Basarabia

Coperta: fotografie din arhiva Muzeului Naţional de Istorie, Chişinău

Mulţumim pentru ajutorul dat la apariţia acestei cărţi Fundaţiei creştine Părintele ARSENIE BOCA şi Fundaţiei SFINŢII ÎNCHISORILOR

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ţionale a României MOISE, monah Să nu ne răzbuna ţi!: Mărturii despre suferin ţele românilor din Basarabia / Monah Moise. - Alba Iulia : Reîntregirea, 2012 ISBN 978-606-509-214-3

94(478)

Coperta: fotografie din arhiva Muzeului Naţional de Istorie, Chişinău

Mulţumim pentru ajutorul dat la apariţia acestei cărţi Fundaţiei creştine Părintele ARSENIE BOCA şi Fundaţiei SFINŢII ÎNCHISORILOR

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ţionale a României MOISE, monah Să nu ne răzbuna ţi!: Mărturii despre suferin ţele românilor din Basarabia / Monah Moise. - Alba Iulia : Reîntregirea, 2012 ISBN 978-606-509-214-3

94(478)

adunate de monahul Moise

Tipărită cu binecuvântar binecuvântarea ea Înaltpreasfnţitul Înaltp reasfnţitului ui Părint Părintee IRINE IRINEU U Arhiepiscop al Alba Iulie

Alba Iulia, 2012

Întâmpinare c ătre cititor

În 1919, la masa tratativelor de pace de la Versailles se adunau mai marii de atunci ai lumii. Rostul întâlnirii – să discute şi să retraseze harta spaţiului european după Primul Război Mondial. Cu acest prilej se ridică voci care contestă unirea Transilvaniei cu România. Pretextul invocat? Transilvania ar fi prea civilizată (astăzi ar spune prea european europeană ) în comparaţie cu o Românie primitiv ă şi sălbatică. Drept răspuns, reprezentantul României, Ionel Brătianu, pune pe masă colecţia celor zece volume din Proverbele Românilor 1. Efectul a fost pe măsură. Nici o ţară europeană nu se putea lăuda cu o aşa realizare. Cititorul are în faţă un prim volum dintr-o serie, Să nu ne r ă zbunaţi!, care adună sub acelaşi nume cărţi şi DVDă zbuna uri cu filme documentare. Cu voia dumneavoastră, seria î şi propune să reitereze, în chip simbolic – în primul rând în faţa lumii româneşti – gestul de la Versailles. În primul rând în fa ţa lumii româneşti deoarece, din păcate, pe baricada celor care neag ă sau se îndoiesc de identitatea şi de rostul nostru lupt ă astăzi parcă mai mulţi români decât străini. Nu găsesc argument mai puternic pentru a-i contrazice decât evocarea – în acest volum şi 1. Proverbele Românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia editate de Iuliu Zanne la sfâr şitul secolului XIX. O ediţie anastatică a apărut în 2003 la Editura Scara. Aici este relatat şi episodul de la Versailles.

6

Întâmpinare că tre tre cititor

în următoarele – a ceea ce, sub un titlu foarte general, s-ar putea numi lecţia de spiritualitate a rezistenţei anticomuniste. Intră aici atât sfinţii temniţelor care î şi aşteaptă canonizarea, cât şi luptătorii din munţi; cei trecuţi prin iadul reeducărilor, cât şi cei din Siberiile de ghea ţă, deportaţi sau prizonieri de război. Nu lipsesc nici femeile aflate dup du pă gratii, dar nici (deşi îndeobşte sunt trecute cu vederea) mamele, soţiile şi surorile celor închişi – martire răbdătoare care, ani în şir, pe la poarta puşcăriilor, au purtat crucea aşteptării şi a incertitudinii. Fără idealizări sau blamări gratuite, cu necesare selec ţii, dar şi cu inevitabile scăpări, îi vom aduce, rând pe rând, în faţa cititorului. Cu chinurile şi ororile prin care au trecut, dar şi cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, de multe ori arătată prin minuni. Cu rupturile şi căderile lor sufleteşti, dar, mai ales, cu biruinţele lor în duh. „Pe Dumnezeu – spunea un pătimitor – Îl vezi mai bine printre lacrimi”. Într-un cuvânt, ne propunem o fresc ă cât mai vie a ceea ce un publicist creştin, Răzvan Codrescu, numea „singurul nostru certificat de onoare istoric ă într-o jumătate de secol de dezastru na ţional”. Nu am găsit titlu mai potrivit sub care s ă adun aceste mărturii decât mesajul transmis din închisoare de filosoful creştin Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!”. Luat în literă, acest îndemn nu are nici o actualitate. Riscul mare este să fie uitaţi, nu răzbunaţi. Forţa lui spirituală însă rămâne. E puţin lucru să gândeşti astfel când te afli pe cruce? Spus la ceasul răstignirii, la cea mai înalt ă tensiune, cuvântul acesta ne descoperă esenţa unei atitudini – deloc singulare printre deţinuţii politici – în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu.

Întâmpinare că tre tre cititor

7

„E cumplit să înveţi pe propria piele c ă nu există înviere fără răstignire” – spune o p ătimitoare, Aspazia Oţel Petrescu. „Dar, la capătul suferinţelor, mucenicii au primit puterea să iubească şi s ă ierte. Fără să-şi dea seama, călăii au şlefuit o generaţie capabilă să ierte”2. Tot doamna Aspazia poveste şte cum a postit patruzeci de zile în închisoare ca s ă-l ierte pe cel care a chinuit-o. E limpede că nu toţi foştii deţinuţi gândesc aşa. Nu am încercat să îi prezentăm mai iertători decât sunt. Avem de învăţat şi de la cei care mărturisesc că le e greu să ierte. Prin ei înţelegem cât de mari au fost groz ăviile şi ce răni adânci au lăsat. Iar, în ceea ce ne prive şte, e cazul s ă ne întrebăm cum stăm cu iertarea, noi care, cel mai adesea, avem o cruce mult mai uşoară. Câteva cuvinte despre istoria acestui îndr î ndrăzneţ proiect. Cu ani în urmă m-am gândit să alcătuiesc un Pateric cu figuri şi întâmplări deosebite din temni ţele comuniste. Am citit memoriile celor trecu ţi prin puşcării, am stat de vorbă cu foşti deţinuţi politici şi am cercetat, săptămâni la rând, dosarele de la CNSAS 3. Credeam că nu-mi rămâne decât să pun totul cap la cap când, într-un grup de oameni inimo şi4, s-a născut ideea unei arhive video cu foşti deţinuţi politici, cu filmări de nivel profesional. Presaţi de faptul că foştii deţinuţi se sting rând pe rând, au început înregistrările, mai întâi în Bucureşti, apoi 2. Mărturie dată monahului Moise în august 2010. 3. Consiliul Na ţional pentru Studierea Arhivelor Securit ăţii. 4. Ideea a fost a lui Dan Puric şi a doctorului Pavel Chiril ă. S-au alăturat, cu un sprijin foarte important, regizorul re gizorul Nicolae Mărgineanu – el însuşi fiu de fost deţinut politic, Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca, Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Carter Films. Sub diverse forme, au mai fost mulţi alţii care au ajutat ca proiectul s ă fie dus până la capăt.

8

Întâmpinare că tre cititor

peste tot în ţară. Ca un amănunt, doar câţiva dintre cei intervievaţi aveau sub 80 de ani. Cel mai în vârst ă avea 103 ani! După aproape un an şi jumătate, s-a obţinut o arhivă video cu mărturii foarte interesante. Am participat la toate înregistrările. Viziunea Patericului s-a modificat substanţial şi s-a ajuns la seria Să nu ne r ă zbunaţi!. În vara anului trecut am fost în Basarabia împreună cu Bogdan Pîrlea – Bogdan fiind cel care a filmat o mare parte din mărturiile din ţară şi, ulterior, s-a ocupat de documentarele care însoţesc această carte. Am fost foarte surprins să întâlnesc dincolo de Prut o altă lume românească despre care, spre ruşinea mea, nu ştiam mare lucru. Răpită în 1812 de Imperiul ţarist, Basarabia este supusă până în 1917 unei politici dure de dezr ădăcinare. Limba rusă devine limba oficială în administraţie şi în şcoli, iar în biserici se slujeşte în slavonă. Este cunoscut cazul acelui episcop rus care, pe la 1870, î şi aprinde focul în sobă cu cărţi de cult româneşti, adunate din parohii. Pe fundalul destrămării Imperiului, ca urmare a revoluţiei bolşevice, Basarabia se uneşte cu România în 1918. Urmează o perioadă mai liniştită până în 1940, când Uniunea Sovietică ocupă Basarabia. În 1941, armatele române, intrate în r ăzboi de partea Germaniei, eliberează Basarabia. Nu însă pentru multă vreme, deoarece în 1944 va fi din nou ocupată de sovietici. Perioada comunist ă (începută, de fapt, prin teroarea anului de ocupaţie 1940-1941) este mai mult decât dramatică. Dacă e să punem faţă în faţă comunismul de la noi cu cel din Basarabia, acolo a fost mult mai cumplit. Sovietizarea Basarabiei a implicat în parte şi rusificarea


9

ei. S-a dus o luptă crâncenă împotriva a tot ce însemna identitate românească: limba română, alfabetul latin, istoria naţională. Încă din primul an de ocupaţie, 19401941, elita românească – preoţi, funcţionari, politicieni, profesori – a fost arestată şi persecutată. Zeci de mii dintre ei au fost asasinaţi sau trimişi în lagărele şi închisorile sovietice. În 1946-1947, pe vremea foametei organizate, moare cam 10% din populaţie (în jur de 150.000 de victime la mai puţin de 1.500.000 de locuitori). Se preg ătea colectivizarea agriculturii şi ţăranii erau obligaţi să predea gratuit către stat cote foarte mari din producţia obţinută. Anul a fost extrem de secetos, cotele foarte mari şi oamenii au rămas fără hrană. Sub aspectul credinţei, din 1200 de biserici rămân deschise în jur de 200. Celelalte fie au fost distruse în timpul războiului de către sovietici, fie au fost închise, fie li s-a dat o alt ă folosinţă. Catedrala din Chişinău, de pildă, a fost transformată în muzeu al ateismului. A rămas un singur preot la zece-douăzeci de sate. În unele situaţii, atunci când au venit sovieticii, l-au obligat pe preot să se lepede de Hristos şi, pentru că acesta a refuzat, l-au omorât, după ce l-au chinuit groaznic. Alţi preoţi au fost omorâţi pentru că se opuneau profanării bisericii. Cu ocazia filmărilor pentru arhivă, am stat de vorbă cu supravieţuitori ai lagărelor şi închisorilor sovietice, precum şi cu oameni care, la vârsta copil ăriei, au fost deportaţi în Siberia. Simplu şi emoţionant, de multe ori cu lacrimi în ochi, au povestit încercările de necrezut prin care au trecut. Întors în ţară, am hotărât ca seria Să nu ne r ă zbunaţi! să înceapă cu mărturii despre suferinţele celei

10


mai pătimite părţi a pământului românesc, Basarabia. Mă pregăteam să închei aceste rânduri, când, printr-o întâmplare (întâmplarea, spunea cineva, e modul în care Dumnezeu alege să rămână anonim) am dat peste câteva gânduri ale lui Grigore Vieru. „Am văzut un film documentar despre un copil care s-a născut cu inima în afar ă, iar nişte mâini de aur ale unor chirurgi au reuşit să pună inima la locul ei. Aşa este şi Basarabia, un copil cu inima în afara pieptului. Inima Basarabiei trebuie pus ă la locul ei. Locul ei este limba română, este istoria română, credinţa strămoşească. Şi lucrul acesta îl putem face numai împreun ă, în primul rând românii din ţară şi apoi românii de aici”5. monahul Moise

5. Poezia mea vine din marea singur ă tate şi greaua suferinţă – interviu luat lui Grigore Vieru de Stelian Gombo ş, la Chişinău, în 2002.

Pasărea f ără aripi -

Margareta Cemârtan-Spânu -

Satul în care m-am n ă scut... Satul în care m-am n ăscut, satul bunicilor şi al străbunicilor mei este Mihăilenii Vechi din raionul Răşcani, judeţul Bălţi. Până la venirea sovieticilor, oamenii tr ăiau într-însul aşa cum apucaseră din bătrâni: frumos şi liniştit. Cea mai mare bogăţie era pământul - nu banii, nu aurul, ci pământul. Dacă omul avea pământ, nu murea de foame şi după cum muncea, aşa trăia. Şi oamenii munceau din greu, iar Dumnezeu îi binecuvânta cu de toate. Nu aflai gospodar să nu aibă în casă belşug de grâu, porumb, fasole, ou ă, brânză, lapte şi dulceţuri. Şi-atât erau de îndestulaţi, încât în Sâmbăta Morţilor, când venea vremea s ă dea de pomană la vreun sărac, ca să fie mai primit, n-aveau cui da, că toţi trăiau bine. Oamenii se temeau de Dumnezeu şi de păcat şi ştiau că tot răul aduce pedeapsă de sus, de aceea fiecare se silea să facă bine. Iar de se şi întâmpla să fie vreo gâlceavă şi să zică vreunul, de pildă, că „iată, bostanul tău o trecut pe hatul meu şi de-acum e bostanul meu”, iar cel ălalt, „ba e al meu, c ă l-am sădit pe hatul meu”, atunci îndată nevestele sau cineva din vecini aducea preotul şi îi împăca imediat. Îşi cereau iertare unul de la altul şi gata, că ştiau că-i păcat să ţii mânie asupra fratelui şi că de nu vei ierta aproapelui, nici tu nu vei fi iertat.

12

Margareta Cemârtan-Spânu

La biserică venea tot satul. Rar care nu veneau, şi încă nici la aceia nu le lipsea frica de Dumnezeu. De asta nici nu era printre gospodari hoţie, beţie sau desfrâu. Când cineva fura sau se îmbăta, era lucru rar. Acela era ru şinea satului şi toţi îl ştiau. Hoţii, mai ales, trăgeau multă ruşine. Li se punea de gât o tabl ă pe care scria „să nu faceţi ca mine, ca să nu ajungeţi ca mine” şi cu tabla asta de gât erau purtaţi cu căruţa pe toate uliţele. Se mai întâmpla şi aşa, că nu-i pădure fără uscături. Sărbătorile erau sfinte. Oamenii pregăteau de cu seară totul, ca a doua zi să nu mai lucreze nimic, să nu taie, să nu gătească. Singura treabă îngăduită era să adape vitele şi să le hrănească. De cum începea vecernia, gata, la rugăciune şi altceva nimic! Cuvântul bătrânilor avea mare greutate în cas ă. Cei tineri mergeau să le ceară sfat la tot lucrul: cum să are, cum să semene, ce să facă. Cine nu avea bătrân în casă, mergea la vecin să caute. Aşa erau educaţi tinerii, că dacă trăieşti în casă cu bătrânii, chiar de nu-ţi place totdeauna, trebuie să-i respecţi şi să-i asculţi. Şi fiecare avea rostul lui. Ziua, când toată lumea se ducea la deal, la lucru, bătrânul rămânea acasă, dădea apă la puişori, dădea mâncare, ce putea şi el. Nu era pus: „Să faci ceea, să faci ceea, poţi, nu poţi, să faci!”. Nu! Şi era înţelegere şi pace între dânşii. Despărţirea era o raritate, când de-acuma unul nu mai putea răbda şi pleca de-acasă. În rest, strădania era să-i împace. Primii săreau părinţii: „Ne faci de râs! Cum o să mai trăim după asta? Ce, suntem ţigani?”. Şi îi sfătuiau să afle calea de mijloc, să mai ierte unul, să mai lase altul şi aşa să se împace. În scurt, oamenii trăiau cu înţelepciune şi aveau toată îndestularea.

Pasă rea f ă ră aripi

13

Pă rinţii mei: Nicolae şi Dochiţa Spânu Bunicii mei erau între gospodarii de frunte din sat. Cei dinspre tată, Grigore şi Sofia Spânu, s-au cunoscut la un hram, s-au îndrăgit, s-au căsătorit şi au avut unsprezece copii, din care au trăit cinci. Fiindcă erau înstăriţi, bunicul a hotărât să-i dea pe toţi la învăţătură de carte, afară de Anastasia, fata cea mare, care a a r ămas să ajute în gospodărie. Vladimir şi Alexandru au făcut Şcoala de Ofiţeri la Iaşi, iar Maria şi Nicolae, tatăl meu, au învăţat cinci clase. Bunicii dinspre mamă, Ioan şi Nadejda Scutaru, erau şi ei înstăriţi, dar nu ca ceilal ţi bunei. Aveau, în schimb, trei fete frumoase de nu-ţi puteai lua ochii de la ele - Vera, Măriuţa şi Eudochia. La urmă li s-a născut şi un băiat, Gheorghe. Cea mai minunată dintre fete era mezina, Dochi ţa, şi anume de ea s-a îndr ăgostit tata. El nu era un tân ăr aşa frumos, dar avea minte ager ă, vorbă dulce şi se purta elegant, cu haine cusute la Ia şi. Şi dacă s-au îndrăgit, tata s-a dus la părinţii ei să se înţeleagă. Dar părinţii ei nu-i dădeau nimica, afară de zestrea de fată: covoare, ţolişoare, perne, plapume, lucruri de-aiestea. Buneii voiau îns ă ca nora să aibă şi ceva pământ sau vite, şi atunci au zis tatei: - Colea, dacă nu-i dă miresei nimica, du-te şi caută-ţi alta, că sunt fete câtă frunzăşi iarbă! Dar tata n-a ascultat de dân şii. Se ducea pe ascuns la mama şi prieteneau mai departe, pân ă într-o zi când s-au înţeles s-o fure. Pe atunci se mai obi şnuia să fie furate fetele, cu voia lor, de la p ărinţi, când aceştia se puneau împotrivă. Deci tata a furat-o pe Dochi ţa şi a dus-o în casă la sora lui mai mare, Anastasia. Şi dacă a furat-o, de-acuma a trebuit să se înţeleagă şi

14


părinţii, că ce aveau să facă? Aşa era mentalitatea în sat: dacă fata s-a făcut de ruşine şi s-a dus singură de acasă, apăi trebuia să se ia cu băiatul care a furat-o, c ă alt mire ar fi putut să-i scoată ochii pe urmă: „Fato, tu ai fugit atunci la acela, ştiu eu ce-ai făcut cu el?!”... Deci n-au avut încotro buneii şi părin ţii mei s-au căsătorit. Au făcut nuntă bogată şi frumoasă în Duminica Mare a anului 1937. Peste un an s-a n ăscut fratele meu mai mare, Emil, şi totul a mers bine pân ă când a venit războiul. Nu-i Tamara, îi Margareta! Din 1940, liniştea şi bunăstarea oamenilor s-au spulberat. Ruşii au dat ultimatum României să-şi retragă armata şi administraţia din Basarabia. Mulţi gospodari s-au refugiat atunci în ţară, părăsindu-şi pământurile şi agoniseala lor de o via ţă. În 1941 a început războiul şi Armata Română a trecut Prutul să elibereze Basarabia. Toţi feciorii bunelului Grigore au fost chema ţi sub arme. Cei mari, Vladimir şi Alexandru, erau ofiţeri de meserie şi i-au luat direct pe front, dar pe tata l-au trimis la instrucţie, să înveţe a împuşca cu tunul. Şi când făceau exerciţiile acelea pe câmp, într-o noapte, ca s ă scape de ţânţari, tata s-a vârât să doarmă sub tun. A pus un pietroi sub roată, că pământul era cam pieziş, s-a învelit cu mantaua şi s-a culcat. Prin somn a dat la o parte piatra, tunul a pornit la vale şi i-a zdrobit piciorul de la genunchi până la călcâi. L-au dus imediat la Bucureşti şi a stat în spital vreo patru luni, până ce s-a reparat. Pe urm ă l-au lăsat la vatră, că gata, nu mai era bun de război! Ce-a mai tras el apoi în Siberia de la piciorul acela, înfrico şător!

Pasă rea f ăr ă aripi

15

În 1942, pe 19 noiembrie, am venit pe lume eu, după o naştere grea. S-a nimerit atunci că mama n-a putut merge la Primărie să-mi facă metrica1 şi l-a trimis pe bunelul Grigore să mă scrie cu numele Tamara, că aşa îi plăcea ei. La Primărie făceau practică două studente, fete tinere de la Bucureşti. Şi au început ele a-l lua pe bunel cu bini şorul: - Mo ş Grigore, da’ ce-ţi trebuie Tamara? Pune-i Margareta, că uite ce frumos sun ă! Îi nume de floare şi e internaţional şi contemporan! Ce Tamara?! Bunelul nu s-a lăsat înduplecat: - D-apăi iată, Dochiţa o zis ca să-i pun Tamara. Că ea o născut-o, pe ea o chinuit-o şi ea are tot dreptul s-aleag ă! - Lasă, mo ş Grigore, o să vezi că o s ă-i placă şi ei! Ea pur şi simplu nu ştie că există aşa nume, Margareta! Şi l-au convins codanele pe bunelul. Când s-a dus acasă, mama l-a întrebat: - Ei, cum îi cu Tamara mea? Şi bunelul: - Apăi că nu-i Tamara, îi Margareta! - Hiii, î ţi strici limba-n gură până zici Margareta! Şi când o mai îmbătrâni şi-or trebui să-i zică mătuşa Margareta, copiii n-au să poată... Dar nu l-a ocărât mama mai mult. De-acuma, dacă aşa a fost să fie, aşa a rămas şi gata. Şi aşa mi-au pus şi la botez, că tot numele pe pământ îi dat de Domnul. Mama s-a culcat pentru totdeauna... La doi ani după naşterea mea, în sat a intrat epidemia de tifos şi oamenii au început a muri unul dup ă altul. S-a îmbolnăvit şi cumnata mamei, Măriuţa, şi au dus-o la spital. Rudele nu veneau la dânsa să o vadă, că se 1. Certificatul de naştere

16


temeau, dar mama, care era foarte miloas ă, se ducea să mai stea cu ea, îi ducea ce-i trebuie, o piept ăna. Şi s-a umplut şi dânsa de tifos. M ăriuţa s-a însănătoşit şi mama s-a culcat pentru totdeauna. Douăzeci şi şase de ani avea când a murit, iar tata treizeci.

Tot satul, cât era, a venit la înmormântare şi toţi o jeleau, că a fost aşa de cuminte, frumoasă şi bună. La noi e obiceiul că numai femeile bocesc morţii, dar acuma tata a plâns cel mai tare. Se îneca în lacrimi, cu mine în bra ţe. Nici un bărbat n-a bocit aşa jalnic ca dânsul. I-a părut foarte rău după mama, că mult a iubit-o. Cu un an înainte, când tata fusese în ţară, fratele de la Sibiu îl sfătuise să rămână acolo, că-n Basarabia vor veni vremuri grele. Dar el n-a vrut: - Nu, nu! Mă duc acasă, la Dochiţa mea, la copii! Mult a mai pătimit după aceea, săracul! Văduv cu doi copii mici, în vremuri de r ăzboi şi foamete! Să fi fost mama vie, poate altfel ar fi trecut... Exilul bunicii Nadejda Necazurile familiei noastre însă abia începuseră. Sora mijlocie a mamei, M ăriuţa, era măritată cu Dumitru Agafiţei, şef de post în R ădoaia, de loc din Botoşani. Când a început războiul, el, ca ofiţer, a fost luat în armată şi au rămas acasă soţia cu doi copii mici, unul de patru ani şi altul de patru luni. În ’44, când de-acuma se ştia că ruşii au să vină iar stăpâni în Basarabia, el a telegrafiat în sat: „Marie, ia copiii, năimeşte o căruţă, încarcă bulendre câte încap şi treci graniţa. Eu am să trimit om să te aştepte şi să te ducă la gazdă”. Ea a făcut aşa. A năimit căruţă, a luat copiii, câteva lucruri din casă şi a venit la Mihăileni, la părinţi:


17

- Tată, mamă, Dumitru mi-a telegrafiat să plec. Iacă plec, dar mă tem să merg singură la drum cu copiii. Petrece ţimă măcar până la graniţă! Se temea, că bubuia peste tot, avioane, tancuri - şi ea, femeie tânără cu doi copii mici. S-au sfătuit cu toţii şi bunelul a hotărât să meargă bunica Nadejda s-o petreac ă pe M ăriuţa la gazdă şi să se întoarcă degrab. Au ajuns la frontieră cu greu, că şi de jos şi de sus împuşcau peste tot locul cu tunuri şi avioane. Au trecut Prutul şi de-acuma întrebau unde e Ialomi ţa, că acolo îi scrisese Dumitru să vie, acolo primise post şi aflase gazdă. Dar Ialomiţa asta era departe de grani ţă, încolo, spre Bulgaria. În sfâr şit, au aflat locul şi bunica şi-a aşezat fata la noua casă, a plătit femeie să vin ă să-i ajute, să scalde copilul, să cumpere alimente de la magazin. Dup ă asta a pornit înapoi spre casă. Când a ajuns la graniţă, la Botoşani, gata, la post şedeau soldaţi ruşi: - Nazad! Nazad2! Ea nu pricepea şi îi tot lămurea plângând: - Casa mea, copiii, b ărbatu’, tot este acolo! Ei, nimic: - Niznai, nicevo3! Şi cu asta gata! Trei zile a şezut acolo şi a plâns ca să-i înduplece pe soldaţi să-i dea voie acasă. A treia zi a venit cu o ma şină unul mai mare în grad, care ştia româneşte şi i-a spus: - Graniţa s-a închis, e frontier ă de stat, nu mai ai voie! De unde ştim noi cine eşti dumneata? N-ai nici un act, 2. Înapoi! Înapoi! 3. Nu ştiu nimic!

18


paşaport, nimica n-ai! De unde ştim că nu te-au trimis special ca iscoditoare? Ea, săraca, bocea întruna: - Iacă, am dus fata la Ialomi ţa şi acuma m-am întors! - Du-te la Ialomiţa ta, şezi acolo şi gata! Mai mult pe aici să nu mai stai, că te împuşcăm! Zic grănicerii ăştia că de trei zile îi terorizezi! N-a mai avut ce face. S-a rugat de-a luat-o o ma şină şi s-a întors înapoi, nici nu mai ştia bine unde. Două zile a cătat să găsească locul unde-şi lăsase fata. A rămas acolo şaisprezece ani, până când s-a dat voie iar să se treacă la frontieră. A venit acasă, dar a aflat prăpăd: mama mea, fata ei mai mic ă, murise şi ea nici nu ştia, feciorul a gonit-o din cas ă, iar bunelul ţinea deacuma altă femeie. Până la urmă a rămas să trăiască acolo, dar zile bune n-au mai avut pân ă ce au murit, mai întâi bunica şi apoi bunelul. Moartea bunelului Grigore Nici bunicii din partea tatălui n-au fost ocoliţi de năpastă. Ei erau oameni muncitori cum pu ţini aflai în sat, de aceea şi aveau gospodărie frumoasă - cu pământuri, vacă, oi, cai - şi copii aşezaţi la casele lor. Au trudit toat ă viaţa, că aşa era felul lor, să aibă ce le trebuie, să nu umble după cerşit, să nu fie de râsul lumii, să fie exemplu la copii... În ’40, când au venit prima dat ă ruşii, au racolat din sat, ca activist, o namilă de om, coadă de topor, fără carte, fără nimica, poreclit Grişa Ţiganul. Acesta a crezut atunci că stăpânirea ruşilor e pentru totdeauna şi a început s ă facă prăpăd în sat, mai ales la oamenii gospodari. A intrat şi la bunelul Grigore, a jefuit ce i-a plăcut, tot felul, pe


19

urmă a scos cu sila toate icoanele din casă, le-a călcat în picioare şi le-a dat foc. În ’41, când a venit armata român ă, gospodarii s-au plâns că li s-au luat icoanele, că au fost ameninţaţi cu arma şi jefuiţi. Au depus fiecare mărturie şi Grişa Ţiganul a fost judecat şi trimis la închisoare pe un an de zile. Nu l-au deportat în Siberia, nu l-au chinuit, nu l-au bătut să-i distrugă ficatul, nu l-au împuşcat, nu i-au luat casa - cum au făcut apoi românilor bolşevicii - ci doar l-au închis pe un an. Şi nici pe acela nu l-a făcut tot, că la câteva luni au venit iarăşi ruşii şi l-au slobozit. Atunci Grişa Ţiganul i-a denunţat la Soviet pe gospodari c ă „iacă, aceştia m-au pârât şi am şezut la închisoare din cauza lor”. Bunelul Grigore a fost arestat şi condamnat pe 10 ani. După judecată l-au dus la Briceva, un sătuc din apropiere unde făcuseră închisoare specială pentru bătrâni, că pe aceştia nu-i puteau trimite la munc ă în Siberia, ca pe tineri. Bunelul avea atunci 75 de ani. Odat ă cu el l-au arestat şi pe cuscrul lui, Grigore Mustea ţă şi tot acolo l-au dus. La Briceva i-au ţinut aşa ca să moară toţi. Îi loveau cu picioarele, cu patul pu ştii, î şi băteau joc de dânşii. Când cereau de mâncare, le strigau că sunt „duşmanii poporului” şi trebuie să şadă flămânzi. Până în toamnă au rezistat ei cum au rezistat, dar când a dat iarna au început a îngheţa. Atunci soldaţii le-au dat voie să meargă pe dealuri să adune beţe de floarea soarelui, corzi de viţă, crengi şi ce mai rămăsese nestrâns. Tot adunând ei, azi de pe un nedel4, mâine de pe altul, bunelul a ajuns pe nedelul lui de pe dealul Mih ăilenilor. Când şi-a văzut el pământul nearat, cu beţele de floarea soarelui nestrânse, l-a apucat o jale mare şi a început a 4. Lot de pământ

20


plânge. Şi-a adus aminte de tot, cum trăise el acolo, în casa aceea mare, cu soţia lui dragă, cum dormea la amiază sub umbra cireşului, cum păştea vitele pe ima şul de alături. Acolo culegea grâul lui galben ca aurul, acolo făcea vinul toamna, acolo i se n ăscuseră doi dintre copii. Acum nu mai era nimic din toate astea: totul fusese furat, tăiat, distrus pentru totdeauna. Cum stătea el aşa plângând, cuscrul lui i-a zis: - Dumneata ştii carte. Ia şi scrie ceva pe hârtie! Cineva i-a întins o bucată de ziar şi el a scris cu creionul chimic: „Sofică, eu degrabă am să mor, că tare ne chinuie, ne bat şi ne ţin flămânzi şi în frig. Tu să ai grijă de nepoţi şi de Colea, c-a r ămas văduv şi sprijiniţi-vă unul pe altul. Dacă v-am greşit cu ceva, ierta ţi-mă! Şi eu vă iert”. Asta era atunci pe primul loc, iertarea. Doamne fereşte să moară vreunul neiertat cu ceilalţi! Chiar dacă nu avuseseră nimic între dânşii, chiar dacă nu se certaseră niciodată, trebuiau numaidecât să moară iertaţi. După ce a scris biletul ăsta, bunicul l-a înfipt într-un băţ de floarea soarelui pe care l-a lăsat în picioare, pe câmp şi a plecat. Din ziua aceea nu s-a mai sculat din pat şi la scurtă vreme a murit. După un timp, cineva căuta beţe de foc şi a ajuns şi pe nedelul bunelului. A găsit acolo băţul cu hârtia într însul, a citit - că ştia carte - a venit la bunica şi i-a spus. Bunica le-a chemat repede pe fete, care de-acuma erau la casele lor, au făcut în grabă sarmale, au copt pâine, au gătit hrană fel de fel, ca s ă-i ducă de mâncare, să nu stea înfometat. Pe urmă bunica a pus totul într-un coş şi s-a dus singură la închisoare, 15 kilometri pe jos. Când a ajuns acolo, soldatul de la pază i-a strigat:


21

- Du-te acasă, că el de mult îi mort! Bunica nici n-a vrut să audă. - Du-te acasă, că te împuşc dacă mai şezi aicea! - Împuşcă-mă, da’ eu nu mă duc, eu vreau să ştiu precis! Cheamă un năcealnic, cheamă un şef, ceva, ca să vorbesc cu dânsul. Eu nu cred c ă el îi mort! L-a chemat pe cuscrul lui, Grigore Mustea ţă, şi le-a dat voie să stea de vorbă peste poartă. Acela i-a povestit tot, cu de-amănuntul, cum au fost pe deal, cum a scris biletul şi cum a murit. Bunica a lăsat toată mâncarea aceea la închisoare, să fie pomană de sufletul lui. Pe urmă a venit acasă şi i-a făcut praznic şi toate după rânduială. Era în 1945. Foametea După moartea mamei şi a bunelului, tata a r ămas să ducă două gospodării, a noastră şi a bunicii. Ea avea trei hectare de pământ, noi aveam patru, pe lângă vite şi casă. El trebuia să muncească deci şapte hectare de pământ, şi pe noi să ne crească, şi pe bunica s-o ajute. Fratele meu Emil crescuse şi de-acuma umbla la şcoală. Învăţa bine şi tata era tare bucuros când înv ăţătorul îl lăuda că e bun la carte şi scrie poezii frumoase. Cu toate astea, nu stătea numai de învăţat, că tata nu dovedea singur cu toate şi ne mai punea la treab ă. Cel mai adesea ne trimitea cu oile la p ăscut, dar pentru noi asta nu era treabă, ci hodină! L ăsam oile pe imaş şi până seara ne dam în scrânciob - că ne făcuse tata un scrânciob din frânghii, aninat de o creang ă - dormeam sau ne jucam cu ceilalţi copii. Puneam de acasă în traistă mămăliguţă cu brânză şi acolo ne suiam în copac şi culegeam vişine şi aşa mâncam pe săturate. Hotarul

22


nostru se găsea chiar pe malul Răutului şi iarba era acolo foarte mustoasă, verde şi bogată. Vitele păşteau şi mergeau singure să se adape. Noi dădeam drumu’ la picioare în râu şi adormeam, iar peştişorii ne gâdilau la talpă. Era ceva ca-n rai, ni şte amintiri frumoase cum n-am mai avut pe urmă altele! Fericirea asta n-a durat mult, c ă în 1946 a venit peste Basarabia urgia foametei, creată artificial de bolşevici ca să-i silească pe oameni să intre în colhoz. Anul acela a fost o secet ă nemaipomenită şi gospodarii î şi socoteau recoltele din pod, s ă le ajungă până la anul următor. Tocmai atunci au început a umbla şi activiştii prin case şi a scotoci în toate ungherele dup ă postavcă 5. Măturau fără milă podurile oamenilor de ultimul bob de grâu, ca să nu aibă lumea cu ce trăi. Atâta ştiau: - Cota, plăteşte cota! Când au venit la noi, tata le-a zis: - Dar am plătit o dată! Singur am dus cota cu c ăruţa la Drochia, la gară. Uite chitanţa, cu iscălitură că au primit! De ce veniţi a doua oară? - Am venit pentru adăugător! Aşa ziceau ei în rusă, dopolnitina, „adăugător”. - Păi nu mai am adăugător, iată, am copii, de unde? - Ai! Ai! L-au îmbrâncit pe tata într-o parte şi au măturat tot ce mai era în pod. Dacă vedeau că nu g ăsesc nimic, umblau cu o suli ţă mare şi împungeau metru cu metru toată gospodăria, să afle ascunzătorile. Că ţăranii începuseră să dosească deale gurii în pământ, în iesle, în beci, care pe unde putea. 5. Cotă alimentară


23

Activiştii băgau suliţa ceea unde potriveau c ă s-a dosit ceva şi tot ce găseau luau fără milă. Bieţii oameni strigau, boceau. Noi eram numai patru guri cu totul, dar unii aveau câte opt-zece copii, cu ce s ă-i hrănească? Însă ei nu se uitau la nimica, m ăturau până la ultimul fir. După asta, sărmanii oameni luau tot ce aveau prin casă - covoare, cercei, verigi de aur - şi se duceau în nord, în Polonia sau Ucraina, să le dea pe un tăbultoc de mâncare, ca să-şi scape copiii. Veneau acasă cu o jumătate de desagă de cartofi, de macuc sau jom şi foarte rar cu vreo traist ă de grâu. Şi era mare noroc dacă reuşeau să ajungă cu ele acasă, fiindcă în tren umblau oameni care îi jefuiau pe cei mai slabi, îi izbeau jos de pe vagon - c ă se mergea şi pe acoperişul vagoanelor, din pricina îmbulzelii - şi le luau sacul. Unii chiar mureau acolo. Era un adevărat dezastru. Noi am avut noroc de bunica So fia, care era o femeie foarte înţeleaptă şi prevăzătoare. Datorită ei am scăpat de foamete şi n-am murit nici unul. Ea, când săra brânza în putină, nu o tăia aşa, hrencuţ, s-o pună în saramură, cum se face de obicei, ci o r ădea toată, o fărâma mărun ţel, o dădea în două cu sare şi o bătea că nici acul nu putea să pătrundă într-însa. Şi şedea aşa ani întregi fără să se strice. Brânza ceea, plus buruienile care mai creşteau pe la umbră, plus dulceţurile făcute de bunica în anii dinainte ne-au salvat. Pe când alţii, dacă le-a măturat absolut tot grâul, ca şi la noi, n-au mai avut nimic altceva din ce tr ăi. Când au început să piară oile, tata mai tăia câte una, ca să o fiarbă şi să mâncăm. Îmi amintesc că odată murise o oaie bolnavă şi tata a scos ceaunul mare în curte s ă facă săpun din ea. Oamenii au mirosit şi au început să vină unul câte unul, îmbrăcaţi numai în izmene, f ără cămaşă,

24


fără nimic pe dânşii, că schimbaseră tot pe mâncare. Stăteau la gardul nostru şi ziceau: - Neculai, dă-mi te rog o bucată de carne! - D-apăi o pierit, ai s ă mori! - Da’ ori aşa, ori aşa, tot mor... Şi au mâncat tot ceaunul cela. Tata, fiindcă era mai voinicuţ cât de cât - că aveam brânza aceea, dulcea ţa şi carne de oaie, câteodat ă - era chemat des să sape gropile la cimitir pentru morţi, că n-avea cine. Şi se ducea, fiindcă bunica mereu îi spunea: - Îi păcat să refuzi, Neculai, îi păcat! Săpa, î şi punea toate puterile acolo şi dimineaţa, când să ducă mortul, găsea groapa plină cu alţi morţi, aşa de mulţi se prăpădeau. Iar când se întorcea de la cimitir, a fla pe drum alţi şase-şapte oameni umflaţi, care abia suflau. A fost un adevărat genocid. Şi de-acuma ceilalţi, când au văzut cum cad oamenii ca găinile, au cerut, de spaimă, să-i primească în colectiv. Asta au şi urmărit bolşevicii: ca să faci colhoz, adică colectivizare, trebuie să-l înspăimânţi pe om, să-l aduci la disperare, încât s ă zică el singur: „Primiţi-mă în colectivul vostru, numai să nu mor!”. Şi aşa s-a făcut. Când au văzut ce se petrece, ceilal ţi au dat toţi cereri să intre în colectiv. Deportarea Dup ă ce s-a terminat cu foametea, a început în sat groaza deportărilor. Se ştia că în ’40 luaseră în Siberia intelectualitatea: primari, doctori, notari. Tata nu f ăcea parte dintre ei şi era sigur că n-o să-l deporteze. Moşier nu era, boier nu era, cu politica nu se ocupase, deci n-aveau pentru ce să-l ridice. Abia acum, când i-am scos din arhiv ă dosarul, am aflat


25

ce i-au ticluit. După moartea mamei şi a bunelului, tata rămăsese să îngrijească singur şapte hectare de pământ şi a luat pe cineva s ă-l ajute. Pentru asta l-au acuzat că a fost mare proprietar şi „a exploatat muncă străină”. De asemenea, după ce s-a întors la vatră cu piciorul frânt, el, ca să ţie familia, a deschis împreună cu un vecin, în curte la acela, un magazin de manufactură. Dar când au venit ruşii, au prădat tot, au luat şi magazin, şi marfă, nimic n-a rămas. Şi pentru asta i-au trecut în dosar c ă a fost „mare comerciant” şi l-au ridicat în Siberia. Din familia noastră, cel mai urmărit era însă bunelul. El îl pârâse românilor pe Gri şa Ţiganul că a ars icoanele şi a jefuit oamenii şi de-acuma, gata, era cel mai mare duşman al regimului, mai ales c ă avea doi băieţi ofiţeri în armata română. Dar bunelul fusese judecat şi murise în închisoare, aşa că a rămas bunica. Fiind soţia bunelului, au socotit ei că a fost numaidecât părtaşă la faptele lui şi pentru asta trebuia ridicată. Deportarea a fost în ziua de 6 iulie. Era pe la amiaz ă şi noi lucram cu toţii afară. Eu măturam prin ogradă, iar tata clădea nişte fân cu Emil. Deodată am auzit un huruit şi am văzut venind spre noi o ma şină mare. S-a oprit la poartă şi dintr-însa au coborât vreo patru solda ţi şi preşedintele Sovietului sătesc. I-au poruncit tatei că să ia câte ceva şi să suie cu noi în ma şină. Tata a înlemnit, că nu se aştepta la aşa ceva. Pe urmă a început să se contreze cu dânşii: - Da’ pentru ce mă luaţi? Da’ unde mă duceţi? Ce v-am făcut eu vouă?!... Şi activistul acela i-a zis: - Aşa-ţi trebuie! Te-am rugat s ă fii învăţător la şcoală, de ce n-ai vrut? Iaca, amu’ ai s ă înveţi lupii în pădure!

26


Într-adevăr, bolşevicii îi propuseseră tatei să fie învăţător în sat. Dar cum să predai copiilor pe antihrist? Se împotrivise şi bunica: „Ce poţi să-i înveţi pe copii, dacă aiştia ard icoanele şi spun că Dumnezeu nu există!?”... Între timp s-au adunat mulţi vecini la gard şi se uitau, dar nu ziceau nimica, fiindcă se temeau. Că dacă bolşevicii erau cu arma la şold, mai puteai să faci, să spui ceva?! Băgaseră frica în oameni, încât se temeau şi de umbra lor. Cum ziceau activiştii, aşa făceau toţi şi trăia sărmana lume ca pe ace! Totuşi, o femeie s-a apropiat de mine şi mi-a spus: - Fugi! Du-te la mine în ograd ă, că n-o să te mai caute! Du-te în beci, ascunde-te! Eu aveam pe atunci şase ani şi jumătate. M-am uitat la ea şi nu înţelegeam nimica: de ce să fug, de ce să fiu eu fără tată, fără frate, cu o femeie străină? Şi bine am făcut că n-am fugit! Dacă fugeam, ce? Nu tot str ăină rămâneam? Şi cui îi trebuieşte copilul străin? Aşa, ce am tras, am tras cu toţii şi gata! Deci soldaţii aceia răcneau la noi: - Hai mai repede, hai mai repede, hai, sui ţi, suiţi! Oamenii de pe la gard au început s ă-i strige tatei: - Neculai, nu şedea, ia haine! Vă duce la gheţărie, ia ceva haine mai calde, ia pentru copii! Că de-acuma lumea auzise, ştia ce înseamnă Siberia. Tata s-a dus în casă, a luat o valiză cu costumul lui de mire, cămaşa, nişte haine pentru noi, a zvârlit valiza aceea în maşină şi s-a întors iar. Noi ne ţineam de pantalonii lui şi umblam după dânsul plângând. A mai luat două plapume, una veche şi una nouă şi a ieşit cu ele subsuoară. Atunci Grişa Ţiganul, care venise cu solda ţii, i-a smuls plapuma aceea nouă, care strălucea frumos şi i-a zis:


27

- Nu-ţi trebuie, că te ducem hrană lupilor şi nu-i nevoie să te încălzeşti acolo! Tata, sărmanul, a început a plânge şi noi ne ţineam de pantalonii lui şi plângeam şi noi. Fratele pricepea deacuma tot, că era mai mare, dar eu nu în ţelegeam ce se întâmplă, însă plângeam de plânsul lui. Tata se uita plângând la casă, la ogradă, da’ acela, Grişa Ţiganul, nu-l slăbea: - Hai, hai mai repede, hai, suie! Oamenii au început să strige: - D-apăi nu şi-o luat nimic! Copiii aiştia-s goi! Noi, dacă era vară, eram desculţi, eu într-o rochiţă şi fratele, tot aşa, într-o cămăşuţă şi-n pantaloni scurţi. Ei, nimic: - Suiţi, suiţi, hai, hai! Şi-aşa am pierdut vremea cu voi! Suiţi! Când de-acuma eram lângă maşină, Grişa Ţiganul s-a întors spre tata şi i-a zis: - Măi Colea, ce-mi pare rău că muierea ta nu trăieşte, că tare ţi-aş mai drege-o (mă iertaţi de expresie, dar a şa a spus!) şi la alţii aş da-o, că frumoasă mai era! Tata, atuncea, dintr-o dat ă s-a înnegrit, s-a strâmbat la chip, a adunat salivă şi l-a stupit drept în fa ţă. Ţiganul - ţin minte cu frică - s-a repezit la tata s ă-i tragă o palmă, dar soldatul care stătea să închidă maşina i-a spus ceva în ruseşte şi l-a dat la o parte. Ne-am suit, a închis în spate şi am pornit. Eram singuri în maşină şi nu ştiam unde ne duce. Când colo, ne-am oprit în mijlocul satului, drept în gard la bunica. Dar la dânsa în poartă era de-amu un munte de haine, perne, plapumă, ceaun, cratiţe... Toate neamurile veniseră la dânsa - fiicele, ginerii, nepo ţii - şi tot târâiau

28


din casă. Grişa Ţiganul a început a striga: - Ce-i trebuie atâtea? Ce-i trebuie? Nu-i trebuie! Nu mai scoateţi aicea, în drum! Da’ ei nu s-au uitat la dânsul şi când s-a deschis uşa maşinii, au început to ţi a zvârli lucrurile celea în ăuntru. Pe urmă au ajutat-o pe bunica să suie. Ea nu plângea ca tata, nu plângea deloc. Era lini ştită, calmă. După ce s-a urcat - parcă o văd şi astăzi - s-a întors cu fa ţa la oameni, aşa, ca o statuie, a f ăcut cruce în văzduh şi a spus: - Oameni buni, dacă v-am greşit cu ceva, ierta ţi-mă! Ceilalţi toţi plângeau, toate rudele, tata, noi, dar ea nu! Era liniştită, împăcată. Mie şi amu, când povestesc, îmi vine a plânge, dar dânsa deloc n-a plâns! Aşa m-am mirat... Pe urmă, dintr-o dată, i-a zis fetei: - Maşa, du-te repede în buc ătărie şi adă-mi iconiţa cu Maica Domnului! E ascunsă în ungher, după carton! Aşa o păstra, ascunsă, că pe toate le distruseseră bolşevicii. S-a dus repede tanti Maria, a găsit-o şi i-a adus-o. Bunica a sărutat-o, a făcut încă o dată cruce şi a zis: - Dumnezeu cu noi! Apoi, întorcându-se spre Grişa, i-a spus: - Da’ pe tine, Gri şa Ţiganu’, dacă nu oamenii, atunci Dumnezeu te va blestema! Zile bune n-ai s ă ajungi! Aşa a zis şi s-a întors şi am pornit. Şi aşa a fost. Ţiganul ăsta era un om voinic, zdravăn, cu nişte mustăţi negre întoarse în sus. Peste şapte ani, când am venit din Siberia, l-am aflat moşneag - în şapte ani, moşneag! - slab, cu mustăţile înălbite şi orb total. Purta un băţ cu dânsul şi o fetiţă îl ducea de mână. Dreptatea lui


29

Dumnezeu! A fost blestemat de atâtea blesteme, de atâ ţia oameni nevinovaţi! Că ce greşiseră oamenii aceia? Pe cine au omorât, pe cine au prădat, ca să-i ducă hrană la lupi şi să le ia tot ce au agonisit din tată în fiu, ani şi ani de-a rândul? Ce greşiseră copiii mici şi bătrânele, ca să-i deporteze?! Nici n-a mai trăit mult ţiganul, doar câţiva ani. În timpul ăsta, comuniştii s-au îngrijit să nu aibă lipsă, c ă doar le slujise: pe câ ţi nu omorâse el, pe câ ţi nu i-a dus prin închisori sau i-a distrus în b ătăi! Iar acuma cornoraţii aveau grijă de al lor michiduţă. După vreo şapte ani a murit, iar nepotul lui râdea lâng ă sicriu, râdea de se crucea lumea. Iaca aşa i-a fost sfârşitul! Drumul spre Siberia După ce au încărcat şi alţi oameni din sat, maşina a ieşit la şosea. Acolo mai erau vreo paisprezece - cinsprezece maşini ca a noastră şi tot convoiul s-a pornit spre B ălţi. Of, Doamne, ce a mai fost pe drum! Lumea plângea, femeile - mai ales care treceau pe lângă cota lor de pământ - î şi smulgeau părul din cap. Sărmanii oameni! Îşi lăsau casele, grădinile, belşugul muncit de ei şi se duceau nu ştiau încotro, „hrană lupilor”, cum spuneau activiştii. Altă explicaţie nu dădeau, să spună că iaca, vă ducem acolo să lucraţi sau ceva. Nu! „Hran ă lupilor! O să îngheţaţi acolo, o să vă mănânce lupii!”. Atâta. La Bălţi ne-au descărcat la gară şi maşinile s-au dus. În gară, cât vedeai cu ochii erau tot numai deportaţi. Veneau căruţe şi-i descărcau şi iar se duceau după alţii şi n-aveau unde să-i mai puie. Şi-apăi să te ţii huiduieli, ocări şi fel de fel de murdării! Apă nu era. Copiii strigau: - Vreau apă, vreau la toaletă! Care toaletă?!...

30


Soldaţii răcneau împrejur: - Jos, jos, şedeţi jos! Se temeau că dacă se scoală cineva, poate să fugă. Dar cum să-i ţii jos pe copii? Ei nu puteau, nu înţelegeau, mai ales cei mici, ca de-alde mine. Eu nu pricepeam c ă-i o tragedie, la mine totul era nou: - Ia uite aceea ce face, ia uite ceea! Da’ de ce plânge aceea?! Şi mă scârbeam şi eu de durerea lor. Tata de-acuma nu mai plângea, stătea jos, pe ţoale. Bunica n-a plâns de la început. Şedea smerită şi zicea: - Cum a vrea Domnul, cum a vrea Domnul! Ea, la tot cuvântul, atâta ştia: „Domnul şi Dumnezeu, Domnul şi Dumnezeu, cum o vrea Domnul” şi gata! Iar nouă ne zicea: - Nu plângeţi, că Dumnezeu îi mare şi El ne va scăpa şi totul o să fie bine! Numai trebuie s ă ne rugăm! Şi iaca aşa ne-am mai liniştit. Dar ceilalţi plângeau, strigau, se căutau. La unii veniseră rudele de prin apropiere de B ălţi s ă-i petreacă la tren şi voiau să le mai transmită ceva, dar soldaţii nu le dădeau voie şi-i împingeau cu puştile şi răcneau. În scurt, era un adevărat coşmar. Seara ne-au adunat pe toţi şi ne-au încărcat în nişte vagoane pentru vite: peste tot locul balegă, paie şi murdărie! De o parte şi de alta erau câte un rând de poliţe şi două ferestruici cu gratii. Nu încăpea om printr-însele, dar totuşi erau şi acelea cu gratii! Oamenii au intrat cum au putut, şi-au aşternut bagajul jos şi s-au culcat pe bagaje. Aer nu era, c ă uşile le-au închis imediat. Când năduşeai de tot sau nu mai puteai de atâta duhoare, te duceai să sufli oleacă la fereastră.


31

Aşa am mers spre Siberia. Tot la trei zile o dat ă opreau trenul în vreo gară şi îl alimentau cu apă. Pe urmă dădeau voie să iasă câte unul din fiecare vagon cu căldarea, să o umple. Dar cât era o c ăldare de apă la treizeci şi cinci de oameni?! Ne ajungea pe o zi, cu ţâra, şi pe urmă iară sete şi sete, mai ales c ă primeam de mâncare, tot la trei zile, nişte peşte sărat. Nevoile le făceam într-o gaură din scândură, acolo, în podeaua vagonului. Noi, copiii, nu ne ruşinam chiar aşa, dar flăcăii şi fetele mari ce ruşine mai trăgeau! Fetele, mai ales, î şi rugau părinţii să stea în faţă, s ă le acopere. De spălat pe mâini sau altceva nici nu putea fi vorba. Lângă mine, pe poliţă, era o femeie ca la vreo şaptezeci de ani, înaltă, uscăţivă, care tot timpul şedea culcată. Stătea cu ochii deschişi şi se uita în tavan, mai dormea, visa, dar era tot timpul tăcută, doar din când în când mai vorbea cu bunica. De la o vreme, tata s-a uitat la dânsa şi mi-a zis: - Hii, ia du-te de achipuie, îi rece ori îi cald ă? Că mi se pare că e moartă! - Cum moartă? am întrebat, c ă nu ştiam eu atunci ce înseamnă moartă. Am achipuit-o şi era rece. După pieliţa albă dimprejurul gurii, oamenii ziceau că murise de două zile. Am început a bocăni în uşă, ca să deschidă soldaţii şi să le spunem. Dar ei n-au deschis, ci numai au întrebat ce s-a întâmplat. Cazacu Petre, care ştia ruseşte, a stigat: - Avem o moartă aici, trebuie dată jos, că miroase! - Haraşo! Haraşo6! Şi numai a patra zi au deschis. Închipui ţi-vă: 40 de grade afară, năduşeală, atâţia oameni nespălaţi în vagon 6. Bine! Bine!

32


şi moarta acolo, descompunându-se, iar noi răsuflam tot acest aer. A patra zi au dat-o jos. Şi-mi amintesc că bunica se uita aşa milos la dânsa şi zicea: - Cum de n-a spus ea că o doare? Iaca, eu aveam lumânare şi i-aş fi ţinut-o, dacă ar fi spus... Da’ aşa, a tăcut şi uite cum a murit, ca păgânii! Unde o să o îngroape şi cine o să mai ştie unde-i mormântul ei?!... Tare se mai văicărea bunica. N-a plâns, dar se tânguia grozav! Şi nu numai atunci, ci şi pe urmă, de câte ori opreau trenul să arunce vreun mort, se văicărea că cine o să spuie acasă, la neamuri, unde a murit cutare şi unde-i îngropat? Sau dac ă au să-l mănânce câinii? Şi a început să se roage încă mai tare şi mai des ca să nu păţească şi ea aşa ceva, ci s-o ţie Dumnezeu şi s-o întoarcă acasă, să moară acolo. După asta am mai mers încă vreo săptămână, zi şi noapte neîntrerupt. De-amu eram animale adevărate. Ne-am umplut de râie, de păduchi şi nu mai era nici unul să nu se vaite de ceva. Unul v ărsa, altul nu se mai putea mişca, altul cerea apă, dar apă nu era. Degeaba bocăneam cu picioarele în vagon. Nu deschideau şi gata! În sfârşit, după o săptămân ă au oprit trenul pe un pod, deasupra unui râu. Dar trenul era foarte lung. Ţin minte că Emil, când cârmea drumul, stătea la fereastră şi începea să numere vagoanele: număra până la patruzeci şi ceva, apoi pierdea şirul. Deci când au oprit, o parte din tren nu ajungea până la pod, o parte era pe pod şi una după pod. Au deschis uşile. Lumea care era în vagoanele de pe margine a început să iasă. Dar noi eram chiar deasupra apei. Unde s ă cobori, în râu?! Trebuia s ă treci toate vagoanele ca să ajungi la margine şi să ieşi.


33

Dovedeşte, dacă poţi, că soldaţii strigau de zor: - Cinci minute, aveţi cinci minute! Duce- ţi-vă şi vă spălaţi şi luaţi-vă apă de rezervă, care în ce aveţi! Dar care ce aveau? O sticlă, o căldare acolo, un bidon... Tata a luat un ceaun, Emil o sticlă şi am fugit toate vagoanele acelea, până ne-am dat jos la mal. Dar la mal era de-acuma plin, oamenii băgaseră capul în apă şi beau ca vitele. Două-trei vagoane din patruzeci dacă au dovedit să se înşire pe malul ăla de râu. Noi aşteptam să ne vie rândul, când deodată un tânăr s-a aruncat în apă şi a început să înoate. Soldaţii, când au văzut, au prins a împuşca în râu. El se cufunda şi iar ieşea şi iar se cufunda şi ei tot împuşcau. Pe urmă, gata, au început a striga la noi: „Nazat! Nazat!”, adică să mergem înapoi în vagoane, că altfel ne împuşcă. Şi s-a pornit aşa o fierbere, că unii abia veneau dinspre tren, noi ne grămădeam înapoi, şi strigăte, şi sudălmi un adevărat iad. În vâltoarea aceea, Emil s-a pierdut. Un soldat i-a tras cu patul armei în spinare şi el a strigat tare: “Tatăă!”. Tata a auzit, dar cum să te întorci, când eram aşa ticsiţi unul într-altul? Eu mă ţineam plângând de pantalonii lui şi tata îl striga pe Emil şi rămânea pe loc. În sfârşit, l-am găsit, abia mergând şi ţinându-se de spate şi multă vreme pe urmă a fost negru la spinare. Cu mare greu am ajuns în vagon şi ne-am aşezat cât de cât. Unii îl blestemau pe b ăietul cela că ne-a încurcat pe toţi să ne spălăm şi să luăm apă. Alţii îl fericeau că măcar el a scăpat şi poate s-a duce s ă spuie la lume cum ne chinuie pe noi ruşii în vagoane. Ţin minte că eu eram supărată pe dânsul că a stricat tot, fiindcă vroiam şi eu să mă spăl, să iau apă, să mă satur… Trenul a pornit şi am mers iară, am mers până într-un oraş unde ne-am oprit şi au dat voie să iasă câte un om

34


de vagon, şi acela vegheat cu pu ştile, să ia o căldare de apă. M ăcar la zece oameni de vagon s ă fi dat voie cu o câte căldare, poate atunci ne-ar fi ajuns puţin la fiecare! După ce ne-am mai liniştit cât de cât, vine veste că într-un vagon, în răstimpul cât am stat pe pod, o femeie şi-a aruncat copilaşul de patru luni în râu, pe gaura aceea din podea şi l-a înecat. Când s-au întors oamenii de la apă, au întrebat-o: - Unde ţi-e copilul? Şi ea a spus cinstit: - L-am terminat! Nu mai puteam s ă văd cum moare sub ochii mei şi eu n-am lapte în sân deloc! Macar ap ă să fi avut, să beau şi s ă se facă laptele, dar nici din asta nu-i. Iaca am încă trei copii alături, ce să fac cu dânşii? Pe bărbat mi l-o luat fără veste şi nu mai ştiu nimica de dânsul. Ce era să fac?!... Mulţi, sigur, au ocărât-o, alţii i-au luat partea zicând că ori aşa, ori aşa, tot avea să moară, dacă n-avea cu ce-l hrăni. Mi-aduc aminte însă că bunica o condamnat-o, spunând: - Nu ea trebuia să-i ia viaţa, ci Dumnezeu! Trebuia să-l lase să se stingă singur şi să nu facă ea păcatul ista! Mare păcat s-o făcut pe capul ei!... În că tunul Orlovka După trei săpt ămâni de mers am ajuns la porţile Siberiei, în Urali. De-acuma, tot la câteva ore trenul se oprea şi se auzea vorbă afară. Cazacu Petre, care ştia ruseşte, ne-a l ămurit că sunt „cumpărători”. Prin satele unde opream, şefii de colectiv veneau să vadă „robii” ca să-i năimească la lucru, la colhoz, că nu avea cine îngriji pământul şi vitele. Şi începeau să întrebe:


35

- Câţi sunteţi? Cum sunteţi? Care-i bărbat mai puternic? Care-i femeie puternică? Bătrâni nu ne trebuiesc, copiii nu ne trebuiesc... Cazacu Petre tot asculta, asculta şi zicea: - Nu, aici nu-i bine! Se pl ăteşte puţin şi nu-s condiţii, n-au casă, n-au nimica... Nu coborâm, poate mai încolo... La următoarea oprire iar spunea: - Nu, nici aici nu-i de noi! Las’ că o să fie ceva mai bun, o să nimerim la ceva mai bun! Până într-o zi când trenul s-a oprit şi soldatul care ne păzea a deschis uşa şi ne-a zis: - Gata! Numai voi a ţi rămas! Nu v-aţi dus nicăieri, nimeni nu vă mai cere, n-aveţi unde vă duce, faceţi ce vreţi! Şedeţi aici şi muriţi! Noi ne-am speriat: cum aşa?! Cică: „Faceţi ce vreţi”! Dar ce să faci singur în pădure, fără mâncare, fără apă, fără nimica, în locuri necunoscute?! O zi întreagă am stat în vagonul acela singurei. Oamenii spuneau acuma că ar fi fost bine să fi coborât mai devreme, că poate nimereau ceva bun. La colhoz era greu, că te plătea în „zile de muncă”, la sfârşitul anului - şi atunci î ţi da puţin grâu sau te miri ce. Dar la sovhoz7 era mai bine. Acolo era câte o fabrică, o uzină şi puteai să lucrezi pe bani şi să mai cumperi ceva. Acuma însă gata, nu mai aveam întoarcere. Ce o fi făcut năcealnicul trenului, cu cine o fi luat legătura, nu ştiu, dar cum şedeam noi în vagon, numai ce au apărut pe drum două camioane mari, militare. Neau încărcat într-însele şi ne-au dus, ne-au dus prin p ădure, de părea că nu se mai sfârşeşte calea. Noi ne uitam pe geam şi deodată am v ăzut trecând pe lângă camion un cerb, ziua în amiaza mare. Am mai 7. Un fel de CNAP

36


mers vreun kilometru şi am văzut un lup fugind dinaintea noastră. Pe urmă un porc mistreţ, un elan, fel de fel de jivine, ziua în amiaza mare. Treceau şi nu se temeau de maşini! Când au văzut atâtea animale mi şunând încolo şi încoace fără frică, femeile au început a boci c ă într-adevăr ne duc hrană lupilor. Şi ziceau: - Apăi nu mai bine ne ucideau acolo, pe loc, în sat? Măcar ne îngropau lângă neamuri! Acuma, uite, ne duc să hrănească jivinele cu noi! Noaptea târziu am ajuns într-un c ătun cu vreo cinsprezece case. Nu se vedea nimic, decât numai umbrele caselor şi un lac mic care lucea. Ne-am repezit ca vitele într-însul, să bem apă. După ce ne-am săturat, ne-au aşezat pe toţi într-o casă mare din bârne şi acolo am stat până dimineaţă. Dimineaţa, cum s-au ivit zorile, hai repede la fântână! Dar de unde fântână, că nu era nicăieri! Singura apă era lacul acela. Într-însul intrau şi caii, şi vacile, acolo se bălegau şi tot acolo femeile spălau rufe şi luau apă de băut şi de făcut mâncare! N-am avut încotro şi ne-am spălat în el. Când s-a luminat bine de ziu ă, ne-au aranjat pe la case, pe la rusoaice. Ele erau toate v ăduve, vreo trei bărbaţi erau numai în tot cătunul, şi aceia invalizi de război. Casele erau mici, cu buc ătărie şi odaie. Pe rusoaice le-au înghesuit în bucătărie, iar nouă, fiindcă eram mulţi, ne-au dat odăile, să le plătim în zile de muncă. După ce ne-am aranjat care pe unde a încăput, am început a ne veni puţin în fire. În primul rând toţi ne-am repezit după mâncare, fel de fel de ciuperci ce cre şteau prin pădure şi peşte din iaz. Am prins oleacă de puteri şi feţele au început a se roz ăvi. Pe urmă, bărbaţii au săpat fântână frumoasă, cu împrejmuire de bârne, cu cump ănă,


37

cu căldare, ca pe la noi. Ruşii tare se mai mirau: - Ia uite, chiaburi şi lucrează! Fiindcă la dânşii, chiaburii, adică boierii, nu munceau. Şi ei aşa ştiau, că noi eram chiaburi, „duşmanii poporului”, „mâini albe” care nu fac nimica. Dup ă ce au băut şi au văzut că apa e curată şi bună n-au mai luat nici ei din iaz, ci veneau la fântână, chiar dacă era la marginea cătunului. Şi ziceau: - O, moldovan, moldovan! Ce brava sunteţi, ce brava sunteţi! Şi iaca aşa ne-am împăcat cu ei. De la dânşii am aflat că satul se numea Orlovka şi fusese moşia unui nobil bogat, Orlov, pe care bol şevicii îl deportaseră, luându-i pădurile şi pământurile. În casele boiereşti, mari, înalte, acoperite cu tablă, era acuma şcoala. În casele mici dimprejur, în care ne-au pus şi pe noi, trăiau băştinaşii aceştia, fostele slugi ale mo şierului. Munceau la pădure, la tăiat lemne, la vite şi primeau câte ceva pe ziua de lucru, dar tot fără pâine erau şi ei şi făceau foamea. Pământul nu dădea roadă acolo. De aceea cultivau numai puţin grâu şi răsărită, iar ca să pună oleacă de roşii, castraveţi şi cartofi înălţau din bălegar un fel de sol mai gras. În schimb, aproape fiecare avea vacă sau măcar o capră. Greutatea era iarna, când din pricina lupilor, nimeni nu ţinea animalele afară, în sarai, ci le dădea în casă. Şi de-acuma trebuia să trăieşti toată iarna în casă cu vaca, cu viţelul, care se bălegau acolo. Ştergeai, sigur, dar nu puteai să şezi numai lângă vită. Şi rămânea mirosul înăuntru toată iarna. Când s-a făcut împărţirea, noi am nimerit în cas ă la o

38


rusoaică vădană, Niura. Ea s-a mutat în bucătărie şi nouă ne-a rămas odaia mare, în care nu era nici sobă, nici plită, nici pat, nimica. Tata cu Emil au f ăcut un cuptor înalt, mărişor, ca să dormim toţi trei pe dânsul şi să ne ţie cald. Bunica nu se putea sui pe cuptor şi tata i-a făcut un pat lângă perete, în ungher. Nu-mi închipui cum ea, s ărmana, a stat acolo. Noi ne înc ălzeam toţi trei pe cuptor, dar pe patul acela era frig şi peretele rece, şi ea aşa a rezistat. Numai Duhul lui Dumnezeu a înt ărit-o. Pe urmă tata cu Emil au făcut intrare separată pentru noi şi tot ce a mai trebuit în cas ă, c ă lemn era destul în pădure. Şi de-acuma, tata a început a lucra. Făcea orice îl puneau. A muncit la tăiat pădure, la cosit fânul, la păscut herghelie de cai sălbatici, la adunat în urma tractorului. Vara era cum era, dar iarna straşnic pătimea din pricina piciorului acela zdrobit! Bunica, s ăraca, i-a schimbat pâslele vechi din picioare cu nişte plapume, cârpite şi răscârpite, în care mai b ăga şi nişte paie, dar tot îngheţa. Când venea de afară - parcă văd şi acum - tot piciorul îi era vânăt, cu bube, cu puroi. Noroc de bunica! Ea ştia toate ierburile: ce trebuie la boala ceea, ce trebuie la cealaltă. Le culegea vara şi le punea la uscat pe iarnă. Şi cu ierburile alea îl oblojea pe tata toat ă noaptea. Ţin minte că el o ruga: - Hai, că tu ai să dormi ziua! Mai scarpină-mă, mai freacă-mă puţin, că poate să adorm şi eu măcar oleacă! Fiindcă nu putea dormi din cauza mâncărimii ce o avea. A doua zi îi arăta şefului care-l supraveghea: - Uite ce picior am, m ă doare, nu pot munci atât! Şi acela îi spunea:


39

- Ba nu! Eşti kulak (chiabur) şi trebuie să suferi! Lucrează, că eşti bogătaş! Ai venit aici s ă munceşti, nu să dormi... Şi tata se apuca de treab ă, că supraveghetorul stătea cu pistolul alături. Apoi iarăşi noaptea bunica îl sp ăla, îl ungea, îl freca şi dimineaţa îl bandaja special ca s ă iasă afară, în ger. Iată aşa pătimea tata iarna. Gerurile ţineau acolo şapte luni pe an. De obicei erau - 20-30 de grade, dar în unele zile scădea şi la - 50 de grade. Atuncea, rar cine ieşea din casă. Doar oamenii care locuiau aproape de fermă mergeau să adape vitele, să le hrănească. Ruşii, dacă aveau vaci, făceau unt şi se ungeau numaidecât pe faţă înainte de a ieşi în ger, dar noi de unde să găsim unt, când nici ulei n-am v ăzut în ochi toţi anii aceia? Şi-apăi ruşii aveau cojoace, aveau pâsle groase, tălpăluite bine, pe când moldovenii no ştri umblau în haine cârpite şi răscârpite. Când ningea, zăpada se aşeza înaltă de un metru sau chiar mai mult. Atuncea, gata, ştiam că vin lupii să prade în sat! Ei nu puteau vâna într-a şa omăt, se înecau în zăpada aceea mare şi atunci veneau pe drum bătătorit la noi. Şi dacă ruşii se îmbătau şi uitau să dea vaca ori porcul în cas ă peste noapte, apoi lupii f ăceau gaură în sarai şi prăpădeau tot. Mi se ridica părul în cap când îi auzeam afară urlând! Şi ascultam aşa toată noaptea, că eu, dacă nu ieşeam la lucru, fiind prea mică, ziua mă săturam de somn şi noaptea nu mai puteam dormi. Aş fi vrut să mă duc şi eu la şcoală - că era acolo, în sat dar n-aveam cu ce mă îmbrăca. Emil însă a luat basmalele bunicii, le-a umplut cu paie, le-a tras pe picioare şi a şa umbla să înveţe, mai ales oleacă de rusă, că fără ea nu te puteai descurca, fiindcă ei vorbeau ruseşte şi nu înţelegeai nimica. Iar eu şedeam toată iarna în casă, între patru

40


pereţi, ca la închisoare. Vara era mai bine. Umblam pe afară de dimineaţă până seara să găsesc ceva de mâncare pentru toţi, fiindcă Emil şi tata erau la lucru, iar bunica, bătrână, stătea mai mult în casă. Nu era cald tare, ci chiar r ăcoare. Mergeam prin pădure, pe câmp şi adunam ciuperci, ierburi, pomişoare, tot ce puteam să găsesc pentru hrană. Mai greu era vara cu ţânţarii, că ne mâncau de ne prăpădeam. Trebuia să stai tot timpul cu o creangă, să te păzeşti, că dacă numai oleacă te leneveai, gata, de-amu erai îmbobăţât. Se spunea acolo că ruşii, dacă voiau să facă pedeapsă cu vreunul, îl lăsau legat gol de un pom şi a doua zi îl luau mort, mâncat de ţânţari. Prima „întâlnire” cu moartea Cel mai important moment de peste an era în c ătun „S ărb ătoarea Troiţei”, care avea loc la întâmpinarea primăverii. Atunci băştinaşii aprindeau un rug pe lac şi coceau blinele , un fel de clătite de pe la noi. Pe urm ă petreceau acolo, pe malul iazului, până târziu. În rest, mai sărbătoreau de 1 mai, de 7 noiembrie, de Anul Nou... Nici nu puteai să spui ce credinţă au, că nu era în tot locul nici o biserică, de nici un fel. Ce m-a mai mirat pe mine atunci a fost că nu aveau în sat cimitir. Dacă cineva era bolnav şi simţea că i se apropie să moară, spunea familiei că sub bradul cela, sau sub mesteacănul cela să-l îngroape. Şi aşa, de jur împrejurul cătunului era plin de morminte. Da’ ce morminte?! Că nici cruce ca lumea nu aveau! Atâta lemnăraie acolo, şi ei tăiau doar două beţe subţirele, le legau în cruce cu o frânghie din coajă de pom şi gata! Iarna coaja aceea putrezea, iar 8

8. Clătite


41

beţele le luau oamenii care nu mai aveau lemne de foc şi nu mai rămânea nimica. Asta dacă-l îngropau vara. Dacă murea cineva iarna, apăi veneau toţi bărbaţii cu târnăcoape şi zdrobeau pământul îngheţat, tare ca piatra şi cu mare greu, în dou ă zile, făceau o groapă adâncă de vreo jumătate de metru, cât să încapă sicriul. Pe urmă tot cu gheaţa ceea şi cu zăpadă îl acopereau. În primăvară nu mai găseau decât oasele, că îi dezgropau lupii şi îi mâncau. Şi noi, dacă am fi murit acolo, cu adevărat „hrană lupilor” am fi fost! Dar ruşii nu se temeau deloc de asta. Vara, cum ne jucam noi, copiii, pe afară, numai ce auzeai vreo fetiţă sau un băieţel strigând: - Ia uite, astea-s oasele bunicii mele! Pe locul ista am îngropat-o astă iarnă! Şi de-amu, dacă era cald, făceau o groapă mai adâncă, puneau oasele din nou în p ământ şi gata cimitirul! La orice înmormântare, ru şii aveau obiceiul că trebuie numaidecât să bea. Se duceau cu sania ori cu c ăruţa în satul vecin, unde era magazin, aduceau lăzi pline cu vodkă şi începeau să bea şi să cânte, iar după ce se săturau de cântat, se băteau. Aşa era tradiţia la dânşii, toate se terminau cu bătaia. Şi la sărbători, şi la mort, dacă nu te băteai însemna că n-ai făcut nimica. Dar nu ţineau mânie, după ce se trezeau se împ ăcau. Aşa cel puţin era acolo, în pădurea aceea sălbatică unde am trăit noi. Poate la oraş era altfel. Eu eram mică pe atunci, nu pricepeam prea multe, dar nişte lucruri mi-au rămas totuşi pentru toată viaţa. Îmi amintesc cum într-o vară au venit nişte oameni la tata să-l roage să sape o groapă pentru o bătrână din neamul lor, care murise. Era o familie de tătari, deportaţi şi ei din Crimeea.

42


M-am dus şi eu cu dânsul şi stăteam ochi şi urechi să văd ce se întâmplă. Tata a săpat în adânc vreo şaptezeci de centimetri, până a dat de gheaţă, că acolo şi vara pământul rămânea îngheţat dedesubt. A săpat şi un metru în lăţime şi de-acuma, gata, au adus tătăroaica să o îngroape. Avea pe dânsa o cămaşă largă, albă. Au pus-o în mormânt fără sicriu, fără nimic, nu întinsă, ci ca şi cum ar fi şezut pe un scaun, cu spatele rezemat de peretele gropii. I-au pus şi o strachină de mâncare în braţe şi au astupat-o. Eu am fost foarte impresionat ă de lucrul ăsta, că au lăsat-o aşa pe dânsa în groapă. Pe lângă asta, când a săpat mormântul, tata a găsit nişte oase, care erau ale bărbatului tătăroaicei, îngropat acolo cu şapte ani în urmă. Îmi amintesc că tata s-a mirat: - Ia te uită, în şapte ani nu mai rămâne nimic din om, decât numai oasele! Am reţinut şi asta în minte şi de-acuma aveam şi eu închipuire ce este moartea. După îngropare, m-a chemat familia moartei la dânşii în casă, că aveau şi ei copii, vreo şase-şapte. Ei n-aveau masă, ca la noi, şi scaune, ci s-au şezat jos pe podea şi o fetiţă de lângă mine mi-a zis: - Ia dă-mi palma! Eu i-am dat-o şi ea s-a uitat şi mi-a spus: - Ia uite, linia ta arat ă că trebuie să mori degrabă! - Cum să mor? - Uite-aşa, ai să mori şi gata! Dacă nu mă crezi, întreabă pe fratele meu! Acela a zis şi el: - Dacă ea spune, înseamnă că aşa e drept. Ea se pricepe la linii! Atunci pe dată am priceput şi m-a cuprins frica de


43

moarte. I-am întrebat: - Dar cum adică să mor? Aşa, să mă îngropaţi ca pe bunica dumneavoastră? - Da, aşa ca pe bunica. - Eu nu vreau! Am făcut o criză de isterie şi am fugit acasă ţipând: - Eu nu vreau să mor! De atunci am început să mă pregătesc psihic de moarte, să mă obişnuiesc, adică, cu gândul ei. Pân ă la cincizeci de ani a persistat frica aceea. Pe urm ă m-am reîntors la Dumnezeu, la credinţă şi teama a dispărut. „Titirezul” şi „trotineta” Fratele meu, Emil, era ca un titirez. A şa era felul lui, nu putea să şadă nici un minut. Mereu era în umblet şi în treburi. Ca să aibă cu ce ieşi la joacă, ce-a născocit? A luat două bluze de-ale bunicii, le-a cusut una de alta şi a vârât între dânsele papură de stuf cafenie, de pe lac. S-a îmbr ăcat şi s-a dus la iazul îngheţat, că toţi copiii băştinaşilor se jucau acolo. Şi ce-a inventat? S-a apucat şi şi-a făcut „trotinetă”: a rupt o bucată de gheaţă cam de vreun metru pe un metru şi a pus-o pe ghea ţa groasă de pe lac; a luat şi un băţ din pădure, i-a pus o ţintă ruginită în vârf şi când împingea cu băţul cela în gheaţa de pe lac şi î şi lua vânt, ajungea de la o margine de iaz la alta, ca şi cu o trotinetă adevărată. Toţi băieţii îl priveau de pe mal şi strigau după dânsul: - Dă şi mie, dă şi mie! Eu îi urmăream pe fereastră. Puneam pălmuţa caldă pe geamul îngheţat şi prin ochiul ce se făcea acolo mă uitam la dânşii cu invidie. Eram şi eu copil, şi oricât ar fi, să stai în casă şapte luni, cât durau gerurile... A ş fi ieşit

44


să mă joc, dar dacă nu-i cu ce să te încalţi şi cu ce să te îmbraci, cum să ieşi? M-am uitat o vreme pe geam şi l-am văzut pe Emil trecând pe iaz încolo şi încoace, iar băieţii după dânsul, cu strigăte. Pe urmă m-am întors de la fereastr ă şi am început să vorbesc cu bunica. O întrebam cine desenează aşa frumos florile de pe geam şi ea îmi povestea c ă asta Dumnezeu face, fără să ştie oamenii cum. Şi când vorbeam noi aşa, numai ce se deschide u şa şi intră o femeie şi un bărbat cu Emil pe bra ţe, ud tot şi îngheţat. L-au lăsat acolo, pe pat şi s-au dus repede, parcă se temeau să nu-i învinuim pe dânşii de ceva. Emil nu mişca deloc. Stătea aşa, alb-vânăt, cu ochii închişi. Eu m-am speriat, dar bunica: „Dumnezeu şi Domnul!”. A dezbrăcat iute tot de pe dânsul şi m-a trimis să aduc sticla cu gaz din tind ă, că altceva ce aveam? Buruieni şi gaz! L-am trezit şi pe tata, care dormea pe cuptor şi am început a-l freca toţi: care piciorul, care mâna, care pieptul, care spinarea, îl întorceam pe toate p ărţile şi iaca aşa. Peste vreo două-trei ore a deschis ochii: - Da’ unde îs? - Ei, unde eşti... - Eram în gaură la iaz. Am strigat, am strigat şi nu mai ştiu... Se întâmplase că cineva spărsese gheaţa pe lac ca s ă ia apă ori să adape vitele, şi ochiul acela spart a prins pieliţă subţire deasupra, l-a mai astupat zăpada şi nu s-a văzut. Iar Emil a nimerit cu „trotineta” drept într-însul. Mai pe urmă, femeia aceea care l-a adus ne-a spus: - Noroc cu haina de pe dânsul, că era plină de unsoare şi murdărie de la tractor şi până s-a mai înmuiat, a dovedit băietul să strige şi noi să-l auzim din pădure. Că ceilalţi


45

copii s-au speriat şi au fugit, iar pe dânsul l-au lăsat singur. Iată aşa s-a născut Emil a doua oară. Mirarea mare a fost că n-a răcit, n-a degerat, n-a păţit ceva. I-a dat Dumnezeu în minte bunicii de l-a oblojit cu fel de fel de ceaiuri, cu frecţii cu buruieni şi rădăcini şi n-a mai avut nimica.

Moartea „conducă torului iubit” Bunica a fost reazemul nostru acolo tot timpul şi datorită ei am scăpat din multe. Era o femeie foarte bună şi credincioasă şi tare înţeleaptă. M-a crescut până la zece ani şi mi-a fost ca o mam ă. Petreceam mult timp cu dânsa, mai ales iarna, când şedeam amândouă în casă. Ea cel mai mult stătea culcată şi se ruga. Iconiţa aceea pe care o luase la plecare a pus-o pe perete şi se ruga înaintea ei şi ne punea şi pe noi să ne rugăm. Vorbea puţin, foarte puţin şi măsurat. Doar câteva poveşti din tinereţea ei mi-a spus şi cum a murit bunicul la Briceva, la închisoare. Încolo, o ţin minte tot numai rugându-se. Rugăciuni, rugăciuni şi iar rugăciuni! - Trei zile, Doamne, trei zile d ă-mi, dar să mă întorc acasă, să mor acolo, spovedită, împărtăşită, lângă toate rudele. Acolo să mă îngroape, cu lumânare... Asta era rugăciunea ei. Zi şi noapte asta auzeam. Uneori tata se sătura şi-i spunea: - Mamă, mai taci, mamă, că-i degeaba, degeaba e tot! Şi ea: - Nu, Colea, nu spune a şa, nu-i degeaba! Şi n-a fost degeaba. Trei luni i-a dat Dumnezeu, nu trei zile. Trei luni i-a dat la sfâr şit s ă petreacă acasă, cu neamurile şi să moară acolo creştineşte. Foarte credincioasă era bunica şi cât am stat acolo, în

46


Siberia, rugăciunile şi înţelepciunea ei ne-au sc ăpat din multe. Şi tata se ruşina de ea şi o asculta în toate. Doar cu credinţa se mai contrau câteodată, că el săracul, se deznădă jduise. La început era şi dânsul credincios, chiar dacă nu aşa ca bunica. Însă după ce s-a întâmplat toată tragedia cu noi, a început s ă spună: - Unde e Dumnezeu? De ce a îngăduit? Cu ce am greşit, ce-am făcut? N-am furat pe nimeni, n-am ucis pe nimeni... Copiii ăştia pentru ce să sufere? De ce îngăduie Domnul aşa ceva? Astea vorbe le auzeam la dânsul câteodată, când era tare necă jit. Dar bunica, de colo: - Nu, asta e o ispit ă. Trebuie să îndurăm şi să o trecem cu bine, că dacă vom rezista, vom fi ai Domnului, iar de nu, înseamnă că ne dăm satanei... Ea era aşa, foarte calmă, liniştită şi foarte aşezată la minte. Cu o săptămână înainte de a pieri Stalin, nu ştiu ce a visat dânsa, că ne-a spus: - Gata, scăpăm! O să ne dea drumu’ acasă! - Dar ce s-a întâmplat? - Iată, călăul de Stalin o s ă piară degrabă! Eu am râs: - Aista e satan, cum s ă piară? Peste o săptămână ne-au chemat la şcoală pe toţi, tineri şi bătrâni, ca să ne spuie că a murit Stalin. Învăţătoarea a început a plânge: „Sărmanul nostru, conducătorul nostru iubit ...” şi aşa şi pe dincolo. Nouă întâi nu ne-a venit a crede. Pe urmă, dintr-o dată, am izbucnit toţi: - Uraaa!!! Uraaa!!! Băştinaşii se uitau la noi şi zâmbeau aşa, mai cu fereală, că şi ei voiau să scăpe de regimul ăsta. Să munceşti tu


47

atâta şi să n-ai pâine în casă?! Bieţii oameni, erau ca animalele, că aşa îi socotea sistemul ăsta sovietic... Învăţătoarea, când a văzut că în loc să plângem, ne bucurăm, l-a chemat pe director. Directorul era dus cu capul din pricina unei explozii din război şi când îl apucau furiile, ne feream din calea lui. Ne-am a şezat deci imediat pe scaune şi a şteptam. El a venit şi a început a striga la noi, moldovenii: - Duşmanii poporului! Iaca, staţi aici de atâţia ani şi degeaba! Nu v-aţi corectat, nu putem face nimic din voi! Nou ă îns ă nu ne păsa. Cât aşteptasem ziua asta! Acolo, atâta era pe buze la to ţi moldovenii: când o vrea să ghiberească9 satana, când o vrea să se ducă, să ne vedem înapoi acasă? Directorul mai tare striga: - Trebuie să plângeţi, nu să râdeţi şi să săriţi în sus! Trebuie să plângeţi că iubitul nostru conducător a murit, iar nouă o să ne fie foarte greu de acum f ără dânsul. Dar noi, care greu? Totu şi, ca să nu-l contrăm, două fete, Dorica şi Aurica, surori, au scos o ceapă din traistă, au muşcat şi au început a se unge pe la ochi, ca să plângă. Băieţii însă, moldovenii noştri, toţi săreau în sus şi strigau de bucurie. Şi iacă asta a fost cea mai fericit ă zi din Siberia! M ă rul cu miros de-acas ă Odată, într-o seară de toamnă târzie, cum şedeam noi în casă, numai ce am auzit c ă bocăne cineva în uşă. Am deschis şi a intrat un bărbat la vreo 50-60 de ani, trăgând un geamantan greu după dânsul. După cuşma de miel l-am cunoscut că-i de-al nostru, din Basarabia. A dat 9. Să moară

48


„bună seara”, pe urmă s-a uitat la noi şi a zis: - Ei, iaca, iar n-am nimerit! Dacă nu ştiu limba rusă, nu pot să dau de ai mei. Ştiţi unde trăieşte alde Mândâcanu? Îi murise taică-său acolo, în Siberia, şi el venise să-l vadă. Noi, când am aflat că e din Mihăileni, sigur că n-am vrut să-i dăm drumul aşa repede, mai ales bunica. Şi am început toţi să-l rugăm să se oprească să ne povestească măcar ceva de acolo. Ţin minte că ne-a spus: - Totul au luat comuniştii în colhoz! Ne-au luat caii, boii, vacile, plugul, pământul... Umblă cu arma la tâmplă şi la şold şi totul ne-au luat... Bunica l-a întrebat: - Dar fetele mele îs în via ţă, sănătoase? - Sănătoase, dar muncesc numai pentru şefi. Vin ruscani de la Chişinău, de la partid şi la dânsele îi duc, să-i hrănească şi să-i culce ca la hotel. Şi dacă refuză, că nu mai au nici curcani, nici gâscă cu ce-i hrăni, apăi le zic: „Ai să te duci şi tu din urmă la mă-ta, în Siberia!”... Şi n-au încotro, trebuie să-i primească. În scurt, numai scârbă au adus comuniştii în sat, nimic de bucurie. Bunica însă era mulţumită că măcar îs sănătoase şi n-au murit, nu le-a închis, nu le-a dus pe undeva. De-acuma însă, omul se grăbea să se ducă la neamuri şi tata i-a zis că-l petrece să-i arate unde trăiesc. Sigur că lui i-a fost oarecum să plece aşa şi a deschis geamantanul acela încuiat cu lăcăţică. A desfăcut curelele şi a scos de acolo un măr, aşa, galben - rumen şi mi l-a înmânat mie, ca cea mai mică, zicând că-i de sufletul lui taică-său. Eu m-am pierdut, nu ştiam ce să fac. M-am uitat la bunica, m-am uitat la tata, la măr... Dar Emil a s ărit, l-a înşfăcat, a zis „mulţumesc” şi gata. Pe urmă tata s-a îmbrăcat şi s-a dus cu omul, iar noi


49

ne-am aşezat la masă şi hai: dădeam mărul cela galbenrumen de la unul la altul, de la unul la altul. Bunica şedea şi parcă îi tremurau mâinile că să-l ţie şi dânsa. Emil l-a luat de la mine şi îl punea la nas, la ochi... Nu, n-am cuvinte, nu pot eu să redau ce-am simţit noi din pricina la mărul acela. Trei zile l-am ţinut ca pe Dumnezeu, ca pe aur, încă aurul nu-i nimica pe lângă dânsul, cât era el de scump pentru noi, fiindcă mărul acela, cu mirosul lui, ne-a dus înapoi acasă. Vedeam iarăşi absolut totul: gr ădina, floarea, poama, oi ţele, caii, vaca, totul era cuprins într-însul... Eram acasă, ne-a dus cu totul acasă şi voiam să simţim cât mai mult casa. Nim ănui nu i-a dat în gând să zică: hai să-l tăiem, să-l mâncăm, că nu mai pot. Nici vorbă, nimeni, nimica. Şi noaptea, când ne culcam, îl vedeam pe dânsul în vis. A treia zi era duminică. Bunica ne-a sculat de dimineaţă, ne-a spălat şi ne-a pus în rând la iconi ţa aceea de acasă. Chiar şi tata, care zicea din când în când c ă nu, că dacă e Dumnezeu, de ce îngăduie aşa, chiar şi el s-a rugat atunci la iconiţa asta şi a spus „Tatăl nostru”. Pe urmă bunica a luat mărul din mijlocul mesei şi l-a tăiat aşa, drept în patru şi ca pe o anafură ni l-a întins... Şi acuma văd mâna ei bătrână, uscată, cum întindea a şa de frumos bucăţica aceea la fiecare. I-a făcut cruce înainte de a-l tăia, i-a făcut cruce cum făcea ea acas ă, înainte de a tăia pânea, aşa a făcut cruce la măr. Şi l-a tăiat şi ne-a dat câte o buc ăţică, dar nici atunci nu l-am mâncat, ci îl luam şi îl lingeam, îl miroseam şi tot ne uitam, parcă vedeam ceva minune într-însul. Cred că în timp de vreo or ă, aşa de încet l-am mâncat, până n-a mai rămas nimica. Şi astăzi, când ies pe strad ă şi văd un măr muşcat şi lepădat pe undeva, văd imediat mărul acela din Siberia...

50


Accidentul De la o vreme, pe tata l-au pus cioban la brigada de cai. Nimeni nu voia să facă munca asta. Era o herghelie de vreo două sute de cai sălbatici şi trebuia să-i paşti pe poieni şi să-i păzeşti să nu se ducă în grâu. Dacă-i scăpai în grâu, gata, pe ziua aceea de muncă nu primeai nimic. Şi era atâta iarb ă peste tot locul şi-n pădure, dar nu, ei simţeau unde este grâu şi acolo se trăgeau anume. Şi-apăi trebuia să alergi după dânşii. Eu le ieşeam în cale cu un băţ lung, tata, la fel, din alt ă parte, Emil călare pe un cal bătrân ce-l primisem de la brigad ă şi îi îndreptam unde trebuia. Şi iată aşa îi creşteam. Într-o zi, Emil m-a luat de acasă pe calul acela bătrân, să mergem la brigadă. Tata, cum ne-a văzut de departe, a dat drumul la herghelie. Turma a luat-o direct spre grâu. Tata a început a şuiera şi ne făcea semn cu biciuşca să venim mai repede. De unde repede, când calul nostru era bătrân?! L-a plesnit Emil o dată şi el a luat-o la fugă, dar după cinci minute l-am auzit gâfâind. Emil îl cunoştea şi mi-a zis: - Sai! Sai repede de pe cal, c ă o să cadă! Eu m-am temut că o să nimeresc sub copitele lui şi am mai stat. Când în sfâr şit am sărit, era prea târziu: calul a căzut şi eu sub dânsul. Mi-a r ămas numai capul afară, încolo tot era sub cal. El avea vreo trei-patru sute de kilograme, dar mie îmi p ărea o tonă. Auzeam cum îmi plesnesc osişoarele, aşa de greu era pe mine. Când a văzut fratele meu că de-acuma îmi ies ochii din orbite, a strigat: - Kosogub, ridică-te!... Ridică-te, n-auzi?!... L-a plesnit cu biciuşca la cap, unde e mai dureros şi calul s-a săltat, dar nu s-a putut scula de tot. În schimb mi-au rămas numai picioarele dedesubt. În rest mi-a dat drumul şi mi-a venit aerul înapoi în pl ămâni. Picioarele


51

puteau să mai aştepte, că erau mai rezistente! După vreo zece minute, după ce s-a hodinit calul, Emil i-a mai tras o biciuşcă şi s-a sculat. De-acuma eu nu mai eram în stare să merg, să fac ceva. Tata m-a dus la brigad ă şi m-a culcat acolo pe un pat. Aveam pieptul zdrobit, coastele rupte şi când suflam mă durea totul. În timpul acela a venit supraveghetorul, s ă vadă ce facem cu caii, dacă nu i-am scăpat în grâu. Era c ălare pe un cal tânăr, sănătos. A făcut un ocol şi a zis: - Uite, caii au fost în grâu. Astăzi n-o să primiţi nimica! Tata însă i-a răspuns: - Eu îs bolnav, cu febră, fata iacă ce a păţit, calul e bătrân... Nu putem dovedi şi gata! El ceruse în mai multe rânduri un cal tân ăr, să ne putem face treaba cu dânsul, dar n-au vrut să-i dea. Atunci, în sfârşit, supraveghetorul acela a zis: - Hai, bine, dresaţi unul, care vreţi, şi să umblaţi cu dânsul! După asta tata a găsit o căruţă şi m-a trimis acasă, la bunica. Bunica m-a tratat cum ştia ea, cu Dumnezeu şi cu buruieni şi aşa m-am vindecat. O noapte în pă dure După un timp, când m-am făcut mai sănătoasă, Emil m-a luat într-o zi să mă sui pe calul cel nou, primit de la brigadă. El îl dresase vreo trei zile, ca s ă-l deprindă să ţină căpăstrul pe cap şi acuma voia să sui eu şi s ă-l dirijeze cu biciul, ca să prindă frică. Eu n-am vrut să mă sui, dar el mi-a zis: - Vezi biciuşca asta? Nu credeam că are să-mi tragă - că nu mi-a tras niciodată - şi nu m-am speriat. Atunci a strigat:

52


- Am să te duc în pădure şi am să te las acolo, să te mănânce lupii! De lupi mă temeam tare şi atunci l-am ascultat şi am suit. Calul, când m-a sim ţit, a început a sări şi din faţă şi din spate, iar eu s ăltam pe spinarea lui ca o minge. Emil stătea alături şi îl mânuia. Când a v ăzut că s-a liniştit şi are spume la gur ă, s-a gândit că de acuma o s ă asculte. Mi-a dat hăţurile şi a deschis larg poarta ocolului. Calul, de cum a ieşit, a zbughit-o spre pădure. Eu nu-l puteam mânui, că nu mă asculta, nici putere nu aveam să-l ţin în hăţuri. La mine scopul atâta era: să nu cad sub copite, că dacă am să cad, mă caliceşte şi gata. Şi mă ţineam cât puteam de tare. A mers aşa o mulţime de cale (când m-a găsit, tata a zis că vreo 60 de kilometri au fost). Fugea tot prin pădure. Eu, dintr-o parte m ă temeam că unde mă duce, iar din altă parte mă gândeam cum să sar, că sigur am să nimeresc sub copite. Şi nu ştiam ce să fac. Atunci o creangă de brad a făcut totul. M-a pălit din faţă şi m-a dat jos de pe cal. Dar de-acuma era sear ă şi m-am speriat: unde-s eu? Pădurea şi poienile unde păşteam caii le ştiam, dar acolo nu cunoşteam nimic, locurile acelea nu le trecusem niciodată, erau prea departe. Atunci m-am gândit cum m-a învăţat tata: dacă nimereşti noaptea în pădure, suie-te în copac! Cu mare greu - că mă durea tare pieptul - şi de frica lupilor, m-am urcat într-un pom. Şi de amu aşteptam să văd: a veni Emil, a veni tata... dar n-a venit nimeni. N-am închis un ochi toată noaptea. Mă temeam tare, că acolo nu erau numai lupi, ci şi râ şi, mâţe din acelea mari care şed în pom. Ştiam că ele rar când se arunc ă la om, că au hrana lor, dar totuşi mă temeam. Şi uite că nu s-a întâmplat nimica, nici lup n-a fost, nici altă fiară n-am


53

văzut pe alături, Dumnezeu m-a ferit. Dimineaţa, cu zorii, au venit tata şi Emil, cu calul. Îmi luaseră pe urme - că în pădure e ca un burete de frunze pe jos şi se vede tot - şi m-au găsit. Tata mi-a spus că încercaseră să mă caute şi seara, dar amurgise şi nu se mai vedea nimic, aşa c ă m-au lăsat o noapte în p ădure. Şi am socotit eu c ă asta a fost a doua naştere la mine. Pe Emil m-am supărat atunci, dar n-a ţinut mult, că ce rost avea? Era frate, trebuia s ă trăieşti şi să te împaci. Şi-apoi, dânsul nu era aşa rău. Rău l-au făcut bolşevicii, cu regimul lor inuman. Un animal nu te înduri s ă-l laşi fără mâncare sau în frig, dar s ă faci aşa din oameni, să-i laşi flămânzi şi dezbrăcaţi?! Şi atunci te învaţă nevoia, te face dur... Iată, asta este! Ispitirea A trecut, cred, vreo lună de zile de la întâmplarea asta şi într-o dimineaţă, bunica a pregătit o tolbă cu mâncare şi schimburi curate pentru tata şi Emil şi m-a trimis să le duc la brigada de cai. Brigada era la doisprezece kilometri de sat, vreo zece kilometri de pădure şi vreo doi cu lanuri de grâu. Asta era o nimica toată pentru mine şi nu era prima dată când mă duceam. Dar bunica parcă simţea ceva, sărmana, şi când m-a petrecut mi-a zis: - Vezi să nu numeri ciorile pe drum! S ă te grăbeşti să vii înapoi acasă, să nu amurgească! Şi m-am dus. Desigur că am numărat şi ciorile, şi insectele, că eram foarte curioasă la toate vietăţile astea, să le văd, să le studiez - cu asta îmi umpleam via ţa. Nu ştiu cât am făcut pe drum, dar am ajuns destul de repede la brigadă, le-am dat ce le-a pus bunica acolo, au mâncat,

54


s-au schimbat, au pus înapoi în tolb ă hainele murdare şi tata mi-a zis: - Hai acasă, că te petrec până la drum! Până la drum era cam un kilometru şi el a început sămi povestească fel de fel. Bunica puţin vorbea cu mine, dar tata nu, el, când eram cu dânsul, îmi spunea cum învăţa la şcoală, cum umbla la cursuri de teatru, cum juca la joc, cum trăia cu mama, cum s-au căsătorit. Şi eu, tot cu gura căscată, ascultam şi nu mă mai săturam. Tot vorbind aşa, am trecut de drumul pe care trebuia să mă duc acasă la bunica şi am mers mai departe. Eu mi-am zis că dacă am luat-o spre satul Kuzminovka, înseamnă că tata n-are să mă mai lase să merg singură acasă şi o să vină cu mine. Şi am mers mai departe, bucuroas ă. Am ajuns în satul ăsta, Kuzminovka, la vreo doi kilometri de ferma de cai şi ne-am apropiat de un magazin mititel, cu o fereastră cu gratii unde vindea o vânzătoare. Tata a cumpărat o ciocolată, a rupt-o în dou ă şi mi-a dat jumătate. Mult am frământat-o în mână şi am lins-o până am înghiţit-o! Pe urmă el s-a luat de vorbă cu vânzătoarea, iar eu m-am tras la o parte, că aşa eram învăţată: când cei maturi vorbesc, nu trebuie să încurc. Mi-am cătat deci de treabă la vreo cinci-şase paşi mai încolo, în iarbă. Am găsit ba una, ba alta, viet ăţi de tot felul şi le studiam şi tot aşteptam ca tata să zică ceva de drum. Dar el, nimic. Eu eram bucuroasă că gata, am să rămân să dorm cu dânsul şi o să-mi mai povestească încă multe. Când a amurgit, numai ce l-am auzit c ă mă strigă şimi spune: - Apăi, draga tatii, hai, du-te acas ă! Eu m-am uitat speriată în jur: - Cum, că de-acuma e noapte?!


55

- Dar ce, nu cumva te temi? Na, iaca un be ţişor şi dacă a veni şoricuţul, dai cu băţul şi gata! Mie au început să-mi curgă lacrimile: - Tăticuţule, nu mă duc, că mă tem de lupi... - Ei, dar n-am ştiut că am aşa fată fricoasă! Nu ţi-e ruşine? Eu luasem o dată o bătaie zdravănă de la dânsul şi de-acuma mi-era frică să nu ascult. M-a petrecut deci până la drum, mi-a dat vărguţa aceea şi tolba cu haine murdare şi am plecat. Cât m-a mai văzut tata, în lanul cu grâu, am mers repejor, dar dup ă ce nu s-a mai văzut, am început să alerg tare. Ieşise de-acuma şi luna, o lună mare, luminoasă. Fugeam şi-mi părea că fuge şi ea pe cer şi parcă-mi era mai uşor pe suflet că merge luna cu mine, să-mi lumineze calea. P ădurea se apropia tot mai mult, întunecoasă ca o groapă neagră şi eu trebuia să mă scufund într-însa şi când mă gândeam la asta, mă lua cu fior. Să fi fost mai mare, poate altfel, dar aveam atuncea nouă ani. Nici putere să fug nu aveam prea multă, că eram flămândă, nimica nu mâncasem toat ă ziua. Când m-am cufundat în pădure, dintr-o dată au început să se audă ţiepete, urlete, chi ţăituri, ba dintr-o parte, ba din alta. Eu mă gândeam: chiţăie vulpea, urlă şacalii şi bufniţele - aistea animale nu năpădesc; principalul să nu fie lupi! N-am dovedit s ă termin bine gândul şi am auzit un urlet de lup în dreapta. După ce a urlat acela, s-a auzit în partea stângă altul. Gata, am zis, m ă înconjoară! Atunci m-a luat aşa o frică ce nu pot spune. M-a trecut cu sudoare şi simţeam părul pe cap cum se ridică. Miam adus aminte că trebuie să mă sui în pom, dar care pom, dacă eu nu vedeam nimica, ci numai prin tu fişuri şi arbuşti mă pomeneam, de mi se luase şi pielea de pe

56


mine? Până la urmă am găsit un brad, dar nu avea crengi jos şi am lepădat ideea. Ce puteam s ă fac? Înainte, înainte, înainte! Alergam pe închipuite, pe drumul acela de căruţă, fără să văd nimic. Şi am fugit, am fugit, am fugit, iar ei urlau când unul, când altul, când mai sub ţire, când mai gros, că trei erau. Închipuiţi-vă! Trei lupi s-au chemat unul pe altul să meargă la vânătoare şi jertfa eram eu! Am fugit aşa până de-amu nu mai puteam, îmi ieşea sufletul din mine de frică şi în sfârşit am ieşit din pădure. Lupii de-acuma nu mai urlau şi eu, bucuroasă, mi-am zis: gata, dacă nu urlă, s-au dus în altă parte. Apoi m-am gândit: cum în altă parte? Ei de-acuma mă văd mai bine şi se iau pe urma mea. Şi mă tot uitam îndărăt, dacă nu se văd ochii lor în pădurea aceea întunecoasă, ochii ca două becuri, cum îi vedeam acas ă pe fereastră. Nu conteneam să fug şi de la o vreme au început s ă se vadă umbrele de la case. Când m-am apropiat de sat, Doamne, ce mai băteau câinii! M-am speriat: ce au câinii ăştia de bat toţi deodată? M-am apropiat de uşa noastră şi am început a bocăni, dar nu mă auzea nimeni. Am vrut să strig, însă mă gândeam că au să mă zăpsească lupii după voce şi-au să vie să mă mănânce. Copil, na... Parcă lupii nu mă puteau mirosi?! Şi-am bocănit, am bocănit cu pumnii, cu picioarele, nimica! Am f ăcut un ocol până la fereastră şi am început a bocăni şi acolo. Tot nimica! Atunci m-a luat încă o frică: aceea că bunica a murit. Dacă bocănesc atâta şi ea nu aude, înseamnă că a murit şi eu am să rămân afară şi precis au să mă mănânce lupii. Ceva groaznic s-a petrecut atunci cu mine şi am zis: fie ce-o fi, am să strig, că de-acum nu am încotro! Şi am început a striga: - Bunica!... Bunica!... Bunica!... Parcă aud şi acum. Iazul, pădurea, toate în jur aveau


57

ecou şi din toate părţile strigau: „iiica!... iica!... iiica!”... Gata, mi-am zis, de-amu lupii ştiu unde sunt şi au să vie. Şi iarăşi strigam: - Bunica!... Bunica!... În sfârşit, ceva întunecos s-a arătat la fereastră zicând: - Cine-i acolo? - Eu, Margareta! Şi ecoul acela: „reta!... reta!... reta!”... Un tablou de coşmar, nu alta. Ea, când a auzit c ă am zis Margareta, a strigat: - Vino mai repede la u şă! M-am dus la uşă, mi-a dat drumul şi imediat a pus cârligul înapoi. Eu, cum am trecut de prag, am căzut leşinată, că nu mai aveam puteri deloc. Ea n-a aprins lumina, nimic, şi nevăzându-mă, s-a împiedicat de mine şi a căzut acolo. Aşa am şezut amândouă până dimineaţă: eu de fuga ceea - c ă să fugi 12 kilometri într-una, cu aşa frică, e ceva stra şnic; ea de bătrână, că nu se putea scula. Şi stătea aşa jos şi mă bocea zicând: - Colea, Colea, ce faci tu? Ce-ai f ăcut?!... Eu n-am mai zis nimica. Eram nespus de bucuroas ă că trăieşte, că n-a murit, ca să rămân toată noaptea afară cu lupii. Ce i-a spus ea tatei pe urm ă, nu ştiu, că n-au vorbit faţă de mine. Mie atât mi-a zis: - I-am spus eu lui Colea, i-am spus!... De mirare este însă altceva: în noaptea aceea, la dou ăzeci de metri de casa noastră, lupii despuiaseră porcul vecinei, că uitase să-l dea în casă. L-au sfâşiat şi l-au dus în pădure, numai sânge era acolo. La dou ăzeci de metri, socotit! Şi eu alături, iar ei au trecut pe lâng ă mine fără să-mi facă nimic, dar porcul l-au ucis! Asta ce înseamnă? Destinul omului! Dacă omului nu îi e dat de

58


la Dumnezeu în ziua aceea să piară, şi mai ales de lupi, cum ne ameninţau bolşevicii, apăi nu piere, c ă iată, am rezistat până azi! Ce a fost atunci, nu ştiu. Eu am gândit c ă tata ori a vrut să scape de o gură, ori a ispitit destinul meu, ori amândouă. Fiindcă el începuse să se îndoiască de Dumnezeu, şi atunci şi-o fi zis: dacă este Dumnezeu şi ea are zile, o s-o scape, dac ă nu, oi scăpa eu de o gură! Sau poate a vrut să mă călească să rezist la greutăţile pe care trebuia să le îndur mai departe, nu ştiu... Numai Dumnezeu ştie. Eu însă ca femeie, ca mamă, niciodată n-aveam să fac aşa ceva... Emil fuge în... Moldova! Într-o zi, Emil a venit acasă de la ferma de cai s ă ia schimburi curate şi să se mai vadă cu tovarăşii lui, băieţii, că le ducea dorul în pustietatea de la brigadă. A lăsat tolba şi s-a dus afară cu dânşii. Peste puţin s-a întors cu un rus, prieten de-al lui, cu un v ălătuc la subsuoară. Ne-am uitat noi aşa şi bunica a întrebat: - Ce-i asta? - Lână, bunică, să-mi faci ciorapi de aceia, cum f ăceai în Moldova, lungi şi groşi, să umblu cu dânşii pe zăpadă! Bunica s-a bucurat, că ea ştia să împletească multe, fel de fel. Ţin minte cum acasă veneau femeile tinere din sat la dânsa: „Mătuşă Sofia, dar cum se împlete şte asta, dar cum se face ceea?”... Şi fuste, şi bluze, şi rochii, ce nu împletea ea! Dar acolo, în Siberia, n-avea din ce. Ruşii nu ţineau oi şi nu se vindea lână nicăieri. O lua statul toată şi făcea din ea pâsle şi mantale soldăţeşti. Deci când a văzut bunica lâna aceea, s-a bucurat şi zicea:


59

- O s-o torc şi-am să vă-mpletesc. O să iasă sigur trei perechi de ciorapi... Dar băieţandrul acela, rusul, a strigat: - Şi eu vreau, şi eu vreau! Că la ruşi nu se împletea aşa ceva. Şi bunica: - Bine, bine, ajunge şi pentru patru... Pe urmă însă ea şi-a luat seama şi a zis: - Ia stai! Dar de unde aţi luat-o voi, că nu se vinde nicăieri? Ei, cârc încolo, cârc încoace, nu au avut încotro şi Emil i-a spus: - Ne jucam cu băieţii lângă un depozit şi fiindcă nu era încuiat, am intrat şi ne-am jucat acolo, c ă era multă lână din asta moale şi mi-a dat în gând s ă iau puţină ca să-mi faci ciorapi, să am şi eu cu ce mă încălţa, că m-am săturat să port paiele istea în picioare! - Dar vreun om mare era pe acolo? A ţi întrebat de cineva? - Păi nu era nimeni! - Dacă nu era nimeni, înseamnă că asta e furată. Duceţi-o imediat înapoi! Ei, nu, că n-o să se observe lipsa, că era multă acolo, dar şi bunica nu şi gata! Ca să fie sigură, m-a trimis şi pe mine cu dân şii. N-avea nădejde în Emil, că era aşa, parcă neserios cumva, dar altfel era foarte de ştept, eu mă miram cum născocea el tot felul de lucruri, ca inventatorii. Tocmai de asta bunica se temea, c ă o să născocească o minciună şi n-o să ducă lâna. Şi a şa a fost. Cum ne-am depărtat de casă, Emil mi-a zis: - Hai încoace, să creadă ea că ne ducem la depozit, dar noi o luăm la ferma de cai şi acolo am să vorbesc cu tata

60


şi vedem ce-a zice el! Dar bunica ieşise în drum, că nu erau garduri, nu era nimic şi i-a făcut semn cu degetul, strigând: - Ia seama că te văd, cârmeşte unde trebuie! Asta a fost ultima dată când a vorbit ea cu Emil, din clipa aceea bunica cu dânsul nu s-au mai v ăzut. Noi am mers mai departe, ne-am h ărţuit pe cale şi Emil l-a trimis pe rus să ducă vălătucul înapoi, dar el n-a vrut. Emil s-a supărat: - Nu tu m-ai îndemnat să iau, că n-o să cunoască nimeni? Acela n-a mai zis nimic şi a plecat acasă. Nici Emil n-a vrut să se ducă la depozit, ori că-i era frică, ori că n-a vrut să lase lâna. Când am văzut că o cârmeşte spre brigadă, i-am spus: - Eu nu mă pot întoarce acasă, că bunica o să mă întrebe şi trebuie să îi spun adevărul, că minciuna îi păcat! - Bine, mergi şi tu cu mine la ferm ă şi om vedea ce o să spuie tata! Când am ajuns la brigadă, tata era plecat cu caii. Emil a luat lâna, a desfăcut-o şi a întins-o pe patul acela de scânduri, sub plapumă, zicând că nici n-o să se observe, că ştia şi el că tata n-o să fie de acord. Cum s-a întors tata, eu, dac ă eram mică - şi toţi copiii mici îs sinceri - l-am luat înc ă de la poartă şi i-am zis: - Noi am adus nişte lână şi vrem să facem ciorapi, dar bunica n-a vrut. - Dar de unde aţi luat-o? Emil a sărit primul: - Mergeam prin pădure şi am găsit-o! De-acuma, dacă el mi-a luat-o înainte, eu am tăcut. Tata a fost bucuros că o să fie patul mai moale şi cu asta s-a


61

terminat. Dimineaţa el a plecat în sat, să vândă nişte ouă de raţă sălbatică şi să ia gaz, iar noi am rămas să îngrijim de herghelie. Am f ăcut focul, am mâncat câte un cartof şi Emil a ieşit să pună şaua pe cal. Deodat ă l-am văzut că se uită în zare, la drum, apoi se repede la cal, sare pe dânsul şi o ia la goană, strigând din urmă: - Ăştia vin după mine, din cauza lânii! Să le spui că am plecat de ieri, nu ştii unde! M-am uitat şi eu în zare şi am văzut doi călăreţi venind în goan ă. M-am speriat: dac ă vin după Emil şi el nu-i, înseamn ă că o să mă ia pe mine! Unde să mă ascund? M-am dus sub pat, unde ţineam lemnele pentru foc. Am scos câteva din ele şi m-am băgat în locul lor. Copil prost, na... Sigur că aceia, când au venit şi au văzut afară focul încă nestins, au ştiut că e cineva acolo. Au zărit şi lemnele acelea scoase, s-au uitat sub pat şi m-au găsit. Mi-au strigat în ruseşte s ă ies afară, dar eu tremuram toat ă şi nu mă mişcam deloc. Atunci unul din ei m-a apucat de picior şi m-a tras afară peste lemne. Mi-a zgâriat toată spinarea, rochiţa s-a rupt în vreo două locuri, mă durea tare şi am strigat: - Lăsaţi-mă în pace! M-au scos de acolo şi unul m-a luat de urechi şi m-a tras lângă dânşii. Erau poliţişti, cred, în haine civile, unul mai tânăr şi unul mai bătrân. Şi au început să mă întrebe: - Unde e taică-tu? - S-a dus la piaţă, să vândă ouăle. - Aha, sabotaj... Nu lucreaz ă, caii stau închişi. Eu era cât pe ce s ă mă scap să spun că ne-a lăsat pe Emil şi pe mine să-i scoatem afară. Mi-am luat însă seama şi am tăcut. - Unde e frati-tu?

62


- S-a dus. - Unde? - Nu mi-a spus. - Când s-a dus? - De ieri s-a dus. Ei au început şi cu alte întrebări, dar eu încă plângeam, că mă durea rău spinarea şi nu-mi puteam veni în fire. În timpul ăsta a venit tata. Cum l-am z ărit, m-am ridicat repede şi la dânsul! Dar cel mai tânăr m-a apucat de rochie şi m-a tras: - Şezi aicea! L-a pus pe tata alături şi l-a întrebat: - Unde-i fecioru-tău? Tata, dacă nu ştia nimica, a zis: - Păi dimineaţă era aicea, i-am lăsat pe amândoi dormind. Acuma nu ştiu unde-i... Atunci acela tânăr s-a apropiat de mine şi mi-a ars o palmă de am văzut stele verzi: - Mincinoasă ce eşti! Aşa mică şi îndrăzne şti să ne amăgeşti pe noi? Tata s-a repezit la dân şii: - Ce trageţi în copil, ce v-a f ăcut ea? - Tu şezi acolo! Dacă nu, te arestăm şi pe tine şi te ducem la închisoare! Ea ar trebui împu şcată aici, pe loc, că a furat lână de la colhoz şi a făcut pagubă... Dar ce să mai vorbim... Au mai spus şi altele, au scris totul într-un caiet şi au plecat. Nu l-au arestat pe tata, dar de-acuma îl aveau înscris acolo, în hârtie. Eu încă plângeam, când tata s-a uitat la mine şi mi-a zis: - Ai primit-o pe drept! Trebuia s ă spui de unde e lâna


63

aceea! De ce-l acoperi tu pe Emil? Tot timpul îl acoperi! - Eu mă tem de dânsul că mă bate! - Nu trebuie să te temi. Dacă nu te-a bătut el, iacă, te-au bătut kaghebiştii ăştia... Emil unde s-a dus? - A zis că pleacă în Moldova! - Cum în Moldova?! Ce copil neserios... El aşa îmi strigase când a fugit călare, că pleacă în Moldova. Pe urmă am aflat istoria lui, că ne-a scris o scrisoare la Orlovka. După ce a fugit de la brigadă, a mers vreo şaizeci de kilometri cu calul până la şoseaua mare. De acolo, calul s-a întors singur la fermă, iar Emil a g ăsit un şofer căruia i-a fost jale de dânsul şi l-a luat aşa, fără bani, până la Kurgan, capitala Uralului. În Kurgan s-a dus la gara feroviară să se agaţe de un tren, să plece. Păcatul lui a fost că l-a întrebat pe un lucrător de la gară care-i trenul, în ce parte să plece ca să ajungă în Moldova. Acela, atâta i-a trebuit! L-a reclamat la poliţie şi l-au închis într-un fel de colonie pentru copii. Iat ă aşa a fugit el în Moldova! Acolo, în colonie, a stat cinci ani şi poate a dus o viaţă mai bună ca aici. Îi păzeau tot timpul, ce-i drept, dar îi hrăneau de trei ori pe zi şi aveau haine groase, nu cum la noi, că umblam flămânzi şi goi toată iarna! I-a pus să înveţe carte, scrisul, socotitul şi meserii de tot felul în fabric ă. Emil era deştept. În vreo trei ani i-a ajuns din urm ă pe ceilalţi, care aveau şapte clase. Şi aşa se pricepea să mânuiască toate sculele la uzină, că supraveghetorii îl dădeau exemplu: „De ce nu învăţaţi şi voi ca moldoveanu ista?”... Pe urmă, după cinci ani, i-au dat drumul înapoi, în Basarabia. „V-am adus aici s ă pieriţi!”... A mai trecut o vreme şi într-o seară, când tata se culcase

64


obosit pe cuptor, a boc ănit cineva la uşă. Era tanti Galea, rusoaica. M-a trimis să-l trezesc pe tata şi i-a zis: - Hai să luăm grâu! Suntem mai multe, hai şi tu, că şi tu tragi foamea, uite, copilul ăsta e înfometat, hai! Erau şase rusoaice şi o moldoveancă. Voiau să fure grâu de pe câmp. Era toamnă târziu şi grâul se strica acolo, sub zăpadă, dar ei tot îl păzeau, pesemne că voiau să-l strângă totuşi, să-l ducă undeva. Acuma paznicul se îmbătase şi rusoaicele, cum au aflat, gata! Că nici ruşii nu aveau pâine, mai ales alb ă, ci doar pâine neagră, uscată, dacă le dădea. Bunica s-a trezit şi ea, m-a întrebat ce voia rusoaica, i-am tradus şi dânsa s-a opus: - Nu te duce, Colea! Dumnezeu o s ă te pedepsească! O să te închidă imediat sau o să te împuşte acolo, pe loc! Or să ne împuşte pe toţi! Tata însă i-a zis: - Ori aşa, ori aşa, tot pierim, că eu nu mai am cu ce v ă ţine! Nu vedeţi că ne uscăm? N-a ascultat-o pe bunica şi a plecat. S-a întors târziu, cu vreo jumătate de sac după dânsul, că îl durea piciorul şi nu putea târâi mai mult. A scos grâul ud din sac şi l-a pus după cuptor să se usuce. Noi mai aveam acolo vreo zece kilograme de boabe, pe care le ţineam pentru zile mari. Le adunasem cu bunica din urma combinei, pe câmp. Tata lucrase acolo, la tractoare şi văzuse că rămân boabe în urma maşinii. Şi ne-a zis: - Dacă veniţi şi alegeţi bob cu bob din ţărână, poate strângeţi ceva, să avem pe iarnă! Vreo lună şi jumătate am puchit cu bunica pe câmp, de ni se făceau degetele roşii şi ţapene de frig. Pân ă a dat zăpada am tot ales grâu şorul acela din ţărână. Când


65

de-acuma ne îngheţau cu totul mâinile, i-am zis bunicii: - Hai să punem în sac cu tot cu ţărână şi să luăm în spinare, să alegem acasă! Măcar acasă facem focul şi-i cald, dar aici o să înţepenim cu totul! Că eu aveam guturai şi tuşeam şi nu mai puteam sta afară. Am pus deci în sac cât a încăput şi hai acasă! Ea, gârbovă de-acuma, îndoită, bătrână, eu mică, fără putere... Ne încurcam una pe alta pân ă ni se îndoiau picioarele şi cădeam. Atunci ne hodineam vreo cinci minute şi pe urmă târâiam sacul, că nu-l mai puteam duce. Dar el nu rezista şi se rupea. Vai de capul nostru cum am adunat acele zece-cinsprezece kilograme de grâu! Îl ţineam ascuns după cuptor ca pe aur! N-au trecut însă nici câteva ceasuri de când s-a întors tata, şi a venit la noi poli ţistul. Paznicul, după ce s-a trezit din beţie, a văzut urmele, a întrebat pe unul, a întrebat pe altul şi a aflat. Nici nu era greu, că cine putea să meargă la furat? Cine era mai flămând, nu care avea! De pildă, Axinia din Moşeni cu fiica ei Niusia, prietena mea, primeau ajutor din Basarabia, de la părinţi. În toată săptămâna le venea câte un pachet cu sl ănină, brânză, dulceaţă şi ce le mai trimitea acolo. Ele nu erau a şa hlichite ca noi şi înfometate! Deci au aflat cine a fost noaptea la furat şi dimineaţă au venit la noi acasă. Imediat l-au arestat pe tata şi au luat tot grâul, şi acela pe care îl alesesem noi la câmp. Bunica se ţinea tot timpul calmă, dârză, nu se încovoia la nimica, nu se înjosea, nu plângea, dar de data asta, când a văzut că au luat absolut tot grâul, s-a aruncat la picioarele lor şi a început să-i roage: 10

10. Slăbite

66


- Nu-l luaţi, că acesta este de la noi, l-am ales cu mare greu, cu nepoţica, avem martori! Nu l-am furat, nu nimica... Dar comandantul i-a răspuns: - Da, cred, vă cred că l-aţi ales din ţărână şi bine aţi făcut, ca să nu se piardă. Dar trebuia să-l duceţi la stat, că e al statului! De ce l-aţi luat? Dacă l-aţi ales, trebuia să-l predaţi la stat! - Şi noi ce să mâncăm? - Păi ce, aţi venit aici să mâncaţi, să trăiţi? V-am adus aici să pieriţi! Sunteţi condamnaţi la pieire! Eu i-am tradus bunicii vorbele comandantului şi tata, supărat, i-a zis: - Mamă, ridică-te din genunchi! N-ai cu cine vorbi! Auzi ce spune: ne-a adus să pierim, nu să trăim! Împacă-te cu asta: că trebuie să pierim şi gata! N-avem nici o sc ăpare! După asta l-au luat pe tata la închisoare şi am rămas numai eu cu bunica, singure. Era iarn ă, frig, lemnele ni s-au terminat şi dacă nu mai era bărbat în casă, tare greu ne-am descurcat. Eu târâiam din pădure crengi uscate şi câte un drug gros şi fiindcă eram mică, oboseam şi abia ajungeam până acasă. Pe urmă trebuia să tăiem drugii aceia, dar bunica era bătrână, nu mai avea putere, eu nici atât, că dacă nu era mâncare, nu era nici putere. De la o vreme, bunica m-a trimis în beci să număr cartofii şi i-a împărţit pe zile, ca să ne ajungă până în primăvară. Ăsta lucru îl zicea mereu, parcă o aud şi acuma: - De-ar da Dumnezeu să ieşim la urzică, de-ar da Dumnezeu... Am scăzut de la trei cartofi pe zi la doi cartofi amândouă şi cu atâta hrană am rezistat. Câteodată ne mai aduceau şi moldovenii din sat câte ceva. Mai ales Axinia din Mo şeni,


67

când primea de acasă, ne dădea câte o bucăţică de brânză. O rusoaică mai miloasă ne aducea la câteva zile un pahar de lapte şi asta ne era toată mâncarea. Dar cu atâta nu aveai cum să rezişti mult şi de-acuma bunica - mai ales după ce i-a spus în faţă comandantul că ne-a adus acolo pentru pieire - m ă pregătea cu încetişorul că trebuie să murim, că nu e nimic straşnic, că o să ne uscăm, o să vie îngerul morţii şi o să ne ia şi o să ne ducă în rai. În felul ăsta mă pregătea ea pentru moarte. Eu însă nu mă împăcam cu gândul că o să mor, dar nu-i mai spuneam nimic, ca să n-o supăr. Aşa am ajuns, cu mare greutate, până în primăvară.

Procesul tatei În primăvară ne-au anunţat că o să fie judecat tata la Dolgovka, la 25 de kilometri de sat şi dacă vrem, să mergem să-l mai vedem o dată. Dar cine să meargă, bunica? M-a trimis pe mine: - Du-te tu, Margaretă, şi vezi-l! Poate îi dă drumul, poate îl iartă... Şi zi-i să spuie adevărul, cum a fost! Fiindcă se răspândise în sat zvonul că tata fusese organizatorul, că era singurul bărbat. Femeile care erau judecate cu dânsul aveau şi ele rude în sat şi ştiau adevărul şi acuma căutau să se recompenseze. Deci au f ăcut ele ceva turti şoare şi nişte cartofi fierţi, mi le-au legat într-o basma şi am plecat la Dolgovka, cu o femeie în vârst ă, mama uneia dintre rusoaicele judecate şi cu Niusia Scobioala, care mergea s-o vadă pe mama ei la spital. Femeia aceea, rusoaica, deşi în vârstă, era în putere. Dacă avea lapte, avea smântână, unt, nu făcea foamea şi rezista mai bine. Dar eu, hlichit ă, că n-aveam ce mânca,

68


mergeam ce mergeam şi cădeam. Ea aştepta să mă scol şi striga la mine: - Hai odată, că din pricina ta o să se înnopteze şi o s ă ne mănânce lupii prin pădure! N-am să uit niciodată drumul ăsta. Ieşisem foarte slăbită din iarnă şi să faci 25 de kilometri, o copil ă de zece ani, aproape oloagă de picioare... În sfârşit, cu mare greu şi cu ajutorul Domnului am ajuns în oraş şi ne-am dus direct la Judecătorie. Am dormit toată noaptea acolo, alături şi dimineaţă am aşteptat să-i aducă pe arestaţi. I-au băgat pe toţi opt într-o sală mare, pe nişte scaune, faţă în faţă cu trei judecători graşi şi deacuma urma să înceapă procesul. Eu, cum l-am văzut pe tata, am început să plâng şi am vrut să mă duc la dânsul, dar un soldat m-a a şezat imediat la loc şi mi-a spus că dacă mai fac un pas, mă dă afară. Pe urmă au început să spună una, alta, ca la judecat ă. Eu n-am priceput mare lucru, până am auzit-o pe tanti Galea, rusoaica aceea, zicând: - Iată, Spânu Neculai ne-a organizat. El ne-a chemat pe toate şi ne-a spus să furăm grâul... Când am auzit aşa, odată m-am sculat şi am zis: - Tanti Galea, cum puteţi să spuneţi aşa minciuni? Dumneavoastră aţi venit la fereastră la noi şi aţi bocănit şi eu m-am trezit prima şi am deschis. Cum puteţi să spuneţi aşa minciuni?!... Dar judecătorul, unul din aceia trei, mi-a strigat: - Şezi acolo, mucoaso! Nu te-a întrebat nimeni nimic. Ce, minte oare femeia asta în vârst ă? Tu minţi, că eşti o mucoasă! Eu am început să plâng: - Cum aşa... cum aşa?!


69

- Taci acolo, nu încurca! Şi am tăcut. Dar tata a zis şi el: - Iată, copilul nu poate s ă mintă! E adevărat ce spune: nu eu am organizat. Pe mine m-au chemat femeile astea şi m-am dus, că muream de foame. Cum s ă întreţin eu trei suflete dacă grâul stă sub zăpadă şi se strică?!... Au mai vorbit încă vreo doi-trei oameni şi pe urmă unul dintre judecători a zis: - O să-i dăm lui zece ani de zile şi la femei câte opt! Când a spus zece ani, eu am sărit de pe scaun şi m-am repezit acolo la dânşii, la picioarele lor şi plângeam şi strigam: - Nu-l luaţi pe tata!... Nu-l lua ţi!... Eu ştiam că bunelului i-au dat comuniştii din sat tot zece ani şi l-au omorât şi nu l-am mai văzut şi-mi închipuiam că dacă şi tatei i-au dat zece ani, înseamnă că tot o să-l omoare şi n-am să-l mai văd mai mult. Deci stăteam acolo şi plângeam şi nişte femei din sală au început şi ele a plânge şi a striga la judecători să nu îi dea atâta, că iată, are să-i să moară familia de foame dacă-l închid pe dânsul atâţia ani, şi încă pe nedreptate. Dar judecătorii strigau: - Afară, vă dăm afară! Un soldat m-a înşfăcat de mână, m-a scos afară şi a închis uşa. Am plâns cât am plâns şi m-am gândit: stau aici, că de-acuma trebuie să se termine şi când a să iasă am să-l văd. Într-adevăr, la scurt timp au început s ă iasă femeile, una câte una, iar la urmă a ieşit şi tata. Am alergat la dânsul şi i-am dat legătura cu mâncare. A dovedit s ă mă întrebe ce face bunica şi cum am ieşit din iarnă. I-am spus că foarte greu şi l-am întrebat plângând: - Ce-o să facem noi acuma fără mata?...

70


El m-a mângâiat pe cap şi mi-a zis: - Nu plânge, că degeaba plângi! Iaca, eu am să mă strădui să fac ceva pentru voi de acolo. Am să mă strădui să fac ceva! A luat legăturica, l-au băgat în maşina neagră şi s-a dus. Eu am rămas acolo, pe o piatră şi nu ştiam ce să fac. Nu mă puteam linişti la gândul că l-au luat pe totdeauna, ca pe bunelul. Femeia aceea care venise cu mine plângea şi ea. M-a sculat de jos şi mi-a zis: - Hai! Hai acasă încetişor! - Eu n-am să mai ajung acasă! - Ba ai să ajungi, că de-acuma nu ne mai grăbim, avem toată ziua înainte! Am pornit înapoi şi cu mare greu, spre noapte, am ajuns acasă. Când i-am spus bunicii că pe zece ani l-au condamnat pe tata, ceva groaznic s-a întâmplat cu dânsa. N-a plâns, n-a strigat, dar a refuzat orice: să mănânce, să se spele, să se roage. S-a culcat, a pus o plapumă peste cap şi gata: nu vorbea, nu mişca, nu nimica. Eu am lăsat-o o zi aşa, gândind că poate i-a trece şi s-a scula. Dar ea nici a doua zi nu s-a sculat, nici n-a cerut de mâncare. Atunci am fiert doi cartofi, am făcut nişte ceai de pomi şoare şi m-am dus la dânsa: - Bunică, na, ia şi bea şi mănâncă ceva! Ea, nimica. Nimica şi gata! Nici nu vorbea, nimic absolut, măcar să-mi spună ce are de gând, ce s ă fac eu mai departe. Şi când am văzut aşa, m-am pierdut şi eu. A treia zi o rusoaică ne-a adus un pahar cu lapte. L-am pus în două cu ceai, ca să-l lungesc, m-am apropiat de bunica, i-am tras oghialul de pe cap şi i-am zis: - Te rog să bei laptele ista şi să-mi spui ce să fac, că dacă nu te scoli şi nu mănânci nimica, atunci mă culc şi


71

eu lângă mata şi murim amândouă şi gata! Atunci ea a deschis ochii, s-a mi şcat puţin şi a spus: - Da! Pentru tine o fac, că Dumnezeu e mare şi poate va avea grijă măcar pe tine să te salveze! S-a ridicat cu greu, a b ăut un ceai, a doua zi a mâncat un cartof şi iată în felul ăsta şi-a revenit. Am început din nou să şedem împreună, să vorbim, să ne rugăm ca mai înainte. Ca să ne hrănim cât de cât, eu umblam cât era ziua de mare dup ă ouă de raţă, după rădăcini, după pomişoare şi aşa a trecut vara. Am intrat în toamnă fără lemne, fără cartofi, fără nimica, iar într-o zi, când am c ătat pe geam, am văzut că s-a aşternut zăpada... Despă r ţirea de bunica N-a apucat să vină bine îngheţul şi într-o zi s-a oprit în faţa casei noastre comandantul rus care supraveghea deportaţii, cu căruţaşul şi cu o sanie. Mi-a poruncit să mă îmbrac repede, că mă duce la orfelinat. Pentru mine a fost o tragedie, c ă eu nu voiam să mă despart de bunica. Ce orfelinat, ce e asta, unde e asta, unde mă duce? Comandantul mi-a zis c ă e un loc unde-i grămădesc pe copiii orfani, îi hr ănesc, îi îmbrac ă, îi poartă la şcoală şi că o să-mi fie bine. I-am tradus bunicii şi ea s-a gândit puţin şi a zis: - Cred că taică-tu a scris vreo plângere cum că noi am rămas singure şi o să murim. Du-te, draga bunicii, n-avem de ales! Du-te, salveaz ă-te măcar tu! Eu, dacă oi muri, nu-mi pare rău, mi-am trăit viaţa, dar tu trebuie să trăieşti înainte! Şi m-a rugat mult să mă duc, fiindcă eu nicidecum nu voiam să mă despart de dânsa.

72


Până la urmă a trebuit s-o ascult, dar acuma altă greutate: n-aveam cu ce mă îmbrăca la drum! Bunica s-a dezbrăcat de tot ce avea pe dânsa, tot a dat jos şi m-a încotoşmănat pe mine. În picioare mi-a dat pâslele tatei, rupte şi cârpite, vai de capul lor şi mari de mă înecam în ele. A băgat într-însele şi nişte paie de pe patul ei, s ă ţină mai cald. Pe urmă mi-a făcut semnul crucii şi atât a spus la despărţire: - Dacă ai să te rogi lui Dumnezeu, ai s ă scapi de acolo! Să nu uiţi în nici o zi să te rogi! Că dacă ai să uiţi, atunci şi Dumnezeu o să te uite pe tine! Ea, dacă era om mare, pricepea ce înseamn ă orfelinat, mai ales sovietic, dar eu nu pricepeam deloc, nu-mi închipuiam. Comandantul acela mi-l lăudase, că te hrăneşte acolo de trei ori pe zi, te îmbracă şi umbli la şcoală şi eu de-acuma aşa credeam. Îmi era tare jale de bunica. Cum s-o las singur ă acolo, fără nimeni? Şi i-am zis: - Matale ce-ai să faci? Cum ai să trăieşti? Cum ai să ieşi după lemne, dacă mi-ai dat mie toate hainele?!... - N-avea grija mea! Ai v ăzut că am un ţolişor pe pat, o să-mi fac din el o jiletc ă. Dacă-i ceva, am să cer ajutor la Axinia şi n-are să mă lase. Să fii fără grijă, că o să mă descurc! Mi-a făcut semnul crucii, eu m-am aşezat lângă comandantul acela, în sanie, c ăruţaşul în faţă şi am plecat. Ea a rămas - parcă o v ăd şi acuma - în faţa casei, aproape goală, cu o bluziţă subţirică pe dânsa, privind după mine până ce sania a cârmit. Atunci am avut gândul că ea se pregăteşte să moară şi nu m-am putut linişti deloc. Cum să moară, dacă ea era ca mama mea? Aşa o socoteam pe dânsa, c ă e mama, cu


73

toate că-i ziceam bunica, dar era cea mai scumpă pentru mine, Dumnezeu pentru mine era! Niciodată nu ţin minte să fi ridicat vocea la mine, s ă mă ocărască vreodată, s ă aud cuvinte urâte în cas ă de la dânsa. Niciodată! Cum să moară?! Şi iată aşa m-am despărţit pentru totdeauna de ea. Drumul spre orfelinat Prima oprire a fost la Dolgovka, unde fusese judecat tata. Acolo şefii au cerut certificatul meu de naştere. De unde certificat, dacă la plecare n-am dovedit să luăm cu noi nimica? Şi atunci mi-au zis: - Şezi aici până expediem scrisoare la Mihăileni, în Basarabia, să-ţi trimeată prin poştă certificatul! Eu m-am speriat: - Dar scrisorile merg o lună de zile! Ce să fac eu o lună de zile aici?! - Ei, o să stai cu noi, că te-am scos din eviden ţă de acolo, din sat. E pusă ştampilă pe dosar şi nu te mai poţi întoarce. Eu aveam zece ani, nu pricepeam că am dosar de duşman al poporului, cu num ăr şi c ă eram supravegheată peste tot. Mi-au impus deci să trăiesc la închisoare, în arestul preventiv, acolo unde stăteau toţi infractorii până la judecată. Era o cameră mare, cu paturi cu etaj. Mi-au dat un pat şi m-au lăsat înăuntru, cu vreo opt-zece b ărbaţi care aşteptau să fie judecaţi. E drept că şeful închisorii, când m-a adus, a ales unul dintre deţinuţi, pe cel mai zdravăn şi i-a spus: - Uite, tu să veghezi de dânsa, să iei seama să n-o atingă nimeni! Răspunzi de ea şi noi o să-ţi luăm asta în considerare la judecată.

74


Pentru asta nu s-au atins de mine, nimeni absolut nu m-a atins, dar ce cuvinte am auzit de la dân şii, ce întrebări, ce-şi povesteau unul către altul în faţa mea, asta e ceva ce nu pot descrie. Erau acolo şi ucigaşi, şi tâlhari, fel de fel şi vobeau cu mine ca şi cu un bărbat, numai cuvinte murdare. Eu de felul meu eram timidă, cuminte şi n-am mai rezistat. Într-o zi m-am dus plângând la şeful închisorii şi i-am spus: - Trimiteţi-mă înapoi, la bunica, fiindcă nu mai pot să ascult negreaţa asta, toate murdăriile care le aud aici! Dar el mi-a zis: - Ia uite! Mică, dar are caracter, ba înc ă are şi pretenţii la mine! Ce-s eu de vin ă că n-ai certificatul? - Dar eu ce-s de vin ă că ne-au grăbit?! - Apăi să vă fi îngrijit să vă fi luat tot ce vă trebuie... - Cum să luăm, dacă ne-au grăbit şi ne băteau să ne suim în maşină? Când să luăm actele şi tot? Ce, ne-a spus cineva unde ne duce, pentru ce şi ce-a să ne trebuiască? Nu ne-a spus nimeni nimic! Sui ţi în maşină şi gata! Şi încă cu arma la tâmplă... El s-a supărat: - Ia uite la dânsa, nu-i place! Dar ce crezi, c ă la cei care şed cu tine le place? Şi ei îs tot în aşteptare şi le e greu, dar ei rabdă. Rabdă şi tu! - Dar de ce să nu rabd la bunica? Eu mă întorc acolo şi când a veni ăsta, certificatul, atunci m-oi porni! - Nu, că eşti scoasă din evidenţă! Nici într-un caz nu putem să te întoarcem înapoi. Trebuie s ă te veghem şi gata! Când a văzut că eram gata a plânge din nou, mi-a spus: - Hai, lasă, du-te acuma şi om născoci noi ceva! Către seară, numai ce m-am pomenit c ă a intrat şeful


75

acolo, în cameră şi a zis: - Spânu, ia şi te îmbracă! Mi-am luat hainele acelea mari, cârpite şi r ăscârpite, de la bunica. Eu eram un copil de-o şchioapă, mărunţică şi prăpădită, numai pielea şi oasele şi hainele atârnau pe mine. Am ieşit din cameră şi o doamnă blondă, frumoasă, mi-a spus să merg după dânsa. Nu ştiam unde, dar îmi era totuna, numai să scap de bărbaţii aceia. Ea mergea înainte şi din când în când se uita îndărăt la mine cu nişte ochi răi. Eu mă ţineam după dânsa, cu pâslele acelea pe care abia le târam în picioare. Am ajuns la o casă rusească din lemn. A deschis uşa şi am intrat într-o odaie curată şi caldă. Mi-a zis să mă dezbrac. În jur totul era aşa curat, frumos - unde să pun eu hainele mele vechi şi de-acuma murdare? Le-am dus în tind ă şi am rămas doar în rochiţa subţire. Ea s-a dus la bucătărie, a încălzit mâncare bună şi tot atunci a venit şeful închisorii, la amiază. Ne-am aşezat toţi trei la masă şi am priceput de-acuma c ă erau soţia şi casa lui şi că îi fusese jale de mine. Erau şi ruşii miloşi! Şeful acesta înţelesese cât sufeream eu acolo, copil nevinovat, şi a vrut să-mi facă o bucurie, să mă ţie la dânsul până a veni certificatul. Dar n-a fost să fie! Soţia lui nu m-a putut suporta, nu m-a pl ăcut deloc. Se uita aşa, cu greaţă, la mine şi nu vorbea nimica, iar eu şedeam strânsă într-un colţ şi mă simţeam vinovată şi nu ştiam ce să fac. Seara m-au culcat în cearceafuri albe, curate, mă simţeam ca în rai. Dar ei, în loc s ă doarmă, au tot vorbit pân ă târziu în camera lor. Se sim ţea după intonaţie că se ceartă, că sunt supăraţi. Dimineaţă rusoaica mi-a făcut ceai, m-a hrănit şi m-a dus înapoi la închisoare. M-a lep ădat din nou acolo, în

76


cameră, iar bărbaţii aceia râdeau de mine şi ziceau: - Ce, unde ai fost? Unde te-ai plimbat? Ai fost cu bărbaţii? Fel de fel de cuvinte murdare şi de prostii îmi spuneau, că îmi era greaţă să îi ascult. A doua zi, dis-de-dimineaţă, şeful închisorii a venit iar şi mi-a zis: - Îmbracă-te şi hai cu mine! M-am luat după dânsul, abia păşind cu pâslele acelea şi ne-am oprit la marginea oraşului, la o casă dărăpănată, veche. Am intrat acolo şi el a zis în ruse şte: - Bună seara! - Bună seara! - Vă rog să primiţi fetiţa asta, că-i de-a voastră! Era o familie de moldoveni cu şase copii, cinci mai măricei şi unul sugaci, de vreo patru luni. Eu, când am auzit vorba mea, m-am topit de bucurie. Numai ce am intrat şi gata, m-am lipit de dân şii! - Ai mâncat? - Am mâncat. - Atunci hai la treabă! - Cu bucurie, hai! Poftim, fac tot ce pot eu... Am spălat copilul, am curăţat podelele, am ajutat la bucătărie, în scurt, tot ce a fost nevoie în gospodărie. Aşa eram de fericită... Sigur că-mi era dor tare de bunica, dar eram fericită. Parcă eram la mine acasă, în Moldova! Însă aşa a făcut necuratul, că iar am intrat în belea. Într-o zi, stăpâna mi-a dat un borcan de sticlă şi m-a trimis să cumpăr repede gem, că dospea aluatul pentru plăcintă. M-am dus, vânzătoarea mi-a umplut borcanul ras şi pe drum înapoi mi-a venit gândul să înting măcar puţin, să simt şi eu pe limbă gustul. Flămândă nu eram, că mă


77

hrăneau acolo cu ce mai rupeau de la gura copiilor. Nu era mult, însă eram bucuroasă cu ce-mi dădeau, mai ales cartofi. Altceva nici n-aveam nevoie, că eram învăţată cu cartofii şi cu foamea. Dar atunci m-a împins necuratul să înting în gem. Am scos borcanul şi el s-a aburit, că afară era iarnă şi gemul călduţ. S-a asudat, s-a şuit din mână şi l-am scăpat, dar gemul nu s-a scurs, c ă nu era aşa moale, ci doar vreo sută de grame au căzut pe cărare, în zăpadă. Am strâns repede cât s-a putut şi l-am pus înapoi. În zăpadă a rămas o pată cafenie. M-am uitat în jur dacă nu mă vede nimeni şi m-am aşezat jos şi am mâncat toată pata aceea. Sigur c ă am întârziat puţin şi st ăpâna s-a supărat. Când a mai văzut şi borcanul, că de-acuma îi lipseau doi milimetri de la gură, m-a întrebat: - Dar ce-i? Ai mâncat tu din borcan sau nu ţi-a dat vânzătoarea? Eu n-am priceput că din pricina mea, femeii i se stricase aluatul şi pentru asta m-a întrebat sup ărată. Şi în loc să lămuresc, să-i spun că l-am scăpat, că n-avea capac şi a curs în zăpadă, eu m-am speriat şi am ieşit repede în curte. Şi şedeam acolo şi aşteptam. Ce aşteptam? Nu ştiu. Copil prost! Aşteptam că poate acuşi o să iasă cineva să zică: - Hai, intră în casă, c-ai să îngheţi! Hai, că nu-i nimica straşnic, nu-i nimic! Dar n-a ieşit nimeni după mine şi atunci m-a jucat mândria şi în loc să mă smeresc la aceia, m-am dus la închisoare de bunăvoie. Când m-a văzut acolo, şeful mi-a zis mirat: - Ce-i, mă? Nici ai tăi nu te plac? Nu te iubesc nici ai tăi?!... Am mai stat la închisoare încă vreo săptămână după asta. Pe urmă a venit în sfârşit certificatul de naştere şi

78


l-au chemat din nou pe căruţaş cu sania, să mă ducă mai departe. Când am pornit, era deja luna noiembrie şi un ger straşnic, la vreo - 30 de grade. Căruţaşul avea cojoc până în pământ, căciulă, dar eu eram în rufele acelea subţiri şi cârpite, vai de capul meu! M ă mir că am rezistat. Am mers aproape toată ziua şi spre seară mi-a zis: - O fi el orfelinatul aproape, dar eu nu risc. Nu-mi trebuie să mă mănânce lupii! Hai să înnoptăm undeva într-un sat! La primul sat care s-a nimerit în cale, ne-am oprit la o căsuţă sărăcăcioasă şi el a bocănit în uşă. A ieşit tot un moldovean, că toată Siberia era împânzit ă de moldovenii noştri. Căruţaşul i-a spus: - Iacă, o duc pe feti ţa asta la orfelinat, dar noaptea nu putem merge. Vă rog să ne găzduiţi aici! Ne-a găzduit cu dragă inimă. A dus calul lângă vacă, în grajd şi ne-a poftit în casă. Eu eram ţeapănă de ger. M-a suit pe cuptor, unde mai erau trei b ăieţei. Soţia, când a aflat că sunt moldoveancă, a început a vorbi româneşte cu mine. Ne-au dat ceai, ne-au pus la masă, tot ce trebuie. Şi iară m-am simţit bine, am uitat şi de ger, şi de frigul care mă pătrunsese. Cum stăteam eu pe cuptor acolo, ei se tot uitau lung la mine, şi soţul şi soţia. S-au dus amândoi într-o odaie şi după vreo zece minute s-au întors şi i-au zis căruţaşului: - Iacă noi ne-am sfătuit şi am hotărât s-o înfiem pe fetiţa asta. N-o mai duceţi la orfelinat, că tare greu o să-i fie acolo! Dar rusul le-a răspuns: - Nu, n-am voie! Am dosarul ei la mân ă, strict secret. Trebuie s-o duc să iscălească acolo.


79

- Iscălim noi! O luăm aici şi vă dăm în scris. La noi, în Basarabia, dacă moare cineva şi r ămâne un copil orfan, îl ia o rudă. Iată, noi socotim că e o rudă de-a noastră, că ne place fetiţa şi ne e jale de dânsa… - Dar ia întrebaţi-o pe ea, ea vrea oare? Când m-au întrebat, eu mi-am adus aminte de tata, de fratele meu şi am zis: - Nu, eu vreau la bunica, la tata, acas ă la noi în Mihăileni! Şi rusul le-a spus: - Vedeţi?! Dacă n-ar avea pe nimeni, aţi putea să mergeţi cu mine la orfelinat şi să o înfiaţi. Da ea are tat ă, are bunică, are frate, are neamuri care pot s-o ia. N-are cum să rămână la voi! Ei s-au întristat, dar n-au avut ce face. Ne-am culcat toţi la călduţ, pe cuptor. Eu m-am mai trezit de câteva ori şi am văzut că femeia, gospodina, făcea clătite. A rupt făină de la cinci guri ca să facă clătite la o orfană, să aibă de drum! Dacă mai sunt vii, ei şi urmaşii lor, să le dea Dumnezeu sănătate, sau dacă sunt în ceruri, să fie cu drepţii, că tare buni oameni au fost! Îmi pare r ău că nu le ştiu numele şi din care sat erau, dar poate cineva acum a afla, că băieţeii aceia erau cam de o seam ă cu mine şi trebuie să ţină minte că a fost o orfană la dânşii şi a dormit o noapte! Dimineaţa s-a sculat mai întâi bărbatul, a adăpat calul şi a încărcat sania cu fân. Femeia mi-a pus cl ătitele într-o hârtie şi mi le-a dat la drum. Mi-ar fi dat ei şi haine, dar cred că nu aveau. Şi se uitau aşa, cu jale, la noi: căruţaşul cu pufoaică vătuită, cojoc de oaie până în pământ, cuşmă, mănuşi şi pâsle proaspăt tălpăluite, iar eu, prăpădită, ruptă, cu pâslele acelea cârpite, pline cu paie! Am pornit iarăşi la drum şi de la o vreme gerul s-a

80


făcut şi mai mare. C ăruţaşul a coborât şi a început să meargă pe jos, ca s ă se încălzească. Mi-a zis să cobor şi eu, dar cum să cobor, când abia păşeam cu pâslele acelea aşa de mari şi rupte? Mă temeam că o să rămân în urma saniei şi o să mă mănânce lupii şi am zis că nu cobor. Da de-acuma mă pătrunsese gerul şi începuseră să-mi degere picioarele. El îmi tot d ădea de grijă să mă uit după lupi, să nu vină vreunul, că eram cu faţa la pădure. Eu însă eram tot mai ţeapănă şi voiam să dorm. Se însera şi tot nu dădeam de orfelinat. Căruţaşul a întrebat pe un tractorist ce se întâmpla să treacă pe acolo şi acela l-a îndrumat. Am mers până s-a întunecat cu totul şi pădurea nu se mai termina. Eu simţeam durere în tot corpul, nu puteam să-mi urnesc nici capul şi nu voiam decât să dorm. Mă gândeam că dacă tractoristul a zis că mai e puţin, trebuie să rabd. Nu ştiu, cred că am moştenit genele bunicii dinspre mam ă, că dânsa a trăit o sută de ani. Altfel, mă mir cum am putut eu să rezist tot drumul acela, la - 45 de grade! Orfelinatul din Zverinka În sfârşit, am găsit orfelinatul. Era o singură luminiţă aprinsă, într-o odaie de serviciu. C ăruţaşul s-a dat jos, a bocănit la uşă, pe urmă s-a întors şi mi-a strigat: - Hai, coboară-te, că am ajuns în sfârşit! Am dat să mă mişc, dar n-am putut deloc. M-am silit: nimic! Ţapănă şi gata! El s-a dus să vorbească înăuntru, cu directorul şi când a văzut că nu cobor, a venit înapoi: - Ce, ai adormit? Coboar ă, că iaca, am ajuns! Am mârâit ceva, că nici voce nu aveam. Atunci el s-a apropiat de sanie şi s-a uitat la mine:


81

- Ăăă, dar tu ai înţepenit! Veniţi, tovarăşu’ director, să mă ajutaţi, că uitaţi, a înţepenit şi trebuie să o ia doi! A ieşit şi directorul, m-au luat aşa ţeapănă cum eram şi m-au dus înăuntru, pe o masă. Au telefonat doctoriţei să vină urgent pentru un caz grav, un copil înghe ţat. A sosit doctoriţa şi a început să mă trateze cu frecţii şi injecţii, însă eu nu simţeam nimic. Vedeam numai seringa, dar nu simţeam înţepătura. Şi aşa s-a chinuit toată noaptea. Directorul îl ocăra pe căruţaş şi zicea că o să-l dea în judecată: - Cum ai putut tu s ă te îmbraci în felul ista şi pe copil să-l aduci ţapăn? Orfelinatul e pentru copii sănătoşi, nu pentru invalizi. Dacă nu-şi revine, o iei şi o duci înapoi, că nouă copii de ăştia nu ne trebuiesc! - Dar eu am întrebat-o dac ă-i e frig, eu ce-s de vin ă ? - Cum nu eşti de vină? N-ai văzut că-i dezbrăcată? Dumneata te-ai îmbr ăcat, dar ea n-ai v ăzut că-i dezbrăcată? Nu te-ai gândit că o aduci moartă? Du-te şi salvează măcar calul, pune cojocul pe el! S-au zbătut cu mine toată noaptea şi spre dimineaţă mi-au turnat spirt în gură. Mi s-a făcut foame şi somn, dar nu mă lăsau să adorm. Până la urmă am simţit când m-a pălit doctoriţa. Dacă a v ăzut că simt durerea, mi-a dat nişte leacuri, mi-a mai făcut o injecţie şi a plecat, iar eu am putut să dorm. Când m-am trezit eram tot pe mas ă, învelită, iar mâncarea alături, pe un scaun. Aşa a început viaţa mea de orfelinat. La orfelinatul acesta erau vreo cincizeci de copii, băieţi şi fete, toţi ruşi, poate doar unul s ă fi fost ucrainian. Mai erau şi doi copii din Basarabia, un băieţel cu sora lui mai mare, dar nu erau moldoveni, ci caţapi, ruşi refugiaţi din vremea ţarilor. Cât mi-am mai ştiut limba, am mai căutat

82


vorbă cu fata aceea, dar ea era mai mare şi nu ne întâlneam des. Şi dacă n-am mai avut cu cine vorbi, n-am avut ce citi, am uitat româneşte. Trei ani am stat la orfelinat şi în trei ani mi-am uitat limba! Când auzeam acas ă că se duceau soldaţii la armată în Rusia şi se întorceau după câţiva ani fără să mai ştie limba, nu-mi venea a crede. Dar aşa este! Dacă n-ai cu cine vorbi, ui ţi. Viaţa la orfelinat era dur ă. După război, au rămas în Rusia foarte mulţi copii orfani, lepădaţi, nesupravegheaţi. I-au adunat de pe str ăzi, de prin gunoaie, de sub poduri şi i-au închis în orfelinate. Ca şi caii sălbatici, aşa erau sărmanii copii şi trebuia să te adaptezi la sălbăticia asta. Pe mine, imediat ce au a flat că sunt moldoveancă, au început să mă numească în toate felurile: şacala, parazita, duşmanca poporului... Şi când au văzut că-mi fac şi cruce, mă strigau bogomolka, adică „evlavioasa”, un cuvânt de batjocură la ei. Câte lacrimi am vărsat eu că voiam înapoi, la bunica! Voiam la cei doi cartofi pe zi, dar cu bunica... Aici, ce-i drept, ne hrănea de trei ori pe zi. Nu te săturai, dar nici nu mureai de foame. Puteai s ă exişti. Aveam un lac artificial lângă orfelinat şi cumpărau de acolo peşte. Şi în toată ziua ne dădeau peşte: supă de peşte şi peşte pră jit. În al doilea an, numai ce mă apropiam de cantină şi miroseam peşte, că imediat începeam să vomit. Nu mai primea organismul. Dar fa ţă de doi-trei cartofi pe zi, cum mâncam la bunica, sigur c ă era mai bine! De s ărbătorile mari - 7 Noiembrie, 1 Mai - ne d ădeau şi ceva mai bun. Atunci gustam şi noi puţină carne, un măr îngheţat sau nişte bomboane. Majoritatea copiilor se ocupau cu furtul. De asta şi era orfelinatul la marginea pădurii, separat de sat. Când


83

scăpau în sat, vara, intrau pe ferestre şi furau tot. Oamenii veneau la director să se plângă, dar el le spunea : - Ce să-i faci, le e foame! - Dar nu-i hrăniţi? - Dar ce, asta-i hrană?!... Şi aşa mereu.

Cum am devenit pionier ă Timp de vreo lun ă, am mai corespondat de acolo cu bunica. Şi-i spuneam că iaca, aici nimeni nu-şi face cruce şi că vor să mă fac ă pionieră… Şi ea îmi scria c ă nici într-un caz, că pionierii sunt o sectă satanică şi pe urmă devii comunist şi satana; să nu te dai, că Dumnezeu o să te pedepsească! Şi spunea că dacă nu pot să-mi fac cruce deschis, să aştept să adoarmă copiii. Dar de multe ori adormeam eu înainte, c ă eram un copil din ăsta care nu ştia altceva decât munc ă, muncă, muncă. Nu ştiam să pierd vremea. Aşa era în familia noastră. La Orlovka şedeam cu bunica fără treabă fiindcă nu era nici aţă, nici pânză şi ce să faci, ce să munceşti? Nimic, că n-aveai cu ce! Dar la orfelinat, când am dat de grupa mare, acolo fetele brodau, cro şetau, coseau fel de fel. Şi eu imediat am învăţat, mai ales că semănam cu bunica, pricepută. Şi hai să cos şi eu! Dar îmi trebuia mai multă aţă şi material. Atunci am început s ă merg cu copiii la strâns de oase. Ne duceam pe malul Tobolului, un râu foarte mare şi repede, care venea din mun ţi. Pe malul râului era nisip şi numai ce dădeai cu piciorul şi ie şea un os. Nici până astăzi nu ştiu de unde atâtea oase: ori a fost un cimitir acolo, ori a fost un război şi au pierit caii… Oasele acelea le duceam la un loc special - f ăceau ceva cu ele, făină,

84


clei - şi primeam câţiva bănuţi în schimb. Cu bănuţii ceia cumpăram repede aţă şi material, ca să fac şi eu o pernuţă, un şerveţel ori o băsmăluţă de nas. Şi mi-era drag. Până au aflat rusoaicele toate şi educatoarele şi au început să-mi zică: - Da fă-mi şi mie! Fă-mi şi mie! - Îţi fac, dacă îmi aduci aţă şi oleacă de pânză! Şi îmi aduceau şi le făceam la toţi, pe rând, dar şi mie. În trei ani mi-am făcut un geamantan umplut cu toate celea - zestre, cum spunea bunica, o fată trebuie să se mărite cu zestre. Vara, pe când to ţi copiii se distrau, umblau după furat, alergau în pădure sau la iaz, eu şedeam gheboasă de dimineaţă până noaptea şi coseam. De acolo mă duceam la şcoală, apoi îmi făceam lecţiile şi iarăşi mă aşezam la lucru. Şi făceam totul cu dragoste, cu bucurie, s ă rămână ceva. Bunica aşa spunea, că dacă nu faci nimic, ai trăit degeaba. Când se întâmpla de eram mai hodinită şi puteam, aşteptam să se culce fetele şi pe urmă mă rugam, cum mă învăţase bunica. Şi iacă aşa, într-o noapte a zăpsit o fată care nu dormea că eu m-am sculat, am îngenuncheat şi mi-am făcut cruce, şoptind „Tatăl nostru”. Dimineaţa ştiau toţi. Acolo, la orfelinat, nimeni nu credea. Asta era o ruşine, să crezi în Dumnezeu, o ruşine mare. Conducerea a ridicat în picioare tot orfelinatul, toate educatoarele, de la toate grupele. Ne-au adunat, au făcut careu, iar în mijloc, eu, cel mai vinovat copil, fiindcă mi-am făcut cruce. Şi au început: - Cum? Nu ţi-e ruşine? Ce, aşa de proastă eşti? Acuma nu mai eşti la bunica, uită ce ţi-a zis aceea, acuma e şti la noi şi trebuie să asculţi de noi! Şi trei zile la rând tot a şa. Pe urmă au hotărât: o 11

11. Odihnită


85

facem pionieră, îi dăm însărcinări şi atunci va uita de Dumnezeu! Mi-au spus de pionieră, dar eu nu şi gata, mai ales că-mi scrisese bunica c ă nici într-un caz. Deci nu şi nu, şi câteva luni m-au tot terorizat. Nu s-au a şteptat să fiu a şa de ambi ţioasă în privinţa asta şi nici eu singură pe mine nu mă cunoşteam. Dar pentru mine bunica era Dumnezeu şi trebuia pe dânsa să o ascult, nu pe ei. Încă nu-mi dădeam seama că intrasem pe alte mâini şi trebuia să mă supun lor, că bunica era departe. Ei n-au renunţat însă la hotărârea lor. Educatoarea mi-a dat o cărticică cu legile pionierilor, ca s ă le învăţ şi să le spun când m-or primi. Deci au f ăcut careu cu toată şcoala, că iată, azi primim în rândul pionierilor pe Spânu Rita. Eu atunci am fugit în p ădure şi m-am ascuns. Educatoarea s-a făcut de râs, că era sarcina ei să mă facă pionieră şi drept pedeapsă m-a băgat într-o nişă întunecoasă unde se ţineau teurile, cârpele de podea, măturile. M-a băgat acolo, flămândă şi în frig, toamna târziu. Eram eu îmbr ăcată nu mai umblam ca la Orlovka, numai în rochi ţă, ci îmi dăduseră un costum gros cu pantalon şi bluză de baică - dar totuşi era frig şi noaptea frigul m-a pătruns la oase şi am început să bat în uşă. Fetele treceau dar nu deschideau uşa, că educatoarea le ameninţase crunt. A doua zi m-a scos şi m-a dus la director. Directorul nu era sever, era un om bun, în ţelegător. Ceilalţi, când îmi vorbeau împotriva lui Dumnezeu, vorbeau aspru, ca şi cum aş fi fost un infractor, dar el nu, el se vedea c ă e altfel. Când educatoarea a început s ă mă ocărască în faţa dânsului, i-a zis aşa: - Lăsaţi, că o să înţeleagă Rita! Ea de acuma a priceput şi n-o să-şi mai facă cruce. O să fie ca toţi copiii, că ce rost are să te deosebeşti de copii? Noi o hr ănim, o îmbrăcăm,

86


o educăm şi ea trebuie să răspundă cu bine. Aşa-i, Rita ? Eu dădeam din cap şi nu ziceam nimic, dar sim ţeam că nu spune cu răutate, că nu crede cu adevărat ce zice. După ce am ieşit de acolo, educatoarea, cu toate c ă directorul i-a zis să mă lase în pace, a deschis u şa la magazia aceea şi m-a izbit iar în ăuntru. Am îngheţat bine şi au început să mă doară picioarele. Mi-am amintit cum era să rămân fără ele când venisem, c ă aşa îmi spusese doctoriţa: dacă mai trecea vreo oră-două, de-atâta ger puteam să rămân fără picioare! Ştiau toţi de cazul meu şi educatoarea îmi zicea: - Dacă mai stai acolo, gândeşte-te ce-ai să păţeşti cu picioarele! Eu, un copil fragil, sigur că m-am speriat, sigur că am cedat până la urmă. M-am gândit că dacă ar vedea bunica şi tata ce chin p ăţesc eu, poate că ar zice că da, poate că ar fi de acord să fac cum mi se cere. Un sprijin mare mi-a dat şi învăţătoarea. Ea nu se arăta că este creştină, dar ţinea cu mine, contra la toţi. Îmi spunea: - Rezistă, fii mai isteaţă! Dacă te-a murdărit cineva, murdăreşte şi tu! Dacă te-a pălit, păleşte şi tu! Cu cât au să vadă că plângi şi suferi, cu atât fiecare o să-şi bată joc de tine. Şi aşa era. Nu numai educatoarea î şi bătea joc de mine, dar şi copiii, mai ales băieţii. Nu puteai să treci pe lângă dânşii! Ori î ţi puneau piedică să cazi în nas, ori te păleau numaidecât. Eu eram „duşmanul poporului”, parazita! Cum să trăieşti aşa?!... Parcă acum n-aş suferi atât dacă cineva mi-ar spune cuvinte urâte, şi încă pe nedrept, dar atunci aşa de dureros se lipeau de mine! De ce s ă-mi spună aşa, dacă n-am făcut


87

nimic, de ce să mă murdărească?!... Şi sufeream groaznic. Învăţătoarea, când mă vedea aşa, mă oprea după lecţii şi-mi zicea: - Trebuie să te faci pionieră şi atunci au să-ţi dea pace şi n-au să te mai chinuie atât. Dacă tu vrei să crezi, crezi în su fletul tău, că din sufletul tău nimeni nu ţi-L poate lua pe Dumnezeu. Nu-i aşa? - Aşa-i! - Păi vezi? Dacă nu-mi spunea aşa, poate că nu cedam, dar când mi-a zis, mi s-a părut logic. Cine poate să-mi ia pe Dumnezeu din suflet? Eu cred şi gata! Şi o să mă rog în gând, cum m-a învăţat bunica. Deci am renunţat, am cedat. M-au scos de acolo, de la izolare, că de acuma începuseră să se indigneze şi copiii. Când au auzit că mă congelează şi nu-mi dau de mâncare, băieţii îi strigau educatoarei în obraz: - De ce o pedepsi ţi aşa pe moldoveanca asta? Că iată noi, băieţii, nu suntem nici unul pionier! Şi într-adevăr, numai unul era pionier şi purta cravată roşie, dar acela fugea de băieţi şi se ţinea de urma fetelor, că fetele nu-l băteau. Încolo, nici un b ăiat nu era pionier. Ei erau sălbatici, ziceau: - La ce îmi trebuie mie petica asta? Ca să-mi şterg nasu’ cu dânsa sau ce? Şi fetele au început s ă-i spună educatoarei: - Daţi-i pace la moldoveanca asta, dacă nu vrea! Că ea are bunică, are tată, are frate, de ce să asculte de dumneata? Ascultă de rudele ei... Da ţi-i pace! Aşa că m-a scos de acolo. Înv ăţătoarea a vorbit cu educatoarea, a vorbit pe urmă şi cu mine şi m-a scos. M-au făcut pionieră şi chiar a doua zi un b ăiat mi-a dat

88


foc la cravată. A ars cravata, dar mi-a ars şi părul, vai de capul meu! Pe urmă mi-au dat şi o sarcină: să fiu ca a doua învăţătoare. Au făcut al doilea catalog şi dacă venea copilul la şcoală, puneam că a venit, dacă nu venea, puneam că n-a venit. După lecţii trebuia să mă duc la director să-i dau evidenţa, ca să ia măsuri. Ce măsuri, dacă nu asculta nimeni nimic?! Îl chema directorul în cabinet, copilul se ducea râzând. Directoru îl întreba, el promitea că vine la şcoală şi nu venea nici a doua zi. Şi tot aşa. Însă eu, de acuma, eram vinovat ă. Eram „trădătoarea”, „denunţătoarea” şi au început bătăi şi piedici. Unul m-a buhnit aşa de tare la o ureche, c ă până astăzi mă doare. Îşi băteau joc de mine în fel şi chip. Dar cum aş fi putut eu s-o refuz pe Lidia Vasilievna, învăţătoarea? Că ea m-a rugat: - Rita, eu trebuie să fac asta, dar n-am timp, te rog ajută-mă tu! Şi eu, ca să n-o refuz, că aşa m-a învăţat bunica, am acceptat. Îmi era milă de ea, că avea doi copilaşi mici şi venea tocmai din sat, de la 3 kilometri, să ne înveţe. Eu îi spuneam câteodată mamă. Eram dornică să spun cuiva mamă - toată viaţa am fost - şi-i ziceam din când în când ei. Iar dânsa mă miluia, mă poftea la ea acasă, rupea de la copiii ei şi mă ospăta cu câte un pahar cu lapte, cu o bomboană... Mult mai târziu am aflat că şi ea era deportată, din Moscova. Tatăl ei, avocat, fusese împuşcat de ruşi, iar pe mamă-sa şi pe dânsa le-au trimis în fundul Siberiei. Pe ea o puneau la lucru unde era mai greu, unde nu voia nimeni. Aici, la orfelinat, nu rezistase nici o înv ăţătoare, toate fugeau de sălbăticia copiilor, dar iată că ea a rezistat.


89

La şcoala supravie ţuirii Cel mai greu de suportat la orfelinat erau batjocurile copiilor. Şi fetele erau dure şi se băteau. M-am bătut şi eu, că aşa mi-a zis învăţătoarea: - Dacă te bate, dă înapoi, că altfel te calcă în picioare şi nimeni n-o să te apere! N-are cine s ă te ocrotească, n-are cine să te jelească. Vrei să rezişti? Luptă-te! Şi m-am luptat. Într-o zi şedeam liniştită pe pat şi citeam. Una dintre fete, cea mai gol ănoasă, mai obraznică, a venit la mine la pat şi mi-a zis: - Moldoveanco, ce citeşti? Ia scoală-te şi spală podeaua, că eu sunt astăzi de serviciu! Trebuia să speli podeaua, să duci căldarea de noapte afară la closet, să o clăteşti, să aduci apă şi lemne, să faci focul, mă rog, însărcinări ca să trăieşti. Şi ea mi-a spus să fac toate în locul ei. Eu i-am zis: - N-am să fac! - Da de ce, că ai mai făcut şi pentru altele! - Am făcut pentru că erau bolnave şi nu puteau. Dar tu eşti sănătoasă, aşa că fă-ţi! Mi-a înşfăcat cartea şi a zvârlit-o cât colo. Eu am r ămas calmă şi n-am dat înapoi. Atunci m-a luat de picior, m-a tras de pe pat şi m-a pălit cu capul de perete. Dar nici eu nu m-am lăsat: m-am sculat, am pus toat ă puterea şi am izbit-o şi eu pe dânsa. Şi mă gândeam: să mă vadă acum bunica! Păi cum eram eu înainte, cu dânsa? Mieluţ ascultător, tot cu ruşine de oameni, cu cinste, cu rugăciune la Dumnezeu... Dar nevoia te învaţă, te face dur şi eu m-am înrăit mult acolo, m-am schimbat. Cea mai mare tragedie a fost cu credin ţa, că mi-am

90


pierdut-o. Îmi spuneau mereu că Dumnezeu nu există. Închipuiţi-vă ce întorsătură bruscă se petrecea în sufletul meu! Până la zece ani să auzi tot numai Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeu şi când colo, hop c ă nu-i şi gata! Numai învăţătoarea îmi spunea altfel decât ei, dar cu ea nu stăteam prea mult împreun ă. Din când în când rămânea după lecţii şi mă învăţa să-mi păstrez credinţa în suflet, dar să nu cedez, să nu mă las călcată în picioare, să am demnitate, să nu-mi fie ruşine să ripostez. Şi azi aşa, mâine aşa, până m-au convins. Mai întâi am început să-L învinovăţesc pe Dumnezeu, că dacă este, de ce admite a şa ceva. Pe urmă, cu timpul, ne mai auzind nimic de Dânsul, ori auzind numai că nu există şi că e ruşine să crezi, că numai babele proaste cred şi că omul e dumnezeu, omul poate s ă facă totul, am început cu adev ărat să nu mai cred. Mai aveam totuşi momente când mă gândeam că El există şi veghează totul. De pildă, odată am cerut harbuz de la două fete care mâncau şi n-au vrut să-mi dea nici măcar să gust. Mi-au spus: - Dacă vrei, hai la furat mâine! M-am dus. De furat n-am mai putut fura, că paznicul a fost vigilent şi era cât pe ce să ne împuşte, iar când am venit înapoi, cantina se închisese şi noi am rămas flămânde: nici harbuz şi nici mâncare! Atunci m-am gândit că Dumnezeu m-a pedepsit pentru c ă am vrut să fur. Dar nu era ceva profund. Aşa treceau zilele şi încetul cu încetul am uitat şi limba, şi de Dumnezeu. Şi mă întrebam pentru ce am ajuns eu aici, pentru ce mă murdăresc în felul ăsta... Nu da, Doamne, nimănui să intre pe uşile orfelinatului! Nu ştiu cum e acum, dar ce am tr ăit eu a fost groaznic.


91

Aşa ne lua câteodată un dor de casă, de părinţi, de viaţă normală! Cântam atunci cântece pline de jale, despre mormântul mamei şi al tatei, despre moarte, că nu suntem nimeni şi nimica. Nu cântam, ci urlam. Şi răsuna pădurea de durerea noastră. La un pas de moarte Între fetele de la orfelinat era una singur ă de care mă simţeam mai apropiată, Zoia Panamariova. Într-o zi, pe când eram singură în cameră şi brodam, Zoia a venit şi mi-a zis: - Hai să ne scăldăm în lac şi să rupem nuferi! Era vară şi copiii se distrau toţi care pe unde. Era o libertate deplină, puteai să faci ce vrei. Principalul era să nu fugi de acolo şi să nu te duci în sat s ă furi, dar se mai întâmpla, desigur. Am plecat cu Zoia la lac şi ne-am vârât în apă. Ea ştia să înoate şi s-a dus la nuferi, iar eu m-am luat dup ă dânsa. Chiar am ajuns la un nufăr şi l-am tras, cât pe ce s ă mă înec. Nufărul are nişte funii subţirele, mai subţiri decât degetul şi lungi cât adâncimea apei. Şi când am tras, funia aceea era foarte rezistent ă şi nu se rupea. M-am uitat la Zoia şi am văzut că ea muşca tulpina cu dinţii. Am făcut şi eu la fel şi asta m-a încurajat, c ă iată, am un nufăr, mă duc şi la al doilea. De-acuma însă apa îmi venea până la gură şi am strigat: - Zoia, acolo e adânc, cum stai tu? - Nu-i adânc, nu te teme, mai f ă un pas! Am mai făcut un pas şi când am văzut că nu ajung la fund, am început să dau din mâini şi din picioare. Şi cu cât mai tare d ădeam, cu atât m ă încâlceam în tulpinile acelea ale nuferilor. Şi m-am încâlcit într-atâta că nu mai

92


puteam să ies. Şi aşa, liniştit, frumos, mi s-a dus tot aerul, putere n-am mai avut şi m-am dus la fund. În timpul ăsta ea s-a întors, a văzut că nu-s şi că numai bule ieşeau din apă şi a priceput că mă înec. Şi cum era la doi paşi de mine, a înotat, s-a scufundat, mi-a găsit capul, m-a apucat de păr şi m-a tras afară. Înghiţisem destulă apă şi a durat ceva pân ă să-mi revin. Momentul ăsta mi-a întărit mult prietenia pentru Zoia. De acuma o simţeam mai aproape şi mai mult o preţuiam. Că dacă nu era ea în timpul acela s ă mă scoată, ori dacă avea să se sperie ca b ăieţii aceia care l-au l ăsat pe Emil în iaz şi au fugit, atunci eu muream. Nu mult după aceea am făcut alta. Într-o dupăamiază mi-am luat plapuma, m-am dus în buruieni şi am citit acolo pân ă am adormit. Nici la masă n-am fost. Educatoarea, care-mi citise dosarul şi ştia ce a făcut Emil, s-a speriat că am fugit şi eu în Moldova. Când în sfârşit m-a găsit, m-a ocărât foarte tare, că puteau să mă mănânce şerpii, că sunt jivine în buruienile acelea şi ea nu face închisoare pentru mine. M-a pedepsit aspru şi mi-am dat cuvântul că aşa ceva nu mai fac. La câteva zile am ie şit la drum şi m-am aşezat acolo să citesc. Era linişte şi rar dacă trecea vreo căruţă sau vreo maşină. Când încolo, un bărbat şi o femeie, tineri, la vreo treizeci şi cinci de ani, s-au apropiat de mine şi m-au întrebat de ce m-am depărtat aşa mult de sat şi dacă nu mă tem singură acolo. Le-am spus că nu mă tem, fiindcă locuiesc la orfelinat, la trei sute de metri de drum. Ne-am luat la vorbă şi am rămas cu dânşii foarte mult. Nu ştiu de ce, poate fiindcă eram dorită să mai vorbesc cu cineva... După vreo săptămână m-a chemat directorul la dânsul. Când am intrat, am dat cu ochii de ei. Zâmbeau şi au spus


93

că au venit să mă înfieze, că ei nu au copii şi tare le-am plăcut. Directorul m-a întrebat: - Îi cunoşti? - Da, am stat de vorb ă cu dânşii. - Şi vrei să te înfieze? - Cum adică? - Adică să fii fata lor cu documente, să răspundă de tine. - Dar tata?... Dar bunica?... - Gata cu tata şi bunica! Aiştia au să-ţi fie tată şi mamă! - Nu, nu vreau! Nu şi gata! Şi am fugit de acolo. Cum a murit bunica So fi a Într-o zi am primit scrisoare de la Niusia Scobioala, care îmi spunea că bunica s-a dus acasă, în Basarabia. După ce am plecat eu la orfelinat, satul acela, Orlovka, s-a distrus complet, c ă dacă au luat opt oameni la închisoare, nu mai avea cine să lucreze, să aib ă grijă de ferme. Şi i-a mutat pe toţi în Kuzminovka, unde era brigada de cai. Cum a tr ăit bunica acolo, nu ştiu. Tata, între timp, scria din închisoare plângeri la Moscova că uite, moare o bătrână fără nici o vină, moare acolo, că n-are cine s-o întreţină. Închipuiţi-vă, 78 de ani, în foame şi frig, să se îngrijească singură! O mai ajutau sătenii noştri, moldovenii şi aşa mai rezistat doi ani. Pe urmă au trimis o comisie de medici s ă vadă dacă întradevăr nu se poate între ţine şi i-au dat voie acas ă. Când s-a întors, comuniştii au trimis la raion, la Răşcani, să vadă pe cine are în sat şi cine o poate primi. Din dou ă fete, cea mai mare, Nasta, a acceptat s-o primească la dânsa, s-o întreţină. Deci pe răspunderea ei au l ăsat-o acolo. Şi au avut grijă de dânsa amândouă fetele, dar

94


de-acuma nu mai puteau face nimica, era distrofică total şi cum ai fi hrănit-o, cum ai fi întreţinut-o, tot nu mai putea să-şi revie. Vreo trei luni de zile a stat a şa la Nasta. După aceea a chemat preotul acasă, s-a spovedit, s-a împărtăşit şi când a simţit că de-acuma vine ultima suflare - avea de la Domnul har, că a ştiut - a plecat la casa ei din tinere ţe. Fiicele i-au zis: - Unde te duci, c ă ţi-e rău, eşti slabă, unde te porneşti? - Mă duc acasă la mine, să mor acasă la mine! A plecat la casa ei, care acuma era policlinică, în centrul satului. A ajuns la fântâna pe care a s ăpat-o ea cu bunelul Grigore. A luat s ă bea apă, dar mai mult a vărsat pe jos, că era slăbită tare şi se ţinea în cârjă. O femeie tân ără a venit s-o ajute: - Ce e, ţi-e rău? Te duci la policlinic ă să te lecuieşti? - Mă duc să mor în casa mea. Te rog ajut ă-mă să ajung acolo! Femeia a ajutat-o şi bunica a intrat în casă. A deschis o uşă şi acolo doctorul controla o femeie. A deschis alta şi o soră medicală făcea injecţie la un bărbat. Acela a zbierat la dânsa: - Ce deschizi uşa f ără să bocăneşti, să ceri voie? N-ai ce face?! Ea, sărmana, n-a zis nimic. S ă fi fost măcar vreunul din bărbaţii tineri, care n-o cunoşteau şi nu ştiau că e casa ei, dar acela era om în vârst ă şi ştia. Când a terminat s ă-i puie injecţia, bărbatul a ieşit şi bunica, de neputin ţă, s-a aşezat pe prag. El voia s ă treacă şi ea îl încurca. Şi iar a strigat la dânsa: - N-ai ce face?! Fiic ă-ta te-a primit la ea, du-te şi şezi acolo! Ce-ai venit aici? Oare vii după sănătate? Gata


95

sănătatea ta! Dar ea i-a zis abia şoptit: - Am venit la casa mea... - Nu-i a ta de-acuma, e a statului! Nu-i a ta, nimic nu-i al tău de aici. Ia şi pleacă, nu mai încurca lumea! Bunica s-a dat de pe prag pe prisp ă şi în scurt timp a înţepenit şi şi-a dat sufletul acolo, lângă casa ei. Dacă nu în casă, măcar lângă casa unde a muncit atâţia ani şi a născut unsprezece copii. Aşa s-a împlinit rugăciunea ei, care o făcuse zi şi noapte în Siberia. I-a dat Dumnezeu nu trei zile, cum ceruse, ci trei luni. Trei luni a mai petrecut acasă, în satul ei şi a murit cu lumânare, spovedită şi împărtăşită. Au îngropat-o frumos, cu trei preoţi, cu pomeni, cu colaci, cu tot... Cu gândul acasă Nu pot descrie bucuria mea când a venit tata la orfelinat să mă vadă! El, după condamnare, n-a făcut închisoare nici un an întreg, fiindcă a venit amnistia, după moartea lui Stalin şi i-au dat drumul. Dar l-au eliberat numai din închisoare, nu i-au dat voie să plece în Basarabia. Şi a venit la orfelinat să mă ia, să închiriem o cameră undeva şi să se aranjeze la lucru. Directorul însă s-a opus: - Unde e viza de re şedinţă? - Nicăieri! - Şi unde lucraţi? - Nicăieri! - Şi cu ce vre ţi s-o întreţineţi?... Duceţi-vă, aranjaţi-vă şi după aceea poftim, veniţi şi luaţi-o! Copiii, când a venit tata, se uitau la dânsul ca la nu

96


ştiu ce. Şi când am văzut cât doreau ei după un om civil, după un tată, imediat i-am iertat pentru toate. Dân şii, de-acuma, când au auzit că o să plec, mă numeau pe nume, Rita, şi plângeau - mai ales cei mici şi ziceau: - Hai, că poate o să ne ia şi pe noi cineva de aici! - Hai să ne scrii, să ne scrii! Copii, nu erau vinovaţi! Aşa i-au făcut timpul şi regimul acela, situaţia i-a făcut aşa sălbatici. M-am convins că po ţi să modelezi ce vrei tu din copii, mai ales la treisprezece-paisprezece ani, dac ă ai răbdare şi dacă î ţi pasă. Dar cui îi păsa acolo?! Educatoarea venea diminea ţa şi striga: ”Scularea!”. Noaptea venea, ne num ăra şi striga: “Culcarea!”. Şi pleca. Să şadă, s ă vorbească cu noi? Nu! Nimănui de nimic nu-i păsa! Eu însă n-am plecat curând de la orfelinat. Tata s-a dus şi a găsit de lucru în Kurgan, la uzină. A muncit acolo vreo doi ani şi jumătate, până în 1956, când i-au dat drumul acas ă. În tot timpul ăsta nu m-a mai vizitat, dar îmi scria mereu că imediat ce o s ă îi dea voie, o să mă ia şi o să plecăm amândoi. Eu de-acuma vorbeam în ruseşte cu dânsul, dar el a zis c ă nu-i nimic, o să ne întoarcem acasă şi o să învăţ din nou. După o vreme, am primit scrisoare de la Niusia Scobioala că şi tata cu Emil au plecat în Basarabia. Atunci am intrat în panică: adică ei toţi au plecat şi pe mine m-au lepădat aici?!... Şi am început să-i terorizez cu scrisori. Scrisorile erau numai lacrimi şi-i rugam: „Luaţimă, luaţi-mă de aici!”... Învăţătoarea încerca să mă liniştească: - La tata nu te poţi duce decât dacă vrea el să te ia. Şi o să te ia, când o să se poată... Dar nu jeli, nu plânge! Poţi să


97

înveţi aici şapte clase şi pe urmă să te duci la o şcoală de meserii. Poţi să devii şi învăţătoare, că eşti foarte bună la carte. Dacă tata nu te cere acuma, înseamnă că n-are unde... - Cum n-are unde? Două case au rămas în Mihăileni, a bunicii şi a noastră, cum n-are unde?! Eu asta nu puteam pricepe! Dacă Stalin a pierit, înseamnă că ne puteam întoarce acasă şi să fie ca înainte, să trăim iar în casa noastră. Şi cum îmi spune ea c ă n-avem unde?!... La scrisorile mele înlăcrimate îmi mai r ăspundea din când în când câte un veri şor sau un moş. Aşa am aflat că bunica a murit şi că pe tata şi Emil nu i-au primit în sat. Rudele, de-acuma, se fereau de dân şii, că trebuiau să se ducă la Sovietul sătesc să denunţe cu cine s-au întâlnit, ce au vorbit şi aşa mai departe. Atâtea necazuri aveau cu colectivizarea, că nu mai îngrijea nimeni de tata sau de fratele. Ai venit, te-au ospătat şi la revedere... Ce puteau să facă?! Şi atunci tata s-a dus la ora ş, la Drochia, să caute de lucru, iar Emil a plecat înapoi în Uniunea Sovietică, fiindcă fără viză de reşedinţă nu putea să se aranjeze nicăieri. Când am aflat eu că toţi sunt duşi şi numai eu am rămas, m-a cuprins o jale ce nu pot spune. Înainte, când îmi ziceau copiii aceia „lepădătură”, „moldoveancă lepădată”, eu mă indignam. Eu nu sunt lepădată, eu am tată, am bunică, am frate! Dar după ce am aflat că au plecat toţi şi bunica a murit, iar de la tata nu venea nici un semn, m-am simţit şi eu lepădătură. Şi plângeam şi mă întrebam pentru ce am ajuns aşa şi cum o să stau mai departe acolo. Întoarcerea în Basarabia Altceva nu puteam face de acolo decât s ă scriu încontinuu scrisori acasă. Îi terorizam pe to ţi. Când am

98


văzut că cei mai apropiaţi nu răspund, m-am apucat şi de rudele de gradul doi. I-am scris mo şului: „Luaţi-mă de-aici, luaţi-mă de-aici, că nu mai pot suporta”... Atunci soţia moşului Gheorghe, fratele mamei, a vorbit cu tata la Drochia şi i-a spus: - Dacă tu nu poţi să o iei, o iau eu, c ă uite, am nevoie de ajutor. Noi ne construim cas ă, dar eu îs croitoreas ă şi am norme la colhoz şi n-are cine mă ajuta. Ea o să mă ajute acuma, cât fac casa şi pe urmă oi ajuta-o eu. O s-o învăţ croitorie şi o să-i fie bine. Şi l-a înduplecat pe tata s ă scrie cerere. Tata a trimis cererea la orfelinat, la director. Spunea acolo că mă ia, că iacă, lucrează fochist la uzina de zahăr din Drochia şi are unde mă primi şi aşa mai departe. Erau minciuni, că tata trăia la cămin, cu opt b ărbaţi într-o cameră şi nu avea unde mă ţine. Nu se poate spune ce bucurie am avut eu când m-a chemat directorul şi mi-a spus că tata a scris cerere şi m-a chemat acasă. Foarte mare bucurie am avut! A doua zi, directorul şi soţia lui ne-au luat, pe mine şi pe ceilalţi doi copii din Moldova, împreună cu dosarele noastre şi am plecat cu trenul spre Basarabia. Eu, când am auzit de tren, m-am speriat. Credeam că aşa cum ne-au adus cu şapte ani în urmă în Siberia, cu vagoanele acelea de vite, tot aşa ne duc şi înapoi. Dar ce diferen ţă! Acuma erau cupeuri, ferestre mari şi se dădea ceai. De la orfelinat am primit mâncare pe o săptămână. Nu prea ne-a ajuns, dar puneam gândul că o să mergem acasă şi o să ne săturăm. Când am ajuns în gară la Bălţi, pe mine nu mă aştepta nimeni. Am mers împreună cu ceilalţi copii într-un apartament al mătuşii directorului, în oraş. Directorul


99

era om blând şi când m-a văzut aşa scârbită că nu mă aşteptase nimeni, mi-a zis: - Rita, nu te scârbi! Dacă nu vine nimeni, te luăm înapoi. N-ai să te prăpădeşti! Dar eu, care visasem şapte ani să vin acasă, să mă duc acuma înapoi, în iadul acela? Sigur c ă nu voiam deloc! Dar mă reţineam, aşa, nu plângeam, nu nimica. La un moment dat, cineva a bocănit la uşă. Erau o femeie tânără şi un bărbat. Au trecut cu privirea pe la ceilalţi copii şi s-au oprit la mine: - Tu eşti Margareta? Pe mine însă de ani de zile nimeni nu mă mai striga Margareta, ci Rita şi uitasem numele acesta. Am stat aşa şi m-am gândit şi mi-am amintit că parcă bunica, tata şi Emil îmi ziceau Margareta. Pe femeia str ăină n-o cunoşteam, deşi cândva fusesem foarte răsfăţată de dânsa, că era croitoreasă şi-mi cosea rochiţe de toate sărbătorile şi cordele îmi dădea. Era mătuşa, dar eu nu mai ştiam. Îmi erau străini şi gata! Zic: ce-i cu str ăinii ăştia? Ei, când au văzut că nu reacţionez, au scos fotografia tatei din buzunar: - Dar pe omul ista îl cuno şti? Am dat aşa din cap, că nu prea înţelegeam ce vorbeşte, fiindcă ea vorbea română, iar eu eram rusoaică de-acuma... Atunci fratele ei mai tânăr, badea Petre, a început să vorbească ruseşte, că făcuse armata la ruşi şi mi-a lămurit: - Am venit noi după tine, că taică-tu nu poate să vină să te ia, e ocupat. Dar directorul i-a zis: - Trebuie să iscălească cineva că am dat-o în primire! A iscălit badea Petre şi directorul a încheiat: - Gata, eu nu mai am nimic cu dânsa!

100


Însă el a simţit c ă dacă n-a venit tata, ceva nu-i bine şi mi-a zis încetişor: - Vezi, dacă e ceva, te primim înapoi! Dar eu nici nu voiam să aud, nici vorbă nu putea să fie. Eu abia a şteptam să mă întâlnesc cu tata. Ne-am dus toţi trei cu o maşină de ocazie până la intersecţia Răşcani-Drochia şi de acolo am luat-o pe jos, vreo zece kilometri. Eu mă uitam mereu în dreapta şi în stânga, să văd locurile copilăriei. N-am cunoscut nimica, nici dealurile, nici câmpurile, nimica n-am cunoscut. Când am plecat noi erau livezi, poam ă, frumos peste tot, nu era liber pământul deloc, tot era în verdeaţă. Acuma nu mai era nici o colibă pe deal, nici fântână, nici haturi, nici pomi, nimica... Era totul pământ de-a valma, adică ori porumb creştea peste tot, mii de hectare, ori floarea soarelui şi nu mai era verdeaţa aceea. Şi am zis în gândul meu: dar nu-i Mihăileni aici, că eu ştiu cum era drumul la noi, la Răşcani! Însă mi-a fost ruşine să întreb ceva. Mătuşa şi unchiul mergeau înainte şi vorbeau în română, discutau, iar eu, din urma lor, ascultam, dar nimica nu înţelegeam şi aveam necaz pe asta. Am ajuns în marginea satului, pe un deal şi am început să caut cu ochii casa noastră, că era cea mai înaltă dintre toate şi se vedea de departe. Badea Petre a observat şi mi-a spus: - Margareta, nu căuta degeaba! Casa voastră nu mai este! - Cum nu mai este? - Au stricat-o şi tot materialul l-au dus la Mihăilenii noi, lângă şosea şi au făcut şcoală dintr-însul. - D-apăi eu unde am să trăiesc?! La bunica, dar! - Nici la bunica nu-i casa voastr ă!


101

- Cum nu-i?! Dar a cui e? - E a colhozului, a statului. Acum e policlinică şi n-aveţi voie să trăiţi acolo! Atunci m-am prăbuşit moral aşa de tare, că nu vă pot spune: adică eu vin, dar unde vin?!... Şi am întrebat: - Dar tata unde-i? - E la Drochia. - Dar unde e Drochia? - E de la staţia de cale ferată mai încolo... - Şi atunci, unde vin eu?! - Păi iată, ai să trăieşti la mătuşa, la moşul tău, ca în loc de fiică, că ei nu au copii şi ai să trăieşti la dânşii! - Dar tata?! - Tata are să vie în vizită şi o să te vadă! Toate astea au fost pentru mine aşa o lovitură, că vreo săptămână nu mi-am putut reveni. Nu puteam să înţeleg lucrul ăsta, cum dacă Stalin a pierit şi nouă ni s-a dat drumul înapoi, atunci cum să nu ne întoarcă totul înapoi? Unde să trăim noi, în aer, unde să trăim?! Doar fiecare are casa lui. Dar noi, unde?!... Am rugat-o pe mătuşa să trecem pe la casa bunicii. Era schimbată, cu pereţii modelaţi altfel şi cu intrarea prin altă parte. Era plină cu bolnavi, cu doctori şi surori medicale. Alături era căsuţa mică, cu două odăi, unde ne îngrămădeam iarna la sobă. Am vrut să intru acolo, să o mai văd o dată, că ţineam bine minte cum st ăteam eu pe lejean şi cum dormeam pe cuptor, cuptorul în care bunica cocea plăcinte şi toate bunătăţile. Dar când am dat să intru, uşa avea lacăt. Mătuşa m-a lămurit că acolo trăiesc ruşi. Şi am înţeles că adică nu-i goală şi nu pot intra şi de-acuma m-am dus scârbită la mătuşa acasă.

102


În loc de cal... Mătuşa Maria era soţia moşului Gheorghe, fratele mai mic al mamei, şi suferise şi ea mult de pe urma ru şilor. Sora mai mare a mo şului Gheorghe era măritată cu un şef de post care fugise în România şi din pricina asta comuniştii le terorizau toată familia. Cum nu le împlineau ceva din ce pofteau, imediat îi speriau c ă o să vă ducem în Siberia. În ’44 moşul a plecat la război şi mătuşa a rămas singură cu socrul. Dar socrul, bunelul meu după pe mamă, se temea de ru şi ca de foc, c ă mereu îl ameninţau: - A, fiică-ta s-a măritat după şeful de post, las ă că ai să tragi tu pentru dânsa! Bolşevicii te persecutau atunci şi fără pricini, dar încă să fi avut una... Iar bunelul se temea de dân şii şi cum îi vedea la poartă, scotea pălăria şi li se închina. Iar m ătuşa, sărmana, tinerică, optsprezece-nouăsprezece ani dacă avea, cum putea să se apere? Ruşii veneau în casă ca la restaurant, îl puneau pe bunel să le dea rachiu, apoi ziceau: - Tu, moşule, ieşi afară! Şi ei, cu mătuşa, î şi bătea joc de dânsa. Au făcut cu ea ce au vrut şefii de aici şi aceia care veneau din Chi şinău şi din Râşcani. Dacă ştiau că bărbatul e pe front, gata! Moşul Gheorghe, după ce s-a întors, o obijduia mult pentru asta, că se auzise în tot satul. Îi repro şa, dar ea îi spunea: - Dar ce eram să fac? Oare trebuia să las să mă omoare?! Sau să mă ducă în Siberia? Ce eram să fac eu, dacă n-avea cine să mă ocrotească?!... Sigur că după ce a venit moşul acasă, au lăsat-o în pace şi ea s-a căit. S-a dus la biseric ă, s-a spovedit, l-a întrebat pe preot ce s ă facă să-şi spele păcatele. Din pricina sovieticilor ăştia bezmetici, mătuşa n-a


103

mai putut avea copii. Mai ales pentru lucrul ăsta moşul nu-i mai putea vedea în ochi pe ru şi! Când am ajuns la casa mătuşii, eu mă aşteptam ca bunelul şi moşul să se repeadă la mine, să ne cuprindem... Nimic! Moşul Gheorghe şedea acolo, pe un trunchi şi bătea coasa. Mătuşa m-a condus până la dânsul: - Ăsta ţi-i moş-tu Gheorghe! M-am apropiat de dânsul, el s-a uitat a şa la mine, a zâmbit parcă timid, a zis nu ştiu ce acolo, că n-am înţeles nimic şi gata! Pe urmă mătuşa s-a schimbat şi a început să pun ă masa, că nu mâncasem de o zi întreag ă şi eram lihnită de foame. M-a hr ănit bine, mi-a dat o rochi ţă veche de a ei şi hai la lucru, încă din prima zi: pisează lutul, adă apă, adă lemne, tot. Eram ca în loc de cal. Avuseser ă şi ei cal, avuseseră şi vaci, oi, dar totul le luase statul. Şi acum eram eu în loc de cal: şi încolo şi încoace, şi încolo şi încoace. Apă trebuia să aduc din vale, de la vreo cinci sute de metri. Eu de-o şchioapă şi căldările acelea de douăzeci de kilograme, să le ridic la deal... Dacă erau mai deşerte oleacă, apăi striga la mine că de ce le aduc aşa şi eu mă străduiam să le pun pline ochi şi să le sui în deal nedeşertate. Şi alte greutăţi pe care nu eram obi şnuită să le fac, fiindcă la orfelinat nu ne punea să facem nimic. Doar o dată pe vară dacă ne ducea să prăşim cartofii şi morcovii pentru noi, dar altfel nimica. Nu eram deprinşi cu gospodăria, cu munca. Şi afară de asta, eu eram hlichit ă, f ără puteri şi nu aveam decât treisprezece ani şi jumătate. Aşa au trecut lunile şi tata nu mai venea şi mă simţeam abandonată. Când omul este împ ăcat, mulţumit, toate le face cu dragoste şi cu tragere de inim ă, dar aşa, când

104


vedeam că tata nu mai vine şi nu pot afla nimic de la dânsul, eram tare scârbită şi făceam lucrul fără bucurie. Eram, ca să zic aşa, ca soldatul: du-te, vino, fă, adă, curăţă, fierbe şi aşa mai departe! Mătuşa se purta cu mine rece. Cu copiii mici o vedeam mereu cum se joacă, îi ademeneşte, le povesteşte, dar cu mine n-a făcut aşa ceva. Ea niciodată n-a putut să-mi spună: - Ia povesteşte, cum ai trăit, cum ai suferit? Ţi-a fost bine, ţi-a fost rău?... Nu mi-a pus o dat ă mâna pe cap, să zică: - Sărmănuţa, cum ai trăit tu, orfană, acolo!... Iar eu mă aşteptam să găsesc ce a fost înainte de deportare, când toate rudele mă purtau în braţe ca pe o păpuşă şi îmi făceau cadouri... Eu asta ţineam minte, că Maşa îmi dădea şi îmi făcea, şi mătuşa Măriuţa aşa mă pupa şi mă strângea şi mă fura la dânsa, şi mătuşa Nasta mă chema şi îmi dăruia... Şi acuma, gata, parcă nici nu erau aceiaşi oameni! La aşa schimbare bruscă nu m-am aşteptat. Dar mătuşa Maria, sărmana - mai târziu am în ţeles eu asta - n-avea timp. Trebuia de f ăcut, trebuia de cusut, ca să dai norma la colhoz, trebuiau bani pentru cas ă, s-o construieşti. De asta a şi insistat să mă ia, fiindcă avea nevoie de ajutor. Şi moşul s-a supus, c ă mătuşa era în loc de bărbat în casă. Se învârtea ca veveri ţa: ea lucra, ea cumpăra, ea pleca după treburi. O singură dată s-a dus moşul Gheorghe după scânduri, în Ucraina, şi de atunci i-a zis că mai mult nu pleacă: tu vrei casă nouă, tu să umbli! Şi aşa a făcut. În sfârşit, într-o zi s-a arătat tata. Mai mare fericire nici nu putea să fie! De la poartă m-am aruncat asupra lui, l-am cuprins şi nu-l mai lăsam să meargă, aşa de emoţionată eram. Şi mă gândeam: gata, a venit dup ă mine!


105

Pe el moşii l-au primit bine, au discutat mult cu dânsul. Eu chiar mă miram că uite, cu tata vorbesc a şa de blând şi de frumos, iar cu mine numai ocară: încă nu-i gata ceea, încă n-ai adus ceea, încă n-ai venit... Dar cu tata erau aşa de buni, de delicaţi... Nu pricepeam nimica! În seara aceea m-am dus cu tata pe la surorile lui. Sora cea mare, Nasta, ne-a primit bine, cald, cu inima deschis ă. Însă tanti Maşa, sora mai mică, ne-a primit foarte rece. Avea doi băieţi puţin mai mari decât mine şi nu le-a dat voie să stea cu noi la masă. Tata a rugat-o să-i lase să mai vorbească cu mine, dar ea i-a trimis. Eu m-am mirat tare. Abia după mulţi ani am aflat că dânsa dăduse semnătură la Securitate că o să ne denunţe pe noi, pe tata şi pe mine, să spună toate purtările şi vorbele noastre. Şi nu voia să fie copiii de faţă, ca nu cumva dânsa să spuie acolo ceva, iar ei s ă spuie invers. Dumnezeu s-o ierte! Eu n-o condamn, dacă i-au impus... Bărbatul ei fusese judecat şi omorât odată cu bunelul, soacra a fost deportat ă, mama la fel şi ea trăia cu frică să n-o trimită în Siberia, cu copiii. Dar eu nu ştiam nimic atunci şi i-am zis tatei: - Tanti Maşa parcă e supărată! Tata m-a certat: - Ce n-ar fi şi cum ar fi, tu trebuie s-o stimezi! Că eu, când am venit din Siberia, n-aveam la cine să trag şi dânsa m-a primit şi m-a hrănit până m-am aranjat la Drochia. Iar tu eşti datoare s-o stimezi! Şi aşa am făcut. Chiar şi după ce am plecat din sat, mereu treceam pe la dânsa şi pe la Nasta cu un cadou, cu ceva, să le bucur. Ele nu ne-au povestit niciodată ce au pătimit, dar am aflat de la alţii că au şezut tot timpul cu arma la tâmplă. Veneau şi câte zece ruşi pe zi la masă, să le dea fripturi şi vin.

106


Aveau, n-aveau, trebuiau să pună, altfel: Siberia, Siberia, vă ducem în Siberia, ca pe mă-ta! Şi de frică făceau ce le zicea. După ce am plecat de la surori, ne-am dus cu tata la casa noastră, la locul casei noastre de alt ădată. Acuma locul era dat unui gospodar şi acela construise altă casă, nu aşa frumoasă şi mare ca a noastră. Am stat amândoi la gard şi am început a plânge: iat ă, acolo era căsuţa, acolo erau flori, acolo era via, gr ădina, acolo era câinele... Şi am început să strig de la gard: - Tărcuţ, Tărcuţ, vino încoace! - Care Tărcuţ, tu nu vezi c ă-i altul? - Ei, zic şi eu aşa... Şi am plâns amândoi acolo şi ne-am adus aminte de mama. Mi-a povestit cum a construit el casa cu dânsa. Pe vremea aceea era foarte greu s ă aduci materiale şi costa scump, trebuia să fii foarte muncitor să faci o casă. Dar ei au ridicat-o împreună şi era frumoasă şi mare cum n-avea tot satul. Pe urmă ne-am dus la cimitir, la mormânt la mama şi la bunica şi am plâns şi acolo. Tata le-a zis: - Ziua bună, dragele mele, iertaţi-mă că de atâta vreme n-am mai venit! Voi vă hodiniţi şi vă e bine, dar noi numai de chin am rămas pe pământul ista... De la cimitir ne-am întors acas ă la mătuşa şi am stat la masă. Pe mine m-au trimis la culcare, iar ei au discutat până târziu. Eu, fericită, nu puteam să dorm, ca să se facă mai repede dimineaţă, s ă plec cu tata la Drochia. Când colo, în zori îl v ăd că se îmbracă să plece. - Unde te duci? Stai s ă mă îmbrac şi eu! - Păi, eu plec singur, iar tu ai s ă rămâi. Iarăşi tragedie în sufletul meu. - Cum să rămân?! Dar eu cu tine vreau s ă fiu, că doar


107

mata mi-eşti tată... - Nu pot să te iau, că trăiesc la căminul de bărbaţi şi primesc un salar de nimic. Unde s ă te iau?! Iată, mătuşa a promis că după ce ai să le ajuţi lor şi au să termine casa, au să te ajute şi ei pe tine şi au să te pună în rândul lumii şi o să fie bine. Dar eu nu mă gândeam atunci la viitor, eu mă gândeam numai să fiu cu dânsul şi gata. Atâtea visuri îmi făcusem, că o să ne adunăm iar la un loc şi o să fim toţi trei, cu Emil şi cu dânsul, dacă bunica nu mai este. O învinuiam şi pe bunica, de ce a murit şi nu m-a aşteptat pe mine, dac ă tot a vrut să vin acasă. Că aşa îmi spuseseră femeile din sat, că dânsa, cu ultimele cuvinte, atunci când î şi dădea sufletul, a zis: - Eu am să mor, dar pe Margareta s ă o aduceţi înapoi, să n-o lăsaţi acolo, între str ăini! Şi vecina care a vorbit ultima dat ă cu ea tot aşa mi-a spus: - Numai de tine avea grijă cu gura: s-o aduceţi pe Margareta, s-o aduceţi de acolo, să n-o lăsaţi în sălbăticia aceea! Atunci de ce nu m-a a şteptat?! Şi m-am aruncat la tata în genunchi şi l-am apucat de picioare şi i-am zis: - Nu mă lăsa aici, tăticuţule! Ia-mă, că am să lucrez, am să fac tot ce trebuie, am s ă fac mâncare, am să spăl, am să calc - că aici, la moşul, am învăţat de toate - am s ă fac curat în casă... - Care casă? Unde să te iau, dacă n-am unde?!... Era plin de jale şi dânsul, dar nu plângea. Însă eu aşa plângeam şi îl rugam şi îi promiteam că am să mă aranjez la lucru undeva şi am să aduc bani, numai s ă mă ia de

108


acolo. El nu mă respingea, dar stătea aşa, ţapăn. Mătuşa, când a văzut că am dat drumul la voce şi răsuna prin mahala, n-a mai putut r ăbda şi mi-a zis: - Scoală-te din genunchi şi nu ne fă de ruşine, că teaude satul şi zice că te t ăiem aici! Eşti mare, ţi-au venit scrisori de dragoste de la orfelinat, te cer s ă te măriţi... Nu ţi-e ruşine? Atunci eu parcă mi-am revenit, aşa, m-am scuturat şi i-am spus tatei: - Deci iar mă părăseşti! - N-am încotro! Şi a plecat. Eu am fugit la râpă, sub un pom şi am stat acolo mult şi am plâns, am plâns, pân ă am obosit cu totul. Seara m-am întors şi am zis în sinea mea: mă supun, că sunt lepădată; cum or zice ei, a şa oi face totul. Şi aşa am început să fac, ca robotul. Îmi era doar necaz c ă n-aveam timp să face ceea ce-mi era drag, ce-mi pl ăcea, ce mă obişnuisem eu la orfelinat: să brodez, să împletesc, să făuresc ceva, să citesc o carte, să scriu... N-aveam nici hârtie, nici creion, nici stilou şi nici o carte nu era în casa aceea, iar să cer îmi era ruşine. Aşa am mai dus-o câteva luni, pân ă în ziua când am primit palma de la moşul. Credeam că la mine în ţară n-am să mai primesc bătaie, ca la orfelinatul acela s ălbatic, dar n-a fost aşa... Împlinisem paisprezece ani şi de-acuma s-a ivit prima sângerare şi m-am speriat, că nu ştiam ce este. Eram slăbită şi noaptea nu puteam dormi de durere. Şi peste zi, după ce am adus apă, am găsit o pauză mică, în care ei nu mai vegheau de mine. M-am dus în casa aceea negata încă, unde erau nişte scaune şi o masă negeluită


109

pentru tâmplari. M-am pus pe un scaun, m-am strâns aşa, ghemuţ şi am zis: poate mi-o mai trece dac ă oi sta oleacă culcată! Şi m-a furat somnul. N-am dormit mult, poate vreo câteva minute, când am auzit-o deodat ă pe tanti Maria strigând: - Gheorghe, vino şi vezi pe nepoată-ta cum lucrează! Moşul s-a speriat şi a alergat repede, gândind c ă cine ştie ce a fi. Ea i-a zis: - Ia măsuri, că n-o hrănesc degeaba! Atunci el a venit la mine şi când mi-a tras o palmă, am văzut stele verzi! Am tăcut, nici n-am plâns. Am zis: dac ă au iscălit şi sunt a lor, au să facă ce au să vrea cu mine. Şi m-am străduit să fie iarăşi totul bine. Dar nu-i nici un bine f ără rău şi nici un rău fără bine. Au mai trecut câteva luni şi am găsit prin nişte cutii de carton o bucăţică de material alb, din mătase; imediat am şi văzut făcută o băsmăluţă, brodată aşa împrejur, croşetată... Şi cum croitoreasa avea aţă peste tot, am ales un fir, am găsit cârligul şi am început s ă croşetez. Cum mă striga, imediat ascundeam lucrul sub cutia aceea şi veneam repede întrebând ce s ă fac. Făceam treaba şi cum vedeam că-i o pauză mică, iar mă duceam şi croşetam. Pesemne că am făcut asta de multe ori, că a zăpsit tanti Maria, m-a pândit, a v ăzut cum croşetez acolo şi iarăşi a început a striga: - Gheorghe, vino de vezi! Aici nu ştii de ce să te apuci mai întâi şi ce să faci, şi ea uite cu ce se ocup ă! Eu mi-am zis: ei, amu n-are s ă mă mai bată, c ă doar n-am dormit; fac ceva de lucru, nu cred să mă bată pentru aşa ceva! Moşul a venit şi s-a oprit lângă mine. Nu mi-a tras ca data trecută, ci m-a luat de gât şi a început să mă

110


bocănească cu capul de masa aceea negeluită. M-a zgâriat toată şi m-a tras aşa de multe ori, pân ă când a văzut că sângele nu numai din nas, dar şi de la buză a început a curge, stropind pereţii şi cămaşa lui. Atunci tanti Maria a spus: - Gheorghe, gata, ajunge! Cred că s-a învăţat ea minte! El mi-a dat drumul şi a plecat fără nici un cuvânt. Măcar un cuvânt să fi spus, ceva... Dar nu, el făcea tot ce-i zicea ea, fiindcă simţea că ea e stăpână în casă şi o asculta în toate. Însă şi inima lui era de fel mai aspr ă, blândeţe la dânsul n-am observat. În orice caz, m-au umplut toat ă de sânge şi au plecat amândoi. Eu am dat cu mâna s ă opresc cumva sângele şi m-am murdărit toată pe mâini şi pe rochie până la poale. Peste câteva minute am auzit un fo şnet şi mi-am zis: cred că iar ăşi vin, iar o să mă bat ă! Atunci m-am speriat şi am fugit afară. La poartă era strachina cu apă pentru câine. Mi-am sp ălat faţa şi mâinile cu apa aceea şi am ieşit la drum. Am mers până la locul unde fusese cândva cota noastră de pământ. Acolo m-am oprit şi am zis: mai departe ce s ă fac, unde să mă duc? Atunci mi-a dat în gând că totuşi am un tată. Oare chiar să nu mă jelească el, oare chiar să nu mă ocrotească?!... Am hotărât să o iau spre Drochia.

„Slujbaşă ” la Drochia Am oprit un căruţaş care trecea pe acolo şi l-am rugat să-mi arate încotro e Drochia. Am pornit fuguţa la drum, dar oricât m-am grăbit, tot s-a înnoptat. Eu însă eram bucuroasă că nu-i pădure şi nu-s lupi, ca în Siberia. În sfârşit, am zărit în depărtare luminile de la uzina de zahăr. Când am ajuns acolo, am văzut nişte barăci


111

ca acelea pentru deţinu ţii din lagăre, în care stăteau muncitorii. Am bocănit la o uşă unde am văzut lumină şi a ieşit un om: - Ce-ţi trebuie, ce umbli noaptea? - Am venit să întreb de tata, Spânu Nicolae! - N-avem aici aşa ceva. Du-te la altă baracă, poate acolo! M-am dus la altă baracă, dar acolo luminile erau stinse. Totuşi am bocănit în uşă. A ieşit un om supărat, ocărândumă că umblu noaptea pe la uşi să scol oamenii. Eu i-am zis: - Îmi trebuie tata, Spânu Nicolae! - Da, e la noi! M-a dus la patul lui, l-a trezit şi i-a spus: - Ai oaspeţi! Când m-a văzut murdară de sânge pe faţă şi pe rochiţă, a început a plânge şi mi-a zis: - Am ştiut eu că n-ai să rezişti! Eu m-am gândit: dacă ai ştiut, de ce m-ai l ăsat? Dar nu i-am zis. Mi-a dat o bucată de pâine neagră şi un pahar cu apă şi ne-am culcat amândoi pe patul acela îngust, el cu capul într-o parte, eu în cealaltă. Dis-de-dimineaţă am pornit să căutăm gazdă. Am umblat toată Drochia şi cu greu am găsit o odăiţă cu cuptor şi o plită. Mai mult nimica nu era acolo: nici vesel ă, nici aşternut, nici învelitură, nimic. Am început să trăim într-însa, însă eu mă simţeam îngrozitor. Eram de acuma mărişoară, mergeam pe cinsprezece ani şi ştiam că sunt o povară pentru tata. El făcea ce făcea şi ofta. Atunci i-am zis: - Mă duc să muncesc, să mă aranjez undeva la lucru! Dar el mi-a spus:

112


- Mai bine te-ai duce la şcoală, că uite ce caracteristică frumoasă şi ce note mari ai de la orfelinat! - Dar cum s ă trăim dacă numai mata singur ai să lucrezi? El primea pe atunci treizeci de ruble ca fochist. Ce puteai să faci cu treizeci de ruble? Numai cât s ă nu mori, să mănânci câte ceva ca să exişti! El, dacă a văzut aşa, n-a insistat. Sigur c ă îi părea rău că nu învăţ, că orice părinte vrea binele copilului, dar dacă nu-i de unde, ce po ţi face? Şi a început s ă-mi caute de lucru, însă unde să găseşti, că nici maturii nu aveau de muncă, darămite copiii! Totuşi, nu ştiu cum a vorbit el cu cineva, cu un şef, că m-a luat toamna la pus murături pe iarnă pentru cantine. Tocam varză şi morcov în poloboace, amestecam cu sare, îndesam, apoi b ăteam poloboacele acelea, le înfundam şi le dădeam drumul în beci. Treaba asta de la urmă era cea mai grea, era treab ă de bărbat, dar acolo erau numai fete tinere şi eu, un copil. Câteodată se întâmpla să scăpam polobocul şi bufnea acolo, iar noi strângeam varza aceea şi o spălam din nou şi ei ne ocărau şi spuneau că n-o să ne plătească. Ne dădeau câte zece ruble pe lună, o sumă mică, dar pentru mine şi tata tot era un ajutor. Aşa am muncit până s-a încheiat sezonul şi n-au mai fost legume. Şi dacă m-au trimis acasă, acuma hai în alt ă parte! A c ăutat tata până când a găsit într-alt loc şi a venit acasă bucuros şi mi-a zis: - Iată, mâine ai să ieşi la lucru, dar te rog să nu spui acolo că eu ţi-s tată, să spui că sunt un moş de-al tău. Fiindcă îi era ruşine că la aşa muncă î şi dă singur copilul. Deci m-am dus a doua zi la noul meu servici, undeva


113

la o periferie a Drochiei. Acolo era doar o casă mică, unde şedea şeful, iar eu trebuia să muncesc afară, să prelucrez câinii. Aduceau cu căruţele câini morţi, împuşcaţi şi noi trebuia să le luăm blana, carnea şi oasele. Eram patru: trei bărbaţi maturi şi eu, un copil şi fiecare avea misia lui. Sarcina mea era să sărez pieile. Din pricina asta, mâinile mi-au rămas numai pielea şi osul, că a mâncat sarea aceea tot... Ceilalţi, când îmi vedeau mâinile, se mirau: Dar ce-i cu mâinile tale? Ei, ce să fie nu-i nimic!... Doar pentru atâta m-au primit acolo, c ă nu voia nimeni să lucreze. Era o putoare de hoit nemaivăzută, muşte peste tot locul, viermi... Doamne, ce dezastru! Şi iacă aşa am lucrat acolo multă vreme: săram pieile, le clădeam, le puneam într-un căruţ şi le duceau undeva. În afară de asta, făceam orice mă puneau, orice era nevoie. Îmi dădeau douăzeci şi cinci de ruble pe lună, adică cu cinci ruble mai puţin decât tatei şi eram mândră tare, că tocmai atâta trebuia să dăm lunar pe cocioaba aceea. Eram mândră că pun şi eu ceva la gospodărie, ca să nu fie tata supărat. Într-o zi însă a venit controlul şi a zis: - Ia să vedem viza de reşedinţă a copilei acesteia! Unde-i paşaportul ei? Că hâr, că mâr, că iaca o să-l aduc degabă... Dar de unde să-l aduc, dacă eu nu împlinisem nici cinsprezece ani! A venit tata, nu ştiu ce a zis, ce a minţit el acolo, că m-au mai ţinut vreun an de zile. Pe urm ă însă m-au dat afară, că nu aveau voie să primească din alte sate, trebuia să ai viză de reşedinţă în Drochia şi să ai paşaport, că la copii nu se dădea voie oficial să muncească. În timpul ăsta, stăpânei casei unde locuiam i-au

114


dispărut douăzeci şi cinci de ruble din poşetă; ea ne-a acuzat pe noi şi a venit cu preten ţii să-i întoarcem banii. Ne-a dat în judecată şi am fost chema ţi la tribunal. Anchetatorul ne-a cercetat încolo, încoace şi pe urmă i-a zis tatei: - Ia adă caracteristica fetei matale de la orfelinat, că ştim noi cum îs ăştia care vin de acolo! Tata i-a adus caracteristica şi acela, când a citit-o, a rămas trăsnit. Ne-a lăsat pe noi în pace şi a început să cerceteze pe stăpâni, că aveau băiat de paisprezece ani şi o fată mai mare. Peste câtva timp ne-au chemat din nou la judecată şi s-a dovedit că băiatul stăpânei furase banii. Femeia ne-a cerut iertare, dar tata n-a vrut s ă mai stăm acolo şi am început să căutăm altă gazdă. Cum întrebam noi în toate părţile, tata a aflat că cineva caută o dădacă la copil. M-am angajat acolo. Era o familie cu o fetiţă de trei ani şi soţia era gravidă din nou. Soţul era inginer şi umbla mai mult în deplas ări şi voia ca eu să am grijă de fetiţă, să ajut la gospodărie, să spăl, să fac focul, să aduc cărbune, lemne, pe scurt, tot ce trebuie şte. În schimb noi puteam sta gratis într-o odaie de-a lor. Odaia era mare, spaţioasă, cu două paturi, masă şi plită. Nimerisem ca în rai şi totul mergea bine. Dar tata nu era mulţumit că eu trăiesc în felul ăsta şi n-am nici o meserie. Şi aşa, în secret, s-a dus şi a împrumutat bani şi a procurat doi saci de lân ă. Cu sacii aceştia doi s-a dus la un magazin special, a mai pus o sumă şi a schimbat lâna pe o ma şină de cusut. A venit cu dânsa acasă şi mi-a spus: - Meseria, dragul tatii, e brăţară de aur. Dacă ştii să faci ceva, nu pierzi. Aşa că ia, stroceşte12, lucrează... Cred că 12. A face o cusutur ă la maşina de cusut.


115

te-a învăţat mătuşă-ta a stroci! - Nu, nu m-am aşezat niciodată la maşină! - Cum? Aproape un an de zile ai stat acolo şi nu ai cusut nimic? - Nimic, niciodată! - Dar a promis... - Nu ştiu ce ţi-a promis, dar n-am avut timp s ă învăţ nimic! Aşa că am fost nevoită să mă învăţ singură. Tata se ducea la lucru şi eu rămâneam toată ziua acasă. Făceam ce făceam la gazdă, totul repede, curat, frumos, mergeam cu fetiţa la plimbare şi când o culcam după-amiaza, repede la maşină, să mă învăţ a coase! Mi-a dat st ăpâna nişte petice, că n-aveam pe ce lucra. Rochiţa de la orfelinat, de uniformă şcolară şi încă o rochiţă de vară era tot ce aveam eu. Şi pe peticele acelea am început să mă învăţă a stroci. Într-o zi, tata mi-a adus nişte material şi mi-a zis: - Hai, dragul tatii, coase-mi o c ăma şă, că n-am ce îmbrăca! Eu m-am mirat: cum să cos dacă nu ştiu? Hai, că de strocit mă învăţasem eu singurică, dar la cămaşă trebuia croit şi cum să fac eu asta? Tata îns ă m-a îndemnat: - Hai, cugetă, cugetă, gândeşte... El toată viaţa m-a învăţat să cuget: gândeşte, gândeşte, pune mintea în mişcare şi ai să găseşti soluţia! De-acuma el iar pleca la lucru şi eu rămâneam să învăţ, că-mi era ruşine, cum adică am maşină dar nu ştiu a coase... Şi ce să fac? Am luat cămaşa lui veche şi centimetrul şi am măsurat, dar de frică să n-o fac prea mică, am mai lăsat vreo doi-trei centimetri rezerv ă. Am tăiat cu mare frică, am însăilat-o şi am început s-o strocesc. Am terminat-o eu, în sfârşit, în vreo săptămână. Când să

116


o îmbrace tata, ceva nemaipomenit: st ătea pe dânsul ca pe sperietoarea aceea care se pune pe ogor, s ă nu vină ciorile! Aşa era şi el: slab şi prăpădit şi cu cămaşa aceea largă pe dânsul... El, în loc s ă mă ocărască, a început a râde. Eu m-am bucurat şi parcă nu-mi venea a crede, că să fi fost moşul Gheorghe, îndată m-ar fi pălit! Şi hai şi eu la râs! A fost prima şi ultima dată când l-am văzut pe tata să râdă cu atâta poftă şi cu lacrimi. Pe urmă, încetişor-încetişor am descusut frumuşel cămaşa, am micşorat-o şi am făcut-o cum trebuie. Peste câteva luni a venit iar cu un material: - Hai, coase-ţi o rochiţă, că n-ai ce îmbrăca! M-am uitat pe cea de la orfelinat, s-o fac la fel, dar n-am ţinut cont bine la măsuri şi a ieşit prea scurtă, n-o puteam îmbrăca. Atunci mi-a cumpărat alt material, tot subţirel şi mi-am cusut o rochie, nu pot spune că de nota zece, dar de nota şapte am cusut-o. M-am şi fotografiat cu dânsa şi am purtat-o mult, până s-a rupt. Aceea a fost prima mea cusătorie. Din nou în sat Peste o vreme ne-am trezit cu m ătuşa la Drochia. După plecarea mea, s-a auzit în tot satul c ă m-a bătut, fiindcă au venit me şterii să facă ferestrele la cas ă şi au văzut sânge pe pereţi şi au întrebat-o: - Dar ai tăiat găină aici, sau ce? Şi s-a aflat că m-au bătut rău şi atunci rudele toate, din partea mamei şi a tatei, au oc ărât-o: - Cum aşa, ai adus fata de la orfelinat şi ce-ai făcut dintr-însa? Ai promis că ai s-o întreţii şi uite ce ai f ăcut... Şi ea, ca să astupe gura lumii, a venit şi l-a rugat pe tata: - Hai, cumnate, dă-o înapoi, că iată casa e aproape gata,


117

de-amu n-o să mai aibă atâta de târâit... Dar tata i-a răspuns: - Uite, i-am cumpărat maşină şi ea nu ştie nici să strocească, darămite să coasă ceva! Ai zis c-o faci croitoreasă, ai promis... - Dar n-am avut timp, c ă am fost cu casa, îns ă pe iarnă am s-o învăţ, că ea prinde repede şi am văzut că ştie să facă multe... Într-o iarnă am s-o învăţ! N-a fost însă să fie! Am stat şi iarna şi vara şi tot n-a avut timp să mă puie la cusut. În schimb, m-a pus la ceea ce îmi plăcea. Trebuia împodobit ă casa nouă şi mi-a dat să brodez doroşte, un fel de covora şe înguste, cu nişte zoruri frumoase pe dânsele, care se prindeau în pioneze pe pereţi. I-am cusut zeci şi zeci din astea, pân ă când a zis că îi ajunge. Iarna mă mai punea la scărmănat lână, la însăilat haine, dar să mă pună la croit, la cusut, n-a avut timp niciodată. Eu însă tot mai furam câte ceva, trecând a şa, pe lângă maşină, când lucra. Dar ea striga la mine: - Hai mai repede, f ă mâncare, că acuş vine Gheorghe! Hai mai repede, du-te la pr ăşit, du-te la săpat! Nu ştiu la ce n-am lucrat: şi la curăţit vie, şi la cules poamă, şi la pus sfeclă, şi la pus vie pe a ţă pe kilometri întregi. Totul mi-a prins bine. Cel mai greu era când se aşeza zăpada şi trebuia să scot sfecla. Îmi îngheţau mâinile şi câteodată, când avea rădăcinile mari, nu puteam s-o scot şi se rupea. Asta era cel mai greu, celelalte le făceam toate. M ă ritişul Eu de-acuma crescusem, m ă învelisem, răsărise din mine o domnişoară.

118


Pe vremea aceea fetele erau cerute la baluri de flăcăi. Se duceau acolo, dansau, st ăteau de vorbă. Eu, când am început a merge la baluri, nici nu ştiam a dansa. Mă tot lua un unchi de-al meu, tinerel, c ă aşa-i spusese mătuşa: - Ia-o şi învaţ-o a dansa, că-i sălbatică! Dar eu mă duceam degeaba, că de ruşine nu voiam să dansez cu nimeni şi el spunea acasă: - Am luat-o, dar n-a vrut s ă danseze! Şi mătuşa îmi făcea morală că s-a săturat de Siberia mea, că sunt o sălbatică... Într-adevăr, eram retrasă, închisă şi numai cu tata îmi era bine, cu el eram fericit ă, deschisă, ne înţelegeam amândoi, niciodată nu s-a întâmplat să strige la mine ori ceva. Tot ca să mă scoată din sălbăticie, mătuşa încerca să mă ia la biserică, dar eu îi spuneam: - Eu nu merg la biserică, eu nu cred în Dumnezeu, Dumnezeu nu este! Şi tot ce îmi spuseseră ruşii acolo, la orfelinat, toate prostiile din Siberia i le repetam şi ei şi aşa îi argumentam de bine, că parcă începea şi ea să se îndoiască. Pe urmă însă zicea: - Nu, ai să mergi! Crezi nu crezi, ai s ă mergi cu mine! Şi iaca aşa, cu forţa, m-a luat la biserică, să învăţ să cânt cu dânsa în cor. Şi azi aşa, mâine aşa, încetul cu încetul nu i-am mai zis că nu e Dumnezeu, dar nu credeam absolut nimic. Adică mergeam ca oaia - unde te duce, acolo mergi - dar de crezut nu credeam. Dacă am început să ies la biserică, la bal, m-au v ăzut băieţii şi de-acuma întrebau: A cui e, cine e? Mai ales c ă mătuşa cu moşul f ăcuseră casă nouă şi se gândeau to ţi că dacă mă mărit, o să-mi dea casa şi am zestre bun ă. Şi


119

au început a veni flăcăii la fereastră, s ă mă ceară la joc, la Paşti, la hram, la toate s ărbătorile... În felul ăsta, la şaisprezece ani m-am măritat şi s-a terminat viaţa mea de copil. Mirele tot ei mi l-au ales. Eu n-am vrut să mă mărit după dânsul, dar ei mi-au zis: - Tu eşti fragedă, cu mucii la nas, noi ştim mai bine ce-ţi trebuie! Adică dacă-s orfană, fără nimica, să iau pe acela care spun ei, că era cu casă, cu servici şi n-avea să ceară nimic de la dânşii. M-am măritat şi am plecat la so ţ. Casa lui veche am dărâmat-o şi am făcut alta nouă şi iarăşi construcţie, şi iarăşi muncă. În ’60 am născut primul copil, Victor, şi de-acuma, fiind mutată în casa nouă, am zis: hai s ă înv ăţ să cos, dacă tot am maşină! Am început să croiesc singură, mie şi soţului, până m-am învăţat. Pe urmă am început să primesc comenzi, că femeile din sat ziceau: - Ei, dacă ai stat la Maria, te-a învăţat, că ea e croitoreasă bună! Dar ele nu ştiau că singură am învăţat. Apoi, în ’64, m-am mutat cu familia la Chişinău. În ’73 s-a născut al doilea fecior, Romeo, şi viaţa s-a scurs domoală pe făgaşul ei. Întoarcerea la Hristos În toată perioada asta, legătura mea cu Dumnezeu s-a rupt. Din când în când, când treceam pe lâng ă biserică, parcă mă furnica ceva, parcă ceva nu-mi dădea voie să trec cu indiferenţă. Doar când mă supăram pe cineva, mă prindeam singură pe mine că o dădeam pe Dumnezeu:

120


- Ia seama, că Dumnezeu vede! Îi ziceam omului, dar eu nu credeam, nu credeam nimic. Întoarcerea la Biserică, la Hristos, a fost datorit ă feciorului meu mai mic, Romeo. El a făcut Colegiul de coregrafie la Kiev, în Ucraina şi după ce a terminat, am vrut s ă-l aduc să lucreze aici, la Chişinău, dar nu l-au primit, c ă nu aveam relaţii. Au zis că dacă a învăţat la Kiev, el e rusificat, dansurile lui nu-s moldoveneşti. Feciorul le-a zis: - La Kiev este o şcoală foarte puternică, am învăţat dansurile tuturor popoarelor: şi ale italienilor, şi ale polonezilor, şi ale francezilor... - Apăi trebuie să ştii numai ale noastre! Şi nu l-au primit. Am ajuns până la ministrul culturii, în audienţă, şi dânsul, un mare patriot, mi-a spus: - Dar ce vă trebuie să intre aici? Mai bine mergeţi în ţara-mamă, România! Ne-a dat o hârtie pentru Ministerul Culturii din Bucureşti şi am plecat în ţară. Acolo ne-au primit frumos, ca pe fraţi adevăraţi şi au chemat o doamnă să-l verifice pe băiat ce ştie. L-a examinat şi i-a zis: - Bravo! Unde ai înv ăţat? - La Kiev! - Ei, păi acolo e şcoală puternică! Alege-ţi unde vrei să lucrezi, că e nevoie peste tot. - Adică unde? - Unde vrei: Cluj, Timişoara, Suceava, Bucureşti... Noi ne-am pierdut! Ce să alegem? Tocmai se deschisese atunci ruta Suceava-Bălţi, a şa c ă am zis: hai la Suceava, că-i mai uşor pentru noi! Şi am ales Ansamblul folcloric


121

„Ciprian Porumbescu” din Suceava. Dar el acuma, încă de la liceu, din Kiev, o luase h ăisa. Tot îmi vorbea de religie. Eu, când venea acasă, aşteptam să-mi spuie ce concerte a avut, cum a trecut, ce note a luat, dar el o dădea tot cu religia, de parc ă învăţa la Seminar sau la Teologie. Schimbarea asta cu dânsul s-a petrecut aşa: acolo, la cămin, unde şedea el, băieţii se certau mereu şi se băteau - nu copii sălbatici, ca la orfelinat, ci tot feciori de familii bune, înstărite - şi atunci el a început s ă citească, să caute în cărţi răspuns la frământarea asta, de ce se ceartă oamenii între ei, de ce î şi caută pricină, de ce ajung la bătaie? Profesorii l-au îndrumat să citească psihologie, psihologia l-a dus la filozofie şi filozofia la teologie. Când a dat de teologie, a studiat toate religiile şi din toate a ales Krishna - zicea că o înţelege mai bine, că-i mai logică. Şi când venea acasă de la liceu, î şi punea farfuria cu mâncare în faţă şi începea să cânte. Cânta nu ştiu ce acolo şi pe urmă mânca. Ei, cât eram doar noi, famila, îl suportam, că eu sunt îngăduitoare din fire. Dar într-o zi ne-am dus la naşa la masă şi el, ca totdeauna, şi-a pus farfuria înainte şi a început să cânte de faţă cu toţi. Atunci mi s-a terminat şi mie răbdarea şi l-am rugat frumos să se oprească. M-a ascultat, s-a oprit. După ce am venit acasă, i-am zis: - Hai să stăm de vorbă! Şi am început să-i spun, calm, frumos, delicat: - Uite ce e, noi te-am botezat la biseric ă la Ciuflea. Eu, naşii, socrii am fost de fa ţă, e şti botezat acolo, deci e şti ortodox. - Da. - Ai studiat Ortodoxia? - Am citit-o!

122


- Deci fii bun şi nu ne trăda, atâta am să spun, nu ne trăda! Te rog eu frumos, în dreptul meu de mamă. Nu-ţi cer altceva decât atâta: nu tr ăda tot neamul nostru! Vrei să fii creştin? Crede, poftim, nimeni nu te opre şte, dar să fii cum au fost str ăbuneii şi părinţii tăi, aşa să fii şi tu! M-a ascultat şi din ziua aceea a luat Biblia şi a început să o studieze mai adânc, cu mai mult interes. A plecat înapoi la Kiev şi o vreme n-a mai zis nimic, decât c ă ne reproşa din când în când că nu credem. Eu de-acuma eram mulţumită, n-aveam nimic împotrivă să fie creştin, ba mă bucuram că aşa n-o să meargă niciodată la rele, că o să fie un copil corect. Pe urmă, după ce s-a angajat dansator la Suceava, în timpul liber tot în bibliotecă şedea. Odată, când m-am dus la dânsul în vizită, bibliotecara mi-a spus: - Doamnă, feciorul dumneavoastră nu trebuie să fie artist, trebuie să fie savant. Uitaţi, jumătate din bibliotecă a citit-o! - Păi cum, că el nu ştie încă română? - Nu ştiu, ia uitaţi-vă cum sunt înregistrate, toate le citeşte. El trebuie să înveţe la facultate, nu e locul lui aici! Ei, şi dacă mi-a spus aceea aşa, eu am început să-l întreb dacă nu vrea să intre la facultate. Sigur că întâi am ezitat, că el avea servici bun acolo, se între ţinea singur, ne luasem grija de dânsul. Până la urmă s-a hotărât să încerce la Teologie, la Iaşi. Eu n-am fost de acord cu Teologia, că ce folos de la dânsa, dar nu l-am putut întoarce. L-au examinat aici la Chişinău, în limba rusă, a dat probele care trebuiau şi a fost admis student la Ia şi, în 1993. Soţul, când a aflat că a intrat la Facultatea de Teologie, i-a făcut un scandal grozav: - Gata, nici nu vreau să te ştiu, nici un bănuţ n-ai să


123

primeşti de la noi, nimic! Ai s ă trăieşti cum vrei, să văd cum ai să te descurci tu fiind student la facultate... Dar nici feciorul nu s-a l ăsat: - N-aveţi grijă, mi-am făcut ceva rezerve pân ă acum, pe urmă mai văd eu ce şi cum, mă descurc eu, n-am s ă cer de la voi nimic, niciodat ă. Nici până acum n-am cerut: mi-aţi dat bine, nu mi-a ţi dat, tot bine... Şi a plecat. De-acuma, când venea acasă, în vacanţe, tot despre religie îmi vorbea, ortodox ă, desigur. Mergea pe la mănăstiri şi îmi povestea cum se roagă acolo călugării. Mi-a cumpărat şi o iconiţă cu chipul Mântuitorului fotografiat de pe giulgiul de la Torino. Dar pe mine nu m ă emoţiona deloc, nu mă impresiona. Fiind însă răbdătoare şi înţelegătoare, îl ascultam, ca să nu-l obijduiesc, fiindcă îmi era ca un prieten, îmi spunea tot ce i se întâmpla şi vorbeam mult împreună. Ei, şi azi aşa, mâine aşa, până a început dânsul să mă ocărască - aşa, frumos, diplomatic - şi să-mi argumenteze că el nu are voie s ă înveţe la Teologie dacă părinţii sunt păgâni, că o să-l dea afară. Şi în felul lui m-a pus pe gânduri. Pe urmă, într-o zi, mi-a spus: - Ţi-am cerut eu ceva în via ţă? - Nu, nimic! Şi aşa era. Copil fiind, nu cerea nimic. Dac ă era rupt, aşa rupt umbla, îl cârpeam şi mergea mai departe. Al ţii se ruşinau, dar el nu, nu se revolta, ne credea că nu putem, că nu avem. - Ei, acuma - zice - am s ă î ţi cer ceva! - Ce anume? - Dar făgăduieşte că ai să îndeplineşti... - Dacă am să pot!

124


- Ai să poţi, că nu costă bani... Uite, te rog să citeşti Biblia! Ţi-am dăruit-o încă de la colegiu, de la Kiev. Ai deschis-o vreodată? - Nu. - Dar eu ţi-am dăruit-o ca s-o citeşti! - Bine! Am citit eu atâtea c ărţi, am s-o citesc şi pe asta! Mie îmi plăcea foarte mult să citesc, asta era hrana mea spirituală. Când m-am întors din Siberia nu aveam nici o carte, dar dup ă ce m-am căsătorit, numai asta am ştiut, drumul la biblioteca s ătească. Asta a fost pasiunea mea, ca să zic aşa. Feciorul a plecat înapoi la Iaşi şi eu am încercat să citesc Biblia, Vechiul Testament. De la prima pagin ă nu mi-a părut atractiv deloc. M-am dus de la Iov la David, de la David la Isaia, de la acela la acela. Nu m ă interesa. Până la urmă am lepădat-o. Când a venit b ăiatul acasă, în vacanţă, m-a întrebat: - Ai citit Biblia? - Nu! - De ce? - Nu ştiu, n-o înţeleg, mi se închid ochii când citesc! - Atunci ia-o de la Testamentul Nou! Am început cu Noul Testament, dar de la prima pagină tot nu mă atrăgea. El de-acuma î şi pierduse răbdarea, nu mai vorbea cu mine calm şi blând, ci aspru şi nervos: - Ai s-o citeşti, ai să crezi, trebuie s ă ştii adevărul! M-am supărat şi eu: - Cum îndrăzne şti să vorbeşti aşa cu mama ta? Ce înseamnă tonul ăsta? Eu mai mult nu admit situaţia asta! - Părinţii trebuie să fie creştini şi gata! - Ia uite, oul pe găină învaţă! Ţi-ai ales creştinismul,


125

foarte bine, fii creştin! Dar mie dă-mi pace să fiu cum vreau eu! - Nu, n-am să-ţi dau pace şi gata! Atunci m-am mâniat şi eu tare, m-am trântit jos pe covor, cu privirea în sus şi am zis: - Doamne, dacă eşti, dă-mi un semn, ca să nu mă mai cert atâta cu feciorul ăsta al meu, cu care şi aşa mă văd atât de rar! Şi plângeam cu şiroaie de lacrimi, ca să îl impresionez să-mi dea pace şi să nu mă mai bată la cap. Nu m-am rugat sincer, că eu ştiam foarte bine - nu sută la sută, ci două sute la sută - c ă n-are să fie nici un semn, fiindcă nu există Dumnezeu şi toate-s poveşti. El însă mi-a zis: - Hai, ridică-te, gata! Îţi dau pace acuma, dar s ă ştii că n-am să te las! Te rog să citeşti Biblia! Nu vreau nimica, nimic nu ţi-am cerut în viaţă, doar atâta î ţi cer, să citeşti Biblia, şi tu să nu împlineşti?!... Şi a plecat foarte scârbit. Eu am rămas acasă, mâhnită. So ţul era plecat în Siberia, la lucru. Seara am luat Biblia, Noul Testament şi m-am gândit: ei, cum a şa, o lume întreagă crede şi numai eu, una, m-am găsit mai deşteaptă?! Nu ştiu de unde mi-a venit gândul ăsta, dar m-am mirat singură că o lume întreagă, tot globul are o credinţă, unul în Alah, altul în Dumnezeu, altul în Krishna, şi numai eu în nimic. Şi mi-am zis: înseamnă că am devenit rusoaică din Siberia, ateistă, cum m-au învăţat acolo. Dar eu nu sunt rusoaică, sunt moldoveancă şi nu trebuie să mă deosebesc de naţia mea. Un copil a înţeles că trebuie să fie creştin, să creadă în cineva, dar eu nu. Ei, am să iau eu Biblia, am să citesc, am să înţeleg şi cred că m-oi corecta!

126


Am luat să citesc Noul Testament şi când colo, la jum ătate de pagină iar ăşi mi s-au închis ochii. M-am uitat la ceas, era doisprezece fără un sfert. Am pus Biblia alături, am stins lumina şi m-am întins pe pat să mă culc. Imediat am simţit cum se lasă pe mine o greutate. M-am mirat: de unde greutate? Dacă ar fi căzut ceva, trebuia să simt deasupra vârtos, tare, dar pe mine ceva moale şi foarte greu mă apăsa. Mi-a prins mâinile dedesubt şi nu mă mai puteam mişca. Mă apăsa, mă apăsa tot mai mult, până am simţit că mă fac turtă şi-mi plesnesc toate oasele. Numai capul îl aveam slobod, în rest auzeam cum îmi trosnesc toate încheieturile şi când am simţit că îmi ies şi măruntaiele din mine am zis: gata, de-amu s-a terminat! Mă chinuia însă gândul cine e, ce e asta. Nu-mi părea rău că mor, ci că nu ştiu din pricina cui. M-a cuprins o frică de nedescris şi mi-a venit în minte că în felul ăsta poate să lucreze numai satana. De unde gândul ăsta, dacă eu nu credeam nici în Dumnezeu, nici în satana?!... Şi am zis: aha, dacă-i satan, atunci se teme de cruce, ia să-mi fac cruce! Însă cum să faci cruce, când aveam mâinile prinse dedesubt? Ia s ă zic în gând „Tatăl nostru”! Dar eu de patruzeci şi doi de ani nu-l spusesem şi nu-l ştiam. Însă atunci mi s-a ivit în minte imediat, de parcă tot timpul îl repetasem. Când am văzut că greutatea nu scade, m-am gândit: Romeo a zis că de trei ori trebuie să zici. El nu-mi spusese niciodată asta, dar aşa m-am gândit atunci. Când am zis a treia oar ă rugăciunea, am sim ţit că greutatea s-a ridicat pe jumătate şi că mi se întoarce sângele înapoi în vine. Am continuat să spun în gând „Tatăl nostru” şi mi-a venit în minte că trebuie cu orice preţ să cobor din pat, să ajung la întrerupător şi să aprind lumina, că necuratul


127

se teme de lumină şi o să dispară. Dacă am simţit că mi-a venit aerul în plămâni, mi-am pus toată puterea şi târâindu-mă ca şarpele de sub greutatea aceea, mi-am dat drumul jos. Când mă uit, jos lângă pat, pe podeaua de scânduri, pălălăia o flacără roşie de foc. Eu m-am mirat: cum, aşa flacără arde şi casa nu se aprinde? Şi mi-a venit în minte - deşi nu auzisem nicăieri asta - că în iad, unde e satana, este foc. M-am târâit aşa, cu greutatea aceea pe mine, până la întrerupător. Când am aprins lumina, a disp ărut şi flacăra, şi greutatea, tot. Eu, bucuroasă tare, nu ştiam ce s ă fac, când dintr-o dată am v ăzut ieşind de sub pat un motan mare, roşu, cu ochi sticloşi. Mă privea ţintă şi venea agale spre mine. M-am gândit c ă satana se poate preface în animale, de şi nici asta nu-mi spusese nimeni. Am ieşit repede din cameră şi am trântit uşa în urmă, să nu vină motanul după mine. Când am ajuns în tindă, alt lucru de mirare! În stânga erau scările care duceau drept afară. De ce n-am fugit pe acolo, ca să scap? Eu am luat-o drept în partea cealalt ă, spre bucătărie, cu gândul să mă arunc pe fereastră, de la al patrulea etaj, ca să nu vină diavolul după mine şi să mă lăţească iarăşi sub greutatea aceea. M-am gândit: ce-mi trebuieşte, nu mai bine sar şi mă ucid şi imediat mor, dar nu mă mai chinuie atâta? Cu gândul ăsta am deschis repede uşa de la bucătărie. Când să intru, un om înalt, îmbrăcat în haine negre, călugăreşti stătea cu spatele în uşă şi nu puteam trece. Să-l ating îmi era frică, ruşine. Mi-am zis: ăsta e un călugăr, cum să pun eu mâna pe dânsul... o s ă o iau binişor pe aici, prin stânga, că parcă e mai larg! Nu era însă chip să trec. Cum mă învălmăşeam eu aşa, deodată călugărul acela a

128


întors capul şi s-a uitat la mine. Când L-am v ăzut, L-am cunoscut. Era Mântuitorul, cu chipul întocmai ca cel de pe giulgiu. Băiatul îmi adusese acasă multe icoane şi toate diferit pictate, dar eu anume în acel chip L-am văzut! Am căzut în genunchi şi am început s ă plâng şi să spun: - Doamne Iisuse Hristoase, Te-am cunoscut, da, Team cunoscut! Sunt vinovată că n-am crezut, sunt foarte vinovată... Tu ştii că am cerut semn şi uite, mi l-ai dat. De acum am să cred şi am să spun şi la alţii... Nu ştiam ce să-I mai zic şi ce să fac. El atunci parcă a ghicit că sunt încurcată şi s-a întors iar spre mine şi mi-a întins mâna. Era galbenă, cu degete lungi şi subţiri, numai pielea şi oasele pe dânsele. Eu m-am fâstâcit văzând aşa mână. I-am sărutat-o, apoi El a retras-o şi a zis ”Amin”. S-a întors iar cu spatele la mine şi tot atunci m-am găsit trează pe pat. Eram singur ă în cameră şi nimeni în jur. Biblia era acolo, deschisă, iar ceasul arăta miezul nopţii. M-am gândit: într-un sfert de or ă eu am tras atâtea! Aşa m-a lămurit Domnul Însuşi şi m-a adus înapoi la El pe mine, cea pierdut ă cu totul. „Să fi e cum a fost înainte”... După asta m-am schimbat cu totul, m-am lipit de Dumnezeu, de Biserică. De-acuma soţul, care nu prea se trage la credinţă, când vedea că mai pun în casă trei-patru icoane colo, trei-patru icoane dincolo, striga la mine: - Dar ce, aici e biseric ă? Ce înseamnă asta? Ia să nu le mai văd pe aici! Dar şi eu îi spuneam: - Ba nu, lasă-le, rabdă-le, că ăsta nu-i portretul lui Stalin sau Lenin, ăsta e chipul lui Hristos Dumnezeu, al Maicii


129

Domnului, al sfinţilor... S-a mai deprins el pe urmă, însă nu deplin. Dar cred că până la sfârşit Dumnezeu are să-l aducă la El, cum m-a adus şi pe mine. Multă vreme după minunea aceea îmi aduceam aminte că am făgăduit: „De acuma am să cred şi am să spun şi la alţii!”. Sigur, am mai zis eu aşa, în jur, la unul şi la altul, dar parcă mă mustra conştiinţa că nu e de ajuns. Şi atunci mi-a venit în gând s ă scriu. Am trimis întâi un fragment la „Literatura şi Arta”, la Chi şinău. După un timp, la o comemorare a deporta ţilor, m-am întâlnit cu redactorul-şef de la revistă. L-am întrebat: - Am trimis la dumneavoastră un articol... Nu ştiţi, a mers oare sau nu? - Nu cumva se numeşte „Mărul”? - Da, „Mărul”! - Păi iată, e la mine, l-am adus s ă-l citesc aici, c ătre toţi deportaţii. Şi m-a întrebat: - Aveţi mai multe povestiri din astea? - Păi dacă am fost deportată, sigur că am! - Dar le scrieţi extraordinar! Dacă aveţi mai multe, ia faceţi-mi o carte! Am terminat manuscrisul în trei luni. Am vrut să-l numesc „Amintiri din copilărie”, dar m-am gândit: o să se încurce cu Creang ă! Şi atunci am zis: fiindcă am avut de-a face cu lupii şi aşa frică mi-a fost şi m-a marcat toată viaţa, ia să-l numesc eu „Lupii”! Iată aşa a apărut cartea. Am scris-o ca să ştie oamenii ce a fost comunismul, ce a adus el cu adevărat, mai ales nouă, basarabenilor. Pentru că sunt şi astăzi care spun că a adus mult bine şi pentru binele ăsta a trebuit să fie şi jertfe... Dar ce bine a f ăcut

130


comunismul, socialismul?! Ce a adus? Şi unde e acuma, dacă s-a clădit pe jertfe?! Bine, să spunem că am fost jertfe noi şi şaizeci de milioane pe lâng ă - că aşa spun statisticile, şaizeci de milioane a jert fit Uniunea Sovietică. Şi ce-au făcut? Ce-au dobândit? Poţi s ă faci ceva pe teroare? Pe oase şi sânge poţi să construieşti?!... A intrat satana cel mare în Lenin şi a început a ruina tot ce-a fost armonios. Că înainte omul era liber: voiai să munceşti, să ai, munceai şi aveai mai mult; nu voiai mult, erai mijlociu; nu voiai deloc, î ţi ajutau ceilalţi, î ţi mai dădeau de pomană - nu aveai, desigur, autoritate, nici cinste în sat, dar de foame nu mureai. Erai liber şi făceai după conştiinţă. Dar sovieticii au adus teroarea, uciderea, jaful şi a pierit libertatea. Câte vieţi a distrus bolşevismul „umanitar”! Asta o recunosc acuma chiar ei, ru şii, când scriu ce au f ăcut, ce au trăit, la ce au fost martori. S-au speriat şi ei. Să suferi tu, om nevinovat, bătrân, copil, câte dou ăzeci de ani în Siberia? Pentru ce?! Omul dacă ştie, nu se supără: am ucis pe cineva, da, inten ţionat am ucis, gata, trebuie s ă mă pedepsească! Dar dacă n-ai făcut nimic, pentru ce? Atâţia tineri duşi în minele din Siberia, de unde nu s-au mai întors niciodată! Pentru care ideal?!... Un candidat politic spunea de curând la „Vocea Basarabiei” că n-avem de ce condamna comunismul şi că deportaţii au fost duşi pe drept, c ă au meritat!... Ce a meritat bunica mea, So fia? Bunelul tot a f ăcut câte ceva, a pârât pe ţiganul acela că a ars icoanele, că i-a jefuit pe români... Dar bunica ce-a f ăcut, că ea nici n-a ieşit din casă?! Dar eu cu fratele, ce am f ăcut? Dar tata ce a f ăcut, ca să fie condamnat la aşa chinuri? Că ne-am întors noi de acolo, asta e minune mare, numai fiindcă bunica s-a


131

rugat foarte mult. Pur şi simplu cu Duhul Domnului am rezistat şi ne-am întors, pentru rugăciunile ei. Dar câţi nu s-au mai întors niciodată?!... Iar dacă m-am întors, eu n-am mai fost ca înainte. Tot ce am văzut şi am suferit în cei şapte ani din Siberia e dezastruos şi de nereparat. Pur şi simplu au schilodit sufletul meu fraged, mi-a implantat satana o ur ă pentru toată viaţa şi nu pot să-l iert nicicând. Dacă-mi pare rău de ceva din cele prin care am trecut, îmi pare rău de copilărie. De celelalte nu - că aşa trebuie să treacă omul în viaţă şi e îngăduit de la Dumnezeu, ca s ă se cureţe de păcate - dar de copilăria aceea aşa nenorocită îmi pare rău! Socotind cum au crescut copiii mei acuma şi cum am fost eu atunci, e deosebire ca de la zi la noapte! Nici nu-mi venea a crede, când am devenit mam ă, cum îmi corcoleam feciorii să doarmă mai mult dimineaţa, să mănânce o bucată mai bună, pe care n-o mâncam eu ca să le-o dau lor. Unde cu mine s ă se fi purtat cineva aşa?! Ori să-i mângâi, ori repede s ă-i lecuiesc, ori să-i duc la spital... Unde, la mine, una ca asta?!... Şi nu numai la orfelinat, în Siberia, ci şi acasă, la rude, când m-am întors. Că şi acolo bolşevicii i-au înrăit pe oameni. M-am îmbolnăvit la moşii mei de mi-am pierdut cunoştinţa, dar nu m-a dus nimeni la spital, nici leac nu mi-a dat. Şi mătuşa o dată nu m-a mângâiat pe cap să mă întrebe ce mă doare. Nu, ci: dacă va avea zile să trăiască, bine, dacă nu, nu! Eu n-o condamn, n-am ur ă pe dânsa. Dumnezeu s-o ierte, că mai târziu am înţeles eu toate. Când putea să mă întrebe, dacă erau atâtea de făcut: şi câmp de lucrat, şi normă de dat la colhoz, şi casă de construit?! Dac ă eu, cu feciorii mei în cas ă, şi n-avem timp să stăm de vorbă pe îndelete, să le povestesc cum am trăit în

132


Siberia! Numai după ce am scris cartea şi a citit-o, băiatul şi-a pus mâinile în cap: - Cum, mamă, şi tu ai tăcut tot timpul ăsta?! - Dar când, dragul mamii, când s ă-ţi spun?... Câteodată, când erau mici şi se cerea poveste la culcare, le mai povesteam de lupi, de p ădure, dar ei o luau ca pe un basm, nu ca pe ceva adev ărat. Şi asta a fost toată vorbirea noastră, că viaţa sovietică aşa era: te sculai dis-de-dimineaţă, duceai copilul la grădiniţă, de la grădiniţă fugeai la lucru, seara veneai repede să faci mâncare, să aduci copilul înapoi, să-l speli, să-l culci şi a doua zi, de la cap ăt. Deci când puteam eu să-i povestesc?!... Asta a fost cu mine, cu copil ăria mea... Şi ca mine au fost mii, chinuiţi şi loviţi, căci un copil orfan nu e decât o lacrimă amară, un dor neîmplinit, o pas ăre fără aripi... De aceea mă rog lui Dumnezeu pentru toţi ai mei şi pentru tot poporul, ca s ă-şi întoarcă faţa Sa spre noi, în Basarabia, să ne izbăvească de ciuma asta bolşevică grozavă şi să nu mai sufere şi copiii noştri, ci să fie iar cum a fost înainte, când oamenii trăiau aşa cum apucaseră din bătrâni, frumos şi liniştit...

Chişină u, Basarabia, 5 iulie 2011

Sub semnul „Sabiei Drept ăţ ii” - Ion

Moraru -

Satul copilă riei mele... M-am născut la 9 martie 1929 în satul Mândâc de lâng ă oraşul Drochia din Basarabia. Satul copilăriei mele era întocmai ca toate satele Basarabiei de dinainte de război. Aşezat de-a lungul unui fir de apă, cu case josuţe, făcute din nuiele pe furci, cu acoperiş din ocoloţi1. Toate casele erau construite cam la fel. Uneori gospodarii le ridicau singuri, dar cel mai adesea erau zidite prin cl ăci, la care lua parte tot satul: vara, se făcea lut, călcătură vârtoasă, bărbaţii suflecau mânecile şi care lipea lutul de nuiele, care netezea pereţii, care punea podul. Femeile preg ăteau mâncare multă şi când te uitai, casa era ridicată într-o zi! În luna lui cuptor aşteptau să se usuce, pe urmă îi puneau acoperişul şi apoi se putea trăi într-însa. Pe vatra satului era o bisericu ţă veche de lemn, unde se adunau duminica toţi gospodarii. Oamenii erau credincioşi, era lucru de ruşine să nu fii la slujbă de sărbători. Şi acasă, rugăciunea stătea întâi de toate. Bunica mea, Alexandra, avea rânduiala ei în fiece dimineaţă şi seară - să fi ars satul, să fi ars casa că ea tot n-ar fi renunţat la rugăciune! După ce termina să se roage, se aşeza, î şi 1. Snopi din paie de secar ă

134

Ion Moraru

pieptăna părul negru ca pana corbului, îl prindea în foflic2 şi după ce încheia tot ritualul acesta: hai la lucru! Se ducea la cuptoraşul de piatră şi lut din faţa casei şi acolo î şi făcea munca ei toată ziua: două-trei măligi pe zi - măligă cu scrob, măligă cu peşte, măligă cu jumeră, măligă cu brânză de oaie - ca tot românul de pe la noi. Nu m-ajunge capul cum de n-au pierit basarabenii de atâta m ăligă! În zilele de sărbătoare era altă tocmeală, că sărbătorile la noi erau sfinte. Sâmbăta, pe la chindii, când soarele se dădea în jos de trei suli ţe, bunicul se ducea, cosea lucern ă, aducea mâncare pentru cai, pentru vite, ca să nu aibă de cosit duminica. Bunica, la fel, f ăcea mâncare din vreme, iar dimineaţa mergeam toţi la biserică. Oamenii pe atunci nu aveau multă ştiinţă de carte, traiul lor curgea firesc, după datul vieţii. Multe ştiau a le face din firea lucrurilor. Bunelul, de pildă, nu ştia agronomie multă, însă ştia precis când să semene păpuşoiul. Primăvara, numai ce-l auzeam că-mi spunea: - Vaniuşa, hai şi-om vedea dacă-i de semănat! Pe pământul nostru era o cruce mare de piatră, puţin prăvălită pe o coastă. Bunelul făcea o ţigară din pănuş de păpuşoi, se aşeza pe piatră şi pufăia ţaharca, o pufăia, o pufăia şi la un moment dat se ridica: - Hai acasă, că nu-i de semănat! Şi mă întrebam: cum de ştia? Pe urmă mi-am dat seama de unde-i venea ştiinţa: piatra era rece, lui nu-i trebuiau studii academice ca să priceapă că-i prea frig pentru semănat. Oamenii din sat erau mai to ţi gospodari cu inimă bună, însă se găseau şi din ceilalţi, ca peste tot. Erau şi hoţi 2. Coc

Sub semnul „Sabiei Dreptăţii”

135

mărunţei, găinari, erau şi hoţi de drumul mare. Ace ştia din urmă, mai ales, spiritual vorbind, erau condamna ţi definitiv, erau respinşi total de către sat. Nu-i sufereau nic ăieri, nu erau poftiţi la nunţi, la cumetrii, nu erau chemaţi la clăci. Majoritatea ţăranilor erau însă la locul lor, oameni cu respect pentru tradi ţii. Când veneau sărbătorile de iarnă sau Sfintele Paşti, în sat cobora parcă împărăţia cerului pe pământ. Să fi auzit la Crăciun câte colinzi frumoase legate de numele Mântuitorului, câte ur ături şi datini... Sărbătoarea sărbătorilor era însă Paştele. Învierea Mântuitorului pentru toţi era minunea minunilor! Oamenii credeau şi nădă jduiau că va fi şi pentru ei această Înviere. Cum va fi însă, nimeni nu ştia, şi de aceea moartea era privită cu frică. De cum se vestea în sat c ă cineva, fie de boală, fie de bătrâneţe, e pe cale s ă plece, veneau to ţi să î şi ia iertare de la dânsul şi-i stră juiau în preajmă să-i ţie lumânarea, că se socotea păcat să mori fără lumânare. Cununiile se făceau şi ele după datină. Se luau şi cu flăcăi ori cu fete din alte sate, numai să fie din gospodari cu nume bun. Dacă fata nu era fat ă, a doua zi, când se juca cearceaful, era mare scandal, chiar şi despărţire era. Se mai întâmplau şi dintr-astea, că de la Eva până acum omu-i păcătos şi patimile trupeşti se încaieră cu sufletul omului... În sat, cuvântul preotului era lege de Evanghelie. De altfel, preotul era foarte respectat, chiar dac ă avea şi el metehne. În sinea lui putea s ă fie păcătos ca toţi ceilalţi, dar era înveşmântat cu harul preoţiei şi prin asta el cobora binecuvântarea lui Dumnezeu pe pământ. În afară de slujbele din sărbători, preotul preda religia în şcoală, o oră pe săptămână la fiecare clasă. Iar în Postul Paştelui

136

Ion Moraru

şi al Crăciunului, toţi copiii mergeau de mânuţă, doi câte doi, la spovedanie şi împărtăşanie. Cei mai stimaţi oameni din sat erau preotul şi învăţătorul. După ei urmau, ca importanţă, perceptorul şi şeful de post cu jandarmii, dar pe aceştia ţăranii nu-i iubeau, fiindcă perceptorul îi jupuia cu impozitele, iar jandarmii erau, cum se zice pe la noi, „smuciţi din botez”, adică apucaţi - băteau, înjurau, lucruri de felul ăsta. Conducerea în sat o avea primarul. Existau şi partide politice, dar mare lucru nu era cu dânsele, că omul vota cum îl prindea vremea. Îi pl ăcea oratorul care venea şi-i dezghioca braşoave? Îl vota! Că ce înţelegea ţăranul din programă?!... Am crescut pe lângă bunelul... Când aveam opt luni, tata, din pricina unor neînţelegeri iscate de zestre, a p ărăsit-o pe mama, s-a dus în armata română şi mai mult nu s-a întors. Şi nu l-am cunoscut niciodată. Eu am crescut pe lângă bunelul, care a fost stâlpul înţelepciunii de care m-am putut sprijini toat ă via ţa, până cînd s-a dus în lumea celor drepţi. Bunelul, Pintilie Oloinic, făcuse armată în Rusia ţaristă şapte ani de zile. Acolo a deprins bine limba rus ă de la un subofiţer şi a învăţat să citească în glagoriţă, un alfabet străvechi al limbii slave, de până la creştinarea ruşilor. Bunelul era complet devotat Ţarului. Pentru dânsul, Ţarul era al doilea pe pământ, după Tatăl Ceresc. Admiraţia asta pentru Ţar, a bunelului şi a bătrânilor de la noi, nu era întâmplătoare. De cum au intrat în Basarabia, în 1812, ruşii s-au silit din toate puterile s ă o deznaţionalizeze: au scos limba română din învăţământ şi din Biserică;


137

au pus peste tot administra ţie rusească şi s-au îngrijit să cultive o dragoste ne ţărmurită faţă de „tătuca Ţarul”. Şi cum Rusia era un imperiu pus mereu pe c ăpătuială şi avea trebuinţă de soldaţi la război, s-a introdus serviciul militar obligatoriu de 25 de ani în armata ţaristă. Pe bunelul, în al şaptelea an de cătănie l-a prins Revoluţia Socialistă în oraşul Tver. Şi de acolo, de cum s-a făcut aşa-numita „slobodă”, bunul meu tătucă - pe atunci tânăr şi voinic - a venit acas ă cu un tobultoc3 de caterinci, nişte bani de hârtie cu chipul Împărătesei Ecaterina, care se socoteau a fi de mare preţ. Bunelul ţinea foarte mult la dânşii. În fiecare duminică scotea portretul Ţarului cu familia sa şi îl înfigea cu nişte pioneze pe horn. Punea alături şi tobultocul cu caterinci şi apoi ne citea în glagoriţă, bâiguind pe silabe, din Sfânta Evanghelie pe care o adusese, împreună cu un Ceaslov vechi, din Rusia. La urmă spunea oftând: - Ei, dragul tatei, Ţarul o fost om gospodar, dar golanii l-o dat jos! Da’ mare-i Dumnezeu, mare, şi s-a întoarce vremea... Şi vremea s-a întors curând, dar nu a şa cum credea bunelul... ! 1940 - Am venit s ă vă eliber ăm Era în anul 1940 când s-a zvonit c ă Basarabia a fost cedată Rusiei. Învăţătorul din sat a alergat la bunelul, l-a chemat în fundul grădinii şi i-a zis: - Bade Pintilie, vin ru şii! Moşneagul a intrat în casă şi i-a spus babei: - Alixandră, are să vie ruşii! Şi s-a dus repede bunelul şi a scos tobultocul cu

3. Traistă

138

Ion Moraru

bani. Pe ţar l-a pus iar pe horn, la ar ătare, cu o bucurie nemaipomenită, că nu ştia ce-l aşteaptă. N-au trecut nici trei zile şi vin vreo doi omuleni la dânsul: -Bade Pintilie, dumneata ştii bine ruseşte, hai, te rugăm, şi-am întâlni ruşii cu pâine şi sare! - Apoi staţi, bre, să mă rad! Bunelul nu se bărbierea decât la zile mari. S-a ras deci cu briciul pe care-l avea din armată, de pe vremea Ţarului, iar eu, care de acuma eram ţâncan, împlinisem 11 ani, am tot scâncit pe lângă dânsul: - Tătucă, ia-mă şi pe mine, tătucă! Stăteam cu sufletul la gură, că dacă bunelul zicea nu, apoi nu era şi gata. În cele din urm ă mi-a spus scurt: - Hai! A luat bunelul un ulcior cu vin, pâine coaptă şi şervet vărgat din tort subţirel de in şi am plecat. Noi, copiii, când am văzut că vin ruşii înspre sat cu tancul, ne-am suit toţi pe gard, cu gurile c ăscate: - Uite, bă, cum vin! Uite ce oi şte fără cai! Şi unul a zis: - Nu, aiştia îs cu dracul într-înşii, dacă merg fără cai îs cu dracul, precis... Maşina verde-întunecată s-a oprit lângă noi, scoţând un fum greu de benzină. S-au coborât dintr-însa vreo trei soldaţi şi au venit spre mul ţime, care stătea grămă joară: - Zdravstvuite, mujiki4! Noi am venit s ă vă eliberăm! Oamenii s-au uitat miraţi împrejur: - Dar de cine să ne eliberaţi? - Cum de cine?! De români! - D-apoi noi ce suntem?!... 4. Bună ziua, ţăranilor!


139

Gata, sămân ţa aruncată n-a vrut să încolţească pe pământul în care au zvârlit-o ei. Bunelul a ieşit înainte şi a întins pâinea, dar rusul i-a întors-o: - Nu trebuie, mo şnege, la noi pâine este! - Ba nu, că aşa este lăsat de la Dumnezeu la noi, când vin oaspeţii să-i întâlnim cu pâine şi sare! - Ce Dumnezeu? Pâinea o face omul, nu Dumnezeu! Gata, bunelul meu s-a făcut mai mititel oleacă. El a înţeles că ceva nu era curat, iar prin mulţime s-a răspândit un murmur. Cineva a zis tare: - Aiştia-s fără Dumnezeu! Pe urmă ei au început a vorbi cu oamenii, le-au spus că la dânşii tot satul lucrează la un loc şi toamna cele agonisite se împart la to ţi la fel, că oamenii bogaţi la ei nu-s în cinste, că lumea trebuie condusă de cei săraci. Auzind aşa, lumea a început uşurel a se trage prin ogrăzi şi prin uliţe, iar lângă tanc au rămas doar copchil ărimea curioasă şi golanii satului, c ărora bunicul le traducea în continuare ceea ce spuneau ru şii. Când s-a mântuit toată „întâlnirea oficială”, ei i-au zis bunelului: - Tu, moşnege, stai departe? - Nu. - Hai să vedem cum trăieşti tu! Un ofiţer şi un soldat au mers la noi acasă, iar ceilalţi au rămas acolo, cu mul ţimea de copii şi o parte din golănime. Aş fi vrut să mă sui şi eu pe tanc şi îmi părea tare rău că trebuia să plec, dar n-aveam încotro, ca unul ce eram „parte component ă” a „delegaţiei basarabene” la întâlnirea cu ruşii. Gospodăria noastră era pe atunci bine întocmită. Când

140

Ion Moraru

au intrat ruşii în ogradă şi au văzut o livadă aşa frumoasă, vie şi stupină cu 150 de stupi, au început a zice: - A, kulak5, kulak... Ajunşi în casă, bunelul a strigat bunicii: - Alixandră, adă nişte brânză cu smântână şi o bucăţică de pastramă! Între timp, el s-a dus repede, a scos o tocitoare de vin şi le-a pus pe masă. Ruşii au început a gusta şi s-au plâns că vinul e acru, iar mo şneagul le-a adus miere de albine să-l dreagă. În tot timpul ăsta, portretul ţarului şedea pe horn, cu tobultocul de bani acolo, aproape, ca să se laude bunelul, să le arate el ruşilor că uite, a păstrat banii lor şi de acuma are să fie bogat. Deci au mâncat ruşii, au mâncat, iar la urmă ofiţerul a zis: - Ei, moşnege, dar tu trăieşti bine! Vei fi ridicat în Siberia numaidecât! Bunelul s-a întunecat la fa ţă: - Cum?!... D-apoi eu cu mâinilea istea am f ăcut tot ce vedeţi aici, n-am năimit pe nimeni! Şi le-a întins mâinile sale mari, brăzdate toate de crăpături, aşa cum e pâinea coaptă pe vatră. Apoi a zis iar: - Eu cu copiii mei am f ăcut toate, iaca, cu ai ştia! Şi a arătat spre noi, care stăteam într-un colţ, abia îndrăznind să suflăm. Ofiţerul s-a uitat spre noi şi ochii i-au căzut pe horn. N-a stat mult să socoată: s-a sculat iute, a apucat portretul Ţarului de un colţ şi - pârrrrrrrr! - l-a rupt în dou ă. Bietul tătuca s-a făcut parcă mai mititel. Aha, şi-a zis el, înseamnă că aiştia-s golanii care l-au dat jos pe Ţar 5. Chiabur


141

când eram eu în Tver! Şi de acuma aştepta săracul cu nerăbdare să se ducă musafirii din casă. Ei mult n-au mai stat, s-au dus. La plecare, o fiţerul a lămurit că el este politruk, cuvânt pe care nu l-a înţeles nimeni. Bunelul i-a petrecut, s-a întors în cas ă, a strâns masa, a pus toate la loc, apoi s-a uitat la bab ă zicând: - Alixandră, aiştia nu-s ruşii! Aiştia-s puiţi cu dracul! Era vorba asta la noi, c ă „îs puiţi cu dracul”, adică fără de Dumnezeu. Din ziua aceea tătuca a devenit foarte t ăcut şi c ăuta să se întâlnească cât mai rar cu oamenii. Glumele şi voia bună i le luase politrukul, iar el, pe unde mergea, tot ofta adânc şi din greu. Tăcerea şi mahna lui apăsau chinuitor şi asupra mea, fiindcă în altarul inimii mele tătuca stătea alături de mama şi starea lor sufletească era hrana de fiecare zi a su fletului meu. Şi dacă pân ă atunci bunelul î şi făcuse ani la rând rugăciunile în limba rusă, după întîlnirea cu politrukul l-am auzit prima oară zicând „Tatăl nostru” în română. Atunci n-am înţeles eu ce însemna asta. Acum, la distan ţă de ani, îmi dau seama ce întors ătură radicală se petrecuse în sufletul lui. Politrukul îl vindecase definitiv de dragoste străină. Şi-am înţeles cât de profetic a fost Eminescu când a scris ultimul catren din „Doina”: Cine a-ndr ă git str ă inii/ Mânca-i-ar inima câinii,/Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul

nemernicia! N-a trecut nici o lun ă de zile şi bietul meu t ătucă deja nu mai dormea în casă, fiindcă în sat se zvonise că îi va ridica pe cei mai buni gospodari în Siberia. Nimeni nu ştia cât de departe este această parte a lumii. Unii spuneau c ă trebuie să mergi cu trenul o lună de zile, alţii spuneau că încolo este pustietate, e un ger nemaipomenit şi trăiesc

142

Ion Moraru

numai urşii albi... Bunelul n-a stat să aştepte mai mult. Şi-a făcut întâi un pat în grajd la cai şi acolo a dormit o vreme, cu urechea mereu la pândă. Pe urmă a început să se ascundă prin livezi, prin stufăriş, prin pădure, până ce au trecut deportările din ’41. Iată cum s-a vindecat el de filorusism... Necuratul se teme de lumin ă ... A venit şi toamna, când copiii trebuiau s ă meargă la şcoală. Şi întrucât bolşevicii au socotit că ştiinţa de carte românească nu era chiar atât de trainică, ne-au dat pe toţi cu câte o clasă înapoi. Deci eu am mai făcut un an de zile clasa a IV-a ruseasc ă, cu cititul în limba rusă, povestitul în limba rusă, conspectatul în limba rus ă şi istoria Uniunii Sovietice. O săptămână încheiată ne-au chinuit pe toţi cu alfabetul rusesc, cu desenatul secerei şi ciocanului şi cu memorizarea cele patru cuvinte - Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste - denumirea noii st ăpâniri la care trecusem. Pe lângă asta, trebuia să învăţăm obligatoriu poezii despre Stalin, despre toat ă conducerea satanică a lor. Şi grea ne era nedumerirea, c ă la şcoală auzeam una, iar acasă ni se spunea alta... Toate ar fi mers cum ar fi mers, dar faptul c ă ni s-a interzis să mai purtăm cruce la gât a fost din cale-afară şi bunica s-a arătat tare neliniştită. A luat cruciuliţa de pe aţă şi mi-a cusut-o în dosul unui buzunar de la haină. Neau scos şi icoanele din clasă şi nici vorbă să ne mai ducă la spovedanie şi împărtăşanie. În scurt timp, credin ţa a fost categoric interzisă. Preotul din Mândâc, Ion Goreaev, a fost chemat la cercetări şi l-au prevenit să nu umble mai mult prin sat îmbrăcat în haine preoţeşti. Unii spuneau chiar că noapte


143

de noapte îl chinuiau activiştii ca să se lepede de cruce şi credinţă. Un lucru nu le era clar oamenilor: de ce comitetul lucra noaptea şi nu ziua. Multă vreme s-au chinuit ei să a afle răspuns, până ce moş Ion Cojocaru le-a spus, mai cu fereală, taina pe care a descoperit-o el tot citind cărţile sfinte. Cică împărăţia asta rusească nouă care a pus stăpânire peste lume, nu-i de la Dumnezeu, ci de la cel rău, de la necuratul. Iar necuratul se teme de lumin ă, fiindcă lumina vine de la Dumnezeu, iar întunericul de la ucigă-l crucea. Vestea asta nemaiauzit ă s-a răspândit cu iuţeală pretutindeni şi oamenii au început să privească cu teamă şi neîncredere noua orânduire. De altfel, zi de zi zvonurile erau tot mai rele. Bolşevicii spuneau că totul va fi colectivizat, va fi luat la grămadă şi se va da fiecăruia după truda pe care o depune. În sat la noi nu erau mari bogătaşi, dar fiecare avea un cal, o văcuşoară, o găină, un porc de tăiat la Crăciun şi n-ar fi vrut să-şi vadă gospodăria risipită. De aceea oamenii nu-i sufereau pe bol şevici şi de acuma nu mai a ştepta nimeni să vină ruşii. Bucuroşi erau doar activiştii, cozile de topor adunate din toate colţurile satului. Ei ştiau ce este în fiecare mahala, cine trăieşte bine, cine trăieşte mai rău, aşa încât lucrau cu uşurinţă pe teren. Iar conducerea activului o de ţinea o persoană împuternicită de la raion. Aşa a fost până în anul următor, când Armata Român ă a trecut Prutul. 1941 - Dezrobirea Basarabiei Dovadă că „fericirea bolşevică” n-a prins la noi a fost faptul că în 1941, când regimentele române şti au intrat

144

Ion Moraru

prin sate, gospodarii i-au întâmpinat pe soldaţi cu pâine şi sare. La Mândâc, cooperativa sătească înfiinţată de bolşevici a fost împrăştiată toată într-o oră. Imediat s-a instalat postul de jandarmi, au numit primar dintre gospodarii de frunte şi, lucru interesant, spre deosebire de haosul ce se instalase la venirea ru şilor în ’40, acum, dintr-o dată, în 24 de ore, în sat s-a restabilit ordinea. Măsurile luate de noua conducere împotriva bol şevicilor nu au fost prea aspre: i-au strâns pe activi şti la postul de jandarmi, le-au tras câte o mam ă de b ătaie şi le-au dat drumul acasă. Alta n-au avut de suferit. Nu i-au judecat, nu i-au închis, nu i-au deportat nic ăieri. De altfel, unde puteau să-i deporteze? Că ruşii au Siberia, dar românii unde să-i deporteze pe activişti? În sat, viaţa şi-a urmat cursul. Au fost aduse pe câmp trei sau patru batoze conduse de tractoare bune, importate. S-a stabilit o cot ă pe semănătură, cât aveai voie să vinzi. Statul cumpăra de la ţărani la preţul de pe piaţă. Se socotea fiecărui om: atât pentru furaj, atât pentru nutreţ, atât pentru sămânţă, atât pentru hrana familiei. Restul pâinii erai obligat s-o vinzi. Era r ăzboi şi statul avea nevoie de pâine pentru armat ă. În timpul ăsta, pe drumul de la marginea satului treceau necontenit spre Răsărit trupe nemţeşti, cu armament şi maşini de război. Apoi, tot pe acest drum nem ţii au început să ducă sub convoi, în Transnistria, grupuri de evrei. Nu ştiu de ce au f ăcut ei lucrul acesta. Populaţia băş tinaşă s-a purtat bine cu evreii. Nu le păstrau resentimente din perioada interbelic ă, decât numai în Chişinău, unde aşa-numiţii revoluţionari evrei de tip Ana Pauker făcuseră atunci mare debandadă în armata


145

română şi printre funcţionarii români de stat. Peste ani, în lagăr, un evreu înţelept mi-a lămurit lucrurile: - Să nu crezi că poporul nostru e alc ătuit numai din proroci şi sfinţi. Nu! Avem şi noi de toate, a şa cum aveţi şi voi... De altfel, eu însumi am trăit o întâmplare care a vădit purtarea creştinească a ţăranilor de pe la noi. Cum bombardamentele erau destul de aproape de sat, nu m ă duceam departe cu vaca, ci o p ăşteam de funie chiar pe marginea şleahului pe unde treceau trupele germane. Într-o zi eram aproape de o fântână şi am văzut venind un convoi de evrei însoţit de nemţi. O evreică tânără, de o frumuseţe rară, cu o gâţă răsfirată pe spate până la şale, l-a rugat pe neamţ să-i dea voie să bea apă. Neamţul i-a făcut semn să bea. Fata a vârât capul în ciutură şi sorbea cu nesaţ, iar el se uita rânjind la dânsa şi deodată - trosc! - a împuşcat-o drept în ceafă. Eu, speriat, am lepădat vaca şi am fugit acasă. M-am dus repede la bunelul, care lucra în prisac ă, şi i-am spus tot. El a acoperit stupul şi am fugit amândoi după vacă, fiindcă dânsa era comândul nostru, ea ne hr ănea. Am mânat-o uşurel din urmă cu varga şi am adus-o acasă. Convoiul s-a dus mai departe, iar evreica a rămas aşa, cu capul în ciutură, singură între cer şi pământ. Până seara nu s-a apropiat nimeni, dar diminea ţă evreica nu mai era acolo, iar la hotarul dintre Slănina şi Drochia apăruse un mormânt proaspăt, fără cruce, semn că ţăranii, creştinii, o înmormântaseră. 1944 - Din nou sub bol şevici În primăvara lui 1944 împlinisem 15 ani. Din pricina războiului şi a sărăciei, timp de patru ani n-am mai mers

146

Ion Moraru

la şcoală, de şi terminasem clasa a IV-a cu medie foarte bună. S-a întâmplat atunci că feciorul cel mare al bunelului, unchiul Vasile, avea nevoie de un lucr ător de încredere la depozitul lui de cherestea, aflat nu departe de gară. Deci m-a luat pe mine ca s ă mă învăţ să cubez lemnele, să ţin facturile şi să supraveghez pe vânzător. Depozitul era într-un sarai, o magazie lung ă, care avea separat o cămăruţă cu o sobă de fier unde stăteam eu şi vânzătorul. Într-una din zile, pe la jum ătatea lui martie, cum şedeam lîngă saraiul acela pe o grămadă de lampaci acoperită cu paie, am văzut nişte oameni cu paltoane lungi care duceau ceva sub haine. Abia pe urm ă am înţeles că erau partizani ruşi înarmaţi. Gara, ca în fiece zi, era înţesată de lume. Eşaloane întregi de refugia ţi plecau unul după altul spre ţară, fiindcă acum oamenii ştiau de ce sunt în stare bol şevicii, când vor veni. După apusul soarelui, când se îngâna ziua cu noaptea, au izbucnit, pe neaşteptate, împuşcăturile. Se trăgea fără milă în toate părţile. Gloanţele zburau prin aer cum zboară cărăbuşii primăvara şi gara s-a umplut de ţipete. După ce rafalele s-au mai potolit, am ie şit afară. Pe platoul din faţă, o mulţime de oameni zăceau la pământ nemişcaţi, în băltoace de sânge, cu ochii îndrepta ţi spre cer, de parcă-şi urmăreau sufletele care i-au părăsit. O femeie cu un copila ş mort în braţe r ăcnea cu disperare: „Afurisiţi să fiţi, Stalin şi Hitler!...”. O rafală de automat a cosit-o imediat şi femeia s-a prăbuşit cu trupul copilaşului peste dânsa. Până dimineaţă, în camera în care stăteam eu cu vânzătorul se adunaseră vreo douăzeci - treizeci de oameni, care plini de sânge, care murdari de glod, cu copila şi micuţi.


147

Încet - încet s-au risipit to ţi care încotro, cât mai departe de locul blestemat. Bătălia adevărată s-a încins pe urmă, între partizanii ruşi şi nişte unităţi de infanterie dintr-un batalion românesc aflat la doi kilometri depărtare, în satul Ţarigrad. Ruşii aveau nevoie să pună mâna pe gară şi au trimis în sprijinul partizanilor unităţi înarmate, care i-au zdrobit pe români. De a doua zi, gara Drochia a fost luat ă sub control de bolşevici. La revărsatul zorilor, unchiul Vasile a venit cu căruţa să ne ia acasă. Am încărcat repede pachetele cu documente şi ce s-a mai putut lua şi am plecat. În drum, am trecut prin locurile unde avusese loc noaptea sângeroasa bătălie. Pretutindeni erau presărate trupuri de soldaţi sfârtecate şi pârjolite, iar un om fioros scotea încălţămintea şi îmbrăcămintea de pe ostaşii morţi. Peste câteva zile, soldaţii au fost strânşi şi înmormântaţi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Iată cum ne-au „eliberat” ruşii a doua oară! Imediat după reinstalarea lor la putere, în sat s-a înfiinţat din nou activul din ’40 şi pe baza lui a început să se formeze organizaţia de partid. 1945 - La şcoala „patriotismului” sovietic... În 1945 s-a organizat şcoală medie în Târnova, la 12 km de satul nostru. M-am înscris şi eu în clasa a V-a, la un loc cu alţi copii de diferite vârste. Aveam colegi care f ăcuseră câteva clase la liceele româneşti şi îi admiram pentru ţinuta şi educaţia lor aleasă. Pe vremea aceea se f ăcea la noi carte serioasă. Un elev de liceu trebuia s ă vorbească liber în germană sau franceză, iar bacalaureatul îl d ădea cu o comisie de profesori care îl treceau pe rând prin toate

148

Ion Moraru

specialităţile. Nu mai putea fi vorba să copieze, să audă de la altul ori să aibă un răspuns gata pregătit. Nu exista atunci licean să nu ştie să-ţi cubeze un stog de fân, nu ca astăzi, dacă le-ai luat nevoia ceea [calculatorul - n.n.] de lângă dânşii şi nu pot face ţoc-ţoc, gata, sunt tabula rasa! Din 1945 lucrurile s-au schimbat. Vechile programe şcolare au fost înlocuite şi s-a introdus masiv ideologia bolşevică. Fiecare obiect de studiu avea obligatoriu o introducere care ocupa o treime din conţinutul manualului şi din care aflai că datorită înţelepciunii „marelui cârmaci” Stalin, ştiinţa respectivă - botanica, sau zoologia, sau matematica - s-a dezvoltat foarte bine. Numai datorit ă lui! Iar „marele cârmaci” avea în nelipsita-i fotogra fie din manual nişte mustăţi care te împungeau ca acele! Tot pentru a ne educa în spiritul „patriotismului” sovietic, făceam aşa-zisa pregătire pentru paradă. Aveam un smintit de conducător militar, un voenruk, şi pe unde erau mai multe buruieni, pe unde era mai greu, pe acolo ne fugărea. Spunea că fuga asta se numeşte cros şi întăreşte organismul, iar noua stăpânire are nevoie de oameni voinici, care să poată înfrunta orice greutăţi. De unde să fi ştiut noi că ne vor aştepta atâtea greutăţi?! Directorul şcolii era un evreu, Halimski, evreu comunist, fireşte, că altfel n-ar fi fost pus la straja educaţiei! Avea nişte ochi bulbucaţi şi când vorbea, împro şca cu salivă în toate părţile. De la o vreme, pe directorul acesta l-au deranjat chipiurile băie ţilor mai mari, care aveau înscris ă pe cocardă denumirea liceului românesc la care înv ăţaseră înainte. A dat deci ordin ca de acuma toată lumea să poarte chipiuri militare sovietice, aşa-numitele budionovka, cu un corn în vârful capului.


149

Unul din elevii mari, Victor Gu ţu, l-a întrebat: - Dar de ce are chipiul ista numai un corn, şi încă în vârful capului? Iar directorul, ca să-şi bată joc de noi, a zis: - În cornul acesta voi, basarabenii, trebuie s ă acumulaţi înţelepciunea! Şi a adăugat poruncitor: - De mâine să veniţi la şcoală cu aceste chipiuri! A doua zi, toţi băieţii au venit la şcoală cu căciuli de cârlan, iar Victor, cu chipiul s ău de totdeauna, cu emblema liceului. De altfel, elevii din clasele mai mari respingeau conştient tot sistemul acesta sovietic şi nu primeau nimic din ceea ce li se impunea ca „educaţie”. Ba, când simţeau că se apropie aşa-numitul „moment educativ”, făceau glume pe socoteala lui, zicând: - Stai, bre, c ă s-a mântuit lecţia, se începe educa ţia!... Într-o altă zi, pe un perete din coridorul şcolii a apărut un desen foarte mare, executat în cărbune de o mână talentată. În prim plan apăreau două personaje cunoscute: marele Stalin, desenat cu coarne şi cu dispozitive de ascultat la ureche şi profesorul Rozenberg, care-i şoptea ceva „marelui tătuc”. Mesajul desenului era foarte explicit. Cazul a fost zguduitor şi a ridicat în picioare toată conducerea raionului. Îndat ă au venit la şcoală şefii NKVD-ului, primul secretar de partid, persoane militare şi alergau îngrijoraţi pe coridoare. Fiecare clasă, în frunte cu dirigintele, a fost scoas ă la careu. Primul secretar a luat cuvântul şi ne-a înştiinţat solemn că Armata Roşie se apropie de Berlin şi că „fiara fascistă” va fi zdrobită neapărat în bârlogul ei. Apoi a adăugat:

150

Ion Moraru

- Acum, când tot poporul ţă rii noastre lupt ă cu înverşunare să nimicească fascismul, unii elevi din şcoala voastră se ocupă cu lucruri duşmănoase puterii sovietice! Ne-a cerut să recunoaştem de bunăvoie cine a măzgălit peretele din coridor. S-a aşternut o linişte de mormânt, deşi toţi ştiam că un singur băiat din şcoală, Victor Guţu, ar fi putut face un desen atât de reuşit. Văzând că nimeni nu are curajul să-şi recunoască vina, o comisie a trecut prin toate clasele şi ne-a controlat atent caietele. Când mulţimea de elevi a năvălit iar în curtea şcolii, am văzut cum doi soldaţi înarmaţi îl duceau spre NKVD pe Victor Gu ţu. Timp de mai multe s ăptămâni ne-au luat pe rând, elevi şi profesori, într-o cameră de la capătul coridorului şi ne-au prelucrat după acelaşi tipar: „Dacă-ţi iubeşti Patria şi pe marele ei Conduc ător, trebuie să urmăreşti cu ce se ocupă colegii tăi şi să ne raportezi nouă în scris”. Motivaţia varia uneori în funcţie de persoană: dacă elevul era slab la învăţătură, i se promitea ajutor la examene, sau, dacă era din familie înstărită, era asigurat că părinţii săi vor fi protejaţi. Dar, spre surprinderea „lucr ătorilor” din „camera din fund”, elevii nu şi-au ţinut limba după dinţi. Într-o pauză, Gavroş Ciubotaru a povestit tuturor cum s-a angajat el să fie turnător, dar numai asupra lui Halimski. Întâmplarea a ajuns la urechile direcţiei, care a hotărât să-l suspende pe Gavroş pe o lună de zile. Elevii au protestat şi în cele din urmă s-a ajuns la un compromis: Gavro ş trebuia să-şi ceară scuze de la direcţie în faţa careului. El însă a refuzat: - Cum adică, eu să-mi cer scuze de la ni şte lichele care ne vând neamul şi credinţa? Mai bine mă autoexclud şi voi respira aer curat în livada părinţilor mei, că totuna trebuie pregătită de primăvară!


151

Şi Gavroş n-a mai frecventat şcoala timp de o lună şi jumătate. Datorită acestei atitudini a dat greş şi încercarea lor de a introduce printre elevii şcolii practica turnătoriei. Nu to ţ i dasc ălii no ş tri erau îns ă bol ş evizaţ i. Aveam şi profesori buni, reticenţi faţă de sovietizarea învăţământului. Aşa era domnul Belinski, profesorul nostru de matematică, un bărbat înalt şi subţire, cu nişte ochi albaştri ca cicoarea. Era de o fineţe extraordinară şi când vorbea, parcă năştea cuvintele, parcă atunci le zămislea. El terminase Conservatorul, dar în şcoală nu era nevoie de muzică, ci de matematică, a şa c ă ne preda matematica. Dânsul ţinea mult la noi şi când ne vedea abia suflând după fugăreala aceea cu pasul cadenţat, îl ruga pe voenruk: - Lasă-i mai moale, Ispravnicule, tu nu vezi c ă iese fum dintr-înşii? Tu n-ai nica mil ă omenească?! Cea mai frumoasă amintire cu profesorul Belinski mi-a rămas din preajma Anului Nou. Ninsese alb şi curat pe aleea cu castani din curtea şcolii. Dânsul găsise nu ştiu de unde o sanie, a legat zurg ălăi la cai şi cu sania ceea ne-a plimbat pe alee pe to ţi elevii, mari şi mici. Copsese undeva şi nişte colăcei frumoşi şi ne-a dat câte o bucăţică la fiecare, apoi am făcut urături. Când sărbătoarea a luat amploare, direcţia şcolii ne-a împrăştiat, dar noi am hăulit încă multă vreme pe uliţele satului, în grupu şoare. Mi-a rămas în suflet pentru toată viaţa acea seară de urături organizată de domnul profesor Belinski. Aveam s ă ne-o reamintim amândoi, cu emoţie, peste ani, când l-am regăsit pe fostul meu profesor într-o orchestră simfonică dintr-un lagăr din Siberia!

152

Ion Moraru

Fata cu miros de busuioc...

Tot pe atunci a început şi povestea mea cu Lealea Cojocaru. Pe Lealea o cunoscusem cu câţiva ani mai înainte, într-o duminică, când mă dusesem la joacă pe toloaca satului. Atunci văzusem, nu departe de punte, o gr ămă joară de fete care se jucau şi spuneau nişte cimilituri. Între dânsele, o fetiţă de vreo şapte-opt ani, cu un păr şaten, ondulat şi cu nişte ochi albaştri, de o strălucire sclipitoare, încât mă uitam într-înşii ca într-o oglindă. Ea tocmai terminase de spus o cimilitură şi fetiţele o rugau: - Hai, Lealea, mai spune o dat ă... Lealea o dezmierdau ele, c ăci adevăratul ei nume era Lidia. Dânsa însă nu s-a învoit: - Eu am obosit, vreau acas ă... M-am amestecat şi eu în vorbă şi i-am zis să-mi facă cimilitura cu Moş Avram. Ea m-a apucat cu mânuţele de ceafă şi a început a rosti cuvintele ca într-un descântec, iar eu i-am înhăţat degeţelele, după regula jocului. Pe urmă m-a rugat s-o ajut să treacă puntea, că mamă-sa uitase să vină după ea. Puntea era îngust ă, din două scânduri puse alături. I-am spus să se ţină bine de gâtul meu şi am strâns-o tare la piept. Avea un trup pl ăpând şi mirosea frumos a busuioc. Prin mine a trecut atunci ceva, nu ştiu ce, un fior, ceva inexplicabil, ce nu pot lămuri nici astăzi. Nici n-am băgat de seamă când am ajuns pe celălalt mal. Am pus-o jos, mi-a mulţumit şi pe urmă s-a dus, şi dusă a fost pe patru ani, în care n-am mai v ăzut-o nici măcar o dată. Familia ei s-a mutat la Mândâc şi eu i-am pierdut urma. Încetişor ea s-a topit, s-a topit şi mi-au rămas în suflet numai ochii în care mă oglindisem, ochii ei albaştri


153

şi adânci ca marea, pentru care am scris şi nişte versuri: Marea cu talazurile ei N-am vă zut-o niciodată , Am privit azurul de scântei În albastrul ochilor de fat ă ... În ’45, când au venit sovieticii şi s-a organizat şcoala de la Târnova cu elevi de prin toate satele din preajm ă, am reîntâlnit-o pe Lealea în clasa a V-a A, unde înv ăţa cu un băiat de la mine din sat, Coliuşa. Eu mergeam des în clasă la Coliuşa, ne sfătuiam de teme, mai povesteam ce este pe-acasă, una şi alta. Lealea stătea în prima bancă şi totdeauna tăcută, cu capul în jos. Ea m-a cunoscut, dar eu n-am cunoscut-o. De acuma îmbobocise, avea 13 ani. Coliuşa m-a întrebat: - O cunoşti? Când m-am uitat mai bine, ochii erau aceiaşi. Nu mai era copiliţa pe care o trecusem puntea, de acuma era altfel clădită, din fluturaşul acela de fată nu mai rămăsese nimic, decât doar ochişorii. Dar fiorul imediat s-a înfiripat. M-am uitat la dânsa, ea a plecat capul şi nu ştiu cum a venit vorba dacă mai vrea să o trec puntea. - De acum, puntea o pot trece singur ă! Din clipa ceea, gata, n-am mai lăsat-o, ochii pe dânsa! Într-o zi ninsese bine şi doi băietani de seama ei au bosolit-o în zăpadă. Eu tocmai treceam prin curte. M-am năpustit asupra lor ca vulturul, am umplut lumea cu dânşii, ea a fugit în clas ă şi i-a rămas capişonul, împletit din lână de angora şi ţigaie, la picioarele mele. L-am luat, l-am scuturat şi i l-am dat, zicând: - Iată trofeul din bătălie! Ea:

154

Ion Moraru

- Mulţumesc, bade! - Eu am nume, dacă îmi mai spui „bade”, nu mai vin pe la voi! Nu mai ţin minte ce mi-a răspuns, dar apoi mi-a zis: - Te rog frumos să nu-i baţi pe cei doi... - De ce să nu-i bat? - Fiindcă nu vreau ca mata să fii rău... Aşa mi-a spus. Atunci n-am în ţeles de ce a zis a şa. A zis că a zis! Abia acuma îmi dau seama ce su flet avea zidit într-însa... După asta, a lăsat Dumnezeu şi m-am îmbolnăvit de tifos exantematic. Am gojit o lună de zile şi după ce m-am mai întremat, m-am dus la dânsa în clas ă s-o rog să mă ajute, mai ales la matematică, unde eram cam tunchit, cam greu de cap, că nu pricepeam eu cum dou ă prasade şi trei mere îs cinci fructe. Cum s ă aduni prasadele cu merele, că nu-s nici prasade, nici mere?! În fine... O lun ă de zile, până la examene, ea mi-a fost profesoar ă preparatoare, m-a pregătit. Vă daţi seama, să stai cu dânsa în bancă alăturea, când te pregăteşte... Îi simţeam inima cum bate. Ea era nu alături de mine, ci înlăuntrul meu, în mine era... În toamna următoare, s-a înfiinţat şcoală medie la Mândâc şi ne-au adunat pe toţi cei mai mărişori într-o clasă. Lealea s-a aşezat în bancă alături de mine, spre necazul maică-sii, căreia nu-i eram pe plac. Într-o zi, tatăl Lealei, nenea Vanea, m-a chemat la dânşii să-i aduc „Destinul omenirii” de Negulescu. Nici n-am intrat bine în casă, că tanti Aniuta m-a şi luat de urechi: - Spune drept, ştrengarule, cu ce mi-ai vr ă jit fata că ea anume cu tine vrea s ă stea în bancă? - Păi, nu-i nici o vraj ă. E o joacă de copii, pe care de la ea am învăţat-o pe când era mică!


155

- Ian vino încoace, Cosânzeano! Lealea s-a apropiat cu capul plecat. - E drept ce spune el?... Zi, ori poate ţi-ai înghiţit limba? Am crezut că acuş o să ne snopească pe amândoi. - Mamă, nu-l ocărî! a zis Lealea. Eu eram mică, ne jucam pe toloacă şi i-am făcut şi lui cimilitura cu Moş Avram. Atunci l-am rugat frumos să mă treacă puntea, că tu nu mai veneai după mine... - Ehe, d-apoi povestea e lung ă, bărbate! a zis maică-sa privind spre nenea Vanea. Nici n-am observat noi c ă de multişor avem fată mare! - Aniuta, lasă copii în pace! Doar nu eşti de la Siguranţă! Tanti Aniuta m-a slăbit de ureche, m-a amenin ţat nu cumva să-i obijduiesc fata şi eu am plecat acas ă bucuros că scăpasem numai cu atât. N-a trecut mult şi de ziua mea am găsit în caiet o felicitare, în care Lealea împletise din părul ei data naşterii mele. În anul următor, clasele s-au separat şi a trebuit să ne despărţim, eu fiind mai mare. Dar prietenia noastr ă se întărea, căci fiorul care trecuse prin noi când eram copii creştea necontenit, ca bulgărele de zăpadă. Când am terminat şapte clase, s-a organizat la şcoală o serată de absolvire. Directorul şcolii a luat cuvântul şi ne-a înştiinţat solemn că suntem o promoţie istorică, prima din satul Mândâc care a absolvit şapte clase de carte sovietică, spre slujirea „marelui cârmaci” şi a „scumpului partid”. Când petrecerea s-a încins, am luat-o pe Lealea şi ne-am strecurat afară. Am pornit amândoi de mân ă, depănând amintiri de şcoală, oprindu-ne din când în când să ne c ăutăm privirile. Ajunşi la portiţa ei, m-am pomenit în faţa unei clipe pe care o a şteptasem de atâta

156

Ion Moraru

amar de vreme. Şi tocmai când mi-am adunat tot curajul şi m-am apropiat de Lealea, o voce a destrămat toată vraja: - Hai, gata, s-a terminat! Tu intr ă în casă, iar tu du-te acasă şi vezi să fii şi de acum încolo b ăiat cumsecade! Se vede că „Siguranţa” ne urmărise prin întuneric... Lealea a rugat-o pe maic ă-sa să ne lase să mergem a doua zi pe toloacă, să mai vadă casa bunicilor ei, în care crescuse până la şapte ani. - Bine, fie cum vreţi voi! În noaptea aceea nu-mi amintesc s ă fi dormit. Dimineaţă am luat-o pe Lealea şi am pornit amândoi printre case. Războiul şi foametea întunecaseră locurile copilăriei noastre. Moara st ătea stingherită pe o coastă, fără apă de purtat turbinele şi fără pâine de măcinat. Toloaca, altădată verde şi plină de copii, era pârjolită şi pustie. Scândurile de la punte fuseser ă furate, iar Cubolta se făcuse un pârâiaş peste care puteai trece cu piciorul. Am c ăutat înfioraţi locul unde ne-am întâlnit prima oară. Ne-am oprit pe un dâmbu şor, Lealea s-a uitat la mine lung şi în clipa următoare, toată valea Cuboltei s-a umplut cu miros de busuioc... Mai mult n-a fost, căci pe 6 iulie au început deportările şi cineva mi-a şoptit că au ridicat-o şi pe Lealea. Tatăl ei murise în primăvară şi ea cu maică-sa se mutaseră la Târnova. Am ţinut-o tot o fugă până la gara din Târnova, am alergat dintr-o parte în alta a trenului, dar n-am văzut-o nicăieri. Mai târziu am aflat că mamă-sa o ţinuse strâns să nu iasă, fiindcă mă ştia de ce sunt în stare. Dacă o vedeam, precis săream în vagon, să merg cu dânsa în Siberia. Şi nu doar atunci, ci şi acum, dacă ar fi să-mi retrăiesc viaţa, tot aşa aş face!


157

Prima anchetă În vara lui 1947, şeful secţiei NKVD-ului din Târnova, Kaşirin, făcea razii prin sat, pe la oamenii avuţi. Feciorul bunelului, unchiul Vasile, era mereu în vizorul lui. Într-o seară, unchiul a izbutit s ă-i scape din mâini şi să fugă, însă spre dimineaţă verişorul Boris mi-a povestit îngrozit cum noaptea întreagă Kaşirin, drept răzbunare, îi terorizase pe toţi ai casei. Eu, mult nu m-am gândit şi am zis: mergem la Chişinău să ne plângem! Am r ăzbătut până la primul secretar al Comitetului Central de atunci, Kovali şi la primul ministru Rudi şi le-am povestit totul cu de-amănuntul, socotind că ne vor face dreptate. Acuma - ziceam noi - are s ă ştie şi conducerea de la Chişinău ce oameni răi sunt la noi în sat! Aceia ne-au ascultat păsul, ne-au vorbit foarte blând şi ne-au asigurat că mai mult nimeni nu se va atinge de noi. Nu mai aveam răbdare să ajungem acasă să spunem marea bucurie care ni s-a promis la capital ă! N-au trecut însă nici două zile, că m-am pomenit arestat şi dus la Târnova, la NKVD. Acolo, dup ă ce am fost luat în primire, un o fiţer a dat ordin să fiu b ăgat la răcoare, ca să mi se mai aşeze minţile. Un soldat m-a dus până la uşa beciului, mi-a făcut brâncă cu patul armei pe scări în jos, a tras zăvorul şi a plecat. Eu m-am rostogolit pe trepte, mi-am n ăsădit buzele, mi-am lovit ciolanele şi am rămas ghem în întuneric, s ă văd ce are să mai fie. Deodată am auzit o voce lângă mine: - Eşti creştin? - Da. - Hai, vino aici, sus, pe sc ări, unde-i mai curat! Atunci mi-am dat seama că beciul era plin de murd ărie, fiindcă toţi arestaţii î şi făceau trebuinţele pe jos, neavând

158

Ion Moraru

altă ieşire. M-am suit pe scări şi două mâini blajine, omeneşti, au început să-mi pipăie faţa: - Ei, dar tu e şti puigan, măi băiete! Cum stătea aşa, aproape de mine, i-am sim ţit barba, iar când m-am lipit de pieptul lui, i-am pip ăit crucea şi am înţeles că este preot. Am stat de vorbă împreună toată noaptea. I-am povestit cum am fost la Rudi să-mi facă dreptate şi el mi-a zis: - Tu, băiete, ai un suflet prea deschis faţă de oameni. În timpurile de cumpănă, cel mai mare duşman al omului e limba lui, adică să fie limbut şi deschis la suflet. Cu oamenii necunoscuţi, creştinul trebuie să fie blând ca porumbelul şi înţelept ca şarpele. Dacă lucrul acesta îl vei înţelege bine, poate-ţi va fi mai uşor să-ţi duci crucea! Atunci n-am dat atenţie cuvintelor lui. Pe urmă, când am trecut prin toate etapele vie ţii de lagăr, mi-am dat seama cât de mare a fost pova ţa pe care mi-a dat-o. Dimineaţă m-au scos la cercet ări. M-au bătut cu piciorul, cu pumnii şi în tot felul, ca să spun unde am fost şi ce am făcut. Eu credeam că ei nu ştiu nimic, dar ştiau totul. Se vede c ă cei de la Chişinău îi informaseră. Kaşirin voia însă acum să afle de la mine unde se ascundea unchiul Vasile. Ca să mă sperie, m-a luat din scurt la anchet ă: - Ce legături ai cu Pentelei şi Vasile Oloinicu? - Pintilie Oloinicu mi-i bunic, bădiţa Vasile îmi este moş. - Asta ştiu. Voi toţi sunteţi o bandă de hoţi! Ce legături aveţi? - Bunicul meu nu este hoţ, e un om muncitor şi cu dragoste de oameni!


159

În clipa aceea am simţit o lovitură peste faţă şi în burtă. O durere sfâşietoare mi-a cuprins tot trupul şi m-am prăbuşit peste scaun, cu sânge în gură. Kaşirin a rămas alături, cu pistolul îndreptat spre mine. Am început s ă tremur ca varga şi aş fi vrut să mor. Dintr-o dată, privirea mi s-a oprit în podea, pe g ămălia unui cui care lucea tare. În minte mi-a apărut Mântuitorul răstignit şi m-a străfulgerat un gând: „Aşa cuie I-au bătut şi Lui pe cruce”... Am mai simţit apoi o lovitură de picior în coastă şi l-am auzit pe Kaşirin ordonând soldatului să mă ducă la beci. Tăcerea pământului m-a luat din nou în primire. Am vrut să-l găsesc pe preot, s ă-i povestesc ce am p ăţit, dar el nu mai era acolo. M-am întrebat dacă îl chinuiesc şi pe dânsul pe undeva. Tot frământându-mă aşa, am adormit. M-am trezit înghiontit cu cizma în coast ă şi urcat iarăşi la cercetări. De data asta, Kaşirin stătea rezemat de un colţ de masă şi fuma: - Ei, Vanea, ai mai prins la minte acolo, în beci, ori tot prost eşti? - Sigur că am mai prins! Mă gândesc că dacă am să ies de aici, am să merg la Chişinău, ori chiar la Moscova s ă povestesc conducerii despre tot ce faci dumneata! - Şi crezi că din mâinile noastre mai scapă cineva viu? Dacă nu vrei să-ţi putrezească ciolanele în beci, mai bine povesteşte-mi cine te-a trimis la Chi şinău! - Cine să mă trimită? Singur m-am dus, ca s ă-mi apăr neamul! - Şezi aici, la masă şi scrie amănunţit cu cine, unde ai fost şi cui te-ai plâns. Am scris totul aşa cum a fost. Kaşirin a citit şi m-a

160

Ion Moraru

spus să semnez. Apoi mi-a zis c ă oriunde m-aş plânge, tot la el voi nimeri şi va face să fiu împuşcat ca un câine. I-am spus: - Eu am văzut cum în 1941 nemţii au împuşcat o evreică din convoi, fără nici o vină. - Drept, mi-a răspuns el, ei împuşcau oamenii fără vină, iar noi ne străduim să le găsim vina şi apoi îi împuşcăm... Acum pleacă acasă şi ai grijă să nu-mi mai cazi în mâini! Până acasă mai mult am alergat decât am mers. În curte m-a întâmpinat Tărcuş, scheunând de bucurie, iar în prag mă aştepta bunelul, cu lacrimi în ochi... 1946 - 1947: Foametea Cea mai cruntă năpastă care s-a abătut peste Basarabia în anii aceia a fost însă foametea. Acum, privind în urmă, socot că ea a fost totuşi creată artificial, ca să frângă rezistenţa oamenilor. E adevărat că seceta a fost crâncenă şi n-a plouat toată vara, dar oricât de vitreg ă ar fi fost vremea, gospodarii noştri aveau întotdeauna în pod o rezerv ă de hrană de la an la an. Cu rezerva asta n-ar fi murit de foame, dacă activiştii nu i-ar fi obligat să dea cota la stat, postavka, scuturându-le zi şi noapte podurile de ultimul bob de grâu. Bieţii oameni, speriaţi, au început să născocească tot felul de ascunzători: unii şi-au făcut pereţi dubli la magazie, alţii au ascuns pâinea în pământ sau pe fundul butoaielor de vin. În mai toate casele a apărut din nou râşniţa, fiindcă măcinatul la moară se făcea tot cu plata în grâu. În scurt, să zic aşa, pâinea ca şi chip al lui Hristos, cum o socoteau ţăranii, era în permanenţă urmărită şi arestată. Grâul luat de la oameni era dus la gar ă cu căruţele. Acolo activiştii îl descărcau sub cerul liber - că nu erau


161

depozite - şi uneori stătea aşa, în ploaie, până mucezea. Deci nu pâinea în sine îi interesa, ci ca ea s ă fie luată de la ţărani, încât ţăranul să rămâie lipit pământului şi să-l poată conduce cum vor. Spre iarnă, lucrurile au mers mai r ău. Când iazul de lângă moară şi gârla au îngheţat bocnă, oamenii au început să cosească stuful, ca să-şi acopere casele şi să facă focul. Când toată valea Cuboltei a fost tunsă de stuf, cei care mai aveau putere au t ăiat răchitele şi plopii de pe malul râului. Apoi au început s ă ardă gardurile şi chiar să târâie noaptea, pe ascuns, crucile din cimitir. Pustiirea începuse să pătrundă nu doar în ţarină, ci şi în sufletele oamenilor... Se vorbea că unii, înnebuniţi de foame, ar t ăia câinii şi pisicile să le mănânce, iar alţii ar prinde vrăbii şi ciori. Singura măsură pe care au luat-o activiştii a fost să aducă în mijlocul satului un butoi cu untură de peşte care mirosea îngrozitor şi să ne dea obligatoriu la fiecare, împotriva rahitismului. Către sfârşitul iernii, oamenii au început s ă moară de foame unul după altul. Porţile la cimitir nu se mai închideau deloc. Morţii erau duşi şi astupaţi în groapă, fiindcă preoţi nu mai erau, ca s ă pecetluiasc ă mormintele şi să facă rânduiala creştinească. Moş Parfene din marginea satului, când i-a murit so ţia n-a mai avut putere s-o duc ă nici la groapă. A pus-o pe un covoraş şi a târâit-o până la cimitir. Acolo a găsit vreo câţiva oameni şi i-a rugat: - Ajutaţi-mi s-o dau în groapă! Pe urmă zic „Tatăl nostru”, intru şi eu în groapă şi daţi ţărână peste noi! Oamenii s-au speriat, au spus c ă moşneagul s-a ţicnit şi au fugit lăsându-l cu mortul acolo.

162

Ion Moraru

Ospăţul „viitorului luminos”

Cum seceta începuse din sud, din stepa B ălţului, în ţinuturile din nord se mai găseau ceva roade, şi ţăranii au pornit într-acolo după o bucată de pâine, o fărâmă de măligă sau altceva de mâncare. Vindeau icoanele de prin casă, prosoape, covoare, lucruri din aur, vindeau orice pentru cât de puţină hrană. Noi am avut noroc că bunelul a fost înţelept, a făcut o groapă mare de sfeclă de nutreţ, a ştiut să dosească oleacă de pâine, am avut văcuşoară şi câteva oiţe. Totuşi, când am ajuns în primăvară, foamea a dat buzna şi la noi în casă. Atunci bunelul a preg ătit vreo douăzeci de piei de miel şi m-a trimis cu ele în Bucovina, după hrană. Împlinisem de acum 18 ani, eram descurc ăreţ şi bunelul avea nădejde în mine. Împreună cu nişte băietani de seama mea ne-am urcat într-un tren marfar şi am ajuns la Cernăuţi după miezul nopţii. Acolo nu aveai cum să te rătăceşti, fiindcă erau două curente mari de oameni: o parte se îndreptau spre oraşul Sneatin, cu saci şi torbe pline cu lucruri de schimbat pe de-ale gurii, iar cei mai mul ţi se pregăteau să plece la fabrica „Jucika”, la groapa cu jom. Eu, fiind căscăun, n-am ajuns în piaţa centrală din oraşul Sneatin, ci luat de un curent mare de oameni, m-am trezit lângă groapa cu jom. Groapa aceea să fi avut vreo 10 metri pe 20 şi era plină cu o pastă gălbuie de tăieţei de sfeclă de la fabrica de zahăr de alături. Cum am ajuns acolo, un zdrahon înalt m-a şi avertizat în ruseşte că trebuie să plătesc cinci ruble dac ă vreau un loc pe marginea gropii. Dup ă ce i le-am dat, mi-a întins o bucată de tablă şi m-a sfătuit să-mi aduc vreascuri, să scot jom şi să coc turte să mănânc.


163

Tabloul pe care l-am văzut atunci nu-l voi putea uita niciodată. Plângeau şi pietrele de mila sărmanilor oameni care foiau în jom ca viermii în ran ă! Dezbrăcaţi de la jumătate în jos, femei şi bărbaţi de-a valma răscoleau în masa aceea puturoasă şi căutau să ia mai de la adânc, unde jomul era mai galben. Îl luau, îl amestecau cu câte o boghiţă de hurluială, făceau nişte turte şi le mâncau. După ce înghiţeau lacom, mulţi dintre ei se îng ălbeneau la faţă, începeau să tremure, vomitau. Unii mureau acolo, pe margine, cu o boghiţă de jom în mână - în loc să-şi facă cruce, ţineau jomul acela în mână... Cadavrele, acoperite de roiuri de muşte, rămâneau acolo, dar mulţimea parcă nici nu le observa, având un singur scop: s ă scoată cât mai mult jom din groapă. Acolo am văzut pentru prima dată cum oamenii goliţi de credinţă şi conştiinţă ajung să î şi piardă şi simplele instincte oameneşti. Roind în jurul acelei gropi săptămâni întregi, dormind sub cerul liber, fără să se spele şi să se închine Mântuitorului, unii ajungeau să se scape în pantaloni, iar alţii î şi făceau nevoile în faţa tuturor, pe mal. Groapa aceea afurisit ă părea să fie ultima fază de chinuri, ultima vamă pe care o treceau basarabenii. Aveam impresia că s-a adunat acolo toată Basarabia, ca să guste din ospăţul „viitorului luminos” pe care „marele tătuc” îl pregătea popoarelor. Când am văzut eu toate lucrurile astea, mi-am strâns binişor chelicelele subţioară şi fără să mai stau mult pe gânduri, m-am pornit spre gara din Cernăuţi, de unde cu un tren marfar am plecat la Sneatin. Am trecut Prutul înfrăţindu-mă cu mai mulţi vlă jgani - că Prutul curge năvalnic şi dacă încerci să-l treci de unul singur, te-ai dus sub răchiţi - şi am ajuns în piaţă. Acolo, ce să vezi?

164

Ion Moraru

Oameni de toate vârstele - copii, femei, b ătrâni - stăteau cu lucruri de vândut: pielicele, blănuri, haine, dar mai ales covoare, care îmbr ăcaseră toată piaţa. Am stat aproape toată ziua şi nimeni nu m-a întrebat nimic. Când pierdusem orice speranţă şi eram flămând lipit pământului - că cele două turte pe care mi le pusese bunica în traistă la plecare le înfuligasem - s-a apropiat de mine un moşneguţ scund, cu o cuşmă ţurcănească şi m-a întrebat cât vreau pe pielicele. I-am spus c ă vreau de mâncare şi moşul mi-a zis să vin după dânsul, că mi le cumpără. M-am socotit puţin şi am zis: fie ce-o fi, mă duc şi gata! Îmi era teamă c-ar putea să mă omoare şi să-mi ia marfa, că se mai întâmplaseră din astea, dar nici n-aveam de ales. Moşul m-a dus mai deoparte de pia ţă, la o căruţă cu un cal legat la carâmb: - Iaca, dragul moşului, cu calul ista mă hrănesc eu... Ei, dar să vedem amu ce să-ţi dau pe pielicele... Le-a trecut el prin mână, le-a făcut valuri, le-a încercat într-un fel şi în altul - că erau anumite cerinţe pentru piei, nu se cumpărau oricum. A numărat douăsprezece şi opt mi le-a dat înapoi zicând: - Cu aistea ţi-i mai prinde foamea câtăva vreme, până a face pâinea frunte şi la voi. Pe cele douăsprezece piei mi-a dat o căldare de orz, două căldări de cartofi şi două străchini de fasole. Asta a fost pentru mine o bucurie nemaipomenită. Le-am pus pe toate într-un sac şi moşneagul mi-a spus: - Te duce moşul până la gară, că-i în cale. Şi să-i dai drumul drept acasă, s ă nu mai cauţi altceva! Ţi-ajunge asta. Dacă sunteţi gospodari, oţi ţârâi câte olecuţică şi v-o ajunge!


165

L-am ascultat pe mo şneag, m-am căţărat pe primul marfar şi m-am dus drept acas ă. Pe urmă a început a ploua şi la noi câte pu ţin, iar în toamna lui ’47 am avut recolt ă bunicică de porumb şi satul a început să mai capete vlagă. Însă convoiul spre cimitir tot nu contenea. Până în ’48 - ’49 au tot murit din pricina foametei, pentru c ă mâncaseră nu numai jom, ci şi pământ şi glod, iar organismul de-acuma nu mai ţinea. Oamenii nu mai aveau putere nici s ă-şi bocească morţii. Mergeau tăcuţi la cimitir, cu ochii duşi în fundul capului, întrebându-se fiecare în sinea lui dacă pe dânsul va mai avea cine-l petrece pe ultimul drum... „Sabia Dreptăţii” Povestea cu „Sabia Dreptăţii”, pentru care a şi fost arestarea şi trimiterea mea în lag ăr, a început tot cam în timpul acela, când eram în clasa a VII-a de şcoală. Într-o zi, după lecţii, a venit voenrukul şi ne-a ordonat: - Clasa a VI-a şi a VII-a, după mine! Ne-a dus la gura podului şi a început a coborî de acolo legături de cărţi, registre, cataloage, dându-ne la fiecare în braţe câte ceva. Apoi ne-a încolonat şi ne-a dus la sel’sovet, în clădirea fostei primării. Acolo era preg ătit deja un rug unde se ardeau c ărţile bisericeşti. Voenrukul ne-a ordonat să aruncăm în foc tot ce am adus. La început n-am înţeles că în acele legături era mica bibliotecă de carte românească ce se mai păstrase în podul şcolii: cărţi de poveşti, cărţi de istorie şi limba română, cărţi de religie. Apoi am început să vedem cum se mistuiau pe rând în rug eroii poveştilor noastre: capra cu trei iezi, Făt-Frumos din lacrimă, Ileana Cosânzeana... După aceea a venit rândul manualelor de istorie şi religie. Tot ce era scris în gra fie

166

Ion Moraru

latină trebuia distrus. Colegul meu din Drochia, Vasile Ţurcanu, avea pe dânsul o haină mai largă, de pe la tatăl lui şi a dosit sub ea vreo câteva cărţi: „Destinul omenirii” de Petru Negulescu, două cărţi de istorie ale lui Iorga şi o Evanghelie. Când focul s-a încins mai tare, a dat Dumnezeu un vârtecuş care a ridicat foile şi le-a dus până departe. Spuneau unii că o foaie cu chipul lui Hristos se aninase chiar de crucea de pe turla bisericii, că aşa îi e dat Lui după Scriptură, să fie ţintuit pe cruce. Văzând că nu se poate pune împotriva vârtecu şului, voenrukul a ordonat încetarea, iar noi, de bucurie că ne-a slobozit, fuga pe ulicioară şi dă-i drumul acasă! Eu cu Vasile am luat-o pe o uli ţă mai lăturalnică, s ă nu vadă ceilalţi că am dosit cărţile. Ajunşi la malul gârlei, ne-am aşezat şi am început a le r ăsfoi. Deodată, lângă noi a răsărit ca din pământ un tânăr şi ne-a întrebat: - Ce faceţi voi aici? Noi am închis repede cărţile, dar necunoscutul ne-a mustrat: - M ăi băieţi, cultura naţională nu se ascunde ca ceva furat. Ea trebuie deprinsă şi purtată în lume cu mândrie, ca o haină de sărbătoare. Apoi ne-a întrebat: - Sunteţi komsomolişti? - Încă nu, dar o să fim, că n-avem încotro! - De ce n-aveţi încotro? - Păi, pe toţi ne iau cu de-a sila şi ne fac komsomolişti. - Ei, dar până să fiţi komsomolişti, aflaţi că este în Basarabia o organizaţie care apără cre ştinismul. Voi sunteţi creştini?


167

- Da. - Uite, mişcarea asta se numeşte „Arcaşii lui Ştefan cel Mare”. Şi aşezându-se lângă noi, necunoscutul a început să ne spună cum bolşevicii ne-au ocupat pe nedrept pământul, cum închid şi pângăresc bisericile, cum persecută oamenii pentru credinţă, cum distrug gospodăriile românilor şi îi ridică din Basarabia. Pe urmă a adăugat că noi trebuie să le opunem rezistenţă, să păstrăm cu sfinţenie credinţa neamului şi obiceiurile noastre strămoşeşti şi când va fi nevoie, să ne apărăm chiar şi cu arma de venetici. Ne-a spus apoi „Crezul” arcaşilor români, care în rezumat suna cam aşa: „Cred în Bunul Dumnezeu şi în veşnicia neamului românesc, urăsc de moarte orânduirea bolşevică şi voi lupta până la moarte împotriva minciunii bolşevico-staliniste”. Necunoscutul ne-a mai întrebat unde st ăm şi după ce i-am arătat, printre copaci, casa mea, care se vedea bine de pe gârlă, a dispărut fără veste, aşa cum venise. A plecat fără să ne spună cine este, zicând doar c ă la vremea cuvenită va lua legătura cu noi. Şi vremea cuvenită n-a mai venit, că pe dânşii, pe „arcaşii lui Ştefan cel Mare”, i-au deconspirat, au fost trădaţi de cineva şi i-au arestat pe toţi, 140 la număr, că de acuma organizaţia era mare. Pe acest tânăr - Pimen Damaşcan - l-am mai întâlnit abia în lagăr, unde s-a şi legat prietenia noastră pe viaţă. El s-a eliberat înaintea mea şi s-a întors acasă, la Soroca, unde a predat ca profesor la o şcoală de mecanică. După un an de zile m-am eliberat şi eu şi mi-am continuat şcoala tot la Soroca, unde se mutase Liceul Pedagogic din Bălţi. Întâmplarea a făcut să ne întâlnim pe stradă. Ne-am cuprins cu bucurie şi m-am dus până acasă la

168

Ion Moraru

dânsul: statul îi dăduse o cocioabă dărăpănată şi trăia acolo cu soţia lui. În câţiva ani s-a îmbolnăvit foarte grav din pricina siliciului inhalat în Djezgazgan, şi a murit de cancer. În viaţa mea, el a jucat un rol foarte mare. Datorit ă lui am devenit „arcaş” şi tot datorită lui am fondat pe urmă organizaţia „Sabia Dreptăţii”. N-aş putea spune exact ce m-a îndemnat mai mult să întemeiez această organizaţie. Poate că faptul care m-a pornit în drumul ăsta a fost prima mea arestare şi anchetare la Târnova. Starea de lucruri de atunci - bunelul nevoit să doarmă în grajd de frica deportărilor, unchiul fugărit cu arma de Ka şirin, verişorii bătuţi noaptea de activişti - a făcut să fiarbă în mine revolta cum fierbe magma în adâncul pământului. Şi nu numai eu fierbeam, ci mulţi ca mine în Basarabia. Familiile ne erau deportate, religia interzis ă, jefuiala de postavkă ne lua pâinea de la gur ă, foametea şi dispreţul faţă de noi nu mai conteneau... Toate astea ap ăsau asupra noastră ca nişte plăgi nemiloase şi ne-au făcut să izbucnim. Mai mult decât atât: dac ă eu am crescut cu capra cu trei iezi şi ei mi-au dat-o în foc, dac ă eu am crescut cu Făt-Frumos din lacrimă şi ei mi l-au dat în foc, dacă mi-au interzis categoric să mai pun mâna pe vreo carte unde era scris Eminescu sau Goga, zicând c ă au fost scriitori care au lăudat orânduirile burgheze, iar burghezia e duşmanul clasei muncitoare, atunci eu ce trebuia s ă fac...?! Şi apoi, eu eram aşa, o fire mai impulsivă, mai directă. Nu răbdam nedreptatea, Doamne fere şte! La jumătate de cuvânt te opream, te tăiam cu sabia, nu alta! De asta am şi numit organizaţia „Sabia Dreptăţii”. Primii fondatori am fost eu cu prietenul acesta al meu, Vasile Ţurcanu din Drochia, care era cu un an mai mic


169

decât mine. Noi doi am hot ărât să ne înfrăţim. Cum să ne înfrăţim? Am luat o peniţă de scris şi căutam vâna de la mine şi de la dânsul, să ne unim sângele. Vâna n-am mai găsit-o noi, dar am zgâriat derma şi a ieşit un sânge subţirel ca vinul şi ne-am înfrăţit. Apoi, nu mai ştiu care din noi a spus: - Ţi-aduci aminte de cel care a zis c ă e arcaş? Trebuie să devenim şi noi arcaşi! Am luat deci „Crezul” arca şilor şi am fondat organizaţia. Pe lângă „Crez”, am stabilit ca un fel de parolă a noastră ultimul catren din „Doina” lui Eminescu: Cine-a îndr ă git str ăi nii,/Mânca-i-ar inima câinii,/ Mânc-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia! Dacă nu ştiai versurile astea, gata, nu erai arca ş! Cu timpul am mai atras şi pe alţii în organizaţie, încât crescuse cuibul nostru până la douăsprezece persoane. Între dânşii era şi Petru Lungu din Cotiujeni, din raionul Briceni de astăzi - Dumnezeu să-l ierte, că a murit şi el de cancer. Fratele lui făcea armata la sovietici şi a promis să ne facă rost de armament. Noi - romantismul vârstei, ce vreţi! - nu ne-am dat seama c ă n-om putea răsturna, cu puşca de soc, tancul sovietic. Nu, nimic! Numaidecât arme! Dar până a căpăta armamentul - pe care nu l-am mai căpătat - nu puteam sta degeaba. I-am scris deci o scrisoare lui Stalin, pe care-l socoteam „c ăpetenia demonilor”, în care i-am înfăţişat toate nenorocirile şi fărădelegile ce s-au abătut asupra noastră. Am scris apoi la Uniunea Scriitorilor de la Chi şinău, „uniunea lingăilor” regimului, de unde porneau cele mai multe minciuni în toată ţara şi i-am făcut praf şi pe aceia. Mie, de mic, nu mi-a tors mama pe limbă, cum se zice pe la noi, adic ă mi-a

170

Ion Moraru

dat Dumnezeu darul ăsta de a mă exprima, iar la nivelul meu de atunci mă exprimam chiar destul de curajos. Deci scriam aceste scrisori, le semnam „Sabia Drept ăţii” şi le expediam. Pe urmă, în 4 iulie am aflat de la un om de încredere că pe 6 iulie au să ridice oamenii să-i deporteze. Două nopţi am umblat pe la to ţi gospodarii din sat şi i-am anunţat, îndemnându-i să fugă. Apoi, ce ne-a venit nouă în cap? Am găsit o găină pierită, am legat-o de un picior, am aninat-o de tăblia pe care scria satul Mândâc şi am scris dedesubt: „M-am ouat, m-am ouat şi pe Stalin nu l-am mai s ăturat!”. Şi tot lucruri de felul acesta, cum ne ducea pe noi mintea atunci, că doar n-aveam să ne luăm la trântă cu Stalin! Ca orice organizaţie, ţineam, bineînţeles, şi şedinţe. Ne întâlneam ori la mine, ori la moş Pavel Istrate şi puneam la cale un plan de activitate pe o săptămână sau două. Pe atunci speram, ca toată lumea, să vină americanii să ne scape, vezi Doamne, de ru şi. Da’ de unde! Chiar şchiopul cela de preşedinte al lor, Roosevelt, ne vânduse definitiv la Yalta, mai ales pe noi, românii dintre Prut şi Nistru. Doar Basarabia era pământ românesc, ce l-ar fi costat pe dânsul să ne susţină să rămânem măcar uniţi cu România, fie şi sub comunism, fie cum o fi, dar uniţi cu România? Din cauza asta nici astăzi nu ne mai putem g ăsi drumul, din cauza asta nici astăzi nu se pot hotărî oamenii de aici cine sunt ei: moldoveni, români ori cine sunt...?! Tr ă darea Printre cei pe care încercam să-i cooptăm în organizaţia noastră erau şi doi români, Guţanu Grigore şi Serioja


171

Ţăpuşă. Cum au ajuns aceştia să ne trădeze, nu ştiu exact. Probabil că au vrut să mai atragă şi ei pe alţii şi au povestit mai departe că uite, este o organizaţie secretă, „Sabia Dreptăţii”, împotriva bolşevicilor. A aflat NKVD-ul, i-a luat la cercetări, i-a speriat: - Spuneţi tot, că uite, am aflat că vreţi să atrageţi în „Sabia Dreptăţii” pe cutare şi cutare! Dacă ei or fi şovăit să spună, sigur i-au ameninţat: - Dacă nu spuneţi, o să ajungeţi unde ajung şi ei! Firea omului slab se pleac ă la târguială şi ei, de frică, au primit să spună tot. Au relatat cum am încercat s ă-i atragem, cum ascultam în tain ă „Vocea Americii” la un radiou cu baterii al bunelului, cum pl ănuiam să luăm legătura cu banderoviştii din Ucraina ca să facem rost de arme - motive suficiente ca NKVD-ul să înceapă arestările. Primul arestat a fost Bobeic ă, un fotograf care f ăcuse armata la români şi era mai în vârstă ca noi. Fotograful acesta a încălcat o regulă de aur a mişcării noastre. Noi hotărâsem într-o şedinţă ca absolut nimeni dintre noi să nu aibă la sine nici un petic de hârtie scris despre organizaţie, despre denumirea sau membrii ei. Însă când l-au ridicat pe dânsul, au găsit asupra lui lista tuturor membrilor şi de acuma nu le mai rămânea decât să ne găsească pe fiecare. Asta era în prim ăvara lui 1950. Cea mai dramatică arestare a fost a lui Vasile Ţurcanu. El urma atunci Şcoala Pedagogică la Bălţi şi chiar în ziua aceea avea examen la limba moldoveneasc ă. Un pluton întreg de soldaţi a înconjurat şcoala pentru dânsul. Ei nu ştiau exact cine suntem noi, n-aveau habar c ă eram ni şte bieţi puigani pe care i-ai su flat şi nu mai sunt. Socoteau că ar putea să primească din partea noastră o ripostă violentă şi să fie chiar victime omeneşti. Deci

172

Ion Moraru

au înconjurat şcoala, au pus santinele la toate intr ările şi i-au cerut directorului s ă-i însoţească în clasa unde se află elevul Ţurcanu. Directorul şcolii, Filip Feodorovici, fusese locotenent-colonel în armata sovietică, dar era moldovean din partea stângă a Nistrului şi bun patriot. Fiica lui, Catiuşa, o tânără de o frumuseţe rară, sufletească şi trupească, era profesoară de limba moldovenească la Şcoala Pedagogică şi un model de demnitate româneasc ă. Vasile era îndrăgostit de dânsa şi dânsa era îndrăgostită de el. Când a intrat Filip Feodorovici în clas ă cu soldaţii, să-l aresteze pe Vasile, Catiu şa s-a ridicat de la catedr ă, s-a făcut galbenă ca ceara, a oftat adânc şi n-a spus nici un cuvânt, fiindcă ştia ce înseamnă Siguranţa bolşevică. Directorului îi tremura mandibula şi se vedea, cât era el de locotenent-colonel, că se temea de un locotenet obişnuit. Nimeni n-a îndrăznit să facă nici o mişcare. În liniştea de mormânt, s-a auzit doar scrâşnetul cătuşelor. Vasile a fost scos din clasă şi singura care a cutezat să-l petreacă pe coridor a fost Catiuşa. După aceea pe Vasile l-au adus în arest şi au început cercet ările. Tot atunci, pe 14 mai, noaptea, m-au arestat şi pe mine. Tocmai fusesem cu sora mea la bal, la Drochia. Balurile acestea erau nişte petreceri frumoase pentru tineret, cu dans, tombolă şi alte distracţii cuminţi. În seara aceea fusesem ales chiar regele balului. Înspre ziu ă, pe la ora patru, ne-am întors acasă. Mama, care îmi ducea grija, nu dormise toată noaptea. Numai ce am intrat în cas ă, că am şi auzit alergături puternice prin curte. Am vrut să ies, să văd ce se întâmplă. Uşa s-a deschis brusc şi am auzit o răcnitură straşnică în ruseşte: „Mâinile sus!”. Până m-am dezmeticit eu, m-au întors cu faţa la perete, mi-au ridicat mâinile şi m-au lovit în ceafă atât de dureros, că


173

mi-a dat sângele pe nas. Pe urm ă m-au culcat la pământ, poruncindu-mi să nu mă clintesc şi să nu strig. Mama a început să răcnească: - Tâlharii! Tâlharii! Eu i-am strigat: - Mamă, ăştia nu-s tâlhari, ăştia îs cei care aresteaz ă lumea! Ei au înghiontit-o degrabă pe mama şi au început percheziţia în casă. Au ridicat din casă orice petec de hârtie scris, cărţi româneşti, fotografii, tot ce au socotit că le-ar fi de trebuinţă. Dar lucrul pe care-l c ăutau cu dinadinsul era armele. Când au văzut că nu găsesc nimic, au adus din maşină ciocanul, au stricat cuptorul, plita şi o parte de sobă, să vadă dacă nu e ascunsă acolo vreo armă. Au făcut un adevărat iad: şi ei erau plini de cenuşă şi funingine, şi noi tot aşa... Când au terminat percheziţia, soarele era de acuma la vremea mâncării. M-au suit în camion cu cătuşe la mâini şi m-au aninat cu un lan ţ de maşină. Între timp, în sat s-a întins zvonul că pe Vanea al Zenoviei, nepotul lui moş Pintilie Oloinicu, l-au arestat. În mijlocul mulţimii adunate în grabă l-am văzut dintr-o dată pe bunelul şi mi s-a părut atunci că semăna uluitor de bine cu preotul din beci. Când a uruit motorul maşinii, mama s-a repezit spre poartă, a ridicat mâinile la cer şi a căzut în genunchi. Am apucat doar s ă strig: - Mamă!... Tătucă!... Cineva mi-a pus repede mâna la gur ă şi am pornit. Flancat de doi soldaţi cu puşti automate, am mers aşa, cu maşina deschisă, până la Chişinău. Din goana maşinii miam luat rămas bun de la fiecare sat şi parcă de fiecare dată am simţit că mi se rupe ceva din suflet. Învăluiţi într-o

174

Ion Moraru

ceaţă de praf, mi-au rămas în urmă mama, sora, bunicii şi tot satul care venise să mă petreacă. I-am purtat în suflet ca pe o icoană, ca pe nişte sfinţi, peste tot pe unde m-au dus valurile vieţii.

„Poarta iadului” - Livezilor 104 La Chişinău m-au dat jos şi m-au băgat în clădirea KGB-ului din strada Livezilor 104. Acolo, într-o încăpere rece, cu gratii groase de fier a început prima întocmire a formularului meu de deţinut. Dezbrăcat la costumul lui Adam, mi-au luat toate semnele particulare de pe corp, m-au controlat în gur ă şi în partea dorsală, să nu am ceva explozibil, m-au fotografiat din faţă şi din profil şi mi-au dat hainele să mă îmbrac. După ce tot ritualul ăsta de primire s-a terminat, cel care m-a adus a primit o recipis ă cum că am fost predat anchetatorilor. Am fost dus într-o celul ă - mai bine zis, am fost izbit într-o celulă - şi uşa s-a trântit în urma mea. Era o uşă din lemn tapetata cu metal, cu o vizetă pentru urmărire şi cu o ferestruică prin care încăpea doar o gamelă sau o cană. Am studiat cu de-amănuntul fiecare colţişor al celulei. Încăperea era de doi metri pe trei. În fundul ei se a fla o mică ferestruică cu grilaj şi un bec electric bine protejat de gratii. Ziua pătrundea puţină lumină pe acolo. Pereţii aveau o culoare sinilie, iar în fundul carcerei erau g ăuri în zid, semn că cineva fusese executat acolo. Lâng ă uşă, în ungher, era un hârdău mare de lemn, cu un capac deasupra şi cu puţin clor pentru dezinfec ţie. Pat nu era, mi-au dat abia a doua zi. Am stat eu cât am stat pe hârdăul cela, dar pe urmă m-a biruit somnul şi m-am culcat pe


175

ciment. Toată noaptea am dormit pe jos, întorcându-m ă când pe o parte, când pe alta. Înţepeneam pe o parte, mă sculam, îmi făceam frecţiune, mă culcam pe cealaltă şi tot aşa. Numai somn n-a fost! Vreo trei-patru zile sau poate chiar o s ăptămână nu m-au chemat la cercet ări. Eu de acuma eram lini ştit. Mă luase teama când mă căutau să mă ridice, dar după ce m-au arestat, gata, m-am lini ştit, am înţeles că asta mi-e crucea şi că trebuie să o duc. Aşa trebuia să fie şi nu altfel. Şi aşteptam pedeapsa cu moartea. Deci vreo trei-patru zile m-au l ăsat în pace, timp în care am început să fac cunoştinţă cu primele torturi din închisoare: foamea şi nesomnul. Regimul de hrană al deţinuţilor consta într-o cană cu apă caldă, nouă grame de zahăr şi trei peştişori, plus 450 de grame de pâine neagră de secară, care trebuia chivernisită pe toată ziua. Dar cum eu eram s ănătos şi zdravăn la trup, într-o minută-două pâinea era mâncată toată şi apoi ziua întreagă, cum se zice pe la noi, lingeam coatele, dacă le puteam ajunge. Mai primeam şi nişte lături ca acelea care se dau la porci şi asta era toată mâncarea. Cât despre somn, după ce mi s-a dat pat - o scândură cu o saltea slinoasă umplută cu paie - mi s-a lămurit că nu am voie să dorm până la stingere. La vârsta mea de atunci, dorinţa de a dormi era nebun ă, aşa încât a urmat o perioadă de mare chin. Au fost momente când dormeam chiar din picioare şi după fiecare clipă dormită simţeam că-mi era un pic mai u şor pe suflet. Dorinţa de a dormi şi foamea permanentă au început să-mi macine fiinţa... După ce m-au ţinut aşa câteva zile, a urmat ancheta, într-un birou strâmt, cu gratii groase de fier la fereastră.

176

Ion Moraru

Mi s-a ordonat să mă aşez pe un scaun şi anchetatorul a început interogatoriul în limba rusă. M-a întrebat dac ă am nevoie de tălmaci şi i-am spus că n-am, că înţeleg tot ce mă întreabă. El mă întreba în rusă, iar eu, încăpăţânat, îi răspundeam în română. Anchetatorul s-a înfuriat: - Ai spus că nu ai nevoie de t ălmaci! I-am zis: - Ia vedeţi mai bine, cine dintre noi doi are nevoie de tălmaci? Eu înţeleg ce mă întrebaţi dumneavoastră, dar dumneavoastră se vede că nu înţelegeţi ce răspund eu! Eram foarte îndărătnic din fire, am mai spus! - De ce nu-mi răspunzi în ruseşte? m-a întrebat el iar. - Pentru că-n limba străbunilor mei mi-i mai uşor s ă vorbesc. Eu chiar şi chinul de moarte sunt gata să-l îndur tot în limba noastră! Până la urmă n-a avut încotro şi a chemat tălmaciul. El punea întrebarea în limba rusă, eu răspundeam în română, tălmaciul îi traducea răspunsul meu, şi iaca aşa ne-am chinuit toată ancheta. Şi la proces la fel am f ăcut, n-am vrut să vorbesc în rusă. Anchetele în Strada Livezilor aveau loc numai noaptea. Mai întâi se dădea stingerea şi trebuia să te culci regulamentar, cu capul înspre ferestruică şi faţa spre uşă, ca să poţi fi urmărit mai lesne. Când de acum se presupunea că ai adormit, se deschidea uşa celulei, te zgâlţâia şi: „Hai la cercetare!”. Cele mai frecvente erau anchetele cu becul electric. Îţi fixau în faţă, la o distanţă de jumătate de metru, un bec puternic, apoi î ţi puneau întrebarea şi tu trebuia să dai răspunsul. Anchetatorul acela î ţi repeta într-una, ritmic, în ruseşte:


177

- Spune! Spune! Spune! Pesemne că procedeul acesta avea înrâurire psihologică asupra interogatului, frângându-i puterea de voin ţă. Trebuia să fii atent ca o fiară sălbatică, atent la tot ce spui. Cel mai bine era să rabzi bătaia şi să taci, că tăcerea era întotdeauna de aur. Tortura asta cu becul era foarte chinuitoare, î ţi frigea capul şi toată faţa, iar ochii se înroşeau straşnic. Doi călăi te ţineau strâns pe scaun, cu faţa la bec, pân ă leşinai şi cădeai jos. Când cădeai jos, te udau cu apă. Şi când vedeau că nu mai pot scoate nimic de la tine, erai târât în celul ă. Eu la început nu răspundeam nimic, tăceam, mă gândeam ce răspuns să dau ca să nu fiu prins cu ceva, s ă nu fac destrămare în mişcare, că nu ştiam atunci că e arestată toată organizaţia. Socoteam că numai eu sunt arestat şi mă temeam tare să nu trădez pe cineva. Mă gândeam dacă nu cumva tânărul acela care ne dăduse „Crezul” arcaşilor fusese provocator. Abia mai târziu am a flat că şi pe el îl arestaseră şi îl condamnaseră deja la 25 de ani. Deci tăceam şi când nu mai puteam îndura, întorceam capul. Uneori o astfel de anchet ă dura ore întregi, atât cât putea rezista organismul. Pe urmă cădeam jos, mă udau cu apă, dar nu mai eram bun de nimic. Nu mai puteam vorbi, nu mai puteam nici merge. Atunci m ă târâiau ca pe o cârpă şi mă izbeau acolo jos, pe ciment, în celul ă. După interogatoriile cu becul urmau b ătăile: bătăi cu pumnii, cu picioarele, unde se nimerea. Cea mai cruntă anchetă a fost însă aceea în care mi-am spart capul. Am şi astăzi semnul de atunci. Era o echip ă specială acolo, la NKVD, aşa-numita echipă a lui Silaiev. Erau vreo patru-cinci la număr şi pe deţinuţii pe care nu-i puteau frânge la interogatorii îi supuneau, ca o ultimă

178

Ion Moraru

încercare, la tortura cu uşa. Le puneau mâna în ţâţâna uşii şi strângeau până le zdrobeau degetele. Pe mine m-au luat mai întâi la cercetare obi şnuit. Principalul lucru pe care voiau să-l afle era ce legături aveam cu oamenii de peste grani ţă. Socoteau ei că eram prea tânăr ca să pot organiza o mişcare antisovietică şi că cineva mai bătrân, de peste hotare, ne organizase. Când au văzut că nu pot dobândi răspunsul dorit, miau pus mâna la uşă şi au strâns. Şi când au slăbit puţin ca să strângă iar, eu m-am smucit cu o furie de fiară sălbatică, m-am împiedicat de piciorul unui anchetator şi am dat cu capul în colţul mesei. Sângele a ţâşnit dintr-o dată, m-a învăluit întunericul şi n-am mai simţit nimic. M-am trezit a doua zi în celul ă, cu capul bandajat şi degetele de la mâna stângă vinete şi umflate butuc. Pătura, cămaşa şi haina erau pline de sânge. Am încercat s ă mă scol, însă toată celula a început să se învârtă. Încetul cu încetul mintea parcă mi s-a mai limpezit. Am început s ă mă gândesc la cei de acasă, la biata mamă, la bunelul, la bunica Alexandra... Curând însă mi-am dat seama că acesta era doar un vis frumos, iar eu eram snopit în b ătăi şi închis în celulă şi urma să fiu scos iarăşi la cercetări. Atunci am înţeles că din încleştarea asta a satanei nu mă putea scăpa decât Atotputernicul Dumnezeu. Am zis în gând „Tat ăl nostru” şi I-am cerut Lui să mă ocrotească de mâna călăilor. La scurt timp au venit în celulă un temnicer şi o femeie în halat alb care mi-au spălat rana cu o soluţie ce ustura groaznic. După plecarea lor am încercat să mănânc, dar maxilarele nu voiau să mă asculte. M-am ghemuit iarăşi şi m-am învelit cu pătura. Mă gândeam că mă vor tortura în continuare până voi răspunde aşa cum vor ei, iar dacă nu, mă vor executa.


179

Cel mai rău era însă faptul că începea să mi se furişeze în minte îndoiala, gândul că poate n-am făcut bine când am ridicat „Sabia Dreptăţii”. Am început să depăn în amintire toate întâmplările care stârniser ă în mine revolta faţă de regim: mama, ameninţată de activişti cu judecata pentru că ascunsese ultima putinică de grăunţe; verişorii mei, bătuţi toată noaptea de Kaşirin; bunicul Pintilie, fugar din casa ridicată de el... Mi-am amintit de trenul cu deportaţi din gara Târnova, în care erau cei mai harnici gospodari din sat şi Lealea, prima fată de care m-am îndrăgostit... Şi am auzit parcă o voce dinlăuntru care mi-a spus răspicat: Să nu te mai îndoieşti niciodată de ceea ce a ţi făcut! După ce mi-am făcut spovedania asta de unul singur, în celulă, mi s-a făcut mai uşor pe suflet. O săptămână întreagă nu m-au mai luat la cercetări, mi-au dat o raţie de mâncare mai bună, pe motiv de boală şi m-au lăsat să dorm. Pesemne că şi pe ceilalţi camarazi din organizaţie i-au trecut prin aceleaşi procedee, prin „fabrica” lui Silaiev, şi după ce au scos ce au putut de la fiecare, au hotărât să ne pună faţă în faţă. Ne-au adus pe rând, doi câte doi, la confruntare şi au început interogatoriul clasic: Îl cunoşti? Aţi lucrat împreună? Unde ţineaţi şedinţele?... Şi firul interogatoriului se repeta cu fiecare. Pe mine m-au pus mai întâi de faţă cu Vasile Ţurcanu. Şchiopăta de un picior şi avea la ochiul stâng o vân ătaie care îi acoperea jumătate de obraz. De cum m-a v ăzut, a început a striga: - Trădare, Ioane, ne-au trădat! L-au lovit imediat în spate, el a c ăzut jos, l-au udat cu apă, l-au aşezat pe scaun, şi-a venit în fire şi a murmurat

180

Ion Moraru

iar, ca pentru dânsul: - Trădare, trădare... Primul l-au întrebat pe dânsul: - Îl cunoşti? - Îl cunosc. - Ce rol a jucat el? - Căpitanul organizaţiei. Apoi m-au întrebat pe mine: - Îl cunoşti? - Îl cunosc. - Ce rol a jucat el? - Camarad locţiitor. Şi firul cercetărilor s-a depănat mai departe, după acelaşi tipar, cu to ţi membrii organizaţiei faţă în faţă, de la primul până la ultimul. Ei de acuma aveau lista, ştiau tot, că ne trădaseră aceia doi, Guţanu şi Ţăpuşă. Cu acest Guţanu aveam să mă reîntâlnesc peste ani, după eliberare. Preda muzica la aceea şi şcoală cu mine. Nu i-am zis nimic, doar l-am privit a şa, cu dispreţ, de sus în jos şi atât. N-a venit niciodată să-şi ceară iertare. Se temea de mine straşnic, ca de para focului şi mă ocolea tot timpul. A avut o moarte tragică. A făcut un atac cerebral, a stat paralizat trei ani de zile şi s-a dus. Cel de Sus a fost judecătorul, nu eu. Celălalt, Ţăpuşă, a murit înainte să vin eu din lagăr. Ancheta noastră în Strada Livezilor a durat jumătate de an, din mai până în noiembrie 1950. După aceea ne-au pus cătuşe la mâini, ne-au suit în maşina neagră şi ne-au dus la proces, la Judecătoria Supremă a Republicii Socialiste Moldoveneşti. Acolo ne-au pus înaintea a trei judecători, care aveau în faţă dosarele noastre de la cercetări, studiate şi însemnate. Primul lucru pe care ni l-au cerut a fost s ă


181

acceptăm avocatul din oficiu. Cei mai în vârstă din grup au primit, dar noi, ăştia trei mai tineri, Vasile, Petric ă şi cu mine, am refuzat categoric. - De ce refuzi avocatul, tinere? m-a întrebat preşedintele. I-am răspuns: - Da ţi-mi, vă rog, un singur avocat din Uniunea Sovietică, din toată Uniunea Sovietică, ce ar putea să facă apărare unui „duşman al poporului”! Că pe mine aşa mă judecaţi, ca „duşman al poporului”. Care avocat sovietic întreg la minte va apăra un „duşman al poporului”? Şi mi-a zis: - Da’ eşti colţos dumneata, eşti colţos, nu degeaba teau arestat! Procesul s-a făcut cu uşile închise. N-au fost decât cei doi martori şi mai mult nimeni. Ei, când ne-au v ăzut în box ă, n-au îndrăznit să se uite la noi, se uitau în jos. Sim ţeau toată grozăvia dramei în care ne băgaseră. Putea să fie chiar tragedie, însă marele nostru noroc a fost că în anul acela Uniunea Sovietică trebuia să intre în Organizaţia Internaţională a Crucii Roşii şi i s-a pus condiţie de către Naţiunile Unite să abroge pedeapsa cu moartea. Au abrogat-o chiar înainte de procesul nostru, iar pe urmă, în 1953, au introdus-o din nou. A şa că, din fericire, nici unul dintre noi n-a primit pedeapsa capitală. Am primit, în schimb, condamn ări foarte mari. Când am auzit că am scăpat vii şi n-am fost condamnaţi la moarte, noi, ăştia tineri, odată am sărit în sus de bucurie, atât de fericiţi eram! După ce ne-au adus înapoi, pe Livezilor, n-a trecut o jumătate de oră şi a venit o comisie de medici să ne controleze pe noi, ai ştia trei, dacă nu ne-am scrântit de-am s ăltat de bucurie c ă am primit condamnări aşa mari!

182

Ion Moraru

Eu am fost condamnat în total la 25 de ani: 10 ani muncă silnică în lagărele cu regim sever, 10 ani exil în nordul îndepărtat şi 5 ani privare de drepturi civice. Pedeapsa asta cu exilul în regiunile nordice era însă o formă voalată de condamnare la moarte. C ă dacă te ducea în regiunea tundrei şi te descărca pe zăpadă fără topor, fără cuţit, fără nimic, cum să rezişti? Descurcă-te, trăieşte, fă-ţi scorbură, scormoneşte cu ghearele, dac ă poţi! Acolo, în tundră, satele nu erau ca la noi, s ă se ţină lanţ, ci la sute de kilometri unele de altele. Deţinutul era dus pe câmp, între sate şi lăsat acolo. Cei însărcinaţi cu misiunea asta ştiau coordonatele exacte şi le transmiteau centrelor de urmărire din localităţile apropiate: în perimetrul pătratului cutare, latitudinea cutare, longitudinea cutare, am descărcat pe deţinutul cutare, criminal deosebit de periculos. Centrele preluau supravegherea: încotro s-a mişcat, cum supravieţuieşte, e viu, nu-i viu... Dac ă de ţinutul avea rezistenţă fizic ă, putere de voinţă şi ajutor de la Dumnezeu şi ajungea la vreuna din aşezările omeneşti din preajmă, de acuma centrul îl prelua, c ă îi interesau astfel de oameni. Dar nou ăzeci şi nouă la sută din exilaţi nu mai vedeau mult lumina zilei, erau mistui ţi de fiare, de ger, de condi ţiile neprielnice de viaţă. Istoria asta cu exilul am a flat-o mai târziu de la de ţinu ţii care încercaseră să evadeze, mergând prin tundră săptămâni întregi şi fuseseră prinşi şi aduşi din nou în lagăr. Se crease chiar un „folclor” al lag ărelor, care cuprindea aceste povestiri ale lor despre exila ţi, despre cele mai spectaculoase evadări, precum şi poezii sau cântece de tot felul. Mi-aduc aminte, din acest „folclor”, de poezia lui Goga, pe care noi, românii, o cântam adesea în lagăr:


183

De ce m-aţi dus de lângă voi, De ce m-aţi dus de-acasă ? Să fi r ă mas fecior la plug, Să fi r ă mas la coasă ... Întorcându-mă la exil, cred c ă asta m-ar fi aşteptat şi pe mine, deportarea în tundr ă, fiindcă pe lângă statutul de deţinut politic, mai eram încadrat şi la articolul 33, „criminal deosebit de periculos”. Am avut îns ă noroc de aşa-numita „topire a gheţarilor” din timpul lui Hruşciov, când multe dosare au fost rejudecate. Dup ă rejudecare, am rămas doar cu condamnarea de 10 ani muncă silnică în lagăr, iar cei 10 ani de exil şi 5 ani degradare civic ă au fost anulaţi. Închisorile ruse şti La câteva zile după proces au început a ne duce prin închisori. Prima destinaţie a fost închisoarea central ă din Chişinău. Am ajuns acolo la apusul soarelui, pe o ploaie moc ănească, măruntă. Când am intrat în curte şi au început să ne numere, s-a luat curentul electric în toat ă zona. Şi cum fără lumină nu se puteau face formalit ăţile necesare, procesul de primire a robilor s-a întrerupt. Ca din pământ au apărut soldaţi cu câini-lupi şi neau înconjurat. Timp de vreo trei-patru ore ne-au ţinut grămadă în ploaie, cu armele îndreptate asupra noastr ă, iar noi, uzi leoarcă, am stat cuminciori, c ă ştiam ce ne aşteaptă dacă încercăm să fugim. După ce a venit lumina, ne-au primit în ăuntru. Ritualul a fost acelaşi ca în Strada Livezilor: dezbrăcarea la costumul lui Adam şi controlul semnelor particulare de pe trup, care de acuma trebuiau s ă corespundă cu cele

184

Ion Moraru

înscrise în dosarul de anchetă. Era de ajuns să ai un singur semn nou, că imediat erai izolat şi luat la cercetări: când a apărut, cum a apărut, de ce a apărut. Semnele particulare erau foarte importante şi au mers cu noi toat ă detenţia, până ne-am eliberat. În închisoarea din Chi şinău am stat numai douăzeci şi patru de ore, după care am fost duşi la gară şi încărcaţi în renumitul vagon Stolâpin, construit special pentru deţinuţi. Acesta avea în interior priciuri pe trei etaje, separate de coridor prin gratii mobile de fier. Pe un prici încăpeau zece deţinuţi, strâns lipiţi unul de altul. Pe culoar patrulau santinele, iar la ambele capete ale vagonului st ătea câte un soldat cu un câine lup. Cu un astfel de vagon am ajuns la Odesa. La închisoarea din Odesa, ca de altfel în toate pu şcăriile ruseşti, zeki denumirea prescurtată a deţinuţilor - erau categorisiţi în două mari grupuri: infractori de drept comun şi deţinuţi politici. Cei de drept comun erau hoţii, oameni fără morală şi fără milă, care făceau viaţa din închisoare şi mai insuportabilă. Deţinuţii politici erau cei condamnaţi cu articolul 58, aşa-numiţii „duşmani ai poporului”. La început, deţinu ţii politici se deosebeau după nivelul de cultură, studii, naţionalitate, dar cu timpul to ţi se omogenizau într-o masă uniformă şi flămândă. Rar care mai reuşea să poarte cu demnitate chipul de om. Acolo, în închisoarea de la Odesa, deţinuţii politici erau amestecaţi cu cei de drept comun, iar ace ştia din urmă făceau legea, după o rânduială nescrisă a lor. La ora mesei, urka, unul din cuibul hoţilor, lua de la fiecare deţinut din cameră o parte din porţie pentru gaşca sa. Cei care, mai ageri, mâncau totul pân ă să ajungă urka la ei, erau bătuţi fără milă.


185

Într-o seară, uşa celulei în care mă aflam s-a deschis şi au intrat şase deţinuţi politici, aduşi tocmai din Siberia pentru cercetări. Urka s-a apropiat îndată şi i-a întrebat de unde vin. Unul dintre ei i-a r ăspuns: - Dar ce î ţi trebuie să ştii, Michiduţă? Ia piei din ochii mei, necuratule, să nu-mi murdăresc mâinile cu o a şa scârnăvie! La auzul acestor cuvinte, alt ho ţ de pe prici a strigat: - De ce insulţi băiatul, javră? Filka, suceşte-i râtul! Filka a ridicat mâna să-l lovească, dar unul din cei şase i-a înşfăcat fulgerător mâna, i-a răsucit-o la spate şi l-a trântit jos. Apoi toţi cei nou-veniţi au tăbărât asupra hoţilor. Unul dintre hoţi, lovind cu pumnii în uşă, a început să strige: - Şefu, deschide, ne omoară fasciştii! Uşa s-a deschis şi au apărut în prag temnicerii: - Ce-i cu dezordinea asta? Oamenii au prins a striga: - Hoţii aceştia ne terorizează, ne iau hrana de la gur ă! Temnicerii au ordonat ca hoţii să-şi ia boarfele şi să iasă pe coridor. După plecarea lor, toţi am răsuflat uşuraţi. Aşa am văzut, la începutul noii mele vieţi de puşcăriaş, prima încăierare între deţinuţi. Pe urmă, într-o seară, ne-au anunţat că plecăm „în etapă”. Unde plecai exact, nu ţi se spunea niciodată. Te încărca în vagon, conductorul ştia unde duce trenul, ţie ce-ţi trebuia să ştii?! De acuma îngheţase de-a binelea, era în decembrie, iar noi trebuia să mergem de la închisoare pân ă la gară încolonaţi, prinşi într-o cătuşă doi câte doi, pe un drum lunecos ca de sticlă. Coloana se mişca încet prin

186

Ion Moraru

beznă, picioarele fugeau în toate direcţiile, iar soldaţii strigau furioşi să mişcăm mai repede. La o cotitură, un biet bătrân a lunecat şi s-a rostogolit de vreo câteva ori, trăgându-l după dânsul şi pe cel de care era legat. Pe loc au fost împuşcaţi şi doi câini s-au năpustit asupra lor, sfârtecându-i cu colţii. Pe noi ne-au culcat repede la pământ, ne-au numărat de vreo zece ori cu lanterne puternice, în vreme ce câinii lup stăteau gata să fie asmuţiţi asupra noastră. După ce s-au convins că lipseau numai cei doi, au scris repede ni şte hârtii cum că aceia au făcut încercare de evadare şi au fost pedepsiţi cu moartea pe loc. Aşa se proceda: scriau că s-a aplicat pedeapsa capitală, f ără judecată, pentru intenţie de evadare şi cu asta încheiau problema. Doi soldaţi au rămas lângă cei împuşcaţi, iar pe noi ne-au mânat la gară, împingându-ne ca pe vite. Se vede că era o etapă mare, căci gara era ticsită de deţinuţi. Ne-au suit în vagonul Stolâpin şi după o călătorie infernală de vreo două zile şi jumătate, pe un ger cumplit, am ajuns la noua destinaţie: Moscova. La Moscova ne-au separat de infractorii de drept comun şi ne-au dus la închisoarea Krasnaia Presnea. Acolo i-am cunoscut pe banderoviştii din Ucraina, cu care plănuiam noi, când am întemeiat „Sabia Drept ăţii”, să lu ăm legătura pentru a procura arme şi muniţii. Banderoviştii erau naţionalişti ucrainieni care luptau pentru independenţa ţării lor. Îşi trăgeau numele de la Ostap Bandera, un profesor de istorie de la Universitatea din Liov, care susţinea teoria independenţei Ucrainei şi nu recunoştea vânzarea ei de către Bogdan Hmelniţki, în 1654, boierilor din Rusia. Mai târziu acest Bandera a fugit peste hotare şi a murit, se pare, în America. Mişcarea


187

banderovistă a început în timpul războiului, mai întâi împotriva nemţilor, apoi împotriva bolşevicilor. Ei au fost mai bine instruiţi decât noi, mai pregătiţi, aveau rezerve mari de arme, aveau grenade, numai tunuri n-aveau. Erau unităţi foarte bine organizate. Noaptea dădeau lovituri fulger în sate şi prădau magazinele de produse alimentare, sau veneau la casa vreunui pre şedinte de colhoz înstărit, se răfuiau cu dânsul, îi luau tot ce avea de mâncare şi plecau. Numai hrană luau, nimic altceva. Şi cu alimentele acestea î şi asigurau existenţa. În închisoare ei au fost foarte uni ţi şi necruţători cu toate elementele bol şevice. De pildă, acolo, la Krasnaia Presnea, l-au recunoscut în cameră pe un trădător de al lor ucrainian, Nemii Noga, care în timpul foametei îi bătea cu nuiaua pe copiii flămânzi care adunau spicele rămase pe câmp. De cum l-au recunoscut, au hotărât să-i facă pedeapsa. Camera era mare, de 50 de in şi, şi tineta aceea cu necesităţi era tot mare. Deci l-au târât lângă dânsa şi i-au zis: - Aşează-te în genunchi, şarpe ce eşti, şi spovedeşte-te! Spune, cine î ţi ordona să baţi copiii cu nuiaua, pentru nişte spice care totuna aveau s ă putrezească pe pământ? Spicele acelea erau amestecate cu sudoarea şi sângele măicuţei Ucraina! Aşa construiai tu comunismul, canalie? Şi l-au apucat de picioare şi îl muiau cu capul în tinetă şi îl scoteau. Îi mai dădeau ghionturi şi iar îl băgau acolo. L-au salvat gardienii de pe sal ă, care, văzând ce se întâmplă, l-au scos din celul ă. După isprava asta, banderovi ştii s-au ocupat de un alt bolşevic din cameră, Zveriev, care fusese loc ţiitor al Ministrului Alimentaţiei. Acesta primea regulat de acasă colete cu pâine albă, mezeluri, brânză olandeză, ţigări

188

Ion Moraru

de lux, din care se ospăta singur, fără să servească pe nimeni nici măcar cu o fărâmitură. Banderoviştii s-au gândit să-l educe. Când s-a dat raţia de dimineaţă, au strâns de la noi câ ţiva peşti din aceia mici, ruginiţi din pricina butoaielor metalice în care erau ţinuţi. Noi ne-am supărat pe dânşii: după ce c ă era foamete, ne mai luau şi bucăţica ceea de la gură! Dar n-aveam ce face, for ţa e forţă şi dacă nu te supui ei, te striveşte. Zveriev numai ce primise coletul de acas ă şi se delecta cu o ţigară fină, trăgând adânc fumul în piept. Unul din banderovişti s-a apropiat de el rugându-l: - Dă-mi să trag şi eu un fum! El, cum fuma aşa, arogant, de pe priciul de sus, i-a răspuns: - Îi fuma când ţi-o aduce nevastă-ta! Dar nici acela nu s-a l ăsat: - Ba oi fuma chiar acu ş! Imediat banderoviştii s-au apropiat de dânsul, cu cei douăzeci de peştişori ruginiţi puşi pe o farfurie de aluminiu: - Hai, dă-te jos! L-au dat jos cu forţa şi i-au pus peştii dinainte: - Hai, ia frumuşel câte unul şi mănâncă, aşa, cu tot cu cap, maţe, coadă, cum mâncăm şi noi! - Eu?! Că vezi, el nu mănânca din ăştia… - Mânâncă, dacă vrei să rămâi viu! Dacă nu, execuţia e aici, pe loc, la tinet ă! A mâncat toţi cei douăzeci de peştişori. - Ei, acum fă ce trebuie să facă un creştin! El n-a înţeles ce trebuia să facă un creştin, fiindcă era bolşevic.


189

- Dă frumuşel la toţi ce ai tu de mâncare! Fă atâtea porţii câte guri sunt în camer ă şi împarte-le cu mâna ta! Iacă aşa l-au reeducat banderoviştii pe Zveriev! La Moscova am stat dou ă săptămâni, după care am plecat iarăşi „în etapă”. Noua destinaţie era cea mai cruntă puşcărie din fosta Uniune Sovietic ă: închisoarea Ruzaevka de pe Volga. De ţinuţii se fereau de ea ca de foc. Acolo era un regim draconic, teribil, aveai dreptul să vorbeşti numai în şoaptă sau prin semne. Când făceai semne, mâinile trebuiau ţinute obligatoriu în faţă, cât mai aproape de trup. Orice abatere se pedepsea cu carcera, o celulă neagră şi umedă unde primeai doar o can ă de apă şi 300 de grame de pâine pe zi. Acolo am avut ocazia să mănânc pentru prima dată carne de cămilă, un fel de muşchi cu aţe lungi, învălătucit ca pe chibrit. Se spunea că aici, la Ruzaevska, fuseseră lichidaţi mulţi dintre oamenii de seamă ai Rusiei. Chiar în celula vecină cu noi, la numărul 17, se ştia că murise în chinuri groaznice Vavilov, cel mai mare genetician al secolului XX. Nici la Ruzaevska n-am stat prea mult. Dup ă două săptămâni am fost îmbarcaţi iarăşi în tren şi duşi „în etapă”. De data asta era un tren de vite, amenajat special pentru deţinuţi. Însă oricât de amenajat ar fi fost, nu era aşa de sigur ca vagonul Stolâpin. Era în ianuarie 1951, pe un ger cumplit. Eu am nimerit pe un prici chiar lângă wc, într-un miros infernal şi un frig groaznic. Lângă mine stătea un profesor de istorie din Ucraina. Dormeam strâns lipiţi unul de altul, ca scrumbiile în conservă. Peste noapte, el s-a sculat să meargă pentru necesităţi şi mult timp nu s-a întors. De la o vreme, am simţit că mă bate frigul şi tot vagonul a prins

190

Ion Moraru

a se răci. Ce se întâmplase? Profesorul dezbârnase dou ă - trei scânduri din peretele de lemn al wc-ului, scosese gratiile de la fereastră şi, profitând de faptul că trenul încetinise mersul, evadase. Care a fost soarta lui - c ă a rămas viu, că l-au prins - numai Bunul Dumnezeu ştie! Noi ne-am urmat călătoria până la închisoarea Celeabinsk din Munţii Urali, iar de acolo, după un drum istovitor de aproape două săptămâni, am ajuns în stepa Kazahstanului. Karlag În stepa Kazahstanului erau sute de lagăre pentru deţinuţi, grupate în câteva baze - Karlag, Steplag, Minlag - care aveau să devină mai târziu marile centre industriale ale Uniunii Sovietice: Karaganda, Ekibastuz, Djezkazgan. Fiecare bază era un fel de or ăşel înzestrat cu minimul necesar pentru deţinu ţi, precum şi cu câte o unitate militară de pază suficient de dotată pentru a înăbuşi orice revoltă. Toate aceste unităţi militare comunicau între ele şi se centralizau la un cartier general aflat în legătură directă cu Consiliul Suprem de Securitate de la Moscova. Privite de undeva, de sus, aceste or ăşele, cu miile lor de luminiţe, păreau probabil o salb ă uriaşă de mărgele atârnată la pieptul marelui monstru sovietic. Eşalonul nostru de deţinuţi s-a oprit în Karaganda, principalul bazin carbonifer din Kazahstan, unde se construiau din plin mine de c ărbune. Acolo lagărele se înşirau unele după altele, uniforme şi cenuşii, alcătuind aşa-numitul Karlag, lagăr cu regim intern sever. Un lagăr putea să aibă până la cinci mii de deţinuţi de toate naţiile, limba generală de comunicare fiind rusa. Cât priveai cu ochii, era numai step ă goală. Nu aveai


191

unde fugi, nu aveai unde te ascunde. În plus, b ăştinaşilor li se făgăduiau sume mari de bani pentru prinderea „duşmanilor poporului”, încât orice evadare era practic imposibilă. Eu am fost repartizat în lag ărul de la Dubovka, mai întâi la cariera de piatră, apoi la construcţia minei de cărbuni. Locuiam în nişte barăci lungi de lemn, de cincizeci pe treizeci de metri, pe priciuri construite pe trei etaje. Iarna era îngrozitor de frig. Temperatura sc ădea până la - 45 de grade. Marea noastr ă fericire era că, lucrând la construcţia minelor, dădeam adesea peste orizonturi de cărbune, aşa încât puteam alimenta din plin cele dou ă sobe mari de fier din baracă. Dădeam într-însele cinci, şase, zece lopeţi de cărbune şi făceam o căldură infernală. Dar şi mirosul se îngreuia pe măsură, miros groaznic, de trup omenesc nespălat. Cel mai straşnic era când începea să viscolească buranul, un vânt care purta până departe zăpada amestecată cu nisip. Asta se întâmpla cam o dată la două-trei luni. Atunci se întindea o frânghie groas ă de la baraca unde locuiam până la baraca unde primeam hrana şi mergeam la masă în şir, fiecare cu frânghia subţioară şi cu mâinile ţinute strâns una în alta, c ă dacă slăbeai mâinile şi te lua vântul, te ducea undeva şi te acoperea cu nisip. Când stătea buranul, eram sco şi cu toţii la curăţenie, că mare prăpăd făcea în jur. Munca noastră de bază acolo era construcţia minelor de cărbuni, de la clădirile de deasupra, care urmau s ă dirijeze lucrul din subteran, până la magistralele de exploatare. Mina se construia în felul urm ător: inginerii geologi indicau adâncimile straturilor de cărbuni, care

192

Ion Moraru

puteau fi uneori în număr două, trei, sau chiar patru. Magistrala centrală se construia obligatoriu pe sub toate aceste straturi, astfel încât c ărbunele exploatat să aibă cădere liberă în vagoneţii care circulau pe magistrală. Vagoneţii traşi de o mini-locomotiv ă electrică duceau cărbunele la puţul materialelor de construcţie, de unde era preluat de maşini de transport. La început, noi dizlocam mai mult rocă stearpă şi mai puţin cărbune, iar roca aceasta era răsturnată la suprafaţă într-o singură movilă uriaşă, care ajunsese cu timpul o adevărată piramidă egipteană. Şi întrucât roca era contaminată cu mult gaz metan şi amestecată cu destul cărbune, piramida asta ardea zi şi noapte, ca o ciud ăţenie. Cât timp lucram pe roc ă moale era bine, dar când dădeam de rocă dură, munca era mult mai grea, iar puterile noastre slabe, din pricina raţiei reduse de hrană. Zilnic aveam o anumită normă: atâţia metri cubi de roc ă ce trebuia sfredelită, încărcată şi scoasă la suprafaţă. Dacă voiai să mănânci, să supravieţuieşti, munceai din răsputeri să o îndeplineşti. Dacă î ţi era indiferentă viaţa, te mulţumeai cu raţia simplă de lagăr, de 450 de grame de pâine şi în scurt timp deveneai distro fic şi mureai. Se lucra în trei schimburi a câte opt ore. În restul timpului, când nu erai la muncă, trebuia să te gospodăreşti: spălai rufe, coseai... Cine avea ac de cusut în lagăr se socotea om bogat. Cine nu avea, se descurca cum putea. Pe lângă aceasta, toate lagărele erau înzestrate cu biblioteci bogate. Toată literatura clasică universală o găseai acolo, precum şi literatură ştiinţifică, trecută, bineînţeles, prin purgatoriul sovietic, ca să corespundă educaţiei ateiste. Era norocos cine putea să memoreze în lagăr! Eu am învăţat acolo pe dinafară pe Puşkin, pe Lermontov, dar


193

îndeosebi pe Esenin, de care eram îndrăgostit. Scriitori şi poeţi români n-am avut deloc, absolut. Doar ce am scris eu într-un caiet, câteva poezii de-ale noastre pe care mi le mai aminteam. Ei ne puneau la dispoziţie literatura asta ca să ne reeduce, dar pe mine personal m-a ajutat în alt sens. M-a ajutat în primul rând să-mi educ memoria în toţi anii aceia. În al doilea rând, am acumulat foarte multe cuno ştinţe, am aflat ce s-a scris, cum s-a scris, multe am a flat. Am avut marea fericire s ă-l procur în lag ăr pe Shakespeare. Am dat costumul pe care-l aveam din libertate pe o jumătate de litru de ţuică şi în schimbul la ţuica aceea am luat o carte de Shakespeare, şase comedii şi şase tragedii. Zece costume merita să dau pe dânsa, nu unul! Dormeam cu ea sub cap şi învăţasem pe de rost toate replicile personajelor. Când am primit-o, deţinutul care mi-a adus-o mi-a zis: - Să te păzească Dumnezeu şi pe tine şi cartea, şi să ajungeţi amândoi în Moldova ta! Şi aşa a fost. După eliberare, m-am întors în Basarabia cu cartea în boceluţă. Draga mea mă icuţă În perioada aceea, aveam voie să scriem din lagăr două scrisori pe an, şi acelea pe o singură foaie de caiet. Textul trebuia să fie stereotip: sunt sănătos, o duc bine, am tot ce-mi trebuie... Scrisorile treceau mai întâi prin cenzura administraţiei şi de acolo majoritatea nimereau în co ş, din coş în horn şi din horn, în atmosfer ă.... Din fericire, însă, noi nu lucram izolaţi, ci aveam legături cu cei din libertate prin şoferii care transportau materialele de construcţii în lagăr. Dacă ştiai să te descurci,

194

Ion Moraru

te împrieteneai cu unul, îi lipeai ceva de mân ă şi dacă era bun la suflet, î ţi trimitea o scrisoare clandestină, care ajungea acasă. Aşa am reuşit să-i scriu mamei, faţă de care m ă simţeam cel mai vinovat, pentru c ă ea, sărmana, nici nu ştia pentru ce m-au arestat. Ştia doar că nu mă puteam împăca cu fărădelegile pe care le f ăceau veneticii de pe la noi. Îmi aminteam cum au bătut-o bestiile acelea când m-au ridicat de acasă şi cum a rămas în mijlocul drumului, în genunchi, strigând în urma maşinii care mă ducea. Şi nu ştiu cum, mi-a venit aşa, să-i scriu în versuri momentul acela tragic al despărţirii noastre: Te-am lă sat, mă icuţă , îndurerată lângă geam, Privind cu jale drumul îmburuienit Pe care de la şcoală eu veneam, Când eram mic, zburdalnic şi poznit. Prin minte-ţi zboar ă gânduri r ăt ă cite, Î ţi aminteşti de când eram copil… Şi geana-ţi varsă -o lacrimă fi erbinte, Spă lându-ţi faţa chipului umil. Iar anii-ţi curg aşa, f ăr ă- ntrebare, Lă sând ninsoare-n p ă rul tă u, Tu stai în prag, în a şteptare, Dorind să vezi iar chipul meu.

Şi dedesubt am adăugat câteva fraze care parcă erau gata să izbucnească în plâns: Mamă , draga mea mă icuţă , iartă -mă de toată durerea pe care ţi-am pricinuit-o, dar cel mai mult te rog să mă ier ţi că nu te-am putut apă ra de corbii care s-au nă pustit asupra noastr ă! Nu vreau să te mint că mi-i bine şi sunt să nă tos. Pot să -ţi spun


195

însă că sunt viu şi lupt ca să ajung la ziua când voi veni s ă -ţi cad în genunchi şi să -ţi cer iertare pentru toată durerea pe care ţi-am pricinuit-o. Nu fi mâhnită , mamă , ca mine în ţara

asta bezmetică şi diavolească sunt milioane, iar odat ă şi odată trebuia cineva să ridice Sabia Dreptăţii şi s ă le spună că nu sunt atotputernici pe lumea asta, cu toate tunurile şi tancurile

pe care le au. Atotputernic e doar Cel din ceruri...

Am mai scris apoi câteva rânduri pentru bunelul şi bunica şi am împăturit scrisoarea, rugându-mă să scape de ochiul vigilent al stăpânirii şi s ă ajungă acasă, la cei dragi. Am mai scris apoi şi o scrisoare „tip”, prin administraţie, ca să am acoperire în caz c ă voi primi vreun răspuns. Au mai trecut câteva săptămâni. Era pe la sfârşitul lunii ianuarie şi într-o seară, brigada istovită de puteri după o săptămână de muncă aştepta cu răsuflarea tăiată anunţul dacă va avea zi de odihn ă duminică ori ba. La ieşirea din contor ă , brigadierul, Ghünter Antonovici, ne-a cuprins pe toţi cu o privire tristă şi după o mică pauză, aşa, ca pentru sine, a rostit ceva în limba german ă: Arbaiten und arbaiten! Înţelegând că ziua a şaptea din săptămână nu vom putea s-o folosim după cum a lăsat-o Domnul părinţilor şi buneilor noştri, ne-am retras fiecare în culcuşul lui, plini de sudoare şi praf după o muncă istovitoare de şase zile... Duminică dimineaţă, peste lagăr s-a năpustit un ger nemilos. Pişca de nas, de urechi şi pătrundea prin zdrenţele noastre până la oase. Am pus pe mine toate boarfele pe care le aveam, în speranţa că voi putea rezista. Încolonarea se făcea cu greu. Se petrecea ceva împotriva rânduielii stabilite de Cel de Sus. Atât convoiul, cât şi

196

Ion Moraru

cânii erau mai agitaţi ca altă dată. Tot drumul pân ă la carieră javrele au lătrat agitate, de parcă le asmuţea cineva asupra noastră. Cariera semăna cu un hârtop mai mărişor şi era destul de adâncă. Vara, pe fundul ei era căldură şi zăpuşeală de nu-ţi ajungea aerul, iar iarna era nespus de frig. Pietrele reci ca gheaţa deveneau ostile şi nu era chip s ă te a şezi pe vreuna, de aceea erai nevoit s ă fii mai tot timpul în mişcare, ca să nu îngheţi. Timpul curgea atât de greu, încât aveam impresia că şi nisipul din clepsidră a încremenit. Frigul punea stăpânire pe noi tot mai mult. Sim ţeam o moleşeală şi parcă ne trăgea la somn. Liniştea a fost spintecată de urletul unei javre, care i-a stârnit şi pe ceilalţi să se agite şi să latre. Noi ne uitam în jur nedumeriţi, neînţelegând ce s-a întâmplat. Solda ţii de pe margine au devenit mai vigilen ţi şi au coborât arma de pe umăr. Văzduhul de deasupra carierei a început s ă se mişte si se auzea parcă un şuierat îndepărtat. Au început să apară fulgi de zăpadă care se îndeseau tot mai mult, iar vântul se înteţea de la minut la minut. Nici n-am prins de veste cum a început a se dezl ănţui Buranul. Se auzea un urlet continuu, de parcă urlau toate javrele din întreg Gulagul „Căpcăunului Roşu”. Tot mai mult şi mai mult fulgii de zăpadă se amestecau cu nisip, loveau şfichiuitor şi nemilos peste faţă si pătrundeau prin toate crăpăturile, intrau pe după guler, prin mâneci. Dacă stăteai locului, îndată te înconjura un mic barhan care repede cre ştea în jurul tău. Urgia se dezl ănţuia cu o furie pe care n-o mai întâlnisem niciodată. Aveam impresia că în văzduh dănţuieşte toată cohorta satanică şi se năpusteşte asupra noastră.


197

Vizibilitatea devenea tot mai redus ă. Noi am încetat lucrul şi un timp am stat n ăuciţi şi nu ştiam ce să facem. Orice mişcare greşit ă te putea prăbu şi la pământ şi imediat deveneai pradă urgiei satanice. Nici statul întrun loc nu era mai prielnic. Încetul cu încetul am început să ne apropiem unul de altul şi să ne cuprindem ca la o înfrăţire. În cele din urmă, masa sură formată din zeki lipiţi unul de altul a devenit o unitate în care mai palpita slab de tot speranţa de viaţă. Toaca suna încontinuu să părăsim cariera şi s ă ne ridicăm spre ieşire, dar nimeni n-o auzea. Şi încălcarea regulamentului mai putea aduce asupra noastră încă o urgie: gloanţele bravilor feciori ai „Căpcăunului Roşu” se puteau năpusti asupra noastră fără milă. În această stare de înţepenire, de noi s-au apropiat câţiva convoiri fără arme şi au început să ne cheme să ne mişcăm spre ieşire ţinându-ne unul de altul. Pentru prima dată am auzit de la dânşii voce omenească, pe un ton de oarecare compătimire... Cu mare greu, mai mult târându-ne decât mergând, am ajuns la ieşire, unde au început să ne numere într-un mod neobişnuit: ne luau câte unul şi ne treceau poarta tot o fugă. Când l-au trecut pe ultimul, au răsuflat uşuraţi că nu a evadat nici unul. A r ăsunat comanda pornirii spre lagăr, fără ameninţări cu glonţul. Stihia parcă se mai ogoia pentru câteva clipe şi apoi din nou se năpustea asupra noastră. Noi însă ne simţeam mai în siguranţă şi creştea sărmana speranţă, care pe fundul carierei devenise mai mică decât un fir de muştar. În jur erau cânii-lup, convoiul nostru cel de toate zilele. Câtă fericire să ştii că reprezinţi din nou o valoare, care e păzită cu străşnicie! Coloana se mişca încet ca un convoi funebru. Nu se

198

Ion Moraru

mai auzeau strigătele „şag v pravo, şag v levo!”. Şi convoiul, şi cânii, şi zeki se târau anevoios şi oamenii î şi tot ştergeau ochii plini de nisip. Ieşiţi din fundul carierei, ne-am pomenit cu to ţii în braţele stepei goale şi ostile pentru deţinuţi. Însă nu-i totuna să întâmpini Buranul în cojoc şi pâsle sau să fii îmbrăcat doar în zdren ţe! Nisipul amestecat cu z ăpadă intra prin toate locurile posibile şi imposibile, şfichiuindune cu cruzime. La un moment dat, vijelia a r ăbufnit şi mai puternic şi ne-a suflat pe toţi gr ămadă, unul lângă altul. Ne-am pomenit alături de convoi şi câini, amestecaţi toţi laolaltă. Nimeni n-a observat apropierea asta, nici câinii nu-şi mai rânjeau colţii, ci doar scheunau cu coada între vine. Ne lipeam toţi unul de altul şi încercam să ne ferim cum puteam de rafalele nemiloase ale Buranului… Eram toţi o apă şi-un pământ! Cât a ţinut această stare de împăcare miraculoasă e greu de spus, îns ă un lucru este cert: după orice Apocalipsă, „leul mănâncă fân cu mielul dintr-o iesle”. După un drum greu, care a stors din noi aproape tot ce se putea stoarce la acest tip de tortur ă, a început să se vadă în zare, ca prin ceaţă, silueta lagărului. Vasilie, cu care m-am ţinut alături tot timpul, a ironizat: - Oi, Vania, se întrez ăreşte „casa părintească”! (De la un timp, la noi totul devenise „rodnoi”, părintesc: câne, convoi, lagăr GULAG - SSSR...) Într-adevăr, pe dată am simţit lucrul acesta. Şeful convoiului a strigat cu o voce sever ă: - Convoi! Respectă distanţa! Cânii-lup au sim ţit imediat mirosul de zek, au început să latre şi să rânjească colţii, iar lagărul, după o numărătoare minuţioasă, a deschis larg porţile să-şi


199

primească „odraslele”, vraghi naroda! Plimbarea până la carieră şi înapoi ne-a luat o jumătate de zi, aşa că n-am mai dovedit să ne apropiem de bârlog, că ne-au încolonat din nou şi ne-au dus la prânz. Ciorba nu mai avea rost s-o vântur cu lingura, întrucât nu aveam ce pescui dintr-însa. Fiind fierbinte, am pus gamela la gură şi se vede că ea n-a mai avut rost nici să se oprească în stomac. Apoi a urmat terciul dintr-o hurluială, ceva mai consistent, care a avut bun ăvoinţa să se oprească în stomac. Şi întrucât de multe ori gândurile pornesc din stomac, m-am gândit: ce bine ar fi să sar într-un cuptor încins, să ard de viu, dar s ă fiu în căldură măcar o clipă! Mi-am şters în fugă gamela cu o muşcătură de pâne şi încălzit de mila părintească a „scumpului partid”, am ţinut tot o fugă până la bârlogul meu din baracă. În partea unde dormeam cu capul (pernă nu aveam) am zărit o scrisoare pusă de Jozef, şeful barăcii. Cât ai clipi din ochi, dintr-o săritură de felină am fost sus, la etajul trei de priciuri. Bucuria se rev ărsa peste marginile fiinţei mele: era o scrisoare de la mama. În barac ă se făcuse parcă mai luminos, întrucât odată cu mama a intrat tot satul meu, Slănina. Fiind elev în clasa a II-a, la întrebarea înv ăţătorului: „Care este capitala României?”, f ără a mai sta mult pe gânduri i-am r ăspuns cu tărie că îi satul Slănina. Aşa că sus, în culcuşul meu, mă aşteptau Mama şi Ţara, să mă ajute la făcut pedeapsa. Mama, tăcută şi r ăbdătoare ca întotdeauna, scăpase câteva lacrimi pe foaia de caiet unde î şi aşternuse bocetul: Dragă Vania, Neascultă torul şi zbânţuitul mamei, tu acum îi fi fi ind un fl ăc ă u ca un brad. Noi am primit scrisoarea ta şi mare ne-a

200

Ion Moraru

fost bucuria să a fl ă m că eşti viu. Bietul tata, nu- şi mai a fl ă loc de când te-au luat şi te pomeneşte la orice pas... Din cele câteva rânduri care urmau am a flat că ea se hotărâse să îndure orice, numai să nu intre în colhoz şi întrucât hotărârea ei era definitivă şi irevocabilă până la ultima suflare, bravul activ al „scumpului partid” îi trăsese cu plugul o brazdă până aproape de casă, hotărându-i să nu se atingă nici de răchiţile din vale. O aşa mam ă putea să aducă pe lume numai un duşman al Activului! Aşadar, Sovromul ne înghiţise şi mica sărăcie dintre răchiţi, iar Mama, Capitala şi Ţara îndurau suflarea Căpcăunului Roşu alături de mine! Sub scrisul mamei, ad ăugase câteva rânduri şi Andruşka: Am primit o scrisoare de la bă ieţi din Altai. Mi-au povestit multe despre viaţa lor. Te trec fi orii! Fata pe care a-i iubit-o, mi-au scris că a devenit nevastă de nevoie. Să te împaci cu

acest fapt. După cum am înţeles eu, la ei via ţa îi ca şi la tine. Şi apoi, tu ştii că Lealea nu-i de l ă sat pe marginea drumului! Dar mare este Dumnezeu! Andruşka. După ce am citit şi aceste ultime rânduri, m-a apucat o deznădejde cumplită. Tot ce avusesem mai scump pe lume era acum supus batjocorii şi eu nu puteam face nimic. Tocmai atunci s-a apropiat de mine Leandr Aleksandrovici, un evreu polonez doctor în ştiinţe, care mi-a fost ca un tată în toţi anii de lagăr. A văzut scrisoarea şi a înţeles că veştile de acasă nu erau prea bune. M-a mângâiat pe cap părinteşte şi mi-a spus: - Vanea, trebuie să te înveţi a răbda! Drumul crucii pentru noi încă e lung şi nimeni nu ştie unde îi va fi


201

capătul. De un lucru sunt doar sigur, nimic nu e ve şnic pe lumea asta... M-am târâit spre baraca mea cu picioarele grele ca de plumb. În seara aceea am citit şi am recitit scrisoarea de câteva ori. M-am răsucit de mii de ori de pe o parte pe alta, fără să pot adormi. Dintre toţi ai mei, m-am oprit cu gândul la bunelul şi într-un sfârşit am aţipit. În somn, în vis, nu ştiu cum, în mine s-a pl ămădit o scrisoare, pe care a doua zi, ca s ă n-o uit, am aşternut-o pe hârtie: Scrisoare bunicului Ce să -ţi mai scriu, bunicule Cu barba înspicat ă -n vreme, Ce să -ţi mai scriu, b ă trânule, Când lumea chinuit ă geme... Doar câţi ca mine ţi-au mai scris Şi binele şi r ă ul Şi trecut-au ca un vis S-au dus, lă sându-şi eul. Să -ţi scriu cum pe la noi Pustiul lung se-ntinde, De viaţa dusă în nevoi, Cum om pe om se vinde? La ce să ştii şi tu acum Durerea noastr ă din coloană , De praful ridicat din drum, De munca dusă de pomană ... Eu te-am lă sat la gârl ă , între plopi, Când vremea hainele- şi ţesea, Când roua argintie cu-a ei stropi Din somn petalele trezea. M-am dus să r ă tă cesc în lume,

202

Ion Moraru

Să cercetez dreptatea şi-a ei legi, Dar mă înec în valuri mari cu spume Şi-nghit venin c ă ldă ri întregi. Acum tu eşti de tot bă trân, Ai vrea să vezi cum ţi-am sosit în prag Cum ţi-am adus un car cu fân, Ca iarna să -ţi hr ă neşti viţelul drag. Tu ai crezut că -n gârbova ta fi re Vom fi cu toţi în jurul tă u, Dar vremea ne-a croit o desp ă r ţire Ce varsă numai lacrime pâr ău . Şi când arhanghelii te-ngân ă Să pleci la ei, în lumi f ăr ă dureri, M ă rog la toţi cu multă râvnă Să te mai lese viu şi în puteri. N-aş vrea să duci acolo ştiri De pe planeta noastr ă blestemată , Să strici eterne lini ştiri Spunându-le de via ţa zbuciumată ! „Priveghiul”

Munca noastră în mină, în lagărul din Dubovka, era extrem de primejdioasă. Lucram la 280 de metri sub pământ, dizlocând roca pentru a construi galeriile de exploatare. Spărgeam stratul de piatră cu sfredelele şi ciocanele de abataj, înc ărcam totul în vagoneţi pentru a fi trimis la suprafaţă, săpam şanţuri pentru scurgerea apei, din urmă altă echipă punea proptele şi scânduri de cofraj, turna beton şi gata, galeria era bună pentru exploatare. De vreo două-trei săptămâni dădusem de un strat de rocă moale şi înaintasem repede cu dizlocarea, încât betoniştii care consolidau galeriile nu dovediseră să facă întăriturile, rămânând mult în urmă.


203

În ziua accidentului, echipa noastr ă a coborât în abataj ca de obicei, în schimbul întâi. Am controlat drugii de lemn de la întărituri, să nu fie plesniţi şi ne-am apucat de lucru. Eram nouă oameni: trei lucrau cu sfredelele, trei cu ciocanele de abataj, eu încărcam roca în vagoneţi cu un căuş mecanic şi doi adunau piatra grămadă, să o iau mai uşor. Era ca în iad, un zgomot infernal, praf, n ăduşeală. La un moment dat, proptelele n-au mai rezistat, roca a răbufnit şi s-a surpat întăritura. Norocul nostru a fost că lucram atunci la un strat de rocă tare, pe care îl chinuiam de câteva zile, aşa încât în dreptul nostru tavanul nu s-a surpat, dar am rămas prinşi în capcană. Ne-am adunat toţi în jurul lui Lukştaş, şeful de echipă, un deţinut din Lituania. Ne gândeam fiecare cât de chinuitor ne va fi sfârşitul şi nu scoteam nici un cuvânt. De la o vreme, s-a auzit vocea tremurândă a lui Lukştaş: - Fraţilor, deşi suntem înghiţiţi de pământ, totuşi nădejdea este la Bunul Dumnezeu. Dacă vreţi să rezistăm, faceţi cum vă spun. Aduceţi fiecare la mine bateria şi tormozokul său! Bateria era un fel de lantern ă fixată pe casca de lucru, care lumina timp de opt ore, atât cât dura un schimb în mină. Surparea ne-a scos din mersul firesc al timpului, nu-l mai puteam calcula şi Lukştaş s-a gândit să ţinem evidenţa orelor cu ajutorul acestor lanterne, care s ă funcţioneze pe rând. Cât priveşte tormozokul, el era o raţie suplimentară, constând în două cubuleţe mici de zahăr şi o bucăţică de pâine sau, câteodat ă, câ ţiva peştişori uscaţi, pe care le primeam când coboram în mină, ca să avem putere de lucru. Tormozok se traduce „frânare”, ceea ce însemna să ne oprim puţin din lucru şi să mâncăm. Nu ne mai opream

204

Ion Moraru

noi din lucru, că trebuia făcută norma! Mâncam cu o mână, lucram cu alta şi înghiţeam totul aşa, nerugumat. Lukştaş a luat tormozokul, l-a împărţit în bucăţi şi la fiecare opt ore, când se sfâr şea o baterie, ne mai d ădea câte o porţie la fiecare, ca să ne prelungim viaţa. „Mormântul” în care eram îngropa ţi de vii avea cam zece metri lungime, opt lăţime şi vreo trei metri înălţime. Dacă n-ar fi pătruns aer prin crăpăturile pereţilor, ne-am fi sufocat imediat, dar chiar şi aşa, cantitatea de oxigen era limitată. Greutatea surpării presase în schimb cr ăpăturile de jos, de la talpă şi apa care se infiltra prin pereţi nu avea pe unde se scurge. Ne-am suit pe ni şte bolovani şi de acuma aşteptam ca apa să ne ia sufletele. Nu mai aveam nici o nădejde de scăpare, terminasem hrana ceea, terminasem tot, ni se epuizaseră definitiv puterile şi începea deshidratarea organismului. Andreiko, cel mai tânăr dintre noi, a început să aiureze, şoptind: „Olesia, te iubesc!”. Priveam la lanterna aceea care lumina şi socoteam că este lumânarea care arde pentru pomenirea noastr ă. Asistam, toţi nou ă, la priveghiul propriei noastre înmormântări şi aşteptam sfârşitul cum va fi. Mi-am dat seama atunci c ă singurul lucru care mi-a mai rămas sunt gândurile, căci ele, fiind duh, nu pot fi încătuşate de nici o închisoare din lume. M-am liniştit cumva şi nu mă temeam de moarte. Simţeam doar nevoia, ca tot omul care î şi trăieşte ultimele clipe, să-i rog pe toţi cei dragi ai mei s ă mă ierte, dar mai ales pe mama, căreia îi pricinuisem cea mai mare durere. Parc ă o auzeam zicându-mi a dojană: „Vezi, dragul mamii, unde ai ajuns dac ă n-ai avut astâmpăr?”... Şi imediat îl auzeam pe bunelul certând-o: „Fată hăi, tu roagă-te lui Dumnezeu,


205

că dacă va avea zile, din toate chinurile va sc ăpa!”... Tot atât de fierbinte simţeam nevoia să mă rog ţării să mă ierte, că atât de puţin izbutisem să fac pentru ea. Apoi mi-a apărut în minte cea mai frumoasă clipă din viaţă: Lealea dăruindu-mi de ziua mea o felicitare în care împletise cu şuviţe din părul ei data naşterii mele. Mi se părea că o aud zicându-mi cu glasul ei cald: „Lasă-mă să stau lângă tine măcar câteva clipe...” Atunci am început să strig din toate puterile: - Nuuu! Nuuu! Nu vreau s ă mori şi tu aici! Ceilalţi s-au speriat, crezând c ă am început să aiurez. Cineva a început să recite plângând un poem din Şevcenko şi nimeni n-a îndrăznit să-l întrerupă. După aceea s-a aşternut iarăşi tăcerea. În abataj se făcea tot mai cald. Nivelul apei se ridica, micşorându-se în schimb volumul de aer. Atunci, fără sămi dau seama, am început s ă mă rog, zicând: „Doamne, îndură-te! Nu poţi să fii atât de crud încât s ă laşi s ă ne înecăm în propriile noastre lacrimi! Doamne, Atot ţiitorul cerului şi al pământului, iartă-ne nouă, păcăto şilor, greşelile, curăţă-ne cugetele şi sufletele şi luminează-ne calea care duce spre Tine!”. Între timp, a fost schimbată a cincea lanternă. Viaţa se topea în noi încet, pe nesim ţite. Petrică, moldovean din Transnistria, care în tot acest răstimp nu contenise să spună că vom scăpa, a zis iarăşi: - O să scăpăm! Sigur o să scăpăm! Tot Karlagul e acum în căutarea noastră! - Vorbele astea sunt chibzuite, sau doar le arunci a şa, în vânt? l-a întrebat Mişa Diakon. Bagă de seamă, aici nu-i vânt, ca să le ducă! - Ba eu am chibzuit bine, chibzui ţi şi voi! Precis vom

206

Ion Moraru

scăpa! Ne caută acum nu doar tot lagărul, ci toată Uniunea Sovietică. Nu că le-am trebui noi - noi nu le trebuim, în locul nostru vor aduce sute - ci lor le trebuie magistrala asta centrală, ca să meargă înainte mina. Fiindcă mina e strategică pentru ei, pune baza energetică a Uniunii Sovietice. Gândul ăsta este colacul de salvare de care se agaţă sufletul meu! Şi a judecat bine băiatul. Când nu mai aveam nici o nădejde de scăpare şi de acuma aşteptam să murim, numai ce a început a se auzi în perete ciocanul de abataj. Noi, repede, urechea pe piatră! S-au auzit iarăşi bătăi. Bucurie mare, am început parc ă să înviem. Am aprins a şasea lanternă şi aşteptam. A mai durat înc ă opt ore până au ajuns la noi. Au făcut o spărtură mare şi întâi a intrat brigadierul Kostas, întrebând: - Mai este cineva viu? Primul l-a văzut pe Lukştaş, l-a cuprins în bra ţe, că erau amândoi lituanieni şi au început a plânge. Atunci am prins şi noi a plânge şi a striga, zorindu-ne cu ultimele puteri spre spărtura salvatoare. Sus ne aşteptau vagonete-platformă aşternute cu pături. Ne-au încărcat şi ne-au dus în secţia de compresoare, la căldură. Acolo ne-au dezbrăcat de haine şi ne-au frecţionat pe tot trupul cu spirt amestecat cu o ţet. Apoi ne-au controlat iarăşi semnele particulare după formulare, ca să fie siguri că stând acolo, sub pământ, n-am făcut cumva schimb de deţinuţi cu americanii. După aceea ne-au dat nişte zdrenţe uscate să ne îmbrăcăm şi două cubuleţe de zahăr ca să rezistăm până la ziuă şi ne-au trimis în lagăr, unde am fost interna ţi la infirmerie. Acolo ne-au ţinut o săptămână ca să ne mai întremăm, timp în care am fost chema ţi la cercetări pentru a „recu-


207

noaşte” care dintre noi a pus la cale „sabotajul” îndreptat împotriva „măreţei construcţii sovietice”! Le-am răspuns că nici unuia dintre cele nou ă suflete înmormântate de vii nu i-a trecut prin cap să saboteze „măreaţa construcţie” cu riscul propriei vieţi! Mai mult, Mişa Diakon şi Andreiko au îndrăznit să arate celor care ne anchetau adevărata cauză a prăbuşirii. Ei au povestit cum la sortarea proptelelor, şefii din administraţie alegeau materialul mai bun şi îl scoteau afară pentru folosul lor personal, iar în subteran trimiteau numai bârnele putrede, care nu ţineau pământul. Văzând că nu pot obţine nimic de la noi, au încercat să ne convingă măcar să coborâm din nou în mină, fiindcă a pregăti altă echipă însemna timp, iar timpul costa bani. Noi însă am refuzat categoric, mai ales când am a flat că cinci dintre betoniştii care veneau în urma noastră cu consolidările fuseseră striviţi pe loc de pământ în momentul surpării. Văzusem o dată moartea cu ochii, asistasem la propriul priveghi şi ne era de ajuns! Pentru refuzul de a presta munca repartizată de administraţia lagărului, am fost pedepsiţi cu o lună de ispăşire la BUR (barak usilennogo rejima), un fel de baracă închisoare cu un regim foarte aspru şi restrictiv. Apoi ne-au împrăştiat prin diferite lagăre. Ekibastuz Eu am nimerit la Ekibastuz, unde func ţiona un bazin deschis de exploatare a cărbunelui. M-au repartizat în brigada a doua de construcţii, al cărei şef era un om de o bunătate rară, Avdeev, fiul unui fost general albgardist. După revoluţia bolşevică, generalul emigrase împreună cu toată familia în China, însă feciorul său, iubitor de patrie, a hotărât să vină înapoi să-şi vadă ţara. Bolşevicii l-au

208

Ion Moraru

arestat pe loc şi i-au dat zece ani de muncă silnică pentru spionaj. Acest Avdeev era un om de caracter şi se vedea că are cunoştinţe temeinice în domeniul construc ţiilor. Acolo, în lagărul de la Ekibastuz, m-am întâlnit cu Pimen Damaşcan, tânărul care ne vorbise despre Arcaşii lui Ştefan cel Mare pe când eram elevi. De cum m-a v ăzut, m-a cuprins strâns în bra ţe şi mi-a spus: - Ai devenit bărbat în lege, Ionele! Îmi pare doar rău că ai ajuns şi tu aici şi mă simt vinovat faţă de tine... L-am liniştit spunându-i că şi dacă nu ne-am fi întâlnit, tot în lagăr a ş fi ajuns, că totuna aş fi pornit pe acelaşi drum. Apoi l-am rugat să-mi spună cum a ajuns la Ekibastuz. Mi-a povestit că muncise un an de zile la mina de aramă de la Djezkazgan, unde se fora pe uscat. Acolo oamenii mureau ca muştele. În fiecare lună venea câte o etapă de forţe proaspete şi plecau etape mici de bolnavi, cei mai mulţi schilozi. După un an de zile, n-a mai rezistat. Praful inhalat îl făcea să tuşească şi câte zece-cincisprezece minute în şir. L-au diagnosticat cu silicoză şi l-a trimis în lagărul - spital de la Spask. Medicul de acolo, un prizonier neamţ, l-a tratat cu pricepere şi după o vreme a fost trimis la lucru în cariera de piatră. Din cauza prafului, boala a revenit şi la insistenţele acelui medic neamţ a primit de lucru ca lăcătuş-mecanic, specialitatea sa. Cum ştia foarte bine germana şi majoritatea maşinăriilor erau nemţeşti, Pimen s-a descurcat de minune, ajungând să repare chiar maşinile personale ale celor din administra ţia lagărului. Într-o bună zi a venit la dânsul şeful lagărului însoţit de doi civili, i-a întins un desen tehnic în limba german ă şi l-a pus să-l descifreze. Acolo, în lagăre, ruşii aveau multă tehnică germană, captură de război, dar tehnica asta


209

trebuia montată, trebuia dirijată, reparată, îngrijită, iar civilii lor nu ştiau nemţeşte. Pimen însă citea de minune desenele acelea. Aşa l-au luat ca specialist mecanic pe şantierul de la Ekibastuz. Moartea „T ă tucului” În primele zile ale lui martie 1953 regimul din lag ăr s-a înăsprit brusc. Fiecare baracă era controlată dimineaţa şi seara, pe turnurile de veghe ap ăruseră mitraliere, iar patrulele însoţite de câini controlau în permanenţă zona. La început am crezut că s-a descoperit vreun plan de evadare şi de aceea a sporit paza. Apoi am v ăzut că portretul marelui „Tătuc al popoarelor”, care era aninat pe clădirea garnizoanei, avea o panglic ă neagră deasupra. Reacţiile au fost felurite. Unora nu le venea s ă creadă, căci îl socoteau nemuritor, al ţii, naivi, se bucurau c ă vor pleca în libertate. Cei mai explozivi au fost banderoviştii, care s-au adunat imediat în cete, strigând şi cântând. În seara aceea, stingerea a fost mai devreme, ca s ă ne poată împrăştia şi încuia în barăci. Dimineaţă, la deşteptare, toţi cei trei mii de deţinuţi am fost scoşi afară şi încolonaţi. În faţa noastră, pe o ridicătură, s-a postat şeful lagărului, Tatarin, înconjurat de gardieni şi cu o voce solemnă ne-a anunţat: - Cetăţeni deţinuţi! Sunt împuternicit să vă aduc la cunoştinţă o veste care a mâhnit profund clasa proletară din întreaga lume! Zilele acestea a încetat s ă bată inima părintelui popoarelor, Iosif Visarionovici Stalin! Atunci s-a petrecut ceva cu totul neaşteptat. Din piepturile slabe ale deţinuţilor umiliţi şi înfometaţi au izbucnit, fără nici o comandă, urale de bucurie. Oamenii î şi aruncau căciulile în sus şi strigau cât îi ţineau puterile.

210

Ion Moraru

De pe turnurile de veghe, soldaţii, cu degetele pe trăgaci, aşteptau comenzile superiorilor. Numai Dumnezeu ne-a ocrotit atunci de vărsarea de sânge ce putea să se întâmple! După ce vuietul s-a mai potolit, Tatarin, scrâşnind printre dinţi, ne-a avertizat: - Vă previn că în aceste zile de mare durere a proletariatului vom pedepsi cu cruzime orice abatere de la regim! Cu asta, convocarea noastră s-a terminat. Deţinuţii au intrat obişnuit în program, dar zvonurile, discuţiile şi presupunerile au început să frământe minţile tuturor. Fiecare î şi dădea cu părerea despre posibilele schimb ări şi visa, mărturisit sau nu, eliberarea. Aleksandr Isaevici Soljeni ţân Într-una din zilele care au urmat, pe şantier s-a întrerupt curentul electric. Penele de curent erau bucuria noastră! Fugeam imediat în ţehul de turnătorie, unde se lucra cu metale la temperatură înaltă, şi ne mai încălzeam puţin trupurile îngheţate. La turnătorie venise de pu ţin ă vreme, transferat dintr-o brigadă de construcţie, un om înalt, slab, cu o faţă prelungă, cu barbă ascuţită şi nişte ochi pătrunzători, negri ca tăciunele. Părea să aibă vreo patruzeci de ani. Era profesor de istorie, făcuse serviciul militar, fusese căpitan în armată şi ajunsese în lagărele sovietice ca „du şman al poporului”. Era zgârcit la vorbă, foarte zgârcit şi când se hotăra s ă vorbească, întâi gândea cuvântul şi apoi îl pronunţa. De cum am intrat în ţehul acela, noi, dezmor ţiţi de căldură, am început a vorbi că uite, acum, că murise „tătucul”, o să scăpăm şi plecăm acasă. El a stat la locul


211

lui şi ne-a ascultat cu luare-aminte. Pe urm ă a zis liniştit: - Nu scăpăm aşa repede de aici! Pentru bol şevici, noi suntem o mare problemă. Opinia publică mondială este puternic agitată în privinţa noastră, ne susţine şi protestează împotriva regimului. Şi în condiţiile astea, ei sunt nevoiţi să ne pună în libertate, dar nu ştiu cum. Fiindcă noi, odată eliberaţi, o să povestim acasă ce-am făcut, cum ne-au tratat, ce-am mâncat, iar rudele au să spună la alţii. Deci noi suntem o bomb ă biologic ă gânditoare de care ei se tem mai mult decât de bomba atomică. De ce? Pentru că eroziunea pe care noi o vom face în societate povestind adevărul despre „fericirea roşie” va fi eroziunea decisivă care va duce la prăbuşirea regimului! Nu prea am stat noi s ă ne batem capul atunci cu ce voia să zică dânsul. Ce atâta filozofie? Are să ne elibereze şi gata! Dar el, în felul lui, avea dreptate. Era un om extraordinar, de o mare c ăldură sufletească. Eu l-am îndrăgit din prima clipă, l-am simţit aproape. Deşi, să spun drept, eram gata să pun mâna pe o cărămidă - că altă minte n-aveam atunci - să-i dovedesc că eu sunt român. Fiindcă el îmi zicea: - Tu nu mai eşti român, tu eşti moldovean! El fusese înainte profesor de istorie în Uniunea Sovietică, şi în adâncul sufletului tot slavofil era, socotind că slavii sunt rasa care va domina globul pământesc. Şi-mi spunea el mie că nu sunt român, că Basarabia este altceva decât România. Iar cu asta eu nu m ă puteam împăca... L-am preţuit mult şi atunci, în lagăr, dar abia încoace, după căderea sovietelor, când ne-a trimis la fiecare din cei care am supravieţuit cartea sa, „Arhipeleagul Gulag”, am înţeles cine era dânsul. Eu ştiam din lagăr cum a scris cartea. Camarazii lui de brigad ă ne povesteau că

212

Ion Moraru

după ce gardienii i-au luat de vreo câteva ori foile scrise, pedepsindu-l cu carcera pentru ele, profesorul şi-a stocat tot materialul în memorie, împărţindu-l şi organizându-l pe boabele unor metanii pe care le ţinea permanent în mână. Apoi, până la eliberare a repetat zilnic cartea ca pe o rugăciune, ca pe o slavă închinată milioanelor de martiri din Gulag. Se vede că a avut într-însul su flet de scriitor... Asta se dăruieşte de sus, nu e ceva întâmpl ător. Să ştii foarte bine limba, să ştii a scrie, a învârti cuvintele şi a cuprinde tot în nişte rânduri, darul acesta este talent, e har d ăruit de sus, de la Dumnezeu. Şi Soljeniţân a avut acest har. Se-aude numai cucuveaua-n ţara mea... Toate lagărele sovietice aveau obligatoriu o cl ădire „culturală” numită KVC (kul’turno-vospitatelinaia ceasti), un fel de „club de reeducare” unde deţinu ţilor li se servea ideologie bolşevică şi unde mişunau turnătorii administraţiei. Turnătorii aceştia erau o specie aparte. De frica stăpânirii sau pentru cine ştie ce avantaje m ărunte erau în stare să vândă pe oricine. Şi erau numeroşi, c ă lume slabă de înger găseşti unde vrei. Deţinuţii îi urau şi îi sancţionau fără mil ă. Dacă vreunul era depistat că e turnător, noaptea era înjunghiat şi în gură i se punea un bileţel pe care scria „Iuda”. Atât. Banderoviştii în special erau foarte necruţători cu turnătorii. Într-una din zile, m-am dus şi eu la KVC, pentru „culturalizare”. Pe o masă lungă erau aşezate la zi colecţiile ziarelor de partid din toate republicile sovietice. Toate aveau aceleaşi teme: contribuţia marelui Stalin la dezvoltarea tuturor domeniilor de activitate; dep ăşirea


213

planului în toate ramurile de producţie; avântul cetăţenilor în construirea măreaţă a comunismului; iar pe plan extern: apropiata biruinţă a proletariatului în lupta de clasă din ţările capitaliste. Năucit de lectură, am dat să plec, dar chiar atunci s-a apropiat de mine un moşneguţ scund şi slab, zicându-mi cu o voce scârţâită: - Tu eşti din Moldova? - Nu! - Da’ de unde e şti? - Din Basarabia. - D-apoi ce, nu-i totuna?!... Uite, î ţi propun să citeşti un articol al marelui vostru poet Emilian Bucov. Am înţeles pe dată că era provocator şi măsurându-l cu privirea, i-am răspuns: - Da, într-adevăr, e un haidamac mare, cam de vreo trei ori cât dumneata. Dar pentru mine amândoi sunte ţi totuna! Bucov acesta era un poet de dup ă război care făcuse liceul la Cetatea Alb ă, avea o limbă românească curată, dar se vedea de cât colo că era rus şi comunist înfocat, cu aere de mare scriitor român de la Chi şinău. Şi ca toţi scriitorii din Moldova sovietică, era şi jurnalist de partid. Am găsit acolo, la KVC, în „Izvestia”, un articol în care „marele poet” Bucov înfiera renaşterea Germaniei de Vest, care se reunea atunci în aşa-numita Trizonia şi „ameninţa” iarăşi Europa - zicea el - cu „invazia teutonic ă”. Când am terminat de citit articolul, mo şneguţul a răsărit ca din pământ lângă mine, întrebându-mă: - Aşa-i că le dă bine la bot fasciştilor? I-am răspuns iritat: - Dumneata ce vrei, moşule, ca Germania s ă se descom-

214

Ion Moraru

pună din nou în landuri federale, iar cnezatele ruse şti unite să-şi mai alipească la ele şi întreaga Europă? - Nu zic asta, dar s ă nu mai năvălească iar peste noi! - De ce? Ca noi, în sudoarea frun ţii, să ne dobândim în linişte grobuşka aici, în lagăr?!... Şi ştiind că are să meargă să-şi facă raportul, am adăugat: - Moşulică, chiar dacă m-a înghiţit pământul, eu nu m-am schimbat. Aşa să-i spui stăpânului! M-am întors să plec, şi în urma mea, moşul mi-a strigat cu ură: - Smintitule, are să-ţi pară rău! M-am dus furios spre baracă şi pe drum am şi ticluit în minte o scrisoare pentru Bucov, pe care să i-o trimit pe adresa Uniunii Scriitorilor, „uniunea ling ăilor” regimului. Cum am ajuns pe prici, mi-am luat creionul chimic, caietul şi am scris: Scrisoare lui Em. Bucov Tu scrii poeme-n Chi şină u, Te plimbi alene pe alei, Î ţi aperi caldul loc al t ă u, Şi liber miro şi fl ori de tei. Ţ i-i frică , strigi la teutoni Să nu ne calce iar ogorul.

Bucov, eu tot nu vreau patroni, Nu vreau să vă d robit poporul! Azi vă d popoare r ă stignite Pe cruci puternice de fi er, Iar tu le cânţi că -s fericite Sub talpa noului boier.


215

Închide- ţi fabrica de versuri, Şi nu mai scri’ poeme-n Chi şină u Dacă nu vezi a vremii mersuri, Nu vezi ce-i bine şi ce-i r ău !

Şi i-am trimis scrisoarea asta pe adresa Uniunii, a primit-o, iar eu am primit un „onorar” de zece zile de carceră. Cum adică am îndrăznit să trimit scrisoare prin afara cenzurii? Şi pentru ce cu atâta ură şi răutate mă năpustesc eu asupra unui aşa de minunat poet sovietic? La carceră, se în ţelege, am avut regim special: dimineaţa, 300 de grame de pâine, pe urmă stat în picioare sau pe şezut până seara. Cum te prindea c ă te-ai întins, î ţi lua tapceanul şi o săptămână-două dormeai pe ciment, îmboln ăvindu-te sigur de pneumonie şi reumatism. Altă ocupaţie nu aveai acolo decât să stai frumos şi să aştepţi rândul când ţi-or da drumul. Şi dacă, Doamne fereşte, făceai năzbâtii, urlai sau altceva în carceră, î ţi mai prelungeau pedeapsa o zi-două. După ce am terminat „onorariul” ista de zece zile, ce m-am gândit? Nu lui Bucov trebuia să-i scriu eu, ci pe toţi să-i înfierez, toată scriitorimea. Şi peste două luni de zile am scris la toat ă Uniunea Scriitorilor o poezie care se numea F ă cliile: Privind prin secole-napoi, La voi, f ă clii ce v-aţi aprins, Lumina că ror pentru noi Şi celora de mâni îi de nestins, Îmi fi erbe su fl etul vulcanic clocotind, Când astă zi vă d că noi nu se aprind. La doinele demult de voi cântate

216

Ion Moraru

Urechea mi-o aplec s ă le ascult Şi ele sunt atât de fermecate, C ă -l mişcă pe că runt şi pe adult. Cu pana voastr ă moale scâr ţâind, Aţi scos din su fl et ca dintr-un ocean M ăr gă ritare veşnic str ăl ucind, Îmbogăţind comoara an de an. Privighetori din alte ţă ri Cu farmecul de lir ă -aţi întrecut, Iar noi acum, f ă ră cântă ri, În loc de viitor în tain ă admir ă m trecut. Azi nu mai cântă -n zori priveghetori, Se-aude numai cronc ă nit de ciori Şi-n loc de mierla ce frumos cânta, Se-aude numai cucuveaua-n Ţ ara mea! După ce am scris, parcă m-am descărcat, mi-am răcorit sufletul. Nu mai puteam r ăbda atâta minciună, dar cum să puşc într-înşii? Armata nu făscusem, armă n-am ţinut în mână... I-am puşcat şi eu cu scrisoarea asta. Şi iară am primit zece zile de carcer ă.

Lagă rul Spask - „casa în ţelepciunii” Pe la mijlocul primăverii, trei brigăzi de la Ekibastuz au fost repartizate la construirea unui segment de cale ferată, la opt kilometri distanţă de lagăr. În fiecare zi căram cu roabele pietrişul pentru nivelarea terasamentului, apoi duceam pe umeri traversele gudronate. Cum eram numai piele şi os, iar hainele începuseră să ni se roadă de la traverse, în scurt ă vreme am ajuns toţi cu umerii sângerânzi şi plini de răni. Ne-au uns cu


217

un pămătuf înmuiat în iod, dar rănile crăpau din nou, se lipeau de zdrenţele de pe umeri şi dureau şi mai tare. Şi ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, de la mânuirea şinelor de cale ferată, pe care le mişcam târându-le de lan ţuri, am început să am şi dureri de burtă. Într-o zi a venit din lagărul - sanatoriu de la Spask un mic grup de bolnavi care fuseser ă trimişi din nou la muncă. Unul dintre ei s-a apropiat de mine, m-a întrebat cum mă cheamă şi de unde sunt şi mi-a întins în taină un bileţel. Era de la Petrică Lungu, cu care formasem, alături de Vasile, „triumviratul” organizaţiei noastre. După întâlnirea cu Pimen Damaşcan, aceasta era a doua minune care mi se întâmpla în lag ăr. Petrică Lungu era un băiat cuminte, un fel de fată mare, fin ca o domni şoară, tăcut, liniştit, dar înţelept, foarte înţelept. Făcuse doi ani de Şcoală Sanitară la Bălţi înainte de a fi arestat şi acum î şi folosea cunoştinţele în spitalul de la Spask. Şi mi-a scris el în bileţel: „Ioane, vezi că se mişcă gheţarii, are să ne judece din nou. Trebuie s ă vii să ne sfătuim ce să vorbim la judecată, ca să nu ne prelungească anii, ci să fim şi noi eliberaţi înainte de termen...”. Asta fiindcă după moartea lui Stalin şi arestarea lui Beria se dăduse posibilitatea reexaminării dosarelor şi multora li se micşoraseră pedepsele, iar alţii chiar erau eliberaţi. Mai departe, Petrică îmi spunea: „Eu lucrez ca asistent la medicul chirurg principal din lagărul Spask şi ca să nimereşti la mine trebuie să simulezi o boală careva. 90% din deţinuţi, într-un fel sau altul, sunt ataca ţi la stomac, aşa că simulează boala de stomac”. Cum tocmai aveam durerile acelea de burt ă de la căratul şinelor, peste vreo trei luni de zile am fost trimis la

218

Ion Moraru

Spask, împreună cu alţi douăzeci de bolnavi. Călătoria a fost anevoioasă, pe o temperatur ă de 35 de grade, într-o dubă închisă în care n-a rezistat nici câinele lup. Nervos peste măsură din cauza căldurii, animalul l-a înşfăcat la un moment dat pe soldatul care ne p ăzea şi era cât pe ce să-i sfâşie gâtul. N-a reuşit, i-a ferfeniţit în schimb mâna dreaptă, cu care se apăra. Soldatul a izbutit totuşi să transmită un semnal şoferului, duba s-a oprit, un ofiţer a deschis uşa şi câinele a f ăcut un salt şi a luat-o razna în stepă, înnebunit de căldură. A fost una din pu ţinele evadări reuşite... Târziu de tot am ajuns la Spask, n ăuciţi de zăpuşeală şi de hurducături. Spask era un fel de centru sanitar unde se aduceau deţinuţii bolnavi din toate lagărele din Kazahstan, bărbaţi şi femei. Nu mai era nici o separare acolo, fiindcă bie ţii oameni erau de nimica. Care n-avea un picior, care n-avea o mână, care îi căzuse nasul de ger sau avea tuberculoză. Toate bolile de pe faţa pământului se tratau acolo, însă în modul cel mai primitiv. Chirurgul-şef era un fost medic militar din armata german ă, Rosenberg, mâini de aur, care adeseori era dus şi la boierimea comunistă să facă operaţii, aşa de bine lucra. Lagărul era de dimensiunile unui orăşel de vreo douăzeci de mii de locuitori, toţi bolnavi sau invalizi. Barăcile erau tot dreptunghiulare, dar mai joase, iar ferestrele mai mici, cu gratii groase de fier. Când am intrat acolo, am fost repartizat direct în secţia celor care urmau s ă fie operaţi. Petrică aranjase totul, dar foarte discret, fără să dea deloc pe faţă că ne cunoaştem sau că avem dosar comun. Doar medicul, domnul Rosenberg, ştia cine sunt. Petrică îi povestise despre organizaţia noastră, cum am înfiinţat-o, cum ne-


219

au prins, iar medicul îl l ăudase încântat: - Sunteţi băieţi curajoşi, bravo! Bagă-l pe Vanea pe mâna mea, ceva om face noi cu dânsul! Şi au început să mă pregătească de operaţie. M-au controlat, m-au apăsat pe burtă, mi-au ascultat inima. Eu, când am înţeles că nu-i glumă, l-am întrebat pe Petric ă: - Măi, voi sunteţi nebuni, chiar aveţi de gând să mă tăiaţi?! Eu cu stomacul, slav ă Domnului, stau bine... Mănânc chiroane şi ies ţinte! El, nimic, să stau liniştit, că ştie doctorul ce face. Doctorul, după ce m-a pipăit binişor, mi-a zis: - Mâine la tăietură! Eu am înlemnit: - Cum la tăietură? - Mâine la tăietură! Scoatem apendicele! Şi ca să mă încurajeze, neamţul a adăugat: - Nu te nelinişti! La noi în ţară, la toţi copiii li se scoate apendicele la vârsta de patru luni şi nu mai au probleme toată viaţa. Dumitale ţi-l scoatem acuma. Îi bolnav, nu-i bolnav, îl scoatem, c ă trebuie, dacă ai venit aici. De ce ai venit, de flori de cuc...?! N-am avut încotro şi a doua zi m-au luat la t ăietură. Masă de operaţie nu era acolo. M-au întins pe o lavi ţă şi patru sanitari zdraveni s-au apropiat iute de mine, de parcă voiau să sar ă la bătaie. M-au apucat fiecare de câte o mână şi un picior. Aşa te ţineau, ca pe vite, că n-aveau încotro, săracii, n-aveau instrumetar, n-aveau nimic. Narcotic era pu ţin, încât mi-au făcut o anestezie foarte zgârcită. Apoi am auzit comanda: - Bisturiul! Am simţit cum pârâie carnea în dreapta, ca materialul

220

Ion Moraru

când îl taie croitorul. Pe urm ă doctorul a început sămi umble prin maţe. Ce-a făcut acolo înăuntru, numai neamţul ştie! Eu ştiu doar că m-a durut până la turbare, până la nebunie. Am încleştat însă dinţii şi mi-am zis: „Eu sunt comandant, trebuie să rabd! Ce-o să zică Petrică dacă o să mă vadă scâncind sau răcnind?”. Şi n-am răcnit. Doar la un moment dat, când mi s-a p ărut că mi-a scos toate măruntaiele într-o cuvă, ceva, ca să le dezinfecteze, atunci am gemut o dată straşnic, ca un viţel. Când s-a terminat operaţia, i-am mulţumit doctorului şi l-am întrebat dacă pot să plec. El a râs de a răsunat sala şi a făcut semn sanitarilor să mă suie pe targă. M-au dus pe un prici, mi-au pus un săcuşor cu nisip cald pe tăietură şi mi-au spus: - Durerea, băiete, abia peste vreo dou ă ore va începe. Ce a fost până acum e floare la ureche! Şi aşa a fost. A doua zi am putut să mă mişc puţin, iar a treia zi miau scos aţele. De acuma puteam s ă stau de vorbă în voie cu Petrică, fără să fim suspectaţi: eu eram pacient, iar el, asistentul doctorului. Am pus împreun ă la cale cum să ne comportăm la judecată, ce să spunem, cum să facem ca să ne reducă termenul de condamnare. Zece zile, cât am stat la Spask, Petric ă m-a luat de mai multe ori cu el s ă-mi arate secţiile de bolnavi. M-a dus în barăcile cu distrofici, care stăteau întinşi pe priciuri, aşteptând să se umfle şi să moară. Mi-a povestit cum zilnic şaizeci-şaptezeci de cadavre plecau din lagăr la groapa comună. Acolo, până să le astupe, unele începeau să putrezească, răspândind un miros infernal. Când groapa se umplea, aduceau buldozere mari şi dădeau ţărână deasupra.


221

Am fost şi în baraca unde se a fla secţia femeilor. Era acolo o femeie care avea mâna tăiată, avea numai un ciot în loc de mână. În dorinţa ei arzătoare să devie mamă, Dumnezeu ştie cum a izbutit s ă rămână însărcinată şi a născut un copil frumos ca un înger. N-am cuvinte s ă descriu cu câtă dragoste, cu câtă patimă maternă mângâia ea copilul cu ciotul acela de mân ă... Petrică mi-a spus că mamele erau lăsate să nască şi să înţarce pruncii, după care copiii le erau smul şi de la sân şi duşi în orfelinatele sovietice. Durerea acestor femei, care nu ştiau dacă î şi vor mai găsi vreodată copiii, nici dacă vor mai putea fi vreodată mame, le făcea uneori să-şi piardă minţile. Într-una din zile am intrat în baraca nebunilor sau „casa înţelepciunii”, unde erau oameni de tot felul: savanţi, doctori în ştiinţe, bolşevici, eseri de stânga, eseri de dreapta, dar toţi duşi cu mintea. Acolo am avut parte de o primire spectaculoasă. Când am intrat, cineva a şoptit respectuos: „Oaspe ţi de peste hotare!”. Unul din nebuni, un bătrânel scund, care î şi închipuia că este nepotul lui Mahendra Bir Bikram-Şah Deva, împăratul Nepalului de atunci, s-a a şezat pe un hârdău şi cu un gest de binecuvântare şi-a invitat supuşii să şadă pe fotoliile aurite. Apoi a declarat solemn c ă el, împreună cu bunul său prieten, seminaristul Koba (Koba era porecla lui Stalin) au întocmit legile după care se mişcă întreg universul şi au obosit nespus de mult. După aceasta, înclinându-se spre noi, a zis: - Excelenţele voastre, noi vom curma toate pornirile urâte din fericitul nostru Albion. Celor care vor încerca să evadeze, le vom t ăia câte un picior. Cine va încerca să ridice mâna asupra regatului, va r ămâne fără mână.

222

Ion Moraru

Acei care vor încerca să asculte şoaptele neroade de peste hotare, vor rămâne fără urechi. Şi să nu îndrăznească nimeni să-şi vâre nasul unde nu-i fierbe oala, că va rămâne fără nas! - Măria ta, dar asta-i deja dictatură! a protestat unul dintre supuşi. - Corect. Dar fără dictatură nu poate fi construit viitorul luminos al omenirii. Acum eu am obosit şi despre această taină vă va vorbi mai departe luminăţia sa pastorul Danilevski. „Pastorul” a arătat spre un pacient yoghin, care de când intrasem noi stătea în cap, cu picioarele şi mâinile larg desfăcute: - Priviţi, excelenţele voastre, la această desăvârşire a ordinii mondiale. Noi am trăit o jumătate de veşnicie cu picioarele în jos şi ţineam la loc de cinste capul. El îns ă n-a putut să ne conducă mai departe. Atunci a avut loc Marea Explozie a înţelepciunii omeneşti, după care totul a fost întors cu picioarele în sus şi a început cea de-a doua jumătate a veşniciei, în care conduce un alt organ, numai nu capul. Aceasta este t ălmăcirea definitivă a lucrurilor! După această „tălmăcire”, bătrânelul de pe hârdău ne-a propus să înceapă ceremonia de primire a noastr ă în rândurile lorzilor din Albion. Petrică s-a înclinat foarte cuviincios, aplecându-mi şi mie capul cu mâna şi a motivat că nu suntem încă destul de pregătiţi şi n-am adus darurile cu noi. Apoi, tot p ăşind cu grijă îndărăt, ne-am retras spre uşă. Când am ieşit afară, am răsuflat adânc şi m-am uitat în urmă dacă nu vine cineva după noi. Eram şocat şi mă întrebam cu ce au păcătuit atât de groaznic aceşti oameni. Petrică mi-a răspuns că ei ispăşesc pesemne păcatele unui


223

imperiu care a semănat numai durere şi groază în lume. Câţi oameni nevinovaţi din atâtea ţări nu şi-au pierdut minţile din pricina suferinţelor la care i-a supus „tătucul iubitor al popoarelor”? Apoi tot Petrică mi-a povestit cum aceşti oameni erau folosiţi pe post de cobai pentru experimente psihologice. De două-trei ori pe lună, medici civili le administrau substanţe numai de ei ştiute, după care controlau efectul. Uneori, după aceste experimente pacienţii zăceau nemişcaţi zile întregi. Tabloul ăsta, pe care l-am văzut eu acolo, în baraca nebunilor, socot că merită să fie pus în scenă, într-un film. Merită! E un tablou care arat ă până unde a fost în stare regimul bolşevic să ducă populaţia din fosta Uniune Sovietică. E tragedia unui popor care a fost dus pân ă la demenţă... Într-o seară, tot acolo, la Spask, am v ăzut o altă scenă dramatică, „drumul crucii” pe care-l f ăceau invalizii de la cariera de piatră în care erau siliţi să lucreze pentru o bucată de pâine şi până în lagăr. Plecarea la muncă şi venirea de la muncă erau pentru ei mai chinuitoare decât însăşi munca, fiindcă majoritatea se mişcau foarte greu. Unii n-aveau un picior, alţii n-aveau o mână, ori un ochi, ori nas... Se ţineau câte doi, iar unii se mai sprijineau şi în beţe. Făceau un drum de un kilometru şi jumătate în două ore, timp care li se socotea în afara programului de lucru. Când nu mai puteau să se târască, unii se dădeau pur şi simplu de-a rostogolul, alţii î şi puneau o piatră sub cap şi dormeau aşa, pe marginea drumului, până a doua zi dimineaţă. Munca lor în carieră nu aducea mare contribuţie. Cei care aveau două mâini spărgeau piatra cu barosul, cei cu

224

Ion Moraru

o singură mână o răscoleau cu ranga. Dar cât puteau face nişte oameni invalizi? Scopul adevărat era să-i tortureze. Iar colonelul Cecev, şeful Direcţiei Lagărelor, când venea în inspecţie o dată pe lună, le amintea batjocoritor că „mişcarea este viaţă”, după cum învaţă doctrina marxistleninistă. Toate lucrurile astea mi-au stârnit o revolt ă sufletească fără margini şi am jurat în sinea mea să nu le uit niciodată, până la Judecata de apoi!

„Ciocârlia” După plecarea din Spask, ultimul lagăr în care am nimerit a fost cel din Aktas. De acum adia vântul schimbărilor şi ne umplea şi pe noi de speranţă. Au apărut primele dosare revăzute şi primii deţinuţi eliberaţi înainte de termen. Eu nu făcusem nici un fel de cerere de reexaminare, dar într-una din zile am fost chemat la cancelaria lagărului, unde mi s-a comunicat oficial că Judecătoria Supremă a URSS a revăzut dosarul membrilor organiza ţiei „Sabia Dreptăţii” şi a hotărât pentru acuzaţii Lungu, Bobeică, Ţurcanu şi Moraru păstrarea întocmai a condamnărilor, fiind anulat doar termenul de 10 ani exil în nordul îndepărtat. Isp ăşisem patru ani de pedeapsă, mai aveam şase. În minte mi-a apărut scena calicilor care veneau de la cariera de piatră şi tragedia din „casa în ţelepciunii”. Dacă voi sfârşi şi eu ca aceia? Iar dacă nu, vor mai avea oare bieţii mei bunici zile să mă aştepte? Dar mama, cu inima ei zdrobită? A început să mă cuprindă disperarea mă gândeam tot mai des la evadare. Cam în perioada aceea, administraţia lagărului


225

îndulcise regimul. Ei de acuma ştiau că se micşorează termenele şi încercau să ne atragă să rămânem acolo după eliberare, fiindcă aveau nevoie de forţă de muncă. KVCul era mai activ ca niciodată. Deţinuţilor li se dăduse permisiunea să organizeze o trupă de teatru şi chiar o orchestră adevărată. Aşa l-am reîntâlnit, spre marea mea bucurie, pe fostul meu profesor de matematică de la Târnova, domnul Belinski. El cânta la vioară şi când l-am văzut, m-am gândit aşa, ca prin vis, că e dânsul. M-am suit pe scen ă, m-am apropiat de el şi l-am întrebat: - Dumneavoastră sunteţi profesor de matematică, cum aţi nimerit aici? Când a auzit că vorbesc româneşte, s-a pierdut cu firea şi abia a putut să mă întrebe cine sunt. - Sunt un elev de-al dumneavoastr ă de la Târnova. Vă mai aduceţi aminte de sărbătoarea Sfântului Vasile de pe aleea de castani de la conac? Atunci el s-a repezit la mine, m-a cuprins şi a izbucnit în lacrimi. Apoi s-a întors către public, într-o mână cu vioara, într-alta cu arcuşul şi a zis: - Dacă în sală este fie şi numai un român, concertul va fi românesc! S-a întors spre orchestră, a atins uşor coardele viorii şi de pe scenă au început să se reverse sunete fermecate. Când a ajuns la Ciocârlia, am rămas toţi vră jiţi. Urmăream uluiţi cum umbla arcuşul pe coarde, cum urca el ciocârlia în în ălţimile cerului şi cum o cobora în jos, iar celelalte păsări din luncă îi ţineau isonul. Doamne, cât ă frumuseţe a fost! Auditoriul a rămas fără grai, iar Boris, un prieten t ătar, pictorul lagărului, m-a întrebat dacă vioristul meu este

226

Ion Moraru

pământean. Atunci mi-am adus aminte de cuvintele pe care mi le spusese Pimen demult, pe malul gârlei de la Slănina: „Cultura neamului trebuie purtat ă în lume ca o haină de sărbătoare”. Peste nici două săptămâni, profesorul Belinski a fost trimis în etapă, într-o direcţie necunoscută şi n-am mai aflat mai mult despre dânsul. Lidia Monastâriova În tot acest timp, gândul evad ării nu mă părăsea deloc şi socoteam că teatrul înfiripat în lagăr m-ar putea ajuta, fiindcă ei plecau periodic cu concerte în alte lag ăre. S-a potrivit numai bine că domnul Beresnevici, regizor rus, conducătorul trupei, pusese ochii pe mine şi se ţinea scai să vin în cercul dramatic. Se vede c ă găsise în mine ceva aspect feminin şi mi-a dat să joc rolul Manei din piesa lui V. Şcvarkin, „Copil străin”. Manea trebuia să fie o ruscuţă frumuşică, trasă prin inel, şi m-am străduit cum am putut să-mi fac rolul cît mai bine. Am jucat piesa la noi şi de acuma urma să mergem în lagărul de femei, s ă dăm o reprezentaţie şi acolo. Zona femeilor era la 100 de metri distanţă, despărţită de noi printr-o reţea de sârmă ghimpată. Între cele două lagăre era o fâşie neutră, în care oricine păşea era împuşcat fără somaţie de santinele. Acum însă, cu „încălzirea” hruşcevistă, ne mai lăsau câteodată în zona femeilor, că poate, socoteau ei, ne leg ăm între noi şi rămânem acolo după eliberare. Am plecat din lagăr cu două maşini: una încărcată cu decorul şi recuzitele de rigoare, alta plin ă cu noi, actorii. Dincolo de sârme, femeile, cu fe ţele lor galbene-pământii şi salopetele spălăcite ne aşteptau grămadă la club. Noi


227

ne ţineam în urma regizorului ca un cârd de gânsaci dup ă stăpân şi scotoceam cu ochii împrejur. În culise, domnul Beresnevici m-a dus direct la Lidia Monastâriova, conducătoarea trupei de teatru a femeilor. Ea fusese actriţă în Ucraina. În timpul ocupaţiei fasciste lucrase ca traducătoare la o instituţie administrativă, iar la venirea bolşevicilor fusese acuzată de spionaj în favoarea nemţilor şi condamnată la muncă silnică în lagăr. Domnul Beresnevici, care o cunoştea bine, m-a dat imediat în primire: - Lidia, ia-l în grij ă şi fă dintr-însul femeie! Monastâriova avea cu vreo şapte-opt ani mai mult decât mine şi era de o frumuseţe rară, sufletească şi trupească. Era foarte cultivată, vorbea frumos şi îngrijit. Avea nişte ochi negri, sclipitori şi toată făptura ei era învăluită într-o taină greu de descris. A rămas cu mine să mă pregătească. M-a dezbrăcat de cămaşă, mi-a dat o rochie pestriţă, lungă până la genunchi, m-a încălţat cu o pereche de sandale, mi-a aranjat peruca, broboada şi m-a parfumat uşor după urechi. În tot timpul ăsta aveam senzaţia că mă aflu în preajma unui rug misterios. La un moment dat n-am mai găsit ce să ne spunem şi am rămas uitându-ne unul la altul. Ea s-a scuturat prima de vrajă. S-a dat într-o parte, s-a dat în alta, m-a privit mul ţumită şi mai mult decât atât n-a fost nimic. S-a terminat spectacolul, am primit aplauze, felicitări şi câte un bucheţel de flori artificiale făcut de deţinute, iar Monastâriova a mers s ă ne conducă până la poarta lagărului. În drum spre poartă, cum mergeam înceti şor alături de dânsa, n-a mai r ăbdat inima mea păcătoasă, am tras-o mai aproape de mine şi am sărutat-o bărbăteşte.

228

Ion Moraru

Gestul acesta a fost foarte zguduitor pentru ea, dar asta am aflat mai târziu. Deocamdată, după ce ne-am despărţit, am continuat să corespondăm. I-am povestit câte ceva despre mine, despre Basarabia şi i-am trimis prin domnul Beresnievici un mic album confecţionat de mine, în care aveam fotogra fiile celor dragi de acasă. A fost foarte bucuroasă şi emoţionată. Pe urmă am aflat că se eliberează şi i-am pierdut urma. Peste un timp, m-am pomenit chemat la vorbitor de o femeie. Era duminică, zi de odihnă şi eu tocmai mă întorsesem din schimb. Eram nebărbierit, murdar, nu dovedisem nici să mă spăl de negreala aceea de cărbune. M-au introdus în camera de întâlniri şi acolo am văzut o femeie distinsă, îmbrăcată într-un pardesiu lung, cu căciuliţă şi o eşarfă petrecută peste umeri. Mi-am zis că e o greşeală sau că o fi vreuna din cercetătoarele care fac studii despre deţinuţi şi a venit să mă descoasă. Ea s-a uitat lung la mine, s-a uitat şi mi-a zis: - Vaniuşa, nu mă cunoşti? Atunci am zărit ochii ei negri, sclipitori şi am înţeles că era actriţa Monastâriova. A deschis braţele larg şi m-a cuprins. Mă simţeam nespus de stingherit: eu a şa zoios şi ea atât de curat ă şi firavă... Am întrebat-o cum a ajuns la mine şi mi-a spus că o ajutase domnul Leandr, care era respectat de administraţie şi care o recomandase drept rud ă a mea. După aceea mi-a zis: - Vanea, eu sunt mai în vârst ă decât tine, am lumea mea din care vin. Tu e şti tânăr, trebuie să faci studii, săţi duci viaţa înainte. Între noi nu e o prăpastie, dar e o distanţă... Am venit doar să-ţi zic aceea că tu, atunci când m-ai sărutat, mi-ai întors demnitatea mea de femeie,


229

demnitatea de om. Tu nu m-ai sărutat pe mine, ai sărutat crucea mea, pe care mi-am dus-o pân ă aici cu atâta chin. Ai sărutat buzele pe care c ălăii mi le-au ars cu ţigara, pe care mi le-au lovit de zeci de ori, buzele care s-au hr ănit cu toate resturile şi putregaiurile numai ca să rămân în viaţă... Mi-a povestit apoi cea mai groaznic ă tortură la care au supus-o pe dânsa, când au legat-o cu pletele de clanţa uşii, împungând-o cu un ac peste tot şi bătându-şi joc de trupul ei. Mi-a mai povestit de câte ori a fost aruncat ă dezbrăcată în carcera rece, apoi scoasă la anchetă, bătută cu picioarele, înjurată... Două lacrimi s-au prelins din ochii mari şi rotunzi şi-mi părea că într-însele s-a adunat toată suferinţa ei de până atunci. Apoi mi-a spus iar cu triste ţe: - N-a fost piatră în lagăr pe care să n-o fi udat cu lacrimile mele, n-a fost ungher din barac ă unde să nu fi plâns pentru toate câte le-am trecut... Nu ştiu dacă tu vei putea înţelege acum toat ă tragedia prin care am trecut. Dar vor curge anii şi de va da Dumnezeu să fii om înţelept, î ţi vei da seama de ceea ce am tras eu... Vanea, te-am ales să-mi fii duhovnic şi te rog să încalci legea şi să nu ţii în taină spovedania mea, ci să spui la toată lumea ce ai auzit de la mine... Pe urmă s-a ridicat să plece. A scos din gentuţă o fotografie a ei şi una a lui Leandr Aleksandrovici şi mi le-a dăruit ca amintire. S-a mai întors o dat ă din pragul uşii şi mi-a şoptit: - Adio, Vaniuşa! După plecarea ei, n-am dovedit s ă ascund cele două fotografii şi gardienii au cerut s ă le vadă.

230

Ion Moraru

- Cine-i moşneagul ăsta cu luleaua în dinţi? Eu, ştiind nivelul lor de cultură, le-am răspuns pe potrivă: - Cum cine-i? E nepotul lui Mahendra Bir Bikram Shah Deva din Nepal! - Şi femeia cine-i? - Este nepoata lui, zeiţa răbdării şi a suferinţei! am recomandat-o eu. Gardianul mi-a întors fotografiile cu dispreţ: - Voi, sectanţii, sunteţi oleacă duşi! Hai, pleacă! De Monastâriova n-am mai auzit nimic după aceea şi nici n-am mai văzut-o vreodată, dar îi păstrez amintirea ca una din cele mai frumoase din viaţa mea. Şi mai păstrez ca pe o bijuterie de aur ultima scrisoare primită de la dânsa în lagăr, în care mi-a alc ătuit, în ruseşte, aceste versuri: Mergi în cale necă zând cu su fl etul Şi celor care au c ă zut, întinde-le mâna s ă -i salvezi. În numele ştiinţei şi al luminii ridic ă lumânarea ta, Să luminezi în întunericul care ne înconjoar ă ... Eliberarea Tot de o femeie este legat ă şi povestea eliberării mele. Sora mea îi povestise unei prietene a ei, student ă la Tiraspol, că sunt în lagăr şi fata, curioasă, îi ceruse adresa să-mi scrie. Aşa m-am pomenit într-o zi că primesc în lagăr o scrisoare, cu un scris excep ţional de caligrafic. Fata îmi spunea că este studentă în anul IV la biologie şi că ar vrea să corespond ăm. Eu am fost bucuros tare: dac ă o studentă doreşte să stau de vorbă cu dânsa, e minunat! A urmat scrisoare după scrisoare, însă nici una


231

încheiată cu formulele clasice, „te s ărut cu mult dor” sau altcumva. Aşa ceva n-a existat între noi! Dar din conţinutul scrisorilor se înţelegea că apropierea noastră tot creşte, creşte, făcându-se ca un munte mare de ceva scump şi sfânt. În cele din urm ă, ea a hotărât să strângă bani, să părăsească facultatea şi să vină la mine, în lagăr. Tată-său, vânător, cum a aflat asta, a pus mâna pe pu şcă şi i-a zis: - Dacă încerci să faci lucrul ista, descarc focul în tine. Te ajung din urmă oriunde te duci! A potolit-o, a căsătorit-o şi asta a fost... Dup ă eliberare m-am dus chiar pe la dânsa, i-am cunoscut familia. Mai târziu am fost iarăşi să o văd. Îi murise bărbatul, îi murise şi feciorul. Eu am luat de acas ă albumul cu fotografii de familie, aveam de acuma copii, nepoţi. Ne-am uitat împreună pe el, am povestit şi am plâns, am plâns amândoi, că ce altceva aveam să facem... Asta însă a fost mai târziu. Atunci, în lag ăr, eu n-am ştiut exact ce s-a întâmplat, atâta doar că în ultima scrisoare pe care mi-a trimis-o îmi spunea c ă tat ăl ei avusese o întâlnire cu „un înger ocrotitor”, dup ă care hot ărâse să o mărite cu orice chip, iar dânsa nu avea puterea să se împotrivească destinului. Tot citind şi recitind scrisoarea, m-a cuprins frica. Dacă intrase în vizorul autorităţilor? Dacă era suspectată de legături cu un deţinut politic? Dacă urma să treacă prin anchetele „îngerilor roşii”? După ceea ce-mi povestise Monastâriova, gândul acesta din urmă mă chinuia cel mai tare. Am ars toate scrisorile ei şi mă gândeam ce să răspund la cercetări ca să arăt că ea era nevinovată. Aşa m-am frământat până în ziua de 20 iunie 1956, când am fost chemat la cancelarie. La birou m ă aştepta

232

Ion Moraru

un om în vârstă, îmbrăcat civil. Gata, m-am gândit, începe ancheta! Oare este şi ea adusă aici? Oare are plete lungi? Oare şi-a luat haine groase, sau s-a îmbr ăcat subţire? Aproape mi se întunecase în fa ţa ochilor, când civilul acela mi-a spus că are să-mi comunice ceva foarte important pentru mine. M-a sculat în picioare şi mi-a citit decretul Prezidiumului Suprem al Judec ătoriei Uniunii Sovietice prin care eram eliberat cu suspendarea judec ăţii, dar nu reabilitat. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Ispăşisem şase ani şi patruzeci de zile şi aş mai fi avut de stat încă aproape patru ani. Civilul nu s-a lăsat şi mi-a ţinut o scurtă prelegere „educativă”: - Ascultă, băiete! Ai fost tân ăr şi plin de romantism şi n-ai putut înţelege rostul timpurilor noi. Voi toţi aţi greşit, n-aţi înţeles politica noastră şi v-aţi răsculat când am venit să vă eliberăm. Acuma însă trebuie să vă potoliţi, să vă daţi seama că ţara noastră are o armată invincibilă şi cu fanteziile voastre nu veţi putea face nimic. Va trebui s ă te deprinzi cu modul de viaţă comunist şi să te înrolezi în societate! Predica lui m-a tăiat ca un cuţit, dar mi-am ţinut strâns limba după dinţi, n-am mai ripostat nimic, fiindcă am vrut s-o văd pe mama şi am vrut să-mi văd buneii. Civilul a mai adăugat că trebuie să fiu foarte atent ce fac, fiindc ă organele KGB-ului m ă vor urm ări îndeaproape. Apoi a dat dispoziţie să mi se facă fotografii şi să mi se completeze certificatul de eliberare. Acela a fost documentul meu până acasă şi cu acela mi-am făcut apoi paşaport în raionul Târnova.


233

În pă mântul Basarabiei mele... Pe data de 22 iunie am plecat cu un tren spre Moscova, iar de acolo, tot cu trenul, spre casă. Când am trecut Nistrul la Movilău, intrând în pământul Basarabiei mele, mi-au venit în minte versurile pe care le-a scris Lermontov la exilarea lui în Caucaz. În româneşte s-ar traduce cam aşa: Adio, Rusie nespă lată , Şi voi, aişti în uniform ă albastr ă , Şi voi, marilor domni Şi tu, popor înrobit şi îndobitocit!

M-am uitat repede în jur, să nu fie prin preajm ă vreun „cititor de gânduri”. Apoi mi-am dat seama c ă nu aveam dreptate. Mi-am amintit toţi camarazii ruşi cu care am împărţit anii de lagăr. Mi-am amintit de Dima şi Nikolai, care la eliberare m ă petrecuseră până la poartă, de Boris, de Serghei, de actri ţa Monastâriova. Şi parcă l-am auzit pe domnul Leandr, cu ve şnica lui pipă între dinţi, şoptindu-mi mustrător: „Vaniuşa, nu-i toată Rusia aşa cum a descris-o poetul!”... Gândul mi s-a întors iarăşi la casa de care mă apropiam. Dacă aş fi avut aripi, aş fi zburat, ca să ajung mai repede în prag. Îmi era greu s ă spun pe cine voiam să văd mai tare: pe mama, pe bunelul, pe bunica, pe veri şori sau pe Tărcuş?! Tărcuş era pentru mine, nu ştiu cum să zic, un simbol al existenţei noastre, un simbol al prieteniei, al credincioşiei; pentru mine, el era ridicat la rangul de om. Toate torturile la care am fost supus în închisoare bătăile, frigul, foamea, umilinţa - au fost greu de îndurat, dar depărtarea de vatra părintească, depărtarea de părinţi, de bunei, de care eu eram foarte legat su fleteşte, a fost pentru mine cea mai grea povar ă. Despărţirea de dânşii

234

Ion Moraru

a fost cea mai grea tortur ă pe care am îndurat-o acolo. Acum, cu cât m ă apropiam mai mult de casă, cu atât inima mi se zbătea mai tare. Am ajuns în sfâr şit în sat şi am pornit spre casa bunelului. Când am intrat pe poartă, în curte nu era nimeni decât numai Tărcuş, care şedea pe prispă, pe o manta veche. Îmbătrânise de-a binelea. A făcut vreo două încercări să latre, apoi s-a sculat brusc în picioare. Mi-am zis: acum potaia are să mă trântească jos! S-a repezit într-adev ăr la mine, dar cu un scheunat de bucurie, ca altădată. M-a cuprins cu labele şi parcă ar fi vrut să-mi spună că el m-a petrecut în Siberia, c ă i-a petrecut pe toţi ai noştri în colhoz, că a gustat şi el pâinea colectivului... În timpul ăsta, bunelul a ieşit afară să vadă de ce lătra câinele. Când m-a văzut, a strigat: - Lisandră hăi, Zenovie! Zenovia era mama. Ele au venit, s-au a şezat de o parte şi de alta a bunelului, eu am c ăzut în genunchi la picioarele lui, l-am cuprins aşa, ca pe un gorun şi i-am zis: - Iartă-mă, te rog, de tot ce am f ăcut! Mă simţeam vinovat că le-am adus atâta durere, fără să ştie măcar pentru ce. Fiindcă după arestarea noastră s-au răspândit pe Valea Cuboltei tot felul de zvonuri: c ă am falsificat acte, că am furat bani. Doar adev ărul nu-l spunea nimeni. El era tăinuit cu străşnicie de KGB, ca nu cumva să-l afle tinerii şi să ridice „Sabia Dreptăţii”. Atunci el, moşneagul, s-a aplecat, m-a cuprins în bra ţe, a lăcrimat şi a zis: - Ridică-te, dragul tatii. Slavă Domnului că te-am văzut acasă! În rândul lumii...


235

După ce m-am întors în sat, m-am înscris din nou la Şcoala Pedagogică din Soroca, în anul III. Primul lucru pe care am încercat s ă-l fac a fost să o regăsesc pe Lealea. M-am dus la Miliţie, le-am dat datele mai importante despre ea, le-am spus c ă sunt gata să plătesc cheltuieli de căutare unională. Peste trei zile m-au chemat din nou. În cabinet m ă aştepta căpitanul Carasi, de la KGB, care mă urmărea îndeaproape. Mi-a spus că Şcoala Pedagogică e plină de fete, să nu mai caut ce nu trebuie şi să nu uit că mai am de ispăşit patru ani de lagăr. Când am auzit aşa, am pierdut orice speran ţă. Şcoala Pedagogică era într-adevăr plină de fete, dar distanţa de vârstă dintre noi era de zece ani, iar cea sufletească şi mai mare, fiindcă ele purtau de acuma amprenta educaţiei sovietice. Şi oricât de mari ar fi fost patimile tinereţii, eu cu dânsele nu puteam g ăsi limbă comună. De la Soroca veneam des acasă, veneam să-mi văd mama bolnavă, buneii bătrâni. Seara n-aveam unde petrece şi mergeam la clubul din sat, la cinema. Acolo am întâlnit-o pe Profira. Când am văzut-o, mi-a tresărit inima în mine. Eu o cunoşteam pe dânsa, învăţase cu mine la şcoală, era cu trei ani mai mică. Într-o noapte venisem chiar împreună de la gară, 10 kilometri pe jos, dar atunci eu purtam prietenie sfântă Lealei şi nu mă gândeam decât la ea. Nu-i vorbă, că şi acum gândul meu se anina de Lealea, dar când am văzut că toate încercările mele de a-i da de urmă se izbesc de KGB ca de un zid, am înţeles că ori aşa, ori altfel, eu nu mai am când înjgheba o altă prietenie. Atunci am încleştat pumnii şi am hotărât: mă căsătoresc! După film i-am cerut voie Pro firei să o conduc acasă. Am intrat la dânsa şi mi-a trebuit ori nu mi-a trebuit, am

236

Ion Moraru

rugat-o să-mi dea un pahar cu apă. Mi-a adus apă într-un pahar curat ca cristalul. De nevoie, am b ăut tot, până la fund. Asta se vede c ă a fost o profeţie, un simbol. Pe urmă m-am uitat la dânsa şi i-am zis: - Profirică, tu mă ştii... Mi-a zis: - Te ştiu. Te ştiu de unde ai venit, te ştiu cu cine ai prietenit, ştiu tot. Ce vrei acum? - Nici prin gând nu-ţi trece!... Vrei s ă te căsătoreşti cu mine? Ea tăcea, tăcea, tăcea... I-am spus: - Profirică, văd că taci... Tu nu eşti sigură, nu ştii ce s-a petrecut cu mine în lag ăr, ce am făcut, de ce am ajuns acolo, de ce am venit de acolo... Uite, î ţi las o lună întreagă. Te gândeşti şi în octombrie vin să-mi dai răspuns. Bine? - Bine. M-am întors, aşa cum rămăsese, peste o lună. Cu câtă dragoste, cu câtă grijă m-a aşteptat să-mi spună că primeşte să-mi fie soţie! În seara aceea era o petrecere la şcoală, în sat. Ea preda acolo ca înv ăţătoare, eu eram în ultimul an la Şcoala Pedagogică. M-am dus cu dânsa la petrecere, am stat cât am stat, pe urm ă am venit acasă, ne-am aşezat alături, aşa, îmbrăcaţi de sărbătoare, am sărutat-o şi mai mult n-a fost nimic. Cum s-a luminat de ziuă, m-am dus, am căutat secretara Sovietului Sătesc, am adus-o la noi, ne-am înregistrat şi din ziua aceea am devenit soţ şi soţie. Eu aveam 28 de ani, dânsa cu trei mai puţin. Era aşa micuţă, puţintică la trup, dar cu sufletul cât un munte. Am mers acasă la mama, la bunei, am prezentat-o: - Iaca, uite asta este, fiţi buni şi-o iubiţi. Alta nu-i şi


237

nu va fi! N-aş zice că însoţirea mea cu doamna Profira a fost din mare dragoste, ca între Romeo şi Julieta. A fost o căsătorie din necesitatea a doi tineri, un b ărbat şi o femeie, de a întemeia o familie şi de a-şi face un rost. Dragostea, încetişor - încetişor, sfioasă, a venit cu timpul. Cununia religioasă n-am putut-o face atunci, că eram supravegheaţi îndeaproape, mai ales eu. Am f ăcut-o mai târziu, mai încoace, după ce a căzut colosul sovietic. Şi „hoţomanul” de preot a scris acolo, în actele ei, c ă „s-a cununat roaba lui Dumnezeu, domni şoara Profira Parpalac”, dar la mine n-a scris „fecior”, de şi eu fecior m-am dus în lagăr şi fecior m-am întors! După ce ne-am căsătorit, în scurt timp, nici n-a durat un an de zile, a murit mama, la 42 de ani. La trei zile după ea a murit bunica, iar la trei luni, bunelul. El se dusese la cimitir, la mormintele lor, s ă le grijească şi a murit acolo, peste dânsele. Pentru noi a fost o tragedie, dar am petrecut-o şi pe asta. Pe urmă am început să ne construim casa şi să ne aşezăm pe trai. A venit pe lume Adeluţa, după şapte ani a venit şi fata mai mică, Inuţa, care este acum la Kiev. Noi predam amândoi la şcoala din sat şi viaţa se scurgea în albia ei. Adio, Vaniuşa! Era prin 1966, toamna. Terminasem orele şi mă pregăteam să plec acasă. În cancelarie, vălmăşeală mare: directorul tocmai primise un gol prin geamul făcut ţăndări de mingea băieţilor şi acum se agita furios. Căpitanul echipei, Pavluşca, era din clasa mea, a şa că am încercat să liniştesc spiritele. În mijlocul t ărăboiului, cineva a bătut

238

Ion Moraru

timid la uşă. Era Adeluţa, care m-a ademenit să-mi spună ceva: - Mama te-a rugat s ă vii repede acasă, fiindcă vrea să te vadă o tanti! M-am dus cu ea de mânuţă şi am ajuns îndată, fiindcă locuiam nu departe de şcoală. Am intrat în casă şi am înlemnit: pe canapea stăteau alături Lealea şi Profira, pentru mine cele mai scumpe dou ă femei nu din satul Mândâc, nu din raionul Târnova, ci din toat ă Basarabia şi chiar din lume! Când le-am v ăzut aşa, am încremenit. M-am bâlbâit, am f ăcut un pas spre Lalea, ea a f ăcut un pas spre mine, pe urmă n-am mai căutat noi la etichetă, ne-am înşfăcat strâns unul de altul şi lacrimile au început să curgă şiroi. Adeluţa, bietul copil, nu înţelegea ce se întâmplă, ce-i cu tanti asta de-l cuprinde pe tăticul ei. Pro firica ne-a lăsat, a răbdat, a răbdat, dar de acuma trebuia să plece la şcoală, că făceam cu schimbul, eu dimineaţă, ea după-masă, ca s-o putem îngriji pe Inu ţa, care avea un an şi a început să-mi dea raportul: - Inuţa a mâncat bine, a dormit uşurel, noi ne ducem cu Adeluţa, vă lăsăm stăpâni în casă. Pe urmă s-a întors spre Lealea - că se cunoşteau, înv ăţasem toţi trei în aceeaşi şcoală, ba chiar Profira descoperise că sunt rude - şi i-a spus: - Eu cu tine-s rud ă de sânge, el cu tine-i rud ă de suflet. Aţi crezut că dragostea voastră a fost o taină mare. A fost, dar pentru voi, că noi ştiam tot. Dragostea e singura taină pe care omul n-o poate ascunde... Iar ghemul dramei voastre este atât de încurcat, încât numai unul Dumnezeu poate să-l descurce. Haide, rămâneţi stăpâni în casă şi aveţi grijă să nu plângă Inuţa când s-a scula! Aşa a fost Profirica: în momentele de cumpănă, a


239

ştiut tot timpul să ţină în frâu orice situaţie. A luat-o pe Adeluţa şi au plecat repede la şcoală. Şi patru ore nu m-a urmărit deloc, să vadă ce fac cu Lealea... Noi am rămas o vreme năuciţi. Încetul cu încetul am început a ne dest ăinui, ba eu spunându-i cum mi-a fost mie, ba dânsa povestindu-mi cum i-a fost ei. Atunci mi-a zis că la Târnova, în gară, mamă-sa o ţinuse cu forţa la pieptul ei, ca să nu iasă să mă vadă. Mai târziu a aflat Lealea că în tinereţe, maică-sa prietenise cu unchiul meu Vasile, dar bunica Alexandra le-a stat de-a curmezişul şi şi-a adus noră din satul ei. Mamă-sa nu putuse uita asta şi de aceea s-a pus împotriva prieteniei noastre. Pe urmă Lealea mi-a povestit grozăviile care s-au petrecut în drum spre Siberia. Într-o noapte, în vagonul de vite în care mergeau s-a născut în beznă un copilaş, un osândit din faşă. Femeile au făcut tot ce au putut împrejurul pruncului. I-au tăiat buricul cu dinţii şi l-au legat cu aţă scoasă de la o cruciuliţă, pe urmă au sfâşiat nişte cămeşi purtate şi i-au făcut pelincuţă. Şeful eşalonului, înfuriat, a vrut s ă ia copilul de la mamă şi să-l lase la prima maternitate. Întreg vagonul s-a revoltat şi toţi ca unul au zis: - Ori ne împuşcaţi pe toţi, ori lăsaţi copilul! Şi au fost nevoiţi să o lase la maternitate şi pe mamă. Apoi Lealea mi-a povestit cea mai groaznică încercare prin care i-a fost dat să treacă. Pentru că mergeau de atâta vreme grămadă, nespălaţi, după vreo lună de zile tot vagonul s-a umplut de p ăduchi. Atunci i-au coborât undeva, pe o linie moart ă şi i-au obligat să se dezbrace la piele, bărbaţi şi femei de-a valma, ca să-i deparaziteze. - Eu, Vanea, nu m ă spălam acasă nici în faţa mamei,

240

Ion Moraru

darămite să mă dezbrac în faţa atâtor oameni! Atunci pentru prima dată mi-a încolţit gândul că aş vrea să mor. Dar când mă gândeam că biata mamă, rămasă fară mine, ar înnebuni de durere, îmi cădea tot cerul în cap. Pân ă la urmă mi-am călcat pe inimă şi am făcut ce mi se cerea. Vaniuşa, tu eşti suflet rupt din sufletul meu şi numai tu şi mama sunteţi în stare să înţelegeţi ruşinea şi durerea mea de atunci... Au podidit-o iarăşi lacrimile, dar s-a lini ştit şi a continuat să-mi povestească. Dup ă multă vreme de mers, eşalonul lor s-a oprit la Kemerovo şi Lealea cu mama ei au fost repartizate la o fermă de vite, la rânit balega. Acolo au muncit o jumătate de an. Locuiau într-un bordei, aproape de ferm ă şi plecau de cu noapte s ă î şi facă treaba, ca mulgătoarele să găsească în zori curat. Într-o noapte, z ăpada era până la brâu şi viscolea tare. Mamă-sa mergea înainte, ca s ă facă drum, iar Lealea s-a poticnit şi a căzut în nămeţi. Zăpada i-a ajuns până la piele şi a început să o înghimpe cu mii de ace. Maică-sa o striga disperată, dar ea nu putea răspunde. În cele din urm ă a găsit-o, a zgâlţâit-o cât a putut şi a târât-o până la fermă. De cum au intrat acolo, femeile s-au năpustit asupra lor cu vorbe de ocară, că au benchetuit toată noaptea şi acuma au întârziat. O rusoaică bună la inimă a luat-o pe Lealea şi i-a pus mâinile pe pulpa caldă a unei vaci blânde. Şi Lealea mi-a spus plângând: - Nu-ţi poţi închipui, Vanea, cât de scump ă mi-a fost Joiana asta, care mi-a salvat viaţa atunci când oamenii au fost mai cruzi cu mine decât animalele! Norocul lor a fost c ă mama Lealei era croitoreasă iscusită şi izbutise să-şi ia maşina de cusut cu dânsa. S-a


241

întâmplat că i-a cusut un pardesiu soţiei şefului de la fermă şi aceea, văzând cum lucrează, a luat-o croitoreasă la centru. S-au mutat într-o c ămăruţă mai omenească şi i-au dat voie s-o înscrie pe Lealea la şcoală. Cum Lealea era deşteaptă, a terminat bine şcoala medie şi apoi Facultatea de Electro-Magnetică din Kemerovo. După asta, crezând că inima mamei ei s-a mai înmuiat, mi-a scris o scrisoare, cu gând să mi-o trimită. Mamă-sa a găsit-o, a pus-o s-o ardă şi să-i promită că n-are să mă mai caute niciodată. Aici Lealea s-a oprit şi mai mult n-a vrut să-mi spună: cum de-a ajuns să se mărite, ce s-a întâmplat... După ce am plâns amândoi cu mult amar în su flet şi după ce am înţeles tragedia în care ne a flam acuma, ea m-a întrebat: - Îţi mai aminteşti, Vanea, cimilitura aceea care ţi-am făcut-o prima dată, când m-ai trecut puntea? - Cum să nu, Lealea! Dacă n-ar fi fost clipa aceea minunată, care se dăruieşte numai o dată în viaţă , întâlnirea noastră de acum n-ar fi avut nici un sens, ştiind prea bine că eu am doi copii, ştiind prea bine că tu te-ai căsătorit înaintea mea... Pesemne că cimilitura aceea te-a adus acum... - Ai vrea să ţi-o fac pentru ultima dat ă? M-a apucat cu mâna de ceafă, ca în copil ărie, a spus cimilitura până la jumătate, apoi un cutremur i-a trecut prin toată fiinţa şi s-a prăbuşit cu capul pe um ărul meu. Cuvinte n-am a descrie ce a fost atunci... Pe urmă a făcut doi paşi îndărăt şi mi-a zis: - Atât, până aici a fost! Tu ai de crescut doi copila şi, ai două fetiţe frumoase ca doi îngeri. Eu îi sunt datoare omului care mi-a salvat via ţa... Ea venise în sat să ridice nişte documente care-i

242

Ion Moraru

trebuiau ca să se mute definitiv în Uniunea Sovietic ă, cu soţul, care era neamţ. S-a mai uitat o dat ă la mine şi mi-a zis: - Trebuie să plec. Nu mai vreau să abuzez de bunătatea Profiricăi. O altă femeie în locul ei m-ar fi repezit chiar de la prag. Ea m-a primit lini ştită, m-a poftit să intru şi te-a chemat îndată. Vaniuşa, poate nu-ţi dai seama ce comoară ţi-a dăruit Dumnezeu! Când se întoarce, spune-i că am venit numai să-mi iau rămas bun de la cea mai frumoasă parte a vieţii mele. Ea o s ă înţeleagă. De acum încolo r ămâne ca numai Dumnezeu s ă ne ocrotească şi să ne judece pe to ţi trei! Lealea s-a întors să plece. Mi-am amintit c ă Profirica ne lăsase nişte plăcinte. Am împachetat la repezeală două şi i le-am dat. Când am ie şit în prag, numai ce v ăd că se apropie Cercel, căţelul nostru şi începe a lătra. Am zis: - Năstruşnicul ăsta are să facă pozna! Lealea însă s-a aşezat într-un colţ, a rupt o bucăţică de plăcintă şi l-a strigat. Cercel s-a apropiat de dânsa, a luat îmbucătura, s-a lins pe bot şi i-a dat voie să-l netezească. - Ei, vezi? mi-a zis ea. Dac ă te-am îmblânzit eu pe tine, d-apăi pe dânsul să nu-l îmblânzesc?... Acum, te rog, dute în casă, nu mă chinui... Adio, Vaniuşa! S-a întors şi a plecat fără să se mai uite în urmă. Cercel a petrecut-o până la cotitură. Tot atunci venea şi Profirica acasă, cu o fetiţă de mână şi cu una în bra ţe... Binecuvântată fi i, închisoare! Privind acum în urmă, la viaţa mea, îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit ce mi-a dăruit! N-am regretat atunci şi nu regret nici astăzi că am făcut


243

puşcărie. Îmi vine de multe ori s ă zic şi eu, ca Soljeni ţân: Binecuvântată fii, închisoare! Închisoarea m-a ajutat s ă mă cunosc pe mine, să-mi aflu demnitatea, să ştiu cine sunt, m-a ajutat să devin om adevărat. Dacă aş fi trăit aici, în libertate, n-aş fi avut de unde să cunosc oameni ca cei pe care i-am cunoscut în pu şcărie, de o aşa înaltă spiritualitate şi cultură. De la dân şii am înv ăţat literatură, ştiinţe, artă, chiar şi fizic ă atomică. După eliberare am studiat şi la Universitate, la Tiraspol, dar profesorii de acolo nu se ridicau la nivelul domnului Leandr Aleksandrovici, doctor în ştiinţe tehnice la Varşovia şi Sankt Petersburg, la nivelul domnului general Dragomir, profesor de economie politic ă la Bucureşti, la nivelul regizorului Beresnevici sau al lui Soljeniţân. Şi pe lângă ei au fost atâţia alţii, nu atât de c ărturari, dar de o mare frumuseţe sufletească. Pe toţi îi port în inima mea ca pe cea mai sfântă amintire. Ei au intrat în patrimoniul sufletului meu şi-i iubesc cu aceeaşi dragoste cu care am iubit-o pe Lealea, cu care mi-am iubit mama şi buneii, cu care îmi iubesc soţia şi copiii. În toţi anii aceia de suferinţă, am simţit din plin mâna lui Dumnezeu care m-a ocrotit! Când am fost izb ăvit ca prin minune din ghearele lui Melikian, când am r ămas viu la surparea din mină, când am scăpat teafăr de la Spask, unde aş fi putut muri sub cuţit, numai mâna lui Dumnezeu a fost. Şi de atâta m-a ţinut Dumnezeu în viaţă până acum, ca să mărturisesc ce s-a petrecut acolo, în infern. Gândindu-mă la toate câte le-am pătimit, la tot ce s-a întâmplat cu Basarabia şi cu acest colţ ortodox de lume, socot că Dumnezeu a îngăduit satanei să ne pună

244

Ion Moraru

la încercare credinţa. Şi, cu părere de rău spun, credinţă a rămas foarte puţină. Totuşi, cred că oamenii încep să se apropie din nou de Dumnezeu. Balaurul luciferic cel cu două capete - comunismul şi liberalismul - înstăpânit peste lume de la Revoluţia Franceză încoace stă gata să se sufoce şi oamenii se vor întoarce iarăşi la matca lor firească. Asta e o lucrare căreia noi nu-i putem da tălmăcire şi lămurire până la capăt. Lămurire deplină poate să-i dea numai Cel de Sus, singurul care ştie ce rost au avut toate. După o viaţă de amarnice experienţe, cuvântul meu către toţi, dar mai ales c ătre tineri, acesta este: s ă nu se îndepărteze de Biserica Ortodoxă şi să studieze istoria adevărată a neamului lor. Dacă tinerii nu se vor întoarce la credinţă, experienţa generaţiei mele nu le va fi de nici un folos. Dacă însă vor avea credinţă adevărată în suflet, vor fi răscoliţi, vor învăţa ceva şi vor povesti mai departe copiilor şi nepoţilor lor. Atunci vor înţelege poate că nu asta e viaţa, să agoniseşti bani în Occident şi să te lăfăieşti apoi un timp oarecare în bunurile p ământului. Datoria lor e mai înaltă: să rămână în ţară, cu mânecile suflecate şi capul pe umeri. Eu de acum mi-am petrecut viaţa şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat. Una singură mai voieşte sufletul meu. Eu m-am ridicat la luptă pentru Ţara Românească şi bătăile pe care le-am primit peste tot au fost pentru c ă am zis că sunt român. E drept c ă atunci, înfiinţând organizaţia asta, n-am pus gând că fac ceva pentru istorie. Atunci eram cu gândurile sub nouri. Romantismul vârstei, asta a fost atunci! Totuşi, m-am împotrivit bolşevicilor din dragoste de ţară. Am fondat „Sabia Dreptăţii” ca un rug al românismului, aşa


245

cum a fost „Rugul Aprins” din România sovietizată. De aceea voiesc, înainte de a muri, să primesc înapoi documentele de origine etnică românească. Vreau să-mi depun osemintele la temelia Ţării Româneşti şi aş vrea să merg la Judecata neamurilor cu documentele în ordine că sunt român! Mândâc, Basarabia, 9 iulie 2011

În neagra str ăin ătate - Galina

Baranovschi Ş apovalova -

Sunt dintr-o familie cu patru copii Sunt din Basarabia, din raionul Rezina, comuna Echimăuţi, dintr-o familie cu patru copii: doi b ăieţi şi două fete. Tata era felcer, iar mama preda lucru manual la şcoală. Fratele cel mai mare era născut în 1939, eu în 1940, un alt frate, Constantin, era n ăscut în 1946, iar surioara cea mică, Silvica, în 1950. Noi am tr ăit în Rezina până la război, pe atunci eram doar doi copii. Dar când a început războiul, tata a fost mobilizat şi a fost luat ca felcer în armata română. Şi aşa ne-am mutat cu toţii în România. După cum ţin minte şi după cum păstrăm fotografiile din vremea aceea, am fost în mai multe p ărţi, în funcţie de locul în care era mutat tata cu serviciul: pe la Roşiorii de Vede, pe la Drăgăşani, dar şi prin Ardeal, pe la Făgăraş. Ultima dată, atunci când am plecat în Basarabia, am plecat din Alexandria. Nu am multe amintiri din România. Îmi aduc aminte doar de o serbare la care eu recitam poezii. Ţin minte că era o atmosferă liniştită, frumoasă. De asemenea, îmi mai aduc aminte că era coadă la consultaţii la tata. Veneau oameni bolnavi, cu c ăruţele şi-mi aduc aminte cum stăteau să fie consultaţi de tăticu’. După război, tata a fost obligat să se întoarcă acasă. Aici, în Basarabia, ne-am întors în casa părintească a

248

Galina Baranovschi Şapovalova

tatălui meu, unde locuia bunicu’. Tat ăl meu era orfan de mamă, îi murise mama când era mic şi aşa a rămas doar cu bunicul meu. Bunicu’ s-a îngrijit ca tata s ă aibă o meserie şi l-a dat la Şcoala de Arte şi Meserii. Tata era foarte îndemânatic, dar era pasionat de medicin ă. Mai târziu, după ce s-a căsătorit cu mămica, a studiat medicina şi a lucrat ca felcer. Mama îmi spunea c ă, atunci când tata a fost arestat, avea deja zece ani vechime în meseria de felcer. Era cunoscut în tot judeţul Orhei, pentru că meseria asta era pasiunea vie ţii lui, punea mult suflet în ea şi venea la el mult ă lume pentru a fi ajutată. În 1945, după ce ne-am întors în Basarabia, ţara era sub ocupaţie sovietică, iar tata nu prea era preţuit, din cauză că fusese angajat al armatei române. La scurt timp de la întoarcerea noastră, în 1946, a izbucnit foametea aceea grozavă. Îmi aduc aminte că veneau oamenii în ogradă la felcer şi mureau. Însă tata şi mama au reuşit să ascundă mâncare şi astfel am fost salva ţi. Apoi, mai aveam şi o văcuţă şi cu laptele de la aceasta am trecut peste foametea din ’46-’47. Dar, mai târziu, am dus o foamete grozav ă. În 1949, atunci când au fost deport ările, s-a întâmplat ca eu să fiu la mătuşa mea. Îmi aduc aminte c ă noaptea au venit nişte militari şi au început să bat ă în poartă. Împreună cu mătuşa am fost şi eu arestată. Ea a început să plângă şi să spună vecinilor care s-au adunat acolo: - Acesta nu-i copilul meu! E copilul surorii mele din Echimăuţi! A fost chemat bunelu’, care avea 80 de ani şi nu a fost deportat pentru că era prea în vârst ă. El a venit şi m-a luat. În acest fel am sc ăpat, dar am trecut atunci printr-un şoc, m-am speriat extraordinar. R ăcnete, ţipete, soldaţii cu puşca, ameninţări... Toate astea m-au speriat grozav.

În neagra str ă ină tate

249

În noaptea în care l-au ridicat pe tata

Tata şi mama s-au temut că vor fi deportaţi, dar au scăpat de valul acela de deport ări din ’49. Mătuşa a fost luată şi deportată în Kurgan. A fost socotit ă culac, adică bogată. Numai Dumnezeu ştie cum a ajuns m ătuşa în Kurgan, că doar nu i-au dat dulciuri pe drum. Tata a fost arestat la sfârşitul lui iulie şi începutul lui august 1951. Până atunci, veneau la noi periodic diverse comisii în control. Erau securişti. Se urcau prin pod, coborau în beci, mai ştiu eu pe unde, pe la vite... Nu ştiam ce caută. Bine, ei spuneau că se asigură să nu fie incendiu. Când eram la şcoală, copiii vorbeau şi mă întrebau: - Au venit la voi s ă vadă dacă nu aveţi armament? În noaptea în care tata a fost ridicat, eu eram acas ă. Am auzit o bubuitură la geam. Eu aveam sperietur ă de la deportarea mătuşii. Întreabă cineva: - Tăticu’ este? Sunt bolnav. Vreau s ă-mi facă spălături gastrice. I-am spus: - Tăticu’ nu-i aici, e la arie. Acolo unde se treier ă. Asta a fost noaptea, undeva pe la ora unu, dou ă din noapte. Le-am spus unde este şi ei au plecat. Între timp, tata s-a întors de la arie şi i-am spus ce s-a întâmplat. A trecut o oră şi ceva şi-au revenit. De-acuma se lumina de ziuă şi l-au ridicat: - Vii cu noi. Urc ă în căruţă. Mămica: - De ce? Unde-l duceţi? Din sat au fost arestaţi mai mulţi şi du şi acolo unde era colhozul. Am aflat că tata era arestat la sovietul s ătesc. M-am dus acolo, în satul vecin, şi l-am văzut pe tăticu şi m-a văzut şi el. Dar numai bine că au fost mutaţi în

250


altă căruţă şi el a început să plângă. N-a mai reuşit să mă îmbrăţişeze, n-am mai reuşit să-l sărut, n-am mai dovedit să-mi iau rămas bun... Ultima care l-a v ăzut pe tăticu’ am fost eu. După aceea, n-am mai auzit nimic, n-am mai ştiut nimic de el pân ă în 1992. Am început s ă scriu cereri la Procuratură, la Securitate, la Moscova, la Ministerul de Externe din Moscova şi până la urmă a venit o hârtie de acolo în care ne anun ţau c ă tata a fost împuşcat pe data de 25 martie, de Bunavestire. C ă a fost judecat la Odessa de dvoica special ă1. Dar eu cred c ă el a fost împuşcat la Chişinău. După ce tata a fost arestat, noi am plecat la bunelu’ să locuim acolo. Mama era bolnav ă de cancer, era cam în ultimul stadiu. Despre tata spuneau c ă este militant pentru români, că este împotriva puterii sovietice, adic ă este duşman înverşunat al Uniunii Sovietice. Mama nu ştia nimic despre asta. Ce să vă spun? În ’40, când au venit ruşii prima dată, tăticu’ stătea în curtea naşilor, la Echimăuţi. Au venit ruşii şi acolo, în faţa tatei, l-au împuşcat pe naşu’, chiar la el în curte. Pentru tata, asta a fost un şoc. Se înţelege că nu mai suporta pe ruşi, nu mai suporta comuniştii, vedea toată mizeria, toată sărăcia. Poate că era în legătură şi cu alţii... Mama spunea: - Eu mor şi nu ştiu pentru ce l-au arestat pe t ăticu’! Unde ne luaţi, unde ne duce ţi? După ce l-au luat pe t ăticu’, noi muream de foame. Nu aveam ce să mâncăm şi mama a venit la Chi şinău, încercând s ă se angajeze aici, ca infirmieră la un spital. 1. O comisie format ă din doi membri înfiinţată în scopul judec ării rapide a duşmanilor poporului din Uniunea Sovietic ă, în timpul epurărilor staliniste.


251

Dar nu avea acte, pentru că toate actele noastre au rămas în România. Într-o dimineaţă, pe când se pregătea să mergă la servici, au venit doi domni acolo la ea, la gazdă şi au arestat-o. Au dus-o într-un beci şi au lăsat-o acolo până la două noaptea fără să-i spună ceva. Tot în acest timp au venit şi la noi, la bunelu’, unde eram eu cu surioara. Au venit mai mulţi oameni, şi femei, şi bărbaţi şi l-au întrebat pe bunelu’: - Unde-ţi este fiica? Şi pe mine: - Unde-ţi este mama, feti ţo? - Mama nu este aici, este plecat ă, lucrează la Chişinău. - Dar de ce la Chi şinău? Cine a dus-o acolo? Eu nu ştiam. Până la urmă au aflat şi s-au lămurit. Eu am simţit că ei o caută pe mama ca să o aresteze, mă gândeam că vor să o împuşte şi că ne caută şi pe noi. Au trecut câteva zile şi, cu toate că noi nu ştiam că mama fusese ridicată la Chişinău, eu, care trecusem prin şocul arestării mătuşii mele, plângeam zi şi noapte cu dureri de inimă şi spuneam: - S-a întâmplat o nenorocire cu mama şi o să se întâmple şi cu noi!... Şi într-adevăr aşa a fost. De fiecare dată când povestesc, am iar emo ţii şi trăiesc din nou acel calvar şi-mi sângerează sufletul. Oricum este greu când treci prin amintiri, treci prin suferinţa aceea care a fost... Era noapte, ora zece, unsprezece. Satul nu era electrificat. Am văzut pe drumul care venea către sat o lumină. Eu eram cu surioara mea şi cu o verişoară şi am zis: - Vezi maşina aceea? Vine după noi să ne ia, să ne ridice şi să ne împuşte.

252


Verişoara mea a spus: - De unde ştii tu lucrurile astea? De ce crezi c ă va fi aşa? Apoi am adormit şi pe la ora două-trei din noapte, am auzit bubuituri în uşă, aşa cum auzisem când au ridicat-o pe mătuşa. Mă scol: - Cine-i acolo? Aud vocea bunelului: - Deschide, eu sunt. Şi l-am întrebat: - Dar de ce baţi aşa de tare? De ce ne sperii? Când i-am deschis bunelului u şa, avea în spate vreo patru-cinci militari cu puşti. Au dat buzna în cas ă, eu am început să plâng, surioara s-a trezit, verişoara a fugit repede ca să-i spună mătuşii, sora mamei. În acest timp ei ne-au spus: - Strângeţi ce puteţi şi veniţi cu noi! - Unde ne duce ţi? Mama nu-i aici şi noi suntem doi copii. Unde sunt ceilalţi frăţiori ai mei? - Luaţi-vă haine şi să mergem! - Unde ne duceţi? La mama? Noi, speriate, am făcut o traistă dintr-un ţol şi-am pus acolo ce-o dat Dumnezeu. Ne-au dus într-un camion unde mai era un bătrân şi o femeie cu un copil de sân. Pe lângă ei mai era o familie. Toţi soldaţii stăteau cu puştile şi-i păzeau. Eu am început să răcnesc şi mai tare. Mi-am luat rămas bun de la vecini. Ziceam: - De-acum ne iau, ne arestează şi ne împuşcă! Dacă am greşit cu ceva, dacă am făcut păcate, iertaţi-ne! Pe atunci, în ’52, aveam 11 anişori, iar sora mea avea 2 ani. Fiind copii, nu înţelegeam de ce soldaţii ne urmăreau oriunde cu puşca. Mergeam la toaletă şi ei veneau cu puşca după noi:


253

- Unde fugi, copilo? - Cum unde? La toaletă! Tot timpul, cu puşca lângă noi. La închisoare Ne-au dus la închisoarea din Rezina, unde nu aveam ce mânca, ce bea, nimic nu aveam. Şi eram copii. Pe seară ne-au urcat din nou în ma şină şi ne-au dus în alt ă parte. Nu ştiam unde. Ne-au dus la Chişinău, la o închisoare pe strada Livezilor. Acestă închisoare este şi în prezent şi acolo stau toţi ucigaşii, toţi tâlharii – este închisoare de drept comun. Mă întorc la ce s-a întâmplat cu mama. La ora dou ă din noapte, au venit la ea şi i-au spus: - Eşti arestată şi de-aici nu mai ai ie şire! - Dar eu am patru copii! Cum adic ă? Unde sunt copiii mei? N-am să-i mai văd? - N-aveţi teamă, vă vom aduce şi copiii! Şi aşa cum ne-au arestat pe noi dou ă, pe mine şi pe sora Silvica, aşa i-au arestat şi pe fraţii mei şi ne-au adus pe toţi la închisoarea de pe strada Livezilor. Acolo neam întâlnit cu toţii, mai puţin cu fratele mai mare, de doisprezece ani, pe care l-au l ăsat la un loc cu tâlharii. Pe mama, pe noi şi pe fratele Costic ă, mai bolnav, ne-au dus la spitalul închisorii. Toţi am stat într-o camer ă, dar şi cu alte femei cu copii. Noi, copii cum eram, mai voiam să fugim, să alergăm, să vorbim. Dar nu aveam voie nici măcar la toaletă. Am stat acolo două săptămâni şi se pregăteau să ne ducă în altă parte. Nu ştiam unde. Într-o noapte, ne-au sculat şi ne-au zis: - Haideţi, mergeţi cu noi! Şi din nou ne-au luat cu

254


puştile, cu spaimă, prin întuneric, la miezul nopţii şi ne-au dus prin oraş. Eram o coloană întreagă: şi bărbaţi, şi copii. Am ajuns la gara feroviar ă. Acolo ne-au urcat într-un tren special pentru transportat deţinuţi, un tren cu gratii, cu care erau duşi tâlharii şi criminalii. Ne-au dus la închisoare la Tighina. Acolo am stat o s ăptămânădouă şi până la urmă s-au clarificat lucrurile şi ne-au adus înapoi în închisoare la Chi şinău, şi pe familia noastră şi alte familii. Acum, la Chişinău ne-au adus cu maşina neagră. Nu ne duceau pe şosea, ci pe drumuri ocolite, ca s ă nu ne vadă nimeni. Ne-au înghesuit în ma şină douăzeci şi cinci de persoane: şi copii, şi oameni mari, şi copii de sân... Acolo, pentru că nu ne ajungea aerul, eu am leşinat. Mămica a ţipat: - Îmi moare copilul! Daţi-i aer! Ei au oprit şi m-au scos pe bra ţe afară. Era o ploaie torenţială. Eu, fiind înfierbântată, am făcut o pneumonie la ambii plămâni. Am ajuns la închisoare la Chişinău, unde am stat vreo trei zile f ără cunoştinţă, dar Dumnezeu mi-a dat zile şi mă vedeţi şi azi. Dup ă un timp, ne-au dus din nou la tren şi ne-au transportat la închisoarea din Odessa şi aşa am ajuns, din închisoare în închisoare, la cea din Kazahstan. I-au spus mamei că este condamnată pe cinci ani de zile şi merge acolo pentru a-şi ispăşi pedeapsa, pentru că soţul ei a fost un contrarevoluţionar care a luptat împotriva regimului şi a făcut parte dintr-o organizaţie. Drumul către Kazahstan a durat câteva luni. În tren mergeam la un loc cu puşcăriaşii. Eram câte zececincisprezece persoane într-un compartiment. Ne dădeau ceva pâine de mâncare. Noi, copiii, ne-am îmbolnăvit de


255

dizenterie. Până la Odessa, în tren erau numai moldoveni, dar apoi, în etape, au venit şi alte naţii: estonieni, letoni, nemţi. Toţi erau arestaţi politic. Copil cum eram, preferam să nu mă gândesc la ce ne aşteaptă – ba râdeam, ba plângeam, ba cântam – şi mama se mira: - Ce bucurie te-a plesnit?... Dar aveam teama că ne vor despărţi de mama, că se vor întâmpla nenorociri cu noi.

În Kazahstan Când am ajuns la destinaţie, s-a întâmplat ceva care pentru mama a fost un şoc foarte puternic. Copiii, chiar şi cei de sân, au fost desp ărţiţi de mamele lor şi femeile de bărbaţii lor. Nu ştiu de ce-au făcut acest lucru, poate pentru ca să nu împiedice copiii convoiul. Mama îns ă a crezut că am fost despărţiţi pentru ca ea să fie împuşcată şi era îngrijorată pentru soarta noastră. Şi noi, văzândune despărţiţi de mama, ne-am întristat şi stăteau toţi fraţii lângă mine, grămă joară. Apoi ne-au luat şi ne-au pus într-o căruţă trasă de măgăruşi. Pe toţi ne-au dus la închisoare şi când mama ne-a văzut din nou, a spus: - Sunt fericită să vă văd, că suntem împreună! Acolo am stat o lun ă. Eram în Republica Kazahstan. Mămica nu ştia deloc limba rusă, dar eu apucasem s ă fac la şcoală doi ani de rus ă. Când era chemată la cercetări, mamica m ă lua pentru a fi translatoarea ei. Şi eu, cum ştiam acolo, câte un cuvânt, îi traduceam maicii ce era întrebat ă şi apoi le spuneam lor răspunsul ei. Mama spunea: - Mămic ă, roagă-te să nu fim trimise în deşerturile căzăceşti, că noi nu ştim limba, iar voi n-o s ă puteţi umbla la şcoală!

256


Şi eu plângeam şi-l rugam pe tovarăş să rămânem în oraş, că noi vrem să învăţăm. Ei s-au îndurat de noi şi nu ne-au trimis de-acolo. Oricum, ei ştiau că mama e grav bolnavă şi că s-ar putea să moară. La aceste anchete, mama era întrebată ce crime a făcut ea, ce crime am făcut noi, ce crime a făcut tata. Ştie despre activitatea lui tăticu’? Şi ea nu ştia. Ne-au luat tuturor amprentele, ne-au fotografiat din profil... Noi stăteam tot timpul în spital şi de-acolo ne scoteau la anchet ă. Fratele s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi ne ţineau acolo ca să nu murim, dar stăteam cu puşcăriaşii, dormeam pe scânduri. Doar când au v ăzut că suntem pe moarte neau mutat din închisoare şi ne-au oprit în oraş. Tot oraşul era plin de deportaţi şi nu aveau unde să ne cazeze. În jur erau sate şi regiuni întregi de georgieni, sau oameni veniţi din Caucaz, sate întregi deportate acolo. Pe stradă nu înţelegeai ce limbă vorbesc oamenii. Ne-au dus mai întâi într-o barac ă unde trăiau grecii care fuseseră deportaţi din ’40. Dar acolo nu mai aveau camere şi până la urmă ne-au dus la o comendatură a Securităţii, unde trebuia să te prezinţi lunar cu o carte de identitate, ca să vadă că n-ai fugit. Când au văzut-o pe mămica cu patru copilaşi, unul mai mic ca altul şi când au înţeles că securiştii nu ştiau unde să ne cazeze, li s-a făcut milă la doi, un cazac şiun securist, şi ne-au cedat un birou de-al lor pân ă se va elibera un loc pentru noi. De-acuma, unde s ă ne culcăm acolo? Ne-am culcat pe pardoseal ă. Cu ce să ne învelim? Era în ianuarie. Eram înfometa ţi şi bolnavi... Grecilor li s-a făcut milă de noi şi ne aduceau ba o bucăţică de pâine, ba o ceapă, ba altceva şi la urmă neau spus:


257

- Dacă n-aveţi ce mânca, uitaţi-vă, aici e calea ferată pe unde trec trenurile cu recruţi. Mergeţi şi cerşiţi câte-o coajă de pâine şi asta o să vă salveze! Mămica plângea şi spunea: - Dragii mamei, duceţi-vă! Şi ne-a făcut un fel de trăistuţe şi-am învăţat cum se spune pâine în căzăceşte şi spuneam: - Dă-ne o bucăţică de pâine! Şi care avea inimă, arunca câte-o bucată de pâine. Noi, bucuroşi, veneam la mama cu trăistuţa plină. Mămica făcea focul cu rămăşiţe de cărbuni - pentru că aveam o plită - şi usca pâinea acolo şi a şa, uscată, o mâncam. Şi ne spunea: - Uitaţi, copii, cum are Dumnezeu grij ă de noi, dragii mamei! Uitaţi-vă că nu vom muri de foame! Până la urmă, acestora li s-a f ăcut şi mai multă milă de noi şi de mama şi-au spus: - Da ţi-ne copiii ca să-i repartizăm pe la orfelinate. Şi dumneavoastră trebuie să vă internaţi în spital ca să vă tratăm. Pe copiii cei mici, pe fratele Costic ă şi sora Silvica, i-a dat la orfelinat, iar pe fratele bolnav de pl ămâni l-a dat la un sanatoriu. Mama a spus: - Fiica o lăsaţi cu mine! Şi iată, aşa am rămas cu mama. A mers luni întregi la tratament ca s ă mai trăiască. Pe mine m-au dat la şcoală. Cu coaja aceea de pâine am trăit un an întreg. Mergeam la şcoală şi luam cele mai bune note. Singura materie la care luam note mai slabe era rusa, pe care n-o ştiam. Dar cu grecii aceia am început s ă le înţeleg limba şi, cât era mama dusă la tratament, mă duceam la ei şi le ceream apă

258


artă, cu care mâncam coaja aceea de pâine. Câteodat ă mai îmi dădeau o bucăţică bună şi de altceva. Iată cum am trăit noi acolo! După ce-a murit Stalin, ne-au chemat la comendatură şi ne-au spus că putem să plecăm acasă, sau la sora mamei în Kurgan, – că mama scrisese scrisori în care cerea s ă fim mutaţi în Kurgan pentru a ne ispăşi pedeapsa acolo. Însă mămica se gândea să ne întoarcem în Basarabia – voia să moară acasă. Dar nu aveam bani de drum. Cum se sim ţea mai bine, mămica se angajase la o fabric ă de încălţăminte şi primea nişte bănuţi. Iar eu, la vârsta mea, m ă gândeam: „Cum pot s-o ajut şi eu pe mama?”... Am mers odată la piaţă şi am văzut nişte fetiţe că vând rochiţa-rândunicii, o plantă cu care hrăneau vacile. Se găsea undeva, pe câmp, la cinci kilometri de ora ş. Am început să întreb pe la porţile oamenilor: - Nu aveţi văcuţe ca să vă aduc eu iarbă? Şi mi-am găsit câţiva oameni care au vrut. Mergeam pe zi cam la vreo cinsprezece kilometri ca s ă culeg iarba asta. Aşa o ajutam eu pe mama s ă strângă bani pentru drum. Şi aşa, cu banii câştigaţi de mămica şi cu banii primiţi de la rudele din Basarabia, care ne mai trimiteau colete cu făină de porumb şi altele de mâncare, iat ă, în acest fel am adunat noi bani şi ne-am întors în Basarabia. Sora cea mică, Silvica, a rămas acolo, fiindcă era foarte grav bolnavă şi n-ar fi rezistat la un drum de şapte zile. Mămica s-a gândit că, decât s-o arunce din tren dacă moare, mai bine să rămân ă la orfelinat. Se gândea că, după ce se face mai bine, se va întoarce să o ia. Şi că dacă ea, mama, va muri, la orfelinat nu-şi va bate nimeni joc de Silvica şi o vor creşte acolo. Acasă, toţi î şi băteau joc de noi. Ne numeau duşmanii poporului, contrarevoluţionari... fi


259

N-aveam nici un fel de drept. Am dus-o foarte greu când ne-am întors Când ne-am întors, ne-am dus în sat la bunelu’, în sat la mama. În satul lui tata, unde era casa noastră, nu ne-au lăsat să ne întoarcem. Şi casa tatei a fost confiscată şi a ajuns oficiu poştal, dar până la urmă a fost demolată şi n-a mai rămas nimic din casa aceea. Nici p ământul care fusese partea tatei nu l-am mai primit. Am dus-o foarte greu şi când ne-am întors aici. Nu ne-a ajutat nimeni. Ţin minte că ne trezeam noaptea, era frig şi ne trimitea pe câmp, unde erau paiele cl ădite, ca să facem puţin călduţ în casă, că i se beşicau degetele fratelui celui mic. Şi ne sculau la două din noapte ca să nu ne vadă paznicul şi scoteam cu un cârlig câteva fire de paie şi veneam pe frig şi viscol şi aşa f ăceam un pic de căldură. Groaznic a fost şi în Kazahstan, dar groaznic a fost şi aici, când ne-am întors. Nu aveam ce mânca şi mama mă trimitea să iau tărâţe şi le combinam cu puţină făină, ca să se lipească şi cu sare şi o puneam pe plit ă, o uscam şi o mâncam. Am fost obliga ţi să ne chinuim mult ca să supravieţuim. Nu aveam bani de manuale. Fratele mai mic păştea vacile pentru a face bani pentru manuale. Mama era foarte bolnavă şi nu mai putea să lucreze. Dar au obligat-o să lucreze în colhoz, că erau cote pe care trebuia să le plătim la stat pentru carne, ou ă... Mămica scria la autorităţi şi se plângea că e muribundă, că are trei copii pe care n-are cu ce s ă-i hrănească şi cerea să fie scutită, să nu mai mearg ă să lucreze în câmp. N-au scutit-o niciodată. Mama a murit în 1958. Eu am continuat şcoala şi am absolvit zece clase. Aveam

260


note foarte bune, eram printre elevii cei mai buni. Am dat la colegiul medical şi am reuşit acolo. Fratele Constantin cânta foarte frumos şi mama voia să-l facă preot, că fraţii bunicului dinspre mamă au fost dascăli şi preoţi. Mama făcea parte dintr-o familie foarte credincioas ă, ea însăşi fiind foarte credincioasă – şi spunea: - Costică va fi neapărat preot! Dar, după ce-a înţeles că în acest regim nu va putea fi preot, văzând mama talentul lui pentru muzică, cu câteva zile înainte de moarte l-a luat de mânuţă şi l-a dus la şcoala de muzică „Ciprian Porumbescu” din Chişinău. Mama a spus că nu poate să-l ajute şi copilul a fost luat în internatul şcolii. Eu eram la şcoala medicală şi fratele la şcoala de muzică, iar mama era mulţumită că până la urmă copiii ei nu cerşeau prin sat. Fratele mai mare nu putea să înveţe, pentru că a fost de mic bolnav de meningită, dar s-a angajat s ă lucreze ca muncitor în construcţii.

Să ai grijă de fraţii tă i! Înainte de a muri, mama mi-a spus: - Eu mor şi toată grija părintească rămâne pe spatele tău. Tu trebuie să faci tot ce nu am f ăcut eu. Voi, copiii, trebuie să fiţi urmaşi demni ai părinţilor voştri. Să nu furaţi, să nu omorâţi, iar dacă nu aveţi, mergeţi şi cerşiţi. Dacă vă goneşte, mai mergeţi o dată. Mai încercaţi. Să ştiţi că este scris: „Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da”. Tu nu ai decât demnitatea de domni şoară. Ai grijă să nu pierzi demnitatea ta! La fel şi când vei fi căsătorită, să nu pierzi demnitatea ta. Dacă cumva tatăl tău este viu şi se întoarce, să-i spui că l-am iubit până la ultima răsuflare şi i-am fost credincioasă până în ultima clipă a vieţii!


261

Pentru mine, cuvintele acestea ale mamei au rămas ca o poruncă, ca un testament. - Draga mamii, mai ai o soră în Siberia. Dacă vrei, poţi să o cauţi. Ea e singură acolo, în Siberia, şi nu ştie ce e mama, ce e tata. Să o cauţi, draga mamii! Etalonul meu şi încurajarea mea pentru mine este mama. Ea a fost un om deosebit, un om cu voin ţă mare, un om foarte mare care a tr ăit puţin, dar a făcut foarte multe pentru copiii ei. Eu cred c ă ea şi tata, din cer, se mândresc cu noi, copiii lor. Cine se gândea c ă noi, care am plecat în viaţă fără nici un ajutor, vom ajunge să ne realizăm aşa de frumos! Vreau să vă ar ăt o poezie f ăcută de mămica în Kazahstan. Spune ea: Foaie verde, foaie lat ă , Ră u m-ai blestemat, of, tat ă , Şi m-ai blestemat şi lunea, De-am ajuns să -nconjur lumea. Şi m-ai blestemat şi mar ţea, De-am ajuns să -mi mă nânc viaţa Singuric ă prin pustii Cu o casă de copii. Când vedem că vine noaptea, Ne ia asemenea cu moartea, C ă ci oghelu2-i mititel Şi nu ne ajungem cu el: Galea-l trage s ă se învelească , Eu aş vrea să mă -nvelesc, Pe Vitali nu-l ajunge, 2. Pătură.

262


Iar Silvica începe-a plânge! Iar Costică , la picioare, Plânge şi strigă : Mi-e frig! V ăl eu, spinarea m ă doare! Dar şi eu, când vă d aşa, Nu-mi mai vine-a m ă culca! Eu mă scol să -i învelesc Şi încep să mă gândesc... Şi îmi zic în gândul meu: De ce mă chinuiesc eu? Oare ce-am f ăc ut mai r ă u De m-a bă tut Dumnezeu, De-am ajuns eu prin pustii Cu o casă de copii? Doamne, vei face vreodat ă O minune minunată Să mi se scurteze strocul 3 , Să spun că aşa mi-a fost norocul, Să mă -ntorc la vatra mea, Să -mi vă d cumnaţi, pă rinţi, surori şi pe urm ă pot să mor! C ă nu mi-ar pă rea r ău defel C ă aş şti că mor în satul meu. C ăc i nimic pe lume nu-i mai scump Ca satul în care m-am n ă scut! Dar de n-a vrea Bunul Dumnezeu Să -mi împlinesc dorin ţa şi eu, Ca să mor în satul meu, Îmi cer iertare de la to ţi 3. Sorocul.


263

Şi îmi las ultimul cuvânt în scris Şi vă rog să nu mi-l uitaţi nici în vis Şi veţi şti că eu am fost aiciea f ă ră de noroc Şi am tr ă it în parte În neagra str ă ină tate.

Când frăţiorul meu, Costică, a ajuns într-un moment greu, de disperare, atunci i-am dat scrisoarea mamei şi i-am zis: - Costică, să te încurajeze scrisoarea mamei! Şi scrisoarea asta l-a încurajat foarte mult pe fratele meu. Toţi basarabenii din sat credeau că mama a murit. Spuneau: „Gata, Frosea nu a mai rezistat, s-a aruncat sub tren!”. Veneau la sora ei şi-i spuneau: „Sora ta, de atâtea suferinţe, s-a sinucis”. Se răspândise vorba asta prin sat, dar nu era adev ărat. Mămica mi-a spus: - Luptaţi-vă, copii, până la final, ca să biruiţi! Întâlnirea cu sora a fost zguduitoare Mama a murit şi am început să mă interesez pe la cunoscuţii mei cum am putea să o găsim pe sora noastră. Când a plecat din Kazahstan, mama rugase pe nişte basarabeni să aib ă grijă de ea. Silvica ne povestea că, atunci când veneau la ea, ace ştia îi povesteau că are un frăţior, Costică. O vreme am mai primit veşti de la ei, dar pe urmă ori oamenii aceia s-au mutat, ori pe sora noastră au mutat-o în altă parte. Într-un orfelinat a stat pân ă la vârsta de şcoală, pe urmă au mutat-o într-un orfelinat unde erau copii din clasele mici, apoi în alt ă parte unde erau copii mai mari. Până la urmă, am găsit-o... Eu mă căsătorisem, iar soţul meu ştia că eu îmi căutam surioara şi într-o zi a venit şi mi-a spus cu bucurie c ă a

264


dat de ea, a venit r ăspuns de acolo, de unde e ea. I-am scris directorului orfelinatului şi l-am întrebat dac ă este cineva dispus să o însoţească pe sora noastră acasă. Noi eram prea s ăraci, nu puteam să mergem să o aducem. Directorul a trimis-o pe soţia lui, el era de na ţionalitate corean şi era deportat acolo. Şi aşa ne-au adus-o la Chişinău. Întâlnirea cu sora a fost zguduitoare. Când am lăsat-o acolo, în Siberia, avea doi ani, iar acum era în clasa a doua. Îi ţineau în orfelinat până la o anumită vârstă, apoi îi trimiteau unde vedeau cu ochii. S-a bucurat foarte mult când ne-am întâlnit, s-a bucurat c ă a scăpat de acolo, că şi-a găsit sora. Mult timp nu mi-a spus de suferin ţa ei din suflet, dar odată, când eram cu ea, mi-a spus: - De ce nu m-ai căutat mai îninte, ca să o cunosc şi eu pe mama, să ştiu şi eu ce înseamă să ai mamă! Voi aţi fost fericite, aţi spus mamă, aţi spus tată, aţi avut mângâiere de părinţi, dar eu nu am avut... Durerea asta stă în sufletul meu... Eu m-am căsătorit devreme, ca să-i pot ţine în jurul meu pe frăţiorii mei: şi pe cel mic, şi pe cel mare. După ce-am făcut colegiul medical, m-au repartizat în ora ş şi lucram ca asistentă medicală. Mă ocupam şi de frăţiorii mei, şi de copiii mei. I-am ajutat pe fra ţi la şcoală, apoi i-am ajutat să se aranjeze. După asta, am început s ă-mi doresc să fac şi eu facultatea, c ăci aveam doar colegiul. Şi, având doi copii, am început să dau examen pentru Facultatea de Medicină. De-abia a patra oară am reuşit. Eram hotărâtă oricum să fac o facultate. Mai întâi am intrat la Facultatea de Biologie şi Chimie, la fără frecvenţă, care era înrudită cu Medicina. Dar visul meu era s ă fiu medic, de mic copil voiam asta. Ţin minte că la întrebarea:


265

„Ce vrei să fii când vei fi mare?”, eu răspundeam de mică: „Farmacistă”. Mie mi se părea că farmacistă e medic! De la tăticul luam fiole sparte şi ace şi mă jucam de-a medicul. Acesta era visul meu şi mi se părea că, dacă nu-mi împlinesc acest vis, înseamnă că n-am făcut nimic. La sfârşit am intrat la Facultatea de Medicină. Aveam deja doi copii, erau elevi la şcoală. Am intrat la 27 de ani şi am terminat-o la 34. Am f ăcut şi Chimia şi Biologia şi-am făcut şi Medicina. Predam Chimia şi Biologia la clasele mari şi în paralel mergeam cu studiile la Facultatea de Medicină. Am absolvit-o cu rezultate foarte bune, am fost o studentă exemplară. Fratele meu, Constantin, după ce a absolvit şcoala muzicală, a mers la Conservatorul de Art ă. Apoi a intrat într-o orchestră de folclor şi, de-a lungul timpului, a început să fac ă aranjamente, să compună şi a ajuns foarte cunoscut. Orchestra aceasta pleca în diverse ţări: fie în ţările socialiste, fie în Occident. Dar lui, Securitatea nu i-a dat voie niciodată să plece. Compoziţiile lui erau interpretate în străinătate şi chiar unii de-acolo întrebau: - Unde e compozitorul? Şi ceilalţi răspundeau că a rămas în ţară.

În suferinţele mele l-am sim ţit pe Dumnezeu De mică, mama m-a învăţat Crezul şi nişte rugăciuni, dar când eram în clasa a şaptea, după ce ne-am întors din deportări, m-am împărtăşit. A doua zi, când am venit la şcoală, în clasă era o caricatură făcută – Galina Baranovshi în faţa unei cruci, stând în genunchi şi spunând: „Doamne miluieşte”. Au râs toţi copiii: - Ce, ai fost la biserică? Te-ai împărtăşit, te-a ajutat Dumnezeu?

266


Asta a fost pentru mine un şoc şi m-am depărtat de Dumnezeu. Dar El nu m-a lăsat, ci mi-a ajutat întotdeauna... Am trecut prin momente grele şi aş fi fost moartă sau paralizată după o meningită gravă, dacă El nu mi-ar fi ajutat. La un moment dat, ceva îmi spunea: „Ai să paralizezi. Spune Tată l nostru!” şi, în starea aceea în care mă aflam, am spus. Întotdeauna, în suferinţele mele am simţit că m-a ajutat Dumnezeu. Dar vă daţi seama că eu, făcând două facultăţi ştiinţifice, acolo m-au învăţat că nu există Dumnezeu. Şi am dansat în Postul Mare, şi am făcut nunţi în Postul Mare... Dacă eram medic, duceam doamnele la ginecolog, ca să facă avorturi. Înţelegeţi? Am făcut crime strigătoare la cer. Am făcut multe, dar mi-a trimis Dumnezeu preoţi printre pacienţii mei şi ei m-au ajutat să înţeleg ce-am făcut... Acum plâng şi mă rog lui Dumnezeu să mă ierte: „Iartă-mă, Doamne, că sunt zidirea mâinilor Tale!”... Când m-am întors în Basarabia, am scris şi eu o poezie pentru deportaţi, atunci când am trecut printr-un moment tragic şi m ă simţeam asuprită. Această poezie a fost ca un fel de ţipăt al sufletului: Frunzuliţă poamă , Nu mă bate, mamă , Nu mă blestema, C ăc i m-or deporta Şi m-or duce Peste-o apă dulce, Peste-o apă lină , În ţar ă str ă ină , În ţara rusească Să nu mă gă sească !


C ă voi sta-n închisoare, F ăr ă foc şi soare, N-o fi nici lumină , C ă lumea-i haină , N-o fi nici lumină , C ă lumea-i pă gână ! N-oi avea nici mam ă , N-oi mânca nici poam ă , N-oi avea pă rinţi, Ci doar suferin ţi! N-oi avea nici fra ţi, C ă ci sunt blestema ţi! Şi voi plânge, plânge, Cu lacrimi de sânge, Cu lacrimi amare, F ăr ă alinare. M-oi uita la soare De n-am vreo scrisoare. Scrie-mi, mamă , scrie, Scrie-mi vreo hârtie, Scrie mai mascat Să ştiu ce-i în sat, Scrie-mi mă runţele, Să am dor şi jele! Vede Dumnezeu De necazul meu, Pentru-a mele chinuri Line cu suspinuri, Va da o minune, Să mă -ntorc în lume, Din lumea amar ă , Plină cu ocar ă !

267

268


Frunzuliţă , mamă , Nu mă bate mamă Nu mă blestema, C ăc i m-or deporta... Chişină u, Basarabia, 16 iunie 2011

De la Cos ău ţi la vale... - Teodosia Cosmin -

Pă rinţii mei au fost oameni simpli M-am născut pe 9 iunie, în anul 1938, în satul Bubuleşti, raionul Floreşti, judeţul Soroca. În ’40, când scumpa noastr ă Basarabie a fost desp ărţită de România, eu eram un copil mic, copil de sân şi nu ştiam că ţara mea se desparte. Părin ţii mei au fost oameni simpli, ţărani, lucrau pământul. Noi am fost opt fra ţi. Mai mari decât mine au fost şase fraţi şi surori, eu am fost penultimul copil. Dintre fraţi au murit din cauza bolilor când erau copii şi am rămas în viaţă, la un moment dat, doar trei surori şiun frate mai mic, Iacobaş, care a murit pe timpul foametei. Avea un an. În 1945, tata a fost arestat şi dus în Siberia. El a avut o soartă foarte tristă. A fost dus într-un lag ăr, în regiunea Kransnoiarsk. Nu avea voie să scrie. Mămica a primit o scrisoare de la el întâmpl ător. Pe drumul de la lagăr până unde era locul de muncă, tata a găsit o bucată de hârtie şi acolo a scris o scrisoare c ătre mama. A aruncat-o pe drum, gândindu-se că o va găsi un om bun şi o va pune la poştă. Şi aşa s-a şi întâmplat. Tata scria c ă sunt supravegheaţi foarte strict, că nu li se dă voie să se uite în stânga şi-n dreapta, că suferă de foame. Era deja începutul lui ’47 şi tăticu’ scria că e foarte greu, că e frig, că lucrau la muncă

270

Teodosia Cosmin

silnică. Mai mult n-am primit nici o veste despre el. Când încă era cu noi, tăticu’ ne spunea şi nouă ce înseamnă Uniunea Sovietică, ce înseamnă comunismul şi aşa ne pregătea. Ne-a spus că lumea se va schimba şi ne-a mai zis să nu ne facem pioneri, s ă nu intrăm în Comsomol: - Pentru că antihriştii ăştia or să vă pună să călcaţi pe icoane, să vă lepădaţi de credinţă... Cât de greu ar fi, să fiţi tari, să nu vă faceţi pioneri şi comsomolişti! Şi mie mi-a intrat asta în cap pentru toat ă viaţa. Vremea foametei Fără tăticu’, ne-a fost foarte greu în vremea foametei organizate din ’46-’47, pentru c ă au venit ocupanţii ruşi şi ne-au măturat podurile. Până la ultimul grăunte au luat. Foarte greu ne-am descurcat în timpul foametei. Norocul nostru a fost cu mama, care era o fire foarte hotărâtă. O surioară de-a mea, Ilenuţa, a murit atunci de foame. Miaduc aminte că zicea: - Mămică, dacă l-ar aduce Dumnezeu pe tăticu’ acasă, ca să ne-aducă două pâini şi doi colaci! Altceva nu î şi dorea. Două pâini şi doi colaci. A fost greu, am trecut prin foamete, prin tifos... Atunci a murit din cauza foamei şi bunica, mama tatălui, a murit şi Ilenuţa care aştepta două pâini şi doi colaci, a murit şi fratele Iacobaş, cel mai mic, care avea un an. Era copil de sân. În mari chinuri a murit. Am scris despre lucrul acesta într-o cărticică. Cât timp am scris-o am plâns mereu. Aveam două băsmăluţe noi şi, când scriam momentul acesta despre frăţiorul Iacobaş şi în ce chinuri a murit, am umplut băsmăluţele de lacrimi. Plângeam de mă risipeam. Mă spălam pe faţă cu apă rece, îmi reveneam şi iarăşi scriam.

De la Cosă uţi la vale

271

Iac ă aşa a fost cu fratele nostru. Mama era plecată peste zi, trebuia să ducă vaca la cote, să predea carne. Şi erau acolo rânduri mari şi stătea zile întregi. Fratele meu avea aproape un an şi, când venea mama seara s ă-l hrănească, el sugea cu lăcomie sân. Şi s-a îmbolnăvit. S-a îmbolnăvit de dizenterie. Şi, când trăgea să moară, mama bocea, şi eu boceam, şi sora Eugenia, şi sora Pelaghia... Şi el nu putea să moară. Se auzea bocetul nostru, iar lui îi curgeau lăcrămioare pe obraz. Trăgea să moară şi lacrimile îi curgeau. Şi a venit o vecină şi ne-a spus: - Ieşiţi afară, să-i ţin eu copilului lumânarea, că nu poate să moară auzind bocetul vostru. Şi noi am ieşit toţi afară şi copilu’ s-a stins din viaţă, în mari chinuri. A trecut de-acuma foametea din ’46-’47. În ’48, foamea se mai potolise. Dar s ă vă spun ce mâncam la foamete. Mâncam buruieni, mâncam făină de cioclezi. Ştiţi, cioclezi, tulpina aceea din porumb, de la tulei, mămica o sfărâma bine şi o mai amesteca cu olecu ţă de f ăină de t ărâţe, ca să avem ce mânca. Când se face uleiul, rămân rămăşiţele acelea de la floarea soarelui – noi le spunem macuh. Noi mâncam din acelea. Ni se păreau dulci ca mierea. Mama, pe câte un macuh din acelea, d ădea câte 20-25 de co ţi de pânză – cum se măsura atuncea pânza, cu cotul. Spunea că, dac-o rămâne în viaţă, ne mai face ea zestre. M ămica torcea şi ştia să ţese. Spunea: - Boarfele nu ne ţin de foame. Am s ă vând tot, numai să scăpăm! Şi se ducea şi pe un macuh, pe o pâinic ă, dădea zece coţi de pânză. Aveam vesélă. Se ducea la Florii şi vindea vasele, le dădea oamenilor care erau mai înst ăriţi şi care mai aveau ceva de mâncare şi trăiau mai bine decât noi.

272

Teodosia Cosmin

Lor le convenea, că le cumpărau cu nimic, aproape pe degeaba. Foarte greu am trecut foametea. Sunt greu de descris momentele acestea. Anul ’49 se ar ăt ase a fi un an bun... De-acuma, anul ’49 se arătase a fi un an bun. Noi pe 6 iulie am fost deportaţi. În ajunul deportării am avut oameni la prăşit. Pe atunci, oamenii se ajutau unii pe alţii, că era greu să lucreze pământul o mână de femei singure, cum eram noi. Deci pe 5 iulie 1949 a venit rândul ca s ă se prăşească la noi pământul - porumb, floarea soarelui, ce aveam. Mămica era o fire puternică, răzbătătoare şi, cât de greu ar fi fost, ştia cum să scoată lucrurile la capăt şi să reziste la greu. După ce au terminat de prăşit, mămica le zice la sfârşit: - Haideţi să dansăm o horă! S-au apucat de mâini, au cântat, au dansat. Seara au venit acasă. Dar eu, în ziua aceea, îmi cam f ăcusem de cap. Se vede c ă nu era semn bun. M–am jucat cu o fetiţă din vecini. Ne jucam, ne trânteam şi râdeam într-una. Mai ales eu, râdeam cu lacrimi. Râdea şi ea. Apoi stătea, se uita şi spunea: - Teodosia, ce-i cu tine? - Nu ştiu, dar vreau să râd, vreau să sar în sus! Se vede că n-a fost semn bun. Seara, când mămica a venit de la prăşit din câmp, i-a pus pe toţi la masă să mănânce. Dar eu de-acuma eram tristă, foarte tristă. Parcă gândul meu mă ducea undeva. Auzeam şi ce se vorbeşte acolo, dar nu puteam să fiu atentă. Aveam o durere pe su flet. Cineva chiar a observat şi-a zis:


273

- Ia uitaţi-vă la copilul ăsta cât e de trist! Ce-o fi, oare? Mămica spune: - A ţi v ăzut azi câte maşini au trecut pe şosea? De ce oare s-au pornit aceste ma şini? Dar cineva zice: - Nu vă faceţi probleme, maşinile au treaba lor. Şi altcineva zice: - Să nu fie iară război! Dar aceste maşini se duceau într-o parte şi-ntr-alta, erau repartizate prin sate, prin raioane, ca să ridice deportaţii. Şi oamenii ăştia au stat mult la noi. Dup ă cină, au vorbit, ştiţi cum e la ţară, care mai spunea o glum ă, una, alta. De-acuma era foarte târziu. Unul dintre ei chiar a spus: - Ia uite, ce mult stăm astăzi la voi! De parcă mâine n-o să ne mai întâlnim! Mămica iar spune: - Cine ştie? Până mâine mai e foarte mult... Ce mai vreţi de la noi?... Via ţa noastr ă? De-abia au plecat ei acas ă, poate că era miezul nopţii. Mămica a pregătit aşternutul şi ne-am culcat. Ne-a furat somnul, poate am dormit o or ă, două şi auzim bătăi în uşă. M ămica s-a ridicat să deschidă. Eu, care eram foarte simţitoare, m-am trezit şi m-am ridicat şi eu. M-am apucat de cămaşa mamei şi-am mers cu dânsa la uşă. Întreabă mămica: - Cine-i acolo? L-am recunoscut după voce. Era secretarul sovietului sătesc. El spune: - Deschideţi, nu vă temeţi. Eu sunt!

274

Teodosia Cosmin

- Ce-i? Aşa târziu! Ce căutaţi la ora asta? - Nu vă temeţi, deschideţi! Mămica deschide şi, când deschide uşa, au năvălit ostaşi înarmaţi, soldaţi ruşi înarmaţi, cu beretele lor pe cap, cu secera şi ciocanul în frunte şi cu steaua roşie. Deodată, cum au intrat, ne-au strigat: - Repede, în ma şină! Mămica a început s ă răcnească, s ă-şi rupă părul din cap: - Ce vreţi de la noi? Bărbatul mi l-aţi arestat, mi l-aţi luat de la cinci copii – că noi cinci copii eram când tăticul a fost arestat – grâne la stat v-am dat pentru cote! Miaţi măturat podul, n-a mai rămas nici un grăunte! Vacă pentru carne v-am dat! Ce mai vre ţi de la noi?... Vreţi viaţa noastră? Luaţi-o! Căci ei a şa făceau în timpul foametei. M ăturau podurile. Nici un grăunte nu lăsau. Dacă cineva mai ascundea, poate prin beci, prin pod sau în p ământ, tot găseau şi luau. Ultima căldare de porumb, dacă era, o luau şi pe aceea. Ceva stra şnic ce era! Acum, când i-am văzut, eu am încremenit de spaim ă. Nu puteam să scot un cuvânt. Cred că eram palidă la faţă. Mi-a înţepenit mâna pe cămaşa mamei. Secretarul acesta zice: - Aveţi foarte puţină vreme, o jumătate de oră. Nu pierdeţi timpul! Luaţi repede şi adunaţi ce aveţi şi aruncaţi în maşină! Mămica s-a întors la pereţi, unde aveam multe fotografii cu familia, aveam icoane. A început s ă sărute fotografiile, icoanele, apoi am început să ne pregătim. Mama zice: - N-o să mă încălzească pe mine boarfele astea. Unde


275

ne duc pe noi? Poate ne duc la moarte.... Iar secretarul a pus degetul la gur ă şi a zis: - N-am dreptul să vă spun. Atât doar, puteţi să vă luaţi ce vreţi. Da’ de unde… Eu încremenisem. Sor ă-mea se apucase să învelească copilul, nepoţelul meu, care avea patru luni. Vecinii se vede c-o auzit strigătul mamei. Noi eram acolo lângă un mal cu stânci şi tot răcnetul ăsta al mamei i l-a dus ecoul încolo, c ătre sat. Au venit vecinii şi, repede, ce le c ădea în cale, au început să pună în maşină: şi perne, şi ceva de a şternut, şi-o căldare, un ceaun, o farfurie... Fuga strângeau şi duceau în maşină. Vasăzică ne-a venit rândul şi nouă şi ne-am urcat în maşină. Eu mi-am mai revenit pu ţin. Soldaţii aceia ruşi ne păzeau cu armele asupra noastr ă. Am ridicat ochii la ei şi mi-am adus aminte c ă la şcoală ne punea să învăţăm poezii despre eroii lor, despre imnurile lor, despre Stalin. Mi-am amintit atunci de-o poezie despre Stalin, despre Lenin al lor, despre „eroismul” lor şi m-am uitat aşa rău, c-o cătătură aşa dureroasă, de copil şi m-am gândit în sinea mea: „Oare despre eroii ăştia am învăţat noi poezii pe de rost? Ca s ă vină acum să te smulgă din cuibul casei părinteşti, să te ducă Dumnezeu ştie unde?...” Dac-om muri, om muri împreun ă ! De la noi am plecat în alte case, la o b ătrânică, Ileana Vieru. Şi pe ea au grăbit-o să se urce în maşină. A luat şi ea o legăturică cu câteva hăinuţe de-ale ei. Când s ă urce în maşină, a vrut feciorul, care locuia peste drum, s ă o ajute, să-i deie mâna, dar nu i-au dat voie. De-acuma era tot satul în picioare. Sora mea, Pelaghia, era c ăsătorită,

276

Teodosia Cosmin

dar pe lista de deportări era şi ea trecută. Când a auzit şi a văzut că noi suntem în maşină, a început să răcnească, să-şi rupă părul din cap, să zică: - Mamă, dragele mele, merg şi eu cu voi! Mămica strigă: - Nu, Pelaghiţa, fugi, că nu ştim unde ne duce! Poate ne duce la moarte! Dar ea zice: - Dac-om muri, om muri împreun ă! Eu vreau cu voi! Şi oamenii care se adunaser ă acolo, sătenii, au făcut ca un perete în faţa ei, pentru că soldaţii au sărit s-o prindă, s-o ducă în maşină. Dar cineva a tras-o de-o parte pe Pelaghiţa şi-a ascuns-o. Şi-acuma maşina s-a pornit şi ea a scăpat. A stat fugară vreo două săptămâni ca să n-o prindă şi să n-o deporteze şi pe ea. Noi am plecat. În casă, pe lângă casă, tot ce-am avut, a şa a rămas. Foarte puţin am reuşit să luăm. Iată, de-acum maşinile au ieşit din sat şi au mers spre Floreşti. Când am ajuns acolo, în gar ă, eu, copil cum eram, am vrut să număr vagoanele. Dar nu te lăsa, te grăbea şi te împungea cu patul armei, s ă urcăm cât mai repede în tren. Ne-au urcat în vagoane în care transportau vitele – tot acolo ne-au urcat şi pe noi. Familia noastră, şi bunicuţa Ileana, şi cei care mai erau de la noi din sat, am mers to ţi într-un vagon, chiar lângă locomotivă. Drumul spre Siberia a durat o lun ă de zile Până seara, toate vagoanele au fost umplute cu oameni. Apoi au dat ordin să plecăm. Vagonul era arhiplin. N-aveai nici pe unde trece. Fiecare cu bagajul lui. Jos, la podea, acolo stăteam. Cum toată ziua vagonul a stat în soare – era iulie, era cald – acolo în ăuntru eram ca într-


277

un cuptor. Când a plecat trenul spre Siberia, lumea care era pe peron a început să bocească. Plângeau, strigau, încercau să ţină de vagon... - Să ne scrieţi, să ne spuneţi ce e cu voi! Şi în tot tumultul ăsta, mămica a început să cânte. A început să cânte această cântare, pe care se petreceau băieţii la armată. Însă mămica, pe loc, a compus alte cuvinte şi to ţi au susţinut-o şi fiecare cânta. Atunci, pe loc, se năşteau cuvintele cântecului: De la Cosă uţi la vale , De la Cosă uţi la vale S-a f ăc ut o trecă toare. Of şi iar ă of... Of şi iar ă of... Trecă toarea pe trei brazi, Trecă toarea pe trei brazi Să treacă cei deportaţi. Of şi iar ă of... Of şi iar ă of... Deportaţi din Basarabia, Deportaţi din Basarabia, În Basarabia îi mare jale! Of şi iar ă of... Of şi iar ă of!

Şi aşa, tot vagonul gemea şi plângea. Trenul, de-acuma, s-a pornit. Cum v-am spus, erau mari călduri. O tras zăvorul, ne-o închis în vagon. Şi acolo, în vagon, erau numai două ferăstruici cu gratii de fier. Copiii care erau mici, de sân, le şinau de căldură. Era un miros greu. În colţ, lângă uşă – aşa, mai ferit – au pus o căldare şi acolo ne făceam necesităţile. De două ori pe

278

Teodosia Cosmin

săptămână ne opreau şi ne scoteau din vagon. St ăteau ostaşii de-o parte şi de alta, înarmaţi, ca nu cumva să evadeze cineva. Şi noi, acolo, sub tren, trebuia să ne facem treburile. Închipuiţi-vă că erau şi fete mari, şi tineri, şi copii, şi oameni în vârstă! De toate vârstele eram. Şi toţi acolo, sub vagon... Drumul spre Siberia a durat o lun ă de zile. Mâncarea uscată, pâine neagră, peşte, ce ne mai dădeau ei, dar foarte slabă. Şi ap ă dintr-un rezervor de la locomotivă. Ne mai dădeau câte-o căldare pentru micuţi, ca să-i scalde o dată pe săptămână. Vasăzică, am ajuns în Kransnoiarsk, în Siberia, chiar în regiunea unde a fost tăticu’. Noi ştiam din scrisoare că tăticul e în Kransnoiarsk şi ne gândeam că poate o să ne întâlnim cu el. Nu ştiam că a murit. El a murit pe 2 mai 1949, chiar în locul unde ne-a deportat. Dar noi nu ştiam că e mort şi ne gândeam: „Oare pe unde e tăticu’? Poate, cumva, i-a dat voie s ă vină, s ă se întâlnească cu noi...”. Odată ce-am ajuns acolo, s-au organizat grupe de câte douăzeci de deportaţi, însoţiţi pe margini de soldaţi înarmaţi, ca să ne ducă să ne facă baie. Când ne-au dus la baia asta, au dat comandă ca toţi să se dezbrace: şi femei, şi bărbaţi, şi copii, tineri, tinere, to ţi împreună. Şi ne mânau prin cabine: - Mai repede, spălaţi-vă! Şi iar: - Repede, îmbr ăcaţi-vă şi-n vagoane! Era ceva groaznic! Mămica ne spunea: - Nu vă uitaţi în părţi, privirea în pământ! Nu vă uitaţi în părţi! Vă spun că acolo erau tineri, fete, oameni în vârst ă şi pe toţi îi mânau, ca pe vite, în cabinele acelea, să se spele.


279

Şi aşa ne-am spălat. Şi repede, înapoi în vagoane şi mai departe. Pe urmă am ajuns la o staţie, cum am spus, după o lună de zile. Şi ne-au dat comandă să coborâm. Ploua foarte mărunt, ploaie de-asta mocănească, ca prin sită. De-acum, luna iulie era pe sfârşite. Şi noi, cu bagajele noastre... Ne-au dat acolo ceva bani. La copii le dădeau voie să meargă să cumpere câte ceva. Dar ce puteai să cumperi?! Pâine neagră, ceva peşte sărat... Nu puteai să cumperi mai nimic. Dar cumpăram, că ne era foame. Ne-au ţinut 48 de ore pe acest peron. Dup ă aia au dat din nou comandă. Patru să ptă mâni în taiga A venit un şir de maşini să ne ducă în taiga. De la staţia aia am mers în taiga, undeva la vreo 40 de kilometri. Am încărcat bagajul, ne-am urcat şi noi deasupra, în camioane. Şi drumul ăsta cu maşina a fost foarte greu, pentru că erau hopuri şi maşina se înclina într-o parte şi-n alta, gata să se răstoarne. Şi iară bocete, ţipete şi tot aşa. Am ajuns şi în taiga. Acolo erau nişte barăci de lemn, fără uşi, fără geamuri... Se vede că înainte de noi fuseser ă acolo alţi deportaţi şi alţi arestaţi. Ne-au vârât în barăcile astea. În ele erau priciuri de lemn – a şa, ca nişte rafturi, pe două etaje. La fiecare familie ne-au dat câte-un pat din astea rablagite, făcute din topor, de două etaje. Pe bărba ţi i-au pus să repare uşile şi geamurile, că erau păduri dese, cu multe animale sălbatice şi trebuia sa facă uşile şi geamurile, ca să nu vină fiarele, urşii, lupii. În barăcile astea, în taiga, am stat o lun ă de zile. Mai erau acolo câteva case de băştinaşi. Înainte de noi fuseseră şi alţi deportaţi, pentru că erau trecute pe pere ţi numele lor. Fuseseră şi nemţi, şi polonezi... Ne-am scris şi noi

280

Teodosia Cosmin

acolo numele, pe pere ţii aceia. După o lună de zile, neau încărcat iară şi ne-au despărţit să ne ducă în diferite regiuni. Cu noi, din satul Pragina, de lângă raionul Floreşti, erau şi patru copii deportaţi, fără părinţi. Mămica lor şedea la închisoare pentru că n-a avut de unde să plătească cotele către stat şi au judecat-o, au arestat-o. Iar tatăl lor murise de foame. Pe ei, patru copii f ără părinţi, i-au ridicat şi i-au deportat. Erau şi ei acolo, cu noi. La familia noastră, la bunicuţa aceasta, vecina noastră, Ileana, şi la alţii, ne-au spus unde trebuie să coborâm. Dar se vede că Dumnezeu a fost alături de noi. Am adormit. Şi atuncea nu am coborât unde ar fi trebuit să coborâm. Şi-am mers cu trenul mai departe decât locul unde am fost repartizaţi. Dimineaţa, când a venit şeful, nu ştia ce să facă cu noi. - Voi trebuia să coborâţi la cutare staţie! Noi toţi am dat din umeri... De unde era s ă ştim, în pustietatea aceea, prin locuri străine, unde trebuie să coborâm? Până la urmă ne-au trimis în altă parte. S-a dus el şi a raportat că sunt patru familii care trebuiau să coboare acolo şi n-au coborât. Şi ne-au dus în stepă, în câmpia Amurului. În că tunul numă rul patru Cât priveai cu ochii, nu vedeai altceva decât stepa. Numai câmpii şi câmpii pustii. Pustietate! Unde şi unde era câte un sătuc de treisprezece-cinsprezece case. Foarte mici. Şi-aceste cătune nici nu aveau denumire, erau ştiute după cifre. Primul cătun, al doilea... Noi am nimerit în cătunul numărul patru. Am fost repartizaţi la un sovhoz1. Când ne vede, şeful de sovhoz zice: 1. Sovhoz = un fel de gospod ărie colectivă


281

- Doamne, Doamne, ce să fac cu voi! N-am nici locuinţe, n-am nimic... că el nu se aştepta să fie şi-acolo oameni repartizaţi Acolo era un vagon pustiu. Veneau din ora ş oameni la cosit fân, că erau ferme de vite şi făceau siloz, adică depozitau furajele pentru iarnă, iarba aceasta foarte bună. Mai semănau şi orz, şi altele. Şi zice şeful: - Până când mai sunt lucrători din oraş, cam până către toamnă, voi o să staţi în vagon. Acolo, în vagon, ne-am aranjat bagajele noastre modeste. S-a făcut târziu şi ne-am culcat. Pe la miez de noapte, ne trezim. Ne sc ărpinăm. Pişcături, mâncărime, plângeau copiii. Ne mâncau ploşniţele şi fel de fel de insecte care erau prin scândurile acelea din pereţii vagonului. Ne-am trezit şi mămica nu ştia ce să facă cu noi. A găsit acolo o sticluţă cu gaz, de care poate s-or fi folosit şi alţii. Ne-a dat şi pe noi cu gaz. Până dimineaţa n-am mai dormit. Dimineaţa s-a făcut puţină curăţenie, s-a spălat, s-a şters totul cu gaz şi iată acolo am rămas noi.

Noi, copiii, ne culcam pe plit ă Mămica lucra la viţei şi sora lucra la muls vacile. Era tinerică, slăbuţă şi trebuia să mulgă paisprezece vaci. La început nu se descurca şi abia-abia dacă reuşea să mulgă cinci-şase vaci. Dar o ajutau celelalte mulg ătoare. Acolo mai erau deportaţi din ţările baltice. Ei fuseseră deportaţi mai devreme, în martie. Erau oameni înv ăţaţi, cu studii superioare, care medici, care profesori, ingineri, dar lucrau acolo, la ferma aceea de vite. Şi femeile o ajutau pe soră, care încet-încet s-a deprins şi a devenit mulgătoare fruntaşă. Mămica lucra la viţei, iar noi, copiii, pe-acasă, căutam

282

Teodosia Cosmin

ceva de mâncare sau iarna căutam de foc. Ne-au dat paie în loc de lemne. Dar ce să faci cu paiele acelea, când gerul ajungea la -40 de grade la mijlocul iernii! Foarte greu ne-am descurcat şi cu frigul, şi cu mâncarea. Toamna ne duceam pe câmp şi ce rămânea pe-acolo, un cartof, o sfeclă, noi căutam şi luam... Mai găseam câte ceva. Dar de foc mai greu, era foarte frig. După ce făceam focul, noi, copiii, ne culcam pe plit ă. Cât timp era fierbinte, plita ne frigea, dar pe urmă ne lua frigul grozav. De asta noi, to ţi deportaţii, suntem bolnavi. Plita aceea rece se lipea de corpul nostru. Bunicu ţa Ileana, sărmana, avea o bucăţică de ţol de-acasă, şi-a făcut un fel de ciorap şi-l îmbrăca noaptea la picioare. Era stra şnic de frig. Dimineaţa, adulţii se duceau la serviciu, acolo, la fermă. Dacă se întâmpla seara să întârzie mai mult la lucru, nu mai puteau să vină acasă, pentru că erau tare mulţi lupi. Înconjurau lupii ferma. Ştiu că mă duceam câteodată şi eu cu mămica şi numai ce vedeai ochii lor aşa, ca lumânările, unul lângă altul şi urlau. Şi-atuncea, dacă eram cu mămica la fermă, ne temeam s ă venim acasă şi dormeam acolo, la fermă. Noi, copiii, căutam de foc, căci cu paie era foarte greu să facem focul. Ruşii, localnicii, aruncau de la ei din sobă cărbuni care nu erau cu totul ar şi. Şi noi găseam o plasă, îi alegeam, îi cerneam şi-i împărţeam: „Ţie o grămă joară, mie o grămă joară”. Eu eram mai retras ă, mai timidă şi ceilalţi copii, câteodată, când împărţeau cărbunii adunaţi, îmi treceau rândul. Dar veneau acolo, primprejur, şi copiii ruşi şi se uitau la noi când împărţeam cărbunele aista. Vedeau că nu mi-au făcut şi mie parte. Şi spuneau: - Uite, e rândul ei, trebuie s ă-i puneţi şi ei, la fetiţa asta! Mai în scurt, era şi plâns şi râs, dar de tot felul.


283

Noi, copiii, repede am înv ăţat limba rusă. Ne mai jucam cu copiii ruşi, deşi ne numeau în fel şi chip. Ţin minte că tăticul spunea: „Poate că eu n-oi mai fi. Cine ştie ce va fi şi cu soarta voastră! Să fiţi tari, să fiţi demni şi să nu vă lăsaţi în faţa duşmanului. Să nu plângeţi, s ă fiţi cu zâmbetul pe faţă întotdeauna. Chiar dacă te doare, să ţii demnitatea, să fii cu capul sus!”. Şi eu încercam să fiu aşa. Câteodată ne mai luam la har ţă cu copiii ruşi, că ei ne făceau duşmanii poporului, ţigani, una, alta. În tot felul. Dar eu nu m ă lăsam. Le răspundeam înapoi: - Nu se poate s ă fii şi ţigan, şi moldovean. Uite, ţiganii sunt negri – vedeţi, noi nu suntem negri! Noi suntem cu ochii albaştri. Pân ă la urmă, orişicum, începeau bătăile între noi şi copiii ruşilor. Cum ei erau mai mul ţi, reuşeau să ne încolţească şi noi fugeam în baracă. În baracă intram repede, încuiam uşa şi eu iarăşi nu mă lăsam. Aveam iconiţa aceea mică de acasă şi mă duceam cu ea la geam, le-o arătam şi spuneam: - Vedeţi, aicea e Dumnezeu! El pe noi o să ne apere, dar Stalin al vostru nu e bun! Era grav să spui aşa de Stalin. Dumnezeu ne va s fi nţi pasca Ei, iac-aşa am dus-o noi trei ani de zile acolo. Deacuma, s-a făcut o căsuţă şi ne-a dat nouă o parte cu mătuşa Ileana şi cu cei patru copii f ără părinţi. Să vă spun cum am sărbătorit noi Sfintele Paşti în Siberia. Mămica adunase din timp făină, ouă, ceea ce trebuia, a făcut focul şi a copt pască, aşa cum se face la noi. La noi, în părţile Floreştiului, pasca se face rotund ă, cu brânză şi cu semnul crucii. Unde s-o sfinţim? Mămica

284

Teodosia Cosmin

era o femeie foarte credincioasă. Ea era orfană, fără părinţi şi de mică s-a apropiat de credinţă, de Biserică. Avea o voce foarte frumoasă, a cântat de mică în corul bisericii şi ştia toată slujba Bisericii pe dinafară. Şi tanti Ileana, la fel, era credincioasă, creştină. Şi acuma, cu pasca... Ruşii veneau şi se uitau ca la minune la pasca noastră. Am boit ou ă cu coji de ceap ă, cu ce-am putut, am făcut totul cum se face la noi, dup ă obicei. La ora patru dimineaţa, mămica şi cu tanti Ileana au pus pasca aceea pe un prosop, ou ă, sare şi au ieşit în prag. Cântau şi se rugau la Dumnezeu. Şi-a zis aşa: „Dumnezeu ne va sfinţi pasca!” – pentru că acolo nu ştiau ruşii nici de Biserică, nici de Dumnezeu, nici de nimic în pustietatea aceea. Şi iac-aşa. După aceea, am intrat în casă. Şi ce-a fost pregătit am pus pe mas ă. Am zis: „Hristos a înviat!”. Am luat masa, am făcut totul după obicei. Am cântat cântece biserice şti... Şi vă spun că ruşii, de-atuncea, au început cu al ţi ochi să se uite la noi.

La şcoala din că tun Noi, copiii, la şcoală nu ne duceam, pentru că nimeni nu ne chema. Cătunul unde eram noi era mic şi profesoara nu ne chema la şcoală. Şcoala era într-o căsuţă mică, de lemn. Şi ne duceam şi noi când făcea lecţii cu copiii şi ne uitam pe geam cum copiii ru şilor stau în bănci şi învaţă. Iar ea se făcea că nu ne vede. Aşa, cu coada ochiului, se uita la noi şi nu zicea nimic. Doi ani de zile nimeni nu ne-a chemat la şcoală şi nu s-a ocupat de noi. Dar s-a întors în cătunul acela o femeie care era tot profesoară. Ea era profesoară şi soţul ei era şef la punctul de lapte. Şi iată, se vede că într-adevăr a fost o femeie cu su flet şi ea imediat ne-a v ăzut şi a văzut


285

că noi nu umblăm la şcoală. Dar deja era al treilea an de când eram acolo, din noiembrie. Şi ea ne-a spus: - Dragii mei copii, voi cum de nu înv ăţaţi, cum de nu veniţi la şcoală? O să vă fie tare greu în viaţă fără carte... Trebuie numaidecât să veniţi la şcoală! Ne-a chemat la dânsa acasă, ne-a servit cu ceai, cu bomboane şi ne-a spus: - De mâine veniţi la şcoală! Am să vă dau caiete, am să vă dau cărţi şi o să vă apucaţi de învăţat. Noi am spus că vorbim rău limba rusă şi ea a spus că o să ne deprindem, că suntem copii şi o să învăţăm. Dar ne-a dat cu doi ani înapoi, pentru că nu ştiam limba rusă. Noi şi aşa am pierdut acolo doi ani c ă n-am făcut şcoală. Eram de-acuma mărişori. Şi iac-aşa am început clasa a II-a. Am învăţat alfabetul chirilic – îl ştiam, de fapt, din Moldova. Şi învăţam binişor. Uneori, ea chiar spunea copiilor ru şi: - Uitaţi, copiii ăştia care-s veniţi aicea, ei nu cunosc limba, dar şi citesc mai bine decât voi, şi învaţă, şi la matematică problemele le rezolvă! Eu aveam o memorie foarte bun ă. Citeam poezia o dată sau de două ori şi, când mă duceam la fermă spre mămica să o ajut acolo, la viţei, pe drum mergând, parcă vedeam literele în ochii mei şi repetam poezia. Şi-a doua zi, de-acuma, o ştiam. Ei, dar ce folos... Prim ăvara ne-au spus că iară ne ridică şi ne duc în altă parte. Unde, nu ne-au spus. La să pat şanţuri în Blagovescensk Cei care erau acolo mai vechi, din ţările baltice, letonii, care erau oameni mai înv ăţaţi, care aveau şi radio, ascultau şi posturile străine, ştiau ce-o să se întâmple şi

286

Teodosia Cosmin

ne-au spus că o să ne ducă la construcţii în oraşe mari, să muncim acolo. Şi iată, din acest cătun ne-au dus în oraşul Blagovescensk, chiar pe râul Amur. Când ne-au luat de-acolo, ruşii plângeau după noi. Şi şeful sovhozului era negru la faţă, c-aşa oameni muncitori sunt luaţi de-acolo! Atunci când ne-au luat pe noi, i-au luat şi pe lituanieni şi pe ucraineni, pe to ţi i-au luat din cătun şi i-au dus la construcţii şi el a rămas fără oameni la lucru. Şi-ai lor munceau, dar nu ca ai no ştri. Plângeau după noi şi ne-au spus: - Să ne scrieţi, să ne spuneţi de soarta voastr ă ce s-a întâmplat mai departe! Părin ţii noştri mergeau de dou ă ori pe lun ă la Comendatură să semneze că suntem acolo şi c ă nimeni nu a fugit. Şi noi, copiii, ne apropiam de 15-16 ani şi deacuma trebuiau să ne facă şi nouă acte. Şi ne rugam la Dumnezeu şi vorbeam între noi: „Ce bine-ar fi ca atunci când am ajunge să primim acte, să nu ne mai ducem şi noi la Comendatură să ne semnăm. Să fim liberi acolo”. Aşa că ne-au luat. Ne-au încărcat iară în maşini. Noi, deacuma, fiecare adunasem, cum eram muncitori, şi aveam şi găini, şi cocoşi, şi-un purceluş, una-alta. Ne-au dat voie să luăm toate câte aveam. Ei, le-am luat cu noi şi ne-au dus în oraşul Blagovescensk, pe Amur. Oraşul ăsta era la hotarul cu China. Dacă te uitai peste apă, peste Amur, se vedea un oraş din China. Era foarte frig şi noi eram slab îmbrăcaţi, cu pufoaice. Pe urmă ne-am procurat pâslari, căci în prima iarnă, când am ajuns acolo, în Siberia, ne îngheţa talpa de la picior şi nu puteam să mai tragem piciorul afară din papuc. Cât am stat în cătunul acela, ne-au ajutat şi oamenii băştinaşi, ne-au mai aruncat câte-o pereche de încălţăminte mai călduroasă şi, mai târziu, am cumpărat şi noi pâsle


287

din acelea. Dar la început a fost tare frig. Acolo, în centrul oraşului, era un şir de magazine. Şi au dat comandă să-şi elibereze magaziile, depozitele unde ţineau marfa. Le-au eliberat şi acolo au dus priciuri din acestea, paturi cu două etaje, şi le-au pus pe rânduri. Depozitul acela era mare. Era însă rece, întunecat, cu nişte ferestruici mici, cu gratii. Şi iară, la fiecare familie ne-au dat câte un spaţiu. Acolo am iernat. Foarte frig a fost. Ne-au pus nişte plite electrice. Dar era rând la plită ca s ă poţi să faci ceva de mâncare, rând la toalet ă, rând peste tot. Foarte greu a fost. Şi au început să facă brigăzi pentru muncă, cine şi unde să lucreze. Care la săpat pământul, la şanţuri, care la zidit, cum se nimerea. Acolo ei nu se uitau că eşti femeie, că eşti copil – „Eşti rob, fă bine şi împlineşte ceea ce ţi se spune!”. Şi ne punea şi pe noi la lucru. Mămica a nimerit la săpat şanţuri. Sora la construcţie, ca zugrav. Eu, de-acuma, o ajutam pe mămica, dar pământul era îngheţat, că era iarnă. Ne dădeau cărbune din acesta, mărunt, şi lemne ca s ă facem focul. Şi mămica însemna lăţimea şanţului care trebuia săpat. Adâncimea ştiam că trebuie să fie trei metri. Săpam oleacă în plus şi aprindeam acolo focul. Ardea cărbunele aista, lemnele pe c ărbune şi se dezgheţa pământul. Puţin, acolo, câte-o jumătate de metru se dezgheţa, nu mai mult. Pe urm ă luam focul cu tot cu jăratic, cu lemne, cu cărbuni, şi-l mutam mai în faţă. Până se dezgheţa acolo, în faţă, noi aicea săpam bucăţica aceasta. Şi iată aşa am săpat. Noi trebuia să facem şanţuri de tras ţevi pentru apă, pentru canalizarea oraşului. Era pământ, nu era piatră, dar era îngheţat ca osul. Şi-aşa, tot oraşul e săpat de aceşti deportaţi, căci pe atunci nu erau utilaje cu care să poţi să

288

Teodosia Cosmin

sapi. Noi am săpat, cu mâinile. Desigur, când p ământul se dezgheţa, nu se dezgheţa numai de jumătate de metru lăţime, cât trebuia să săpăm noi. Se dezgheţau şi mai mult, şi laturile, şi-atunci când ajungeam la doi metri, doi metri jumate în adâncime, de multe ori se prăvăleau malurile şi unii reuşeau să scape, să-i scoată, dar alţii s-au năduşit acolo şi mureau în tranşeele astea adânci. Aşa săpam noi, cu târnăcopul, cu cazmale, şi eu o ajutam pe m ămica. Nici acolo nu ne-au chemat la şcoală ca să învăţăm. Totuşi, a doua toamnă de când am ajuns în ora şul acela, ne-am dus la şcoală. A aflat învăţătoarea aceea că noi suntem deportaţi şi avea ură pe noi. Iar eu, fiindcă aveam grijă şi de nepoţelul meu, câteodată întârziam la lecţii. Şi, cum şcoala nu era departe de unde st ăteam noi, în pauze mă duceam acasă să văd ce face nepoţelul şi iară întârziam când începea ora. Şi odată, la lucrarea de control, am cerut un caiet, c ă trebuia să scriem pe un caiet nou. Dar profesoara aceasta mi-a r ăspuns urât. A spus ea: - Pentru excelenţa dumneavoastră nu am caiet. Eu am bufnit în lacrimi şi am ieşit afară. Am fugit de acolo şi mai mult nu m-am mai dus la şcoală. Aşa am legat eu şcoala mea de gard, cum se spune. Ne-o mai mutat din depozitul unde ne-a trimis la începu înc eput,t, nene-aa mu mutat tat şi-n alte depozite. Când spălam podelele acolo, pe jos înghe ţa apa şi noi, copiii, lunecam. Eram desculţi, ne loveam... A fost ceva groaznic. Nu aveam bani să ne întoarcem acas ă Şi iată, în ’53, când Stalin a murit, noi toţi ne-am bucurat. Poate că e şi păcat că ne-am bucurat, dar fiecare din ai noştri, dintre deportaţi, a ieşit afară în stradă. Şi


289

aruncau în sus căciulile, femeile boceau de bucurie şi spuneau: - Slavă Domnului, în sfârşit am scăpat de călău! Poate ceva o să se schimbe în viaţa noastră! Ei, s-a schimbat, dar s-a schimbat foarte greu, c ă, într-adev într-a devăr, pe urmă s-a dat ordin ca deportaţii să fie amnistiaţi, să fie rejudecaţi – dar astea s-au f ăcut treptat. Treptat au început să elibereze lumea, nu pe to ţi odată. Ne-au dat şi nouă voie, undeva prin ’56. Dar acuma nu aveam bani de drum. Când ne-au adus în Siberia, ne-au adus cu vagoane pentru vite, dar acuma, dacă vrei să te întorci, înto rci, fă bine şi plăteşte! Şi noi am lucrat aproape doi ani, zi şi noapte – ziua lucram la construcţii şi seara ne duceam să lucrăm pe contract, ca s ă facem bani, să putem să ne întoarcem acasă. Şi în 1957, la sfârşitul lui august, noi neam întors la baştina noastră. De-acuma, când am intrat pe pământul basarabean, auzeai vorba româneasc ă peste tot. Nu ne venea a crede. Noi cu mama ne îmbr ăţişam, plângeam... În sfârşit, suntem pe pământul nostru! Niet! Nu-i de lucru! Când ne-am întors acasă, unii oameni ne-au primit bine. Au venit să ne vadă. Au avut bucurie. Alţii se uitau cu alţi ochi. Eu ştiam cine l-a pârât pe t ăticu şi cine ne-a pus pe noi pe lista de deportare. M-am dus la omul ăsta acasă şi i-am spus: - Ce-ai crezut? Că o să murim? Iată, Dumnezeu a ţinut cu noi şi ne-am întors acasă! Nu ştiu de ce-a îngăduit Dumnezeu să trecem prin această încercare şi prin aceste suferinţe. Tăticu’ o fost foarte credincios. M ămica o cântat la sfânta biserică. Noi toţi am fost credincioşi, dar probabil

290

Teodosia Cosmin

că a fost aşa de la Dumnezeu, lăsat de la Dumnezeu să trecem prin pata asta neagr ă... Dar, cu ajutorul Domnului, am reuşit şi ne-am întors acasă. Atâta, că tăticu’ a rămas acolo să zacă şi noi nici nu ştim unde se află. Acas ă, nimic bun nu ne-a a şteptat. Casa a fost confiscată şi nu ne-au întors-o, au făcut din ea grădiniţă de copii. N-am putut să ne întoarcem acasă, am tras la sora Pelaghiţa. Era foarte greu. Era greu s ă te angajezi undeva. La noi, în raionul Floreşti, într-un sat, era un loc mare şi au făcut sovieticii o fabrică de zahăr. Şi din satul nostru mulţi oameni lucrau acolo. Ei, după ce ne-am întors din Siberia, o s ăptămână am stat şi eu şi pe urmă m-am dus să mă angajez la lucru, că trebuie să lucrezi. Lucrau acolo şi fete de la noi, din sat, tinere, şi băieţi, oameni de toate vârstele. Şi mi-au spus: - Hai la fabrica de zah ăr, c-o să te ieie şi pe tine! Eram tânără, aveam 18 pe 19 ani, eram puternic ă, sănătoasă, puteam să lucrez. Ei, şi merg acolo, la fabrica aceea de zahăr şi paznicul zice, când m ă vede: - Pe matale o să te ieie numaidecât! Şi m-am dus la ferestruica aceea unde se f ăceau angajările şi am spus că vreau să lucrez aici. Ei mi-au cerut actele, mi-au cerut documentele. Mi-am dat documentele, s-au uitat la ele şi se vede că au înţeles de-acolo, din actele mele, au văzut că paşaportul e din Amur şi mi-au răspuns aşa, aspru: - Niet! Nu-i de lucru! Eu zic: - Cum nu-i de lucru?! Că mulţi de la noi din sat lucrează aicea! Şi paznicul mi-a spus că e de lucru! - Eu am spus că nu-i! mi-a răspuns şi mi-a închis ferestruica aceea în fa ţă.


291

A închis şi gata. Am ieşit cu lacrimi şi m-am întors acasă. Aşa- şi băteau ei joc de noi ca s ă nu ne găsim de lucru. Şi iară umblam şi căutam de lucru. Şi găseai undeva, la oameni, te n ăimeai să lucrezi, te înţelegeai să-ţi plătească ceva, acolo. Dar a fost foarte greu. Am primit casa, casa, dar din avere nimic... nimic... Am trăit noi aşa un an de zile şi mămica nu ştiu cum a făcut, dar a reuşit să se angajeze în casa noastr ă, unde era grădiniţă de copii, să lucreze şi să pregătească mâncare la copii, căci femeia care preg ătea mâncare ieşise la pensie. Şi mama pregătea bine, copiii erau mulţumiţi... Dar într-o zi, mămica i-a spus brigadierului de colhoz, care a venit pe-acolo: - Vreţi, nu vreţi, dar eu casa tot am s-o scot de la voi şi-am s-o iau înapoi! Am s-o iau, c ă e casa mea, de mine e făcută, cu mânuţele mele! El a luat-o şi-a dat-o afară. Dar mama a găsit un avocat în oraşul Bălţi, care era la pensie şi nu se temea c-o s ă-şi piardă serviciul dacă o să ne ajute. Şi doi ani de-a rândul am scris la Moscova şi ne-am cerut dreptul. Şi de-abia în ’61 ne-au întors casa. Am primit casa, dar din avere nimic, pentru că au spus că nimic n-au găsit acolo când au confiscat casa, când am plecat noi în Siberia. Am actul care mi l-o dat la Floreşti, făcut atunci când au confiscat casa şi spune că doar cinci obiecte au găsit când au confiscat casa! Un pat, o masă, o covată, un poloboc şi încă ceva. Şi toate astea, scrie acolo, valoreaz ă 8 ruble. Tocmai 8 ruble au preţuit ei tot ce-am lăsat acolo când am plecat! Tot ce-am pierdut noi acolo când ne-au dus în Siberi Siberia! a! Şi iac-aşa, casa am primit-o înapoi, dar era distrusă. Că înainte de-a ne-o da, i-au scos obloanele, au

292

Teodosia Cosmin

scos în unele odăi şi podelele şi chiar când ne-au întors casa, aceştia, care erau cu gr ădiniţa, au scos şi plita din sobă, că au spus că ei au pus-o. Când a fost cu căderea comunismului, m-am bucurat tare mult. Nu era miting în oraş, nu era manifestaţie la care să nu particip! Totdeauna am fost în primele rânduri, că unul dintre nepoţii mei chiar spunea: „Eu mai degrabă o v ăd pe mătuşica mea la televizor, la mitinguri, decât în realitate!”. Am dus o luptă din tot sufletul împotriva comunismului. După ce m-am întors din Siberia, am lucrat, m-am căsătorit. La început am lucrat în sat; ne duceam cu ziua, iar mai pe urmă am reuşit şi-am intrat la fabrica de zahăr şi pe urmă la o brigadă de construcţii. Din 1964 m-am mutat la Chişinău. Am reuşit şi m-am angajat controlor de bilete la Filarmonica de Stat. Şi pe urmă tot aşa, la Teatrul de Operă. Mi-a părut rău că n-am putut să fac şcoală. Am făcut şcoală aicea, în Basarabia, am f ăcut şapte clase la seral. Învăţam bine, dar era greu şi n-am putut să mai continui. Eram căsătorită, aveam doi copii, îmi venea greu, dar totuşi mă duceam la seral. Întotdeauna profesoarele m ă lăudau, şi le spuneau altor colegi de-ai mei, copii, care nu învăţau: - Cum femeia aceasta, care are doi copii, lucreaz ă, are acasă gospodărie, şi ea învaţă bine, iar voi, tineri şi fără nici o grijă, nu puteţi să învăţaţi?!... Şi iac-aşa am întâlnit şi întâlnim greutăţi până în ziua de azi. Noi am fost umiliţi, a fost greu, am fost adevăraţi robi acolo, în Siberia. Chişină u, u, Basarabia, 22 iunie 2011

Singură printre str ăin inii -

Tamara Oal ă P l e ş c a -

Noaptea deport ă rii rii Mă numesc Tamara Oală, căsătorită Pleşca. Sunt din satul Sofia, de lângă Drochia, din Basarabia. M-am n ăscut în anul 1935, în luna l una iulie. i ulie. Sunt dintr-o familie cu şase copii. Eram trei băieţi şi trei fete. Mai mici decât mine erau doi fraţi şi o soră. Părinţii erau ţărani. Aveau aici o gospodărie frumoasă, erau oameni harnici şi aveau tot ce le trebuia. Familia noastră a fost deportată în noaptea de 12 spre 13 iunie 1940. În acea seară, eu am mers, cum mai făcusem şi-n alte dăţi, la o soră de-a mea măritată, la care ţineam foarte mult. Casa ei era foarte aproape de-a noastr ă şi am fugit acolo să dorm. Dar la ora două din noapte mi s-a făcut aşa de dor de mama, încât i-am trezit pe to ţi şi le-am spus că vreau acasă! Eu mergeam des la sora mea, numai că în noaptea aceea o ţineam una si bună: - Vreau la mama, vreau la mama! Ce puteau să-mi facă? Mă trăgea ceva către casă. Sora şi cumnatul s-au îmbrăcat şi m-au dus. Când neam apropiat de casă, s-a auzit un răcnet puternic şi aşa lătrau câinii, de ţi se ridica părul în cap de frică. Ce s-o fi întâmplat? Nu ştiam că unii tocmai erau ridicaţi pentru deportare. Sora mea a început a tremura. Am trecut drumul şi am ajuns acasă. Mama ne-a auzit, ne-a simţit

294

Tamara Oală Pleşca

şi ne-a spus să ne apropiem, că nu-i închisă uşa. - Ce-i cu voi? întreabă mama. - Iată, ea a început a răcni că vrea acasă şi n-am avut ce să-i facem. Mama mi-a dat câteva peste spate şi m-a certat: - Ce nu-i dai pace sor ă-tii să doarmă? Atunci soră-mea a întrebat-o: - Dar dumneavoastră de ce nu dormiţi? - Nu ştiu de ce nu dormim... Nu ştiu ce-o fi cu noi, că tare ne doare la inimă! Eu eram trează şi am auzit cum asta spuneau tata şi mama. Au mai vorbit ei puţin, acolo, şi s-au dus. N-a trecut mult şi iar s-au auzit câinii hămăind şi o căruţă. Se apropiau de noi. Cineva a bătut la uşă cu piciorul. Ţin minte ce-a spus tata când au bătut la uşă: - Oare pe cine ne mai aduce Dumnezeu? Mama a spus: - Poate s-au întors fata cu ginerele? - Ba nu, sunt mai mulţi, căci se aud voci grăind zice tata. - Intraţi, intraţi, că nu-i închis! Când au dat ei năvală, au intrat vreo şapte oameni. Au umplut casa. Eu eram treaz ă şi, ca orice copil, eram curioasă. Am văzut tot ce s-a întâmplat. Când au intrat, unul dintre ei a început să vorbească în ruseşte cu tata. Eu nu înţelegeam, dar tata ştia ruseşte, că la noi în sat erau mulţi ruşi şi tata cunoştea limba. Nu ştiu ce i-au spus. Ştiu doar că mai erau oameni de la noi din sat veni ţi acolo şi tata l-a întrebat pe unul din ei: - M ăi, dar de unde la mine arme?!... De unde aur?!... Eu nu demult am făcut două nunţi - căci se măritase şi sora şi se căsătorise şi fratele. De unde la mine aşa ceva?!...

Singur ă printre str ă ini

295

Drept să vă spun, noi în locul unuia, Istrate, de pe la noi, am fost deportaţi. Că pe lista de deportări care venise de la Bălţi el era trecut. Dar cum el se avea bine cu cei de la conducere, cu autorit ăţile, ei au schimbat şi ne-au trecut pe noi în locul lui. Cei care veniser ă după noi neau spus să ne luăm ce avem şi să ne pregătim, că ne iau. La noi era şi fratele meu mai mare, şi cumnata, soţia lui. Au fost ziua la prăşit şi au venit să doarmă la noi. Mai era şi mama tatei, o bătrână fără nici un dinte în gură. Am ieşit toţi afară. Casa noastră era numai de-un an făcută, căci părinţii au stricat-o pe cea veche şi au făcut-o pe asta nouă. Fratele care dormea la noi era şi el pe listă şi l-au luat şi pe el. Ne-au scos pe to ţi afară. Au tras două căruţe în ogradă. Fiind vară, la ora patru, deja începuse să se vadă. Mama se apuca de cap, se tr ăgea de păr şi zbiera ca o vită rănită: - Cum las eu totul, tot ce-am muncit? Pentru ce? Cu ce suntem noi vinovaţi? Atunci, în spaima aceea, ce-am putut noi s ă luăm? Nici nu prea aveam ce lua, dac ă tata făcuse nu demult două nunţi. Totuşi aveam făină de păpuşoi, o putină cu brânză, dar nu ne-a dat în gând s ă le luăm. Ne-au suit în căruţă şi, când să ieşim pe poartă, a venit sora cu cumnatul la care dormisem eu. Cineva le spusese c ă ne ridică, iar eu, când am văzut-o, am sărit din căruţă să mă duc la ea. Dar m-a prins un soldat şi m-a dat înapoi în c ăruţă. Poate era mai bine dacă rămâneam cu sora şi nu trăgeam ce-am tras, cât am suferit eu... Ei, dar a şa mi-a fost soarta, aşa a vrut Dumnezeu... Când ne-au ridicat, eram eu, mama, tata, bunica, fratele, cumnata, sora mai mică, un frate mai mic decât mine şi unul mititel de tot, care a şi murit pe drum. Avea

296


un an. Deci nouă persoane. Ne-au dus în curtea preotului. El fugise în România în ’40, când veniser ă sovieticii. Şi acolo s-au strâns toate c ăruţele şi ne-am pornit din sat. Pe drum, am ajuns la un loc de-al nostru unde aveam şase hectare. Şi acum imi vine să plâng când îmi amintesc. Tata s-a coborât din căruţă, s-a plecat în genunchi. A luat nişte ţărână şi a pus-o în buzunar. A s ărutat pământul, şi-a făcut cruce. Grâul se cocea, a luat puţin grâu în mână, l-a frecat în palme şi l-a pus în buzunar. S-a suit şi am mers mai departe.

Pe drum spre Siberia Am ajuns la gara Pământeni, la Bălţi. De-acum era aşa un soare şi-aşa o căldură... Şi plin de căruţe. Noi nu luasem pâine la noi şi nu aveam ce s ă mâncăm, că nu aveam pâine făcută. Chiar a doua zi dimineaţa mama ar fi trebuit să facă pâine. Bărbaţii plângeau în hohote. Copiii şi femeile, la fel. Ce era acolo... Doamne fere şte! Noi, în soare, fără mâncare. Au tras c ăruţa lângă vagon şi şapte familii, câte am fost de la noi din sat, ne-au suit în vagon. Omul în locul căruia noi am fost deportaţi, Istrate, ne-a dus cu căruţa lui la gară şi mi-a povestit el mai târziu că a văzut, după ce ne-am suit în vagon, c ă pe el scria că ne mută în Ucraina. Acolo, în vagon, nu era nimic pe care s ă te aşezi. Ne-am pus pe jos bagajul şi ne-am aşezat şi noi pe jos. Vagoanele nu erau mari. Şi iată c-am pornit. În zgomotul roţilor de tren, am mers câteva zile. Deodată, auzim că bombardează. Nu ţin minte prin ce oraş eram, dar am văzut pe ferestruică două avioane care zburau jos, jos, jos. Cum vagonul nostru era cam pe la mijlocul trenului, la curbe mă uitam şi înainte şi


297

înapoi şi vedeam că trenul era foarte lung şi mai vedeam oameni care încercau să scape. Ieşeau pe ferestruica aceea, săreau din tren şi-i vedeam cum se dau de-a dura în jos. Mulţi au fugit aşa, şi de la noi din sat. Avioanele au trecut într-o parte, apoi s-au întors. Cum st ăteam eu cu capul pe ferestruica aceea mic ă, le vedeam de aproape. Dar tata a strigat: - Scoateţi mânuţele cu băsmăluţele albe şi faceţi semne! Împreună cu cealaltă soră am scos băsmăluţele albe şi dădeam din mână. Am aflat că două vagoane de la capătul trenului au fost bombardate. Am mers cu trenul mai departe, nu ştiu să spun cât şi deodată a oprit şi ne-au lăsat să ne plimbăm, să ieşim afară şi ne-au spus aşa: - Doi oameni să ia două căldări şi să meargă cu soldaţii. Au venit cu supă şi caşă. Pâine nu. La Bălţi, cât am stat, au venit fratele mamei şi o mătuşă, sora tatei, şi ne-au adus pâine. Erau pâini din acelea mari, cum se fac la ţară şi din ele am mâncat pe drum. Trenul mai oprea prin g ări, dar nu ne l ăsau să ieşim afară. Pentru nevoi era f ăcută o gaură în colţul vagonului şi acolo mergeam să ne facem nevoile. Femeile au pus un ţol atârnat şi acolo mergeam. Odată au venit soldaţii şi i-au luat pe bărbaţi, dar pe tata nu l-au luat. Tata ne-a spus s ă ne agăţăm de gâtul lui, să plângem şi să nu ne dezlipim de el. Şi aşa nu l-au luat. Cât am stat în tren cu tata, el m-a înv ăţat ruseşte. Îmi spunea cuvinte ruseşti, cum se spune la una, cum se spune la alta, căci el înţelesese ce va fi cu noi. Şi a zis că e bine să ştiu măcar câteva cuvinte în ruseşte. Trenul oprea câteodată prin gări, dar de obicei mergeam într-una, ziua şi noaptea. Mergând aşa, am

298


ajuns în Siberia. Am ajuns la Novosibirsk. A venit cineva şi a spus: - Bărbaţii merg la baie afar ă şi femeile în altă parte. Ne-am îmbăiat, am venit şi ne-am suit în vagon. Eu eram mai curioasă şi mă uitam şi-ntr-o parte şi-n alta. Deodată a venit fratele meu cu un soldat. Fratele plecase cu tata şi acum s-a întors singur, alb ca varul. Vine şi zice: - Mamă, pe bărbaţi îi încarcă în alt tren şi-i duce. Dar mie mi-au dat drumul fiindcă tata le-a spus că sunt prea mic, că nu am anii care se cer şi nu m-au luat. Nu trece mult şi vine şi tata cu doi soldaţi. El a cerut de la mama pâine, ciubotele, paltonul şi cu şma şi atâta i-a spus mamei: - Zenovio, să păzeşti copiii, că eu am fost judecat pe loc de-o troică specială de trei oameni. Aşa au hotârât. M-au condamnat la şase ani. Am să mă întorc la copii. Mă uitam pe geam la un tren care pleca şi l-am văzut pe tata, care st ătea la fereastră. Dar la el erau gratii. Şi astăzi îl văd. N-am prea auzit ce striga, c ă era zgomot mare. Şi se auzea doar: „Tamara, Tamara!”. La început nu pricepeam de unde strigă. Eu am fost ultima care l-am văzut pe tata. Nu ştim ce s-a ales de el. Noi am mai stat câteva zile în tren. Apoi a venit cineva şi ne-a spus: - Luaţi tot ce aveţi, căci ne coborâm pe vapor. Vă vom duce de partea cealaltă de râu. Ne-am suit în vaporaşul acela, un fel de bac, care trebuia să ne treacă peste râul Obi. Ne-au spus că doar ne vor trece de partea cealalt ă, dar noi am mers pe râu mai mult de-o săptămână, până s-a stricat vaporul. Alte patru-cinci vapoare care mai erau şi-au continuat drumul, dar al nostru s-a stricat. A tras la mal şi noi ne-am dus


299

şi am şezut pe acolo. Erau p ăduri. Oamenii din sate au venit şi ne-au adus lapte. Mă duceam cu mama să cumpărăm lapte pentru fratele cel mic. Dar mai înainte de noi au fost al ţii care-şi cumpăraseră de mâncare şi făcuseră gropi în pământ unde-au făcut focul şi şi-au pregătit mâncarea în ceaun. Şi, mergând eu în urma mamei, am intrat într-o groap ă din aceasta unde era jăratic. Am intrat până la genunchi şi nu puteam ieşi, că era strâmtă. Şi răcneam, iar mama a venit şi m-a scos de acolo. Ce dureri aveam şi mama nu ştia ce să-mi facă!... Cât am stat acolo, până au reparat vaporul, fratele cel mic a murit de foame şi probabil de căldură. Nu mai ţin minte cum a fost: ori au reparat vaporul, ori au adus altul, dar ştiu că am plecat până la urmă. Am ieşit de pe râul Obi şi am intrat pe un afluent al lui. Şi ne-o dus, şi ne-o dus şi am tot mers. Şi ne-au debarcat într-un loc şi a venit lume din sate ca să caute oameni pentru lucru la colhoz, la ferme. Dar pe noi nu ne-a luat nimeni: era mama cu patru copii şi-o babă. Pe fratele şi pe cumnata i-au luat şi i-au dus într-un sat mai mare. Şi s-a dus fratele în sat, a luat o c ăruţă şi ne-a luat şi pe noi de-acolo. Ţin minte că eram în căruţă şi ningea şi era pământul îngheţat în luna lui august. Şi mama ne-a învelit cu un ţol pe cei mai mărunţei, cum stăteam noi în căruţă, îngrămădiţi. Şi-am ajuns într-un sat. Viaţă chinuită Era un cătun de vreo cinsprezece, dou ăzeci de case... Căsuţe de bârne. Pe noi ne-a dat în gazd ă la o femeie, o rusoaică. Femeia asta avea trei fete, dar ele, pe urm ă, s-au dus să lucreze pe la fabrici. Pe jos ne-a pus ni şte paie, ceva,

300


şi acolo ne-am aşezat. Eram cu toţii: mama, bunica, fraţii. Stăteam în aceeaşi cameră cu gazda noastră şi femeia asta avea un cuptor din ăsta rusesc şi ea dormea pe el, deasupra cuptorului. Avea făcut din scândură un loc chiar sub tavan, de-abia puteai să intri. Şi acolo dormea, că era mai cald. Că erau friguri mari, iarna la -40, -50 de grade ajungea frigul. Şi erau căsuţe micuţe şi toţi dormeau aşa, sus, că acolo se ducea căldura. De-amu, ne-a dat acolo. Dar ce s ă mănânci? Că nu aveam nimica de mâncare. Că lor, de frig, le-au înghe ţat cartofii. Dar le-au înghe ţat cartofii pe câmp, n-or apucat să-i strângă şi nici ei n-aveau ce s ă mănânce. În alţi ani n-a fost aşa, nu venea frigul chiar aşa repede, dar atunci au îngheţat şi nici ei n-aveau ce să mănânce. Atunci ce să ne mai dea şi nouă?! Că nici ei, care trăiau acolo, n-aveau ce să mănânce. N-aveau defel. Ce să mănânci? N-aveam ce să mâncăm. Cumnata a apucat de lucra undeva, la o fermă unde se prepara laptele. Cumnata nu locuia cu noi. Fratele şi cu mama, încălţând ciorapi de lână şi nişte galoşi, se duceau la tăiat pădurea. Acolo le-au dat s ă lucreze. Omătul era pân’ la brâu, iar ei îmbrăcaţi subţire, de vară, că pe noi ne-o luat de-acasă când era cald. Mai târziu, fratelui i-a picat un copac peste picior, i s-a um flat şi nu mai putea să lucreze. Femeia asta, gazda, la care st ăteam noi, era plecată cu două fete şi numai una dintre fetele ei r ămăsese cu noi. Fata asta era rea ca o satan ă. Doamne fereşte, să ne dea ea ulcica aceea în care f ăcea de mâncare, să ne-o dea ca să ne facem şi noi. De-amu, cum fratele şi mama lucrau, primeam pentru toţi puţină făină de secară. Şi mama voia să ne fiarbă ceva, dar n-avea cu ce, că fata asta, gazda, o ascuns oala aceea în care-şi f ăcea mâncarea. Şi mama


301

a găsit nişte cutii din astea de conserv ă şi cu o sârmă le punea pe foc şi fierbea în ele şi aşa ne făcea de mâncare. Pe urmă, fratele n-a mai lucrat la pădure, că n-a mai putut şi i-au dat de lucru să împletească nişte frânghii groase, că acolo era in mult. Îl uscau, îl b ăteau, îl meliţau şi pe urmă îl făceau frânghii din acelea. Şi, pentru că lucra, primeam câte oleacă de făină. Am visat un vis atunci pe care şi astăzi îl ţin minte şi cred că până o s ă mor o să-l ţin minte. Se f ăcea că ne duceam cu căruţa ceea care ne-o adus acolo, în sat, de la vapor şi mergeam şi s-o făcut o apă. Cât vedeai cu ochii era numai apă. Şi parcă în vis căruţa s-o răsturnat şi-am picat noi toţi în apă. Şi-am scăpat numai eu şi cumnatămea. Şi cumnată-mea, parcă, atunci când încercam să ies deasupra apei, mă băga cu capu-n apă şi încerca să mănece. Când am reuşit eu să scot capul la suprafa ţă, am văzut un om cu barbă albă, mare, care mergea parc ă pe ape, cu haine cu mânecă lungă şi el, tot, în alb. Şi cumnata tot încerca să mă-nece, eu tot ieşeam din apă. Şi omul acela, parcă, a întins mâna şi m-o apucat de după guler şi m-o scos din ap ă şi m-o pus pe pământ. Când m-am trezit, i-am spus mamei: - Uite, mamă, ce-am visat eu! Dar în somn, în vis, eu răcneam şi mama a auzit. Mama nu mi-a spus nimica. A vorbit cu bunica şi a plâns. Cei dragi se sting unul dup ă altul Până la urmă ne-au mutat în altă parte, într-o căsuţă unde ne-am aşezat. Amu, la casa asta, n-aveam nimica de mâncare. Beam numai apă cu sare. Eram umflaţi de foame. Toţi! Cum am spus, la băştinaşi le-au îngheţat cartofii în pământ, că n-au mai apucat să-i scoată. Şi mă duceam

302


şi strângeam cartofi din aceia îngheţaţi. Şi mă duceam pe-acolo şi mai găseam câte ceva, chiar ceva fructe în pădure şi din astea mai mâncam. Căutam lobodă sau urzică şi după aceea mama o pisa, o preg ătea şi făceam ca un fel de turt ă. Din puţina mâncare pe care o aveam, mama ne dădea nouă. Îmi aduc aminte că nouă, la toţi, ne dădea o pâinică de secară, sâmbăta. Pentru toţi câţi eram acolo, câte su flete eram, aveam pâinea asta. Una pe s ăptămână. Pentru şase suflete, o pâine pe săptămână! În rest, era loboda şi urzica. Din lobodă, cu coji de cartofi, cu ce mai găseam pe-acolo, cu una-alta, mama făcea un fel de turtă. Bunica nu mai avea nici un dinte în gur ă şi spunea: - Nu pot mânca eu scândura asta, turta asta de lobodă. Şi într-o seară a venit fratele cu pâinea. Un miros frumos... Iar noi, to ţi, umflaţi de foame. Şi eu aveam picioarele umflate, dar mai puteam s ă merg. Şi când am văzut noi pâinea aceea, cum ne era foame, ne uitam la ea... Dar el o legat-o cu o a ţă în pod. Asta era sâmb ăta. Iar noi mâncam pâinea asta duminica. Mâncam numai duminica, ca s-avem gustul acela pe toat ă săptămâna. Bunica a început a plânge şi se ruga de fratele: - Măi, Vasile, dă-mi şi mie o bucăţică de pâine, că nu pot să mănânc turta asta care-i tare ca scândura. Stomacul meu nu primeşte. Nu am nici un dinte. Dar fratele zice către bunica: - Mămucă, bunică dragă, tu ne-ai crescut pe mânu ţele tale şi tu multe-ai văzut şi multe-ai răbdat. Mai rabdă până mâine dimineaţă. Ce fac eu cu copiii ăştia, cu ochii ăştia aţintiţi la pod, la pâinea asta? Dac ă-ţi dau matale, ei sunt copii şi vor şi ei. Matale eşti mare şi înţelegi. Mai rabdă oleacă.


303

Noi, noaptea ceea n-am închis ochii. Ne-am pus jos şi ne uitam sus, la pod, la pâine. Şi-aşteptam, poate-o pica măcar o fărmătură, s-o punem în gură. Ei, când am ajuns dimineaţă, bunica nu mai era. A plâns, avea şiroaie de lacrimi pe faţă şi-a murit. Era ţeapănă dimineaţa. Acuma, cum s-o-ngroape? Unde? Se duce fratele să-i sape groapa. El era umflat mai tare decât noi, că, fiind bărbat, avea nevoie mai multă de mâncare. A săpat acolo, poate juma’ de metru, dar era ghea ţă şi-a ţâşnit nişte apă şi-a pus-o acolo pe bunica, în apă. După ce-a murit bunica, s-a dus şi fratele mai mic. Tot spunea: „papă, papă, papă...” Ce să-i deie mama, ce putea să-i deie mama de mâncare? Ce să-i deie, când n-aveam nimic? Şi-a zis fratele: „papă, papă...” până a murit. A murit cerând de mâncare. L-am găsit ţeapăn şi pe dânsul. L-a dus şi l-a pus lângă bunica. Şi-a pus acolo două cruci. A făcut o groapă mică, s-a umplut de apă îndată, l-a pus în apa aceea şi l-a acoperit cu pământ. Când fratele Vasile s-a umflat foarte tare, a murit şi el. Acuma, nu mai avea cine s ă ne aducă nici pâinea aceea pe care ne-o aducea el. Cei de-acolo, de la colhoz, au v ăzut cum trăim noi şi i-au spus cumnatei: - Du-te şi ai grijă de dânşii! N-o venit niciodată la noi acolo. Că tot în sătuceanul acela, în cătunul acela, stătea şi cumnata. Numai că ea stătea la baracă, unde erau vitele. Le mulgea şi le păştea. Acuma, dacă a murit fratele, cine să-l ducă la groapă? Că nici sicrie, nimic n-aveam. Pân’ la urmă or venit nişte oameni, moldoveni de-ai noştri care lucrau şi ei acolo şi l-au aşezat pe-un ţol şi l-au scos din cas ă. Mama a apucat de-a făcut iară din buruieni, din ce-a apucat, a f ăcut puţină mâncare. Şi când l-a scos pe fratele din căsuţa aceea, mama, la cei care ne-au ajutat

304


să-l scoatem, le-a dat câte-o lingură din mâncarea asta. A făcut ca un fel de praznic pentru su fletul fratelui, că nu aveam altceva să-i dăm de pomană. Mama nu se mai putea mişca. Era umflată. Şi după ce-a murit fratele, atâta plângea, atâta r ăcnea, într-una. Sora era şi ea slăbită. Ea era mai mică cu doi ani decât mine şi nu putea să meargă să strângă buruieni. Eu mă mai duceam şi mai căutam de mâncare. Nu ştiu ce era a doua zi, dar într-o sear ă, mama ne-a spus: - Hai, culcaţi-vă, că am eu oleacă de făină şi mâine o să vă coc o turtă, că mâine e o sărbătoare mare şi-o să mâncăm! Şi ne-am culcat flămânde. Ce aveam să facem? Am mâncat numai nişte buruieni, acolo, pe care le-am mâncat aşa, crude, că mama nici nu mai putea să le fiarbă. Am mâncat amândouă şi ne-am culcat. Când m-am trezit dimineaţă... sora umflată, moartă. Au mai venit oameni, au luat-o şi pe sora şi au dus-o alături de ceilalţi. Şi acuma erau patru cruci acolo. Strânge-o, Doamne, şi pe Tamara!... După ce-a murit şi sora, mama stătea aşa şi se ruga: „Doamne, Te rog, ia-o la Tine şi pe Tamara! Strânge-o şi pe Tamara de pe lumea asta, c ă rămâne singură şi rămâne de chin. Strânge-o şi pe Tamara şi-apoi m-oi lua şi pe mine, pe urmă, Doamne...” Dar eu aud şi mă apropii de ea şi spun: - Mamă, dar de ce te rogi ca s ă mor eu? - Tu, dacă rămâi – spune mama – dacă rămâi cu cumnata, ea o să te chinuie şi-o să te calicească şi-o să te facă neom. Iisus Hristos n-o fost chinuit cum o s ă te chinuie ea! Aşa mi-a spus ea mie – şi, într-adevăr, aşa a fost.


305

Şi de acolo, de unde lucra, i-au spus cumnatei: - Du-te şi vezi de femeia aceea... – adic ă de mama. I-au zis să ne-ajute, dar cumnata a spus să mă ia, pe mine să mă trimită în alt sat, să-mi dea de lucru şi să rămână mama. Pân’ la urmă, pe mine m-au luat şi m-au dus, dar cei de-acolo, de la colhoz, i-au spus cumnatei să vină, să-i aducă ea de mâncare mamei. Niciodată n-a venit. Pe mine m-o luat şi m-o dus în alt sat, la vreo 4-5 kilometri de unde stătea mama. Acolo, în sat, unde m-au dus, trebuia să îngrijesc copiii oamenilor care lucrau la fermă. Era ca la un fel de gr ădiniţă şi trebuia să-i spăl, să-i îngrijesc, să le dau de mâncare. Am stat acolo, dar pe urmă mi s-a făcut dor de mama şi-am început a plânge că vreau numaidecât la mama. M-o luat cineva şi-aşa, călare, m-o adus înapoi la mama. Mama stătea, nu putea umbla, n-avea cine s ă-i dea o cană de apă. Se scula ea pentru dânsa s ă-şi facă nevoile, dar mai mult nu. Picioarele um flate, ea tot um flată era. M-o văzut, m-a chemat la dânsa, mi-a pus capul pe bra ţele ei şi a început a-mi căta în cap. Eram nepieptănată, părul tot încâlcit, plin de păduchi. Ea a-nceput a-mi c ăta şi-a plânge. Plângea şi-mi picau mie pe fa ţă lacrimile ei. Plângea şi tot aşa se ruga: „Doamne, Te rog, Doamne, strânge-o pe Tamara!”. Eu am vrut s ă rămân la mama, dar s-o început o furtun ă, mamă-mamă... Şi tot mama a spus către omul care m-a adus: - Ia-o şi du-o înapoi! Dacă aş fi rămas, aş fi scăpat-o pe mama, că mă duceam, mai strângeam buruiene, mai m ă duceam într-o parte şi-ntr-alta, eram răzbătătoare şi-aş fi ajutat-o. Dar m-o suit cu de-a sila pe cal şi m-o dus în satul acela unde îngrijeam copiii.

306


După un timp, vine cumnata la mine şi o întreb: - Ce face mama? Eu vreau la mama! Dar ea, deodată, n-o zis nimica şi m-a scuipat în fa ţă şi s-a dus. Mama a trimis-o. I-a zis: - Du-te şi ad-o pe Tamara, ca s-o v ăd. Şi ad ă-mi şi-o gură de pâine şi-o leacă de lapte. Lucrurile astea mi le-a spus o moldoveancă de-a noastră, care era acolo, la mama. Ea s-a îngrijit de mama, a sp ălat-o, a pregatit-o atunci când a murit. Şi ea a fost de faţă când a vorbit mama cu cumnata şi-a trimis-o după mine. Tot ea mi-a povestit că era cu mama când s-a întors cumnata. Mama stătea pe-o coastă şi aştepta să vin ă cumnata să m-aducă. Când cumnata o intrat, mama a întrebat-o: - Dar Tamara unde-i? - N-a vrut să vie, a fugit! O am ăgit-o pe mama că eu n-am vrut să vin. Mama a-nceput a plânge şi zice: - Nu mi-ai adus o gur ă de pâine! - Lasă, c-o să mori şi fără asta..., zice cumnata. Mama o oftat şi şi-o dat sufletul. Eu n-am ştiut că mama o murit. Mult mai târziu am a flat c-o murit. Şi tot acolo a-ngropat-o, alături de bunica şi de fraţi. Împreună cu cumnata Dar cumnata, nu ştiu cum a făcut şi împreună cu o femeie au apucat amândouă de şi-au cumpărat o căsuţă. După un timp însă, femeia aceea a fost luat ă şi dusă întrun lagăr. Dar cumnata a r ămas singură acolo, în căsuţa aceea. Iată că a venit iarna. Eu, de-acum, acolo, în sat, unde mă aflam, nu mai aveam de lucru, pentru c ă iarna


307

oamenii nu-şi mai aduceau copiii la grădiniţa aceea unde eu îi îngrijeam. Şi iată că, de când a început iarna, m-am gândit să mă duc la dânsa, că mi-e cumnată şi are căsuţă şi poate stau la ea. Am să vă spun ce-am tras eu acolo, mai bine muream decât să trec prin ce-am trecut. Mă bătea aşa de tare ca să mor. Mă bătea că de ce nu mor! Dar ce, sunt eu de vin ă dacă am zile?... Mi-am mai adus aminte de un moment foarte dureros petrecut mai înainte, când înc ă era mama vie şi tr ăia şi bunica în căsuţa aceea unde am stat noi înainte. Mama a primit o scrisoare. Nu ştiu ce scria acolo, dar ştiu că plângeau şi ea, şi bunica. Era ceva legat de tata, nu ştiu. Că a murit atunci, ce s-a întâmplat, ce s-a a flat... Şi bunica bocea, şi mama bocea, dar precis de ce, nu ştiu. Plângeau şi ele, plângeam şi noi. Dar revenind, până la urmă am ajuns la cumnată-mea. Mă bătea şi atunci eu fugeam de-acas ă. Iar ea se ducea pe la vecini, pe la oameni şi se plângea: - N-aţi văzut pe copilul acela, a fugit, că nu vrea să m-asculte, e rău, fuge de-acasă... Dar cum puteam sta eu cu ea, dacă-mi făcea aşa... Dar tot mă întorceam, că iarna erau acolo -40, -50 de grade. Într-o zi, mă ia şi mă dezbracă, îmi leagă mâinile şi picioarele la spate şi mă suie pe cuptor. Eu eram slabă – dacă nu mâncam! M-a suit acolo pe cuptor cu mâinile la spate. Nu puteam s ă mă dau într-o parte să mă cobor, n-aveam cum, dacă eu eram cu mâinile legate şi cuptorul înalt... A plecat şi m-a lăsat singură acolo, fără foc. Vreo trei zile şi trei nopţi am stat pe cuptor, singur ă, pe gerul acela. Eram gata să mor. Nu ştiu de ce nu m-a luat atunci

308


Dumnezeu. Când s-a întors, eu încă eram vie. Eram ţeapănă. M-a coborât de acolo, s-a dus afară, a luat o frânghie, a udat-o, a lăsat-o la frig să îngheţe, m-a încolăcit cu frânghia asta şi m-a legat. La ruşi, cum erau acolo cuptoarele, erau înalte, puse pe nişte picioare. Şi sub cuptor era loc, de puteai să creşti o găină... Şi m-a pus acolo, sub cuptor. Eu atâta m ă rugam şi atâta voiam, s ă mor! Să mă strângă Dumnezeu, cum a zis mama şi să mor! Şi-a venit cineva de la colhoz, preşedintele sau altcineva, care avea treabă cu ea şi-a auzit cum am gemut eu acolo de durere, legat ă cum eram... Când a auzit el geam ătul, a zis: - Dacă este copila aceea sub cuptor, scoate-o, c ă dacă nu, te dau afară de-aici! Şi aşa, cum eram toată numai răni, slabă cum eram, numai ciolane, se vedeau urmele de la frânghii, mi se luase pielea, nici sânge nu era, şi m-a scos afară. M-a scos afară în ger. Nu departe de cumnata mea st ătea un moşneag, care avea o oaie, ceva, şi nu ştiu cum m-a ajutat Dumnezeu după atâta suferinţă să mă târâi până la moşneagul acela. Şi m-am dus acolo unde avea el pentru oi şi-am scos oleacă de fân şi-am vrut să mă ascund acolo, să mă adăpostesc acolo. Dar în părţile acelea, iarna nu este lumin ă mai deloc. Vara e tot timpul ziuă, iar iarna e tot timpul aşa, întuneric, deci nu poţi s ă vezi, nu e zi. Când a venit el, m-a auzit gemând şi m-a luat acolo, la el, c ă ştia cum se poartă cumnata cu mine, că mă bate şi că se poartă rău. Şi m-a luat moşneagul acela şi m-a dus în casă şi m-a învelit şi m-a uns cu untură. Eu nu-mi aduc aminte, c ă eram fără cunoştinţă.


309

Şi cumnata a venit pe la el şi l-a întrebat: - N-ai văzut-o pe fată, că nu ştiu pe unde a plecat. - N-am văzut-o, nu ştiu ce-i cu ea! a zis mo şneagul. - Cred c-au mâncat-o lupii! a spus ea. Mi-a povestit pe urmă moşneagul, când mi-am revenit. Şi-aşa, mi-a făcut moşneagul opinci de mesteacăn, din foi de copac, a pus acolo mult fân, a mai t ăiat din nişte pufoaice de-ale lui ca să mă învelesc la picioare, m-a îmbrăcat, m-a încins, mi-a pus o cu şmă şi mi-a spus: - Uite, vezi cărarea asta? Du-te pe ea încotro vezi cu ochii până ajungi la un drumuşor. Acolo vine sania care ia laptele din sat şi cu omul acela ai s ă te duci, că dacă mai stai aici, te prinde cumnat ă-ta şi-o să te omoare. Şi mi-a dat cu mine nişte cartofi, mi-a dat ceva de mâncare, dar repede am mâncat şi-am plecat, ca nu cumva să vină cumnata şi să mă prindă. Şi-am mers mult, că deacum îmi mai revenisem, r ănile mi se mai strânseser ă. În pribegie Şi-am mers cât am mers şi deodată am nimerit într-un loc unde făceau nişte alcool. Şi era un vas foarte mare pus la foc, aşa cum se face rachiul pe-acasă. Şi când am ajuns eu acolo şi-am văzut – era focul pornit, doar mai trebuia să pună un capac deasupra – m-am gândit: „Aici îmi este dat mie să mor”. Şi m-am suit pe scară să m-arunc unde era fiertura aia. Dar omul acela m-a v ăzut şi m-a prins: - Ce, din pricina ta să am eu păcate? Că tu vrei să te omori? Du-te de-aici, drăguţă, du-te de-aici! Şi m-am dus pe drum. Şi-mi era bine. Nu-mi era foame, nu-mi era frig, nu-mi era a mânca, fiindcă îngheţam, degeram. Dar ce drum era acolo? De-abia se cunoştea urma de

310


la o sanie care trecuse în sat. Şi când a venit înapoi omul care trecuse în sat, m-a luat şi m-a dus în altă parte, în alt sat. Şi el a fost primul care m-a sc ăpat. Nu-mi aduc aminte satul, dar acolo au fost ni şte oameni care m-or îngrijit. Veneau femeile în vârstă, babele, cu carto fi fierţi în coajă, c ă asta mâncau, îmi dădeau câte o bucăţică şimi făceau frecţii. M-au ţinut acolo până primăvara, când mi-am venit în fire. Dar mie-mi era oarecum greu să stau acolo şi le-am întrebat cum să mă pornesc eu ca să ajung în Basarabia – eu nu ştiam atunci de Moldova. Şi erau nişte femei care ştiau şi mi-au spus: - Mergi şi mergi până ai să ajungi în Tomsk. Şi deacolo este tren. Şi ai să te sui în tren. Trenul ăla merge până la Moscova şi ai să ajungi, că tu ştii ruseşte, n-ai să te prăpădeşti. Şi m-am pornit. Mergeam din sat în sat, dar am ajuns într-un loc unde erau tot aşa, deportaţi, de pe vapoarele cu care ne-au adus pe noi. Şi-acolo, pe malul apei, î şi făcuseră căsuţe. Şi, cum m-au văzut femeile acelea, m-au oprit la ele. Dar, în timpul ăsta, pe cumnata mea o luau la întrebări: - Ce-ai făcut cu copilul acela? Ce-ai f ăcut cu el? În 1944, Basarabia a fost ocupată de ruşi. Iar cumnata a scris atunci şi în Moldova, a scris la noi acas ă că: „Uite, toţi au murit, a rămas numai Tamara, dar nu se ştie dacă-i vie sau moartă. Şi dacă n-o găsesc, dacă nu ştiu nimic de ea, pe mine m ă judecă”. Şi ea a venit s ă mă caute şiacolo unde eram eu. Iar când am v ăzut-o, am început s ă tremur şi m-am ascuns. Şi femeile acelea s-au gr ămădit la cumnata şi s-au luat de ea: - Cum ai putut tu să chinui copila aceea? Da, a fost pe aici, dar nu mai este, a fost şi a plecat. Ce-ţi trebuie?


311

Şi au luat-o aşa de tare, de-a plecat de-acolo. Dup ă aceea, mie mi-a fost fric ă să mai rămân. Am zis: „Eu nu mai şed aici, că dacă rămân aici, ea o să mă găsească şi gata, nu mai scap!”. M-am pornit tot aşa, din sat în sat. Dar satele sunt departe unul de altul. Noaptea, când mergeam şi nu mai puteam, mă suiam într-un pom şi mă legam acolo cu un fel de curele din coajă de răchită şi acolo stăteam, ca să nu mă atace lupii. Iar dacă nu puteam, îmi făceam o gaură în omăt şi acolo mă grămădeam şi stăteam ca să nu mă bată vântul. Ningea peste mine. Oamenii erau buni, milo şi tare, mă primeau, îmi dădeau un cartof dacă aveau, dar se mai întâmpla să rămân şi între sate. Dacă nu mai puteam să merg, atunci acolo, între sate, mă puneam în zăpadă, n-aveam ce s ă fac. Dacă aveam putere, mă suiam în copac. Dar eram slăbită, de multe ori nu puteam. Ce aveam să mănânc? Rodeam cu gura coajă de copac şi cu asta mă ţineam, asta-mi era mâncarea. Şi amu să nu te doară stomacul, să nu fii bolnavă? Şi-am mers cât am mers şi-am ajuns la marginea unui sat. Eram plină de păduchi, cu hainele toate rupte, zdrenţe. Şi la prima căsuţă m-am oprit şi am leşinat în poartă. Femeia care era acolo a venit, m-a luat, a v ăzut că sunt un copil, m-a dezbrăcat, m-a spălat. Eu nu ţin minte, că eram fără cunoştinţă. Când m-am trezit, eram îmbrăcată cu haine de-ale ei, m-a tuns, că nu avea ce face ea acolo cu atâ ţia păduchi. Mi-a zis că stăteau păduchii acolo aşa, unii lângă alţii, înfipţi în mine, în piele se ţineau păduchii aceia. M-a spălat şi a vrut să mă ia de suflet, să mă înfieze, că ea n-avea copii, iar bărbatul era pe front. Eu eram de acord. Ea a aflat că sunt orfană, că sunt dintre deportaţi, am spus

312


tot, n-am ascuns nimic. Pentru c ă trebuie să spui drept ce-i drept, că pe urmă totul se află. Şi am început să o ajut acolo pe femeie: mă duceam în pădure, păşteam vaca, aduceam apă de la râuşor, îi puneam în cadă, făceam toate cele. Şi vaca o mulgeam. Odată, îi vine ei o scrisoare s ă se ducă, că bărbatul e într-un spital, într-un târg, nu ştiu unde. Şi mă lasă acolo şi cu vaca, şi cu porcul. Dar chiar atunci când a plecat femeia asta, s-a dat o hot ărâre, un ordin ca să ne strângă pe toţi copiii orfani şi să ne ducă la casa de copii. M-au luat şi pe mine. O vecin ă le-a spus să nu mă ia, că eu rămân la femeia asta. Dar aşa era ordinul, să ne ia pe toţi copiii, să fie strânşi, să nu umble vagabonzi, să-i ducă pe toţi la orfelinat. Acuma, ne-adun ă pe toţi şi ne pune pe-o barjă. Dar era tare greu pe barja aceea, c ă nu era mult, doar o palmă era deasupra apei. Şi eu, cât am mers, plângeam după femeia aceea. Acolo, pe barjă, eram vreo 12-13 copii, şi din aceia mai ridicaţi, mai mari, şi copii de deportaţi, şi orfani. Şi odată barja a tras la mal s ă ia lemne. Că motorul acela făcea focul cu lemne. Ce mi-a venit mie în gând? Am fugit deacolo, de pe barj ă, ca să mă întorc la femeia aceea. Am rătăcit şi iară a început chinul de pe lume. Nu ştiam unde să merg. Şi m-am lipit aşa, ba la un sat, mai ajutam pe acolo, ba în altă parte... De acum era vară. Vara ne-a strâns, c ă acum era apa dezgheţată şi puteau să meargă barjele – abia din iunie pot sa mearga vapoarele şi barjele pe râuri, că până atunci este îngheţat şi când începe să se topească, vin nişte sloiuri mari de gheaţă şi se adună pe apă şi se iau şi se varsă în mări. Şi apoi se curăţă apa de sloiurile astea şi se porneşte transportul. Iar eu eram tot dintr-un sat într-altul – ba


313

la unul ajutând într-un fel, ba la altul... Ba la carto fi, ba la altele. Nu şedeam, lucram ca să mă hrănesc, să îmi deie câte o bucăţică. Că şi la femeia aceea la care am picat în poart ă, mi-am venit o ţ îră în fire şi i-am cerut să îmi deie de lucru. Mi-a adus ea când mi-am revenit un pahar de lapte şi pâine şi-am zis: - Nu! Întâi să lucrez ceva şi pe urmă dă-mi de mâncare. Dar ea şi-a făcut cruce şi zice: - Încă î ţi trebuie lucru, la cât e şti de slăbită! Ia şi mănâncă! Şi-am luat şi-am mâncat şi mai rău mi s-a făcut, că nu mâncasem de-atâta timp. Şi-atunci, ea a v ăzut de mine şi m-a pus pe picioare. Şi de aceea eu a ş fi vrut să rămân acolo, dar uite că m-au luat ca să mă ducă la orfelinat. Şi-acuma, unde să mă duc? Din sat în sat, să ajung la Tomsk. Eu aşa credeam, că am s ă ajung la Tomsk. Dar era mult, sute, sau poate mii de kilometri, n-aveam cum să ajung pe jos. De amu, iar a venit iarna. Acolo, iarna începe în august, iar in septembrie şi octombrie încep gerurile mari. Unde să te lipeşti, ce să faci? Era omăt mare şi sub omăt, acolo mai dormeam. Şi-am mai mers, tot am mai mers şi-odată am picat pe drum şi-am îngheţat şi muream. Dar m-a scăpat pe mine atunci un soldat care venea acasă la părinţi. Soldatul acesta era cu mâna şi cu coastele rupte şi, mergând pe drum, a v ăzut acolo o grămă joară. Dar ce vede? Când a dat cu piciorul, a v ăzut că era un copil! Mă vede, mă ascultă: „Încă nu e moartă, îi bate inima! E un copil...” M-a luat, m-a pus în mantaua lui şi a pornit. Mi-a povestit apoi: „M ăcar să o îngrop. Să n-o mănânce pe aici câinii, lupii, animalele, măcar de-o muri”.

314


A mers puţin şi a văzut un focuşor înainte, o luminiţă. S-a temut că e lup. Când colo, era o c ăsuţă, pentru că prin părţile acelea se făcuseră căsuţe unde se strâng vânătorii. Şi a nimerit taman la o c ăsuţă din aceea. Şi era acolo un om. Acum, nici soldatul nu era t ămăduit, era venit şi el de la spital. M-a dus acolo şi omul acela m-a frecat câteva zile cu său, a văzut că ne mai venim în fire şi ne-a hrănit şi pe urmă ne-a pus pe-o sanie pe amândoi şi ne-a trimis în satul de unde erau părinţii soldatului. La casa de copii De amu, dacă am ajuns acolo, m-am îmbolnăvit iarăşi. Spun că mă cheamă Tamara Oală. Dar ei nu pot zice „Oală”. În limba rusă ei nu pot pronunţa cu „O”. Şi miau zis „Alla” şi m-au trecut cu „A”: „Alla Baghina”. El, soldatul, s-a tămăduit şi iarăşi a plecat pe front. Iar eu am rămas acolo cu părinţii lui. Bărbatul căuta de cai, se ocupa de gospodărie, iar bătrâna făcea de mâncare. Şi m-au dus la casa de copii şi m-au înscris acolo. Unde era orfelinatul acesta, ne hrăneau binişor şi ne puneau şi la lucru, că acolo aveau vaci, cai, ca s ă ne poată ţine. Eram acolo mulţi copii, eram peste două mii de copii. Acuma, la noi în sat, secretarul acela care ne-a pus pe noi pe list ă în locul lui Istrate lucra la poştă. Şi prima oară a primit acolo, la poştă, scrisoarea pe care a trimis-o cumnata la mama ei. Iar sora mea - la care m-am dus eu să dorm în noaptea deportării - a rămas în sat. Sora a auzit că mama cumnatei a primit scrisoarea. Şi n-a vrut bătrâna să-i dea scrisoarea, dar, până la urmă, scrisoarea cumnatei a ajuns la sora mea. Dar sora mea nu ştia carte. Şi s-au dus la poştă, la omul acela care fusese înainte secretar când ne-au ridicat. El a

Singur ă ă printre str ă ă ini ini

315

citit scrisoarea şi-a văzut că cumnata spune că nu ştie dacă mai sunt în viaţă sau nu. Acum, omul de la po ştă zice: - Eu i-am pus pe listă atunci când a fost să fie deportaţi, tot eu am s-o aduc pe fat ă înapoi dacă mai e vie. Şi a început să scrie pe la toate casele de copii s ă mă caute. Pe mine, el m ă scria Tamara Oală, dar eu eram trecută acolo Alla Baghina, cum m-a trecut pe mine soldatul. Aşa mă strigau ei pe mine, a şa răspundeam. La casa asta de copii era şi o evreică. În timpul războiului, când evreii erau prigoni ţi, ea a fugit în Siberia şi lucra acolo, la casa de copii. Şi-atunci când, de la poştă, au scris peste tot, pe la casele de copii, directorul m-a chemat în câteva rânduri la el să mă întrebe de unde sunt. Dar nu mai ştiu eu cine făcuse o glumă mai demult cu mine, şi cum eram noi, acolo, vreo şapte copii moldoveni, ne-a zis să nu spunem că suntem moldoveni, că or să ne împuşte. Şi atunci, când directorul m-a întrebat de unde sunt, eu n-am spus că sunt moldoveancă. Nici nu mai ştiam limba moldovenească. Vorbeam curat ruseşte şi toţi credeau că sunt rusoaică. Dar sora, prin poştaş, a scris că Tamara are un semn pe mână, aşa, ca o zmeură. Mama mi-a povestit că, atunci când era gravidă cu mine, a furat de la cineva o zmeur ă. Şi că de aceea am eu semnul ăsta. Deci mă chema directorul şi mă întreba de unde sunt, iar eu nu spuneam. Iaca odat ă ne duce la baie şi ne dezbracă acolo. Că la zece zile ne ducea la baie şi ne scălda şi ne ungea acolo ca să nu avem râie, să nu avem păduchi. Şi fiind acolo, la baie, au văzut: „Iată, are semnul pe mână, uite zmeura!”. Războiul se gătase. Şi deja mulţi au venit şi şi-au luat copiii, pe cei care erau f ără părinţi, sau pe cei ai căror taţi fuseseră plecaţi pe front. Iar eu

316


plângeam că nu am pe nimeni şi pe mine nu mă ia nimeni. Şi m-au luat acolo, la director, şi-mi zice: - Dar tu ştii de unde e şti? Că iată, dacă am şti de unde eşti, te-am trimite acas ă - m-au luat ei cu bini şorul. Atunci eu le-am spus că sunt din Basarabia. Am uitat că trebuie să mă împuşte. - A, din Basarabia! Dar ţii minte pe cine ai acolo? Am spus că am o soră. - Dar mai ştii cum o chema? Nu mai ştiam. Eu îi spuneam leli ţa, dar nu mai ţineam minte cum o chema. Nu ştiam nici familia, nici cum o cheamă pe sora după soţul ei. Mă întreabă: - Vrei să te duci acasă? Dacă vrei, spune cu adevărat cine eşti şi de unde eşti. Şi atunci le-am zis. Soldatul acela care m-a salvat pe mine şi m-a găsit când era să îngheţ pe drum, de-acum s-a întors de pe front şi lucra la casa de copii. Şi el a zis: „Slav ă Domnului, bine că am găsit-o, bine că am scăpat-o!”. Şi voia să mă înfieze el. Şi când au anunţat de la casa de copii c ă m-au găsit, din Basarabia a venit scrisoare. Şi să vedeţi ce scrisoare! Scrisoare mare, în care toate neamurile au scris câte puţin pentru mine, în moldoveneşte. Şi era acolo evreica aceea care ştia moldoveneşte şi mi-a citit ce mi-au scris rudele din Basarabia. Şi îmi citeşte de unii, de alţii. Pe urmă am primit iarăşi o scrisoare, dar nu mai avea cine să mi-o citească. Că evreica aceasta, dacă s-a gătat războiul, s-a întors. N-are cine s ă-mi citească şi de acolo, de la casa de copii, m-au trimis la sanatoriu, în Tomsk, că aveam găuri în plămâni. Am stat acolo o iarnă, o vară şi apoi m-au trimis înapoi. Când ne-au trimis înapoi de la sanatoriu la casa de


317

copii, cu vaporaşul, ne prinde îngheţul pe râu. Şi n-am mai avut ce face, am r ămas blocaţi, nu mai aveam unde să mergem şi am coborât cu copiii pe mal. Era cu noi şi o fată mai mare, de vreo 18-20 de ani. Noi eram mai multişori copii de la casa de copii şi am mers pe acolo şiam dat de-o căsuţă pentru vânători. Erau acolo şi lemne, era şi ceva de mâncare... Şi-am stat acolo. Pe la o bucată de noapte, a început să urle şi-o haită de lupi. Atâta cl ănţăneau şi atâta urlau... Bine că erau lemne şi băieţii care erau mai mărişori făceau focul. Nouă ne era frică, chiar dacă eram noi în casă, dar ce era uşiţa aceea, când afară urla o haită de lupi! Ne temeam să nu intre peste noi. Doar atâta, că făceau copiii focul cu lemnele acelea şi lupii se tem de foc. De-acum, când s-a făcut către ziuă, clănţăneau în jur. Fata aceea care era cu noi, mai mare, a albit de fric ă. Noi ne temeam, plângeam, nu ne trebuia nici mâncare, nici somn. Ne rugam s ă scăpăm. Noi, măcar că eram de la casa de copii, atâtea rugăciuni ştiam acolo... Ne rugam şi la casa de copii, nu spuneam cu voce tare, ca să nu iasă vreo vorbă, dar puneam mânuţele şi ne rugam la Dumnezeu. Când au venit cei de pe vapor cu o căruţă, cu arme şi-au început să tragă ca să-i auzim şi să le răspundem, lupii au fugit. Dar noi n-am ie şit, ne temeam – dacă sunt lupii pe-aproape? Până la urmă, cei care au venit de pe vapor ne-au găsit şi ne-au luat cu căruţa şi ne-au dus. Câtă spaimă am tras noi acolo! De-acum, ne-am dus înapoi la casa de copii. Vara ne duceau să culegem mure, ciuperci şi altele de pe-acolo. Pentru spitale, să facă sucuri, să facă ceaiuri. Strângeam noi murele acelea, am umplut co şurile. Strângeam zmeură... dar ne-am rătăcit. Credeam că suntem aproape, dar ne-am

318


dus departe. Când ne uităm, nu mai eram decât noi: eu, o fetiţă şi încă un băiat. Ceilalţi au strigat după noi, dar vocile acolo răsunau şi am crezut că sunt în faţa noastră. Şi ne-am tot dus către mlaştină. Când am văzut noi că mlaştina e mare, am plâns şi ne-am îngrămădit sub un pom, am mâncat mure, am lepădat coşurile acolo, că nu ne mai trebuiau. Şi-am adormit. Ne-am trezit în frig şi hai să mâncăm ceva! Am mâncat zmeur ă. Şi cum mâncam zmeură, deodată m-am trezit cu un urs în fa ţa mea, ridicat în picioare. M-am speriat şi-am leşinat. Eram slăbită, suferisem atâta, c ă am picat. Dar copiii, fata şi băiatul, s-au suit în pom şi mi-au povestit pe urm ă că ursul a venit, iar eu am c ăzut acolo, cu faţa în jos. Ursul m-a mirosit şi mă ia cu laba şi mă întoarce. Mă miroase, dar se vede c ă era sătul – nu-i trebuiam! Şi s-a dus. Dar eu nu mi-am venit în fire. Când mi-am venit în fire, pe noi deja ne c ăutau, cu vânători. Pe mine abia m-au dus, cum eram speriată şi slăbită. Şi de-acolo m-au trimis din nou la sanatoriu. Şi de la sanatoriu am apucat şi nu m-am mai întors la casa de copii, pentru c ă aici am dat peste două doctoriţe foarte de treabă. Până o să mor o să le ţin minte... Şi m-au întrebat de unde sunt şi au aflat că din Basarabia. De-acum se chema Moldova, c ă eram deja în 1946. Atunci în Basarabia era secetă, dar acolo, în Siberia, ploua zi de zi. Şi acolo, la sanatoriu, am stat eu tot anul 1947. Abia în 1948 am plecat. plecat. Doctori Doctoriţele acelea s-au interesat să mă trimită în Basarabia, dar au spus: „N-o trimitem acum, acu m, că acolo este foamete, este secet ă. N-o trimitem acum, o mai ţinem aici”. Au făcut ele cerere la Moscova şi au obţinut reabilitarea pentru mine. În actele acelea se spunea că sunt reabilitată şi că trebuie să mi se dea tot ce ne-a fost atunci


319

confiscat. Dar eu n-am ştiut de asta. Cum eu eram acum singura din familie care mai tr ăiam, trebuia să primesc toate acestea. În drum spre Basarabia Acum, au făcut ei totul ca să mă întorc acasă şi i-au scris cumnatului, soţul surorii, care se întorsese din armată. I-au scris ca să mă întâlnească la Moscova. Şi aşa s-au înţeles. Şi m-au trimis cu o femeie de acolo, de la Tomsk până la Moscova, la o casă de copii, până când vine cumnatul. M-au îmbrăcat, m-au încălţat, de la Tomsk mi-au dat haine. Când am ajuns la Moscova, m-au dezbrăcat şi mi-au dat nişte haine rele de acolo. Nişte haine subţiri şi ni şte papuci mari, care îmi ie şeau din picioare, de umblam mai mult descul ţă. Vine cineva acolo şi strigă, dar mi-au strigat numele pocit, n-au strigat Oală. Au strigat o dată, de două ori. Eu stăteam pe fereastr ă şi vedeam trenul. Au strigat de trei ori, dar, cum îmi strigau numele greşit, eu n-am răspuns. Până la urmă au întrebat: - Cine este din Basarabia? Cine-i din Moldova? C ă au venit după dânsa. Cum stăteam eu acolo, la fereastră, am sărit peste câteva scaune, desculţă cum eram, n-am mai c ătat nici papucii, am fugit dezbrăcată să mă întâlnesc cu cine a venit după mine! Intru în cameră – şi acolo era cumnatul. Îmbrăcat soldat, cum era când venea din armată. Şi-l întreabă pe dânsul, arătând către mine: - Asta-i? El nu mă mai ţinea minte – dacă de-acum am crescut, m-am schimbat. Se uit ă la mine şi dă din cap: - Cred că e asta.

320


Mă întreabă şi pe mine: - Ăsta-i cumnatul? E neam cu tine? Dar eu zic: - Eu nu-l mai ţin minte, dar, dacă a venit... – că mă temeam să nu mă trimită la altă casă de copii – ...dacă a venit, mă duc cu el. Au văzut că este el şi ne-au dat drumul s ă plecăm. El a venit la mine, a început să-mi grăiască moldoveneşte, m-a sărutat pe frunte. Eu m-am speriat. Pe mine cine m-o sărutat, cine m-o mângâiat până acuma? Nimeni. M-am speriat, am luat-o pe uşă afară şi fugi. Desculţă cum eram, aşa am fugit prin oraş, prin Moscova. El în urma mea. Şi-a lăsat acolo bagajul şi-a fugit după mine. Eu m-am speriat atunci când m-a s ărutat, crezând că e altceva, că cine ştie unde vrea să mă ducă. E soldat... eu nu înţelegeam. Până la urmă m-a prins, m-a apucat de mână şi a început să-mi vorbească ruseşte. - De ce fugi? Uite, eu sunt c ăsătorit cu sora ta. Şi mă lămureşte acuma în ruseşte. - Dar de ce-a trebuit s ă mă săruţi? - zic. - Dar cum! Dacă eşti neam cu mine.. M-a luat el aşa, cu binişorul şi m-a dus cu el. Şi m-a dus acuma să-mi cumpere papuci, că nu aveam papuci. Eu aveam piciorul mic. Dar el, când m-a v ăzut aşa înaltă, mi-a cumpărat papuci mai mari. Şi mie îmi cădeau din picioare. N-aveam cum îi purta. Eram înalt ă, dar purtam papuci de copii. S-a uitat uit at el la picioarele mele, a văzut şi-a zis: - Aşa de lungă şi cu piciorul aşa de mic! Până la urmă mi-a luat nişte papucei frumuşei, m-a înccălţat, mi-a cumpărat o basma şi gata. M-a luat el apoi în cu binişorul:


321

- Hai să mergem la baie. Că acolo aşa era, dacă plecai cu trenul la drum mai lung, trebuia să te duci mai înainte să faci o baie. Şi pe urmă, cu un bilet de la baie, te duceai s ă-ţi iei biletul de tren, cum trebuia s ă luăm noi de la Moscova c ătre Kiev. Mă lasă el pe mine acolo cu sacul acela, cu bagajele lui, mai ştiu ce-o fi cumpărat el, şi eu, în gară, copil cum eram, am plecat şi mă uitam pe acolo. Când s-a întors, gata, nu m-a mai găsit. Speriat el, c ă ce-o să facă, ce-o să-i spună sorei! Dar dacă l-am văzut că se uită după mine, m-am dus la el şi i-am spus că gata, n-am fugit, sunt aici. Pe urmă ne-am dus să luăm biletele. Acolo era coadă mare. Oamenii vorbeau moldovene şte. Am cerut banii de la cumnatul, m-am b ăgat printre picioarele oamenilor, am ajuns până la casa unde se dădeau biletele, am început să vorbesc ruseşte şi-am cerut biletul. Am luat biletele şi-am plecat. Ne-am suit pe urmă în tren, în trenul care vine la Kiev. C ă la Kiev trebuie s ă schimbi, să te sui în trenul care vine spre Moldova. Şi ne-am suit de-acuma în tren. Eu am auzit oameni că vorbeau moldoveneşte. Am zis: - În ce limbă vorbesc ăştia? Şi mi-a zis: - Şi tu o să grăieşti aşa. - Dar sora mea cum gr ăieşte? Ca ăştia? - Da! N-am vrut să mai mănânc nimica. M-am speriat – cum o să vorbesc eu cu soră-mea? N-am văzut-o de atâta timp, ea nu vorbeşte ruseşte, iar eu nu mai ştiu să vorbesc ca ea, moldoveneşte. Şi-atunci am început să plâng. N-am mai mâncat nimic şi nici cumnatul n-a mai mâncat nimic. Îi ascultam cum vorbesc acolo între ei. Şi unii ziceau că

322


au luat perdele. Dar în limba rus ă, „perdele” înseamnă când mănânci şi pe urmă slobozi gaze. Şi l-am întrebat pe cumnatul: - Ce tot spun ace ştia de perdele? Cum de nu le este ruşine să tot vorbească de aşa ceva? Şi mi-a explicat. Pân ă la urmă, m-am mai împăcat şi m-am mai liniştit. Din nou acasă Când am ajuns în gar ă la noi în sat, era aşa un glod şi o mocirlă şi nu vedeai nimic. Iar eu eram cu papuceii aceia. Dar în gară, unde am coborât, era o sor ă de-a cumnatei mele, care semăna foarte bine cu cumnata mea, aceea din Siberia. Când am văzut că semăna a şa de bine cu ea şi avea şi vocea ei, deodată m-am speriat. Şi era acolo o sobă. Şi cum m-am speriat, m-am băgat de frică între sobă şi perete, m-am înghesuit ca să nu mă vadă, că mă temeam că uite, nici aici n-am sc ăpat de dânsa. De-acuma, gata, mi-am zis, o să înceapă chinul, o să mă ia şi o să mă bată. Dar sora asta a cumnatei s-a suit în tren şi a plecat şi am rămas cu cumnatul. Cumnatul, acuma, zice c ătre mine: - Hai, ieşi! Ce, te-ai speriat? Eu plîng şi spun: - Uite că e cumnata! Zice: - Nu, e sora ei. Şi atunci m-am mai împăcat şi voiam să ies. Dar deacum nu mai puteam. De intrat am intrat, dar nu mai puteam să ies de după sobă. Am dat aşa, am dat aşa, a tras şi el de mine şi am ieşit. Mă durea tot, dar am ie şit de-acolo. Ei, dar cum să mergi? Era întuneric, era glod, cum s ă


323

merg cu papuceii aceia... M-a luat cumnatul subsuoar ă şi când am ajuns pe la deal, pe lâng ă casa noastră, am recunoscut casa. Am recunoscut casa, hambarul, gardul şi-am început să tremur. Am zis: - Aici e casa noastr ă? Mai trăieşte cineva de-al nostru? A zis cumnatul: - Sora şi eu. Şi copiii, nepoţii tăi. Sora acum aştepta, că o să vină cumnatul să mă aducă. El a venit, a bătut la uşă şi i-am văzut pe sora şi pe nepoţi ieşind nepieptănaţi de la somn, în cămaşă de câlţi. Dar sora nu mă vede, că eu eram la subsuoară. Zice sora: - Văleu, n-o adus-o! Şi a crezut că nu m-a adus şi o leşinat, o căzut jos. Eu stăteam la subsuoară la cumnatul şi întorceam capul ca s-o văd. Dar nu se prea vedea nimica, era întuneric, abia se zărea. Ei, m-a lăsat jos, am intrat în casă şi în scurt timp au aflat toţi că am venit. Şi au început a veni neamurile. Veneau, se uitau la mine, m ă întorceau pe toate p ărţile şi ziceau către cumnatul: - Măi, ce-ai adus? Ai adus o rusoaic ă aici? Reîntâlnire dureroas ă Prin 1956 s-a întors în sat şi cumnata. Ea se m ăritase în Siberia cu unul care era tot de la noi din sat, tot cu un moldovean. Şi cumnata a n ăscut acolo trei copii. Când am aflat că s-a întors acasă, sora mi-a zis: - Hai să mergem la ea s-o vedem. Hai, ştim ce-ai tras şi tu, dar hai s ă mergem la ea, s-o vedem. Şi ne-am dus. Numai ce-am intrat acolo, în camer ă şi am văzut-o cum stătea, cu câte un copil de-o parte şi de alta şi cu unul în braţe. Când am văzut-o, a început s ămi bată inima şi să-mi zvâcnească tâmplele şi am crezut

324


că o să cad chiar atunci. Aveam copilul în bra ţe. Mai să scap băiatul din mână. Sora s-a repezit şi l-a luat, iar cumnata zice: - Au, ce frumoas ă eşti! Am crezut că ai paralizat şi ţi s-a întors falca. - Binele, dacă mi l-ai fi făcut, poate nu l-aş fi ţinut minte, dar răul pe care l-ai făcut, m-ai bătut cu frânghia aceea pe care ai udat-o şi ai pus-o în ghea ţă şi m-ai fărâmat de tot, m-ai lovit în cap cu frânghia, mi-ai rupt falca... – c ă îmi dăduse falca de-o parte – ... mo şneagul mi-a dat-o la loc, noroc cu moşneagul acela. Şi nu spune minciuni, spune drept, că m-ai făcut neom de cât m-ai bătut. Şi când am început a plânge şi-a spune, ea a pus capul în jos şi nu o zis nimic mai mult. - Eu ţin minte tot ce mi-ai f ăcut. Şi am ieşit plângând. Sora a rămas. Pe urmă eu, bună la inimă, m-am dus acasă şi am luat un sac cu f ăină de păpuşoi, un sac cu făină de grâu şi nişte cartofi şi am rugat pe cineva: - Ia-le şi du-i-le, că are nevoie. Că maică-sa este săracă şi ea are acum trei copii şi nu sunt vinovaţi copiii. Ceam tras eu foame, nu vreau s ă tragă şi alţii, că nu sunt vinovaţi copiii, ea e vinovat ă. Şi i-a dus. Apăi s-au mirat toţi, mamă-sa se mira şi ea, iar cumnata spunea la toţi: - Iaca câte i-am făcut eu şi cât am chinuit-o, dar uite cum mi-a trimis acum ea ca s ă am cu ce hrăni copiii. Asta a fost povestea necazurilor mele în Siberia. Satul So fi a, Basarabia, 10 iulie 2011

Am ieşit din închisoare neînrăit şi nerăzbunător... -

Nicolae Istrate -

Începuturile Mă numesc Nicolae Istrate şi sunt născut pe 27 februarie 1926, în jude ţul Lăpuşna, pe când Basarabia făcea parte din statul român. Sunt, deci, de origine română. Părinţii mei sunt şi ei basarabeni. Tata, n ăscut în 1886, a făcut armata pe vremea când Basarabia f ăcea parte din Imperiul Ţarist. A fost decorat cu patru cruci ale Sfântului Gheorghe, era cavaler deplin al Sfântului Gheorghe. În Basarabia, doar doi aveau aceast ă distincţie militară, cea mai mare pentru osta şi. Pe vremea aceea, înainte de venirea comuniştilor, lumea era mult mai bună, mult mai credincioasă. Biserica era totdeauna plină, veneau şi tinerii la slujbe. Nu existau deraierile astea de la partea morală, care se întâlnesc astăzi. Viaţa era liniştită. Toţi erau deprinşi cu munca, de la mic la mare, se ajutau unul pe altul, fiecare avea rostul lui şi ajuta cu câte ceva. Numai leneşii nu munceau – aşa a fost de când lumea. Cei care erau gospodari trăiau bine, fuseseră împroprietăriţi cu pământ, primiseră câte 5 hectare şi lucrau pământul ăsta. În timp ce leneşii au început să-l vândă. Când au venit ruşii, atuncea leneşii, care n-aveau pământ, au fost primii care au profitat şi au fost puşi în frunte, la conducere.

326

Nicolae Istrate

Noi am fost cinci copii la părinţi, trei băieţi şi două fete. Pe atunci, ţăranii nu prea-şi dădeau copiii la şcoală, dar tatăl meu, care era un om mai ridicat, a vrut s ă-şi vadă copiii la şcoală. Mama, la fel, era foarte credincioasă şi a vrut ca pe doi din b ăieţii ei să-i facă preoţi. Şi a şa am ajuns eu şi un frate al meu s ă facem Seminarul Teologic. La Seminar am avut profesori foarte buni. Îmi aduc aminte că în clasa a VIII-a a venit arhiereul şi ne-a întrebat care vrem să ne facem preoţi. Înainte, dacă făceai Seminarul, erai obligat să te faci preot. Dar pe vremea mea n-a mai fost aşa. Numai cei care-i spuneau arhiereului că se fac preoţi nu se mai puteau duce la alt ă facultate. Pe când cei care nu voiau s ă se facă preoţi, după bacalaureat se puteau duce la alte facult ăţi. Apoi, când au venit ruşii în ’40, clădirea Seminarului Teologic a fost deteriorată. În capela seminarului n-au stricat pictura, dar au făcut câte o stea pe capul s finţilor. Deja în ’40, Seminarul Teologic a fost mutat în România şi m-am mutat şi eu acolo. Numai că în timpul războiului a venit un coleg la mine, tot un basarabean şi mi-a zis: - Istrate, hai să ne întoarcem în Basarabia şi să mai luăm ceva de-acolo până nu vin ruşii! Şi ne-am dus. Bine, gândul nostru era să ne întoarcem şi să rămânem în România. Dar ne-au prins ruşii acolo, am căzut în încercuirea Chişinău-Iaşi şi aşa am fost obligaţi să rămânem în Basarabia. Când ajung la Prut, ca s ă trec în România, n-am mai putut s ă mă întorc. Atunci când m-au arestat, eram în uniforma de elev de la Seminarul Teologic. Mi-am rupt numărul matricol, pentru c ă mi-era teamă, ştiam ce s-a-ntâmplat în Rusia, auzisem de prigoana împotriva credinţei. Ştiam că preoţii, teologii şi

Am ieşit din închisoare neînr ă it şi ner ă zbună tor

327

seminariştii sunt urmăriţi. M-au arestat şi credeau că sunt neamţ, deghizat în uniformă. O femeie care ştia ruseşte le-a spus că nu sunt neamţ, ci elev la Seminarul Teologic. Atuncea rusul m-a bătut cu mâna pe umăr mi-a spus: - Ei, de-acuma Stalin a dat voie la credinţă, la Biserică! Ai să fii preot. Gata, pleci, te duci acas ă! Şi-aşa am venit acasă. În felul ăsta am ajuns să rămân în Basarabia...

Prima arestare În ’44, când au revenit ruşii, nu aveau învăţători. Înv ăţătorii plecaseră în România şi acuma, pentru că voiau să deschidă şcolile, căutau oameni pe care să-i facă învăţători. Şi aşa au ajuns să fie făcuţi învăţători unii care nu aveau decât patru clase primare, şapte clase primare. Pe atunci eu trebuia să fiu mobilizat în armată, pentru front, că nu se terminase războiul. Şi a venit la mine o reprezentantă din învăţământ şi m-a întrebat: - Ce-ai vrea să faci? Să mergi pe front sau să urmezi nişte cursuri, să fii învăţător? Şi atuncea, sigur că am acceptat şi m-am făcut învăţător. Am urmat nişte cursuri de o lună de zile, în care am învăţat alfabetul chirilic, pentru că acuma toate se făceau în chirilică, în limba rusă. După asta, m-au numit director de şcoală într-un sat. Am lucrat acolo un an şi ceva, din ’44 până-n ’45. În satul ăsta era un părinte bătrân, care avea o fiică. Sigur, când am ajuns eu acolo, m-am prezentat la preot; casa parohială era peste gard de şcoală. Preotul acesta avea un fiu -cu care fusesem coleg la Seminar- şi şase fete. Cinci din ele erau în România, reu şiseră să se refugieze, dar cea mai mică a rămas acolo, acasă. Şi părintele mă

328

Nicolae Istrate

chema la masă şi cu mine mai venea un învăţător care fusese repartizat la şcoala unde eram eu director. Era un tânăr care spunea că a dezertat din armata român ă, c ă a fost partizan. Era un om depravat. Şi el a început s ă-i facă curte fetei preotului, dar preotul a observat ce om e acela şi s-a opus. Însă tânărul a crezut că eu îi încurc. Şi s-a dus şi m-a divulgat la Securitate şi a spus că am f ăcut o epigramă, ceva straşnic, o epigramă la adresa lui Stalin. Când mi-a tradus-o, nici nu ştiu cum de-am mai rămas viu de spaimă. Era scrisă în limba română. Mi-a fost citită şi mie. Ofiţerul de la KGB care m-a anchetat, când a auzit-o, şi-a descărcat toată ura asupra mea, m-a des figurat, mi-a scos dinţii, mi-a spart craniul. Peste 10 ani, când eram într-un lag ăr, l-am întâlnit pe autorul epigramei. Iat ă textul, vi-l spun: Î ţi dorim un mă r rţ işor, Staline, Să -ţi stea la gât cât mai bine, Să fi fi e împletit din fi re re de mă tase tase Şi uns bine cu s ă pun de casă Şi-ţi legă m de el o piatr ă ă de moar ă ă Şi te arunc ă m în mare. V ă d aţi seama, acuma, când Stalin era socotit eliberatorul Europei, învingătorul fascismului, s-a găsit un moldovean care să scrie una ca asta! Sigur că ofiţerul acela KGB a început să mă bată, m-a zdrobit ca să recunosc că am scris-o eu. M-a bătut, m-a torturat, grozav am fost torturat, mi-au fost rupte mâinile, maxilarul fărâmat. De acuma, când nu mai puteam vorbi, m ă lăsau în celulă, iar când îmi reveneam, m ă chemau din nou la anchetă. Eu m-am legat prin jurământ să povestesc numai ceea ce am văzut eu şi ceea ce am pătimit eu. Şaisprezece nopţi am

Am ieşit din închisoare neînr ă ă it it şi ner ă ă zbun zbună tor tor

329

rezistat la anchetă, pentru că numai noaptea mă chemau. Cel care m-a torturat atunci era un om solid, robust. Îmi băga mâinile în cătuşe, dar nu mi le lega dinainte, ci la spate. Şi aşa mă bătea, iar eu cădeam, nu aveam cum să mă apăr când mă lovea. Cădeam şi gemeam. El mă întreba ironic: „Ce eşti slab?”. Mă lovea cu patul revolveru revolverului, lui, iar eu eram cu mâinile legate la spate, nu puteam s ă mă şterg, sângele îmi curgea şi se închega, gura desfigurată, strâmbă, căscată ca să trag aer şi nu puteam să-i răspund. Apoi mă lua şi mă băga cu capul într-un butoi cu ap ă, se spăla tot sângele şi apoi iară la bătaie. Şi trebuie să spun că am simţit ajutorul lui Dumnezeu. Ştiam că o să fiu bătut, că o să fiu torturat şi nu mă mai durea aşa de tare ca înainte, ca prima dat ă. Mă lovea la maxilar, mi-au sărit dinţii, au fost cazuri în care chiar am înghiţit dintele, dar am rezistat, nu a putut s ă obţină de la mine nimic. Şaisprezece nopţi am rezistat. Dup ă asta, m-au scos ca s ă mă execute. M-au dus acolo, într-un beci, m-au pus cu spatele la zid şi au scos revolverul. Mi-au arătat cum armează revolverul, cum pun cartuşele şi au început să mă ameninţe pe ruseşte. Eu, acolo, cum eram fărâmat, mi-am dat seama c ă nu-i de glumă, că mă împuşcă. Nu ştiam cum să le spun în rusă că vreau să iscălesc, că recunosc ce vor ei, dar le-am făcut un semn cu mâna, cum că iscălesc. Atuncea m-au lăsat şi m-au dus şi am iscălit declaraţia făcută de ei. A doua zi, aşa fărâmat cum eram, m-au luat şi m-au adus la Chişinău. Aici am stat la sediul Securit ăţii. Şi astăzi, când trec pe lâng ă clădirea asta, am emoţii. Cândva, pe timpul ţarismului, aici erau un fel de beciuri în care ţineau sticlele cu vin. Erau făcute exact ca un cuptor, f ără geam, fără nimic. Şi acuma, când au venit bolşevicii, au pus uşi

330

Nicolae Istrate

acolo şi au făcut celule. Totul era de ciment, nu erau nici paturi, nu era nimic, noaptea î ţi dădeau o scândură pe care să dormi şi acolo ne ţineau. Am avut noroc c ă am stat în carceră cu un profesor care m-a întrebat pentru ce m-au torturat de am ajuns în halul ăsta. Şi i-am povestit. Şi m-a întrebat: - Tu ai scris-o? Pentru că aici o să-ţi ia probe grafologice. Dac ă ai scris-o, nu mai po ţi să negi. Ei, dar dacă n-ai scris-o tu, o să-i spui că ai semnat declaraţia aia pentru că te-au torturat. M-au ţinut acolo vreo s ăptămână, ca să-mi revin, să pot vorbi, că limba mi-era muşcată, eram cu totul distrus, deformat complet. Nasul mi se mi şca într-o parte şi întralta. După aceea, când am putut s ă vorbesc, mi-au luat probe de scris cu mâna stâng ă, cu mâna dreaptă, cu litere de tipar, cu litere de mân ă, de zeci de ori m-au pus s ă scriu textul ăsta. Aşa am ajuns de l-am şi învăţat pe de rost. Cu toate astea, de şi şi-au dat seama că nu e scris de mine, tot m-au condamnat şi mi-au dat 10 ani, c ă la ei aşa era: odată ce-ai intrat aici, nevinovat n-o să mai ieşi! Numaidecât î ţi dădeau câţiva ani de condamnare. În drum spre Siberia În ’45 am fost arestat şi în ianuarie ’46 a fost procesul. Am fost judecat la Chişinău, de Tribunalul Militar şi am primit 10 ani condamnare de închisoare. M-au trimis în Siberia, în regiunea Celeabinsk, dincolo de Urali. Ural i. Ne-au dus cu vagoane de vite. În vagoanele astea erau câteva rânduri de paturi din scânduri şi toţi stăteam acolo. Eram păziţi, trenul era cu gratii. Când se făcea schimbul la santinele, veneau şi verificau scândurile, gratiile, ca să nu evadăm. A fost un drum dificil, pentru că stăteam cu


331

deţinuţi de drept comun, care ne luau mâncarea şi trebuia să răbdăm, nu aveam ce să facem. Se purtau foarte urât cu noi. Nu puteai s ă spui nimic, pentru că te ameninţau: - O să fiţi cu noi în lag ăr şi o să vă arătăm noi acolo! Ne era frică. Ei ne înspăimântau, ca să nu mai spunem noi nimic atuncea când ne luau pâinea. Asta a fost foarte greu. Pe lângă frica asta, mai era şi frica de necunoscut, nu ştiam unde ne duc, nu ştiam ce-o să ni se întâmple... Ştiam doar că e Siberia. Nu ştiam nici limba rusă şi ne-a fost foarte greu până am învăţat legile vieţii de lagăr. Foarte greu. Nu ne hrăneau şi i-am scris mamei: „Mamă, când staţi la masă, rămân firmiturile acelea. Vă rog să nu le daţi la câini. Uscaţi-le şi puneţi-le într-un săculeţ şi trimiteţi-mi-le mie, că tare mi-e greu...”. Dar nu ne-au dus direct în Siberia. Ne-au dus de aici, de la Chişinău, până în Tighina, de la Tighina la Odessa şi aşa, în câteva etape, am mers vreo dou ă luni până am ajuns în Siberia. Acolo am fost supu şi la o muncă nemiloasă. Lucram să facem şanţuri pentru canalizare. Trebuia să săpăm fiecare pe zi câte opt metri cubi de pământ. Desigur, hrana era foarte slabă, nu aveam suficiente calorii. Am devenit distrofici. Locuiam în ni şte barăci din pământ, la care numai acoperişul era deasupra pământului. Ne-au dat nişte haine militare, tot ce aruncaseră de la militari, rupte, care nu se mai foloseau, fo loseau, ni le-au dat nouă. După câteva luni de muncă, am rămas numai pielea şi osul. Dar nu ne lăsau să murim, ne duceau într-o baracă şi nu ne mai scoteau la lucru vreo lun ă de zile. Ne hrăneau o ţâră mai bine şi după ce ne reveneam, iară ne exploatau. Şi eu am păţit aşa: în două rânduri am lucrat o jumătate de an, nu credeam c ă o s ă scap şi mă

332

Nicolae Istrate

gândeam că o să mor şi că trebuie să mă mărturisesc lui Dumnezeu, să mă rog să mi se ierte păcatele. Pe lângă asta, mai erau şi ţânţarii aceia, ceva grozav, pentru că veneau şi-ţi sugeau sângele. Nu puteai nici s ă te odihneşti. Doar dacă bătea puţin vântul era bine, în rest trebuia să faci fum, să stai în fum, ca să nu te mănânce. Dar nu erau numai ţânţari, erau şi un fel de musculiţe mai mici, carnivore, care te muşcă şi-ţi rup bucăţele de carne şi-ţi rămâne rană şi se bagă acolo microbii şi se infectează. Mă gândeam acuma: „Doamne, Dumnezeule, ce i-o mai fi trebuit lui Noe să ieie în arca lui şi o pereche de ţânţari! Dacă nu lua el atuncea, poate nu mai erau nici acuma!”. Miliarde, miliarde de ţânţari, de musculiţe din astea erau. Şi chiar dacă erai îmbrăcat, pătrundeau şi te înţepau prin haine. Era foarte greu. Mai erau şi ploşniţe! Ca să nu urce pe pat, puneam gaz lampant pe picioarele patului, că ele nu suferă gazul. Şi atuncea, ele ce f ăceau? Se urcau pe perete şi veneau deasupra ta şi de acolo î şi dădeau drumul direct peste tine. Şi acuma am pieptul plin de urme unde m-au muşcat ploşniţele. Să vă spun acuma cel mai straşnic lucru prin care am trecut în închisoare. Pentru c ă eram distrofic, m-au pus o lună de zile la refacere, în baracă. Lângă noi era o baracă mare, cu morga, unde erau aduse cadavrele şi aruncate acolo. Şi întrucât era canibalism, ne punea de pază în capetele barăcii unde era morga şi ne încuia pe dinăuntru. Am văzut cum aduceau acolo deţinuţii morţi, cum îi aruncau unii peste alţii. Şi pentru că era o foamete foarte mare, erau unii care veneau noaptea şi t ăiau din cadavre, ca să mănânce. Sigur că erau zăvoare la morgă, dar deţinuţii puteau să le descuie. Aşa că, dacă simţeam că se apropie cineva, noi b ăteam


333

într-o tablă să dăm alarma, să se sperie şi să plece. Şi cum stăteam acolo la morgă şi păzeam, deodată am văzut că vine cineva, un om cu barb ă. Şi m-a întrebat: - Fiule, în noaptea asta au adus mor ţi? Şi a început să se roage pentru ei în limba rusă, s ă-i prohodeasc pro hodească. Mi-am dat seama că e preot. Am fost impresionat. Eu, care aveam cuno ştinţe teologice, care făcusem Seminarul, am încercat s ă-l caut în timpul zilei, când eram liberi, pentru că noi doar noaptea păzeam acolo barăcile. Şi l-am găsit. I-am spus că am făcut şi eu Seminarul Teologic, Teologi c, i-am spus că sunt din Chişinău. M-a întrebat: - Ce profesori ai avut la Seminar? I-am spus. M-a întrebat pe urmă cu cine am făcut franceza timp de un an. Şi i-am spus: - Cu un părinte, Serafim. Şi preotul acesta, pe care îl întâlnisem eu acolo, la morgă, era chiar părintele Serafim! El, când a început războiul, s-a oferit ca misionar şi mergea în urma frontului ca să facă slujbe, să încreştineze populaţia păgânizată din URSS. A fost mai apoi arestat. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el, căci după asta am fost eliberat şi nu l-am mai întâlnit. Între timp, părinţii mei, care se refugiaseră în România, au fost aduşi înapoi în Basarabia. Tata a g ăsit un avocat şi, întrucât s-a dovedit dovedit că epigrama aceasta nu fusese scrisă de mine, am scăpat. Cum fusesem condamnat şi pentru agitaţie, atuncea au transferat acuza ţia spunând că am vorbit cu preotul şi am făcut agitaţie, iar pentru agitaţie împotriva regimului regimul ui pe timp de d e război se dau zece ani de condamnare. Dar avocatul a dovedit c ă războiul se terminase şi pentru agitaţie când nu e război se dau doar

334

Nicolae Istrate

trei ani. Şi aşa am reuşit să scap, după trei ani de Siberia m-am întors acasă. În ’45 m-au dus şi în ’48 m-am întors. A doua arestare arestare Pe vremea aceea nu se f ăcuseră colhozurile şi ai mei aveau de toate, aşa că, în scurtă vreme, cu hrană mai bună, m-am îndreptat. La lucru îns ă nu mă primeau pe nicăieri, nu găseam nimic să lucrez. Fratele meu mai mic mi-a spus: - Dacă vrei să-ţi pierzi urma, uite, am nişte prieteni care au mers la Institutul Teatral din Leningrad. Po ţi să te înscrii şi să mergi şi tu acolo. Dai examen, intri şi-ţi pierzi urma. Eu nu voiam. Ce fel de artist să fiu eu? Dar, ca să scap şi pentru că nu mă primeau nicăieri, până la urmă m-am dus. Acolo am reuşit să fiu primit. Ei, dar noi, la Leningrad, împreun ă cu alţi studenţi, am început să discutăm împotriva regimului. S-a aflat de noi, ne-au arestat pe toţi şi au spus că am vrut să facem un partid politic. Ne-au adus la Chişinău şi aici a început procesul. Eram un lot mai mare, 27 de persoane. persoan e. Acuma nu ne mai băteau în anchetă, nu ne mai torturau. Ne dădeau medicamente, droguri şi semnam tot ce voiau ei. Acum, la a doua arestare, ancheta a ncheta a durat unsprezece luni. Anchetele se făceau numai în timpul nopţii, iar ziua nu-ţi dădeau voie să dormi. Trebuia să stai acolo, în celulă şi să nu dormi. Noi încercam s ă dormim, dar se uitau pe vizete şi imediat băteau în uşă. În lotul nostru, sentin ţa a fost aşa: şase condamnaţi la moarte, dintre care unul a fost graţiat, iar cinci au fost împuşcaţi. Printre ei era şi fratele meu. Era într-o celulă vecină cu noi. Nu aveam voie să vorbim, dar eu, când treceam pe coridor, îl strigam


335

şi el îmi răspundea. Gardianul îmi vorbea urât, dar eu tot îl strigam. Aşa a fost mai multe zile. Dup ă un timp însă, nu mi-a mai răspuns... Mi-am dat seama c ă a fost executat. Au fost împu şcaţi aici, în Chişinău, pe strada Grenoble. Acolo am căutat să facem o troiţă. Ceilalţi din lot am primit ani grei. La mina de că rbuni După proces, ne-au încărcat şi ne-au dus în Krasnoiarsk, pe Enisei. Şi de acolo ne-au dus dincolo de Cercul Polar. Când m-am trezit la Norilsk, la mină, a fost straşnic. Neau debarcat din vagoane în tundra asta şi nu se vedea nimic, nici un copac, erau numai nişte licheni, iar zăpada era neagră de la praful ăla de cărbune. Acolo e şi aurora boreală, aproape jumătate de an e numai zi şi nu mai ştii, de fapt, când e zi şi când e noapte. Puţin amurgea soarele şi pe urmă iarăşi răsărea. Nu ştiai nici ce dată e, era foarte dificil. Toate astea m-au descurajat foarte mult, mai ales că eram condamnat la 25 de ani. Şi mă gândeam: „Ei, nu mai rezist eu aicea 25 de ani, cât îi lumea...”. După aceea, când ne-au băgat să lucrăm în mină, a fost şi acolo un prag psihologic. Când intri în mină, treci dintr-o lume în altă lume şi e foarte greu. O parte din deţinuţii ăştia mai vechi făceau haz de noi, mai ales c ă ne-au văzut cât suntem de speriaţi. Erau răi, ne povesteau tot felul de lucruri groaznice cu oameni care au murit, cu accidente, numai ca să-şi râdă de noi: - Ei, nu ştim dacă pân ă deseară n-o să plesnească tavanul şi n-o să cadă peste noi! Asta pentru că în mină, când lucrezi şi cureţi cărbunele, sunt nişte proptele puse şi din tavan mereu se aud plesnituri şi cad firişoare de cărbune, aşa, ca nisipul. Nu

336

Nicolae Istrate

oricine rezistă acolo. Stai încordat şi în tensiune, într-o săptămân ă poţi să înnebuneşti. Nu rezişti psihic. Dar sunt şi oameni care-ţi lămuresc, care-ţi explică, î ţi vorbesc frumos şi te fac să înţelegi. Până la urmă, încetul cu încetul te deprinzi şi trece, dar prima dat ă eram sigur că nu mai rezist eu 25 de ani aicea cât îi lumea. Îns ă am trecut şi pragul acesta. Când am început să intru în legătur ă cu cei care erau mai vechi, cu profesorii care erau şi ei condamnaţi ca noi, m-au mai liniştit, m-au mai încurajat: - Ei, n-o să faci tu 25 de ani... În 25 de ani se schimb ă multe! Ori o să piară Stalin, ori o să fie altceva. Şi 25 de ani n-ai să faci, ai să vezi. Tu eşti tânăr, o să scapi. M-au îmbărbătat aşa. Acuma, pe deţinuţi aş putea să-i împart în trei categorii: o parte care căzuseră într-un fel de depresie, erau pesimişti, totul era întunecat, ce-o fi o fi, nu mai aveau nici o nădejde. Alţii deveneau înrăiţi şi se acuzau: „De ce atuncea când au venit să mă aresteze, de ce n-am pus eu mâna pe topor, să-i dau în cap, să fug în pădure?”. Ei singuri pe dânşii se judecau şi se acuzau. Alţii, a treia categorie, î şi dădeau seama că salvarea este numai la Dumnezeu. Şi oamenii aceştia se deosebeau de ceilalţi prin comportarea lor, chiar dac ă nu vorbeau despre Dumnezeu, chiar dacă nu propovăduiau. Dar se vedea că sunt altfel. Nu ştiu de ce nu vorbeau şi altora. Se temeau poate că n-o să-i convingă şi pe urmă o să fie şi mai rău. Dar ei erau altfel decât ceilalţi. Între categoriile astea trei de care am spus, credincio şii erau cei mai pu ţini, asta pentru că în Uniunea Sovietică s-a luptat mult împotriva credinţei şi, dintre oamenii care au ajuns acolo, deja erau mulţi fără Dumnezeu.


337

Viscolul negru

Apoi, mai era şi gerul. În Norilsk, cea mai joas ă temperatură pe care am prins-o a fost -63 de grade. Erau nişte viscole straşnice. Se numea unul viscolul negru, care spulbera şi oameni, şi maşini, şi tot. Când mergeai pe drum, trebuia să te ţii de nişte cabluri, să nu te ia vântul. Şi trebuia să ai faţa acoperită, pentru că î ţi îngheţa faţa, î ţi îngheţa şi ochiul şi î ţi rămânea deschis. Când venea viscolul ăsta, cei care erau la suprafaţă trebuiau să se culce la pământ. Dacă te ridicai, te lua ca pe un fir. Numai că mănuşile noastre erau făcute din mâneci de pufoaică şi erau unsuroase şi nu puteam să ne ţinem de funia aia. Odată, un student care era în spatele meu a scăpat funia din mână şi l-a luat pe sus. Şi el m-a prins şi pe mine şi ne-a luat vântul şi ne-a rostogolit şi ne-a proiectat în zidul unei cazangerii. Acoperitoarea pe care am avut-o pe faţă a căzut şi sigur că faţa ne-a degerat. Ne-au găsit acolo şi ne-au dus repede la spital. Am avut noroc că şeful spitalului era un doctor care era deportat acolo din ’37. Făcuse parte din procesul lui Gorki. Când ne-a văzut, a dat ordin ca nu cumva s ă ne dezgheţe cu apă caldă sau cu spirt: ne-a pus pe fiecare între două corpuri şi aşa, încet-încet, am început să ne dezgheţăm prin căldura asta omenească. Când ni s-a dezgheţat faţa, s-a făcut în locul degerăturii aşa, ca o băşică plină cu apă, ca şi cum am fi fost opăriţi. Doctorul a dat ordin să nu ne scoată lichidul din punga asta de pe faţă şi am umblat aşa zece zile, până când derma de dedesubt s-a mai cicatrizat şi pe urmă a venit el cu o seringă mare şi a scos lichidul de acolo şi a rămas punga aceea spânzurată pe faţa noastră. Şi iarăşi a spus tuturor ca nu cumva să ne jupoaie pielea asta rămasă, ca

338

Nicolae Istrate

să ni se mai cicatrizeze fa ţa. Am stat acolo şi, cu timpul, stratul ăsta de piele a căzut şi ne-a rămas faţa roşie, aşa, ca o carne vie. Doctorul a venit la noi şi ne-a spus în rusă: - Tinerilor, feţi-frumoşi n-o să mai fiţi, dar v-am salvat nasul şi v-am salvat faţa. Aveţi grijă, când o să fie soare, când o să fie vânt, să vă daţi cu cremă, să vă protejaţi, altfel o să vi se înroşească. L-am scris în pomelnic, drept mulţumire. Dacă nu era el, am fi fost complet desfiguraţi. Asta a fost pentru mine cea mai grea încercare. Din nou la mină După asta, ne-am întors la lucru. Aveam ni şte perforatoare cu care g ăuream, băgam trotil şi se făcea explozie. Apoi dădeam drumul la o maşină care avea un fel de gheare şi aduna tot ce explodase. Dar, pentru că rămâneau după explozii şi nişte bucăţi de cărbune mai mari, am fost puşi la banda transportoare, fiecare cu câte un baros de ciocan în mân ă şi cum venea o bucată de c ărbune mare, noi o loveam şi o f ărâmam. Asta era datoria noastră. Şi când ieşeam din mine şi ne duceam la barăci, ne controlau ca nu cumva s ă scoatem cărbune şi să ne facem căldură mai mare. Trebuia să ieşim cu buzunarele scoase în afară, ca să vadă că nu ascundem nimic în ele. Era un regim foarte sever. În Norilsk, la minele astea de c ărbuni, eram vreo 150.000 de deţinuţi politici. Stăteam în nişte barăci din scânduri şi în mijloc era zgur ă. Înăuntru aveam trei rânduri de paturi, pe trei nivele. Nu aveam haine de schimb, dormeam cu ce era pe noi. Cu hainele cu care lucrai, cu acelea dormeai. Nu-ţi dădeau absolut nimic. Nu aveam nici aşternuturi.


339

Numai după ce au murit Stalin şi Beria au început să ne mai dea. Aici dormeam cu c ăciulă în cap. Dimineaţa, când te sculai, căciula era îngheţată şi lipită de perete şi nici nu puteai să o desprinzi de acolo. Seara ne încuiau în baracă şi acolo aveam hârdău unde ne făceam nevoile. De lucrat, se lucra în schimburi. Lucram şi câte 10 ore, şi câte 12 ore. Cei care lucrau la suprafa ţă – că erau şi exploatări la suprafaţă – munceau până când frigul ajungea la -50 de grade. Când temperatura cobora sub -50 de grade, nu-i mai obligau să lucreze. Pe când cei care lucrau în mină, la 700 de metri sub p ământ, munceau indiferent de temperatura de afar ă. Cei de la suprafa ţă aveau diverse munci, pentru că acolo unde este o min ă de cărbuni, este şi la suprafaţă o întreagă uzină. Cu noi mai lucrau şi angajaţi civili, dar ei erau ajuta ţi de către deţinuţi. Spre exemplu, contabilul era un civil, om liber, dar munca lui i-o f ăcea un economist din Moscova. Şi economistul era şi el mulţumit că nu era obligat să lucreze în subteran, pentru că în mină mereu se întâmplau accidente. Au fost accidente de la gazul metan care se emana şi cum se produce o scânteie, imediat se face explozie. A fost o dată un accident în care au murit 27 de persoane şi i-au scos de acolo pe bucăţi şi au încercat să-i reconstituie. Îi interesau în primul rând mâinile – pentru amprentă. Şi după ce i-au scos, au calculat câţi au fost şi cine a fost şi au transmis la administraţia centrală a lagărelor. Pe lângă aceştia mai erau şi oameni care fuseseră deportaţi şi care, după ce şi-au terminat pedeapsa, au rămas acolo şi erau plătiţi pentru munca pe care o făceau. Mâncarea era foarte slabă, dar o mâncam cu atâta poftă

340

Nicolae Istrate

– dacă eram flămânzi! – şi se vede că organismul asimila tot din ea. Eu, când nu eram la lucru, eram tot timpul într-o stare de somnolenţă. Şi mereu visam cum făcea tata mâncare pentru vacă, cum fierbea sfeclă furajeră, cum punea crupe şi mă gândeam: „O, dac-ar fi astea acuma, aici!”. Acolo ne d ădeau un fel de ciorb ă, ruseşte se numeşte balanda; şi în zeama asta pluteau câteva crupe; iar felul doi era o ca şă, un terci. Au observat că ne îmbolnăvim de ţânga. Ţânga este o boală în care gingia se înmoaie, iar dinţii nu se mai ţin în maxilare şi încep să se mişte încolo şi încoace. Atuncea luau arbuşti, fierbeau şi ne dădeau câte o cană de zeamă de aceea amară, care ne întărea gingia şi astfel ne păstram dinţii. Dar ce ne-a pus acolo pe picioare a fost peştele. În taigaua asta erau o mul ţime de lacuri pline cu peşti. Şi peştele ăsta ne-a salvat. Am cunoscut oameni deosebiţi... Am stat aici opt ani. Am cunoscut oameni deosebi ţi, foarte inteligenţi, deportaţi încă din 1937, oameni care fuseseră profesori la Universitatea Lomonosov. Erau şi ingineri, doctori de la Institutul Energetic din Moscova. Ei, fiind în vârstă, de acuma nu mai lucrau în min ă, dar făceau munci mai uşoare, curăţenie, focul. Şi pentru că m-au văzut că nu sunt interesat de activităţile pe care le făceau ceilalţi prin baracă, care jucau domino, veneau la mine şi-mi spuneau: - Tinere, eu ştiu foarte multe lucruri. Nu vrei s ă stăm de vorbă? Şi îmi povesteau cine sunt ei – unul era decanul Facultăţii de Litere. Şi aşa, cu mine şi cu alţii împreună, vreo 6-7 persoane, au făcut un grup şi au început să ne


341

facă expuneri după un program. Nu aveau cărţi, nu aveau nimic şi expunerile le făceau din memorie. Ne spuneau: - O să aflaţi lucruri pe care nici cei ce studiază la Institut nu le află, pentru că sunt cenzurate. Am avut un profesor de literatură de la Moscova care ne-a povestit despre Esenin, despre Tolstoi, despre Dostoievski. Clasicii literaturii. Ţinea un ciclu de conferinţe şi noi stăteam şi ascultam. De acuma ştiam bine limba rusă. Eu, din limba rusă am învăţat mai întâi argoul, înjurăturile, că aşa a fost situaţia acolo. Dar apoi am învăţat şi limba literară. Pe lângă cursul ăsta de literatură, am urmat şi un curs de fizică nucleară cu un profesor care a ştiut să-mi explice totul foarte simplu. Mi-a vorbit aşa de simplu încât să pot pricepe lucrurile, m-a luat de la zero. Am întâlnit acolo şi români din Moldova, şi japonezi, şi chinezi, şi toate naţionalităţile din Uniunea Sovietică. Printre deţinuţii moldoveni aveam un fel de autoritate, pentru că eram recidivist, eram arestat a doua oară şi ştiam legile lagărului. Eu încercam să-i ajut pe oameni să-şi menţină moralul. Îi ajutam să nu cadă în disperare. Le spuneam, aşa cum îmi spuseser ă şi mie alţii: - Măi, nu se poate s ă stăm aicea 25 de ani! Ori piere Stalin, ori se schimbă ceva! Şi aşa îi încurajam. Veneau la mine şi mi se destăinuiau: - Măi, uite cât de rău îmi pare că nu mă înţelegeam cu soţia şi o jigneam. Dac-aş putea acuma să fiu din nou cu ea, aş şti să o preţuiesc.... Şi aşa stăteam de vorbă cu ei şi-i încurajam: - Uite, hai să facem un legământ: dacă-ai să scapi de aicea, ai să te porţi frumos cu ea! Îmi povesteau ei de-ale lor, din via ţa lor de familie, dar

342

Nicolae Istrate

eu nu ştiam cum este, pentru c ă n-am fost însurat. Când m-au arestat, eu încă nu sărutasem o fată. Am întâlnit acolo şi oameni care au suferit nevinovaţi. Era un om în Norilsk, un bătrân cu numele Telepan. S ă vă spun cum a fost el arestat: b ăiatul lui s-a logodit cu o fată din sat. Abia după un timp a aflat el că fata aceea era comsomolistă, UTC-istă. Până la urmă, fata s-a despărţit de băiatul lui, dar cât au fost împreun ă, odată, când era şi ea de faţă, bătrânul a spus: - Ehei, de m-aş face eu muscă, aş pătrunde în cabinetul lui Stalin şi acolo m-aş preface din nou în om, să stau eu de vorbă cu dânsul, să-l întreb de ce ne-a distrus religia... Asta a fost totul. Şi fata l-a divulgat şi pentru cuvintele astea el a fost condamnat c ondamnat sub acuzaţia de atentat de omor asupra unui conducător al proletariatului internaţional. Numai pentru asta a fost condamnat c ondamnat la 25 de ani! Râdeam şi eu, râdea şi el. Uite pentru ce stătea omul la închisoare... Să vă spun acuma şi o întâmplare din lagăr, cum am salvat odată o femeie, de fapt pe ea şi pe soţul ei. Pe atunci eu nu mai lucram în mină, ci la suprafaţă. Lucram la calcularea cărbunelui care era încărcat şi trimis cu vagoanele de acolo. Şefa mea era o femeie, o rusoaic ă, civilă, ea nu era condamnat ă – v-am spus că acolo, cu noi, la anumite munci aveam şi civili. Soţul ei, tot civil, lucra şi el în mină. Şi la un moment dat au fost adu şi în lagăr vreo cinci sute de deţinuţi foarte cruzi, condamnaţi pentru banditism politic, adică oameni care au ucis un comsomolist, un comunist sau alte fapte de felul ăsta. Erau o categorie aparte, îi încadrau tot la deţinuţi politici, dar pentru fapte de drept comun. Ei erau foarte bine organizaţi. Au cerut şi au primit barăci separat, numai pentru ei.


343

Cel care era mai marele lor, Nicolae, c ăuta să se aranjeze, pentru că erau şi ei scoşi la muncă. Şi el căuta unde e mai uşor. Aşa a aflat că aici, unde lucram eu, era un fel de gară unde cărbunele era încărcat în vagoane. A venit la gara asta şi s-a angajat la lucru. Înaintea lui fusese un profesor universitar de Istorie de la Universitatea din Odessa. Nicolae, tâlharul, a venit la profesor şi i-a spus: - De mâine nu mai vii aici. Te ceri în altă parte la lucru, altfel te spânzurăm. Profesorul s-a temut şi s-a cerut în altă parte, iar în locul lui a venit Nicolae. Dar el nu era în stare s ă calculeze volumul acolo, să facă ce i se cerea şi atunci trebuia să lucreze altul pentru el. Şi el, când a văzut-o pe femeia asta care lucra cu noi, a crezut c ă poate să o seducă, dar ea nu era din acelea şi nu a vrut. La sfârşitul lucrului, seara, bărbatul ei venea să o ia şi plecau amândoi. Dacă a văzut-o că refuză, Nicolae s-a supărat şi s-a gândit s-o pedepsească. Când mi-a spus ce are de gând să-i facă ei şi soţului ei, m-am îngrozit. Pân ă atuncea nu am crezut că pot să existe astfel de oameni pe lumea asta. Cum îi ţine Dumnezeu?... Se construia acolo o cazangerie mare. Mi-a spus că vrea să o prindă pe dânsa şi pe bărbat, să-i ducă acolo, în cazangerie, el şi cu alţi şase de-ai lui, şi acolo mai întâi să-l oblige pe bărbat să se dezbrace în pielea goală. Pe cojocul lui, toţi şapte, pe rând, să-i violeze femeia, iar în timpul ăsta, pe bărbatul care era aşa, dezbrăcat, să-l oblige să cânte. M-a chemat şi pe mine, dacă nu vreau să iau parte. Doamne fereşte de aşa sălbăticie! Când am auzit lucrul ăsta, m-am gândit cum s-o scap pe femeie. Şi i-am spus tot ce ştiam şi de a doua zi n-a mai venit la lucru. Eram îngroz îng rozit, it, oam oamen eniiii ăştia erau de o sălbăticie straşnic ă,

344

Nicolae Istrate

foarte cruzi, foarte agresivi. Unde erau ei mai mul ţi, îi asupreau pe ceilalţi, luau pâinea deţinuţilor, î ţi dădeau miezul şi luau ei coaja, dac ă era mai coaptă. Când se întâmpla să moară cineva în baracă, dacă era noapte, cum eram încuiaţi acolo, nu puteam să-l scoatem afară. Vă daţi seama, ştiam că stăm acolo cu mortul şi nu mai puteam să dormim. Eram într-o stare psihologică foarte încordată şi de-abia după o zi-două, după ce-l luau de acolo, ne relaxam. La fel şi atunci când am stat păzitor la morgă, când vedeam cum îi aruncă... Mai ales că deabia mai suflam şi eu. Şi povesteau unii că erau cazuri când cei răniţi în mină încă răsuflau, nu muriseră încă şi ziceau: - Ce faceţi, unde mă duceţi?! Că vedeau că-l pun şi-l duc. Şi atuncea, cu ultimele puteri, strigau: - Fraţilor, eu sunt încă viu! Şi ceilalţi, gardienii: - Taci! Doctorul ştie mai bine. Şi-l luau şi-l aruncau şi bineînţeles că imediat murea. Nu am văzut lucrul ăsta, dar îmi povesteau al ţii astfel de întâmplări. Mai ales când murea cineva în urma accidentelor din mină, când erau rupţi în bucăţi, cu picioarele amputate şi noi îi cunoşteam, că lucrasem cu ei, fiecare se gândea c ă ar putea să fie el în locul celui mort. Şi aşa, vrei, nu vrei, toţi care lucrau în mină se deosebeau de cei care lucrau la suprafaţă, pentru că ei nu ştiau când pot să fie accidentaţi şi viaţa lor era tot timpul în mâna lui Dumnezeu. Erau mai credincioşi, mai prietenoşi, se ajutau între ei. Erau toţi oameni foarte de treabă, nu se certau, erau un exemplu pentru ceilalţi.


345

Cea mai aspră închisoare în care am stat a fost închisoar închi soarea ea din Tobo Tobolsk, lsk, unde undeva va pe o stâncă. Era sinistru! Era o închisoare de pe vremea Ecaterinei a II-a. Avea trei rânduri de ziduri, coridoarele erau pardosite cu pâsl ă, ca să nu se audă când merg gardienii. Aici am găsit un bătrân care mi-a povestit c ă pe împăratul Nicolae, când l-au arestat bolşevicii, prima dată l-au dus la Tobolsk, cu toată familia... Bătrânul care-mi povestea mie era chiar din Tobolsk şi mi-a spus că împăratului îi dădeau voie să meargă la biserică. Şi odată, când a mers împăratul la slujbă, un soldat din cei care-l păzeau şi-a ieşit din minţi, şi-a lăsat arma şi a fugit. L-au prins şi l-au întrebat de ce a fugit. El a spus că în timpul când împăratul şi familia lui stăteau la slujbă, el a văzut deasupra împăratului ca un înger care i-a spus: „Rabdă, fiule, până la sfârşit!”. Soldatul s-a speriat şi a fugit. Asta mi-a povestit bătrânul pe care l-am întâlnit la închisoarea de la Tobolsk. Din detenţie mi-a rămas un obicei. Când se întâmpla să moară cineva, cum era foarte frig, dacă nu murea cu mâinile pe piept şi murea cumva cu mâna în lateral, atuncea îngheţa şi nu mai aveau ce să-i facă. Şi îi rupeau mâinile, i le desfăceau ca să poată să-l ducă de acolo. De atunci m-am învăţat şi dormeam mereu cu mâinile pe piept, pentru că mi-era frică că o să mor şi să nu cumva să mor cu mâinile desfăcute, ca să-mi rupă mâinile. Şi acasă, după ce m-am întors din lag ăr, tot aşa dormeam, pentru că aşa m-am obişnuit. La fel, acolo, din cauza frigului, noaptea îmi mi şcam într-una degetele de la picioare, ca să nu-mi degere. Mă învăţasem şi le mişcam şi-n somn. Şi pe urmă, când m-am întors din lagăr, am rămas cu lucrul ăsta mult după ceam ieşit din închisoare. Şi când m-am întors acasă îmi

346

Nicolae Istrate

mişcam degetele. Şi când dormeam cu so ţia o atingeam aşa, cum le mişcam şi se speria. Ei, după ce a murit Stalin şi l-au împuşcat pe Beria, le-am spus la toţi: - Să ştiţi că pe globul pământesc, acuma, când au pierit ăştia, nu sunt mai puţin cu doi oameni. Fiindcă ăştia n-au fost oameni. După moartea lor, când a venit Hruşciov, au început să vină comisii ca să rejudece procesele deţinuţilor. Dar înainte de asta, deţinuţii au făcut o grevă şi au oprit toate minele de cărbune. Ei cereau să vină un reprezentant de la Moscova cu care s ă stea de vorbă, pentru că nu aveau încredere în autorit aut orităţile locale. Conducerea locală însă se temea să anunţe la Moscova. Şi atuncea, cei de aicea se deghizau şi spuneau că sunt de la Moscova. Numai că printre deţinu ţi erau şi oameni importanţi, care-i cunoşteau pe cei de la Moscova şi imediat au prins şmecheria. Până la urmă a venit o comisie de la Moscova, de la Sovietul Suprem, de la Procuratură şi de la Comitetul Central. Şi au început să-l cheme pe fiecare deţinut, să reanalizeze cauzele pentru care fusese condamnat. A şa m-au chemat şi pe mine şi am spus adevărul, că nu am fost în armată şi ce s-a întâmplat cu mine. Dar nu m-au eliberat. Au scris pe dosar c ă Istrate a rămas în continuare un duşman al Uniunii Sovietice. Pe ceilal ţi i-au eliberat, iar pe mine m-au lăsat acolo, să-mi fac în continuare condamnarea de 25 de ani. Numai trei am mai rămas din procesul nostru. Aşa că am mai stat acolo până când ne-au adus pentru recercetări la Chişinău. Dar nici aici nu m-au eliberat. Îns ă nu m-au mai trimis înapoi în Narânsk, ci m-au trimis în Mordovia,


347

pe malul Volgăi şi acolo am mai stat înc ă un an. N-am vrut să scriu nici o plângere, pentru că ştiam că dac ă scriu o plângere şi cer clemenţă, înseamnă că-mi recunosc vinovăţia. Aici am stat într-un lagăr, la Iavas se numea acolo, în lagărul numărul doi. Pentru că eram bolnav şi nu puteam să mănânc, m-au lăsat într-un lagăr de invalizi. Erau şi acolo deţinuţi vechi, de prin ’37, aresta ţi şi condamnaţi. Până la urmă, pe neaşteptate, în 1960, ne-au eliberat. Eliberarea Când m-am întors din a doua închisoare, mi-am mi- am căutat actele. Documentele mele au r ămas, când m-au arestat, la Institutul Teatral din Leningrad. M-am dus la KGB, la Chişinău. De acuma nu mă mai temeam de Securitate, pentru că aşa e vorba: primii 10 ani sunt grei, pe urm ă te deprinzi. Apoi eu, de acuma, nu m ă mai temeam de dânşii şi m-am dus şi le-am cerut actele mele. Zic: - Uitaţi, m-au eliberat, îmi trebuie documentele ca s ă învăţ mai departe. Cel cu care am stat de vorbă acolo, de la Securitate, m-a chemat şi mi-a arătat un plic pe care scria în limba rus ă: „strict secret”. Se păstrează veşnic, adică nu se înapoiază. Şi mi-a zis omul ăsta: - Ceea ce o căzut aicea, aliluia, nu mai primeşti înapoi! Du-te şi scrie la Leningrad, acolo unde ai înv ăţat! Un an de zile am pierdut umblând umbl ând după documentele mele. Am scris într-o parte şi într-alta, chiar şi la Bucureşti. Făcusem, cum v-am spus, seminarul în refugiu în România, dar n-am primit nimic care s ă dovedească asta. Până la urmă, indignat, m-am dus la Ministerul Învăţământului şi le-am spus:

348

Nicolae Istrate

- Cum aşa, domnule?! Examinaţi-m ă dacă nu mă credeţi! Cei de-acolo mi-au spus: - Nu se mai poate acuma. Du-te şi fă o iarnă la şcoala serală, spune că ai f ăcut nouă clase, te înscrii în clasa a X-a -atunci se făceau zece clase- o să primeşti atestat şi pe urmă te duci la ce facultate vrei tu. Dacă nu, tot umblând după documentele astea, ai să pierzi mai mult timp. M-am gândit eu că e drept cum spune. Şi m-am înscris la şcoală la seral, am reluat toate materiile, m-am silit, am învăţat şi am terminat cu rezultate foarte bune, am fost premiant. M-am dus pe urm ă la Universitate şi am dat un singur examen pe care l-am luat cu not ă maximă şi am fost primit. M-am înscris la Istorie şi am terminat-o, deşi eu mi-am dat seama c ă am predilecţie spre tehnică. Dar cum am stat în închisoare cu istorici de talie internaţională, am învăţat multe de la ei. Şi m-am gândit că la Istorie se poate afla adevărul despre neamul nostru. Am vrut să fac studii mai profunde despre români şi despre istoria noastră, să văd ce e cu noi, de când suntem noi. Să aflu tot adevărul, nu numai ce ştiam de la Columna lui Traian, de la „Analele” lui Tacitus, de la cetăţile de apărare ale lui Ştefan, de la doinele, baladele şi alte lucruri care arat ă că aicea, în ţinuturile noastre, noi suntem români, strămoşii noştri au fost români. Istoricii ruşilor au început şi ei să studieze istoria acestor locuri şi vorbesc de pe la 1300, sau cei mai mul ţi de la 1812, de pe vremea când a fost ocupat ă Basarabia de ruşi şi pentru ei, gata, de atuncea începe istoria. Dar noi, românii, de aicea suntem, nu suntem veni ţi. Ei sunt veniţi. De asta suntem noi foarte oropsi ţi pentru că ruşii au vrut să ne asimileze. De despărţit, au reuşit să ne


349

despartă de patria-mamă, dar de asimilat, n-au putut s ă ne asimileze şi trebuie să rezistăm. Socot lucrurile astea ca pe ceva sacru şi de asta povestesc eu ceea ce mi s-a întâmplat, ca urma şii noştri să ştie cine au fost înaintaşii lor. În timpul comunismului, ruşii au fost otrăviţi de ideologia aceasta. Ei cred că sunt fratele mai mare şi când se uită la moldoveni sau la alţii pe care i-au ocupat î şi zic: „Cine e ăsta? Noi suntem stăpâni aici”. În linii generale, pe unde a c ălcat cizma rusească, nu se mai duce de bunăvoie. El crede că i se cuvine şi aşa se întâmplă în mai multe părţi, nu numai în Moldova. Ce are rusul cu ţările baltice, ce are cu Moldova? Nu are nimic, dar acolo unde au c ălcat ei, sunt foarte agresivi. Puterea credin ţei Acum, vreau să vă spun despre credinţă, despre puterea pe care o are credin ţa când suntem cu adevărat sinceri. M-am convins până la ultima mea celulă, până la ultima mea fibră, că fără credinţa în Dumnezeu nu aş fi rezistat. La prima arestare, când am lucrat la şanţurile acelea şi eram distrofic, trebuia să mergem de la lagăr până la zona unde trebuia s ă lucrăm. Erau vreo 2-3 km. Iarn ă, vară, noi trebuia să mergem în formaţie, câte cinci pe rând. Un pas în dreapta sau în stânga de convoi se socote şte tendinţă de evadare; paznicii te împuşcă fără somaţie. În urma noastră, iarna, venea o sanie în care erau duşi cei bolnavi, dar dacă cineva cădea, prima dată veneau câinii peste el şi pe urmă îl puneau în sanie şi-l aduceau. Până să vină sania, ori te împuşcau santinelele, ori te omorau câinii. Iar eu eram distrofic, nu puteam s ă merg. Şi mă rugam lui Dumnezeu să ajung până acolo. Dacă cei de lângă mine nu m-ar fi sprijinit, aş fi căzut. Şi tot timpul,

350

Nicolae Istrate

dimineaţa de când ieşeam din lagăr şi până ajungeam la zona aceea unde trebuia s ă muncim, eu închideam ochii şi începeam rugăciunile pe care le ştiam. Şi le spuneam pe toate: „Crezul”, „N ăscătoare de Dumnezeu”, „Tat ăl nostru”, tot ce ştiam. După ce le terminam, le spuneam din nou şi aşa, spunând rugăciuni, făceam tot drumul ăsta. Le repetam, iar când ajungeam acolo, respiram u şurat: „Gata, am ajuns în zona de lucru, aicea sunt salvat!”. Seara, când m ă întorceam, aceleaşi rugăciuni. Şi ziceam: „Iată, am scăpat, a mai trecut o zi!”. S-a repetat lucrul ăsta, nu o zi, nu două, ci multe zile. Şi m-am deprins aşa. Şi de fiecare dată când mă duceam şi mă întorceam, asta era preocuparea mea, de a mă ruga: dar cu o sinceritate extraordinară! Şi mi-am dat seama că, într-adevăr, dacă omul înţelege credinţa şi se adresează lui Dumnezeu, Dumnezeu numaidecât îl ajut ă, îi dă puterea de-a lupta, de a merge înainte, indiferent de greutăţi. Asta mi-a rămas pentru toată viaţa. Sunt convins că numai rugăciunea m-a scăpat, pentru că altfel n-aş fi putut să fac drumul ăsta şi aş fi căzut. Şi ori mă împuşcau santinelele, ori mă omorau câinii. Altă dată, când munceam la banda transportoare pe care era scos c ărbunele, am căzut într-un buncăr despre care credeam că e acoperit. Avea vreo 10 metri adâncime, sub formă de piramidă cu baza în sus. Noroc c ă era în el nişte cărbune din ăsta mărunt. Am început s ă strig, dar acolo, ca în iad, nu se aude nimic. Strig şi degeaba. Am încercat să caut să mă ridic. Nu pot. Găseam armătură de când se betonase bunc ărul ăsta, bucăţi de sârmă rămase în pereţi şi am încercat cu mâna s ă mă prind de ele şi să mă ridic. Mă ridicam şi iară cădeam, iară încercam. Când, am auzit că buncărul ăsta urma să fie umplut


351

cu cărbune – pentru că ştiam că, dacă se umple buncărul vecin, urma să se arunce în ăsta, unde mă aflam eu. Iar ei nu ştiau că sunt acolo. Şi dintr-o dată, nu ştiu de unde am găsit atâta putere totuşi să mă apuc şi să mă ridic până sus. Şi am reuşit să mă ridic până aproape sus, dar tot nu găseam ceva de care să mă prind şi să ies. Până la urmă am reuşit, am găsit, m-am prins şi încet-încet, m-am ridicat până deasupra. Tot aşa, altă întâmplare, tot din lagăr. Eram într-o echipă de construcţii care lucra la tencuirea unor case. Şi eu trebuia să car apa pe care muncitorii o foloseau la tencuit. Mă duceam şi aduceam de undeva, de afar ă, dintr-o groapă făcută pentru canalizare. Era o groapă adâncă, iar eu pusesem deasupra ei o scândur ă. Dar cum, peste zi, gheaţa pe care stătea scândura s-a topit, când m-am dus să iau apă, am căzut în groapa aceea adâncă, plină cu apă. M-am speriat foarte tare. Eram singur şi cu greu am reuşit să ies de acolo. Am făcut un efort extraordinar. Acolo am sim ţit ajutorul lui Dumnezeu, pentru că nici cel mai mare sportiv nu ar fi putut să iasă din groapa aceea singur, fără ajutor. Am căzut cu totul în ap ă şi m-am dus până la fund, nu puteam să mă prind de nimic, scândura aceea era pe mal, dar am reu şit şi am ieşit singur. Când m-am întors şi m-au văzut lucrătorii aceia plin de apă, nu ştiau ce să facă cu mine. Era spre sear ă, a început să se facă frig şi toate hainele au îngheţat pe mine, parc ă eram de tinichea. Cu greu am reuşit să ajung până la lagăr. Acolo m-am dus la infirmerie. Mi-au luat temperatura, dar nu aveam febră şi nu mi-au dat medicamente. A doua zi mi-au dat medicamente. Aşa de tare m-am speriat când am căzut acolo, în groapă! Şi atunci m-am rugat la

352

Nicolae Istrate

Dumnezeu. Nimeni n-a fost acolo s ă mă ajute şi am simţit puterea lui Dumnezeu. M-am convins acum, la cap ătul vieţii, că adevărata credinţă nu constă în spontaneitate, adică să te rogi doar când ai nevoie de Dumnezeu. E bine şi atunci să te rogi, dar trebuie tot timpul, permanent să te gândeşti la Dumnezeu şi să te rogi. A mai fost ceva. Când am fost arestat a doua oar ă, după condamnare, când eram în celulă, înainte de a ne duce în Siberia, am avut noaptea un vis. Mi s-a ar ătat Maica Domnului şi mi-a spus: „Ce ai suferit pân ă acum e nimic, la prima închisoare, suferinţa e de acuma încolo. Suferinţa e în faţă, pregăteşte-te de suferinţă!” Când am venit acasă, eram distrofic. Aveam 1.80 m şi ajunsesem la 40–45 de kg. Eram numai pielea şi oasele. Când am coborât din tren, aveam de mers de la gar ă până acasă 10 km, şi i-am făcut în jumătate de zi. Nu puteam să merg, mereu trebuia să fac pauze, să mă odihnesc. Când am ajuns acasă, nici mama nu m-a cunoscut. Credea că sunt un cerşetor. A trebuit s ă-i spun: - Mamă, sunt eu, Nicolae! Şi atuncea m-a cunoscut şi m-a îmbrăţişat, iar eu i-am spus: - Mamă, lasă-mă să mă închin. Şi m-am dus atunci şi m-am închinat. M-am închinat, mi-am făcut cruce şi I-am mulţumit lui Dumnezeu că m-a scăpat cu viaţă. Acuma mă bucur de un lucru: că am ieşit din lagărele astea şi din închisorile pe unde am trecut neînrăit şi nerăzbunător. M-am întâlnit şi cu acela care m-a torturat foarte greu şi nu i-am spus nimic. Nu i-am repro şat nimic. M-am gândit şi eu la păcatele mele şi m-am gândit de câte ori am fost salvat eu de Dumnezeu. Şi atuncea, m-am


353

gândit că şi eu trebuie să iert şi am încercat să-i găsesc lui scuze: că aşa au fost timpurile... Încercam s ă mă pun în locul lui şi am reuşit să-l iert. Cu mulţi dintre cei care au stat cu mine în închisoare şi au supravieţuit mă întâlneam, stăteam de vorbă cu ei. Se mirau cum de puteam eu s ă iert, că nu toţi au iertat. Le spuneam şi când eram în închisoare: - Noi trebuie să iertăm, să nu ieşim de aici cu ura aceasta, să nu mergem să ne răzbunăm. Mie nu mi-a fost greu să-i iert pe cei care mi-au f ăcut rău, dar mi-a fost greu să-i conving pe camarazii mei, pe cei care au fost cu mine împreună. Ei s-au întors şi, după ce s-au întors, cu ură se gândeau la răzbunare. Chiar aveau de gând să se răzbune. Acuma sunt atâtea metode, puteam să ne răzbunăm şi să nu mai afle nimeni. Dar eu nu am fost de acord, iar ei au început s ă mă învinuiască şi să se gândească dacă nu cumva sunt trădător. Se mirau: - Cum poţi tu să te rogi pentru aceşti oameni care au făcut atâta rău? Eu atuncea le-am lămurit că mă rog pentru ei ca Dumnezeu să le lumineze mintea şi să în ţeleagă că fac rău. Că dacă ei vor să înţeleagă, numaidecât vor şi înceta să mai facă rău, să mai tortureze. Astfel trebuie să facem noi, altfel rămânem înrăiţi şi răutatea se formează în sufletul nostru şi ne atacă în primul rând pe noi. În suflet se dezvoltă pata asta neagră a p ăcatului. În felul acesta le spuneam. Mai încoace, când au început să moară dintre camarazii mei de închisoare, le spuneam celoelal ţi că trebuie să se pregătească şi să nu moară înrăiţi, să nu plece din lumea asta înrăiţi, ci să plece liniştiţi. Le spuneam că trebuie să ne pregătim să avem o moarte liniştită. Şi moartea asta

354

Nicolae Istrate

liniştită trebuie să o câştigi, altfel răutatea asta ne face mult rău. Îmi pare bine c ă am reuşit lucrul ăsta şi n-am găsit pe nici unul s ă plece din lumea aceasta înrăit. Dacă mă uit în urmă, pot să spun că închisoarea m-a ajutat să mă apropii mult de Dumnezeu. Toate torturile astea, atrocităţile prin care am trecut m-au f ăcut să înţeleg că nu am altă scăpare decât la Dumnezeu. Cât au vrut atuncea la anchetă să mă nimicească, să mă omoare. Dar Dumnezeu m-a ajutat şi am rezistat. Şi am trecut de asta şi m-am eliberat din închisoare. Cine m-a ajutat pe mine? Nu m-a ajutat nimeni la lag ăr, Dumnezeu m-a ajutat. Aşa că nu-mi pare rău că am trecut prin experien ţa asta a închisorii. Dacă nu treceam pe aicea, poate că aş fi fost cu totul alt om. Poate c ă aş fi ajuns comunist sau cine ştie ce alte lucruri aş fi făcut. Ce ştiu eu ce-aş fi putut să fac... Cine ştie ce se întâmpla cu mine dac ă nu făceam închisoare? Cum eram atuncea, înainte de prima închisoare, că eram director de şcoală, poate mă căsătoream, poate intram în partid... Colegii mei care au fost la fel ca mine, învăţători, profesori, cei de-o seam ă cu mine care n-au făcut închisoare, când m-am întors eu, i-am găsit pe toţi şefi, erau deja eroi ai muncii socialiste, aveau ma şini şi una, alta. Poate că şi eu aş fi fost aşa dacă n-aş fi făcut închisoare. Aşa c ă, uite, mi-a ajutat Dumnezeu, sunt s ănătos şi pot să ajut şi pe altul. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care mi l-a dat. În fiecare seară, înainte de a mă culca, mă rog la Dumnezeu şi-I cer iertare pentru tot ce-am făcut rău şi îi iert pe to ţi care mi-au greşit. Chişină u, Basarabia, 24 iunie 2011

Cuprins

Întâmpinare către cititor ..................................................................... 5 Margareta Cemârtan-Spânu - Pasă rea f ă ră aripi ............... 11 Ion Moraru - Sub semnul „Sabiei Drept ăţii” ....................... 133 Galina Baranovschi Şapovalova - În neagra str ăi nă tate ............................................................................................ 247 Teodosia Cosmin - De la Cosă uţi la vale... ........................... 269 Tamara Oală Pleşca - Singur ă printre str ă ini ................... 293 Nicolae Istrate - Am ieşit din închisoare neînr ă it şi ner ă zbună tor... ......................................................... 325

Basarabia

Recommend Documents