte mereu amenintat si frustrat. Solutiile pe care le gaseste clientul la aceasta situatie sunt ineficiente pentru ca ele pun in actiune mecanisme defensive care reprezinta moduri nerealiste de adaptare, generatoare de tulburari. Aceste tulburari se pot exprima sub forma unor tulburari de natura emotional a cum ar fi anxietatea, depresia, comportamentul simptomatic, functionarea neadecvata sau acuzele somatoforme. Aceste simptome il aduc la consilier sau psihoterapeut caruia ii solicita ajutorul. In viziunea clientului acestea sunt tulburarile pentru care el considera ca are nevoie de tratament. Insight-ul se refera la descoperirea acestor forte inconstiente care opereaza din umbra, impiedicand clientul sa duca o existenta la nivelul posibilitatilor sale reale. Este deci necesar un procedeu care sa-i permita clientului intelegerea acestor mecanisme, astfel incat acesta sa gaseasca solutii mai rationale de viata si sa adopte decizii mai corecte. Interventiile psihologice bazate pe insight considera ca in cadrul tulburarilor nevrotice simptomele ca atare sunt mai putin importante decat forte1e care le genereaza. In aceasta situatie apare un paradox; clientul se prezinta la specialist (consilier) pentru a se debarasa de simptomele sale dezagreabile, iar acesta din urma le considera ca fiind secundare, manifestari de suprafata ale unor procese nevrotice mai profunde. Simptomele pot fi reduse si prin intermediul altor procedee, dar daca nu se ataca radacinile lor, ele pot rabufni din nou sub alta forma. Deci, conform acestei abordari, cele mai frecvente dificultati ale oamenilor, cum ar fi nefericirea, ineficienta, comportamentul defensiv, anxietatea nu pot fi eliminate cu adevarat decat prin insight. Doar dupa ce acesta a avut loc se pot intreprinde masuri eficiente de corectare a comportamentului. Conform principiilor psihanalitice interventia psihologica are in fata doua obiective ambitioase: a) sa modifice viziunea clientului asupra propriei sale probleme si de fapt intregul sau mod de viata; b) sa-i formeze acestuia un nou mod de inte1egere a propriei sale persoane.
Psihanaliza Psihiatria modema si psihologia c1inica au fost in mare masura influentate de teoria si practica psihanalizei. In sensul strict, psihanaliza se refera la sistemul conceptual si psihoterapia inspirate direct din lucrarile si tehnica terapeutica ale lui Sigmund Freud si ale urmasilor sai, grupati in institute si asociatii care utilizeaza aceasta metoda. Multi autori considera ca acest sens este prea restrictiv tinand seama mai ales de faptul ca au aparut o serie de variante inspirate din lucrarile unor psihologi de prestigiu cum ar fi Jung, Adler, Homey, Rank sau Sullivan, discipolii acestora autonumindu-se tot psihanalisti. Datorita acestei situatii a fost delimitat conceptul de psihanaliza freudiana. Psihanaliza poate fi considerata in ace1asi timp o teorie psihologica asupra dinamicii naturii umane si o metoda de cercetare si abordare psihoterapeutica. Psihoterapia psihanalitica nu poate fi inteleasa daca nu este inteleasa conceptia teoretica asupra dinamicii naturii umane care sta la baza ei.
24 Bazele teoretice ale psihanalizei
Pentru teoria psihanalitica este centrala distinctia intre motivele inconstiente si cele constiente care stau la baza conduitei umane. Sunt cunoscute in psihologie experimentele care se refera la studiul influentei sugestiilor post-hipnotice in cadrul carora subiectul executa comenzi de a caror sursa acesta nu este constient. Desi psihologii s-au ocupat mai ales de studiul fenomenului constient, clinicienii nu pot nega prezenta la pacientii lor a unor motivatii de care acestia nu-si dau seama. Psihanaliza pune accent pe influenta unor forte inconstiente in dezvoltarea si mentinerea unor tulburari psihice sau a unor perturbari in afara personalitatii. Conform teoriei psihanalitice fortele inconstiente influenteaza in fiecare clipa comportamentul uman, ele interferand cu elementele constiente ale psihismului. Tehnica terapeutica a psihanalizei clasice isi propune sa aduca la nivelul constiintei emotiile, motivele si experientele de care subiectul nu este constient. O data ce acestea au atins nivelul constiintei, individul isi extinde controlul constient asupra lor sau se elibereaza de energia psihica pe care aceste continuturi psihice o contin. Pentru psihanalisti sanatatea mintala depinde (macar partial) de gradul in care viata psihica este condusa de forte de natura constienta si de constientizarea efectului unor forte inconstiente. Privit din alta perspectiva, acest obiectiv poate sa insemne de fapt intarirea eului, comportamentul fiind adus sub controlul ego-ului. In felul acesta dinamica fortelor psihice este modificata, subiectul psihanalizat reusind sa-si rezolve mai bine propriile conflicte intrapsihice si sa faca fata dificultatilor existentei intr-un mod mai matur si mai realist. Conform psihanalizei, structura personalitatii cuprinde trei instante psihice; Ego, Id si Superego. Ego-ul (sau eul) are drept functii perceperea evenimentelor interne sau externe, integrarea diferitelor continuturi psihice, cat si o functie executiva. Id-ul se refera la impulsuri inconstiente, persistente de cautare a placerii si de ostilitate, impulsuri pe care ego-ul le poate restructura conform datelor realitatii. Superego-ul (sau supraeul) se compune din continuturi psihice de natura social-valorica, idealuri, principii morale si elemente de autocritica in raport cu primele, care stimuleaza ego-ul in actiunea sa de combatere a fortelor Id-ului. Ego-ul, entitate psihica de natura constienta, se afla in contact permanent cu mediul inconjurator si este capabil de judecata independenta. La adultul normal Ego-ul are de regula suficienta forta pentru a face fata tendintelor inconstiente ale Id-ului prin transformarea si sublimarea acestora. La nevrotic, de regula, aceste tendinte sunt reprimate (refulate) deci nu sunt accesibile constiintei. Mai mult, ego-ul se opune aducerii lor in constiinta, punand in aectiune diferite mecanisme de aparare. Datorita acestui fapt, in decursul consilierii, consilierul si clientul au de luptat nu numai cu tendinte inconstiente ci si cu mecanismele de aparare ale eului. Un alt aspect important al psihanalizei este postulatul conform caruia experientele din copilarie joaca un rol deosebit de important in formarea personalitatii adulte. Aceasta afirmatie de natura ontogenetica are o importanta deosebita in modul cum este manevrata relatia client – specialst. O opinie acceptata intr-o masura ceva mai redusa este afirmatia referitoare la conceptul de sexualitate, care ar cuprinde nu numai experiente legate de sfera genitala ci o larga varietate de experiente agreabile din copilarie, cat si faptul ca aceasta ar pune o amprenta de nesters asupra personalitatii adulte. De pilda, complexul lui Oedip sau complexul de castrare care ar reprezenta fenomene normale in cursul dezvoltarii copilului, atunci cand nu sunt bine integrate, pot predispune adultul la dificultati de
25 adaptare. Trebuie subliniat faptul ca Freud a avut o conceptie determinista asupra psihicului uman, accentuand mult asupra cauzalitatii unor tulburari psihice. El sublinia insemnatatea unor fenomene ca actele ratate si lapsusurile, a asociatiilor libere si a analizei viselor in descoperirea unor continuturi ascunse ale psihicului uman, oricat de neinsemnate ar parea aceste fenomene la prima vedere. Putem spune, in concluzie, ca perspectiva psihanalitica are la baza urmatoarele principii fundamentale: I. Ideea ca omul poseda o serie de impulsuri si tendinte instinctive - pulsiuni de natura inconstienta si preocuparea pentru modul in care aceste impulsuri sunt exprimate/transformate sau refulate. Refularea se produce pentru a nu permite gandurilor, dorintelor si afectelor penibile sa atinga pragul constientului. 2. Convingerea ca refularea are la baza in principal tendintele sexuale si ca tulburarile psihice au la origine o dezvoltare libidinala (psihosexuala) defectuoasa. 3. Ideea ca dezvoltarea psihosexuala defectuoasa isi are originea in conflictele si psihotraumele din copilaria timpurie, mai ales in complexul lui Oedip (Electra), care in forma sa clasica se manifesta in dorinta sexuala fata de parintele de sex opus. 4. Convingerea in caracterul universal si persistent al complexului Oedip, care ramane activ si neconstientizat. 5. Ideea ca omul se confrunta cu conflictele dintre pulsiunile biologice instinctive (Id), substitutele acestora, mecanismele primare de aparare ale ego-ului care incearca o mediere cu realitatea externa (ego) in acord cu standarde1e si principiile morale elaborate de societate (superego). 6. Psihanalistii sunt partizanii determinismului sau cauzalitatii psihice, dupa care fenomenele psihice si comportamentele umane nu apar intamplator, ci sunt determinate strict de evenimente anterioare, care daca nu sunt constientizate determina subiectul sa repete mereu aceleasi tipuri de comportamente. Pornind de la aceste principii, pentru consilierea de factura psihanalitica, sarcina principala este sa aduca in constiinta inconstientul, adica sa-l ajute pe client sa constientizeze si sa inteleaga continutul pulsional din zonele profunde ale psihismului. Astfel specialistul analizeaza continuturile refularilor, instinctelor si pulsiunilor de natura sexuala cautand sa inlature rezistentele naturale ale pacientului, rezistente care tind sa se opuna acestui demers.
Mecanisme de aparare Asa cum am aratat mai sus, pentru evitarea tensiunilor provocate de contradictia dintre cele trei instante psihice (Id, Ego si Superego) sau pentru mentinerea tensiunii interne la un nivel acceptabil, in sistemul psihic uman isi fac simtita prezenta mecanismele de aparare. Descriem in continuare cateva dintre acestea, considerate fundamentale. 1. Proiectia
Proiectia reprezinta atribuirea inconstienta a altor persoane, sentimente, idei, trebuinte, fantasme ce apartin propriei experiente subiective, care sunt incompatibile cu experienta posibila (adaptata) a aceleiasi situatii. 2. Rationalizarea
Rationalizarea reprezinta atribuirea inconstienta a unor autojustificari logice dar ireale unor situatii, reactii, comportamente. Aceste explicatii, autoexplicatii reduc distanta
26 dintre “ceea ce este” si “ceea ce ar trebui sa fie”, dintre comportamentul real si comportamentul adaptat. Exista doua tipuri de rationalizari: - negativa - pozitiva Rationalizarea negativa este asocierea unei explicatii negative cauzelor care determina un comportament pentru a justifica neadecvarea acestuia; comportamentul se justifica prin cauze, reprezentarea sinelui este pozitiva, realitatea este reationalizata, reprezentata negativ. Rationalizarea pozitiva este asocierea unei explicatii pozitive efectelor comportamentului; comportamentul se justifica prin efecte, reprezentarea sinelui este pozitiva, realitatea este rationalizata, repreprezentata negativ. 3. Refularea si formatia reactionala Refularea consta in inlaturarea de la nivel constient a trairilor negative, sau alungarea
in inconstient a trairilor negative constiente, astfel se impiedica constientizare trebuintelor, a sentimentelor, a gandurilor care se asociaza experientelor subiective. Formatia reactionala este un mecanism de inlaturare a trebuintelor, sentimentelor, fantasmelor “periculoase” prin atitudini si comportamente opuse celor resimtite si refulate la nivel inconstient si utilizarea acestora ca bariere. 4. Negarea
Negarea consta in refuzul realitatii intr-un mod radical si primar, experienta, trairea subiectiva existenta este absolut incompatibila cu cea adaptata, cu “ceea ce ar trebui sa fie”. 5. Conversia
Conversia consta in dezvoltarea inconstienta a unor simptome psihosomatice atunci cand comportamentul, experienta subiectiva este incompatibil/a cu cel/cea adaptat/a. 6. Regresia
Regresia consta in adoptarea inconstienta a unor comportamente si atitudini asociate sau adaptate unor stari anterioare de dezvoltare; sunt comportamente primare, imprevizibile, neanticipate si neanticipabile, cum ar fi: reactii verbale, plans, violente extreme, etc. 7. Simpatismul
Simpatismul reprezinta adoptarea inconstienta a unor comportamente confuze, nonresponsabile, aceste comportamente au ca efect focalizarea asupra persoanei respective a atentiei celorlalti si un grad de simpatie, de ajutor. Aceste simpatii permit dezvoltarea unor relatii, a unor tranzactii de tip victima-tiran ceea ce ii permite victimei sa ii manipuleze pe ceilalti culpabilizandu-i. 8. Sublimarea
Sublimarea consta in deplasarea comportamentelor neadaptate unor situatii catre alte situatii.
27 9. Disocierea sau izolarea
Disocierea sau izolarea consta in separarea, distantarea mintala si afectiva dintre “ceea ce este” al unei situatii si “ceea ce ar trebui sa fie”; provoaca o ruptura totala sau partiala cu realitatea.
ORIENTAREA COGNITIV-COMPORTAMENTALA Termenul de terapie cognitiv-comportamentala isi are originile atat in domeniul psihologiei cognitive, care pune accent pe rolul ideilor asupra comportamentului, cat si al psihologiei comportamentaliste, cu orientarea sa riguros centrata pe obtinerea unor performante. Exista o multitudine de demersuri cognitiv-comportamentaliste pare au in comun mai ales doua aspecte: a. convingerea conform careia procesele cognitive influenteaza atat motivatia cat si comportamentul; b. utilizarea tehnicilor de modificare a comportamentului intr-o maniera pragmatica. In cursul sedintelor de psihoterapie terapeutul si pacientul recurg la principiile invataturii pentru a obtine modificarea structurilor cognitive ale pacientului, evaluand permanent efectele pe care le au aceste modificari in comportament si in stilul de gandire. Pentru exemplificare prezentam cateva date in legatura cu psihoterapia cognitivcomportamentala in depresii, apartinand lui Beck, 1978. Principiul de baza al acestui demers psihoterapeutic consta in aceea ca starea depresiva rezulta din modul lipsit de logica in care pacientii gandesc despre ei insisi, despre lumea exterioara si despre viitor. Aceste idei lipsite de logica au tendinta de a se mentine chiar si in contradictie cu realitatea, deoarece indivizii se angajeaza in comportamente autoblocante si autodestructive prin intermediul urmatoarelor mecanisme: a. perceperea selectiva a lumii ca fiind amenintatoare, ignorand situatiile contrarii; b. mecanismul suprageneralizarii, prin care o experienta limitata este generalizata asupra tuturor sectoarelor vietii si activitatii (m-a respins o fata, inseamna ca nu sunt bun de nimic); c. amplificarea semnificatiei unor evenimente negative (am fost dat afara din serviciu aceasta inseamna sfarsitul vietii mele); d. punerea in functiune a unor moduri de gandire absolutiste de tipul „totul sau nimic" (de pilda, comentariul rautacios al unei persoane este o dovada a lipsei noastre de valoare). In cursul psihoterapiei cognitiv-comportamentale a lui Beck, pacientii nu sunt solicitati sa-si schimbe ideile, ci sa culeaga informatii despre propria persoana in urma unor experiente directe, informatii menite sa infirme conceptiile lor gresite despre ei insisi. Terapeutul impreuna cu pacientul identifica parerile, credintele si expectatitle gresite ale acestuia din urma si le formuleaza sub forma unor ipoteze ce trebuie verificate. Se desemneaza apoi modalitatile concrete de verificare a lor in viata cotidiana. Aceste experimente, menite sa infirme opiniile eronate si autoblocante, sunt astfel planificate incat sa fie incununate de succes. Sarcinile sunt ierarhizate in functie de gradul de dificultate, astfel incat sarcinile mai usoare vor fi duse la bun sfarsit inainte de abordarea unora mai dificile. Adesea pacientul si terapeutul noteaza si analizeaza activitatile
28 cotidiene ale pacientului. Notarea activitatilor este deosebit de utila pentru depresivi pentru ca reduce tendinta la inactivitate a acestor pacienti cat si tendinta lor de a rumina ganduri in legatura cu ei insisi. Un loc important il ocupa notarea evenimentelor pozitive pentru ca multi depresivi si-au pierdut capacitatea de a se bucura de ceea ce fac, de a obtine placere in urma propriilor activitati. Atat notarea evenimentelor pozitive cat si administrarea unor recompense tind sa sporeasca gradul de satisfactie si buna dispozitie a subiectilor. Pacientii sunt incurajati, de asemenea, sa descopere afirmatiile implicite si gandurile automate care contribuie la formarea atitudinilor autodestructive. Ei sunt instruiti sa-si monitorizeze continutul ideativ si apoi sa verifice permanent validitatea acestuia.
Deformari de rationament (distorsiuni cognitive) Gandurile noastre sunt în aceeasi masura influentate de propriile sentimente, asa dupa cum sentimentele sunt influentate de propriile noastre ganduri. Cognitia si emotia sunt privite ca doua fete ale aceleiasi monede (Ellis, 1955). Cognitia, în toata complexitatea ei, nu este decat o veriga a unui întreg lant cauzal. Tulburarile de dispozitie sunt provocate de un limbaj interior descurajant. Exista stereotipuri de distorsiuni ale rationamentului, dintre care amintim aici cateva: • radicalizarea: subiectul vede totul, fie in negru, fie in alb; • suprageneralizarea: subiectul dramatizeaza o dificultate obisnuita, generalizand-o in mod excesiv; • deformarea selectiva: subiectul nu retine decat partea negativa a lucrurilor sau minimalizeaza ceea ce este pozitiv, amplificand ceea ce este negativ; • autodeprecierea: subiectul crede ca toate calitatile si succesele lui n-au nici o valoare si nu servesc la nimic; • inferenta: subiectul crede ca stie gandurile altora, ghiceste viitorul, face deductii pripite; • emotivitatea: subiectul isi proiecteaza starile sufletesti asupra realitatii; • prezenta lui "ar trebui": subiectul considera ca viata si lumea trebuie totdeauna sa raspunda unor norme foarte precise • etichetarea: subiectul identifica persoanele cu actiunile si comportamentele lor • personalizarea: subiectul pune intreaga raspundere pentru o problema in sarcina uneia si aceleasi persoane ORIENTAREA COMPORTAMENTALA Orientarea comportamentala a aparut ca o reactie fata de psihoterapiile bazate pe „insight" (iluminare) care puneau un accent deosebit pe fortele ascunse, de natura inconstienta ale psihicului uman. Baza teoretica a terapiilor comportamentale isi are originea in teoriile invatarii, care considerau ca personalitatea umana se structureaza si functioneaza in raport de stimulii exteriori, de situatiile, rolurile si interactiunile sociale si nu de fortele psihice interne, abisale, fn formele sale extreme, orientarea comportamentala neaga total existenta factorilor psihologici de natura interioara. Terapeutii comportamentalisti se ocupa de comportamentul observabil si de conditiile de mediu care il modeleaza,
29 psihoterapia fiind inteleasa ca un proces de invatare. Conform acestei orientari nevroza este considerata ca un fenomen invatat si prin aceasta isi pierde caracterul misterios. Reactiile, emotiile si deprinderile dezadaptative au fost achizitionate in cursul vietii individului si ele s-au fixat deoarece au permis candva subiectului sa evite anumite experiente traumatizante. Ele tind sa fie repetate nu numai in prezenta stimulilor aversivi care le-au generat ci si intr-o serie de situatii cu caracter similar. Aceste reactii nedorite fac obiectul psiho-terapiei care isi propune sa le elimine. Deci, in conceptia comportamentalistilor psihoterapia nu mai vizeaza o restructurare si reconstructie a personalitatii, ci doar reducerea si eliminarea simptomelor. Conceptele de baza ale psihoterapiei comportamentale sunt cele de intarire sociala si de control al comportamentului. Principiul intaririi se refera la utilizarea si manipularea stimulilor ambiantei astfel incat anumite categorii de comportamente sa fie recompensate si in felul acesta sa creasca probabilitatea lor de manifestare. Psihoterapia devine astfel un proces logic de control al comportamentului bazat pe cunoasterea conditiilor care permit modificarea acestuia. Deconditionarea ca principiu terapeutic nu reprezinta o noutate in terapie, fnca inainte ca teoriile invatarii sa capete in psihologie o amploare atat de mare, a fost utilizata asa-numita tehnica a „practicii negative" in tratamentul logonevrozelor si nevrozelor motorii (mai ales in terapia ticurilor). Aceasta tehnica solicita pacientul sa practice in mod deliberat deprinderea gresita astfel incat aceasta sa se supuna controlului vointei. Aceste procedee sunt cunoscute sub denumirea de deconditionare, desensibilizare sau reeducare. Dupa anul 1950 aceste practici psihoterapeutice au luat amploare, astfel incat la ora actuala orientarea comportamentalista a devenit una din directiile prioritare in psihoterapia contemporana. Terapeutii de orientare comportamentalista citeaza adesea unul din celebrele experimente ale lui Watson si Rayner (1920) in cursul carora un copil de 11 luni a fost conditionat sa dezvolte o reactie de frica in prezenta unui sobolan alb, prin asocierea prezentarii animalului cu un zgomot foarte puternic. Treptat teama s-a generalizat, ea aparand si la alte animale sau obiecte fabricate din blana sau plus. Watson si Rayner au anticipat principiile psihoterapiei comportamentale afirmand ca daca stimulul generator de teama ar fi asociat cu un stimul agreabil, teama ar putea fi eliminata. Astfel, daca pacientul este instruit sa-si imagineze o experienta anxiogena intr-o situatie terapeutica relaxanta si securizanta el va constata curand ca experienta respectiva nu este urmata de consecintele negative asteptate, reactia de evitare avand un caracter nevrotic. Prin intermediul unor procedee de acest tip pacientul invata sa discrimineze intre pericolele reale si fricile sale irationale. Aceasta interpretarea pune accentul pe intelegerea semnificatiei stimulilor de catre pacient ea depasind limitele stricte ale conceptului de conditionare. Din acest motiv multi psihoterapeuti contemporani tind sa interpreteze in felul acesta conditionarea, ei generand orientare denumita „psihoterapie cognitiv-comportamentala". Aceasta abordare reduce discrepanta dintre orientarile dinamice si cele comportamentale. Diferenta esentiala intre cele doua orientari terapeutice mentionate consta in modalitatea lor diferita de abordare a simptomelor. Orientarea dinamica este de parere ca simptomul nu este important prin el insusi, el fiind un simbol al unui proces nevrotic cu
30 caracter mai profund. Acest proces psihopatologic trebuie,scos la lumina si numai in felul acesta pacientul va deveni mai adaptat la existenta. Pentru terapeutii comportamentalisti aceasta orientare este un non-sens. Simptomul nu simbolizeaza nici o problema mai profunda, ci reprezinta el insusi o problema care trebuie eliminata fara pretentia de a modifica altceva din structura personalitatii pacientului. Daca simptomul a fost achizitionat prin invatare, efortul terapeutic trebuie orientat in directia inversarii procesului de invatare. In conceptia terapeutilor de orientare dinamica inlaturarea simptomului nu este considerata vindecare. Mai mult, aceasta eliminare fara atacarea procesului nevrotic de baza este considerata periculoasa pentru ca simptomul este doar expresia superficiala a unui proces psihopatologic profund, care poate genera noi simptome adesea mai severe decat cel abordat. Terapeutii comportamentalisti nu-si pun astfel de probleme, scopul psihoterapiei constand in deconditionarea subiectului de comportamente nedorite si in inlocuirea lor cu comportamente dezirabile. In perspectiva behaviorista persoana dezadaptata este diferita de cea normala prin aceea ca a esuat in dobandirea unor abilitati de a face fata evenimentelor cotidiene si in acelasi timp a achizitionat modele de comportament gresite.
Tehnici ale interventiei comportamentale 1. Tehnica stingerii comportamentelor nedorite Modelele de comportament invatate au tendinta de a slabi si de a disparea in timp daca nu sunt intarite corespunzator. Acest fenomen este evident mai ales in situatiile in care comportamentul nedorit a fost intarit fara voie de alte persoane. Astfel, copilul Billy, de 6 ani, a fost adus la clinica de neuropsihiatrie infantila pentru ca detesta scoala, comportamentul sau in clasa avand un caracter agresiv care deranja lectiile si facea ca Billy sa fie respins de colegii sai. Observand cu atentie comportamentul parintilor in timpul interviului clinic psihoterapeutul a constatat ca ambii parinti erau foarte permisivi si aprobau tot ce facea sau spunea copilul. Programul de psihoterapie propus a cuprins urmatoarele etape: a. parintii au fost ajutati sa discrimineze intre comportamentele reale si cele cu caracter demonstrativ ale copilului; b. parintii au fost invatati sa ignore copilul, ne-acordandu-i interes si atentie atunci cand punea in functiune comportamente demonstrative. Ei trebuiau, dimpotriva, sa manifeste aprobare pentru comportamentele dezirabile; c. invatatoarea a fost, la randul ei, instruita sa-l ignore pe Billy cand acesta se comporta necorespunzator si sa-i acorde atentie cand se comporta bine. Comportamentele nedorite, cu caracter demonstrativ, ale copilului, s-au accentuat in clasa in primele zile, ele reducandu-se apoi din ce in ce mai mult, nemaifiind intarite de parinti si invatatoare. O data cu diminuarea acestor comportamente copilul a inceput sa fie tot mai mult acceptat de colegi, ceea ce a constituit o noua intarire a modelelor dorite de comportament si a modificat atitudinea sa negativa fata de scoala. Exista doua tehnici psihoterapeutice mai cunoscute care se bazeaza pe principiul stingerii comportamentelor nedorite:
31 - terapia imploziva; - tehnica expunerii (flooding). Ambele tehnici utilizeaza principiul stingerii reactiilor conditionate de evitare a stimulilor anxiogeni si din acest motiv sunt indicate in tratamentul tulburarilor anxioase. Metodele sunt asemanatoare in esenta, diferenta constand in aceea ca in cursul terapiei implozive pacientul se confrunta cu situatia anxiogena in plan imaginar, in timp ce in cursul celei de-a doua tehnici confruntarea cu stimulul anxiogen are loc chiar in realitate, in cursul terapiei implozive pacientului i se cere sa-si imagineze situatii care ii produc anxietate; terapeutul, in loc sa-l linisteasca, manevreaza astfel situatia, incat sa se produca o crestere masiva a anxietatii. Prin expuneri repetate la situatii anxiogene in conditii de securitate afectiva stimulii anxiogeni isi pierd forta si comportamentul de evitare a respectivelor situatii are tendinta sa se stinga. Hipnoza si medicamentele psihotrope pot fi utilizate pentru a creste sugestibilitatea subiectului si a facilita demersul psihoterapeutic. Confruntarea reala cu situatiile anxiogene (flooding) se utilizeaza cu succes mai ales la subiectii cu capacitati imaginative limitate. Astfel, un pacient cu fobie de locuri inalte poate fi dus de terapeut in astfel de locuri (pe acoperisul unor blocuri, pe poduri etc). Intrun studiu pe pacienti cu agorafobie (teama de spatii deschise), s-a demonstrat experimental ca expunerea prelungita la stimuli anxiogeni in vivo s-a dovedit superioara celei imaginative. Cu toate acestea, exista si subiecti pentru care expunerea reala la stimuli anxiogeni este prea dura. Se citeaza si cazul unui pacient agorafobie, care s-a ascuns in pivnita de teama de a nu fi obligat sa se plimbe pe strada impreuna cu terapeutul. Datele clinice au demonstrat ca desi marea majoritate a pacientilor raspund favorabil la aceste tehnici, unii subiecti nu obtin rezultate, iar la un numar foarte mic se poate produce chiar o exacerbare a simptomatologiei. 2. Tehnica desensibilizarii sistematice
Aceasta tehnica s-a dovedit utila in reducerea unor modele de comportament nedorite, prin punerea in actiune a altor modele comportamentale antagoniste. Prin tehnica desensibilizarii subiectul este invatat sa se relaxeze sau sa se comporte intr-un mod care este incompatibil cu aparitia anxietatii in prezenta unor stimuli anxiogeni reali sau imaginari. Tehnica desensibilizarii nu se adreseaza in exclusivitate comportamentelor fixate prin intarirea negativa, ci unei game mult mai largi de situatii. Termenul de „desensibilizare sistematica" ii apartine lui Wolpe. Pornind de la principiul ca modelele de comportament bazate pe anxietate nu sunt altceva decat raspunsuri conditionate, autorul a elaborat o metoda prin care pacientul este invatat sa ramana calm si relaxat in situatii anxiogene. Metoda cuprinde urmatoarele etape: • Invatarea relaxarii Aceasta se realizeaza in primele sase sedinte de psihoterapie, dupa metoda relaxarii musculare progresive a lui Jacobson (1938). In unele situatiii se poate apela si la alte tehnici de relaxare, hipnoza, meditatie si chiar la medicamente, pentru a facilita destinderea subiectului. • Stabilirea ierarhiilor
32 Tot in cursul primelor sedinte de psihoterapie se stabileste o ierarhie a situatiilor generatoare de anxietate pentru subiect, in ordine descrescatoare de la situatia cea mai anxiogena pana la cea mai putin anxiogena. De pilda, in cazul unui copil cu fobie de caini, contactul direct cu animale mari poate reprezenta stimulul cel mai anxiogen, pozele cu caini un stimul mai putin anxiogen, iar prezenta altor animale mici cu blana – un stimul si mai putin anxiogen. • Procedeul desensibilizarii Dupa ce subiectul stapaneste bine tehnica de relaxare i se cere sa se relaxeze cu ochii inchisi, in timp ce terapeutul ii descrie tot felul de scene, incepand cu unele neutre si inaintand progresiv pe linia ierarhiei stimulilor generatori de anxietate. Pacientul, aflat in relaxare, este solicitat sa-si imagineze fiecare situatie descrisa de terapeut, fn momentul in care pacientul afirma ca simte anxietatea, sedinta se incheie. Tratamentul continua pana cand pacientul devine capabil sa ramana relaxat in timp ce isi reprezinta scene care inainte ii trezeau o reactie anxioasa de amploare. Durata medie a unei sedinte de desensibilizare este de 30 minute, sedintele avand loc de 2-3 ori pe saptamana. Au fost subliniate urmatoarele situatii in care tehnica desensibilizarii s-a dovedit ineficienta: - la pacienti cu dificultati in invatarea relaxarii; - in cazul in care ierarhiile de stimuli anxiogeni sunt irelevante sau pot ghida gresit subiectul; - in cazul existentei unei inabilitati imaginative a subiectului. Tehnica desensibilizarii s-a dovedit utila intr-o serie de situatii cum ar fi: reducerea tracului de examen, terapia fobiilor, a tulburarilor anxioase, cat si in unele cazuri de impotenta si frigiditate. 3. Tehnica aversiva Aceasta metoda presupune inlaturarea modelelor nedorite de comportament prin metoda clasica a sanctiunilor. Sanctiunea presupune atat inlaturarea intaririlor pozitive cat si utilizarea unor stimuli aversivi. Cei mai des utilizati stimuli aversivi sunt socurile electrice. Desi utile, pedepsele sunt rareori utilizate ca unica metoda de tratament. Prima utilizare sistematica a tehnicii aversive apartine lui Kantorovich (1930) care a tratat alcoolici prin administrarea unor socuri electrice asociate cu prezentarea vizuala, mirosul si gustul unor bauturi alcoolice. Ulterior tehnica aversiva a fost aplicata la o gama larga de tulburari sau deprinderi gresite cum ar fi: fumatul, consumul de bauturi alcoolice, mancatul excesiv, dependenta de droguri, deviatii sexuale si chiar in cazul unor comportamente psihotice bizare. La ora actuala utilizarea socurilor electrice ca stimuli aversivi a scazut mult, atat datorita aspectelor etice implicate, cat si datorita faptului ca noile comportamente dezirabile induse prin aceasta metoda nu au tendinta de a se generaliza si la alte situatii decat strict la cele asupra carora s-a actionat direct. Au fost puse la punct procedee mai putin periculoase si mai eficiente, cum ar fi, de pilda, metoda intaririi diferentiate in cadrul careia sunt intarite comportamentele incompatibile cu cele indezirabile. Tehnica aversiva reprezinta o modalitate de a stopa raspunsurile dezadaptative pentru o perioada de timp in care ar exista posibilitatea de a produce modificari in stilul de viata al subiectului prin incurajarea modelelor de comportament adaptative care au tendinta de a se autointari. Acest element prezinta o importanta deosebita deoarece, altfel,
33 pacientul se va abtine de la comportamentul nedorit in situatia psihoterapeutica in care este sanctionat, el continuand insa sa le manifeste in situatiile reale, unde se simte in siguranta. 4. Metoda modelarii
Aceasta metoda presupune insusirea unor modele dezirabile de comportament prin imitarea altor persoane cum ar fi terapeutul sau parintele. Pacientul este confruntat cu anumite tipuri de comportament realizate de catre terapeut si incurajat sa le imite.Astfel, de pilda, modelarea s-a dovedit eficienta in acumularea unor deprinderi de alimetare independenta la copiii deficienti mental. 5. Metoda asertiva Antrenamentul asertiv a fost utilizat atat ca metoda de sensibilizare cat si de formare a unor abilitati de a face fata diverselor situatii de viata. Aceasta tehnica s-a dovedit eficienta mai ales in cazul persoanelor care au dificultati in stabilirea unor contacte interpersonale datorita anxietatii accentuate care ii impiedica sa se exprime liber si chiar sa-si manifeste sentimentele de afectiune. Psihoterapia asertiva este indicata si in cazul subiectilor care in mod constant ii lasa pe ceilalti sa-i manipuleze sau sa profite de pe urma lor. Antrenamentul asertiv are menirea de a-l invata pe subiect sa-si exprime deschis si adecvat gandurile si sentimentele. Acest antrenament se desfasoara in etape, comportamentul asertiv fiind practicat initial in cabinetul de psihoterapie si abia ulterior in viata reala. Se acorda o atentie sporita dezvoltarii unor deprinderi si abilitati de relationare interpersonala. Pacientii timizi sunt invatati sa adreseze altor persoane remarci directe si mai putin confortabile, fara ca in spatele lor sa se afle sentimente de ostilitate sau agresivitate (de pilda, se pot adresa partenerului remarci de tipul: „nu-mi place cum te-ai pieptanat" sau „aceasta rochie nu-ti sta bine" etc). In literatura de specialitate se considera ca psihoterapia asertiva nu este eficienta in cazul fobiilor care se refera la stimuli cu caracter impersonal. De asemenea, tehnica nu este indicata nici in cazul anumitor tipuri de situatii interpersonale; astfel, de pilda, in cazul unei persoane respinse de altcineva, psihoterapia asertiva mai mult tinde sa agraveze situatia decat sa o rezolve.
ORIENTAREA UMANISTA IN CONSILIERE Sustinut de unul dintre initiatorii sai, A. Maslow, ca a treia forta in psihologie, modelul umanist este azi un model foarte cunoscut. Alaturi de Maslow apartin acestei orientari si alti psihologi americani (Carl Rogers, Charlotte Buhler, J.FT. Bugental) sau din alte tari europene, cum ar fi: Anglia (J. Cohen), Germania (A. Wellek), Franta (Max Pages, A. de Peretti). Asociatia Americana de Psihologie Umanista a formulat patru caracteristici ale celor ce adera la noua orientare, caracteristici care exprima, de fapt, scopurile ei: • centrarea atentiei pe experienta persoanei, ca fenomen primar in studiul omului; • accent pe unele calitati umane cum ar fi: alegerea, creativitatea, valorizarea si autoactualizarea;
34 • accent pe selectarea problemelor si procedeelor de cercetare, pe incarcatura de semnificatii; • preocuparea pentru valorizarea demnitatii si calitatii umane, pentru dezvoltarea potentialului inerent oricarei persoane, accent pe persoana care are o pozitie centrala, aceasta fiind vazuta in procesul descoperirii propriei sale existente si in relatiile sale cu alte persoane si cu grupurile sociale. Modelul umanist prezinta mai multe directii teoretice, dintre care vom descrie : • teoria nondirectiva/consilierea centrata pe client/persoana; • analiza tranzactionala.
1. Consilierea centrata pe client In centrul acestei conceptii teoretice se afla, asadar, capacitatea individului de a se intelege pe el insusi si de a-si rezolva problemele suficient pentru a functiona adecvat. Exercitarea acestei capacitati reclama un context de relatii umane pozitive, lipsite de amenintare sau de sfidare (provocare). Intrucat fiecare are nevoie de o imagine pozitiva in tranzactiile cu ceilalti, persoana dezvolta ceea ce C. Rogers numeste o imagine pozitiva conditionata: ea se simte demna de respect numai in anumite conditii, in functie de valorile impuse din exterior, valorificare ce nu are nici o legatura cu ceea ce simte persoana cu adevarat. Scopul consilierii/terapiei centrate pe client este acela de a ajuta omul sa se autoevalueze realist, sa se simta liber, autentic, sa nu fie obligat sa-si nege sau sa-si deformeze opiniile si atitudinile intime pentru a mentine aprecierea persoanelor importante pentru el. Este ceea ce reprezentantii acestei orientari terapeutice numesc libertate experientiala. Aceasta libertate exista cand subiectul isi da seama de ceea ce-i este permis sa exprime (cel putin verbal): emotiile si dorintele sale asa cum le simte si independent de conformitatea lor la normele sociale si morale. Etapele procesului de consiliere 1. Clientul cere ajutor Pe baza cercetarilor sale, C. Rogers descompune cele 3 etape ale procesului de consiliere in 12 pasi: 1. clientul cere ajutor; 2. consilierul explica relatia sa cu clientul; 3. se creeaza o atmosfera permisiva: clientul este incurajat sa vorbeasca despre problemele sale, sa-si exprime sentimentele, emotiile, trairile; 4. sentimentele clientului sunt acceptate de consilier, 5. apar primele sentimente positive ale relatiei de consiliere; 6. consilierul incurajeaza exprimarea acestor sentimente ; 7. clientul isi accepta propriul Eu ; 8. sunt clarificate principalele directii posibile de actiune ale clientului; 9. clientul actioneaza in directia pozitiva; 10. actiunile pozitive sunt incurajate si sprijinite de consilier; 11. comportamentul clientului arata atingerea unui anumit nivel de maturitate; 12. relatia de consiliere este perceputa ca o experienta evolutiva.
35 Inca de la inceput consilierul precizeaza ca nu el este cel care dispune de raspunsuri la problemele pe care le reclama clientul, dar ca situatia de consiliere in care a intrat il poate ajuta sa gaseasca singur solutii la problemele sale; clientul este incurajat sasi exprime sentimentele in legatura cu problema sa - sentimente preponderent negative, de ostilitate si de neliniste; clientul se afla intr-o stare de incongruenta, vulnerabil si anxios; traieste sentimentul ca nu corespunde imaginii pe care o are despre sine. Este deosebit de importanta crearea unui climat afectiv protector, in care clientul sa simta securitate, caldura, libertatea de a-si explora cele mai ascunse si mai urate sentimente ale propriului Eu, toleranta, respect, intelegere empatica. Consilierul nu trebuie sa faca nici o incercare de a-1 critica pe client sau de a-1 opri in timp ce acesta isi prezinta problemele; el trebuie sa manifeste o atentie pozitiva neconditionata, acceptand toate experientele clientului, intrucat ele alcatuiesc persoana unica pe care o are in fata sa. Consilieul retraieste universul interior al clientului intr-o maniera empatica si incearca sa returneze catre acesta experientele astfel receptate.
2. Exprimarea unor sentimente pozitive fata de sine si fata de ceilalti Este etapa in care clientul constientizeaza din ce in ce mai mult valoarea propriei sale persoane, experientele si rolul acestora in destinul sau. Clientul va intelege ca ambivalenta este parte a conditiei umane si el va fi capabil sa-si accepte propria personalitate. Clientul are disponibilitatea de a accepta, cel putin in principiu, mesajul consilierului in legatura cu atitudinea pozitiva neconditionata a acestuia fata de el. 3. Cunoasterea de sine si întelegerea propriului Eu Clientul este acum mult mai deschis spre experienta sa si mai putin defensiv (stadiul acordului intern mai complet), devine din ce in ce mai capabil de a-si rezolva singur problemele; functionarea sa psihica se amelioreaza si se dezvolta in sens optimal; creste consideratia pozitiva fata de sine , clientul incearca acum o toleranta si o acceptare crescuta a celorlalti, se percepe ca fiind mai apt sa-si controleze si sa-si dirijeze comportamentul, cu atat mai mult cu cat si ceilalti il percep ca fiind mai matur si mai adaptat social; clientul devine o persoana care isi exprima mai plenar scopurile si valorile proprii. Relatia de consiliere Mai mult decat tehnicile terapeutice utilizate, relatia de consiliere este deosebit de importanta in consilierea/terapia centrata pe client. Se porneste de la premisa ca relatiile interpersonale reprezinta cheia dezvoltarii individului. In acest sens, consilierea ofera o relatie care este astfel structurata incat va permite actualizarea resurselor, facilitarea dezvoltarii si maturizarii. Aceasta implica cateva conditii: • consilierul nu trebuie sa impuna clientului conditii in ceea ce priveste atitudinile, ci numai in ceea ce priveste comportamentul; • consilierul trebuie sa se abtina de la orice exprimare sau actiune contrara principiilor anterior formulate: trebuie sa se abtina de a întreba, a dovedi, a interpreta, a sugera, a convinge, a asigura, a sfatui; consilierul trebuie sa acorde încredere clientului, considerand ca acesta este cel mai în masura a-si rezolva problemele si de a lua decizii
36 in mod independent; consilierul trebuie sa se concentreze mai ales pe ceea ce simte clientul.
Rogers sugereaza ca eficienta terapeutica nu consta in construirea unei relatii terapeutice eficiente, ci in efortul continuu al consilierului de a mentine aceasta relatie bazata pe empatie, congruenta si imagine pozitiva neconditionata.
Tehnici de consiliere C. Rogers propune urmatoarele tehnici de consiliere/ terapie: • reflectia, meditatia, afirmatii cu accent pe sentimentele prezente; • reformularea continutului relatat de client; • acceptarea neconditionata (atitudine empatica autentica): acceptarea pozitiva verbala si nonverbala. In prezent se folosesc urmatoarele tehnici de consiliere nondirectiva: A. Tehnici de ascultare. Ascultarea activa Pe parcursul relatarilor clientului, consilierul trebuie sa fie preocupat in permanenta de intrebari precum. Ce spune de fapt clientul ? ; Care sunt mesajele reale ale acestuia ?. Aceasta preocupare poate fi verbalizata prin afirmatii de tipul: Se pare ca suferiti mult din cauza faptului ca... . In felul acesta, consilierul arata ca manifesta un interes sporit fata de ceea exprima clientul, printr-o atitudine plina de atentie si solicitudine. Tehnica ascultarii include, cu deosebire, atentia acordata unor semne nonverbale: folosite nu pentru a exprima sentimente, ci pentru a le ascunde. B. Tehnici de reflectare: a. Repetitia ecou Consilierul reia o secventa din relatarea clientului, accentuand cuvintele si expresiile - cheie. Astfel, clientul este incurajat sa comunice si, mai mult, acesta simte ca este inteles, acceptat, simte ca nu este singur. Reformularea mesajului clientului, utilizand alti termeni, considerati ca echivalenti, este superioara in masura in care evidentiaza un efort real de intelegere. b. Repetitia pe alt ton. Consilierul reia o parte din relatarea clientului dar pe alt ton si cu o nuanta de umor, tocmai pentru a schimba viziunea sa asupra unor evenimente considerate negative. C. Tehnici de reformulare A reformula inseamna a spune cu alti termeni intr-o maniera mai concisa sau mai explicita ceea ce clientul tocmai a exprimat. O reformulare este corect efectuata si devine eficienta doar in masura in care intruneste acordul celui caruia ii este destinata
(I. Dafinoiu, 2000, p. 125). Pentru Rogers, acordul clientului reprezinta criteriul principal al validitatii reformularii; clientul este considerat expert in problema sa, cea mai informata persoana in legatura cu situatia pe care o traieste. Trei procedee principale ale reformularii: Exemplele care insotesc descrierea acestor procedee sunt preluate din lucrarea Elemente de psihoterapie integrativa, semnata de I. Dafinoiu (op. cit., pp. 126-127): 1. Reformularea-reflectare - consilierul subliniaza aspectele esentiale din relatarea clientului, pastrand insa cadrul de referinta propus de client.
37 Exemplu: Clientul: ...Problema cu acest gen de sentimente placute este ca ma simt nefericit pentru ca stiu ca, dupa aceste extraordinare momente de improspatare a forte lor, voi recadea in starea de depresie. Consilierul: Daca inteleg bine, va spuneti ca aceste reactii tonice sunt pasagere si acest fapt va interzice orice satisfactie.
2. Reformularea ca inversare a raportului figura-fond - este un procedeu care se foloseste, cu deosebire, atunci cand clientul este nemultumit de modul in care a reactionat intr-o anumita situatie ; ea permite sa se obtina o noua viziune asupra ansamblului, fara a se adauga sau omite ceva din relatarea clientului. Acest procedeu isi are originea in teoria gestaltista si exprima foarte bine conceptia rogersiana privind restructurarea campului. Exemplu : Clientul: ...Sunt singurul din clasa care nu face nimic niciodata bine! Consilierul: ...Dupa parerea dumneavoastra toti ceilalti reusesc mai bine decat dumneavoastra ? 3. Reformularea-clarificare -
este un procedeu complex prin care consilierul formuleaza ceea ce clientul a simtit, dar nu poate exprima. Exemplu : Clientul: Cumnatul meu este un tip literalmente plin de pretentii. Dupa el, numai persoana lui conteaza. Numai el are ceva de spus. Imediat ce apare, conversatia este monopolizata de el. Pot sa urez buna seara la toata lumea si sa plec. Consilierul: Nodul problemei nu este dat atat de aceste maniere, cat faptul ca ele, într-un fel sau altul, va deranjeaza, ajung sa va elimine.
ANALIZA TRANZACTIONALA ÎN CONSILIERE Acest instrument de terapie/consiliere are la baza sistemul teoretic elaborat de catre psihologul canadian (naturalizat mai apoi american) Eric Berne (Analiza tranzactionala si psihoterapie, 1961, si Jocuri pentru adulti, 1962). Nascuta in Statele Unite, Analiza Tranzactionala (A.T.) (tranzactie -comunicare, relatie, contact intre persoane/grupuri) a cunoscut rapid un succes considerabil, nu numai ca instrument de evolutie (dezvoltare) personala dar si ca instrument de evolutie a grupurilor. Pentru elaborarea A.T., Berne porneste de la premisa conform careia, orice fiinta omeneasca ce vine pe lume, fara complicatii genetice sau accidente, este o fiinta cu imense potentiale, care merita un respect deplin, indiferent de rasa sau de apartenenta sociala.
Fiinta omeneasca poate - si trebuie - sa ajunga la cea mai inalta constiinta de(spre) sine, prin faptele ei, prin modul in care isi foloseste energiile (intelectuale, fizice si spirituale) in raporturile ei cu ceilalti si cu lumea. Berne sustine ca aspectele cognitive, emotionale si comportamentale interactioneaza in structura de personalitate. Pentru ilustrarea aceastei idei, Berne descrie structurarea personalitatii ca fiind constituita din trei Stari ale E u-lui: - Eul de Parinte - Eul de Adult - Eul de Copil Se poate asocia mai mult sau mai putin exact, starea Eu-lui de Parinte cu nivelul comportamental, starea Eu-lui de Adult cu nivelul cognitiv, starea Eu-lui de Copil cu nivelul afectiv.
38 Eul de Parinte cuprinde cerintele, valorile, normele, opiniile, judecatile pe care o
persoana le-a interiorizat. Poate fi definit sintetic prin cuvantul trebuie. O persoana cu un Eu de Parinte dominant (Parinte Normativ, Critic) incearca sa se impuna in permanenta in fata celorlalti, sa domine, sa condamne, sa judece sau sa ii devalorizeze pe ceilalti: Asa trebuie sa faci, asa trebuie sa te comporti!, Asa este bine sau Asa nu este bine, Este vina ta !, Nu esti capabil sa...etc. Alteori, Eul de Parinte se manifesta preponderent prin comportamente de protectie, de incurajare si de ajutor (Parinte Binevoitor, Grijuliu) : Nu este grav, se întampla oricui!, Bravo ! Ai gasit o solutie excelenta !, Nu-fi fie teama, rezolv eu problema !, Pot sa te ajut cu ceva ?
Un mare pericol rezida in subdimensionarea Eului de Parinte ceea ce poate sa conduca la comportamente dezadaptative prin ignorarea si incalcarea oricarei reguli si norme. Eul de Adult caracterizeaza comportamentul realist, logic si rational; este cel care pune intrebari, si interogare asupra lumii, compara, evalueaza, analizeaza, invata, reflecteaza, intelege, comunica, ia decizii, rezolva probleme, negociaza. Poate fi definit sintetic prin cuvintele: cine, cand, cum, ce ? Eul de Adult (Calculatorul) permite realizarea unui echilibru intre dorinte, placeri (Eul de Copil) si norme si valori (Eul de Parinte), faciliteaza eficienta si reusita in atingerea scopurilor propuse. In anumite situatii insa, persoana care cu un Eu de Adult bine conturat - isi asculta Eul de Parinte si isi reprima Eul de Copil - devine o persoana exagerat de rationala, calculata, pragmatica; fantezia, spontaneitatea si placerea micilor bucurii ale vietii nu ii sunt caracteristice (inteligenta rece). Eul de Copil insumeaza emotiile, satisfactiile, placerile si neplacerile, regretele, anxietatile si temerile, mania si furia. Este starea prin care se exprima spontan, liber trebuintele si dorintele noastre, emotiile, sentimentele si creativitatea. Doresc, îmi place sunt cuvinte care definesc Copilul Liber. El reprezinta totodata si resursa de creativitate, intuitie, spontaneitate. El este cel care se bucura, se intristeaza, rade, plange, respinge, are fantezii, are preferinte, are nelinisti. Din contra, Copilul Adaptat defineste o persoana care isi regleaza trebuintele, dorintele in functie de expectantele celorlalti. Acest comportament adaptativ se manifesta la niveluri diferite: - adaptare sociala la cereri (celalalt emite o cerere, noi tinem cont de ea si ne modificam propriile trebuinte) sau la regulile pe care le acceptam (de exemplu, acceptarea regulilor de politete); - supunere (teama in fata reactiilor celuilalt); - devalorizare (ne victimizam, ne declaram incapabili), - revolta (sustinem in mod sistematic contrariul, in acest caz devenind copil rebel). Cele 3 Stari ale Eu-lui se dezvolta in fiecare persoana (continand: ganduri, rationamente, emotii si sentimente, norme si comportamente). Nici una dintre acestea nu este mai importanta decat celelalte. Astfel, cei care practica A.T. vor considera ca este de dorit: - sa desfasori o munca intelectuala (teme scolare, lectura unui dosar, analiza unui contract) cu Adultul; - sa dai directive (unor copii, soldatilor, unor persoane aflate intr-o situatie critica) cu Parintele Normativ;
39 - sa ai grija de copii, sa-i intretii, sa-i ajuti, sa-i incurajezi, sa-i sustii pe ceilalti cu Parintele Binevoitor ; sa te supui normelor sociale (regulamente, reguli de politete) cu Copilul Adaptat; - sa te revolti impotriva tuturor formelor de nedreptate cu Copilul Rebel; - sa-ti exprimi in mod spontan sentimentele adevarate cu Copilul Liber, in cadrul unor atitudini de profund respect fata de ceilalti. In acelasi timp, ei vor recunoaste in unanimitate ca nu este de dorit: - ca o persoana sa emita aproape intotdeauna pareri despre viata pornind numai de la Parintele sau Normativ sau numai de la Adultul sau, - ca o persoana sa-si asume prea mult din obligatiile celorlalti cu Parintele Binevoitor; - ca o persoana sa se supuna, sa se planga deseori cu Copilul Adaptat; - ca o persoana sa nu ia niciodata vreo initiativa si sa astepte intotdeauna sa o faca ceilalti (Copil Adaptat); - ca o persoana sa nu indrazneasca sa-si exprime spontan sentimentele. In situatii nepotrivite, o educatie rigida, plina de constrangeri conduce la exacerbarea Eului de Parinte; o educatie excesiv de libera/protectoare conduce la supradezvoltarea Eului de Copil. Se impune ca educatorii/parintii sa ofere modele comportamentale care sa demonstreze copilului echilibrul celor trei structuri . Comunicarea pozitiva intre doua sau mai multe persoane necesita o comunicare (tranzactie) paralela intre structuri. Cand de exemplu, raspund cu Eul parental unei persoane care mi s-a adresat cu Eul de copil, comunicarea se blocheaza, am raspuns unei emotii, dorinte cu o regula sau restrictie. Consilierea ce are la baza Analiza Tranzactionala este guvernata de anumite principii generale, aplicabile, de altfel, tuturor tipurilor de consiliere : • Consilierea este, in esenta, o relatie permisiva ; • Consilierea sustine clientul in procesul rezolutiv dar nu ofera solutii. • Clientul este responsabil pentru propria sa evolutie si dezvoltare.
2. Etapele procesului de consiliere 1. Clientul prezinta anumite probleme - de relationare, de comunicare, de adaptare, de integrare etc. - drept pentru care se prezinta la consilier. 2. Analiza situatiilor care au determinat aparitia problemei clientului. 3. Definirea obiectivului de schimbare dorit de catre client. 4. Intocmirea unui contract scris in care se specifica obiectivele (asteptarile) clientului. 5. Consilierea propriu-zisa in functie de obiectivele clientului si egograma acestuia realizata prin inventarierea Starilor Eu-lui: Parinte Normativ, Parinte Binevoitor, Adult, Copil Adaptat, Copil Liber. 6. Incheierea procesului de consiliere in momentul in care clientul a indeplinit scopurile si obiectivele prevazute in contractul terapeutic. In cadrul procesului de consiliere tranzactionala, un rol important se acorda dezvoltarii Starii de Copil, a acelei parti creative, originale si unice din noi insine. Realizarea acestui obiectiv presupune parcurgerea mai multor faze. 1. Consilierul explica clientului ca recunoasterea Starii de Copil reprezinta punctul esential al dezvoltarii sale si, ca urmare, clientui este incurajat sa identifice si sa exprime tot mai mult ceea ce este unic si irepetabil în el.
40 2. Consilierul ajuta clientul sa constientizeze faptul ca, in mai toate deciziile luate, Copilul este consultat. 3. Clientul este incurajat sa aiba incredere in intuitie , sa experimenteze senzorialitatea sa (sa priveasca, sa se mire, sa asculte etc). 4. Consilierul ajuta clientul sa-si exprime liber si spontan sentimentele. 5. Clientul este sprijinit sa-si însuseasca noi libertati . In aceasta directie foarte utile se dovedesc a fi temele/sarcinile de lucru. Exemplu: sa gaseasca un numar cat mai mare de completari ale frazei: „ hotarasc sa-mi permit sa…”
3. Relatia de consiliere Relatia de consiliere este definita ca un parteneriat între cei doi protagonisti , practician tranzactionalist - client, fiecare dintre ei cu viziuni, expectante si scopuri diferite. Responsabilitatile consilierului, precum si responsabilitatile clientului sunt prevazute în contractul initial: • Responsabilitatile consilierului: a. sa conduca si sa dirijeze procesul de consiliere in vederea realizarii obiectivelor clientului; b. sa evite jucarea rolurilor de victima, salvator sau persecutor ; c. sa participe activ, impreuna cu clientul, la analiza tranzactionala, analiza jocurilor psihologice si analiza scenariilor de viata, d.sa ajute clientul la învatarea conceptelor A.T. pentru a le putea folosi in evaluarea propriului comportament, e. sa tina la curent clientul cu directia si rezultatele consilierii, f. sa asiste clientul la realizarea contractului cu el insusi, rolul consilierului fiind cei de martor sau facilitator, g. sa considere obiectivele clientului mai importante decat cele proprii. • Responsabilitatile clientului: a. sa stabileasca, prin contract, ceea ce vrea sa schimbe; b. sa identifice potentele interioare ce ar putea fi antrenate în obtinerea schimbarii; c. sa-si asume responsabilitatea pentru propriile decizii si actiuni si sa îndeplineasca sarcinile date de consilier; d. sa contribuie la stabilirea unei relatii terapeutice de siguranta si încredere; e. sa considere consilierul drept aliat al schimbarii si nu magician.
