Absolutismul monarhic in Anglia
În secolul al XVI - lea s-a consolidat în Anglia monarhia absolut ă . Instituit ă ă odat ă ă cu urcarea pe tron a lui Henric al VII - lea (1485-1509), întemeietorul dinastiei Tudorilor, noua form ă de guvernă mânt mânt r ă s pundea ăspundea unor cerin ţ e obiective, izvorâte din dezvoltarea economică ş ă şi socială , care reclama o autoritate de stat puternic ă , în stare s ă pună capă t conflictelor interne. Dinastia Tudorilor a avut un rol deosebit în crearea noii nobilimi din rândurile claselor mijlocii. Familii ca Bacon, Seymour, Cecil, Russel, Cavendish, sunt crea ţ ie ie a Tudorilor. Dinastia a promovat o politică de înt ă r ire a unei puteri centraliste. Problema politică major ă ărire ă în momentul înscă un ună rii rii lui Henric al VII - lea din familia de Lancaster o constituia lichid lichidare area a Ră zbo zboiu iulu luii celor celor Dou Două Roze Roze.. Vict Victor oria ia fami famili liei ei Lanc Lancas aste terr la Bosworth, în 1485, nu scosese definitiv din lupt ă ă partida de York. Aceasta a continuat să între ţ in ină intrigile politice şi să provoace revolte, unele din ele deosebit de puternice. În dou ă rânduri, în anii 1487 şi 1491, Henric al VII lea a fost amenin ţ at at cu pierderea coroanei. Centrul comploturilor se afla în Burgundia, la curtea ducesei Margareta, sora fostului rege englez Eduard al IV- lea. Cele dou ă încercă ri ri ale partidei de York de a veni cu o armat ă ă numeroas ă din Irlanda şi de a impune pe tron ni ş şte impostori, mai întâi pe Lamb Lamber ertt Simn Simnel el (148 (1487) 7),, apoi apoi pe Park Parkin in Narb Narbee eekk (149 (1491) 1),, au e şuat, înfrângerea r ă ilor dovedind for ţ a de care dispunea Henric al VII- lea. ăscula scula ţ ilor ă de aces Strâ Strâns ns lega legat t ă aceste tea a era era pro problem blema a dina dinasstic tică , încă incomplet solu ţ ionat ionat ă vreo cinc cinciz izec ecii de ani ani pân până să existe ă. A trebuit să treacă vreo certitudinea că la Bosworth Field se terminase Ră zboiul celor două Roze. Însurându-se cu mo ştenitoarea casei de York, Henric şi-a înt ă r it întrucâtva ărit ă de reconciliere şi preten ţ ia ia la tron, mai mult oferind na ţ iunii iunii o perspectiv ă pac pace, e, prin prin îm îmbi bina nare rea a roze rozelo lor, r, decâ decâtt prin prin spri spriji jinu null unui unui drep dreptt ered eredit itar ar indiscutabil. Pentru că , de fapt, mai multe persoane aflate înc ă în via ţă puteau invoca, pe linia descenden ţ ei, ei, dovezi mai temeinice de a ocupa tronul. Preten ţ iile iile Tudorilor la domnie se sprijineau pe voin ţ a popular ă ş ă şi pe ocuparea tronului de facto, nu de dreptul divin ereditar, inventat mai târziu de că tre tre Stuar ţ i şi partizanii lor. Lorzii şi mica nobilime, care se bizuiau pe reinstaurarea casei de York, nu puteau fi potoli ţ toria lui Henric. Ei ţ i cu una cu două , prin că să toria r ă seser ă t ori în sprijinul pă r r ţ iiii de nord a ţă rii, rii, la fel ca ăm ă seser ă dârzi şi încrez ă ători partidul iacobit de mai târziu. Printre mă surile surile energice luate de rege pentru a pune cap ă t tulbur ă ărilor rilor inte intern rne e se num numă r r ă noua orga organi niza zare re dat dat ă armatei. Suitele Suitele şi trup trupel ele e ă noua ă armatei. senatoriale au fost desfiin ţ ate ate prin lege. S-a dezvoltat artileria, cu ajutorul că reia reia o ştirile, înarmate cu arcuri, plato şe, să bii bii şi spade, erau u şor din lupt ă ă. Pentru ca regalitatea să dispună de o oaste numeroas ă , înzestrat ă ă cu un armament modern, costisitor, şi pentru a avea la dispozi ţ ie slujba şi ţ ie credincio şi, pe care să se bizuie în guvernare, era nevoie de mijloace financiare suficiente. De aceea, printre mă surile surile adoptate de Henric al VII lea figureaz ă ş ă şi sistemul de impunere numit „Furcile lui Morton”, de la
numele ini ţ iatorului, arhiepiscopul Morton, cancelarul regelui. El s-a adă ugat practicii mai vechi a subsidiilor - încasate acum cu regularitate – şi s-a dovedit a fi un mijloc eficace de extorsiune, lovind atât pe cei boga ţ i cât şi pe cei să raci. Eficien ţ a sistemului se vede din faptul că la moartea sa, Henric al VII - lea l ă sa un tezaur echivalent cu venitul Angliei din ultimii cincisprezece ani. În secolul al XVI- lea un rege s ă rac ar fi fost un rege slab, supus nobilimii sale şi parlamentului. Henric al VII - lea şi copiii să i nu vor depinde nici de nobilime, nici de parlament. F ăr ă alt ă armat ă permanent ă decât cei o sut ă cincizeci de oameni din trupa de gard ă , ei vor fi suverani mai mult decât respecta ţ i, vor fi venera ţ i. Nici Henric al VII – lea şi nici vreun alt Tudor dup ă el nu şi-a f ăc ut o armat ă permanent ă şi n-a plă tit o birocra ţ ie centralizat ă spre a guverna ţ ara. Politica Tudorilor se deosebea de aceea a contemporanilor de pe continent. Henric şi urma şii să i au pă strat vechile institu ţ ii medievale Consiliul regal, Parlamentul, Common Law-ul, judecă torii de pace şi jura ţ ii dar le-au insuflat tuturor o nou ă vigoare şi i-au obligat pe to ţ i s ă devină nu controlori ai eficien ţ ei guvernamentale, ci instrumente ale puterii regale. În felul acesta englezii au fost antrena ţ i în obiceiul de supunere fa ţă de lege, obicei necesar civiliza ţ iei moderne, dar f ă r ă să - şi încalce vechile libert ăţ i sau să întrerupă continuitatea vie ţ ii lor na ţ ionale. În actul de guvernare Henric al VII - lea s-a folosit de Parlament. Specificul monarhiei absolute engleze const ă în faptul că e a n u a abandonat, în totalitatea lor, formele de guvern ă mânt apă rute cu secole înainte, ci a că u tat să le adapteze noilor situa ţ i i. Astfel, în vremea Tudorilor, şi după aceea, Parlamentul englez nu şi-a încetat activitatea, iar ideea unui „privilegiu regal care nu se pune în cump ă nă ” a fost mereu combă tut ă . Pivotul acestei noi construc ţ ii care lucra prin vechile forme era Consiliul regelui. Sub casa de Lancaster, Consiliul devenise, mai mult chiar decât Parlamentul, un câmp de bă tă lie pentru clicile aristocratice. Prezen ţ a unor mari nobili la masa Consiliului îi asigura pe ace ştia că puterea statului nu va fi exercitat ă împotriva lor. Dar Henric la VII - lea şi al VIII - lea, continuând calea deschisă de regii dinastiei York, au exclus din Cosiliul privat pe to ţ i nobilii, în afar ă de cei ale şi de rege şi care ascultau numai de el. În parlamentul lui Henric al VII - lea erau convoca ţ i numai două zeci şi trei de lorzi temporali şi influen ţ a lor în ţ ar ă pă rea slabă . as un principiu de baz ă a guvernă rii Excluderea aristocra ţ iei a r ăm Tudorilor: lista celor şaisprezece regen ţ i numi ţ i prin testament de c ă tre Henric al VIII - lea spre a guverna în numele fiului să u cuprindea un singur lord cu o vechime mai mare de doisprezece ani. În timpul minorit ăţ ii lui Henric al VI - lea alcă tuirea Consiliului fusese foarte deosebit ă . Schimbarea s-a petrecut în parte din vina nobilimii, deoarece în primul Parlament al reginei Elisabeta s-a spus că „sporirea nepotrivit ă a numă rului de nobili, precum şi ignoran ţ a lor îl obligă pe Principe să promoveze oameni noi care îl pot sluji”, iar în timpul domniei lui Eduard al VI - lea Latimer declara c ă „singura ra ţ iune pentru care nobilii nu sunt f ă cu ţ i prim-mini ştrii este că nu sunt oameni cu ştiin ţă de carte.” Sub primul rege din dinastia Tudor, principalii consilieri priva ţ i erau recruta ţ i din rândurile clerului mijlociu, de tipul slujba şului public, ca Morton şi Fox, sau dintre juri şti, ca Empson şi Dudley. Ace şti oameni îi
datorau totul lui Henric al VII - lea şi erau pre ţ ui ţ i de el pentru dibă cia cu care îi umpleau tezaurul prin mijloace oricât de abuzive. După reform ă , juri ştii au r ă mas, dar clericii au devenit mai pu ţ in numero şi în Consiliu şi în serviciile publice. Apare un nou tip de consilier particular, oameni ca Cecil, Walsingham şi Bacon, aspirând să fie considera ţ i printre micii nobili de ţ ar ă, dar având legă turi cu comunitatea negustorească . Ace şti oameni şi-au f ăc ut o situa ţ ie la curte, după ce se pregă tiser ă în universit ăţ i, prin că lă torii în str ă ină tate şi studii juridice, pentru toate problemele diplomatice şi politice. Marile succese ale guvernă rii sub regina Elisabeta s-au datorat în mare mă sur ă unor astfel de oameni, care erau mai lumina ţ i şi cu spirite mai independente decât sfetnicii lui Henric al VII - lea, dar nu mai pu ţ in loiali slujitori ai coroanei. La aplicarea politicii dictate de monarhii din dinastia Tudor, Consiliul desf ăşura o mare activitate legislativ ă , în parte prin ordonan ţ e şi proclama ţ ii, care aveau o autoritate şi un scop încă necontestate cu energie de că tre Parlament, şi în parte prin proiecte de legi (Bills) pe care consilierii le promovau chiar în parlament, pentru că acesta reprezenta o parte esen ţ ială din sistemul dinastiei Tudor, mai ales dup ă ce Henric al VIII - lea a rupt legă turile cu Wolsey şi a început politica sa de Reform ă . În afar ă de o activitate legislativ ă mult sporit ă în domeniul să u prin Ordonan ţ e şi, indirect, prin Statute parlamentare, sub dinastia Tudor Consiliul şi-a organizat vechea sa autoritate juridic ă într-un fel nou, astfel încât să o poat ă aplica cu o mai mare pondere şi frecven ţă . Cur ţ ile de judecat ă, ap ă rute în secolele al XII - lea şi al XIII - lea, s-au dezvoltat neîncetat, mă rind autoritatea regelui asupra supu şilor. Henric al VII - lea a adă ugat o nouă instan ţă , Camera Înstelat ă de la Westminster (Star Chamber), care judeca pe marii nobili acuza ţ i de nesupunere fa ţă de rege. Prin ea regele şi-a asigurat controlul asupra lorzilor; ace ştia puteau oricând fi acuza ţ i de tr ă dare, cita ţ i să apar ă în fa ţ a tribunalului de la Westminster, amenin ţ a ţ i cu confiscarea averii şi pierderea vie ţ ii. Ulterior, în vremea Elisabetei Camerei Înstelate i s-a adă ugat un alt tribunal, Curtea Înaltei Comisiuni (High Commission Court) în fa ţ a că reia putea fi chemat clerul superior pentru a da socoteal ă de faptele sale. Domnia lui Henric al VII - lea a fost favorabil ă dezvolt arii studiilor şi medita ţ iilor reformi ştilor deoarece a fost o domnie pa şnică . În timpul acestor două zeci şi patru de ani nu s-au petrecut decât pu ţ ine evenimente importante. Dar marii suverani, ca şi oamenii mari de stat, sunt adesea acei care, întocmai ca primul rege din dinastia Tudorilor, ştiu să - şi înconjoare numele de o zonă de t ăc ere. Nu-i numai o întâmplare că sub guvernarea unor asemenea bă rba ţ i nu survine nici un incident grav. În ţ elepciunea ordonă ca la începutul unei dinastii sau al unui regim s ă domnească lini ştea. Dacă dinastia Tudorilor s-a putut înr ă dă cina atât de profund, dacă institu ţ iile locale au devenit destul de viguroase pentru a putea înlocui institu ţ iile feudale, totul se datoreaz ă acelui sfert de veac de pace internă şi externă pe care l-a dat ţă rii, înaintea domniilor dramatice o ş. ale fiilor şi nepo ţ ilor să i, pruden¬tul şi misteriosul lor str ăm În cadrul politicii echilibrului european din secolul al XVI - lea Anglia a jucat un rol important. Regii englezi din prima jumă tate a acestui secol au înclinat că tre o alian ţă cu Spania, încercând astfel să contracareze puterea
Fran ţ ei, deoarece Anglia nu renun ţ ase la ideea st ă pânirii unor teritorii pe continent. Cât timp a de ţ inut portul Calais, oricând o debarcare era posibilă . Calais constituia pentru englezi o poart ă spre Fran ţ a, iar pentru francezi un punct nevralgic care men ţ inea rela ţ iile încordate între cele două state. Bazele alian ţ ei cu Spania au fost puse de Henric la VII - lea şi înt ăr ite printr-o legă tur ă matrimonială . Tratatul de la Medina del Campo (1489) prevedea că să toria Caterinei, fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei, cu Arthur, fiul mai mare al lui Henric al VII - lea şi mo ştenitorul tronului (că să toria s-a oficiat în anul 1501). În schimbul dotei în numerar pe care Caterina o aducea în Anglia şi a unor avantaje comerciale, Henric al VII - lea se angaja s ă pornească o campanie împotriva Fran ţ e i. Tezaurul secă tuit al ţă rii nu permitea redeschiderea unor r ă zboaie pe continent, dar Henric a acceptat tratatul, împins fiind de nevoia ca dinastia Tudorilor să fie recunoscut ă de una din marile puteri europene. Conflictul cu Fran ţ a a fost amânat pân ă în anul 1492, când, în fruntea unei armate, regele Angliei a trecut Canalul, a înaintat până la Boulogne şi a început asediul ora şului. Era mai mult o demonstra ţ ie de for ţă , practic nici Henric al VII - lea, nici Carol al VIII - lea nu doreau să continue lupta. În consecin ţă , ambii regi au semnat un tratat la Étaples, prin care regele Fran ţ ei, dornic să deschidă r ă zboiul în Italia, cumpă ră retragerea trupelor engleze, clauz ă avantajoasă pentru Henric al VII - lea, care s-a gr ăb it să revină în ţ ar ă , unde începuser ă tulbur ă ri interne. Pe terenul pregă tit de tat ă l să u, Henric al VIII - lea (1509-1546), s-a ridicat ca un adev ă r at monarh absolut. Când a urcat pe tron avea optsprezece ani. Era un atlet frumos, foarte mul ţ umit de sine, foarte mândru când ambasadorul vene ţ ian i-a spus că are pulpa piciorului mai bine f ă cut ă decât a lui Francisc I, excelent arca ş, campion de tenis, mare că lă re ţ , care obosea zece cai într-o zi de vână toare. Avea gust literar, fiind hr ă nit în acela şi timp şi cu teologie şi cu literatur ă romană ; compunea poeme, punea pe muzică propriile sale imnuri şi cânta „dumnezeie şte" din lă ut ă . Erasm, care-l cunoscuse când era copil, a fost izbit de inteligen ţ a sa precoce. Noii umani şti gă seau un prieten într-însul. El l-a chemat pe Colet la Londra şi l-a numit predicator la curte, a f ă cut din Thomas More un curtean, împotriva voin ţ ei lui, apoi cancelar, şi l-a rugat pe Erasm s ă accepte o catedr ă la Cambridge. Trebuie men ţ ionat că era foarte evlavios şi că prietenii să i din Oxford, oricât de reformatori erau, i-au înt ăr it respectul pentru religia catolică . De şi ar putea să par ă uimitor, el a încercat în tot timpul vie ţ ii sale să împace scrupulele şi temerile „unei con ştiin ţ e foarte medievale". Despre curtea lui Henric al VIII - lea se spunea c ă avea un numă r mai mare de înv ăţ a ţ i decât orice universitate. Ace şti vechi prieteni ai lui i-au să dit în minte o antipatie fa ţă de că lugă ri, de cultul icoanelor, de cultul relicvelor şi un respect pentru studiul Bibliei - toate perfect compatibile cu ortodoxia doctrinar ă a euharistiei, după cum aveau să afle supu şii să i mai târziu, când chipe şul atlet şi iubitor al tuturor lucrurilor nobile s-a transformat în treizeci de ani de putere şi adora ţ ie într-un egoist monstruos, că lcând f ăr ă remu şcare peste trupurile unor vechi prieteni şi ale unor noi du şmani, că tre o politică religioasă de mijloc clar conceput ă, substituind puterea regală celei papale. Originea tuturor aspectelor felurite
ale acestei politici de mai târziu se regă se şte în pă rerile asimilate în tinere ţ ea sa şi în influen ţ a epocii asupra unei na ţ iuni pe care, chiar şi în zilele de tiranie îngâmfat ă şi feroce, Henric o în ţ elegea cu un instinct pe care nici chiar Elisabeta nu l-a depăşit vreodat ă . Primul act al guvern ă rii sale a fost de a înlă tura abuzul fiscal instituit în timpul domniei precedente şi care stârnise vii nemul ţ umiri, f ă ră a renun ţ a , însă , la perceperea unor impozite regulate. Dar domnia sa, început ă promi ţă tor, a alunecat repede spre despotism. În anul 1523 au fost cerute iar ăşi contribu ţ ii for ţ ate, ceea ce a provocat mi şcă ri de protest în Kent, Suffolk, Norfolk. Regele a f ă cut din justi ţ ie o armă în sprijinul propriei autorit ăţ i. Prin reforma din anul 1517, Camera Înstelat ă s-a transformat într-un formidabil instrument al monarhiei absolute. Reprimarea r ăs coalei lucr ă torilor din Londra (1517), denumit ă „zilele rele din mai”, la care s-a adă ugat legisla ţ ia sângeroasă împotriva vagabondajului, au f ă c ut din Henric al VIII – lea un rege nepopular. La pu ţ in timp după urcarea sa pe tron, regele a luat în c ă să torie pe Caterina de Aragon, v ă duva fratelui să u Arthur şi fiica regelui Spaniei Ferdinand al V - lea. Nu şi-a ales-o el şi n-o iubea; a fost o că să torie politică . Pentru Anglia din vremea aceea, putere de rangul al doilea, o alian ţă cu Spania era o onoare şi o garan ţ ie. A şa încât, atunci când, din cauza mor ţ ii premature a lui Arthur, aceast ă alian ţă s-a rupt, Consiliul, doritor s-o pă streze pe Caterina ca regină , l-a rugat pe Henric s-o accepte ca so ţ ie. Dar un text din Levitic interzicea c ă să toria dintre un cumnat şi o cumnat ă ; a trebuit să se ob ţ ină o bulă papală (1503) şi să se facă dovada că prima că să torie a Caterinei n-a fost consumat ă. S-au gă sit martori care să jure şi, în ziua că să toriei sale cu Henric, Caterina a purtat cosi ţ ele despletite, ca fecioarele. Aceste lucruri au avut mai târziu importan ţ a lor, atunci când regele o va repudia. În cadrul domniei lui Henric al VIII - lea se disting trei perioade. Guvernarea lui Wolsey (1515-1529), este caracterizat ă prin efortul de a tempera ac ţ iunile regelui şi prin st ăr uin ţ a de a ţ ine Anglia departe de r ă zboaiele de pe continent. Diploma ţ ia sa abilă a adus ţă rii prestigiu pe plan interna ţ ional, regele apă rând, de mai multe ori, în postura de arbitru al Europei apusene. În timpul lui Cromwell (1530-1540), principala preocupare a regalit ăţ ii a fost de a reforma biserica şi de a- şi asigura suprema ţ ia politică în stat. Este vremea când nevoi de ordin administrativ şi financiar au f ăc ut ca Parlamentul să aibă un rol mai activ, de şi el se reducea, de obicei, la sanc ţ ionarea actelor regelui. A fost o perioad ă de adev ăr at ă teroare, când oamenii politici şi de cultur ă şi-au pierdut via ţ a. Însu şi Cromwell a sfâr şit pe e şafod, în anul 1540, deoarece devenise incomod prin puterea pe care şi-o că pă tase în stat. Ultimii şapte ani de domnie ai lui Henric al VIII - lea au fost marca ţ i de o criz ă economică , cu urmă ri grele pentru masele populare. La începutul domniei lui Henric toat ă autoritatea a revenit ministrului pe care şi l-a ales: Wolsey, fiul unui m ă celar bogat din Ipswich, pe care papa, la cererea lui Henric, l-a f ă cut cardinal. Tr ă să turile dominante ale acestui „vlă jgan din Ipswich” erau ambi ţ ia şi vanitatea. Când Leon al X – lea l-a f ăc ut nu numai cardinal, ci şi legat papal în Anglia, Wolsey a întrunit în mâinile sale întreaga autoritate civilă şi întreaga autoritate ecleziastică .
Că lugă rii şi fra ţ i i în şi şi, de şi nu erau supu şi clerului secular, trebuiau să asculte de acest emisar al Romei. El a obi şnuit astfel pe englezi cu ideea, nouă şi surprinz ăt oare, a contopirii în mâinile aceluia şi om a puterii spirituale şi a puterii vremelnice. Politica externă a fost jocul favorit al lui Wolsey. În mâinile sale, „balan ţ a puterii” în Europa a fost prima dat ă clar definit ă ca scop al politicii externe duse de Anglia. Ea era dictat ă de ivirea marilor monarhii din Fran ţ a şi Spania, deoarece, dacă oricare dintre ele o biruia pe cealalt ă, ar fi devenit st ă pân ă absolut ă a Europei şi mica Anglie ar fi ajuns într-o situa ţ ie umilitoare şi incert ă. Timp de câ ţ iva ani Wolsey a pă strat balan ţ a cu o dibă cie desă vâr şit ă şi cu o cheltuială minimă de sânge şi de aur englezesc. În 1513 dubla victorie asupra sco ţ ienilor invadatori, la Flodden, şi asupra francezilor în „bă tă lia pintenilor” lângă Guinegatte, la grani ţ a olandez ă, ridica Anglia pe o pozi ţ ie puternică de sus ţ ină tor al balan ţ ei. Dar, după 1521, dibă cia şi spiritul de precau ţ ie l-au pă r ă sit pe Wolsey. După încoronarea ca împă rat a lui Carol Quintul, politica pro spaniolă s-a transformat într-o politică pro habsburgică şi, cu toate insisten ţ ele lui Wolsey pentru o politică de pace, în urma întrevederii dintre Henric al VIII lea şi Carol Quintul de la Southhampton (1522), regele Angliei s-a mai l ă sat antrenat în două campanii pe continent, dar amândouă s-au soldat cu un e şec. În b ă tă lia de la Pavia, capturarea lui Francisc I şi distrugerea armatei sale punea Italia la picioarele Spaniei pe urm ă torii 180 de ani, Fran ţ a şi Anglia erau reduse temporar la neputin ţă în Europa şi începea acea suprema ţ ie a Habsburgilor, care, în epoca lui Filip al II - lea şi a Elisabetei, a dus aproape la distrugerea Angliei şi care, ar fi distrus-o f ă ră propăşirea for ţ elor populare, maritime şi religioase din insulă , pe care Wolsey le neglijase sau le combă tuse Puterea Spaniei nu se limita la Lumea Veche. Începuse epoca descoperirilor şi a comer ţ ului oceanic, înlocuind vechile drumuri comerciale de-a curmezi şul Asiei şi Egiptului, al că ror capă t european fusese pe vremuri în mâinile Genovei şi Vene ţ iei. De la cet ăţ ile italiene şi Mediterana, puterea şi bogăţ ia treceau acum pe pă mântul Europei apusene, care putea să trimit ă acum în largul oceanului un nou tip de marinar şi un nou tip de corabie, spre a ajunge în pie ţ e le Asiei pe calea apei şi, în drum, să descopere Africa şi America. Dezvoltarea comer ţ ului generase astfel, încă din secolul al XV – lea, sentimentul propriu burgheziei engleze de mai târziu: marea, libertatea de mi şcare pe întinsul ei şi st ă pânirea asupra ei, privite ca o problemă de interes na ţ ional. Conturarea unei politici economice tot mai precise din partea statului englez mergea împreună cu dezvoltarea produc ţ iei manufacturiere, a elementelor capitalismului în industrie şi agricultur ă , a comer ţ ului exterior. La început Anglia nu pă rea că va fi principala câ ştigă toare în lupta pentru suprema ţ ie. În secolul al XV - lea, marinarii portughezi, condu şi de prin ţ ul Henric Navigatorul, au mers de-a lungul coastei africane şi au ocolit drumul ce trecea pe la Capul Bunei Speran ţ e, spre India, întemeind pe litoralul Africii un imperiu portughez, menit să supravie ţ uiască până în zilele noastre. Spania a fost mult ă vreme dezbinat ă şi în lupt ă cu maurii,
dar când s-a unit într-un singur stat prin c ă să toria lui Ferdinand de Aragon cu Isabella de Castilia, i-a lichidat repede pe maurii de pe coasta spaniolă a Gribraltarului, l-a folosit pe Columb şi i-a trimis peste mă ri pe conquistadori, care i-au adus în dar minele din Mexic şi Peru şi bogăţ ia Continentului Spaniol. Papa se ar ăt ase la înă l ţ imea situa ţ iei. El trase pe glob o linie, de la un pol la altul, la o sut ă de leghe spre vest de Insulele Azore, dând Spaniei toate pă mânturile ce puteau fi descoperite la apus de aceast ă linie şi cele de la r ă să rit Portugaliei. Întrecerea început ă astfel îi incit ă pe marii că lă tori din solda celor doi monarhi iberici, îl va împinge pe Magellan s ă înconjoare Capul Horn şi să traverseze Pacificul, şi îl va face pe Amerigo Vespucci s ă meargă de-a lungul coastei de sud a continentului care îi poart ă numele. Până în acest moment nimeni nu contestase validitatea împă r ţ irii f ă cute de papă . Portugalia şi Spania nu aveau rivali pe ocean şi pe uscatul de dincolo de el. Statele maritime italiene furnizau mae ştrii navigatori - Columb, Vespucci şi Cabot - dar nici Vene ţ ia şi nici Genova nu s-au avântat pe cont propriu în noul trafic oceanic. Puterile lor în declin se mul ţ umeau să se sprijine pe r ăm ăşi ţ ele vechiului lor comer ţ cu Levantul şi să lupte cu flotele de r ă zboi turce şti. În plus, nici Fran ţ a şi nici Anglia nu erau gata s ă ridice preten ţ ii asupra monopolului comercial şi colonial al Spaniei şi Portugaliei în Africa, Asia, sau America. Aceasta era situa ţ ia că reia avea să -i facă fa ţă Henric al VIII – lea. Politica sa a fost şi în ţ eleapt ă şi energică . F ăr ă a încuraja aventuri peste ocean în fa ţ a precumpă nitoarei puteri spaniole, el f ăc ea posibilă eliberarea în viitor a energiilor ţă rii sale printr-un singur mijloc - înfiin ţ area unei Marine Regale. Politica maritimă a lui Henric avea o dubl ă importan ţă . Nu numai că a creat nave special echipate şi având misiunea să lupte, dar arhitec ţ ii să i au desenat multe din aceste regale după un model îmbună t ăţ it. În 1545, la sfâr şitul domniei lui Henric, o flot ă francez ă a încercat să invadeze Anglia, dar a fost înfrânt ă de Marina Regală . Anglia a fost salvat ă de invazie şi, în acela şi an, într-o fermă de lângă Tavistock, s-a nă scut un copil numit Francis Drake. Marina Regal ă a fost crea ţ ia lui Henric şi l-a salvat atât pe el, cât şi pe fiica lui, după el, când au adoptat o politic ă insular ă şi au sfidat puterile catolice ale Europei. În timpul domniei lui Henric al VIII – lea, în Anglia s-a înf ă ptuit reforma – ruperea legă turilor cu catolicismul şi subordonarea bisericii engleze regelui. Se face o nedreptate lui Henric al VIII - lea explicând divor ţ ul să u şi ruptura cu Roma prin dragostea lui pentru Anna Boleyn. Regele ar fi putut u şor câ ştiga gra ţ iile Annei Boleyn f ă r ă a-i promite să se că să torească cu ea, dar problema de rezolvat era mult mai complex ă. Pentru a evita ţă r ii un nou r ă zboi ca al celor două roze, se considera necesar ca perechea regală să aibă un fiu. Or, Caterina, dup ă mai multe avorturi, abia nă scuse o fat ă, Maria (1516), şi starea să nă t ăţ ii sale nu mai îngă duia speran ţ a că va mai putea avea al ţ i copii. A şadar, regele că uta mijlocul de a se descotorosi de prima lui so ţ ie. Divor ţ ul civil nu exista şi, de altfel, ar fi fost inutil pentru un rege evlavios; trebuia s ă cear ă Romei anularea că să toriei sale. Pă rea u şor de ob ţ inut, deoarece papa ar ăt ase până atunci, în astfel de cazuri, când era vorba de suverani, o îng ă duin ţă f ă ră
margini. De altfel exista un motiv plauzibil de anulare, chiar acela care a fost înlă turat pentru a se putea celebra c ă să toria: Caterina fusese so ţ ia fratelui so ţ u lui ei. E adev ăr at că o bulă pontificală declarase a doua că să torie valabilă ; dar o bul ă nu putea reda libertatea acelora pe care o alt ă bulă îi unise. Papa Clement al VII – lea se temea să nu-1 supere pe Carol Quintul ă neaz ă în a şa fel lucrurile încât (nepot al Caterinei de Aragon) şi t ă r ăg rela ţ iile dintre Anglia şi papalitate se degradeaz ă. După ce face în a şa fel încât este recunoscut şef suprem al Bisericii din Anglia, regele ob ţ ine anularea că să toriei (1533). Papa condamnă acest divor ţ şi excomunică pe regele Angliei: ruptura este definitiv ă . În 1534, Parlamentul voteaz ă Actul de suprema ţ ie, care atribuie regelui conducerea Bisericii din Anglia, dreptul de a lupta împotriva ereziilor şi de a excomunica. To ţ i supu şii, laici şi credincio şi, trebuie să depună jur ăm ânt de credin ţă fa ţă de rege şi de respingere a autorit ăţ i i romane. Cei care se opun sunt supu şi unei represiuni neîndur ăt oare. Thomas Morus, care refuz ă să depună jur ă mântul, este executat (1535), iar baronii catolici din Nord, care s-au r ăs culat, sunt înfrân ţ i. Ordinele religioase sunt desfiin ţ ate. Suprimarea ordinelor fra ţ ilor şi că lugă rilor, şi secularizarea propriet ăţ ilor lor au ajutat mult la asigurarea unei baze de interes real fa ţă de Reforma regală a Parlamentului. O bună parte din pă mânturile mână stire şti confiscate au fost vândute de Henric al VIII - lea marilor seniori, curtenilor, slujba şilor publici şi negustorilor, care au revândut îndat ă multe din ele unor oameni mai mă run ţ i. Sindicatele de intermediari din pă tura negustorilor au cump ă r at pă mânturile ca să le speculeze. În bună parte datorit ă acestor tranzac ţ ii, atunci când a început reac ţ iunea papală sub regina Maria, ea a fost privit ă cu suspiciune de acest nou element din clasa proprietarilor rurali. , Spolierea bisericii s-a f ă cut în formă legală şi Henric al VIII – lea a respectat formele parlamen¬tare. Parlamentul Reformei, care a ţ inut şapte ani (1529-1536), a votat toate mă surile extraordinare pro¬puse de coroană . Mai întâi clerul a fost informat c ă a violat statutul de Praemunire acceptând, ca şi Wol¬sey, să recunoască autoritatea cardinalului ca legat papal. Drept peniten ţă pentru aceast ă crimă , clerul a trebuit să plă tească o amendă de două milioane de livre, să acorde regelui titlul de protector şi de şef suprem al bisericii şi să desfiin ţ eze anatele, sau „primul venit”, al beneficiilor ecleziastice, care până atunci fuseser ă plă tite papei. Apoi parlamentul vot ă succesiv Statutul apelurilor, care interzicea să se facă apel la Roma, Actul de Suprema ţ ie, care-l con¬sacra pe rege „unicul şi supremul şef al bisericii Angliei" şi-i atribuia atât jurisdic ţ ia spirituală cât şi jurisdic ţ ia civilă , îi dă dea dreptul să reformeze şi să reprime erorile şi şit, Actul de Succesiune, care anula prima c ă să torie, pe ereziile, şi, în sfâr copiii nă scu ţ i din aceast ă că să torie îi priva de drepturile lor la coroană în favoarea descenden ţ ilor Annei Bo¬leyn şi obliga pe to ţ i supu şii regelui să - şi afirme prin jur ăm ânt credin ţ a lor în validitatea religioasă a di¬vor ţ ului. Ne putem întreba cum a votat un parla¬ment catolic aceste texte care desă vâr şeau schisma şi în care papa nu era numit altfel decât „episcopul de Roma”.
Reforma din timpul lui Henric al VIII - lea a fost un proces de o complexitate uluitoare. Aceasta s-a datorat şi faptului că multe dintre schimbă ri au fost „urzite” în arena politică şi nu în cea ecleziastică . Ini ţ iativa a apar ţ inut guvernului şi Parlamentului, şi nu Bisericii. Henric al VIII - lea nu avea o inten ţ ie reală de a reforma Biserica, dorind mai degrabă să asigure succesiunea la tron printr-un divor ţ de care putea fi sigur doar dacă de ţ inea controlul asupra Bisericii şi asupra func ţ ionă rii acestei institu ţ ii. Reforma propriu-zisă ce s-a înf ă ptuit mai târziu, trecerea de la catolicism la protestantism, poate chiar pă rea un rezultat secundar întâmplă tor şi neprev ă zut, ca urmare a ceea ce fusese în esen ţă o solu ţ ie politică la o problemă de ordin dinastic. Solu ţ ia politică este într-un fel mai u şor de definit decât schimbarea de ordin religios. Dacă decretele pot fi schimbate imediat, credin ţ ele se schimbă într-un ritm mult mai lent. A fost necesar ă o schismă pentru a desface prima c ă să torie a lui Henric al VIII - lea; toporul a fost de ajuns pentru a pune cap ă t celei de-a doua. Să rmana Anna Boleyn a comis două gre şeli: în locul mo ştenitorului a şteptat, a nă s cut o fat ă, Elisabeta, apoi un b ă i at, nă scut mort, şi pe deasupra l-a în şelat pe rege, poate pentru că , pă rând incapabil să aibă un copil să nă tos, nu voia să -l dezamă gească . Pentru aceste crime, frumosul ei gât fu t ăi at de securea că lă ului. După câteva zile, Henric, îmbr ă cat în straie albe, lua în că să torie pe Jane Seymour. Servilul Cranmer a anulat a doua că să torie pe baza unor m ă rturisiri ale defunctei, astfel încât Elisabeta, ca odinioar ă Maria, deveni bastardă . Jane Seymour a nă scut un bă iat, care avea să domnească sub numele de Eduard al VI - lea, dar ea a murit la na ştere. Crom¬well, doritor ca întotdeauna să -l apropie pe rege de luterani, suger ă o nouă că să torie cu o prin ţ esă ger¬mană : Anna de Cleve. Omul de afaceri voise să joace rolul de sfetnic matrimonial; femeia nefiind gă sit ă pe plac, el plă ti cu via ţ a aceast ă încercare. A cincea so ţ ie a regelui, Caterina Howard, acuzat ă de adulter, a avut aceea şi soart ă ca şi Anna Boleyn. A şasea, Caterina Parr, îi va supravie ţ ui lui Henric al VIII - lea, nu f ăr ă a fi trecut prin mari spaime când regele, g ă sind că -i pu ţ in eretică , „îi administrase cele şase articole”. Domnia se termină sângeros. Henric al VIII-lea porunci judecă torilor să i să asasineze protestan ţ i, catolici, pe bă trâna contesă Salisbury; chiar şi Cranmer se crezuse în pericol. Dar Henric al VIII - lea pare să fi încercat o afec ţ iune reală pentru omul acesta care avea o încredere aproape naiv ă în groaznicul să u rege. Cranmer a fost acela care a îngenuncheat la patul de moarte al lui Henric şi care, în ultimul moment, i-a spus să aibă încredere în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. La moartea sa, pe 28 ianuarie 1547, Henric al VIII - lea a l ă sat în urmă o Biserică a Angliei în tranzi ţ ie. În ciuda eforturilor sus ţ inute de a se afirma ca parte integrant ă a Bisericii universale, Biserica Angliei refuzase să recunoască autoritatea Romei şi era în consecin ţă considerat ă de papalitate ca schismatică . Biserica Angliei nu-l mai considera pa papă drept conducă tor suprem - de vreme ce acest rol fusese asumat de rege. Dar nerecunoa şterea autorit ăţ ii Romei era singurul punct pe care Biserica Angliei îl avea în comun cu Bisericile Protestante de pe continent. Din punct de vedere doctrinar, schimbă rile nu au fost decât în mic ă mă sur ă semnificative. Biserica Angliei era unică în condi ţ iile în care refuzase autoritatea papală şi î şi ajustase în consecin ţă structura administra ţ iei
ecleziastice, pă strând însă nealterat ă o structur ă de credin ţă esen ţ ialmente tradi ţ ională . Aceast ă situa ţ ie se datora în întregime nevoilor specifice şi domniei impetuoase a lui Henric al VIII - lea. Regele nu era protestant şi nu dorea o Biserică protestant ă în Anglia, dar ruptura cu Roma a convenit obiectivelor sale politice şi dinastice. La moartea lui Henric al VIII - lea, fiul s ă u Eduard a devenit rege. Mama lui era Jane Seymour, iar el fusese crescut în religia protestant ă. Eduard al VI - lea avea nouă ani la urcarea sa pe tron. Era un copil bolnă vicios, cu o inteligen ţă precoce, cinstit şi sever, cu mai mult ă con ştiin ţă decât tat ăl să u, dar nu mai blând la inim ă decât el. Cât ă vreme a tr ăi t, doi oameni au condus pe rând statul în numele să u. Mai întâi unchiul să u, Seymour, lordul protector Somerset, şi, după el, John Dudley, conte de Warwick şi duce de Northhumberland. Dar Eduard nu a domnit decât şase ani. I-a urmat la tron fiica cea mai mare a lui Henric al VIII - lea, Maria. Ea fusese crescut ă în religia catolică şi cea mai mare dorin ţă a ei era să facă Anglia din nou catolic ă . Dar opinia publică englez ă nu- şi urmeaz ă suverana. Epurarea brutal ă a clerului, nesiguran ţ a achizitorilor de bunuri pentru m ă nă stiri şi frica de a vedea Anglia devenind vasala Spaniei (regina se c ă să tore şte cu Infantul Filip, fiul lui Carol Quintul), provoacă o serie de revolte. Maria reac ţ ioneaz ă printr-o represiune nemiloasă care îi aduce porecla de Maria Sângeroasa. Dar aceast ă reac ţ ie catolică nu este decât un foc de paie. Dup ă moartea Mariei (17 noiembrie 1558), anglicanismul se instaleaz ă definitiv. Urcarea pe tron a Elisabetei a fost primit ă de poporul englez cu o bucurie aproape unanimă . După ce se temuse atât de mult de tirania spaniolă , era o u şurare să aclame o regină liber ă de orice legă tur ă str ăi nă . De la cucerirea normandă , nici un suveran nu fusese de sânge englez atât de pur. Prin tat ă l ei, Elisabeta descindea din regii tradi ţ ionali, prin mama sa din gentilomii ţă r ii. În tot timpul domniei sale, ea a c ă u tat să câ ştige simpatia poporului. Domnia reginei Elisabeta este denumit ă era elisabetană sau epoca de aur, fiind marcat ă de sporirea puterii Angliei pe plan mondial. Marii dramaturgi William Shakespeare, Christopher Marlowe și Ben Jonson au avut o carier ă înfloritoare în timpul domniei reginei Elisabeta. În plus, în aceeași perioad ă , Francis Drake a devenit primul englez care a înconjurat globul; Francis Bacon și-a expus viziunile filosofice și politice și s-a produs colonizarea Americii de Nord, sub Sir Walter Raleigh și Sir Humphrey Gilbert. Elisabeta a fost o domnitoare temperamentală și uneori indecisă . Indecizia sa, considerat ă a fi un defect de că tre consilierii să i, a salvat-o deseori de alianțe matrimoniale și politice nefericite. Asemenea tat ăl ui ei, regele Henric al VIII-lea, Elisabeta a scris poezie și proz ă. Domnia sa a fost marcat ă de prudența în ceea ce privește acordarea de onoruri și demnit ă ți. În timpul domniei reginei Elisabeta, au fost ridicate la rang nobiliar doar opt persoane: un earl și șapte baroni. Elisabeta a redus de asemenea num ă rul consilierilor să i privați, de la treizeci și nouă la nouă sprezece și ulteriori la paisprezece. În timpul domniei Elisabetei I, Biserica anglicană redevine Biserica oficială . Regina a stabilit o Biseric ă ce reprezenta un compromis între credința protestant ă și cea catolică .
În anul 1587, Maria Stuart, regina scoțienilor a fost executat ă de Elisabeta I, pentru că a complotat împotriva ei. Elisabeta îl accept ă însă ca moștenitor pe fiul Mariei, Iacob VI Protestantul, al Scoției. Condamnarea la moarte a reginei Scoției a declanșat r ă zboiul cu Filip al II-lea, regele Spaniei. Virginia, o colonie englez ă din America de Nord și ulterior membr ă a Statelor Unite, a fost denumit ă după porecla Elisabetei "Regina Virgină ". Elisabeta I a Angliei împarte cu împă ratul Augustus, Carol cel Mare, Ludovic cel Sfânt şi Ludovic al XIV - lea privilegiul rar de a fi dat numele secolului în care a tr ăi t. Ea este singura femeie, în afar ă de Ecaterina cea şi are un loc în cercul restrâns al marilor figuri Mare a Rusiei, care î emblematice ale istoriei. Ş i totu şi, pu ţ ine personalit ăţ i au lă sat posterit ăţ ii o imagine mai contradictorie, mai complex ă sau, mai exact spus, mai enigmatic. Numele Elisabetei este legat nu numai de victoria relativ pa şnică a protestantismului dar şi de apogeul Rena şterii în Anglia, ceea ce explică faptul că piedestalul popularit ăţ ii ei în istoria na ţ ională şi universală se înal ţă şi ast ă zi mai sus decât cel al altor monarhi şi prin ţ i suverani autohtoni sau str ăi ni. În bună mă sur ă , via ţ a şi domnia Elisabetei, nelipsite, mai ales la început, de vicisitudini, au fost rezultatul hazardului, în cele din urmă favorabil. Declarat ă bastardă în urma execu ţ iei mamei sale, Anne Boleyn, supravegheat ă strict în timpul domniei fratelui ei Eduard, întemni ţ at ă în Turn şi ulterior exilat ă la ţ ar ă, în timpul Mariei Tudor, scă pând cu via ţă prin declara ţ ii de fidelitate absolut ă fa ţă de tron şi de religia catolică , Elisabeta a avut norocul să ajungă la regină la 25 de ani şi să aibă o domnie lungă de 45 de ani.
