Universitatea de Vest “Vasile Goldis” Specializarea : Balneofiziokineto-terapie si recuperare anul II
BIOMECANICA UMARULUI
Studenti: Ardelean Andreea Bulz Floarea Cocilnau Roxana Pavel Ramiela Jurca Bianca
1
Mi șcările și biomecanica articula țiilor centurii scapulare Articulaţia sternoclaviculară permite două grade de libertate şi patru sensuri de mişcare: ridicarea şi coborârea claviculei, proiecţia înainte şi înapoi iar ca rezultantă a lor, circumducţia. Mişcările se fac în jurul unui ax care trece printr-un punct situat puţin în afara articulaţiei sternocostoclaviculare, în apropiere de inserţia costală a ligamentului costoclavicular. In cursul diverselor mişcări, capetele claviculei se deplasează totdeauna concomitent dar în sensuri contrare, respectiv când capătul lateral se înalţă, cel medial coboară; când cel lateral face proiecţie înainte, cel medial se deplasează spre înapoi. De asemenea, trebuie remarcată amplitudinea cu care se mişcă capetele claviculei, respectiv capetele laterale au întotdeauna o amplitudine mai mare faţă de cele mediale în timpul mişcării. Prin ac^st mecanism de basculă, extremitatea externă a claviculei poate efectua o mişcare pe o distanţă de 8-10 cm.
-
Muşchii ce realizează mişcările în această articulaţie sunt: trapezul şi capătul clavicular al sternocleidomastoidianului, realizează
ridicarea claviculei; -
marele pectoral, deltoidul şi subclavicular^, realizează coborârea
claviculei. -
marele pectoral, deltoidul şi subclavicular^, realizează proiecţia
înainte; -
trapezul şi capătul clavicular al sternocleidomastoidianului, realizează
proiecţia înapoi.
2
Articulaţia
acromioclaviculară prin alunecările ce le
permite, ajută scapula să urmărească în mişcarea ei mişcările claviculei, nedistanţându-se de torace. Axul biomecanic al deplasărilor suprafeţelor articulare este reprezentat de ligamente coraco-claviculare extrinsece care au un rol important în limitarea deplasărilor celor două oase ale centurii scapulare unul faţă de celălalt. Această articulaţie permite o deplasare mai adaptată a omoplatului pe torace atât prin alunecarea suprafeţelor articulare unele pe altele, cât şi prin modificarea unghiului format de extremitatea externă a claviculei cu acromionul. Mişcările ce le permite această articulaţie se realizează cu ajutorul aceloraşi muşchi care mobilizează clavicula şi scapula. Articulaţia scapulotoracică permite următoarele mişcări: ridicare, coborâre, adducţie (alunecare medială) şi adducţie (alunecare laterală). Articulaţiile sternoclavicular şi acromioclaviculară contribuie foarte mult la mobilitatea omoplatului. Se poate vorbi chiar şi de mişcări de rotaţie (basculare) ale omoplatului care se realizează în jurul unui ax care trece prin articulaţia acromioclaviculară. In aceste mişcări de rotaţie (basculare) dacă se umăreşte drumul parcurs de unghiurile scapulei, se constată că atunci când unghiul superior se ridică, unghiul lateral coboară, iar cel inferior se apropie uşor de coloana vertebrală datorită faptului că întreaga centură scapulară are un singur punct de sprijin puternic, ligamentul costoclavicular, mobilitatea centurii scapulare rezultând din însumarea şi completarea mobilităţii celor trei articulaţii menţionate, centura având deci mobilitatea şi biomecanica ei proprie. Unghiul inferior al scapulei în mişcarea de basculă a ei poate realiza o amplitudine pe un arc de cerc de aproximativ 45°, oferind mişcărilor braţului dublarea amplitudinilor, mai ales în flexie şi abducţie.
3
La mişcările omoplatului ar mai trebui menţionat şi faptul că alunecarea sa se poate realiza nu numai strict în plan frontal ci şi uşor oblic dinspre înapoi spre înainte, deci un al doilea plan de mişcare, plan care poate fi denumit "planul omoplatului". Muşchii care realizează mişcările omoplatului sunt: - trapezul superior şi angularul, pentru ridicare; - trapezul inferior şi micul pectoral, pentru coborâre; - marele dinţat pentru abducţie; - trapezul mijlociu şi romboizii pentru adducţie. Articulaţia scapulohumerală La această articulaţie humerusul oferă capul humeral, de formă sferoidală, care este acoperit cu cartilaj hialin gros de 1,5-2 mm, iar omoplatul oferă cavitatea glenoidiană a unghiului supero-extern al acestuia, acoperită şi ea de cartilaj hialin. Cavitatea glenoidiană este înconjurată de bureletul articular care îi măreşte capacitatea. Cele două suprafeţe articulare sunt menţinute în contact de o capsulă articulară întărită (superior de ligamentul coracohumeral şi anterior de trei ligamente glenohumerale) astfel încât articulaţia să aibă mobilitate în condiţii de stabilitate. Capsula articulară este ca un manșon ce învelește articulația, men ținând integritatea articulației chiar și atunci când corpul se află în poziția atârnat, adică atunci când rolul ei este de susținere antigravitațională, la acestea contribuind însă și mușchii periarticulari, fără de care poziția de atârnat ar fi imposibilă. Mişcările ce le permite această articulaţie sunt: -
Abducţia. Este considerată mişcare de abducţie ridicarea laterală a
braţului pornind de la poziţia 0 (zero) până când braţul atinge urechea de partea respectivă. Mişcarea se execută în plan frontal în jurul unui ax anteroposterior, care trece prin partea inferoexternă a capului humeral. Amplitudinea totală a mişcării este de 180° din care primele 90° sunt realizate de articulaţia scapulohumerală, 4
iar celelalte 90° sunt realizate de articulaţia scapulotoracică (60°) ajutată de aportul articulaţiilor acromioclaviculară şi sternoclaviculară iar ultimele 30° de aceleaşi articulaţii (acromioclaviculară şi interclaviculară) + înclinarea laterală a trunchiului. Muşchii abductori sunt: supraspinosul, deltoidul şi lunga porţiune a bicepsului brahial. -
Adducţia. Este considerată mişcare de adducţie acea mişcare în care braţul
pornind din poziţia 0 (zero) se deplasează în asociere cu flexia, spre planul sagital al corpului, intersectându-1, realizând o amplitudine de aproximativ 60°. Mişcarea de adducţie se poate asocia şi cu extensia, amplitudinea fiind mult mai mică, 20-30°. Mişcarea de adducţie pură, fără a se asocia cu flexia sau extensia nu există, este imposibilă. Este considerată ca mişcare de adducţie şi aceea de revenire din abducţie deoarece este realizată de muşchii adductori; adevărata mişcare de adducţie este însă aceea care porneşte din poziţia 0 (zero). Când trunchiul se află în poziţie verticală mişcarea de adducţie este realizată de gravitaţie, controlul muscular al mişcării fiind realizat de mu șchii abductori, care realizează o contracție musculară izotonică excentrică. Mişcările de abducţie şi adducţie au componente de abducţie şi adducţie orizontală, (m.s. fiind abdus 90°) Muşchii adductori sunt: pectoralul mare, dorsalul mare, rotundul mare, rotundul mic, subscapularul şi coracobrahialul. Mai contribuie la mişcarea de abducţie şi bicepsul brahial cu lunga porţiune şi tricepsul brahial. -
Flexia. Este considerată mişcare de flexie proiecţia înainte sau antepulsia
braţului, pornind din poziţia anatomică 0 (zero) până când braţul ajunge lângă ureche, totalizând 180°. Primele 90° sunt date de articulaţia scapulohumerală, următoarele 60° de articulaţia scapulotoracică ajutată fiind de articulaţia sterno-claviculară şi
5
acromioclaviculară iar ultimele 30° sunt date de extensia coloanei vertebrale porţiunea dorso-lombară. Mişcările se execută în jurul unui ax transversal care trece prin centrul marii tuberozităţi a humerusului şi prin centrul cavităţii glenoide. In mişcarea de flexie capul humeral basculează înapoi. Muşchii care realizează mişcarea de flexie sunt. deltoidul anterior şi coracobrahidul. -
Extensia. Este considerată mişcare de extensie proiecţia înapoi sau
retropulsia braţului, pornind din poziţia 0 (zero) până când braţul realizează o amplitudine de 50-60° activ şi 80-90° pasiv. Mişcarea se realizează în jurul aceluiaşi ax ca la flexie, ea fiind ajutată şi de mişcarea de basculare a scapului spre coloana vertebrală. Muşchii extensori sunt: marele dorsal, rotundul mare, deltoidul posterior. -
Rotaţia internă. Capul humeral în glenă poate efectua o mişcare de rotaţie
în ax vertical care trece prin capul humeral şi prin mijlocul diafizei humerusului. In mişcările de rotaţie internă capul humeral alunecă în glenă dinspre înapoi spre înainte, realizând o amplitudine de 90°. Testarea amplitudinii se face nu din poziţia 0 (zero) a braţului, ci din poziţia decubit dorsal, braţul abdus 90°, cotul flectat 90°, antebraţul la verticală. Se execută coborârea antebraţului înainte până când atinge planul mesei, testatorul fixând bine umărul. Amplitudinea este de 90-95°. Muşchii care realizează rotaţia internă sunt: supraspinosul, rotundul mare şi subspinosul. -
Rotaţia externă. Este mişcarea inversă rotaţiei interne, se execută în
acelaşi ax şi se testează asemănător cu rotaţia internă, mişcarea antebraţului fiind spre înapoi până atinge planul mesei. Amplitudinea este de 80-85°. Muşchii care realizează rotaţia externă sunt: supraspinosul, subspinosul şi micul rotund. -
Circumducffa. Este mişcarea ce rezultă din însumarea amplitudinii
tuturor mişcărilor din articulaţia scapulohumerală şi celelalte articulaţii ale umărului, capul numeral descriind un mic cerc în glenă iar extremitatea 6
inferioară a humerusului descriind un alt cerc mult mai larg, humerusul descriind în spaţiu un con cu vârful în glenă. Muşchii ce realizează circumducţia sunt cei menţionaţi la mişcările analitice ale umărului, fiecare preluând mişcarea pe sectorul său de mişcare.
7
BIBLIOGRAFIE: Anatomia omului, vol. I, Aparatul Locomotor, Editia a –V-a, Editura Didactica si Pedagogica- Bucuresti 1974
8
