Iulian Costache Botanica I
Prefaţă la volumul I Botanica este o disciplină fundamentală pentru ştiinţele agricole moderne. Caracterul fundamental al botanicii derivă din faptul că majoritatea specializărilor (Floricultura, Viticultura,
Pomicultura,
Legumicultura,
Fitotehnie,
Ameliorarea plantelor, Silvicultură etc.) au la bază noţiuni de
botanică.
Necesitatea
obţinerii
unei
productivităţi
vegetale cât mai mare şi de calitate superioară impune cercetări ştiinţifice tot mai complexe. În acest sens rezultatele ştiinţifice din domeniul botanicii, obţinute pe baza utilizării tehnologiei moderne, vin să sprijine realizarea acestui obiectiv din domeniul agricol şi horticol. Materialul de faţă a fost conceput pe baza a câtorva criterii şi anume: unitatea ecologică a plantelor cu mediul de viaţă; prezentarea evolutivă a organismului vegetal, din punct de vedere
filogenetic
şi
ontogenetic;
proporţionarea
materialului astfel încât să nu fie exagerat de voluminos faţă de programa analitică a studenţilor. Astfel, vol. I “Morfologia şi Anatomia plantelor”, prezintă noţiunile de bază şi esenţiale în descrierea celulelor, ţesuturilor,
organelor
vegetative
şi
reproducătoare
utilizându-se metoda morfologiei şi anatomiei comparate. În acest fel s-a evidenţiat corelaţia dintre formă-structură şi funcţie. Pentru documentarea noţiunilor discutate s-au dat ca exemple cazurile tipice de specii de plante, cu preferinţă specii de plante horticole.
Materialul botanic prezentat va servi studenţilor horticoli şi biologi dar şi celor de la agricultură, ingineria mediului şi silvicultură. În acelaşi timp materialul vine în ajutorul tehnicienilor şi inginerilor care lucrează în domeniul agricol şi horticol pentru asigurarea calificării corespunzătoare cerinţelor actuale. Aduc pe această cale mulţumiri D-nului Profesor Vasile Ciocârlan şi D-nului Profesor Vasile Simeanu pentru sugestiile valoroase aduse precum şi D-nului Profesor Gheorghe
Popescu,
ca
mentori
în
formarea
mea
profesională. Vom fi deschişi şi recunoscători la toate sugestiile şi observaţiile ce ne vor fi aduse la cunoştiinţă, în urmă consultării materialului, în vederea îmbunătăţirii conţinutului. Autorul
CUPRINS INTRODUCERE MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA PLANTELOR
13 19
NOŢIUNI INTRODUCTIVE I. NOŢIUNI DE CITOLOGIE VEGETALĂ
CELULA Definiţii Tipuri de celule Celula protocariotă Celula eucariotă vegetală Clasificare Organizare Protoplasma Citoplasma Hialoplasma Peliculele hialoplasmatice Organitele citoplasmatice Reticulul endoplasmatic Ribozomii Dictiozomii (Aparatul Golgi) Mitocondriile (Condriomul celular) Plastidele (Plastidomul celular) Sferozomii Lizozomii Microcorpii Microtubulii şi microfibrilele
22
25
26 28 29 30 31 32 33 34
7
Nucleul Organite locomotorii Paraplasma Vacuomul celular Incluziunile ergastice Peretele celular
36
37 39
DIVIZIUNEA CELULARĂ Diviziunea directă Diviziunea indirectă Mitoza Tipuri particulare ale mitozei Factorii care acţionează asupra mitozei Semnificaţia biologică a mitozei Meioza Tipuri de meioză Semnificaţia biologică a meiozei
56 57 60 61 64
II. NOŢIUNI DE HISTOLOGIA VEGETALĂ ŢESUTURI VEGETALE
69
Clasificare Ţesuturi meristematice (embrionare, formative, meristeme) Clasificarea meristemelor Meristeme primordiale Meristeme primare Meristeme apicale Meristeme laterale Meristeme intercalare Meristeme secundare
Ţesuturi definitive (adulte) Ţesuturi protectoare Ţesuturile protectoare primare Ţesuturile protectoare secundare Ţesuturi parenchimatice (fundamentale, trofice) Parenchimurile de absorbţie Parenchimurile de asimilaţie Parenchimurile de depozitare Ţesuturi conducătoare Xilemul
71 72
73 74 75
78 79 80 81 82 8
Floemul Ţesuturi mecanice Colenchimul Sclerenchimul Structuri şi celule secretoare şi excretoare Structuri secretoare Celulele excretoare Ţesuturi speciale Ţesuturile senzitive Ţesuturile de separaţie
84 85 86 87 89 90
III. ORGANOGRAFIA Trăsături comune ale organelor plantelor Consideraţii filogenetice şi ontogenetice
111
A. ORGANE VEGETATIVE 1. RĂDĂCINA
113
Definiţie, Funcţii 114
Morfologia rădăcinii Zonele morfologice ale rădăcinii Tipuri morfologice de rădăcini Rădăcini normale Rădăcini metamorfozate Ramificarea rădăcinii Originea endogenă a radicelelor
115 116 118 119
Anatomia rădăcinii Structura primară a rădăcinii Structura secundară normală a rădăcinii Îngroşări secundare anormale ale rădăcinilor cărnoase
121
122
Întrebuinţările rădăcinilor
2. TULPINA Definiţie Funcţii Originea filogenetică ontogenetică a tulpinii Morfologia tulpinii
132
şi
dezvoltarea
Sistemul caulinar sau lăstarul 9
Mugurii Clasificarea mugurilor Importanţa practică a cunoaşterii mugurilor Ramificarea tulpinii Tipuri de ramuri Clasificarea tulpinilor Tulpini supraterane Tulpini subterane Tulpini acvatice
133 135
137 141 143
Anatomia tulpinii Structura primară a tulpinii la dicotiledonate 144 Structura primară a tulpinii la monocotiledonate 146 Trecerea fasciculelor conducătoare din rădăcină în 147 tulpină Structura secundară a tulpinii 148 Stereomul tulpinii 149
3. FRUNZA Definiţie Funcţii Originea filogenetică Dezvoltarea ontogenetică Dispunerea frunzelor tinere în muguri Tipuri de frunze în dezvoltarea ontogenetică la plante
Morfologia frunzelor
173
174 176 177
Frunze simple Frunze compuse 181 Nervaţiunea frunzelor 182 Anexele frunzelor 183 Filotaxia 184 Variaţii privind forma, mărimea şi dispoziţia 186 frunzelor pe tulpină Dimensiunile şi durata de viaţă a frunzelor 187 Frunze metamorfozate 188 Anatomia frunzelor Structura laminei Structura peţiolului 192
Căderea frunzelor 10
Importanţa practică a frunzelor
B. ORGANE DE REPRODUCERE
193 220
1. GENERALITĂŢI PRIVIND REPRODUCEREA Reproducerea asexuată (Agamogamia) Reproducerea vegetativă Reproducerea vegetativă naturală Reproducerea vegetativă artificială Reproducerea asexuată senso stricto
222
2. FLOAREA LA ANGIOSPERMAE
231
224 225 226 Reproducerea sexuată Alternanţa de generaţii la plante 228 Consideraţii privind reproducerea la Angiospermae 230 faţă de Gymnospermae Consideraţii filogenetice Caracteristici morfo-anatomice Formule şi diagrame florale Inflorescenţele Clasificarea florilor după sexualitate Anteza Polenizarea Germinarea polenului şi creşterea tubului polenic Fecundaţia la plante Abateri de la tipul general de fecundaţie
3. SĂMÂNŢA Morfologia seminţei Anatomia seminţei Germinaţia seminţelor
4. FRUCTUL Morfologia fructelor Structura pericarpului Clasificarea fructelor I. Dialicarpice Monocarpice Policarpice
II. Metacarpice III. Gamocarpice
232 243 244 248 250 253 254
287 288 290 298 299 300 301 303 304
11
Eugamocarpice Monantocarpice Cenocarpice Mericarpice Izocarpice Diplocarpice
Diseminarea Importanţa fructelor şi seminţelor BIBLIOGRAFIE
305 309 310 311 314 328
12
INTRODUCERE Definiţii generale Progresul ştiinţei înregistrat în ultimul secol a generat apariţia şi dezvoltarea a o serie de ramuri în cadrul biologiei. Pentru a delimita clar aceste ramuri este necesară o prezentare generală a acestora. Biologia este ştiinţa care se ocupă atât cu studiul tuturor organismelor vii, cât şi al entităţilor (viruşi, viroizi) şi al fenomenelor legate de acestea. Termenul a fost creat şi introdus în ştiinţă de către JEAN-BAPTISTE DE LAMARCK şi G. TREVIRANUS (1802) şi provine din cuvintele greceşti bios- viaţă şi logos- ştiinţă. Cele mai vechi cunoştinţe scrise din domeniul biologiei datează de la ARISTOTEL şi TEOFRAST. Dintre personalităţile biologiei mondiale putem aminti pe G.L.L. DE BUFFON, G. CUVIER, J.H. FABRE, ERNST HAECKEL, JEAN-BAPTISTE DE LAMARCK, CARL LINNÉ, CHARLES DARWIN, G.J. MENDEL, TH. SCHWANN, H. DE VRIES, ALFRED RUSSEL W ALLACE, A. W EISMANN.
Biologia în România Contribuţii remarcabile în domeniul biologiei au avut: GRIGORE ANTIPA, DIMITRIE BRÂNDZĂ, ARISTIDE CARADJA, RADU CODREANU, CONSTANTIN MOTAŞ, EMIL RACOVIŢĂ, DIMITRIE VOINOV, ALEXANDRU BORZA, FLORIAN PORCIUS, IULIU PRODAN.
Ramuri ale biologiei Datorită aprofundării cunoştinţelor din domeniul biologiei după inventarea microscopului de către A. VAN LEEUWENHOEK la mijlocul secolului al XVII-a, în interiorul biologiei au început să se formeze numeroase ramuri cu domenii de studiu bine definite. Având la bază sistemul de clasificare al lumii vii în 5 regnuri, propus de R.H. W HITTAKER (1969), s-au schiţat ramurile biologice în funcţie de domeniile studiate (după ANCA SÂRBU 2003). 13
Categoria sistematică studiată 1 Entitate (Biologie)
Regnul studiat
Domeniul de studiu
Ramura biologiei
Subramura biologiei
Subramura biologiei
2
3
4
5
6
-
Virusuri
Virusologia
-
-
-
-
-
-
-
-
Citologia vegetală
-
Bacterii şi alge Microbiologia albastre Regn Fungi Ciuperci Micologia Protozoare Protozoologia Mixomicete şi Regn Protista Acrasiomicete Alge Algologia Regn Monera
Anatomia vegetală
Regn Plantae
Plante
Botanica
Organisme
Zoologia Regn Animalia
Animale
Anatomia
-
Fiziologia vegetală Embriologia vegetală Palinologia Filogenia vegetală Taxonomia vegetală Zoologia Entomologia nevertebratelor Ichtiologia Herpetologia Zoologia Ornitologia vertebratelor Mammologia sau Teriologia Embriologia animală Hidrobiologia Fiziologia animală Taxonomia animală Filogenia animală Anatomia comparată a vertebratelor
14
Histologia Neurobioloiga Etologia Antropologia Imunologia Ramuri ale biologiei care studiază entităţi şi organisme
Genetica
Genetica populaţiilor
Protozoare, animale
Parazitologia
-
-
Biofizica Biochimia Bioacustica Biogeografia
Ecologia marină Ecologia terestră Parazitologia generală Parazitologia medicală -
-
-
Biomatematica
-
Ramuri ale biologiei care studiază organisme aparţinând mai multor regnuri
Ştiinţe de graniţă
-
Anatomia umană Genetica umană Genetica generală
Bacterii, ciuperci, protozoare, plante, animale
Ecologia Paleontologia
Helmintologia -
BOTANICA (gr. botané- iarbă, plantă) este ştiinţa care studiază: alcătuirea externă şi structura internă a plantelor, funcţiile, clasificarea, răspândirea, modul cum se asociază şi utilizările lor. Botanica, ca ramură a biologiei, studiază plantele în detaliu pentru a fi corect cunoscute. Astfel, omul să poată interveni, prin tehnici corespunzătoare, în utilizarea lor fără a le perturba echilibrul lor populaţional. Dezvoltarea botanicii este rezultatul practicii exercitate de către om, în nevoile sale de a cunoaşte natura înconjurătoare şi a o folosi: în alimentaţie, pentru îmbrăcăminte, în vindecarea unor boli, etc. Începând cu sec. al XX-lea, în concordanţă cu 15
progresele ştiinţei, botanica s-a subdivizat în mai multe discipline, cu obiect şi metode de cercetare proprii. Morfologia plantelor (gr. morphe- formă; logie-) studiază forma organelor plantelor, folosind ochiul liber sau aparatele optice (lupă, microscop, etc). Acest studiu mai este cunoscut şi sub denumirea de Organografie. Anatomia plantelor (gr. ana- separat; tomos- tăiere) se ocupă cu studiul microscopic al structurii interne a organelor plantelor (cercetarea se face pe secţiuni transversale sau longitudinale). Anatomia plantelor este o disciplină generală care se bazează pe rezultatele studiilor efectuate la nivel celular, tot mai performante în ultimele decenii ca urmre a dezvoltării tehnologiei microscopice moderne. Astfel, s-au desprins ca discipline de sine stătătoare, ultraspecializate: Citologia, Histologia, Embriologia. Citologia vegetală (fr. cytologie, gr. kytos- celulă, logiedisciplină, ştiinţă, expunere ştiinţifică [< fr. -logie, it. -logia, cf. gr. -logia < logos - cuvânt, discurs) se ocupă cu studiul celulei. Histologia (gr. hystos- ţesut) se ocupă cu studiul ţesuturilor vegetale. Embriologia vegetală (gr. embrion- embrion) cercetează dezvoltarea embrionară a plantelor, pornind de la zigot. Fiziologia vegetală (gr. physis- natură, funcţie) studiază funcţiile vitale care se desfăşoară în organismul vegetal: nutriţia, mişcarea, sensibilitatea, creşterea, dezvoltarea, etc. Genetica (gr. genesis- naştere, origine) se ocupă cu studiul eredităţii şi variabilităţii organismelor. Fitopatologia (gr. phyton- plantă; pathos- suferinţă) cercetează bolile plantelor şi raporturile dintre acestea şi agentul patogen. Sistematica plantelor (gr. latinizat: systema- sistem, mod de orânduire) se ocupă cu descrierea şi clasificarea plantelor. Ea are ca scop stabilirea ordinii naturale de apariţie şi evoluţie a acestora. În sistemul de clasificare elaborat trebuie să se evidenţieze atât trecerea de la formele simple la cele complexe (evoluţia) cât şi descendenţa unora din altele (filogenia). Taxonomía (fr. taxonomie; gr. taxis- ordine, nomos- lege), este ştiinţa care are ca obiect stabilirea principiilor şi legilor de clasificare a organismelor vii. Ştiinţa legilor de clasificare; Studiul unei grupe de plante sau de animale privind descrierea şi clasificarea speciilor 16
Ecologia plantelor (gr. oikos- casă, mediu) este o ştiinţă biologică interdisciplinară, care se ocupă cu studiul complex al interrelaţiilor dintre plante şi mediul lor de viaţă. Fitogeografia se conturează ca ştiinţă începând cu 1805 (A.v. HUMBOLDT), având ca obiect de studiu distribuţia în spaţiu a unităţilor sistematice de plante (specii, genuri, familii, etc.) şi a comunităţilor vegetale, în funcţie de condiţiile de mediu. Geobotanica, termen introdus şi utilizat începând cu 1866 (RUPRECHT în Rusia şi GRISEBACH în Germania), este o ştiinţă generală care se ocupa cu studiul învelişul vegetal şi al pământului şi al elementelor care-l alcătuiesc, în legătură indisolubilă cu mediul geografic. Studiul complex al plantelor la nivel populaţional s-a realizat începând de pe la mijlocul secolul al XIX-lea, cu o dezvoltare accentuată în secolul al XX-lea, fapt care a determinat apariţia unei discipline noi, anume Fitocenologia sau Fitosociologia. Fitosociologia (Fitocenologie, de la gr. phyton-; coinosîmpreună), termen introdus de PACIOSKI în 1896 şi utilizat în prezent, se ocupă cu studiul complex al fitocenozelor: mod de formare, raporturile cu factorii abiotici şi biotici, clasificarea şi răspândirea lor. Paleobotanica (gr. palaios- vechi) are ca obiect de studiu fosilele vegetale, constituind astfel un auxiliar al altor discipline botanice în special al filogeniei.
Discipline botanice cu caracter aplicativ Acestea îşi au baza în Botanica generală şi s-au dezvoltat mai ales în ultimele decenii ale secolului al XX-lea. 1. Botanica pentru agricolă este disciplina care aprofundează probleme teoretice privitoare la plantele agricole. 2. Botanica pentru horticolă, disciplină în cadrul căreia sunt aprofundate noţiunile teoretice despre plantele horticole. 3. Botanica pentru farmaceutică se ocupă cu studiul plantelor de interes fitofarmaceutic. 4. Botanica pentru silvicultori (sau forestieră) are ca obiect de studiu plantele arborescente spontane şi cultivate, aflate în fondul forestier.
17
Metode de cercetare în botanică Scopul cercetărilor îl constituie cunoaşterea plantelor sub aspectele care reies şi din definiţia botanicii ca ştiinţă (morfologic şi anatomic, stabilirea legilor de creştere şi dezvoltare, fiziologic, sistematic, răspândire, asocierea şi utilizările plantelor). Cele mai des folosite sunt: observaţia şi experimentul. Observaţia constă în investigarea anumitor elemente, a desfăşurării unor procese şi fenomene, fără a interveni asupra acestora. Aceasta se face cu ochiul liber, cu lupa sau microscopul. Observaţia trebuie să fie exactă, completă şi fără idei preconcepute. Experimentul verifică şi întregeşte observaţia. Prin experiment, cercetătorul intervine în desfăşurarea unor fenomene, modificând condiţiile de desfăşurare ale acestora. Aceste două metode stau la baza analizei datelor şi a fenomenelor, în urma căreia, prin deducţii logice şi sinteza concluziilor teoretice, să se găsească soluţii aplicabile în practica agrobiologică precum şi în îmbogăţirea patrimoniului biologiei generale.
18
MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA PLANTELOR NOŢIUNI INTRODUCTIVE Morfologia şi anatomia plantelor este o ştiinţă fundamentală care stă la baza cunoaşterii celorlalte discipline (taxonomie, sistematică, fiziologie, genetică, fitosociologie, floricultură, legumicultură, pomicultură, viticultură, etc.). Noţiunile furnizate de această parte a botanicii, ne ajută să înţelegem diversitatea structurală a plantelor, modul de evoluţie al ţesuturilor, influenţa condiţiilor de mediu asupra diverselor organe, interdependenţa mediu-funcţie-structură. Pe de altă parte, din punct de vedere aplicativ, cunoaşterea structurii organelor vegetale ne permite: - observarea modificărilor survenite în urma aplicării diferitelor îngrăşăminte organice şi minerale, erbicide, radiaţii, etc.; - obţinerea de soiuri valoroase din punct de vedere productiv; - identificarea poliploizilor; - punerea în valoare a utilităţii plantelor (alimentare, textile, aromatice, condimentare, tanante, tinctoriale, rezinifere, etc.). Scurt istoric al dezvoltării cunoştinţelor de morfologie şi anatomie vegetală Încă din antichitate (cu aproximativ 3000 de ani î.e.n.), preocuparea de bază a botaniştilor era de a cunoaşte şi descrie speciile de plante, pentru cunoaşterea şi folosirea resurselor mediului înconjurător. Concepţia religioasă despre plante era preponderentă, în special la popoarele hinduse, mai puţin la greci unde era predominantă concepţia ştiinţifică. S-au remarcat, în acea perioadă, marii filosofi greci: ARISTOTEL (384332 î.e.n.), THEOPHRAST (370-283 î.e.n.), etc. Descoperirea microscopului, pe la începutul secolului al XVII-lea, de către olandezii ZACHARIAS ŞI HANS JANSSEN (tată şi fiu), a 19
reprezentat premisele dezvoltării studiilor de anatomie a plantelor. Inventarea microscopului a permis fizicianul englez ROBERT HOOKE (1667), după câteva perfecţionări (fig. 1), să observe şi o secţiune prin scoarţa stejarului de plută (Quercus suber). Cu această ocazie, descoperă că materia vegetală este poroasă, discontinuă, ca o ţesătură de forma unui fagure de albine. Cavităţile observate la microscop sunt denumite celule (de la lat. cella- cămară, cameră mică), termen consacrat ulterior în ştiinţa universală. Celulele fiind moarte, fără conţinut, Hooke na putut observa decât peretele acestora. În cartea lui, MICROGRAPHIA (1667), Hooke schiţează primul desen reprezentând celula. Mai târziu, prin 1671, MALPIGHI şi GREW, pornind de la descoperirile lu Hooke, încep studiul structurii plantelor şi animalelor. Naturalistul olandez ANTOINE VAN LEEUWENHOEK (1673) descoperă microscopic globulele roşii, precum şi a altor organismelor unicelulare, izolate, autonome, inclusiv a microbilor, astfel punându-se bazele Citologiei ca ştiinţă. Tot el, la începutul secolului al XVIII-lea, stabileşte structura tulpinii la Monocotiledonatae, publicând opera „Arcana Naturae” (1708). Un aport important la dezvoltarea morfologiei plantelor l-a avut GOETHE (1796) care a introdus pentru prima dată termenul de “morfologie”, apoi a introdus în ştiinţă termenul de “metamorfoză” (în sensul de modificare ereditară, profundă, a formei şi structurii unui organ, ca urmare a adaptării la îndeplinirea altor funcţii). De la Goethe a rămas “Teoria foliară a florii” şi “Teoria vertebrală a craniului”. În anul 1833, ROBERT BRAUN descoperă nucleul în celula vegetală. Elaborarea “Teoriei celulare” (1838), de către doi biologi germani: botanistul MATTHIAS SCHLEIDEN (1804-1881) şi zoologul THEODOR SCHWANN (1810-1882), a reprezentat momentul cel mai important din istoria descoperirii celulei. După 1875, STRASBURGER stabileşte originea celulelor, demonstrând că o celulă provine din altă celulă prin bipartiţie, pentru ca mai târziu, împreună cu GUIGNARD, să descrie mecanismul dublei fecundaţii. Secolul al XIX-lea conturează „Etapa darvinistă”, legată de numele lui DARWIN şi concepţia care-i poartă numele, elaborată şi prezentată în cartea “Originea speciilor” (1859). Concepţia lui 20
Darwin, privind trasformarea şi evoluţia speciilor, a impulsionat cercetările de botanică şi a dus la apariţia sistemelor naturalfilogenetice. În această etapă, anatomia a trecut prin câteva perioade: - descriptivă (statică, fără a preocupa rolul funcţional al acestora); - fiziologică (corelarea structurii cu funcţia); - protoplasmatică (preocuparea faţă de substanţa vie din celulă); - ecologică şi experimentală (axarea studiilor pe: plasticitatea ţesuturilor şi organelor, corelaţia structură-factori de mediu, localizarea substanţelor utile în corpul plantelor, etc.). Astfel se continuă perfecţionarea microscopului dar şi a tehnicilor şi metodelor de investigaţie, permiţând aducerea de noi contribuţii despre protoplasmă, la alge de către THURET şi BORNET (1878), la plantele superioare de către TANGL (1879), KIENITZ-GERLOFF (1891), GARDINER (1898), STRASBURGER (1901), etc. Treptat, prin perfecţionarea mijloacelor de investigaţie, în special a microscopiei electronice, s-a trecut de la citologia clasică (a microscopului optic - cu limita superioară de mărire de 2.500 ori) la o citologie modernă (a microscopului electronic - fig. 2), care studiază constituenţii celulari la nivel de suborganite, macromoleculele din care sunt alcătuite, precum şi interrelaţiile dintre acestea care constituie tocmai viaţa celulară. Etapa actuală, în dezvoltarea botanicii, se încadrează în revoluţia generală produsă în biologie, prin folosirea unor metode şi aparaturi moderne care abordează diferite aspecte structurale la nivel celular, subcelular sau molecular, împingând limitele biologiei, mult, în domeniul biochimiei. Pe plan naţional, istoria poporului român îşi regăseşte amprenta în dezvoltarea botanicii. La început a fost o botanică populară, empirică, bazată pe cunoştinţele dobândite, mai întâi, despre plantele alimentare şi apoi despre cele medicinale. Studiile de morfologie şi anatomie vegetală au luat amploare după 1960, pe măsură ce dotarea laboratoarelor şi acumularea de cunoştinţe de specialitate s-a dezvoltat. În sec. al XIX-lea, o contribuţie deosebită la dezvoltarea botanicii a avut-o apariţia grădinilor botanice: Iaşi (1856); Bucureşti (1860); Cluj (18721875); Craiova (1952). 21
