BOGDAN PĂPĂDIE GABRIEL I. NĂSTASE RĂZBOIUL SPIONILOR în interiorul şi dincolo de graniţele României
Coperta: DEMOS IMAGE Ilustraţie copertă: Valentin Tănase Dedicăm această carte tuturor eroilor români căzuţi în luptele „tăcute*1 desfişurate pe frontul invizibil al spionajului, pentru păstrarea integrităţii şi suveranităţii Statului Român Autorii CUPRINS RĂZBOIUL SPIONILOR ÎN INTERIORUL ŞI DINCOLO DE GRANIŢELE ROMÂNIEI Prefaţă Partea întâi Secolul XXI şi regruparea forţelor implicate în confruntările secrete I. în slujba adevărului istoric II. „Războiul spionilor" în contextul actual a. „Inflaţia" franceză b. Colosul informativ american c. Spionajul militar face ravagii pe teritoriul SUA d. FSB = KGB? c. Spioni ruşi, politicieni celebri f. Marea Britanie şi asasinii pentru Miloşevici g. Mossad şi seria eşecurilor h. „GUOANBU" – spionajul chinez III. „Odiseea" Serviciului Român de Informaţii (SRI) şi „Tranziţia" de după 1989 a. „Jocul" PSD cu terorismul b. şi „compromisul UDMR c. „Lupta comuniştilor moldoveni împotriva capitaliştilor români" d. Lumini şi umbre e. Sarcini ce revin Serviciului Român de Informaţii în calitate de responsabil-coordonator al Capitolului IV – Probleme de securitate – al Planului Naţional de Aderare a României la NATO e.1. Planul de acţiune pentru aderare (MAP) e.2. Consiliul ele parteneriat Euro-Atlantic (EAPC) e.3. Parteneriatul pentru pace intensificat (PfP) e.4. Securitatea personalului e.5. Securitate fizică e.6. INFOSEC e.7. Principiul „nevoii de a şti" e.8. Autoritatea naţională de securitate
f. Serviciul Român de Infonnaţii şi protecţia informaţiilor clasificate sau cum se deschide Cutia „Pandorei" g. Sistemul Informatic Integrat h. Controlul societăţii civile asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii i. Agenţii străini lovesc în imaginea S.R.I. Raportul Armaghedon 7 Armaghedon 7 IV. Serviciul de Informaţii Externe (S.I.E.) – realizări şi controverse a. Scurt istoric b. Conducători b.1. Şefii Serviciului de Informaţii Externe c. Combaterea terorismului internaţional în viziunea S.I.E d. S.I.E. a fost atras în scandaluri. Războiul petrolului, cauze şi fapte d.1. De ce este evitată România? d.2. Alte scandaluri ale Preşedintelui Bush V. Strategia de securitate a României 1. Sistemul securităţii naţionale 1.1. Interesele naţionale de securitate ale României 1.2. Obiectivele politicii de securitate naţională 1.3. Mediul internaţional de securitate 1.3.1. Un cadou organizaţional activ şi adoptabil 1.3.2. Către noi forme de solidaritate 1.3.3. Europa este într-o continuă schimbare 1.3.4. Democraţia este o resursă importantă a mediului intern de securitate 1.3.5. Principalele probleme de securitate a României sunt cele de natură economică 1.4. Factorii de risc la adresa securităţii României 1.4.1. Sub umbrela climatului internaţional 1.4.2. Principalii factori externi de risc la adresa securităţii naţionale 1.4.3. Noi provocări 1.4.4. Vulnerabilităţi în situaţia internă 1.5. Direcţii de acţiune în politica de securitate naţională 1.5.1. În domeniul politico-administrativ 1.5.2. În domeniul economic 1.5.3. În domeniul social 1.5.4. În domeniul educaţiei, cercetării şi culturii 7.5.5. În domeniul siguranţei naţionale şi ordinii publice.. 1.5.6. În domeniul apărării naţionale 1.5.7. în domeniul politicii externe
1.6. Resursele politicii de securitate 1.7. Concluzii 2. Rolul şi locul serviciilor de informaţii în ansamblul eforturilor României de integrare euroantlantică 2.1. Atribuţiile şi competenţele serviciilor de informaţii în deplină concordanţă cu prevederile legilor şi cu principiile statului de drept 2.2. Adaptarea continuă la mutaţiile din contextul operaţional... 2.3. Relaţionarea funcţională cu celelalte instituţii din sistemul de securitate naţională 2.4. Controlul democratic al serviciilor de informaţii 2.5. Prevenirea şi combaterea terorismului 2.6. Cooperarea cu servicii similare din străinătate 2.7. Serviciile de informaţii – factor activ în demersurile României de integrare în NATO VI. Balcanii – eternul „butoi cu pulbere" al Europei a. „CIA şi Noua Ordine Mondială – provocări până în anul 2015" a.l. Comunităţi islamice în Balcani – Bosnia a.2. Expansiunea fundamentalismului islamic în Balcani a.3. UCK şi fundamentalismul islamic a.4. După Bosnia, Kosovo a.5. Fundamentalismul islamic din zona Balcanilor după 11 septembrie 2001 a. 6. Spionajul – o armă de temut a Islamului a.1. Concluzii a. 8. Celule teroriste islamice în România a.9. şi în Europa b. Istoria neromanţată a celui mai cântat terorist al lumii - Ossama ben Laden b. 1. „ Cuvânt înainte " b.2. „Despre psihologia atentatorilor sinucigaşi" b.3. „Problema prevenirii: au dat greş politica şi serviciile secrete? b.4. „Perspective" c. România – un „rai" pentru terorismul internaţional Abu Nidal (ANO) Hezbollah Fraţii Musulmani Frontul de Eliberare a Palestinei Partidul Eliberării Islamice (PEI) Hamas (Harakat Mugawan Islamiya) Fatah Organizaţia „15 MAP'
Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei PKK – Partidul Muncitorilor din Kurdistan (ulterior KADEK).. Expulzări Cronologia acţiunilor teroriste în România Concluzie c.l. „Mafia drogurilor finanţează organizaţiile teroriste din România" c.2. „România – Turnul Babel al drogurilor" c. 3. România – cel mai mare depozit de droguri din Europa de Est c.4. „Colaborarea" autorităţilor române cu reţelele kurde şi mafia italiană d. Migraţia, „aliatul" crimei organizate VII. Serviciile secrete occidentale aruncă în luptă „arma" credinţei Nocivitatea unor secte insinuate în ultimii ani pe spaţiul românesc. Cult şi sectă – o distincţie Fundamentală Fenomenul satanist: evoluţie şi situaţia actuală 1. Câteva repere 2. Penetrarea fenomenului satanist în România «Epoca Romparkin» (1993-1995) «Epoca Anioşa» (1995-1998) «Epoca NetSulf» (din 1998) Partea a doua Ofensiva spionajului ungar în Transilvania şi rolul jucat de UDMR în atingerea obiectivelor impuse de Budapesta În loc de introducere a. Istoria nu iartă! a.1. AVO încearcă destabilizarea Ardealului a.2. Cu sprijin din interiorul politicii autohtone, agenţii Budapestei au penetrat structurile locale ale administraţiei de stat. Cronologia principalelor evenimente cu caracter vădit antiromânesc Ianuarie-Februarie 1990 15 februarie... 27 februarie... Martie 1990... 9 martie 14 martie 15 martie 16 martie 20 martie 20-21 martie 25-31 martie Aprilie 1990 6 aprilie
29 aprilie Iunie 1990 5 iunie 13-14 iunie Octombrie 1990 14 octombrie 18-20 octombrie 23 octombrie 26 octombrie Noiembrie 1990 1 noiembrie Decembrie 1990 1 decembrie 16 decembrie.. 21 decembrie Ianuarie 1991 Februarie 1991 6 februarie 13 februarie... 27 februarie Martie 1991 13 martie Aprilie 1991 20 aprilie 30 aprilie Mai 1991 3 mai 75 mai Iunie 1991 6 iunie 12 iunie Septembrie 1991 11 septembrie Octombrie 1991 9 octombrie 11 octombrie 19 octombrie 20 octombrie Noiembrie 1991 1 noiembrie 6 noiembrie
18 noiembrie 21 noiembrie Decembrie 1991 8 Decembrie 1992 Ianuarie 1992 Februarie 1992 12 februarie 18 februarie 20 februarie Martie 1992 14 martie 19 martie 21 martie 26 martie Aprilie 1992 8 aprilie 1992 Mai 1992 13 mai 29 mai Iunie 1992 29 iunie August 1992 27 august 28 august Septembrie 1992 Octombrie 1992 25 octombrie Decembrie 1992 2 decembrie Ianuarie 1993. 20 ianuarie 27 ianuarie Februarie 1993 4 februarie 10 februarie Martie 1993 2 martie 3 martie Aprilie 1993 6 aprilie
8 aprilie 23 aprilie 29 aprilie Mai 1993 13 mai 29 mai Iunie 1993 16 iunie August 1993 5 august Octombrie 1993.. 4 octombrie 5-6 octombrie 16-17 octombrie Februarie 1994 1 februarie 5 februarie 9 februarie 23 februarie Martie 1994 24 martie 29 martie Aprilie 1994 29 aprilie Mai 1994 11 mai Iunie 1994 16 iunie Iulie 1994 2 iulie 6 iulie 16 iulie 20 iulie Septembrie 1994 25 septembrie Octombrie 1994 5 octombrie 6 octombrie 8 octombrie 26 octombrie Noiembrie 1994
4 noiembrie 10 noiembrie Decembrie 1994 11 decembrie Ianuarie 1995 4 ianuarie 7 ianuarie 13 ianuarie 18 ianuarie 30 ianuarie 31 ianuarie Februarie 1995 4 februarie 14 februarie 24 februarie 24 februarie Aprilie 1995 18 Aprilie 29 Aprilie Mai 1995 5 mai 10 mai 26-28 mai Iunie 1995 4 iulie 5 iulie 6 iulie 29 iulie August 1995 31 august Septembrie 1995 29 septembrie Octombrie 1995 31 Octombrie Noiembrie 1995 1 noiembrie Decembrie 1995 6 decembrie 12 decembrie Ianuarie 1996 10 Ianuarie
12 ianuarie 17 ianuarie 23 ianuarie Februarie 1996 6 februarie 17 februarie Martie 1996 3 martie 15 martie Aprilie 1996 8 aprilie Mai 1996 20 mai 22 mai Iunie 1996 8 iunie 23 iunie Iulie 1996 4 iulie 5 iulie 13 iulie 16 iulie 18 iulie August 1996 14 august 28 august Septembrie 1996 3 septembrie 16 septembrie 26 septembrie Octombrie 1996 3 octombrie Noiembrie 1996 4 noiembrie Decembrie 1996 6 decembrie 10 decembrie 12 decembrie 18 decembrie Ianuarie 1997 22 ianuarie
Februarie 1997 12 februarie Martie 1997 15 martie 25 martie Aprilie 1997 4 aprilie 14 aprilie Mai 1997 2 mai 6 mai 20 mai Iunie 1997 20 iunie Septembrie 1997 4 septembrie 12 septembrie Octombrie 1997 23 octombrie Decembrie 1997 4 decembrie 8 decembrie 11 decembrie Ianuarie 1998 4 februarie 27 februarie Martie 1998 3 martie 12 martie 13 martie Aprilie 1998 Iulie 1998 8 iulie 14 iulie 24 iulie 28 iulie August 1998 20 august Septembrie 1998. 11 septembrie 12 septembrie
19 septembrie Decembrie 1998 1 decembrie Ianuarie 1999 6 ianuarie 15 ianuarie Februarie 1999 16 februarie Martie 1999 18 martie Aprilie 1999 23-24 aprilie 28 aprilie Iunie 1999 12 iunie August 1999 17 august Septembrie 1999 19 septembrie 22 septembrie Octombrie 1999 20 octombrie Decembrie 1999 Ianuarie 2000 4 ianuarie 10 ianuarie 27 ianuarie Februarie 2000 12 februarie 16 februarie Martie 2000 1 1 martie 14 martie Aprilie 2000 14 aprilie 26 aprilie Mai 2000 15 mai 16 mai 24 mai Iunie 2000
Iulie 2000 28 iulie 29 iulie August 2000 10 august 27 august Septembrie 2000 26 septembrie Octombrie 2000 9 octombrie Ianuarie 2001 Februarie 2001 20 februarie Martie 2001 2 martie 26 martie Aprilie 2001 26 aprilie Iunie 2001 4 iunie 19 iunie 26 iunie Iulie 2001 30 iulie August 2001 4 august 12 august Septembrie 2001 5 septembrie Octombrie 2001 3 octombrie 12 octombrie 30 octombrie Noiembrie 2001 1 noiembrie 16 noiembrie 28 noiembrie Decembrie 2001 1 decembrie 15 decembrie 16 decembrie
28 decembrie 2002-2003 a. 3 Românii din Harghita şi Covasna se ridică împotriva Budapestei a.4. Refluxul autorităţii statului în Har-Cov a.5. Aspecte specifice ale relaţiilor interetnice în Covasna şi Harghita 1. Consideraţii generale 2. Câteva aspecte privind discriminarea românilor din judeţele Covasna şi Harghita în viziunea societăţii civile româneşti 3. Dimensiuni ale „autoguvernării" şi „autonomiei" locale în viziunea UDMR 4. Câteva concluzii în urma alegerilor locale din iunie 2000 a.6. Acţiuni antimmâneşti ce sunt consemnate în ra/warte (analize) ale serviciilor secrete din România „Operaţiunea Duna", o acţiune prin care Viktor Orban a vizat Ardealul! Patrimoniul etnografic al României sc află în pericol! UDMR a pus ochii pe un tezaur inestimabil: bisericile – cetăţi săseşti! Acordul de comerţ liber cu Ungaria, OK pentru maghiari! „MOL" cumpără terenuri în Ardeal Conspiraţia maghiară: Ţinta, România! 1. Retrocedarea imobilelor, terenurilor şi a altor bunuri care au aparţinut nobilimii maghiare şi cultelor specifice etniei maghiare 2. Extinderea societăţilor comerciale cu capital mixt, românomaghiar, în vederea realizării unui control tot mai accentuat al activităţii economice 3. Extinderea sectorului bancar cu intervenţia unor bănci din Ungaria.. 4. Euroregiunile româneşti, conduse de miniparlamentc Separatiştii maghiari îşi bat joc de Istoria României a. 7. Concluzii ale unor istorici şi specialişti din sistemul siguranţei naţionale a.8. Trebuie evitat un eventual conflict intérêt nie ANEXA Românii din Ungaria, o minoritate pe cale de dispariţie a. Maghiarizarea şi drepturile românilor de dincolo de Tisa. a. 1. Biserica, liantul continuităţii românismului b. Decimarea minorităţii româneşti c. în Ungaria, studenţii români se pot număra pe degete... c.l. Nit şi-au pierdui vechea credinţa
c.2. învăţământul, mult sub ceea ce oferă România minorităţilor.. c. 3. în şcolile româneşti se predă în limba maghiară d. Dintre cei 75 de deputaţi „români" prezenţi în Parlamentul de la Budapesta, 60 nu cunoşteau limba română d.i.., Cultura, sufletul pribeagului " d.2. Faima românilor din Ungaria d.3. UCRU d.4. JCRU e. Reprezentaţia românească e.l. Există (şi) presă românească f. Relaţiile româno-ungare sunt ascendente f i . Investiţii noi f.2. Bani pentru cultură g. Să nu uităm! Scandalul şi compromisul monumentului de la Arad, o palmă dată pe obrazul poporului român g.l. Ansamblul monumental „HUNGARIA " (documentar) BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ PREFAŢĂ înainte de a începe să citim această captivantă carte, să încercăm să răspundem – succint – unei întrebări: Ce este spionajul? Spionajul este arta neagră a relaţiilor internaţionale. Vreme de şapte milenii, spionajul a fost clasat printre artele negre ale istoriei, strict segregat de afacerile politice. Abia începând cu Franţa veacului 17, cardinalii Richelieu şi Mazarin – fiecare din ei ocupând fotoliul de prim-ministru, vreme de 18 ani – introduc oficial spionajul în alcovul politicii. Mazarin lansând chiar o faimoasă aserţiune care face şi astăzi carieră: „Serviciul de spionaj este felinarul de noapte care luminează sumbrele cărări ale politicului ". Un alt posibil răspuns, la întrebarea de mai sus ar fi: spionajul este – după prostituţie – cea mai veche meserie a oamenilor. Şi totuşi, despre spionaj se vorbeşte, la scenă deschisă, foarte rar şi foarte puţin. Ca şi despre prostituţie. Puţini istorici au curajul să vorbească lejer despre rolul prostituţiei, despre influenţa covârşitoare a curtezanelor – un eufemism, pentru practicantele acestei ancestrale meserii – asupra marilor întâmplări din istoria lumii. De asemenea, în mod tradiţional, istoriografia oficială ignoră partitura executată de spionaj, în concertul evenimentelor mondiale. De ce atâta mister? E bine? E rău? Nu e nici bine, nici rău. Ci este necesar. Absolut necesar! Pentru că spionajul operează asupra unui teribil material: informaţia! Un material, deopotrivă, exploziv şi gingaş. Un material mai preţios decât aurul. Francis Bacon spunea cândva că „informaţia înseamnă putere".Cine vânează mai multe informaţii, dispune de mai multă putere. Şi cum ar mai putea vâna pisica şoareci, dacă i-am pune clopoţei? De aceea este necesar misterul. Lunea
spionajului e unică, pentru că nu mai există un alt domeniu al îndeletnicirilor umane care să se consume exclusiv în umbră, în tăcere, într-un deplin anonimat. Nu de puţine ori, în activitatea de spionaj, preţul eşecului fiind sacrificiul suprem. Spionajul este un război permanent. Şi total. Un război invizibil care se întinde peste toate fronturile condiţiei umane. Aici armele nu tac niciodată! Şi niciodată, în acest ciudat război, nu vom cunoaşte adevărul întreg al istoriei. în celebrul său cabinet negru, Churchill obişnuia să afirme: „în spionaj, adevărul trebuie însoţit, întotdeauna, de o puternică gardă pretoriană de minciuni". Această excepţională carte, – Războiul spionilor – ne demonstrează magistral că spionul modern culege informaţii din absolut orice domeniu de activitate. Astfel, există spionaj economic, spionaj ştiinţific sau spionaj industruial, spionaj politic, spionaj militar ori spionaj financiar, spionaj comercial şi chiar spionaj religios. Organizaţia catolică „Opus Dei", fondată în 1928 de Josemaria Escriva, astăzi cu peste 80 000 de membri, constituie un veritabil serviciu secret al Vaticanului. Spionajul contemporan se află infiltrat în toate compartimentele vieţii sociale şi ale vieţii private. Orice informaţie – secretă sau ncsecrată – produsă de o societate umană nu scapă ochiului avizat, strict specializat şi îndelung exersat al spionului. în materie de spionaj, nu cxsită prieteni sau neprieteni: oricine spionează pe oricine! Desigur, există pondere şi există nuanţe, când spionezi un amic sau un inamic, dar spionaj există permanent şi împotriva tuturor. Un personaj foarte avizat – l-am numit pe reputatul I. C. Masterman – spunea că „unica regidă în spionajul contemporan este aceea de a spiona orice putere, indiferent dacă acea putere ne este prieten sau duşman " Spionajul, ca şi contraspionajul, este omniscient, omnipotent şi omniprezent. Nu-i scapă nimic. Nici chiar viaţa privată a oamenilor. Mai ales slăbiciunile lor, păcatele lor, pasiunile lor, gusturile, înclinaţiile, capacităţile intelectuale, bolile de care suferă, fobiile şi dorinţele, petele negre din trecutul lor. Tot-tot! Oamenii pot fi agresivi, diabolici sau fermecători, disperaţi, blajini, bezmetici, cutezători sau hrăpăreţi, generoşi sau detestabili; pot fi cârcotaşi, orgolioşi, invidioşi sau desfrânaţi, exaltaţi sau farisei; pot deveni posesivi, smeriţi, avari, sau lăudăroşi, vicioşi, mincinoşi, lacomi sau pătimaşi. Toate aceste ascunse trăsături de caracter se pot constitui în tot atîtea informaţii extrem de preţioase, utilizate cu precădere în munca de recrutare de agenţi secreţi, de exploatare în orb, de compromitere a unor personaje sus-puse, de şantajare, dirijare, manipulare sau influenţare a acestora. Abisul uman, unde acţionează spionul, este imens. Este, de fapt, un imperiu fără de hotare. Pentru că fară de hotare este şi sufletul omenesc. Pe vremea când era şef al
Serviciului de contraspionaj francez – cu numai câţiva ani în urmă – contele de Marenches declara la o conferinţă de presă: „In ziua de azi, pentru a stăpîni cât mai mulţi oameni, nu se mai cuceresc teritorii, ci sufletele acelor oameni. Odată ce ai sufletul, ai omul; iar când ai omul, teritoriul vine de la sine". Aviz înalţilor dregători ai ţării noastre, care cam fac băşcălie – ca să nu-i spun criminală bătaie de joc – atunci când discută despre spionaj şi contraspionaj! E trist, dar istoria se repetă adeseori, mai întâi ca farsă, apoi ca tragedie. în aceste condiţii, meritul autorilor acestei cărţi – erudiţii Gabriel I. Năstase şi Bogdan Păpădie – evoluează dintr-un simplu gest publicistic, întrun profund mesaj patriotic. într-un grav semnal de alarmă. Cartea Războiul spionilor dezvăluindu-ne o lume, în care graniţa dintre esenţe şi aparenţe este atât de labilă, atât de nesigură: lumea spionajului. Cartea pe care tocmai te pregăteşti s-o citeşti – ilustre Cititor – ne vorbeşte despre patriotism, spioni şi contraspioni, ne devoalează tenebrele, pericolul şi puterea malefică de penetrare a spionajului. Şi ne îndeamnă să ne servim patria – cu abnegaţie şi sacrificiu – în sfera veşnic fierbinte a serviciilor secrete. Adică, acolo unde istoria este aşezată între oglinzi strâmbe, încât nu mai ştii cine minte şi cine spune adevărul. Bertolt Brecht, scriitor, dramaturg şi, în acelaşi timp, spion al fostei Germanii comuniste, ne face o cinică mărturisire: „Estul şi Vestul sunt două curve; dar curva mea e gravidă". Literatura de spionaj şi contraspionaj, precum această carte-document, este un gen aparte, mai special, mai subtil, uneori trebuie să citeşti printre rânduri, să decriptezi limbajul folosit, să-i pătrunzi structura şi să te laşi furat de ritmul lui alert şi palpitant. Ca să te apropii de lumea spionajului, ca să scrii despre spioni, trebuie să te documentezi temeinic. Foarte temeinic. Trebuie să înveţi – desigur, din surse sorginte – ce înseamnă agent de influentă, sau de supraveghere, ori de provocare, ce este acela un cifru, sau o cârtiţă, ori un contact pasager, ce este criptanaliza, legenda sau cutia de scrisori. Trebuie să înţelegi ce înseamnă exploatarea în orb, sau propaganda gri, propaganda neagră ori dezinformarea. Trebuie să afli ce sunt jocurile operative, interceptările secrete, protecţia contrainformativă sau acţiunea de acoperire. Este o lume de care nu te poţi apropia cu superficialitate. Iar autorii acestei cărţi au demonstrat, cu prisosinţă, că au vrut, au ştiut şi au putut să ne ofere exact informaţiile necesare. Spioni, spionaj, război al spionilor. S-ar putea spune că spionii mişună printre noi. Dacă e aşa, atunci de ce atât de puţini spioni celebri sunt consemnaţi de istorie? Simplu! Pentru că un spion nu devine celebru, decât când este prins. Când cade. Aşa cum este cazul prea-frumoasei Mata Hari, sau al sclipitorului Richard Sorge. Din aceeaşi ilustră galerie îl desprindem pe Oleg Pankovski, ori pe omul de ştiinţă Philby, sau pe poliglotul Cicero, ori pe soţii
Julius şi Ethel Rosenberg. Sau – de ce nu? -pe mai recentul spion Aldrich Ames, plantat de ruşi chiar în fruntea Departamentului de contrainformaţii din cadrul CIA. Restul e tăcere! Marii spioni sunt prinşi rar, foarte rar. Plevuşcă se agaţă mai repede. Sau, cum spunea Eugen Cristescu, unul din şefii spionajului românesc: „ Uneori, este necesar să prinzi o maimuţă, ca să sperii un tigru". Olimpian Ungherea Partea întâi Secolul XXI şi regruparea forţelor implicate în confruntările secrete I. în slujba adevărului istoric De ce o asemenea carte? Cum nu suntem nici primii şi nici ultimii care abordează delicata problemă a Unităţii Statului Român, într-un context mai larg, vom răspunde simplu: ESTE NECESARĂ! De ce este necesară? Deoarece România se află, în continuare, în plin proces de transformare istorică, perioadă ce poate da naştere unor convulsii ce riscă să scape de sub control. Mai mult, pot conduce la evenimente imprevizibile, cu urmări pe termen lung în viaţa socio-politică, culturală şi economică. Aşadar, nu puţini se întreabă, şi pe bună dreptate, cum de s-a ajuns aici? Ei bine, politica ezitantă, nu de puţine ori „în genunchi", a liderilor României de după 1989 a condus, de exemplu, la tragica şi ruşinoasa situaţie ca Ardealul să fie realmente împânzit cu monumente închinate criminalilor unguri care s-au remarcat printr-un diabolic proces de maghiarizare forţată a românilor şi secuilor din Transilvania. Ca să nu vorbim de modul ruşinos în care unii guvernanţi şi-au dat în cele din urmă acordul, din raţiuni electorale probabil, pentru ridicarea „Statuii Libertăţii" de la Arad, edificiu ce elogiază „Ungaria Mare" şi „eroii" şovinismului maghiar de la 1848: aşa -declaraţii 13 generali, rămaşi în istorie ca asasini diabolici a 40.000 de români! Se întorc străbunii în morminte în fine, dar nu în ultimul rând, cauzele care au condus la astfel de efecte umilitoare pentru Naţiunea Română nu mai reprezintă de foarte mult timp o noutate pentru analişti. Deja o certitudine, România este o ţară aflată la intersecţia intereselor a trei mari puteri: Statele Unite, Rusia şi Uniunea Europeană. Prima a condiţionat liniştirea minoritarilor, în special a celor de origine maghiară, de acceptarea rămânerii României ca „zonă tampon", evident sub influenţa lor şi a NATO. Ruşii, la rândul lor, pot acţiona minoritarii unguri, direct din Budapesta, prin agenţi recrutaţi încă din timpul ocupaţiei sovietice. In acest fel, şantajul este unul pe faţă: dacă acceptăm baze NATO pe teritoriul românesc, ne provoacă cu minoritarii unguri (acţiune aflată în plină desfăşurare), ne lovesc în economie şi mută noi forţe militare în Moldova sau Ucraina. Şi nu este o utopie, chiar dacă aparent Moscova a început să retragă
„ceva" din trupele sale din Transnistria. Ca argument, menţinerea trupelor ruseşti în Moldova este un obiectiv strategic pe termen lung al Kremlinului, stabilit printr-un decret prezidenţial în anul 1995. Un rol important în luarea acestei decizii 1-a avut Evgheni Primakov, şef al spionajului Moscovei la acea vreme. în momentul de faţă (al scrierii cărţii – n.a.), Primakov, un vechi agent KGB, este preşedinte al Camerei de Comerţ a Rusiei şi responsabil al Guvernului rus pentru problemele Transnistriei. Or, Camera de Comerţ a folosit întotdeauna drept acoperire pentru numeroşi agenţi ai spionajului rus (SVR). Altfel, un al doilea plan al Moscovei prevede dislocarea a 30 de baze militare în străinătate pe întreg teritoriul CSI, fie că sunt construite unele noi, fie că sunt consolidate cele existente. Pentru o bază permanentă în Moldova, ar fi nevoie de un acord similar cu cel semnat în anul 1997 cu Ucraina pe 20 de ani, pentru flota militară rusă de la Marea Neagră. Mai mult, prezenţa în Moldova este văzută drept vitală de către Kremlin, odată ce România vecină se pregăteşte intens de aderarea la NATO în anul 2004 (până la editarea cărţii de faţă, acest lucru s-a petrecut – n.a.). Altfel, ultimul proiect al Moscovei privind viitorul Moldovei a fost adus la Chişinău de către Dmitri Kozak, primul adjunct al şefului Administraţiei de la Kremlin. Conţinutul acestuia i-a şocat pe alţi participanţi la procesul de pace din Transnistria: UE, OSCE, SUA şi chiar Ucraina. Toate ar fi fost eliminate din joc dacă planul Kozak ar fi fost aprobat, iar Moldova ar fi ajuns în sfera de influenţă exclusivă a Rusiei. Planul Kozak ar fi redus practic puterea guvernului central de la Chişinău în favoarea Tiraspolului! Aranjamentul se aseamănă, oarecum, cu cel din provincia georgiană Adjaria sau din regiunea ucraineană Doneţk, unde doar liderii locali controlează situaţia şi se prefac că respectă suveranitatea Georgiei, respectiv a Ucrainei. Concomitent, documentul Kozak ar fi acordat puteri sporite liderilor din Transnistria şi Găgăuz Eri, care ar fi avut drept de veto în mai multe domenii, inclusiv în planul politicii externe. Aceasta ar fi însemnat că Moscova, prin enclavele separatiste, ar fi fost capabilă să împiedice ţări din CSI – ca Moldova, Georgia şi Azerbaidjan – să se integreze în UE sau să adere la NATO, or să facă parte din organizaţii regionale antiruseşti şi proamericane. De asemenea, cum bine au remarcat şi ziariştii de la cotidianul „Ziua", acest plan ar fi oferit posibilităţi pentru consolidarea influenţei Rusiei în Moldova, unul din obiectivele-cheie ale Moscovei fiind obţinerea pentru limba rusă a statutului de limbă oficială; ea deja are acest statut în Belarus, Kazahstan, Kirghizstan şi Tadjikistan. Totuşi, planul Moscovei, al lui Vladimir Putin în speţă, s-a ciocnit de o puternică opoziţie în Moldova, inspirată şi de aşa-numita „Revoluţie de catifea" din noiembrie 2003, din Georgia. O „coincidenţă" nefastă pentru Moscova, dar bine gândită de serviciile secrete de la Washington, a făcut ca ambele evenimente să se producă în aceeaşi
săptămână. Pe fundalul evoluţiilor din Georgia, Vladimir Putin se pregătea să zboare la Chişinău, pentru a semna Planul Kozak, iar opoziţia moldoveana anticomunistă începuse demonstraţii de masă. Căderea preşedintelui georgian, Eduard Sevardnadze, a indus panica în rândurile Partidului Comuniştilor din Moldova. Dacă liderii comunişti ar fi ignorat protestele şi ar fi acceptat Planul Kozak, ar fi provocat cu siguranţă tulburări şi o contralovitură aplicată autorităţilor comuniste de către naţionalişti. Rămâne de văzut doar cum va manevra Moscova această criză pe care a provocat-o în fine, cum şi în Georgia lucrurile sunt deja limpezi, noul preşedinte Mihail Sakasvili fiind un adept al relaţiilor strategice cu SUA, e posibil ca şi zilele comuniştilor de la Chişinău să fie numărate. Prin urmare, atenţia comunităţii internaţionale va fi concentrată de acum înainte mult mai serios pe situaţia gravă de la graniţa de Est a României, noua graniţă de Est a NATO. în altă ordine de idei, să nu uităm, ruşii au recrutat masiv agentură din ţările ocupate în perioada comunistă. După ce s-au retras complet din România, în 1968, de exemplu, s-a constatat că „Ursul" de la Kremlin lăsase mai mulţi agenţi decât avea întreaga Securitate Română, fapt care explică şi dezastrul structurilor informative comuniste în 1989. Mai mult, americanii şi ruşii îşi cunosc reciproc informatorii şi agenţii de influenţă din România. Aceştia se urmăresc şi se lovesc reciproc din când în când, dar nu mortal! Fac front comun doar atunci când şefii lor îi asmut împotriva serviciilor secrete româneşti, cu predilecţie asupra specialiştilor formaţi în şcoala românească de spionaj şi contraspionaj de dinainte de '89, recunoscuţi şi temuţi la vremea respectivă de către majoritatea agenturilor din lume. Este şi motivul pentru care, în ciuda aparenţelor, SRI, noua structură informativă a României post revoluţionare, n-a putut renunţa în totalitate la ei, aceştia fiind specialişti în formarea cărora statul nostru a investit enorm. în plus, americanii şi ruşii urmăresc cu interes poziţia strategică şi bogăţiile României, în special zăcămintele de aur şi argint de la Roşia Montană (cele mai mari din Europa), respectiv uriaşul zăcământ de petrol şi gaz natural din subsolul platoului continental din zona Insulei Şerpilor (aici lucrurile fiind, oarecum, complicate de uşurinţa cu care diplomaţia din România a binevoit să semneze ruşinosul Tratat cu Ucraina, prin care România a renunţat la majoritatea pretenţiilor legitime ale ţării noastre în favoarea statului vecin – n.a.), motiv pentru care se crede că Moscova a avut un rol decisiv în a fi susţinut Kievul în această dispută, pentru transformarea acelei părţi a Mării Negre, bogată în resurse de petrol şi gaze, într-o zonă de influenţă şi control a Rusiei. Sintetizând, putem spune că minorităţile, în special cea secuiască maghiarizată, sunt veritabile „piese grele" în mâinile puterilor străine ce fac Jocuri" în ţara noastră. însă, trebuie să luăm în calcul şi faptul că Uniunea Europeană nu s-a implicat prea mult în acest delicat joc politic, cum este cel al
minorităţilor etnice, decât (poate) pentru a se erija într-un „factor de stabilitate", în fapt pentru a-şi atinge doar propriile interese economice. în ce priveşte vecinii, România este înconjurată de state dacă nu ostile, cel puţin neprietenoase: Ucraina (la nord şi est) – ţară care nu acceptă compromisuri în a ne retroceda Bucovina de Nord, Ţinutul Herta şi Insula Şerpilor; Ungaria (la vest) – ce continuă să ridice, fie şi voalat, pretenţii asupra Transilvaniei; fosta Iugoslavie (sud-vest) – care nu poate uita eroarea politică şi strategică a acelei perioade de guvernare a României care a fost complice la agresiunea ce a condus la moartea a numeroşi civili; Bulgaria (sud) – stat extrem de imprevizibil, şi Republica Moldova (est) – ţară în care regimul fidel Moscovei continuă rusificarea forţată a tuturor celor care încă se consideră urmaşi demni ai Marelui Ştefan cel Sfânt Dar, nu doar vecinii ne vizează ori sunt cu „ochii" pe noi. în septembrie 2000, de exemplu, în Oakland (California), s-a înfiinţat „SAFEWEB", prima societate tehnologică specializată în ştergerea „urmelor" digitale de pe Internet (pe care le lasă un vizitator al unui site web). Stephen Hsu, cofondator şi director general al companiei, a fost susţinut financiar de către CIA pentru a pune la punct tehnica de calcul menită a bruia datele disponibile în momentul consultării web-ului. Din informaţiile pe care le deţinem, „SAFEWEB" acţionează din primăvara lui 2000 şi pe „teritoriul" virtual al României, toate informaţiile existente în reţeaua românească a Internetului fiind „consultate" de către specialiştii acestei companii. Adică de către CIA! Iar la acest capitol mai putem adăuga şi suma alocată pentru ţara noastră, respectiv 300.000 USD, necesari plăţii personalului care supraveghează permanent spaţiul virtual românesc (site-uri ale preşedinţiei, guvernului, ministerelor etc.), precum şi a susţinerii costurilor de „producţie" De ce o asemenea carte? Pentru a mai ridica puţin din vălul care acoperă misterioasa lume a informaţiilor secrete, chiar dacă nu se pot da publicităţii decât anumite date, puţine din păcate, şi pentru că tot românul trebuie să înţeleagă că politica înseamnă în primul rând economic, iar economicul înseamnă interese. Or, unde există interese, acolo se află şi frontul confruntărilor informative sau locul unde se duce RĂZBOIUL SPIONILOR! IL „Războiul spionilor44 în contextul actual Pentru neavizaţi, serviciile secrete continuă să rămână, în condiţiile regimurilor democratice, un subiect controversat. Posibilitatea instrumentalizării lor – chiar în condiţiile statului de drept – de către puterea politică generează suspiciuni, mai ales în ce priveşte sinceritatea declaraţiilor repetate ale responsabililor acestor servicii despre echidistanţa lor faţă de forţele eşichierului politic. De aici şi controversa ridicată de întrebarea: pot fi sau nu serviciile secrete asimilate cu „poliţia politică" a unui stat? Subliniem aici că deja înrădăcinata „poliţie politică" se înscrie în erorile limbajului „de
cauciuc" uzitat de noua clasă politică ajunsă la vârf după 1989. Practic, nu există „poliţie politică", ca semn distinctiv al aparatului de represiune, or asta pentru simplul motiv că toate serviciile secrete din lume sunt fidele guvernelor care le patronează, fiind plătite de la bugetul de stat. Prin urmare, şi CIA, şi SVR-ul rusesc, şi DGSE-ul francez, şi Mossad-ul israelian, ca să exemplificăm cu unii din „greii" spionajului mondial, fac şi ele „poliţie politică" pentru guvernele pe care le deservesc prin lege. în al doilea rând, capacitatea „comunităţii informative" de a se sustrage, parţial sau total, controlului instanţelor statului de drept, precum şi tendinţa ei de a se autonomiza în cadrul structurilor acestui stat nasc bănuieli în privinţa caracterului legal al diverselor activităţi desfăşurate de serviciile secrete. Iată de ce, de curând, un analist francez observa că serviciile secrete din ţara sa „se ascund, nu dau seama despre activităţile lor, iar cei care, în cadrul guvernului, sunt însărcinaţi să le controleze, le acordă o încredere minimă". Ca urmare, o privire de ansamblu asupra principalelor servicii de informaţii în noile condiţii create de încheierea „Războiului Rece" este utilă, cu atât mai mult cu cât sfârşitul confruntării Est-Vest nu a însemnat încheierea războiului secret, ci numai deplasarea accentelor în direcţiile de investigaţie, unele din acestea regăsindu-se în bătălia informativ-economică româno-ungară din Transilvania. Vom începe cu Hexagonul, stat în care serviciile secrete au scris şi continuă să scrie adevărata istorie a „cocoşului galic". a. „Inflaţia" franceză în Franţa, „comunitatea informativă" este structurată pe cinci direcţii, cea mai importantă rămânând Direcţia Generală a Securităţii Exterioare (DGSE). Aşa cum arată şi denumirea, aria ei de activitate se plasează în afara teritoriului francez, deci vorbim despre spionajul din Hexagon. DGSE beneficiază de un buget parţial secret, primul ministru fiind, practic, cel care decide utilizarea fondurilor. După cum se ştie, în urma afacerii Ben Barka (fostul preşedinte al parlamentului marocan, care, beneficiind de azil politic în Franţa, a fost răpit şi a dispărut fără urmă în 1965), DGSE (denumită atunci Serviciul de Documentare Exterioară şi de Contraspionaj – SDECE) a fost trecut din subordinea primului ministru în aceea a ministrului Apărării. Din 1995, şeful de atunci al DGSE, Jacques Dewatre a ştiut, încă de când a preluat acest post, să „navigheze" între cele trei autorităţi de la care putea primi instrucţiuni: preşedintele republicii, şeful guvernului, respectiv ministrul Apărării. Potrivit legislaţiei franceze, el nu avea a da seama niciodată în faţa Parlamentului, ceea ce îi asigura, evident, o mare libertate de mişcare. Aceeaşi legislaţie acorda dreptul membrilor DGSE de a folosi în interes de serviciu false identităţi. Tot
în subordinea ministrului Apărării se află şi Direcţia de Protecţie şi de Securitate a Apărării (DPSD), structură fixată de revista „Le Point" ca anacronică, având misiunea de a supraveghea din interior forţele militare. Acum cinci ani a fost creată şi Direcţia Informaţiilor Militare (DRM), a cărei activitate se axează pe obţinerea de informaţii secrete despre armatele străine. Cum era de aşteptat, nici Ministerul de Interne nu s-a lăsat mai prejos, dispunând de două servicii de informaţii: Direcţia de Supraveghere a Teritoriului (DST), practic, serviciul naţional de contraspionaj, şi Serviciul Informaţiilor Generale (RG), a cărui funcţie este de a supraveghea şi informa guvernul asupra situaţiei interne din ţară, în această misiune RG primind un sprijin substanţial din partea jandarmeriei naţionale, subordonată, totuşi, ministerului Apărării. Totuşi, graţie reţelei de posturi în teritoriu şi a mijloacelor tehnice puse la dispoziţie, jandarmeria apare ca însăşi ca un semiserviciu de informaţii. Aşa cum remarca spiritual Jean Guisnel, „nebuloasa" serviciilor de informaţii franceze „detesta şi o face în continuare, mai presus de orice, două lucruri: ca guvernul să o supravegheze îndeaproape şi ca presa să se intereseze de ea". b. Colosul informativ american De partea cealaltă, Statele Unite continuă să aloce serviciilor de informaţii sume uriaşe, care se plasează între 27-30 de miliarde de dolari anual, adică întreg bugetul armatei franceze. Cel mai cunoscut dintre aceste servicii este, desigur, CIA. Condusă de George Tenet, Agenţia Centrală de Investigaţii dispunea, înainte de atentatele din septembrie 2001, de 16.000 de angajaţi. Eşecurile suferite anterior tragediei de la World Trade Center şi Pentagon („cârtiţa" Aldrich Ames, este, desigur, exemplul cel mai concludent) au umbrit, cum era şi firesc, renumele Agenţiei. De parcă nu era suficient, criticii CIA pretindeau că bombardamentul de represalii – în urma atentatelor teroriste din Kenya şi Tanzania – s-a datorat unei informaţii greşite furnizate de CIA, întrucât întreprinderea farmaceutică de la Kahrtoum (Sudan) nu producea nici un fel de arme chimice. Dar, a urmat 11 septembrie 2001 Astfel, în raport cu noile sfidări, CIA şi-a diversificat direcţiile de investigaţie: lupta împotriva terorismului şi a traficului de droguri, spionajul economic, supravegherea proliferării armelor chimice In schimb, mai puţin cunoscută, dar poate mai eficace, este Agenţia Naţională de Securitate (NSA). Situată la Fort Meade, lângă Washington, ca are ca obiectiv principal interceptarea comunicaţiilor radio-clectronice şi dispune de 20.000 de angajaţi, înzestrată cu o tehnică sofisticată – mai ales în domeniul computerelor – ea foloseşte specialişti de înaltă calificare, care desfăşoară cercetări la capătul cărora sunt realizate tehnologii, uncie destinate comerţului.
în plus, încă de acum câţiva ani, NSA desfăşoară o adevărată ofensivă pentru controlul reţelei Internet, recrutând în acest scop informaticieni piraţi (hackeri). Şi dacă NSA reprezintă „urechile*' SUA, Oficiul Naţional de Recunoaştere (NRO) constituie „ochii" superputerii globale. Graţie sateliţilor şi instalaţiilor radar, NRO poate obţine imagini de cea mai mare însemnătate strategică, prin sateliţi KH-12, imagini care nu sunt prezentate decât preşedintelui SUA şi Consiliului Securităţii Naţionale. Fluxul de imagini este atât de amplu încât NRO se află în dificultate de a-1 interpreta. Aşa se explică incapacitatea de a detecta pregătirile Indiei pentru detonarea celor şase bombe nucleare, precum şi bombardarea, din greşeală, a ambasadei chineze de la Belgrad. în fine, să nu se uite că, în strânsă relaţie cu activitatea „comunităţii informative" americane, în primul rând a NRO, se dezvoltă, în prezent, o direcţie nouă de investigaţie: cea ecologică! în acest sens, Agenţia Naţională de Imagini şi Cartografiere (NIMA) foloseşte sateliţi de supraveghere pentru a cerceta mediul până în cele mai mici detalii ale terenului. Autorităţile americane sunt dispuse chiar să acorde dreptul de comercializare a imaginilor obţinute prin satelit, având utilităţi ecologice. c. Spionajul militar face ravagii pe teritoriul SUA Totuşi, cu toată forţa financiară şi umană de care dispune, comunitatea de informaţii a Statelor Unite se confruntă cu mari probleme, oficiali din cadrul sistemului serviciilor secrete americane făcând publice recent, în faţa comisiei parlamentare de specialitate, datele privind nivelul spionajului de natură militară pe teritoriul SUA. Cu alte cuvinte, Defense Security Service, (DSS), o agenţie a Pentagonului însărcinată, printre altele, cu încheierea de contracte cu parteneri industriali, a lăsat să se înţeleagă că ar fi vorba inclusiv de Israel, Franţa, Rusia şi China. Astfel, surse din cadrul serviciilor secrete americane au declarat presei, sub protecţia anonimatului, că perioada de după declanşarea războiului împotriva terorismului a însemnat practic escaladarea tară precedent a furtului de tehnologie, peste 40 de state trimiţând spionii să culeagă date din domeniul apărării şi al tehnologiei producerii armamentului modern. Mai mult decât atât, unele ţări fac parte din programe comune, sponsorizate chiar de SUA, programe de cercetare în domeniul militar. în alte cazuri, este vorba chiar de state care concurează pe piaţa internaţională de armament cu SUA. Dintre ţintele urmărite de spioni s-au evidenţiat sistemele aeronautice, senzori, laseri, sisteme electronice de apărare. O parte dintre aceste informaţii provenite din aria contraspionajului au „răsuflat" de la DSS. Secretarul comisiei de spionaj a Congresului Statelor Unite a declarat că furtul de tehnologie este în creştere. „Suntemprobabil cea mai mare ţintă din lume în ce priveşte spionajul în tehnologia militară", a declarat congresmanul, care a mai adăugat: „noi (americanii -n.a.) avem
bunurile, iar celelalte popoare le doresc". Responsabilii DSS au refuzat însă să identifice ţările vinovate de spionaj în dauna SUA. în cifre exacte, în raportul DSS se precizează că este vorba despre cel puţin 260 de activităţi cu grad ridicat de probabilitate ca fiind de spionaj, înregistrate în ultimul an. Toate aceste activităţi au fost luate în evidenţă de FBI sau alte servicii de investigaţii. Ca număr de ţări, nu mai puţin de 47 de state au desfăşurat activităţi în domeniul culegerii de informaţii privind tehnologia militară a SUA. Nu toate acestea, spun sursele amintite, pot fi acuzate că au făcut spionaj în defavoarea SUA. Există multe cazuri de colaborări cu bune intenţii, cazuri verificate în timp de contraspionajul american şi prezentate în actele oficiale. Or, în fiecare an DSS realizează, în acest sens, un raport privind starea spionajului străin pe teritoriul SUA, raport ce se înaintează Congresului. Pentru 2003, însă, s-a descoperit amplificarea metodei amintite, prin care se începe o relaţie legală cu SUA, după care se trece la culegerea de informaţii secrete. d. FSB – KGB? Şi în Rusia lucrurile au evoluat imprevizibil. Implicat în încercarea de lovitură de stat din august 1991, KGB a trebuit să tragă consecinţele şi a fost oficial dezmembrat. Cel puţin aşa au crezut politicienii moscoviţi Cum era de aşteptat, au apărut şi alte direcţii, dar oamenii, chiar dacă nu numeric, au rămas aceiaşi. Prin urmare, procesul de reorganizare a adus mai multe structuri, între care: FSK, în ale cărui atribuţii a intrat contraspionajul; SVR – spionajul extern; Serviciul de Protecţie a înalţilor demnitari; FAPSI – supravegherea comunicaţiilor, trupele de grăniceri. Numărul angajaţilor a fost drastic redus de la 500.000 la 80.000, misiunea lor fiind să lupte în principal împotriva reţelelor mafiote, traficului de droguri şi a corupţiei. Tot în context, războiul din Cecenia a determinat o nouă reorganizare a comunităţii informative ruseşti, FSK devenind Serviciul Federal de Securitate (FSB), principala instituţie de contraspionaj. Aşa cum remarca un analist din aria informaţiilor, „ noul KGB este după chipul şi asemănarea unei Rusii slabe, sărace şi corupte". Eşecurile înregistrate de FSB sunt numeroase, începând cu eşuarea acţiunii forţelor de elită ale FSB de a elibera ostatecii luaţi de un comando cecen la Pervomaiskoe, în Daghestan, şi până la incapacitatea de a soluţiona numeroasele cazuri de asasinat din ultimii ani. Ca să nu mai vorbim de lupta împotriva mafiei, care a rămas doar la nivelul declaraţiilor e. Spioni ruşi, politicieni celebri în context, un fost ofiţer KGB, Konstantin Preobrajenski, declara că „nu trebuie confundat KGB (de fapt FSB, n.n.) cu FBV, întrucât, susţinea el, FSB nu a acţionat niciodată în chip real împotriva mafiei. în plus, criticile sale la adresa FSB erau şi ele foarte severe; el califica acest serviciu drept o „forţăpolitică ce exprimă stările de spirit antioccidentale, comuniste şi naţional-patriotice" ale
membrilor săi. Există chiar temeri ca noul departament, creat în 1998 pentru a apăra „ordinea constituţională" împotriva curentelor extremiste, să nu devină din nou o poliţie politică. Dincolo de aceste aspecte, Boris Elţîn este cel care 1-a numit în fruntea FSB pe Vladimir Putin, omul care, după ce timp de 15 ani a condus reprezentanţa KGB de la Dresda, s-a convertit la liberalism şi a asigurat neutralitatea KGB-ului de la Petersburg (fostul Leningrad – n.a.) în timpul încercării de puci din vara anului 1991. în prezent, structurile FSB adăpostesc două tipuri de agenţi: cei vechi, impregnaţi şi acum de spiritul comunist şi antioccidental al Uniunii Sovietice, şi cei noi, cu vederi liberale, sau pur şi simplu dezorientaţi în plan politic şi cu o formaţie precară. Este şi cazul SVR (Serviciul de Informaţii Externe), care a cunoscut o perioadă sufocantă de reorganizare în anii 1991 -1996, sub conducerea lui Evgheni Primakov. Reamintim, noul serviciu şi-a anunţat încă de la început intenţia de a lupta împotriva terorismului internaţional, traficului de droguri şi de arme de distrugere în masă, dar în afară de aceste obiective enunţate politic SVR se ocupă de spionajul industrial, în încercarea de a obţine tehnologie secretă, imposibil de realizat prin „mijloace" cinstite într-o Rusie prăbuşită economic. Oricum, activitatea serviciilor ruseşti de informaţii suferă de o hemoragie a personalului de înaltă calificare, atras, tot mai mult, de avantajele economiei de piaţă. Societăţile de pază şi protecţie şi de „informare" economică şi-au sporit numărul, având în fruntea lor foşti agenţi KGB. De exemplu, Valeri Veliciko, care, până în 1991 se ocupase cu depistarea şi interogarea transfugilor sovietici, fiind apoi promovat în cadrul serviciului de protecţie a înalţilor demnitari, conduce astăzi un birou de protecţie a structurilor comerciale cu 1500 de salariaţi şi o cifră de afaceri de 3 milioane de dolari fiind, aşa cum îl caracterizează revista „Le Point", reprezentativ pentru cekiştii capitalişti. Or, dacă Felix Dzerjinski le cerea agenţilor din CEKA să aibă „capul rece, inima caldă şi mâinile curate", astăzi, cel puţin în ce priveşte mâinile, această exigenţă şi-a pierdut valabilitatea. f. Marea Britanie şi asasinii pentru Miloşevici De partea cealaltă a continentului european, Marea Britanie continuă să dispună de serviciile MI-5 (contraspionaj) şi MI-6 (spionaj). Interesant, în cadrul acestuia din urmă există o structură destinată „operaţiilor negre", care cuprinde şi faimosul SAS (Special Air Service). Creat pentru a lupta împotriva IRA (celebra structură paramilitară autointitulată „Armata Republicana Irlandeză – n.a.), acest serviciu s-a dotat cu o unitate de spionaj militar (SMIU – Special Military Intelligence Unit), care foloseşte ca mijloace de luptă atentatele şi asasinatele (Atenţie! – SMIU este singura unitate bănuită făţiş de către majoritatea serviciilor de spionaj din lume de implicare în asasinarea, la Paris, a Prinţesei Diana). în ce priveşte pregătirea ofiţerilor şi subofiţerilor, acest lucru
se face la un centru situat la Fort Monkton, în apropiere de Porstmouth, devenit celebru prin romanele poliţiste ale lui John Le Carre. în fine, trebuie remarcat că Sir Richard Dearlove a preluat conducerea lui MI-6 într-un moment când serviciul traversa o perioadă grea, mai ales ca urmare a defectărilor lui Richard Tomslinson (MI-6), refugiat în Elveţia, şi a lui David Shayler (MI-5) a cărui extrădare este cerută insistent Franţei. Aici, scurgerile determinate de aceste defectări au dat la iveală intenţia de a-1 asasina pe ex-preşedintele iugoslav Slobodan Milosevic, în temeiul unui plan pregătit de MI-6, printr-un comando al SAS ce lucra sub acoperire la Ambasada britanică din Belgrad sau prin înscenarea unui accident de circulaţie la Geneva! După cum se ştie, n-a mai fost cazul. Revenind, noul director al MI-6 s-a străduit să risipească impresia că serviciul său este proamerican, în timp ce MI5 este proeuropean. Legăturile cu serviciile de informaţii francez şi german sau intensificat, Marea Britanie angajându-se în lupta împotriva islamiştilor algerieni şi egipteni, precum şi a lui Osama ben Laden. g. Mossad şi seria eşecurilor Cine n-a auzit de Mossad, faimosul serviciu de informaţii israelian? Ei bine, şi acesta trece prin momente grele, chiar dacă „firma" realizărilor sale hrăneşte încă tot felul de legende. Astfel, lucrarea englezului Gordon Thomas susţine că la originea scandalului Lewinsky s-au aflat înregistrările convorbirilor telefonice dintre preşedintele Clinton şi stagiara de la Casa Albă. în realitate, un agent al Mossad, cu nume de cod „Meja", ar fi fost plasat la Casa Albă în chiar anturajul imediat al preşedintelui Clinton. Acesta a avut grijă ca „zglobia" Monica să ajungă, sub „privirea" atentă a camerelor de luat vederi ascunse, la intimităţi cu celebrul preşedinte saxofonist al Americii. A fost un succes pentru spionajul evreu, mai ales că Monica avea la acea oră, în ciuda vârstei, grad de maior în Mossad! Şi, totuşi, de mai bine de 20 de ani, Mossad-ul a înregistrat un şir de eşecuri care i-au umbrit reputaţia. Primul dintre ele a avut loc în oraşul norvegian Lillehamer, unde, în l()73, un chelner marocan a fost asasinat din eroare de către agenţii secreţi israelieni care îl confundaseră cu unul din organizatorii atentatului împotriva atleţilor israelieni, executat cu un an înainte la Jocurile Olimpice de la München. Cu toate acestea, unul dintre anii cei mai negri pentru Mossad a fost 1998. Mai întâi, cazul Yehuda-Gil (un vechi agent care întocmea rapoarte false, alarmiste, pe baza unei surse inexistente aflate în sfera puterii de la Damasc), afacere soldată cu condamnarea la cinci ani de închisoare a lui Yehuda Gil. A urmat capturarea de către poliţia elveţiană a unei echipe de cinci agenţi israelieni care voiau să instaleze un dispozitiv de înregistrare a convorbirilor telefonice ale unui şef a organizaţiei HAMAS, respectiv eşecul atentatului organizat la Amman, împotriva unui alt lider al acestei organizaţii, Khaled Mechaal, care a pus Mossad-ul într-o lumină defavorabilă şi a creat tensiuni în
raporturile Israelului cu Iordania. La sfârşitul aceluiaşi an nefast, 1998, doi agenţi israelieni au fost arestaţi pe când filmau o bază militară din Cipru. Consecinţă firească a tuturor acestor eşecuri, şeful de atunci al Mossad, Dany Yatom, a fost înlocuit cu Ephraym Halevy, chemat să dea serviciului strălucirea sa de altădată. Practic, se poate vorbi în aceste cazuri de o „metodă de pe urmă a succesului" sau de manifestarea acelor „rele structurale" denunţate de defectorul Victor Ostravsky într-o carte devenită celebră. Chiar dacă n-a fost „Leul din Iudeea", Ephraym Halevy a dat răspunsul ulterior. h. „GUOANBU" – spionajul chinez Trebuie recunoscut că, până mai ieri, China nu crea mari probleme superputerilor spionajului mondial, or cel puţin aşa lăsa Beijingul să se înţeleagă. Astăzi, indiscutabil, China şi-a făcut intrarea pe arena războiului secret. Ca în atâtea alte domenii, unde modernizarea a progresat graţie impulsurilor date de Deng Xiaoping, şi aici liderul chinez a îndeplinit funcţia de ctitor, fiind omul care a semnat actul de naştere al Ministerului Securităţii Statului (Guoanbu), care îşi extinde şi astăzi progresiv activitatea. în 1998, în fruntea serviciului de informaţii chinez a fost numit fostul şef al secţiei de propagandă a Partidului Comunist Chinez, Xu Yongyue, omul care a dat un impuls fantastic spionajului chinez. Dezvăluiri recente au arătat că, în „epoca" Yongyue, agenţii secreţi chinezi au penetrat masiv şi profund cercetările nucleare americane. Există chiar indicii serioase că „Guoanbu" a finanţat Comitetul de realegere a preşedintelui Clinton şi a plasat o agentă a sa ca amantă a fostului prim-ministru al Japoniei, Ryutaro Hashimoto. Potrivit unor date secrete, serviciul chinez dispune la această dată de aproximativ 7000 de agenţi, care lucrează sub acoperire diplomatică şi de alţi 50.000 de agenţi aflaţi pe toate meridianele sub identităţi false (ei sunt numiţi „chen diyu" – peşti de apă adâncă, un număr deloc de neglijat fiind înregistrat şi în „apele" din ţara noastră – n.a.). începând cu anul 2000, „Guoanbu" a iniţiat o adevărată campanie de relaţii cu serviciile secrete din Rusia, Iran, Pakistan, Afghanistan, Siria, Arabia Saudită, Coreea de Nord şi Serbia. în context, o activitate intensă desfăşoară „Secţiunea 17", consacrată spionajului economic şi financiaro-bancar, care a cunoscut succese remarcabile sub conducerea lui Tian Genren. De reţinut, agenţii acestei secţii sunt cunoscuţi ca deosebit de activi în Europa Occidentală şi Statele Unite şi depun un efort considerabil de a asigura Chinei o poziţie avantajoasă pe piaţa mondială. în concluzie, încheierea Războiului Rece a pus serviciile secrete ale marilor puteri într-un nou context politic, obligându-le astfel la o reevaluare şi redirecţionare a activităţii lor. Comunităţile informative au intrat şi ele – s-ar putea spune – într-o fază „de tranziţie", cu rezultate încă incerte. Ceea ce se poate afirma cu certitudine, deocamdată, este că, în timp ce marile vedete –
KGB, CIA, Mossad – suferă de pe urma „îmbătrânirii", Guoanbu ţâşneşte cu impetuozitatea vârstei sale tinere. Dar ce s-a petrecut în România? III. „Odiseea" Serviciului Român de Informaţii (SRI) şi „Tranziţia" de după 1989 în ţara noastră, sfârşitul Războiului Rece a însemnat şi îngroparea unui mit: intangibilul Departament al Securităţii Statului, temuta Securitate comunistă. Astfel, la 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, organele de securitate au fost dizolvate. La 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181 a fost înfiinţat Serviciul Român de Informaţii, instituţie de stat specializată în domeniul culegerii de informaţii privind siguranţa naţională. La 29 iulie 1991, a fost emisă Legea privind siguranţa naţională a României, care stabileşte noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Sunt stabilite ca organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi structuri interne specializate din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi Ministerului Justiţiei. Activitatea pentru realizarea siguranţei naţionale este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. De partea cealaltă, prin Legea nr. 14 din 24 februarie 1992, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992) au fost stabilite principalele sarcini şi atribuţii ale instituţiei, pentru ca, în noiembrie 2001, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării să aprobe un nou Regulament de funcţionare a Serviciului Român de Informaţii, adaptat noii etape prin care trece statul român. în paralel, în timp ce România se pregătea pentru Summitul de la Praga din 2002, pe a cărui agendă s-a aflat extinderea NATO, Bucureştii cooperau activ în lupta împotriva terorismului, chiar şi cu riscul neglijării, fie şi accidentale, a ameninţărilor separatiste ale unor organizaţii ce activează pe teritoriul naţional. a. „Jocul" PSD cu terorismul în plan politic, poziţia pro occidentală şi pro reformă de la început a guvernului minoritar de centru stânga al României i-a surprins pe mulţi dintre cei care îşi amintesc de performanţele deloc spectaculoase ale precedentei sale guvernări, între 1990 şi 1996. în acea perioadă, în loc să promoveze reforma, România a adoptat o atitudine ambivalenţă faţă de procesul de tranziţie. Şi este deja o certitudine că multă lume a acuzat Partidul Social Democrat (PSD), fost PDSR, pentru faptul că România se situa, conform indicatorilor de performanţă, în urma multora din ţările Europei de Est în loc să critice coaliţia de dreapta care şi-a irosit mandatul dobândit în urma alegerilor din 1996 în nesfârşite certuri şi lupte intestine.
însă, de data aceasta, după 2000, sub conducerea preşedintelui partidului şi primului-ministru Adrian Năstase, PSD s-a hotărât să se adopte o altă atitudine. Ca urmare, Adrian Năstase şi preşedintele Ion Iliescu s-au aflat în fruntea unei delegaţii române la nivel înalt care s-a deplasat la Washington. Ambii oameni politici au subliniat că sunt de partea preşedintelui George W. Bush în „războiul împotriva terorismului". Totuşi, Adrian Năstase şi Ion Iliescu nu i-au impresionat pe oficialii americani prin opiniile lor pro occidentale şi prin hotărârea de a integra România în structurile de securitate ale Occidentului. „Se pare că au înţeles faptul că singura alternativă a României este integrarea în NATO şi în UE şi că, pentru a realiza acest deziderat, trebuie să abordeze reforma cu seriozitate şi să prezinte o imagine care să-i convingă pe liderii occidentali, " comenta plastic Charles Robertson, analist pe probleme estcuropene la ING Barings din Londra. Totodată, trebuie reţinut că politicianul român din linia întâi a acestor eforturi a fost Mircea (icoană, fost ambasador la Washington, ulterior ministrul de externe al ţării. în calitatea sa de preşedinte al OSCE în 2001, Mircea Geoană a fost o prezenţă care a conferit siguranţă, mai ales în rezolvarea disputelor de frontieră din sudul Serbiei şi a situaţiei din Republica Macedonia. De reţinut, între timp, că radicalii maghiari puneau bazele înfiinţării unui „ţinut al secuilor", practic o zonă autonomă independentă situată chiar în inima României. Revenind, în ultimul său discurs ca preşedinte OSCE, Mircea Geoană a subliniat necesitatea ca statele membre să acorde o atenţie sporită conexiunilor dintre crima organizată şi terorism. Aceasta a reflectat măsurile pe care Mircea Geoană şi alţi miniştri români le-au luat în propria lor ţară, prin îngheţarea conturilor bancare suspecte şi intensificarea supravegherii unor firme despre care se crede că ar fi folosite drept acoperire pentru unele grupări teroriste din Orientul Mijlociu. Cu alte cuvinte, în timp ce Bucureştii se pregăteau pentru Summitul de la Praga din 2002 – pe a cărui agendă de lucru s-a aflat problema extinderii NATO – Mircea Geoană credea cu convingere că merită orice efort, spunând chiar că simte cum „candidatura României este mai credibilă decât oricând. Dacă Dumnezeu ne ajută şi lucrurile continuă să rămână ca acum, vom reuşi să fim acceptaţi. " b. şi „compromisul" UDMR Având grijă să nu afecteze credibilitatea sa de candidat la integrarea în NATO, România a căutat, în acelaşi timp, să-şi exprime disponibilitatea de a juca un rol serios în preconizata Forţă Europeană de Reacţie Rapidă. Ulterior, ministrul apărării Ioan Mircea Paşcu a oferit cinci batalioane româneşti, precum şi forţe navale şi o structură a forţelor aeriene, deşi nu a precizat la ce efective (militari, nave, avioane) se va ridica această forţă. Potrivit lui Mircea Geoană, după evenimentele din 11 septembrie, şansele ţării noastre de a fi primită în NATO au fost mai mari ca oricând. „Avem de
partea noastră puternica dorinţă internaţională de a crea stabilitate în această regiune. Primirea noastră în Alianţă va avea o mare importanţă, consolidând regiunea de sud-est a Europei. " Totuşi, Mircea Geoană era îngrijorat de faptul că eforturile Rusiei de a împiedica naţiunile baltice să intre în Alianţă, or revenirea la putere a primului-ministru antireformist Vladimir Meciar în Slovacia (ţară care, de asemenea, a făcut presiuni în vederea integrării), după alegerile din 2002, vor constitui în timp „ veşti proaste pentru noi toţi. " O altă problemă este cea a relaţiilor neclare ale României cu două dintre vecinele sale: Republica Moldova, regiunea istorică românească numită Basarabia până în 1940, când Stalin a anexat-o la URSS, şi Ungaria. în pofida contactelor bune la nivel înalt dintre Budapesta şi Bucureşti, diferendele politice rămân, în special în privinţa însemnatei minorităţi maghiare din Transilvania (oficial estimată la circa 1,6 milioane de locuitori, dar în realitate cu câteva sute de mii mai puţin). Or, aici se poate vorbi de controversata Lege privind Statutul Maghiarilor, „lege" care conferă drepturi şi privilegii speciale maghiarilor care trăiesc dincolo de graniţa naţională şi care a afectat serios relaţiile Budapestei cu toate ţările. Există minorităţi maghiare destul de importante în Slovacia şi Serbia, dar ţara noastră este în mod special ofensată de acest plan. Mai ales că, deşi expremierul Adrian Năstase a depus toate eforturile pentru a se ajunge la un compromis în privinţa aplicabilităţii acestei legi, iar exministrul Mircea Geoană a participat la mai multe întâlniri cu omologul său ungar, Janos Martonyi, nu se poate spune că problema este rezolvată. Aici se pot sublinia compromisurile făcute de partidul de guvernământ cu UDMR, în urma cărora minoritatea maghiară a căpătat nu de puţine ori drepturi mai multe chiar şi decât majoritatea românească. Şi totul, inclusiv ignorarea inacceptabilului demers al obţinerii autonomiei unui aşa-zis „Ţinut Secuiesc" (care să cuprindă judeţele Harghita, Covasna şi Mureş), pentru cele 5-6 procente oferite la alegeri de către electoratul de origine maghiară. c. „Lupta comuniştilor moldoveni împotriva capitaliştilor români" în schimb, relaţiile cu Moldova s-au dovedit şi mai dificile, mai ales după ce fostul partid comunist din această ţară a câştigat alegerile de la sfârşitul anului 2000. Din acest punct de vedere, majoritatea românilor – şi probabil că acum şi a moldovenilor -nu mai văd posibilă reintegrarea Moldovei în România, chiar dacă relaţiile dintre cele două ţări puteau fi definite încă din anii '90 drept „speciale". Nu şi acum. Pe parcursul ultimilor doi ani, preşedintele Moldovei, Vladimir Voronin, a reuşit să deterioreze relaţiile cu Bucureştii şi să întărească tradiţionala suspiciune a românilor în privinţa Rusiei, potrivit căreia Moldova se află în sfera de influenţă a Moscovei. Totodată se cunoaşte şi de către opinia publică faptul că expremierul Adrian Năstase şi-a amânat o vizită la Chişinău, după ce Vladimir Voronin se pare că a sprijinit criticile Mitropolitului Basarabiei la adresa „politicii expansioniste" a Bucureştilor.
Ulterior, primul ministru român a condamnat decizia Chişinăului de a suspenda unilateral negocierile comerciale dintre companiile de energie din cele două ţări, acordând, în acelaşi timp, privilegii companiei ruseşti Gazprom. Ca să nu vorbim de declaraţia făcută de Vladimir Voronin, potrivit căreia „toţi moldovenii ar trebui să vorbească limba rusă'\ transpusă ulterior în practică prin promulgarea unei legi aberante, care a fost primită cu dezgust la Bucureşti, în timp ce sugestiile oficialilor moldoveni că limba „moldovenească" ar fi diferită de cea română (când de fapt e una şi aceeaşi limbă) au fost catalogate drept „staliniste" de către politicienii români. în plus, demn de reţinut, Vladimir Voronin a evitat chiar să vină lângă Bucureşti, într-un modest sat de câmpie, ca s-o vadă pe cea care 1-a crescut d. Lumini şi umbre Dincolo de aspectele generale prezentate anterior, unii analişti susţin că procesul de integrare a României în NATO poate fi umbrit de eforturile eşuate din trecut de a reforma economia şi societatea civilă. întrebat despre aceste eşecuri, cxministrul Mircea Geoană a afirmat că România a constituit un caz aparte faţă de celelalte ţări est-europene. „Noi am avut nevoie de mai mult timp pentru a învăţa decât celelalte ţări; nu ne-am imaginat că rănile trecutului vor fi atât de adânci şi că se vor reflecta atât de mult în activitatea zilnică a poporului. " Mircea Geoană a fost totuşi sincer şi a recunoscut că guvernele trecute – inclusiv cel al PSD – au subestimat obiectivele majore ale ţării. „ Una din marile greşeli a fost că nu am reformat mai devreme administraţia publică, " spune el, recunoscând că acest lucru a ţinut pe loc întregul proces de implementare a reformelor. O altă problemă o constituie absenţa unei opoziţii viabile. Observatorii care urmăresc de multă vreme viaţa românească sunt de părere că, în anii care s-au scurs de la căderea lui Nicolae Ceauşescu, România a revenit din punct de vedere politic la punctul de unde pornise, în urma imploziei partidelor de dreapta la alegerile din anul 2000. Acest lucru putea afecta integrarea ţării în NATO, deoarece, în general, o cerinţă de bază a calităţii de membru o constituie existenţa unor instituţii politice care funcţionează corect. „După atâta vreme, avem un singur partid – PSD – care concentrează în mâinile sale din ce în ce mai multă putere; acest lucru ne îngrijorează, " spunea Dorel Şandor, comentator politic de marcă şi fost ministru în primul guvern necomunist. Mircea Geoană recunoştea la rândul său că există un vid în zona centrului-dreapta, dar câtă vreme au continuat luptele interne ale creştin-democraţilor şi naţional-liberalilor, au existat şanse puţine ca acest vid să poată fi umplut. „Ar fii ideal ca, creştin- democraţii să revină la rădăcinile lor de partid ţărănesc; aceasta este masa lor electorală. " Mircea Geoană mai spunea, de asemenea, că „performanţele deosebite ale partidului naţionalist de extremă dreapta România Mare, condus de Vădim Tudor (care a
fost un puternic contracandidat al lui Ion Iliescu în cel de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din 2000 şi care a fost unul dintre candidaţii favoriţi la funcţia supremă în 2004 – n.a.), trebuie să constituie un semnal de alarmă pentru România şi guvernul ei". Tot ministrul de externe Mircea Geoană a subliniat: „ Trebuie să reuşim şi situaţia începe să se îmbunătăţească: avem o relansare a creşterii economice (în fiecare an prognozăm 4 până la 5 la sută din PIB). Comparaţi raportul despre România al comisiei Uniunii Europene din anul 2003 cu cel din anul precedent; există îmbunătăţiri semnificative, deşi am pierdut atât de mult timp şi nu putem ajunge din urmă contracandidaţii." Mai mult, Mircea Geoană nu s-a arătat afectat de concluziile Bruxelles-ului potrivit cărora România şi Bulgaria nu vor fi candidate în prima rundă şi vor mai avea multe de făcut înainte de a dobândi această calitate. După EV < IAUUIUI »jjiuiiiiui.. * Problematica prezentată se referă până la data integrării României în NATO. părerea sa, dacă politica de atunci a ţării va fi promovată constant, România va reuşi să încheie negocierile la finele anului 2004 şi probabil să intre în UE în 2007, după ce noile aranjamente bugetare vor fi aprobate de către statele membre existente. „Este un obiectiv ambiţios, dar putem să-l atingem. Peste doi, patru, cinci ani, România va fi mult mai sigură de sine şi mai competentă. România va fi ca un copil care a avut o copilărie nefericită şi s-a trezit brusc un om matur. A venit şi vremea noastră. " e. Sarcini ce revin Serviciului Român de Informaţii în calitate de responsabil – coordonator al Capitolului IV – Probleme de securitate – al Planului Naţional de Aderare a României la NATO* Conform specialiştilor, Summit-ul de la Washington din 1999 a constituit momentul de referinţă al programului „Membership Action Plan'4 (MAP) – Planul de acţiune în vederea aderării la NATO. Această iniţiativă destinată celor nouă ţări candidate este menită să concretizeze, etapizat, obiectivele circumscrise procesului de pregătire a integrării. MAP este materializat în fiecare ţară prin elaborarea „Programelor Naţionale anuale de Aderare" (PNA), programe ce cuprind activităţi şi măsuri de adoptare şi implementare a standardelor NATO în domeniile politic, economic, apărare, securitate, legislativ şi gestionarea resurselor. Primul „Program Naţional anual de Aderare" a României la NATO, aferent ciclului I al MAP (1999-2000) a fost elaborat în 1999. Cele două programe ulterioare, pentru ciclul al II-lea (2000-2001) şi, respectiv, ciclul al III-lea (20012002) au fost întocmite sub coordonarea Comisiei interdepartamentale pentru integrarea României în NATO, constituită în baza H.G. nr. 14, din 13.01.2000. Conform acestor programe, respectiv a celor ulterioare, România acţionează
pentru promovarea valorilor şi obiectivelor Alianţei Nord-Atlantice şi pentru întărirea securităţii şi stabilităţii europene prin utilizarea eficientă a tuturor resurselor disponibile. în context, în calitatea sa de membru în Comisia interdepartamentală de integrare a României în NATO, Serviciului Român de Informaţii îi revine responsabilitatea coordonării măsurilor de implementare a obiectivelor prevăzute în Capitolul IV – Probleme de Securitate – ale planurilor naţionale anuale de aderare a României la NATO, respectiv: - adoptarea cadrului normativ şi procedural privind protecţia şi securitatea informaţiilor clasificate la nivelul standardelor Alianţei; - constituirea structurilor specifice de aplicare a cerinţelor NATO în domeniul elaborării şi manipulării documentelor secrete; -pregătirea şi instruirea personalului care va lucra cu informaţii clasificate NATO; - optimizarea activităţii de implementare a standardelor şi procedurilor în domeniul protecţiei informaţiilor clasificate NATO; - asigurarea securităţii protective, în raport cu complexitatea şi dinamica fenomenului terorist; - diseminarea informaţiilor privind siguranţa şi apărarea, în conformitate cu prevederile Constituţiei şi legislaţiei naţionale, cu promovarea principiului transparenţei; - realizarea educaţiei de securitate în sfera societăţii civile, pentru cunoaşterea noului mediu de securitate aferent gestionării crizelor şi riscurilor comune. Pentru îndeplinirea acestor obiective, Serviciul Român de Informaţii conlucrează cu autorităţile şi instituţiile publice cu atribuţii în domeniul securităţii protective, potrivit competenţelor legale. Totodată, în vederea concretizării programelor aflate în derulare, beneficiază de consilierea şi expertiza reprezentanţilor autorizaţi ai NATO şi ai agenţiilor de profil din statele membre ale Alianţei. Din acest punct de vedere, principalele direcţii de acţiune comună sunt focalizate asupra următoarelor domenii: - compatibilizarea şi armonizarea metodologiilor şi procedurilor interne specifice securităţii protective la standardele NATO; - elaborarea şi implementarea măsurilor de avizare a accesului la informaţii clasificate în vederea eliberării certificatelor de securitate aferente, potrivit cerinţelor Alianţei; -reevaluarea modului de gestionare a informaţiilor clasificate şi asigurarea securităţii fizice a acestora; - realizarea interoperabilităţii şi implementarea unui sistem de comunicare unitar în materie de securitate;
- studierea şi adoptarea managementului securităţii protective generale şi a managementului securităţii industriale; - elaborarea strategici INFOSEC, a propunerilor de reglementări specifice, a programelor de instruire şi consultanţă în domeniu. Altfel, acumulările obţinute până în prezent constituie practic premisele realizării şi consolidării obiectivelor aferente domeniului securităţii asumate prin planurile naţionale anuale de aderare. în concluzie, într-o astfel de perspectivă, România îşi va optimiza sistemele de gestionare a informaţiilor clasificate pentru asigurarea confidenţialităţii, integrităţii şi disponibilităţii acestora, iar adoptarea şi implementarea noilor reguli de securitate protectivă vor garanta acelaşi nivel de protecţie, atât pentru informaţiile clasificate NATO, cât şi pentru cele aparţinând Alianţei Nord-Atlantice, ţărilor membre sau partenere. e.l. Planul de acţiune pentru aderare (MAP) Planul de acţiune pentru aderare, „Membership Action Plan" (MAP), construit pe baza dialogului individual intensificat, a fost creat pentru a reafirma angajamentul ferm al Alianţei pentru o viitoare extindere, prin stabilirea unui program de activităţi care vor ajuta statele aspirante în pregătirea lor pentru aderare. Programul oferă statelor aspirante o listă de activităţi din care ele le pot selecta pe acelea pe care le consideră benefice pentru pregătirea lor. în acest fel, participarea activă în cadrul mecanismelor PfP şi EAPC rămâne esenţială pentru ţările candidate care îşi doresc o implicare politicomilitară mai puternică în viata Alianţei. Fiecare stat aspirant va trebui să elaboreze un program naţional anual (PNA) al acţiunilor ce vor fi întreprinse în vederea aderării la NATO. Alianţa va analiza anual progresele realizate, pe baza programelor naţionale şi va întocmi un raport ce va fi analizat în cadrul Consiliului Nord-Atlantic, în format 1 9 + 1 . MAP, care reprezintă o manifestare practică a politicii „uşilor deschise", este împărţit în cinci capitole: 1. Probleme politico-economice 2. Probleme militare şi de apărare 3. Resurse 4. Probleme de securitate 5. Legislaţie e.2 Consilul de parteneriat Euro-Atlantic (EAPC) Crearea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC) la sfârşitul lui 1991 a stabilit un cadru pentru dialog şi cooperare cu ţările din Europa Centrală şi de Est, precum şi cu noile state independente din spaţiul fostei URSS. Numărul membrilor NACC a crescut de la 25 în 1991 la 40 în 1997. Austria, Finlanda, Suedia şi Elveţia, ca participanţi la Parteneriatul pentru Pace în
calitate de observatori, au devenit membri EAPC. Or, pe baza succesului NACC şi a Parteneriatului pentru Pace, miniştrii de externe din ţările aliate şi partenere au inaugurat la Sintra, Portugalia, la 30 mai 1997, Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), cu intenţia de a ridica cooperarea politică şi militară la un nou nivel calitativ. Cu acest prilej s-a reafirmat angajamentul comun de a întări şi extinde pacea, stabilitatea şi cooperarea în spaţiul curoatlantic pe baza valorilor şi a principiilor comune, în special cele stabilite în documentul cadru al Parteneriatului pentru Pace. EAPC, ca succesor al NACC, oferă cadrul general pentru consultări politice legate de securitate, ca şi pentru cooperarea întărită sub egida PfP. Dimensiunea politică extinsă a consultărilor şi cooperării oferită de EAPC permite partenerilor, dacă aceştia doresc, să dezvolte relaţii politice directe cu Alianţa. Totodată, EAPC oferă cadrul necesar pentru ca ţărilor partenere să li se ofere oportunităţi sporite în ceea ce priveşte luarea deciziilor referitoare la activităţile la care participă. Componenta EAPC are 44 de membri, respectiv cei 19 membri ai Alianţei, la care se adaugă Albania, Armenia, Austria, Azerbaidjan, Belarus, Bulgaria, Estonia, Finlanda, Georgia, Kazahstan, Kirghizstan, Letonia, Lituania, Moldova, România, Rusia, Slovacia, Slovenia, Suedia, Elveţia, Tadjikistan, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan. e.3. Parteneriatulpentru pace intensificat (PfP) Parteneriatul pentru Pace (PfP) este o iniţiativă introdusă de NATO la Summit-ul din 1994 de la Bruxelles. Scopul PfP este să întărească stabilitatea şi securitatea în Europa. El se concentrează pe cooperarea legată de apărare şi se adresează tuturor statelor membre OSCE capabile şi dornice să contribuie la acest program şi se axează pe ideea întăririi unui parteneriat real, constituinduse într-o trăsătură permanentă a arhitecturii de securitate europene. NATO se va consulta cu orice partener activ, dacă acel partener percepe o ameninţare directă la adresa integrităţii sale teritoriale, a independenţei politice sau a securităţii. La reuniunea ministerială din primăvara anului 1997, miniştrii de externe şi ai apărării din statele Alianţei au convenit o nouă serie de iniţiative pentru întărirea ulterioară a PfP, ca element de bază al arhitecturii de securitate europene şi ca modalitate de dezvoltare a relaţiilor din ce în ce mai strânse în materie de securitate între NATO şi statele partenere. în plus, programul PfP intensificat prevede un rol operaţional mai pronunţat, consultări politice mai aprofundate, precum şi posibilităţi mai mari pentru parteneri de a participa la luarea deciziilor şi planificarea activităţilor PfP. e.4. Securitatea personalului
Ce trebuie avut în vedere în procesul de aderare la NATO? în primul rând îndeplinirea tuturor standardelor minime de securitate NATO înainte de accedere (acest lucru este supus verificărilor efectuate de NOS). în al doilea rând, înfiinţarea Autorităţii Naţionale de Securitate, urmată de armonizarea legislaţiei şi asigurarea unui număr suficient de persoane verificate pentru acces la informaţii NATO clasificate înainte de aderare. CERINŢE: 1. Principiul NEED – TO KNOW – „NEVOIA DE A ŞTI" 2. CERTIFICATUL DE SECURITATE - orice persoană trebuie să aibă un certificat de securitate NATO, eliberat în baza efectuării unei verificări de securitate. 3. VERIFICAREA DE SECURITATE - conform cu standardele minime de securitate NATO. 4. EDUCAŢIA DE SECURITATE - orice persoană care are acces la informaţii clasificate trebuie să fie pregătită şi să beneficieze de instruiri periodice referitoare la cerinţele de securitate NATO şi la ameninţările provenite din zone de risc potenţial. 5. PRINCIPII FUNDAMENTALE DE SECURITATE Măsurile de protecţie adoptate de fiecare ţară trebuie: - să fie extinse asupra tuturor persoanelor, informaţiilor şi instituţiilor; - s ă identifice ameninţările la securitatea informaţiilor clasificate; - să împiedice accesul oricărei persoane neautorizate; - să asigure că informaţiile clasificate sunt furnizate doar pe baza principiului „nevoii de a şti". 6. VERIFICAREA PERSONALULUI Toate persoanele, civili sau militari, care necesită acces la informaţii NATO clasificate, trebuie să fie verificate înainte de acordarea accesului. O astfel de verificare trebuie să determine dacă persoanele: - prezintă garanţii de loialitate; - au trăsături de personalitate şi o conduită profesională care nu pun la îndoială încrederea care li se acordă în manipularea informaţiilor clasificate. e.5 Securitate fizică Scopul securităţii fizice este: - împiedicarea accesului neautorizat; - identificarea persoanelor suspecte; - asigurarea timpului necesar pentru a acţiona împotriva intrusului. Securitatea trebuie construită pe baza unui sistem de apărare în profunzime, utilizându-se combinaţii de măsuri complementare pentru a asigura un grad de protecţie, garantat de: - importanţa valorilor protejate; - vulnerabilitatea zonei;
- ameninţările locale specifice. Măsurile de securitate fizică trebuie coordonate cu alte măsuri de protecţie a: - personalului; - documentelor; - comunicaţiilor; - mijloacelor tehnice; - computerelor. Indiferent de normele şi reglementările NATO, decizia finală în legătură cu metodele care vor fi utilizate în această combinaţie revine ţării respective, care va adopta măsurile şi procedurile cele mai bine adaptate la circumstanţele cu care se confruntă. e.6. INF OSE C Termenul INFOSEC se referă la securitatea sistemelor electronice şi computerizate în care sunt elaborate, prelucrate, transmise şi stocate informaţii clasificate. PRINCIPIILE ORGANIZĂRII INFOSEC - existenţa unei ameninţări; - valoarea informaţiilor şi bunurilor care trebuie protejate; - aplicaţie unitară şi continuitate în asigurarea protecţiei; - acces controlat; - responsabilitate individuală; - aplicarea măsurilor de securitate necesare; - informare şi educare; - planuri pentru situaţii neprevăzute. COMPLEX DE MĂSURI INFOSEC - Securitatea calculatoarelor; - Securitatea comunicaţiilor; - Securitatea criptografică; - Securitatea transmisiunilor; - TEMPEST (securitatea emanaţiilor); - Securitatea organizaţională şi administrativă; - Securitate procedurală; - Securitate fizică; - Securitatea personalului. e. 7 Principiul „nevoii de a şti" Unul dintre obiectivele importante ale procesului de pregătire a aderării României la NATO a constat în asigurarea măsurilor de protecţie a informaţiilor clasificate (secrete) conform principiilor şi standardelor de securitate ale Alianţei. Firesc, la baza întregii activităţi în domeniul protecţiei informaţiilor clasificate s-a aflat principiul „NEED-TO-KNOW" sau „NEVOIA DE A ŞTI", a cărui
implementare este necesară în toate domeniile de securitate şi mediile de diseminare a informaţiilor clasificate. „Nevoia de a şti" reprezintă stabilirea de către un deţinător autorizat de informaţii clasificate sau sensibile a faptului că o altă persoană verificată corespunzător trebuie să aibă acces la acele informaţii în îndeplinirea atribuţiilor sale oficiale. Prin definiţie, principiul este conceput pentru a limita difuzarea informaţiilor clasificate, cu scopul de a reduce riscurile de compromitere. în acest fel, el reprezintă o măsură de securitate solidă, menită să împiedice divulgarea neautorizată de informaţii clasificate sau sensibile. în plus, fiecare utilizator are obligaţia de a proteja informaţiile clasificate care îi sunt încredinţate. în acest scop, stabilirea „nevoii de a şti" trebuie făcută de fiecare dată când documentele sunt transmise de la o persoană la alta. „Nevoia de a şti" este unul dintre principiile de securitate cel mai dificil de aplicat. El promovează un nivel de responsabilitate personală pe care mulţi îl găsesc dificil de acceptat. Totuşi, multe dintre cazurile de spionaj au fost legate de accesul neautorizat al unor persoane cu certificate corespunzătoare, dar care nu ar fi trebuit să obţină niciodată informaţiile, pentru că nu se supuneau principiului „nevoii de a şti". e.8. Autoritatea Naţională de Securitate în calitate de candidată la aderare şi ţară parteneră în Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (Parteneriatul pentru Pace), România a semnat în data de 08.07.1994 Acordul de Securitate cu NATO, iar în 10.09.1994 Codul de Conduită şi Acordul de Securitate. Prin semnarea acestora, România şi-a luat angajamente clare de a „proteja şi apăra informaţiile şi materialele clasificate" ale Alianţei şi membrilor acesteia, în conformitate cu documentul „Securitatea în cadrul NATO". Cu alte cuvinte, din acel moment, obligaţiile ce revin României sunt bine definite şi cuprind, printre altele, înfiinţarea Autorităţii Naţionale de Securitate, instituţie care, printre alte atribuţii, este abilitată să emită certificate individuale de securitate pentru persoanele care, într-o formă sau alta, intră în contact cu informaţiile şi materialele clasificate ale NATO (vezi Hotărârea de Guvern nr. 864/ 10.10.2000). în plus, NATO, prin instituţia sa specializată, Biroul de Securitate NATO (NOS), stabileşte standarde de securitate pe care fiecare ţară în parte şi le adaptează la condiţiile proprii, dar nu intervine în treburile interne ale ţărilor membre sau partenere, respectiv nu impune forma de organizare şi funcţionare a Autorităţii Naţionale de Securitate. Astfel, nici o persoană nu poate avea acces la informaţiile şi materialele clasificate sau la activităţile organizate în sediile NATO, dacă nu deţine un certificat individual de securitate, individualizat pentru forma şi nivelul de acces, eliberat de Autoritatea Naţională de Securitate. Conform normelor NATO, acest certificat se solicită individual de către instituţia din care face
parte persoana interesată şi are la bază procedura de vetting (verificare şi avizare). Astfel, principalele atribuţii ale Autorităţii Naţionale de Securitate sunt: - elaborarea, în baza legislaţiei în vigoare, de instrucţiuni şi proceduri interne pentru alinierea la standardele NATO, referitoare la securitatea personalului, securitate fizică, INFOSEC (securitatea sistemelor electronice şi computerizate), securitate industrială şi alte domenii care presupun protecţia informaţiilor NATO clasificate; - eliberarea certificatelor individuale de securitate, pentru persoane care au acces la informaţii NATO clasificate; - autorizarea participării la activităţi pentru care NATO solicită certificate de securitate; - monitorizarea şi implementarea instrucţiunilor şi procedurilor referitoare la protecţia informaţiilor clasificate, în manieră unitară, în toate componentele şi organismele naţionale, militare, civile sau industriale, din ţară şi din străinătate; - asigurarea respectării reglementărilor NATO referitoare la gestionarea documentelor clasificate. f. Serviciul Român de Informaţii şi protecţia informaţiilor clasificate sau cum se deschide „Cutia Pandorei" De partea cealaltă, potrivit Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 585/ 2002, autorităţile desemnate de securitate sunt instituţiile care, potrivit legii, sunt abilitate să stabilească, pentru domeniile lor de activitate şi responsabilitate, structuri şi măsuri proprii privind coordonarea şi controlul activităţilor referitoare la protecţia informaţiilor secrete de stat. In prezent, această calitate, care anterior era de competenţa aparatului de securitate comunist, o au Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale. Serviciul Român de Informaţii, care a preluat practic întreaga „moştenire" a Departamentului Securităţii Statului, are obligaţia coordonării generale a activităţii şi exercitarea controlului asupra măsurilor privitoare la protecţia informaţiilor secrete de stat, sens în care: -întocmeşte, în colaborare cu autorităţile publice, standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate şi stabileşte obiectivele de implementare a acestora, în concordanţă cu interesul naţional şi cu principiile politicii de securitate a NATO. în conformitate cu legea, în cazul unui eventual conflict între normele naţionale privind protecţia informaţiilor clasificate şi normele NATO, vor avea prioritate normele Alianţei Nord-Atlantice (pe înţelesul tuturor, nu mai primează interesul naţional, iar la cererea şefilor Pactului Nord-Atlantic,
sub masca normelor NATO, SRI se obligă să pună la dispoziţia acestei alianţe militare orice informaţie de interes naţional pentru România, deschizându-se în acest fel drumul oficializării scurgerilor de date – n.a); - acordă asistenţă de specialitate la cererea conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice, a agenţilor economici şi a persoanelor juridice de drept privat; - asigură asistenţă de specialitate Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, instituţii care, potrivit legii, au dreptul să-şi stabilească măsuri proprii de protecţie a informaţiilor secrete de stat; - gestionează hotărârile de guvern privind aprobarea listelor cuprinzând informaţiile secrete de stat ce aparţin autorităţilor şi instituţiilor publice; - efectuează verificările de securitate în vederea avizării accesului persoanelor la informaţii clasificate secrete de stat şi NATO pentru: • personalul propriu; • personalul autorităţilor şi instituţiilor publice, agenţilor economici cu capital integral sau parţial de stat şi al persoanelor juridice de drept public sau privat din zona de competenţă, potrivit legii; • evaluarea eficienţei măsurilor concrete de protecţie adoptate de autorităţile publice pentru aplicarea prevederilor legale în domeniu; • avizarea programelor de prevenire a scurgerii de informaţii clasificate, întocmite de autorităţile şi instituţiile publice, regiile autonome si societăţile comerciale deţinătoare de asemenea informaţii; • realizarea la faţa locului de verificări şi revizuiri de programe care vizează protecţia informaţiilor clasificate; • la cererea deţinătorilor legali de informaţii clasificate, verificarea echipamentelor de comunicaţii şi dotărilor din birouri, în principal cele electrice şi electronice, înainte de a fi folosite în zonele în care se lucrează ori se discută despre informaţii strict secrete sau strict secrete de importanţă deosebită, pentru a preveni transmiterea sau interceptarea, în afara cadrului legal, a unor informaţii inteligibile; • organizarea şi coordonarea activităţilor de pregătire a structurilor/ funcţionarilor de securitate din unităţile din sfera de competenţă şi controlează, potrivit competenţelor, modul de realizare a activităţii de pregătire a personalului care accesează informaţii secrete de stat; • exercitarea controlului asupra modului în care sunt respectate şi aplicate normele legale în vigoare de către autorităţile si instituţiile publice, constată contravenţiile şi aplică sancţiunile la regimul protecţiei informaţiilor clasificate;
• analizarea şi stabilirea măsurilor în legătură cu reclama-ţiile sau cu sugestiile legate de modul în care sunt aplicate programele de protecţie a informaţiilor clasificate; • informarea Parlamentului şi Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, anual şi ori de câte ori se impune sau la cererea acestor autorităţi, în legătură cu constatările şi concluziile rezultate din activitatea desfăşurată pentru protecţia informaţiilor clasificate din sfera sa de competenţă; • solicitarea retragerii certificatului de securitate sau a autorizaţiei de acces la informaţii clasificate, în cazul identificării unor riscuri sau vulnerabilităţi; • avizarea eliberării de către ORNISS a autorizaţiei speciale de fotografiere, filmare, cartografiere sau executare de lucrări de arte plastice pe teritoriul României, în obiective, zone sau locuri de importanţă deosebită pentru protecţia informaţiilor secrete de stat din sfera de competenţă. Asigurarea consultanţei reprezentantului Ministerului Apărării Naţionale la prelucrarea negativelor rezultate în urma aerofilmării sau aerofotografierii. Tot în cadrul Serviciului Român de Informaţii mai funcţionează şi Oficiul pentru Supravegherea Secretelor de Stat, unitate specializată cu atribuţii în domeniul protecţiei informaţiilor clasificate. Aceasta este unitatea care asigură practic coordonarea unitară, la nivel naţional, a măsurilor de securitate protectivă, conform standardelor naţionale. Potrivit atribuţiilor ce îi revin, Oficiul pentru Supravegherea Secretelor de Stat acordă expertiză şi consiliere în domeniul protecţiei informaţiilor clasificate autorităţilor şi instituţiilor publice, societăţilor comerciale cu capital integral sau parţial de stat şi altor persoane juridice sau fizice deţinătoare de astfel de informaţii. g. Sistemul Informatic Integrat Prin Legea nr. 161/ 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, s-a prevăzut înfiinţarea Sistemului Electronic Naţional. Prin acelaşi act normativ au fost desemnaţi ca operatori ai acestui sistem Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei din subordinea Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologici Informaţiilor – pentru „Sistemul de – Guvernare", Ministerul Administraţiei şi Internelor – pentru „Sistemul de -Administraţie" şi autoritatea stabilită de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, în condiţiile stabilite de acesta, pentru Sistemul de apărare şi siguranţă naţională. Pe baza acestor prevederi legale, la nivelul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării s-a hotărât înfiinţarea şi operaţionalizarea unui sistem informatic naţional, numit Sistemul Informatic Integrat, ca parte componentă a Sistemului Electronic Naţional. Conform proiectului iniţiat de structurile Sistemului Naţional de Apărare, Sistemul Informatic Integrat este, în fapt, o dezvoltare
aplicativă eminamente tehnică din domeniul informaticii având în vedere necesitatea cooperării structurilor din Sistemul Naţional de Apărare şi a unor instituţii din administraţia de stat pentru îndeplinirea sarcinilor specifice. Evident, un asemenea sistem există de ceva timp în majoritatea ţărilor membre N.A.T.O. fiind în concordanţă cu documentele de securitate ale Consiliului Nord-Atlantic, iar în cadrul Uniunii Europene este reglementat prin directiva „IDA II Towards Networked Administrations", adoptată de către Consiliul de Miniştri şi Parlamentul European în iunie 1999. Avantajele pe care le conferă sistemul sunt de netăgăduit, în opinia specialiştilor SRI, în ceea ce priveşte: -combaterea corupţiei, prin fluidizarea comunicării şi transparenţa informaţiilor între instituţiile statului de drept; -crearea, în conformitate cu dispoziţiile Comunităţii Europene, a normelor şi a infrastructurii pentru realizarea schimburilor de informaţii cu instituţiile europene; – combaterea terorismului, a contrabandei şi a criminalităţii transfrontalière, prin îmbunătăţirea interoperabili-tăţii între instituţiile participante la sistem, conform politicii naţionale de apărare şi de integrare în structurile euro-atlantice; -detectarea şi prevenirea activităţilor ilegale privind combaterea fraudei fiscale şi a spălării banilor, scurtarea timpului de răspuns la solicitările unor instituţii din alte ţări privind bonitatea, legalitatea activităţilor unor firme şi persoane fizice din România, contribuind astfel la dinamizarea relaţiilor de afaceri şi creşterea gradului de încredere în instituţiile statului şi în mediul de afaceri. Informaţiile din bazele de date ale Sistemul Informatic Integrat vor fi cele deţinute, conform abilitărilor legale, de instituţiile care concură la realizarea acestui sistem, prin intermediul său realizându-se automatizarea accesului instituţiilor participante la informaţiile existente deja şi la care oricum au acces conform prevederilor legale în vigoare, indiferent dacă aceste informaţii se află în gestiune proprie sau nu. Dat fiind specificul instituţiilor participante, sistemul urmează să gestioneze, pe lângă informaţii de interes public, şi informaţii clasificate. La dispoziţia Sistemului Informatic Integrat se vor pune bazele de date specifice fiecărei instituţii, pregătite de fiecare instituţie şi transferate în formatul stabilit conform protocolului de colaborare. Nici o instituţie nu are o poziţie privilegiată în cadrul Sistemului Informatic Integrat. Toate instituţiile participante la sistem au dubla calitate de furnizor şi de beneficiar al informaţiilor, dar accesul la informaţii se va realiza potrivit principiului „need to know" (nevoia de a şti), în conformitate cu Legea nr. 544/ 2001 privind accesul liber la informaţiile de interes public şi cu Hotărârea de Guvern nr. 585/ 2002 pentru aprobarea standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, conform unor regulamente şi protocoale instituite în baza legii.
Instituţiile amintite au acces în toate bazele de date pentru a putea efectua anumite verificări conform atribuţiilor conferite de lege, iar nu un acces nelimitat. Procedurile şi documentele de securitate ale Sistemului sunt acreditate de către Oficiul Registrului Informaţiilor Secrete de Stat, conform prevederilor H.G. nr. 952/ 2003. în plus, accesul la informaţiile privind datele personale nu face parte din obiectivele acestui sistem informatic, fiind reglementat de convenţiile internaţionale la care ţara noastră este parte şi care sunt transpuse în legislaţia română în vigoare. De asemenea, orice acces la datele personale, conform legii, se face exclusiv pe baza aprobării Avocatului Poporului. Protecţia informaţiilor clasificate şi interoperabilitatea instituţională în scopul apărării lor, reprezintă garanţii esenţiale ale respectării dreptului la libertate. Sistemul este în totalitate subordonat legii. Astfel, este exclusă utilizarea sa în afara scopului pentru care a fost creat, informaţiile neputând fi vândute, utilizate în interes de grup sau personal ori folosite în scop partizan electoral. De altfel, chiar modul de organizare, conducere şi control al activităţii Sistemului nu lasă loc la interpretări privind respectarea legalităţii. Centrul de Management al Sistemului Informatic Integrat, alcătuit din operatori de specialitate, se află sub conducerea administrativă a unui Consiliu de Conducere compus din demnitari – reprezentanţi ai principalelor structuri ale administraţiei de stat, care sunt supuşi controlului parlamentar, al opiniei publice, al Guvernului, al Consiliului Suprem de Apărare a ţării şi, prin intermediul acestora, controlului întregii societăţi. Sistemul Informatic Integrat contribuie la eficientizarea actului guvernamental şi administrativ, cu prezervarea autonomiei instituţionale pentru toţi participanţii la Sistem. Participarea instituţiilor militare la gestionarea Sistemului Informatic Integrat şi desemnarea Serviciului Român de Informaţii ca unul dintre operatorii Sistemului Electronic Naţional, urmând să-şi îndeplinească obligaţiile ce îi revin în această calitate prin intermediul Sistemului Informatic Integrat, este firească, dacă avem în vedere scopul proiectării şi realizării acestui sistem, şi anume, acela de a crea premisele informării operative şi exacte a factorilor de conducere din stat, a instituţiilor cu atribuţii specifice în domeniul apărării şi siguranţei naţionale cu privire la tendinţele de evoluţie a unor fenomene, stări de fapt etc., precum şi acela de fundamentare a deciziilor care se iau la diferite niveluri pentru buna desfăşurare a activităţilor specifice. In aceste condiţii, nu poate fi vorba de o „imixtiune" a unor instituţii militarizate în gestionarea unor informaţii cu caracter general, ci, mai degrabă, de un parteneriat civil-militar, cu participarea principalelor instituţii ale statului şi ale administraţiei publice pentru administrarea în condiţii de siguranţă a informaţiilor, cerut de natura instituţiilor participante la Sistem – care sunt atât civile, cât şi militare – şi din
dubla calitate a acestora, dc furnizor şi de beneficiar al informaţiilor. De reţinut, înfiinţarea Sistemului Informatic Integrat a fost aprobată prin hotărâre a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, elaborată în baza Legii nr. 161/ 2003. Prin Hotărârea de Guvern nr. 952/ 2003 s-au aprobat normele şi procedurile în vederea operaţionalizării acestuia, ca parte componentă a Sistemului Electronic Naţional. h. Controlul societăţii civile asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii Altfel, având în vedere atribuţiile pe care le îndeplineşte, Serviciul Român de Informaţii este direct răspunzător în faţa Parlamentului României. Anual, sau de câte ori se impune, Directorul S.R.I. prezintă rapoarte de activitate în faţa forului legislativ. Pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, la 23 iunie 1993 a fost înfiinţată o Comisie comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului compusă din 7 deputaţi şi 2 senatori. Comisia îşi exercită mandatul pe durata legislaturii în care a fost desemnată. în exercitarea atribuţiunilor legale, Comisia poate solicita Serviciului Român de Informaţii rapoarte, informări şi explicaţii scrise şi poate audia persoane, în legătură cu problemele analizate. Comisia este autorizată să verifice dacă în activitatea Serviciului Român de Informaţii sunt respectate prevederile Constituţiei şi ale celorlalte legi, examinând şi cazurile în care se semnalează încălcări ale acestora. Totodată, Comisia controlează modul în care sunt utilizate fondurile băneşti destinate prin buget Serviciului Român de Informaţii. întreaga activitate a S.R.I. este guvernată de respectarea Constituţiei, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi a celorlalte acte normative care definesc cadrul juridic al apărării siguranţei naţionale. Asigurarea legalităţii acţiunilor S.R.I. se realizează ţinându-se seama de limitele competenţelor conferite prin lege, desfăşurarea acţiunilor informative specifice, bazându-se pe respectarea cadrului legal şi a prevederilor normative interne. în acest scop, în structura serviciului funcţionează o unitate cu profil juridic, care are rolul de a verifica permanent oportunitatea şi legalitatea acţiunilor întreprinse. Din punct de vedere al legalităţii, activitatea Serviciului Român de Informaţii este controlată şi de către organele judiciare. Executarea unor activităţi ce presupun restrângerea temporară a exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor poate avea loc numai pe baza unei autorizări prealabile din partea unui procuror (magistrat) anume desemnat de către Procurorul General al României. Autorizarea se emite în urma analizării juridice a datelor şi informaţiilor obţinute de către Serviciul Român de
Informaţii, din care rezultă ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Orice cetăţean care se consideră lezat prin executarea activităţilor ce fac obiectul autorizării procurorului, se poate adresa cu plângere procurorului superior celui care a emis autorizaţia. Totodată, activitatea desfăşurată de către Serviciul Român de Informaţii este controlată şi coordonată (şi) de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării – organism înfiinţat prin Legea nr.39/ 1990, în scopul organizării şi coordonării unitare a activităţilor care privesc apărarea ţării şi siguranţa statului, atât în timp de pace cât şi în timp de război. în acest sens, analizează datele şi informaţiile obţinute de către Serviciul Român de Informaţii şi evaluează starea siguranţei naţionale, stabilind totodată principalele direcţii de acţiune. Concret, activitatea Serviciului Român de Informaţii este organizată şi coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, care, în virtutea atribuţiilor pe care le are în domeniul siguranţei naţionale: - analizează datele şi informaţiile obţinute şi evaluează starea siguranţei naţionale; -stabileşte principalele direcţii de activitate şi aprobă măsurile generale obligatorii pentru înlăturarea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale; - stabileşte modalităţile de valorificare a informaţiilor referitoare la siguranţa naţională; - analizează rapoartele referitoare la modul de aplicare a legii privind siguranţa naţională; -aprobă structurile organizatorice, efectivele şi regulamentul de funcţionare al Serviciului Român de Informaţii; -aprobă cheltuielile operative destinate realizării siguranţei naţionale, în fine, bugetul S.R.I. este public, aprobat de Parlament. Controlul consumării fondurilor se face de către Curtea de Conturi, pe fiecare capitol de cheltuieli. i. Agenţii străini lovesc în imaginea S.R.I. Cu toate aceste activităţi moderne, în pas cu timpul prezent, dar trecând cu vederea unele gafe impardonabile – inerente unei perioade de tranziţie, Serviciul Român de Informaţii s-a văzut confruntat şi cu unele acuzaţii deloc plăcute. Unele dintre ele, de tip „Armaghedon", au căutat să destabilizeze întregul sistem informativ şi funcţionarea acestuia la parametrii optimi, scandalul de presă declanşat ulterior zguduind din temelii credibilitatea şi aducând un imens deficit de imagine instituţiei amintite. La acest capitol, de departe cea mai puternică lovitură realizată de specialişti în dezinformare şi manipulare (adversari declaraţi ai serviciilor secrete româneşti), lovitură care a urmărit amplificarea sentimentelor antisecuritate (inoculate în perioada imediată de după Revoluţia din Decembrie 1989 de către serviciile secrete străine – n.a.), a fost aşa-numitul raport „Armaghedon 7: Serviciul Român de Informaţii". Practic, prin aruncare pe piaţa media din România a acestui
material informativ, amplificat de agenţii infiltraţi în unele instituţii de presă, respectiv de către nelipsiţii „idioţi utili", serviciile secrete străine au vizat crearea unei confuzii voite care să conducă la concluzia că actualul serviciu naţional de informaţii este practic acelaşi, ca structură, cu vechiul aparat al Departamentului Securităţii Statului. în plus, s-a urmărit şi deconspirarea agenţilor fostei Securităţi din România socialistă, cadre încă active, şi care la acea vreme (anii '70-'80) au adus serioase prejudicii serviciilor străine de spionaj care activau pe teritoriul ţării noastre. Pentru a înţelege mai bine grozăvia unei astfel de acţiuni de manipulare şi intoxicare, redăm integral textul publicat în mass-media, în 27 Martie 2002, sub titlul „Armaghedon 7: Serviciul Român de Informaţii". Firesc, pentru a scăpa de eventualele consecinţe izvorâte din reproducerea unui astfel de text, cei care n-au făcut altceva, fie şi involuntar, decât să slujească intereselor străine, punând tunurile pe SRI, n-au uitat să sublinieze că „Responsabilitatea juridică pentru conţinutul raportului revine în exclusivitate autorilor săi"\ Raportul Armaghedon 7 „Se împlinesc exact 12 ani de când a fost înfiinţat Serviciul Român de Informaţii şi tot atâţia ani de când opinia publică este minţită sistematic şi fară ruşine cu privire la componenţa acestei structuri. Şi Virgil Măgureanu, şi Costin Georgescu, şi Radu Timofte ne-au indus şi ne mai induc în eroare, asigurândune rând pe rând că instituţia din subordinea lor tinde să devină un serviciu de informaţii modern, în cadrul căruia numărul foştilor ofiţeri de securitate este într-un continuu regres. Ca să constatăm astăzi că, dimpotrivă, tot fostul organ represiv şi informativ comunist face jocurile în SRI, numărul foştilor ofiţeri de securitate fiind mereu prevalent atât în conducerea serviciului de la Bucureşti, cât şi în conducerea secţiilor din provincie, precum şi în toate compartimentele lui. în certă ofensivă sunt şi foştii ofiţeri de securitate din rezervă, infiltraţi în structurile economice, în instituţiile financiare care gestionează bani publici şi particulari, în Executiv şi Legislativ. Au fost şi mai sunt prezenţi în fondurile de stat şi particulare, în societăţile de investiţii financiare, în garda financiară şi în sistemul vamal, şi, nu în ultimul rând, în mecanismele de privatizare. Bob numărat, 54 de societăţi particulare de protecţie şi pază sunt conduse de foşti ofiţeri de securitate şi toate se află într-un conflict permanent cu legile ţării. Au parazitat numeroase bănci, sub pretextul că le asigură protecţia internă şi externă, şi băncile protejate de ei s-au prăbuşit în serie. Au înfiinţat Banca Internaţională a Religiilor, pe care tot ei au adus-o în stare de faliment, atunci când depozitele populaţiei au ajuns la o dimensiune apetisantă. Apoi s-au strâns ciotcă în fel de fel de societăţi de asigurări, cărora nu le prevedem un viitor strălucit. De altfel, în parte, previziunea noastră (care or fi aceea?) s-a şi împlinit.
într-o situaţie extremă, s-au înrolat în masă sub drapelul marelui delapidator Sorin Ovidiu Vântu, mai abil decât ei în a scoate bani din cotloane la care n-aveau acces, fie din nepricepere procedurală, fie din alte raţiuni. Ce poate fi mai semnificativ decât faptul că peste 320 de rezervişti din fosta Securitate şi SRI, umăr la umăr, au lucrat pentru acest personaj profund dubios, luându-şi partea, fireşte? De asemenea, ce poate fi mai semnificativ decât faptul că vigilentul nostru serviciu de informaţii interne, când imperiul de carton al lui Sorin Ovidiu Vântu călărea creasta valului, s-a prefăcut că nu observă nimic? Revenim la foştii ofiţeri de securitate menţinuţi în activitate în SIE şi SRL La vremea lui, Virgil Măgureanu ne aburea (limbajul de cartier, suburban, nu poate ascunde specialiştilor adevărata identitate a celor care au realizat «senzaţionalele» dezvăluiri – n.a.) că, în serviciul din subordinea sa, ponderea acestora nu depăşea 15 la sută. Acelaşi procent ni-1 comunică triumfător şi Radu Timofte, la distanţă de un deceniu. Ce să însemne asta? Că cei (scuzaţi cacofonia diversionisţilor – n.a.) decedaţi sau ieşiţi la pensie, din prima serie de 15 la sută, au fost înlocuiţi pe parcurs cu foşti securişti aduşi de acasă sau de la talcioc? Spre deosebire de directorii SRI, directorii SIE au avut Ka/uüiui spionilor ui măcar bunul simţ să se ţină departe de orice jonglerie cu cifre şi, implicit, de ridicol (este oarecum ciudată solidaritatea autorilor acestui «Armaghedon» cu angajaţii spionajului românesc, având în vedere că nici SIE n-a scăpat de scandaluri de presă provocate sau nu, dar despre acest aspect am scris întrunui din capitolele următoare – n.a.). Ani la rând ni s-a spus că foştii ofiţeri de securitate din SIE şi SRI erau menţinuţi în serviciu exclusiv în calitate de specialişti. In cazul acesta, în ce era specialist generalul Dumitru Bădcscu, şef de diviziune în SRI, dacă a reuşit să ajungă bătaia de joc a unui informator de duzină? In ce era specialist generalul Corneliu Grigoraş, şef de direcţie în SIE, dacă doi ziarişti mai puţin cunoscuţi şi cu reputaţie modestă au reuşit să-1 atragă într-o capcană din care a ieşit jumulit de funcţie? La urma urmelor, în ce era specialist generalul Vasile Lupu, prim-adjunct al şefilor SRI sub două legislaturi, decorat şi galonat şi de Ion Iliescu, şi de Emil Constantinescu? în loviturile sub centură pe care a încercat să le administreze lui Radu Timofte? în realitate, s-au menţinut în SIE şi SRI nu acei ofiţeri de securitate care şi înainte de 1989 s-au distins prin comportament civilizat şi simţ al măsurii, ci aceia care nu s-au sfiit să dea voiniceşte din coate ca să iasă în faţă, să lustruiască pantofii cui trebuia dintre politicienii noştri de paie, să poarte vorbe de colo-colo cu aerul că sunt buni şi ei de ceva, sau să scoată la licitaţie documente pretabile la operaţiuni de şantaj. Aşa s-a umplut instituţia condusă
astăzi de Radu Timofte cu trăgători de sfori din culise, cu intriganţi şi ciurucuri. Şi din activitate, şi din rezervă, tocmai această categorie de foşti ofiţeri de securitate a tulburat permanent apele climatului nostru social, fiind pregătită pentru orice eventualitate. Are garnituri care s-au solidarizat cu Puterea, dar are şi garnitură de schimb, care vine tare din urmă cu Opoziţia. Semnul cel mai sigur al faptului că puterea în SIE şi SRI nu se mai află în mâna unor directori în trecere pasageră prin instituţiile respective, ci în mâna foştilor ofiţeri de securitate, ni-1 oferă ultimele două hotărâri majore care s-au adoptat sub presiunea acestora. Prima priveşte SIE: de acum înainte, serviciul de spionaj se poate implica în activităţi lucrative, adică poate înfiinţa întreprinderi la gestiunea cărora, cu certitudine, organele de control financiar nu vor avea acces. Aşa cum se proceda şi pe vremuri, se va înfiinţa un serviciu de control financiar special, alcătuit tot din foşti securişti. In legătură cu această problemă, reamintim o declaraţie a distinsului general Iulian Vlad din 31 martie 1990: «Multe prejudicii s-au adus muncii de securitate, prestigiului instituţiei şi chiar bunului renume al ţării de către aşazisa activitate de aport valutar pe care o realizau cu prioritate unităţile externe UM 0544 şi UM 0195, precum şi UM 650 din securitatea internă. în afară de faptul că sumele respective, de cele mai multe ori, reprezentau o câtime din preţul de vânzare a mărfurilor şi pe care statul oricum le-ar fi încasat în condiţiile unor negocieri corecte, ofiţerii de securitate trebuiau să intre în tot felul de combinaţii cu străinii, nu de puţine ori compromiţătoare, iar controlul activităţii lor şi al valutei nu era sigur. Tot atât de rău era şi faptul că unităţile respective fuseseră într-o bună măsură deturnate de la misiunile pentru care au fost create şi care erau utile ţării. Cu toate încercările pe care le-am făcut de a scoate din preocupările Securităţii această sarcină sau măcar de o reduce substanţial, nu am reuşit. Dimpotrivă, Postelnicu a ridicat-o la rangul de atribuţie prioritară, pentru îndeplinirea căreia trebuia să-şi aducă contribuţia întregul aparat. Este de înţeles că foştii ofiţeri de securitate din SIE, atunci când îşi aduc aminte că au lucrat şi în CIE, ba chiar şi în DIE, simt că-i furnică în palme gândindu-se la dolari şi la euro. Dar cine ar fi putut să-şi închipuie că un intelectual de talia lui Ioan Talpeş, care a supervizat transformarea SIE în SA sau, eventual, SRL, ar fi putut intra cu o asemenea nonşalanţă în rolul lui Tudor Postelnicu? A doua decizie adoptată sub presiunea foştilor ofiţeri de securitate, de data aceasta din SRI, este aceea de desfiinţare a Academiei Naţionale de Informaţii (ANI). S-au invocat, ca pretexte, lipsa de fonduri şi faptul că mulţi dintre absolvenţi nu se ţin de angajament şi nu se încadrează în SRL Bine am mai ajuns! Fonduri pentru călătorii inutile în jurul lumii, cu avioane pline de neamuri, cotarle politice şi gazetari tremurând de obedienţă, se găsesc
imediat. însă pentru o şcoală destinată formării unor ofiţeri care să apere interesele ţării nu se găsesc. Adevărul e altul: la ANI se învaţă mai multe decât la Şcoala de securitate de la Băneasa, ceea ce îi deranjează în perspectivă pe securiştii cu facultăţi făcute la fară frecvenţă. Şi cu diplome despre care se ştie cum s-au obţinut şi se mai obţin. Normal e şi faptul că absolvenţii în cauză evită să se încadreze în SRL Nici un om sănătos la minte, cu studii serioase, nu ar accepta să se bage slugă la un vânător de galoane asemeni lui Vasile Lupu sau la un fraier ca Dumitru Bădescu. Pătrunderea foştilor ofiţeri de securitate în Legislativ s-a operat ca în brânză. Ghiaţa a spart-o colonelul Ştefan David, fost şef al Securităţii din Reşiţa. Pe colonelul Ilie Merce nu-1 putem acuza de nici o malversaţiune, îl cunoştea mai toată scriitorimea din Bucureşti şi n-ar fi exclus să fi obţinut chiar şi votul unor oameni de litere, curioşi să vadă cum se comportă un securist în democraţie: ca peştele pe uscat sau ca râma în peşte? însă Ristea Priboi, uitând să-şi decline calitatea de fost ofiţer de securitate, a procedat ca un veritabil escroc. Mai mult, a asociat la escrocherie şi Serviciul de Informaţii Externe, care nu a comunicat CNSAS date exacte despre individ, cotizând la propria sa compromitere, într-adevăr, după o asemenea experienţă, ce încredere se mai poate avea în semnalările, sintezele şi verdictele acestui serviciu? Totuşi, mult mai periculoasă se arată a fi pătrunderea foştilor ofiţeri de securitate în Executiv. Sub masca de consilieri, mişună peste tot, ca nişte termite. Numai în jurul primului nostru ministru am identificat vreo şase-şapte bucăţi, în fruntea lor agitându-se acelaşi Ristea Priboi. Dacă primul nostru ministru s-ar numi Voronin sau Lukaşenko, faptul ar fi explicabil. E mai greu de răspuns la întrebarea cum de suportă titratul distant Adrian Năstase un sărăcuţ cu duhul asemeni colonelului Ristea Priboi, pe care până şi foştii lui colegi de serviciu îl detestă ca pe un gunoi, gratulându-1 cu duiosul apelativ: „Porcule!" Ce învaţă Adrian Năstase de la generalul Constantin Silinescu, un nimeni în branşă? Dar de la generalul Mihai Caraman, care făcea spionaj cu posteriorul spre inamic? Ca să nu mai vorbim şi de alţii, ceva mai mărunţi, dar mai abili în a se pierde în vegetaţia din savana Puterii, confundându-se cu diverse repere difuze din peisaj. Pluteşte în aer ideea că, după un cult al personalităţii exhibat ca la carte, ne aşteaptă o dictatură. Deocamdată, Nicolae Ccauşescu are motive temeinice să fie gelos: el vorbea numai două ore pe zi, pentru că atât dura programul Televiziunii Române. în schimb, Adrian Năstase vorbeşte naţiunii din zori până în noapte şi uneori după miezul nopţii, pentru că avem acum televiziuni mult mai multe, cu programe non-stop. Despre dictatura la gândul căreia freamătă şi Adrian Năstase, şi trogloditul său consilier Ristea Priboi, vom vorbi altădată. Când va fi prea târziu pentru ei.
P. S. Anexăm selecţiuni dintr-o listă conţinând peste 1600 de nume de foşti ofiţeri de securitate, care se tot perindă prin SRI, prin SIE şi prin alte structuri ceva mai civile, începând din 1990, până în zilele noastre. Spre a nu fi acuzaţi că divulgăm secrete de stat, am evitat să dezvoltăm demostraţia pe schema actuală a SRL în împrejurările de acum, o eventuală anchetă nu s-ar întreba ce caută securiştii despre care e vorba în schemă, ci cum a ajuns schema la nişte observatori neluaţi în calcul." Armaghedon 7 / Anexă „• Ion Adamescu – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub gradul de colonel şi încadrat în secţia (?!) din Timişoara. A colaborat la deconspirarea dosarului de informator al lui Virgil Măgureanu, fapt pentru care a fost trecut în rezervă, la 16 aprilie 1996; • Aldea – Fost ofiţer în Direcţia a IV-a a Securităţii. în prezent, locotenent colonel, şef de secţie în cadrul Direcţiei ( icncrale de Informaţii a Armatei; • Aleea – Fost ofiţer de securitate din Râmnicu Vâlcea, recuperat de SRI sub gradul de maior. La două luni după evenimentele din decembrie 1989, a reluat în supraveghere spitalul judeţean din localitate, obiectivul său anterior revoluţiei; • Constantin Alexa – Fost ofiţer de securitate, reciclat în SRI. A deconspirat din proprie iniţiativă dosarul Z 4848, dezvăluind că Francise Baranyi a fost informator al Securităţii, fiind ulterior îndepărtat din serviciu şi acţionat în justiţie; • Ştefan Alexie – Fost general de securitate, fost şef al Direcţiei de contraspionaj şi secretar de stat în Ministerul de Interne, înainte de decembrie 1989. în anii '90, pe parcursul unei perioade destul de întinse, a fost consilier al controversatului om de afaceri Sorin Ovidiu Vântu, care a avut o contribuţie esenţială la falimentarea Fondului Naţional de Investiţii; • Vasile Alexoaie – înainte de 1989 a fost şeful Securităţii din Roman. După decembrie 1989 a fost cooptat în conducerea SRI din Iaşi. După trecerea în rezervă a devenit preşedintele Fondului Naţional de Investiţii din Iaşi şi director al filialei locale a firmei Gelsor a controversatului om de afaceri Sorin Ovidiu Vântu; • Vaier Andreica – Fost ofiţer de securitate, preluat în SRI sub gradul de maior. Iniţial a lucrat la secţia din Târgu Mureş. în iulie 1998 a fost transferat în funcţia de adjunct al şefului secţiei SRI Cluj; • Andrei Andronic – Fost ofiţer de securitate. Preluat în SRI, a fost înaintat la gradul de colonel şi avansat în funcţia de şef al secţiei SRI Iaşi; • Octavian Stelian Andronic – Fost colonel în serviciul de spionaj al Securităţii, şef al rezidenţelor din Olanda şi Israel. Ca urmare a profesionalismului său precar, în ultima perioadă a regimului comunist nu a mai fost acreditat în străinătate, activând în cadrul serviciului AVS (aport valutar special). Reactivat în SRI în calitate de consilier economic al lui Virgil
Măgureanu, îşi instalase un sediu pe str. Londra, sub acoperirea firmei fantomă «Eson SRL», la care era acţionară şi soţia ziaristului Octavian Andronic. Din poziţia de consilier, Octavian Stelian Andronic a vândut SRI-ului o serie de documente existente demult în arhivele fostei Securităţi, referitoare la tablourile scoase din ţară de fostul Rege Mihai şi la tentativele acestuia de a le valorifica prin intermediul unor firme de licitaţie din Occident. Firma «Eson SRL» şi-a încetat activitatea ca urmare a unor semnalări ale presei; • Vasile Angelescu – Fost ofiţer superior în serviciul de spionaj al fostei Securităţi, bănuit de legături cu agentura KGB din România. După evenimentele din decembrie 1989, a fost înaintat la gradul de general şi promovat în funcţia de prim adjunct al directorului noului Serviciu de Informaţii Externe. Fiul său, Mircea Angelescu, personaj important al FSN-ului anilor '90, a fost implicat ca acţionar în afacerile dubioase ale firmei SC «Maçons & Co» SA, înregistrată în Belgia. Apoi a devenit şef de cabinet al preşedintelui Ion Iliescu; • Constantin Anghelescu – Fost ofiţer superior de securitate. Pană în decembrie 1989 a fost şeful UM 107/AVS (aport valutar special) din cadrul Centrului de Informaţii Externe, unitate specializată în contrabanda de stat. în 2000 era vicepreşedinte al Clubului de fotbal Rapid; • Marin Antonie – Fost ofiţer de securitate. S-a numărat printre primii adjuncţi ai şefului secţiei SRI Dolj; • Apăvăloaie – Fost ofiţer al Direcţiei a I V-a a Securităţii. în prezent locotenent colonel, şef al serviciului financiar, în cadrul Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei; • Apostolescu – Fost ofiţer de securitate, încadrat în Direcţia a V-a, însărcinată cu paza lui Nicolae Ceauşescu şi a celorlalţi demnitari comunişti. în prezent este şeful secţiei SRI din Braşov; • Petre Arsène – Fost ofiţer de securitate. Din poziţia de rezervist, a coordonat înfiinţarea la Râmnicu Vâlcea a unei agenţii dubioase de detectivi particulari, care s-a implicat ilegal in mineriada din septembrie 1991. Mai târziu, s-a constatat că aşa- zisa ANISE (Agenţia Naţională de Investigaţii şi Securitate Ixonomică) s-a înfiinţat pe temeiul unor acte false; • Gheorghe Atudoroaie – Fost ofiţer de securitate la Timişoara, implicat în represiunile din decembrie 1989. După ce a fost sustras atenţiei organelor de justiţie, SRI 1-a recuperat sub gradul de colonel. O vreme a fost şef al Diviziunii de protecţie. Costin Georgescu a încercat să-1 numească şef al Centrului Operativ Zonal Oradea al SRI, dar numirea a fost contramandată, ca urmare a protestelor societăţii civile; • Alexandru Avram – Fost colonel de securitate în cadrul HM 0225, unitate a Centrului de Informaţii Externe destinată să infiltreze organizaţiile emigraţiei anticomuniste şi să combată emisiunile posturilor de radio străine care emiteau în limba romană. După decembrie 1989 a mai rezistat câţiva ani
în serviciul de spionaj, din care a fost apoi trecut în rezervă, deoarece nu cunoştea nici o limbă străină. împreună cu alţi foşti ofiţeri de securitate, a reuşit să sustragă diferite documente confidenţiale ale Societăţii de asigurări «Astra», dezlănţuind împotriva conducerii acesteia o acerbă campanie de presă, prin interpuşi. în consecinţa acestei campanii, conducerea de la «Astra» a fost schimbată. După acest moment, Alexandru Avram a devenit director adjunct al sucursalei din Bucureşti a Societăţii de asigurări «Astra», deşi nu are nici o pregătire în materie; * • Baciu – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub gradul de maior. A fost primul ofiţer al noii instituţii informative care a devenit obiectul unui scandal public, atunci când a încercat să reactiveze un fost informator; • Vasile Badea – Fost ofiţer în cadrul Direcţiei a IV-a a Securităţii. în prezent, locotenent colonel, adjunct de şef de secţie în Direcţia Generală de Informaţii a Armatei; • Ion Balea – Colonel în rezervă al fostei Securităţi. în iulie 1992, mai mulţi ţărănişti din judeţul Argeş l-au acuzat că s-ar fi infiltrat în organizaţia locală a PNŢCD, în beneficiul actualului SRI; • Alexandru Balogh – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRL în 1998 era şeful serviciului de filaj al secţiei SRI din Cluj; • Bogdan Baltazar – Conform afirmaţiilor lui Mircea Răceanu, recent decorat de preşedintele Ion Iliescu, înainte de decembrie 1989 a fost ofiţer acoperit de securitate. După evenimentele din decembrie 1989, a fost membru marcant în conducerea Partidului Democrat. în prezent este preşedinte al Băncii Române de Dezvoltare; • Dumitru Bădescu – Fost ofiţer de securitate. Preluat de SRI, a ajuns general, în decembrie 1994, şi a condus Diviziunea de contrainformaţii economice. A jucat un rol important în deturnarea anchetei asupra afacerii „Ţigareta II", participând efectiv la falsificarea dosarului întocmit de Procuratura Militară. A fost destituit ca urmare a utilizării stupide a unui informator, care 1-a divulgat presei. Felul în care s-a lăsat atras în capcană a atestat nivelul lamentabil al profesionalismului său. Ulterior a fost numit consilier al directorului SRI; • Domitian Bălţei – Fost colonel în serviciul de spionaj al Securităţii, adjunct de şef de rezidenţă la Londra şi Tokio, apoi şef al rezidenţei din Köln. îndepărtat din serviciu pentru comportament imoral şi implicare în felurite afaceri în favoarea generalilor Nicolae Doicaru şi Ion Mihai Pacepa. După trecerea în rezervă a devenit cadru didactic la Academia „Ştefan Gheorghiu". După decembrie 1989 s-a infiltrat în anturajul lui Corneliu Vădim Tudor, pe care 1-a intoxicat cu informaţii dintre cele mai fanteziste, dintre care unele puteau compromite relaţiile externe ale ţării. Când
presa i-a dezvăluit trecutul de securist, preşedintele Partidului România Mare a renunţat la serviciile lui de consilier politic; • Ionel Bidireci – Fost ofiţer superior de securitate. In prezent general, şeful Diviziunii contrainformative din Serviciul Român de Informaţii; • Roxana Bichel – în ultimul timp a fost frecvent semnalată de presă în anturajul staff-ului care conduce Executivul şi al Ministerului Privatizării. Membră a consiliilor de administraţie a unui număr multiplu de societăţi economice. Dacă provine cumva din familia lui Ivan Bikel, fost colonel în Direcţia de Informaţii Externe, care a acţionat cândva şi sub acoperirea de reprezentant din România al firmei vest-germane «Franz Kirchfeld», atunci înţelegem despre cine şi despre ce este vorba; • Mihai Bichir – Fost ofiţer în serviciul de spionaj al Securităţii, reciclat în SIE sub gradul de colonel. Director al Direcţiei «E 101» (Europa, SUA, Canada, organismele internaţionale). Contează ca om al lui Teodor Meleşcanu, cu care a colaborat la Geneva şi care 1-a propulsat în funcţie; • Ioan Bidu – Fost ofiţer de securitate. în prezent locţiitor al rectorului Academiei Naţionale de Informaţii, care pregăteşte viitori ofiţeri pentru SRI; • Cornel Biriş – Fost ofiţer de securitate, recuperat în SIE. La 30 noiembrie 1999, a fost înaintat la gradul de general de brigadă. Şef al diviziei pentru analiza crizelor şi adjunct al directorului SIE. Trecut în rezervă în februarie 2002, la cererea lui Gheorghe Fulga; • Ion Bodunescu – Fost colonel de securitate, fost şef al inspectoratelor judeţene ale MI din Dolj, Mehedinţi şi Teleorman. Până în 1989 s-a ilustrat şi în plan publicistic, cu lucrări redactate de negri. în ciuda faptului că a fost prins cu un plagiat grosolan, s-a dedicat în continuare acestui hobby. în primii ani '90, putea fi întâlnit în paginile publicaţiilor «România Mare», «Politica» şi «Europa», cu articole insipide, nostalgice şi revendicative, marcate, fireşte, de un patriotism ardent; • Titu Bondoc – Fost ofiţer de securitate, preluat în SRI şi numit adjunct al şefului secţiei SRI Gorj. în iunie 1990 a dirijat afluxul minerilor spre Bucureşti. Ulterior a fost trecut în rezervă, sub gradul de colonel. în mai 2001 se mai afla în urmărirea penală a Secţiei Parchetelor Militare, pentru subminarea puterii de stat; • Liviu Borcea – Fost ofiţer de securitate, fost comandant de lagăr la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Datorită comportamentului său criminal, au pierit zeci de deţinuţi politici şi de drept comun. După 1990 era pensionar la Cluj şi nimeni nu 1-a tras la răspundere pentru crimele sale; • Ion Botofei – Fost colonel de securitate, însărcinat cu asigurarea siguranţei traseelor pe care circula Nicolae Ceauşescu în capitală. O vreme a fost şi locţiitor al comandantului Securităţii Municipiului Bucureşti. După o scurtă reciclare în SRI, a fost desemnat şef al Asociaţiei foştilor ofiţeri SRI, de
fapt o asociaţie a foştilor ofiţeri de securitate. Asigura legătura dintre foştii securişti din conducerea SRI şi securiştii trecuţi în rezervă; • Valentin Constantin Bretfelean – Fost ofiţer de securitate. Până în septembrie 2001, sub gradul de maior, a condus secţia SRI Maramureş. Demis şi trimis în faţa Consiliului de Judecată al SRI, pentru abateri grave de la regulamentele instituţiei. Până în prezent nu s-a pronunţat vreo sancţiune împotriva sa; • Nicolae Briceag – Fost colonel de securitate. A executat sumar cel puţin o duzină de oameni, fară ca aceştia să fi fost condamnaţi la moarte, fapte stabilite chiar de fostele autorităţi comuniste. După 1990 era pensionar la Cluj şi nimeni nu 1-a tras la răspundere pentru faptele sale; • Doru Blaj – Fost ofiţer în Direcţia a IV-a a Securităţii. în prezent, locotenent colonel, şef de secţie în cadrul Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei; • Constantin Bucur – Fost ofiţer de securitate, reciclat în SRI, unde s-a specializat în interceptări ale convorbirilor telefonice. A pus la dispoziţia presei mai multe casete lipsite de concludentă, implicând instituţia într-un scandal nedorit. A fost îndepărtat din serviciu şi, la 14 iunie 1999, Curtea Militară de Apel 1-a condamnat la 2 ani închisoare cu suspendare. Ulterior, ca membru al Partidului România Mare, a candidat în alegeri şi a devenit deputat al Parlamentului României; • Vasile Bulîga – Fost ofiţer de securitate. în ultimii ani, a fost angajat al trustului «Gelsor», patronat de controversatul om de afaceri Sorin Ovidiu Vântu; • Marius Tertulian Burduşel – Fost ofiţer de securitate. După decembrie 1989, a fost reîncadrat în SRI şi a avansat până la funcţia de şef al secţiei din Piteşti; • Florin Calapod – Fost ofiţer superior de securitate. După decembrie 1989, a devenit comandantul UM 0215, unitate informativă şi contrainformativă a Ministerului de Interne, pe care a încercat s-o transforme într-un serviciu paralel SRL în repetate rânduri, oferind exemple concrete, presa a semnalat că UM 0215, sub conducerea lui Florin Calapod, făcea poliţie politică, în detrimentul îndatoririlor ei regulamentare. După ce a fost trecut în rezervă s-a implicat în nişte afaceri suspecte cu mai multe firme americane şi australiene, care distribuiau ilegal «Viagra» prin Internet. A apărut şi în unele emisiuni televizate, dând lecţii naţiunii despre ce înseamnă un serviciu de informaţii; • Cornel Caraba – Fost ofiţer de securitate, în cadrul UM 0110. în ultima perioadă a regimului comunist, a lucrat în serviciul de spionaj al Securităţii, respectiv UM 0544, de unde, în 1986, a fost detaşat la Cluj. După decembrie 1989, a fost reîncadrat în SRI, avansând până la gradul de colonel şi funcţia de
şef al secţiei SRI Cluj. Presa a semnalat că ar fi fost unul din artizanii planului «Cristal '96», care viza supravieţuirea şi menţinerea influenţei fostei Securităţi în condiţiile prăbuşirii regimului comunist. Datorită unor relaţii neortodoxe cu mediile economiei subterane din Transilvania, a intrat în colimatorul presei locale şi centrale. în iulie 1998 a fost înlocuit în funcţie, fiind transferat în centrala SRI de la Bucureşti; • Mihai Caraman – General de securitate în retragere. între anii 19581968, în calitate de şef al rezidenţei de spionaj din Paris, a condus cunoscuta «reţea Caraman», care a izbutit să sustragă unele documente din cadrul sediului NATO. Ulterior, a fost şeful diviziei de contrainformaţii a Direcţiei de Informaţii Lxterne. După dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, a fost detaşat în funcţii marginale şi, în cele din urmă, trecut în rezervă. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, a fost numit şef al Centrului de Informaţii Externe, devenit ulterior Serviciul de Informaţii Externe. Anomalia era evidentă: serviciul de spionaj al unei ţări care aspira să intre în NATO era lăsat la mâna unui personaj care spionase NATO. Mihai Caraman a fost înlocuit din funcţie în mai 1992, în urma cererii exprese a lui Manfred Woerner, secretar general al NATO. în prezent, acelaşi Mihai Caraman este consilier particular al premierului Adrian Năstase; • Cristian Călinoiu – Fost ofiţer de securitate. După decembrie 1989, reîncadrat în Brigada Antiteroristă, sub gradul de locotenent colonel, a făcut parte din efectivele acesteia dizlocate la Aeroportul Internaţional Otopeni. în 1992 s-a constatat că livra informaţii de serviciu revistei «Europa», editată de Ilie Neacşu, actual deputat al PRM (ulterior a fost exclus din rândurile membrilor partidului condus de Corneliu Vădim Tudor, în urma unui scandal avut cu «Tribunul» României Mari – n.a.); • Traian Chebeleu – Conform afirmaţiilor lui Mircea Răceanu, recent decorat de preşedintele Ion Iliescu, înainte de 1989 a fost ofiţer acoperit de securitate în cadrul Ministerului de Externe. în anii '90, a devenit consilier prezidenţial şi purtător de cuvânt al preşedintelui Ion Iliescu. Sub regimul lui Emil Constantinescu, s-a repliat în diplomaţie; • Marin Ciauşescu – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub gradul de căpitan. Ofiţer în cadrul serviciului de filaj al secţiei SRI din Cluj; • Traian Ciceo – Fost ofiţer în serviciul de spionaj al Securităţii. înainte de decembrie 1989, a lucrat la Paris, sub acoperire diplomatică. Au existat suspiciuni că ar fi fost racolat de serviciile speciale franceze. Cu toate acestea, a ajuns în SRI general de brigadă. A acţionat în direcţia contracarării iredentismului, extremismului şi separatismului pe motive etnice. în martie 1998, datorită înclinaţiilor sale bahice, a fost îndepărtat din SRI;
• Cigan – Fost ofiţer de securitate. în prezent, avocat în Baroul din Bihor. După cum a semnalat presa, mituind unde trebuia, şi-a propulsat soţia în funcţia de vicepreşedintă la Curtea de Apel Oradea; • Ciovică – Fost ofiţer de securitate. în SRI, a devenit şef al Centrului Operativ Zonal Târgu Mureş. Trecut în rezervă în 1998; • Cismaru – Fost ofiţer de securitate, originar din judeţul Vâlcea. în SRI, sub gradul de maior, a devenit şef al secţiei din Bacău; • Ştefan Floricel Coman – începând din 1968, a fost ofiţer de securitate în fosta Unitate Specială „T", UM 0634, abilitată în ascultarea convorbirilor telefonice. După evenimentele din decembrie 1989, a devenit comandant al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale din subordinea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; • Costel Ciucă – Fost ofiţer al Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii. Strâns legat de persoanele implicate în afacerea de contrabandă „Ţigareta II". Strâns legat de Amer Obeid, preşedintele Ligii Irakienilor din România; • Valentin Ciucă – Fost ofiţer de securitate, arestat în decembrie 1989 şi anchetat în lotul Timişoara. După doi ani şi ceva a fost eliberat din detenţie, din lipsă de probe. împreună cu Radu Tinu a fondat societatea «Tival Impex» SRL, care a prosperat în timpul embargoului impus Iugoslaviei; • Cocoş Gheorghe – Fost ofiţer superior în serviciul de spionaj al Securităţii. A lucrat în Italia, sub acoperirea de şef al Agenţiei economice din Milano. în urmă cu mai mulţi ani, avea interdicţie de a intra în spaţiul peninsular. în prezent, administrează o parte din firmele lui George Constantin Păunescu; • Constantin Constantin – Fost ofiţer de securitate. în 1998, sub gradul de colonel, era şeful serviciului personal de la UM 0215. Este rudă apropiată a lui Viorel Hrebenciuc; • Marian Cornaciu – Fost ofiţer în Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii. A lucrat la întreprinderea de comerţ exterior „Dunărea". După evenimentele din decembrie 1989, s-a privatizat, specializându-se în comerţul cu hrană concentrată pentru vite. în prezent, este membru marcant al Partidului Umanist Român, prezidat de Dan Voiculescu; • Corneei – Fost colonel de securitate. în prezent, face parte din conducerea SRI şi se ocupă de problema spinoasă a cadrelor; • Valeriu Corsatea – Fost ofiţer de securitate. în SRI a fost locţiitor al comandantului Brigăzii Antiteroriste. în decembrie 1994 a fost înaintat la gradul de general de brigadă. în 1998 a fost transferat în funcţia de adjunct al şefului unei diviziuni informative din SRI; • Neagu Cosma – General de securitate, fost şef al Direcţiei a IlI-a de contraspionaj, fost comandant al Şcolii de ofiţeri de securitate de la Băneasa.
După trecerea în rezervă, a devenit preşedinte executiv al Automobil Clubul Român. în 1990 a fost reactivat în SRI ca şef al Serviciului de Inspecţii şi consilier al lui Virgil Măgureanu. Curând, s-a renunţat la serviciile lui. Generalul Gheorghe Diaconescu a afirmat într-un interviu că Neagu Cosma ar fi încercat să ajungă la nişte dosare problematice din arhivele fostei Securităţi; • Lucian Costache – Fost căpitan de securitate la Inspectoratul MI din Buzău. Colabora cu Petrică Dinu în recrutarea informatorilor. După evenimentele din decembrie 1989, a fost încadrat în Inspectoratul judeţean de poliţie Buzău; • Gheorghe Cotoman – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub gradul de locotenent colonel. în 1994 era locţiitor al şefului «Formaţiunii J»; • Ovidiu Crăciun – Fost ofiţer de securitate. în prezent locotenent colonel, şeful secţiei SRI din Piatra Neamţ; • Dumitru Cristea – Psiholog de formaţie, una dintre cele mai păguboase achiziţii pe care Virgil Măgureanu le-a operat din viaţa civilă. Ca adjunct al directorului SRI şi rector al Institutului Naţional de Informaţii, a fost rapid avansat la gradul de general, însă nişte relaţii suspecte cu studente din subordinea sa l-au descalificat moral şi a fost nevoit să renunţe la funcţie. Nu ar fi exclus să fi fost lucrat de foştii ofiţeri de securitate din conducerea SRI, care l-au tratat ca pe un corp străin; • Mircea Croitoru – Fost ofiţer în serviciul de spionaj al Securităţii. O vreme a lucrat sub acoperire diplomatică la Londra, fiind rechemat din post în 1978, în condiţii nu tocmai clare. Sub regimul lui Emil Constantinescu, a fost numit ambasador la Oslo, chestiunea fiind comentată nefavorabil în presă; • Florentin Danciu – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub gradul de locotenent colonel. în 1994 se afla la comanda «Diviziunii E»; • Mihai Darie – Fost ofiţer de securitate, în perioada 14 aprilie 1976 – 15 aprilie 1990, când a fost trecut în rezervă, înainte de decembrie 1989, avea în supraveghere spitalul Fundeni. în 1990 s-a reciclat în funcţia de şef al comisiei economice a Frontului Salvării Naţionale. In acelaşi timp, a înfiinţat şi condus diverse firme particulare. A revenit în planul public, în calitate de secretar general al Prefecturii bucureştene. în 1997 era secretar executiv al Partidului Democrat. Ca orice fost securist care se respectă, dispune de un certificat de luptător pentru victoria Revoluţiei Române; • Gheorghe Dascălu – Fost ofiţer acoperit al DIE. Fizioterapeut, stabilit în Italia, la Desenzano, provincia Brescia. Implicat în afacerea de contrabandă „Porţelanul". în 2000 era semnalat că avea cetăţenie germană şi română şi act de identitate italian; • Ştefan David – Fost colonel de securitate cu un trecut dubios. Până în 1985 a condus serviciul de securitate din judeţul Caraş-Severin. în legislatura 1992-1996 a fost deputat din partea Partidului Socialist al Muncii;
• Daniel Dăianu – Fost ofiţer al serviciului de spionaj al Securităţii, fapt pe care 1-a recunoscut personal, după ce a devenit ministru al finanţelor în guvernul Victor Ciorbea. Primul ministru 1-a apărat, afirmând că nu ar fi făcut poliţie politică; • Aurelian Deaconescu – Fost ofiţer de securitate. în prezent şef al Serviciului Fraude din cadrul societăţii de asigurări «Astra». A fost implicat în fraudarea societăţii în favoarea lui Sorin Ovidiu Vântu; • Constantin Decu – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub gradul de colonel. La mijlocul anilor '90, era şeful secţiei SRI din Constanţa; • Dumitru Diaconescu – Fost colonel de securitate, şef de cadre al Securităţii Municipiului Bucureşti. După decembrie 1989 a patronat firma «Aliance Coop», implicată în trafic de armament. Avea relaţii de finanţare oculte cu «Bankcoop», bancă falimentată cu bună ştiinţă, şi cu firma militară «Romtehnica»; • Gheorghe Diaconescu – Fost colonel în Direcţia a IlI-a de contraspionaj a Securităţii. După decembrie 1989, a devenit adjunct al directorului SRL îndepărtat din serviciu pentru deţinerea ilegală a unor documente ale fostei Securităţi, pentru alcoolism şi mânuirea incorectă a unor fonduri valutare. Ulterior, a asigurat protecţia informativă a combinaţiilor omului de afaceri Costel Bobic; • Nicolae Dincă – Fost ofiţer de securitate, preluat în SRI sub gradul de maior. Iniţial a lucrat în secţia SRI Timiş. în iulie 1998 a fost transferat în funcţia de adjunct al şefului secţiei SRI Cluj; • Petrică Dinu – Fost căpitan de contrainformaţii la Securitatea judeţului Buzău, unde, sub acoperirea reprezentanţei «Frigo-Service», organizase un centru de recrutare a informatorilor. După evenimentele din decembrie 1989 a devenit şeful serviciului de protecţie a cadrelor din Inspectoratul judeţean de poliţie Buzău şi a fost implicat în filajul şi şicanarea opozanţilor regimului lui Ion Iliescu; • Doban – Fost ofiţer de securitate, specializat în partide politice burgheze şi foşti condamnaţi politici. Este cel ce a gestionat dosarul de urmărit informativ al filosofului Constantin Noica. în SRI, în vara lui 2000, sub gradul de colonel, era coordonatorul sectorului servicii paralele de informaţii din «Diviziunea A» a SRI; • Dimitrie Dobre – Fost ofiţer superior în serviciul de spionaj al Securităţii, care şi-a continuat activitatea şi după decembrie 1989, în Serviciul de Informaţii Externe. în martie 1998, după ce a fost avansat la gradul de general, a fost trecut în rezervă; • Vasile Doros – Fost colonel de securitate, fost şef al secţiei SRI din Bacău, pe care a condus-o timp de opt ani. Prin fiul său, Claudiu Doros, a
condus filiala Fondului Naţional de Investiţii din Bacău, instituţie falimentată deliberat de Sorin Ovidiu Vântu; • Dragoman – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub gradul de colonel. în 1998 era şeful secţiei SRI din Arad; • Ion Drăgoi – Fost ofiţer de securitate în UM 0110. După momentul decembrie 1989 a devenit şef de secţie la revista «Poliţia Română». După trecerea în rezervă, s-a încadrat la diverse publicaţii, între care şi revista «Expres» (seria Cornel Nistorescu). în prezent, caută sponsori pentru editarea unei publicaţii de spionaj şi contraspionaj; • Artur Dumitrescu – Procuror, colaborator activ al Securităţii înainte de decembrie 1989. între altele, a fost cel ce i-a anchetat pe cei ce manifestaseră împotriva regimului comunist la Braşov, la 15 noiembrie 1987. Pentru zelul prestat atunci a fost avansat în funcţie, menţinându-şi prerogativele şi după răsturnarea regimului lui Nicolae Ceauşescu. în 1998 a fost delegat să ancheteze afacerea de contrabandă „Ţigareta II", adică să şteargă urmele implicării serviciilor secrete în această malvcrsafiune; • Gheorghe Dumitrescu – Fost ofiţer de securitate. La data derulării operaţiunii de contrabandă „Ţigareta II" era căpitan în cadrul serviciului de filaj al SRI; • Vasile Dumitru – Fost colonel de securitate în serviciul de spionaj. A lucrat acoperit ca ataşat de presă la Londra. După decembrie 1989, trecut în rezervă, s-a reciclat ca ziarist la trustul de presă «Expres». Publică diverse articole, când poate şi unde poate, în care exaltă inepţia instituţiei din care a făcut parte cândva; • Nicodim Farcaş – Fost ofiţer de securitate, reciclat de SRI sub gradul de locotenent colonel, subaltern al colonelului Gheorghe Moldovan în cadrul secţiei SRI Maramureş. A fost semnalat că furniza PUNR informaţii din interiorul serviciului; • Virgil Faur – Fost ofiţer în serviciul de spionaj al Securităţii, reciclat în SIE sub gradul de colonel; • Filip – Fost ofiţer de securitate, Cl-st la comandamentul Armatei din Cluj. Recuperat de SRI, sub gradul de colonel; • Florea – Fost ofiţer de securitate. în SRI, sub gradul de maior, a fost şef al secţiei SRI din Harghita; • Gheorghe Alexandru Florea – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub gradul de colonel. în 1994 era şeful secretariatului general al SRI; • Ioan Florian – Fost ofiţer de securitate. în 1998 era şeful secţiei SRI din Buzău. Anterior a condus «Centrul Operativ Zonal din Cluj»; • Nicolae Garofeanu – Fost ofiţer de securitate. Recuperat de SRI, a devenit primul şef al secţiei din Piteşti. Presa a publicat documente din care
rezulta deconspirarea unor informatori de pe vremuri, precum şi preocupări de poliţie politică similare celor anterioare momentului decembrie 1989; • Ion Petre Gavrilescu – Ofiţer superior în serviciul de spionaj al fostei Securităţi. în 2000, prin decret prezidenţial, a fost reactivat în SIE, sub gradul de general de divizie. Identitatea sa reală a stârnit controverse. Peste un an şi ceva a fost din nou trecut în rezervă; • Mircea Gheordunescu – Fost profesor de fizică la un liceu din Bucureşti. Fost informator al Securităţii până în 1989. Ulterior, a intrat în politică şi s-a alăturat Partidului Naţional Ţărănist Creştin-Democrat. în 1996 a fost numit director adjunct al Serviciului Român de Informaţii. Din această poziţie, şantajat de cei care-i cunoşteau trecutul, a favorizat numeroase privatizări frauduloase ale unor lanţuri de magazine alimentare din Capitală, precum şi a «Hotelului Bucureşti»; • Dan Gheorghe – Fost ofiţer de securitate. Fost comandant adjunct al Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă. Participant activ la tentativa de reprimare a manifestaţiilor care au condus la căderea regimului lui Nicolae Ceauşescu. în decembrie 1989 – s-a semnalat în presă, în calitate de şef al dispozitivului de apărare a Aeroportului Internaţional Otopeni, a permis unui număr de circa 50 de ofiţeri de securitate să dispară în străinătate cu acte false. După decembrie 1989 a fost numit şef al Brigăzii Antiteroriste a SRL După un popas la UM 0225, unitatea de informaţii şi contrainformaţii a poliţiei, care s-a exersat mai mult în domeniul poliţiei politice, a fost pentru scurtă vreme directorul agenţiei de ştiri «Universul», proprietatea lui Sorin Ovidiu Vântu, agenţie acuzată că ar fi fost un serviciu de informaţii paralel celor girate de stat. A revenit în SRI, în calitate de consilier al noului director Radu Timofte. La 1 noiembrie 2001 a demisionat, dar continuă să se învârtă în cercurile puterii; • Gheorghe Gherghina – Fost ofiţer de securitate, locţiitor al colonelului Gheorghe Ardeleanu (fost «Moise Bulă») la conducerea USLA. După reciclarea în SRI a devenit succesorul lui Ion Botofei la conducerea Asociaţiei foştilor ofiţeri SRI, de fapt a foştilor ofiţeri de securitate. Asigură legătura dintre securiştii din conducerea SRI şi cei din rezervă; • Dan Ghibernea – Un personaj cu nume identic a fost, înainte de 1989, ofiţer acoperit în serviciul de spionaj al Securităţii, acreditat ca funcţionar internaţional la UNESCO. în prezent, acest Dan Ghibernea, la care ne referim, este ambasador al României la Londra; • Marius Ghile – Fost ofiţer de securitate, în Direcţia a Il-a de contrainformaţii economice, specializat în contraspionaj maghiar. în 2000, a fost numit şeful secţiei SRI din judeţul Sălaj; • Benone Ghinea – Fost ofiţer în serviciul de spionaj al Securităţii. După evenimentele, din decembrie 1989, a fost reactivat în Serviciul de Informaţii
Externe, fiind trimis în Africa de Sud, sub acoperirea de ataşat comercial. Implicân-du-se în nişte afaceri suspecte cu elicoptere Puma şi încasând comisioane necuvenite, a fost tradus în justiţie şi condamnat cu blândeţea care se cuvine unui fost securist; • Mihai Ghiţă – Fost ofiţer de securitate. în prezent colonel, şeful secţiei SRI din Slatina; • Nicolae Goia – Fost ofiţer de securitate. în prezent, membru al conducerii Serviciului de Informaţii Externe. în februarie 2002 a fost înaintat la gradul de general de brigadă; • Nicolae Dorel Goron – Fost ofiţer de securitate. în prezent, colonel, şeful secţiei SRI din Arad; • Grama – Fost ofiţer de contrainformaţii în Securitate. După evenimentele din decembrie 1989, a fost recuperat de SRI sub gradul de colonel. în scurt timp, a ajuns şeful biroului personal din cadrul «Diviziunii G» (logistică); • Ilie Anghel Grădinaru – Fost ofiţer de securitate. în SRI a fost promovat în funcţia de şef sector culte-secte din cadrul secţiei SRI Constanţa, sub gradul de maior. în primăvara lui 2000, a fost remarcat filând staf-ul PDSR, aflat în vizită în localitate; • Corneliu Grigoraş – Fost ofiţer în serviciul de spionaj al Securităţii, menţinut în sistem şi după evenimentele din decembrie 1989. în ajunul alegerilor din 1996, a monitorizat mişcările din sediile CDR, în beneficiul PDSR. Cu toate acestea, sub preşedinţia lui Emil Constantinescu a fost înaintat la gradul de general şi numit la conducerea Direcţiei generale de contraspionaj din cadrul SIE. Atras într-o capcană de doi ziarişti, s-a dovedit a fi un simplu «prostănac» şi a fost îndepărtat din funcţie; • Eugen Grigorescu – Fost ofiţer de securitate. în structurile SRI a fost înaintat la gradul de colonel şi, apoi, general de brigadă. Şef al diviziunii de expertize tehnice, codificat «Diviziunea S»; • Gugiu – Fost colonel de securitate. După înfiinţarea Asociaţiei foştilor ofiţeri SRI a devenit casierul acesteia; • Nicolae Constantin Haţeganu – Fost ofiţer de securitate. Preşedinte al consiliului de administraţie al societăţii de asigurări «Astra», cu un rol încă nelămurit în păgubirea societăţii în favoarea lui Sorin Ovidiu Vântu. îndepărtat din funcţie în martie 2001. în prezent, este anchetat; • loan Hâncu – Fost ofiţer de securitate. în SRI, sub gradul de colonel, a devenit adjunct al şefului secţiei din Cluj. îndepărtat din funcţie în iulie 1998; • Gheorghe Huidu – Fost ofiţer de securitate, care a avut în supraveghere Radiodifuziunea română. După decembrie 1989 a fost recuperat de SRI sub gradul de colonel. în propria locuinţă s-a realizat proiectul revistei
extremiste «Europa», condusă de Ilie Ncacşu, deputat PRM, trecut cu arme şi bagaje la PSD; • Bujorel Iamandi – Fost ofiţer de securitate. După cooptarea în SRI a fost înaintat la gradul de general şi promovat în funcţia de şef al Diviziunii de contrainformaţii, numită acum de protecţie. A fost îndepărtat din funcţie în urma scandalului «Timofte-KGB»; • Vasile Valeriu Iancu – Fost colonel de Securitate, în prezent prim adjunct al directorului SRI. La 30 noiembrie 1999 a fost înaintat la gradul de general de brigadă. înainte de decembrie 1989 a lucrat în cadrul unităţii de contrainformaţii externe UM 0195, formată după defectarea generalului Ion Mihai Pacepa, şi în cel al UM 0544 de informaţii externe. După revoluţie, a devenit primul şef al Diviziunii de contrainformaţii din SRI, apoi şef al Corpului de control SRL în prezent, este prim adjunct al directorului SRI; • Teodor Ilieş – Fost ofiţer în Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii. în prezent, face parte din conducerea SC „Alliancccoop". în 1995-1996 a fost contactat de Departamentul înzestrării Armatei, în vederea facilitării unor exporturi dubioase de armament; • Florian Ioan – Fost ofiţer de securitate, reactivat în Serviciul de protecţie şi pază al Preşedinţiei, unde a ajuns la gradul de colonel. în 1998 a fost trecut în rezervă pe motive medicale şi s-a pus la dispoziţia controversatului om de afaceri Sorin Ovidiu Vântu. în această calitate, a înfiinţat la Corbeanca un serviciu paramilitar, cu misiuni de filaj, escortă şi chiar răpiri de persoane; • Alexandru Iordache – Fost ofiţer de securitate, specializat în cercetări penale. La 31 decembrie 1990 a fost trecut în rezervă la cerere din Serviciul Român de Informaţii. Implicat în operaţiuni de contrabandă cu ţigări aduse din Cipru, prin care a fraudat statul român de 110 milioane dolari. La 15 iulie 2001 a fost reactivat pentru scurtă vreme în SRL în prezent este consilier personal în probleme juridice al generalului Torna Zaharia, secretar de stat în Ministerul de Interne. S-a semnalat că deţine conturi în Elveţia, la «BNP Schweiz». S-a reţinut că are legături strânse cu persoane influente din mediul interlop internaţional; • Nicolae Iosub – Fost ofiţer în Direcţia a IV-a a Securităţii, în prezent, colonel, şef de secţie în cadrul Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei; • Virgil Irimia – Fost ofiţer superior de securitate, recuperat de SRI sub gradul de colonel. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, a devenit adjunct al şefului secţiei SRI din Botoşani. Destituit din serviciu pentru implicare în afacerile unor firme dubioase de pe raza judeţului respectiv; • Nicolae Irinoiu – Fost ofiţer superior în serviciul de spionaj al Securităţii, menţinut în sistem până după alegerile din 1996. A îndeplinit misiuni informative în SUA şi Turcia. Trecut în rezervă cu gradul de general;
• Juverdeanu – Ofiţer al fostei Securităţi, recuperat de SRI sub gradul de maior. Trecut în rezervă ca urmare a unui şantaj efectuat cu documente falsificate; • Mihai Lazăr – Fost ofiţer de securitate, la întreprinderea de comerţ exterior «Dunărea», aflată sub controlul Securităţii. în prezent, director general al SC «Grivco International» SA; • Pavel Lăscut – înainte de 1989 a fost ofiţer în cadrul Centrului de Informaţii Externe, şef de birou în serviciul Franţa-Benelux-Spania- Portugalia din «Divizia Europa». A acţionat şi în străinătate, sub acoperirea de reprezentant comercial, în Spania şi Portugalia. Sub regimul Constantinescu a devenit adjunct al directorului general al vămilor; • Tudor Lică – Fost ofiţer de securitate. în vara lui 2000 a devenit şeful sectorului servicii paralele de informaţii din «Diviziunea A» a Serviciului Român de Informaţii; • Dan Lungu – Fost ofiţer de securitate. După decembrie 1989 a fost încadrat în secţia SRI din Buzău, sub gradul de căpitan. S-a făcut cunoscut prin faptul că a încercat să racoleze o ziaristă de la cotidianul local «Opinia»; • Vasile Lupu – Fost ofiţer de securitate în cadrul UM 0110. în mod eronat, această unitate a fost considerată o structură menită să combată agenţii KGB din România (aici, fară reţinere, autorii acestui material încearcă să măsluiască adevărul, scoţându-i basma curată pe cei dovediţi ca trădători şi agenţi ai KGB, cum ar fi persoanele ce făceau parte din «Grupul Corbu» – n.a.). în realitate, unitatea fabrica argumente în temeiul cărora cei ce intrau în dizgraţia lui Nicolae Ceauşescu erau acuzaţi de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, tehnică destinată să dezinformeze opinia publică, sensibilă la orice ameninţare rusească. După evenimentele din decembrie 1989, a fost cooptat în structurile SRI, ajungând în scurt timp, mai exact la 27 martie 1994, şef al Diviziunii de contraspionaj. în două legislaturi, a fost prim-adjunct al directorului SRI, sub mandatele lui Virgil Măgureanu şi Costin Georgcscu. în tot acest timp, a depus eforturi considerabile pentru întărirea influenţei foştilor ofiţeri de securitate în toate domeniile vieţii politice, economice şi sociale. La 30 noiembrie 1999 a fost înaintat la gradul de general de corp de armată. Mult mai devreme, presa a semnalat că avansările lui succesive s-au datorat influenţei celor pe care îi urmărise cândva, cei mai mulţi dintre ei persoane importante în stat. Incapabil să se dezbare de metodele fostei UM 0110, a fost implicat în lansarea în public a informaţiei false conform căreia Radu Timofte, viitorul director al SRI, ar fi fost racolat de KGB. A fost trecut în rezervă, sub gradul de general de corp de armată; • Victor Marcu – General în rezervă. Cadru activ al fostei Securităţi, şef de sector în cadrul fostului Centru de Informaţii Externe, responsabil cu problemele emigraţiei române, transferat apoi în Serviciul Român de Informaţii.
O scurtă perioadă de timp a fost prim-adjunct al directorului Virgil Măgureanu. Intrând în conflict cu acesta, Victor Marcu a fost îndepărtat din funcţie şi din SRI, în 1995, pentru legături de afaceri cu mafia arabă. In palmaresul său se înscrie coordonarea ocultă a afacerilor dubioase ale firmei SC «Macons & Co» SA, înregistrată în Belgia, al cărei principal acţionar era fiica sa, Anca Steliana Marcu. Totuşi, a rămas om de casă al Palatului Cotroceni. La un moment dat, sprijinit de forţe obscure, a reuşit să înfiinţeze un punct de vamă în zona centrală a Bucureştilor, urmând să-1 administreze împreună cu acoliţii lui. Când presa a semnalat malversaţiunea, punctul de vamă a dispărut, pur şi simplu, ca şi cum nu ar fi fost. După alegerile din noiembrie 2000, Victor Marcu a devenit adjunct al ministrului privatizării, cu rang de subsecretar de stat. Prudent, şi-a înaintat demisia cu puţin timp înaintea izbucnirii scandalului din jurul lui Sorin Ovidiu Vântu şi a fraudării societăţii de asigurări «Astra»; • Marian Matei – Fost ofiţer de securitate, la serviciul de contrainformaţii al Academiei Militare. Căsătorit cu nepoata fostului lider comunist Ion Dincă. în decembrie 1989 a fost surprins înarmat în sediul CC al PCR, sub gradul de locotenent colonel, între cei destinaţi să-1 apere pe fostul dictator. La 24 martie 1990 a fost angajat în SRI, prin diligentele lui Mihai Stan. în scurtă vreme a ajuns general de brigadă; • Dumitru Mazilu – Fost ofiţer de securitate, fost comandant al Şcolii de securitate de la Băneasa, între anii 1965-1967. A fost destituit ca urmare a tentativei de a falsifica nişte documente referitoare la un accident rutier şi a fost repliat în diplomaţie. A jucat şi rolul de disident, iar imediat după decembrie 1989 a apărut pe scena politică în postura de vicepreşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale. într-una din zilele tulburi din ianuarie 1990, s-a urcat pe un tanc şi a strigat ceea ce n-au strigat niciodată civilii ieşiţi în stradă: „Moarte securiştilor!" După ce s-a angajat în ceva ce părea să fie o lovitură de stat, a dispărut în Elveţia şi a reapărut la Bucureşti mai târziu, când lumea deja îl uitase. în prezent, este vicepreşedinte al unei comisii a Naţiunilor Unite; • Virgil Măgureanu – Primul şef al Serviciului Român de Informaţii, înfiinţat oficial în martie 1990, care a început să se structureze din primele zile ale aceluiaşi an. în aprilie 1992, ziaristul Ioan Itu i-a publicat dosarul de fost ofiţer al serviciului dc sinteze din cadrul Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii. în decembrie 1995, Virgil Măgureanu însuşi şi-a publicat dosarul de informator al Securităţii, fiind probabil avertizat că se pregătea să facă acelaşi lucru o publicaţie centrală; • Vasile Măierean – Fost colonel de securitate, cu preocupări pe linia artă-cultură. în prezent este încadrat în SIE. La 30 noiembrie 1999 a fost înaintat la gradul de general de brigadă;
• Vasile Mălureanu – Colonel în structurile fostei Securităţi. General în structurile actualului Serviciu Român de Informaţii; • Vlad Mărgineanu – Fost ofiţer de securitate, fost şef al secţiei SRI din Braşov. S-a numărat printre fondatorii Băncii Române de Scont, falimentată deliberat în 2002, după dispariţia din conturi a 17 milioane de dolari din patrimoniul societăţii de asigurări «Astra»; • Ştefan Mâşu – Fost ofiţer superior de securitate. După evenimentele din decembrie 1989, a fost pentru scurtă vreme adjunct al şefului secţiei SRI din Prahova, apoi s-a lansat în afaceri. între altele, a fost unul din acţionarii firme SC «Macons & Co» SA, înregistrată în Belgia; • Mecu – Ofiţer superior de securitate, recuperat de SRI, unde a fost înaintat la gradul de general. Comandant al bazei SRI de la Bran; • Teodor Meleşcanu – Conform afirmaţiilor lui Mircea Răccanu, recent decorat de preşedintele Ion Iliescu, înainte de 1989 a fost ofiţer de securitate, sub acoperire de diplomat. După revoluţie, a fost numit ministru de externe, înfiinţând ulterior partidul Alianţa pentru România, pe care 1-a condus la un dezastru total. A candidat la Preşedinţie, pierzând tară drept de apel; • Ilie Merce – Fost colonel de securitate. Şeful sectorului artă-cultură din cadrul «Direcţiei I» a fostei Securităţi. în anii 1985- 1986 a condus compartimentul «Eterul», destinat să combată posturile de radio străine care emiteau în limba română. Ulterior, a fost numit şef al Securităţii din judeţul Buzău. După decembrie 1989, a rămas în Serviciul Român de Informaţii, fiind îndepărtat din serviciu datorită unor numeroase malversaţiuni şi sabotajului deschis la adresa conducerii instituţiei. Trecut în rezervă, s-a alăturat Partidului România Mare, în care a parvenit până la rangul de prim-vicepreşedinte. La alegerile din noiembrie 2000 a candidat pe listele acestui partid şi a fost ales deputat. Ulterior s-a dezvăluit că fusese implicat în acţiuni de poliţie politică şi în prezent se află în proces cu una din victimele acţiunilor sale; • Sever Meşca – Fost ofiţer de securitate, în serviciul de spionaj, cu misiuni îndeplinite în Italia şi Marea Britanie. în prezent, după ce a fost un membru marcant al Partidului România Mare, pe listele căruia a fost ales membru al Parlamentului, a trecut în tabăra PSD, polemizând cu fostul său şef de partid, Corneliu Vădim Tudor; • Iosif Mircea Miclea – Fost ofiţer de securitate, în prezent locotenent colonel, şeful secţiei SRI Maramureş; • Lionel Micu – Fost ofiţer de securitate. După evenimentele din decembrie 1989, a dispărut în străinătate. La începutul lui 1999 a fost expulzat din Canada, fiind identificat ca «membru al Securităţii Române, complice la mai multe atrocităţi»;
• Mircea Miron – Fost ofiţer de securitate. Recuperat de SRI, a devenit primul şef al secţiei din Alba Iulia. Un ofiţer din subordinea sa a trimis scrisori de ameninţare pe adresele unor membri ai opoziţiei; • Victor Mitran – Fost ofiţer de securitate în serviciul de spionaj. Comportându-se anormal în timpul unui exerciţiu în Iugoslavia, a fost supus unui control medical şi i s-a depistat un sindrom paranoic, fiind trecut în rezervă. Imediat după decembrie 1989 a fost reactivat în SRI, dar a provocat daune de imagine serviciului, ieşind în presă cu o sumă (?!) de afirmaţii total fanteziste. A scris şi o carte doldora de enormităţi şi continuă să provoace confuzii în public prin diverse emisiuni de televiziune; • loan Mocan – Fost ofiţer de securitate, în prezent maior, şeful secţiei SRI Bistriţa-Năsăud; • Cornel Moga – Fost ofiţer de securitate. Sub regimul lui Emil Constantinescu, a fost numit şef al secţiei SRI din Bihor. Un fost deţinut politic a divulgat presei faptul că acesta a făcut poliţie politică înainte de 1989,1-a percheziţionat şi chiar 1-a bătut; • Jean Moldoveanu – Fost ofiţer de securitate, fost comandant al trupelor de securitate. După evenimentele din decembrie 1989 a fost primul şef al Poliţiei Române; • Gheorghe Moldovan – Fost colonel de securitate, recuperat de SRL în prima jumătate a anilor '90, a fost numit şef al secţiei SRI Maramureş. Destituit pentru ascultarea ilegală a telefoanelor unor lideri locali ai UDMR, a pretins că ar fi executat operaţiunea din ordinul lui Virgil Măgureanu, însă nu a prezentat nici o probă în acest sens. Condamnat cu suspendarea executării pedepsei; • Ion Alexandru Munteanu – Fost ofiţer de securitate, în cadrul Serviciului Independent «D» (dezinformare), apoi însărcinat cu supravegherea studenţilor străini din centrul universitar Bucureşti. Surprins că se încurcase cu aceştia în diverse afaceri oneroase, a fost degradat, deferit justiţiei şi condamnat la mai mulţi ani de detenţie. După evenimentele din decembrie 1989, eliberat din penitenciar, a traversat o serie de promovări dubioase. în doi ani şi ceva, a fost înaintat de la gradul de soldat la cel de general şi numit director general al Arhivelor Statului. Membru marcant al Partidului România Mare. Decedat; • Vasile Munteanu – Suspect de a fi ofiţer acoperit al fostei Securităţi, calitate în care a fost preluat şi de Serviciul Român de Informaţii. Ca şef al vămii cargo Otopeni are atribuţii în a asigura facilităţile solicitate de transporturile speciale de marfa. Implicat în afacerea de contrabandă «Ţigareta II»; • Constantin Muraru – Fost ofiţer de securitate. în prezent colonel, şef al secţiei SRI din Suceava;
• Ionel Mureşan – Fost ofiţer superior de securitate, recuperat de SRI sub gradul de colonel. în 1998, conducea serviciul contrainformativ al secţiei în care a fost încadrat; • Victor Nacu – Fost ofiţer de securitate, reîncadrat în secţia SRI din Bacău. Nu demult a fost transferat în centrala de la Bucureşti; • Nicolae Nădejde – Fost colonel în serviciul de spionaj al Securităţii. în 1983 a fost numit reprezentant al DIE într-o firmă fantomă, «Marsue Holding», menită să acopere activitatea unor agenţi români din străinătate. Din aceeaşi poziţie a ieşit la pensie, în 1986. După decembrie 1989, a fost somat să vireze banii din contul firmei în contul unei SRL şi a refuzat. în 1993, Serviciul de Informaţii Externe 1-a acţionat în justiţie pentru deturnare de fonduri, gestul ieşind din cutumele spionajului, care obişnuia să-şi spele rufele în familie. în consecinţă, rămâne şi azi să aflăm ce se ascundea, de fapt, în sparele afacerii «Marsue»; • Victor Nănescu – Fost ofiţer superior în serviciul de spionaj al Securităţii, menţinut în sistem până după alegerile din 1996. Trecut în rezervă cu gradul de general; • Torna Năstase – Fost colonel de securitate, în cadrul Serviciului Independent „D" (dezinformare). Reactivat pentru o scurtă perioadă în SRI, fiind apoi trecut în rezervă. A devenit un membru marcant al Partidului România Mare, poziţie din care a utilizat în viaţa politică informaţii obţinute când era în activitate. Decedat; • Grigore Neciu – Fost ofiţer de securitate, secretar de partid al Inspectoratului de Securitate din Cluj. în 1998 era şeful UM 0215 din Cluj; • Aurelian Neferoiu – Fost maior de securitate, locţiitor al şefului serviciului «V» din USLA. După decembrie 1989, a devenit director general al Oficiului de stat pentru probleme speciale al guvernului. în 1997 era adjunctul lui Mircea Gheordunescu la conducerea Agenţiei Naţionale de Control al Exporturilor Strategice şi de Interzicere a Armamentului Chimic (ANCESIAC); • Mişu Negriţoiu – Conform afirmaţiilor lui Mircea Răceanu, recent decorat de preşedintele Ion Iliescu (şi aici se poate observa cum în spatele acestui aşa-zis material informativ se află unul sau mai multe servicii străine, având în vedere că se încearcă insistent scoaterea în evidenţă a decorării lui Răceanu – una din gafele impardonabile ale lui Ion Iliescu, nicidecum a defectării acestuia, motiv pentru care a şi fost judecat pentru trădare şi condamnat la moarte înainte de 1989 – n.a.), a fost ofiţer acoperit de securitate. După decembrie 1989, a jucat un rol important în structurile de putere din România; • Andrei Nica – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub gradul de locotenent colonel. în 1994 făcea parte din conducerea «Diviziunii B» de contraspionaj;
• Nicolae M. Nicolae – Fost ofiţer acoperit al Direcţiei de Informaţii Externe, poziţie din care a fost eliminat după dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa. Fost ministru al comerţului exterior şi ambasador la Washington, sub regimul lui Nicolae Ceauşescu. în primul guvern postrevoluţionar, a revenit la pupitrul comerţului exterior românesc; • Constantin Nicolescu – Fost ofiţer în serviciul de spionaj al Securităţii. în prezent senator de Argeş, preşedinte al comisiei parlamentare de control al activităţii Serviciului de Informaţii Externe; • Dumitru Nicuşor – Fost ofiţer de securitate. în cadrul SRI a fost şeful Centrului Operativ Zonal Dobrogea. în decembrie 1994 a fost înaintat la gradul de general de brigadă; • Carol Nihţă – Fost ofiţer de securitate. în prezent, locotenent colonel, şeful secţiei SRI din Reşiţa, judeţul Caras-Severin; • Ogăşanu – Fost ofiţer de securitate, reîncadrat în SRL Sub gradul de colonel, a condus Centrul Operaţional SRI Ardeal. După trecerea în rezervă, a devenit director al Filialei «Gelsor» din Oradea. A avut un rol important în prăbuşirea Fondului Naţional de Investiţii; • Emil Olariu – Fost ofiţer superior de securitate, recuperat de SRI sub gradul de colonel. în 1998, lucra în cadrul secţiei SRI Harghita; • Oţelea – Fiul generalului Oţelea de la Clubul Sportiv Steaua. Fost ofiţer în Direcţia IV-a a Securităţii. în prezent, colonel în cadrul Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei; • Valerică Pamfil – Fost ofiţer de securitate. în SRI a devenit şef de sector în Brigada Antiteroristă, sub gradul de locotenent colonel. Acuzat de trafic de influenţă; • Gheorghe Pasc – înainte de 1989 a fost maior de securitate. Ulterior, sub directoratul lui Virgil Măgureanu, a fost înaintat la gradul de locotenent colonel şi apoi colonel şi promovat drept şef al «Diviziunii F» din SRI, care stoca informaţiile în calculatoare şi gestiona arhivele instituţiei, înainte de înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor fostei Securităţi, organism civil ce ar trebui să fie echivalentul Institutului «Gauck» din Germania, s-a pensionat medical şi a înfiinţat o firmă particulară de protecţie şi pază. După înfiinţarea CNSAS, moment survenit în 1999, prin nu se ştie ce combinaţie, a reuşit să obţină pentru firma sa exclusivitatea asigurării protecţiei şi pazei Consiliului respectiv. A montat în sediul CNSAS diverse instalaţii specializate, între care se presupune că ar fi şi numeroase microfoane controlate din exterior. Astfel, cei ce ar trebui să studieze comportamentul fostei Securităţi au rămas tot la mâna Securităţii, toate mişcările lor aflându-se sub control; • Petre Pavel – Fost ofiţer de securitate, preluat în structurile SRI sub gradul de colonel. După trecerea în rezervă, a mijlocit fabricarea în
laboratoarele «Diviziunii S» a unui fals angajament de colaborator al Securităţii, în dauna senatorului Corneliu Vădim Tudor şi în beneficiul ziarului «Ziua»; • George Constantin Păunescu – Fost ofiţer acoperit de securitate, calitate în care, înainte de 1989, a condus Agenţia economică românească de la Milano. A avut şi probabil mai are interdicţie de a intra în Italia. Serviciile speciale din Italia ştiu mai multe despre el decât pretinde că ştie SRL Operaţiile din Italia şi le rezolvă printr-o filială din cantonul elveţian Ticino. în 1996, când a fost supus unor cercetări penale, a dispărut iniţial în Elveţia, sub pretextul unui tratament medical. Apoi s-a stabilit temporar în SUA. Din această poziţie, a sponsorizat mai multe călătorii ale lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase peste Ocean, prin intermediul societăţii de lobby «Eurasia Group», cu capital majoritar rusesc; • Petru Pele – Fost ofiţer de securitate. în SRI a devenit şef al secţiei din Timişoara. Intrat în conflict cu Virgil Măgureanu, a făcut public dosarul acestuia de colaborator al Securităţii locale. Scos din sistem, s-a dedicat afacerilor; • Cornel Pentelie – Fost ofiţer de securitate, ajuns ulterior maior în structurile SRL Numele lui veritabil are iniţialele D.M. şi lucra în subordinea generalului Dumitru Bădescu, şeful Diviziunii de contrainformaţii economice. Prezent în dispozitivul care a realizat operaţiunea de contrabandă «Ţigareta II», identificat ca atare după înregistrările video de pe aeroport; • Corneliu Petre – Fost ofiţer de securitate în cadrul Direcţiei a IlI-a de contraspionaj. După decembrie 1989 a fost trecut în rezervă, implicându-se apoi în diverse afaceri cu personaje din anturajul firmei ruseşti «Lukoil»; • Stelian Pintilie – Fost general de securitate, numit ministru al poştelor şi telecomunicaţiilor în primul guvern format după decembrie 1989. în prezent derulează diverse afaceri, tot în domeniul telecomunicaţiilor, împreună cu generalul Tudor Tănase, şeful STS. între altele, a fost şi consilier al firmei «Ericsson», protagonistă a scandalului sistemului de transmisiuni al armatei române; • Ion Pintă – Fost ofiţer de securitate. Primul şef al secţiei SRI Gorj, sub gradul de colonel. A participat la mineriada din iunie 1990, dirijând afluxul minerilor la Bucureşti. Ulterior, a fost cooptat în centrala SRI de la Bucureşti. în aceeaşi poziţie se afla şi în mai 2001, deşi era cercetat de justiţie pentru subminarea puterii de stat; • Radu Podgoreanu – Ginere de general de securitate. în prezent, preşedinte al Comisiei de politică externă a Camerei Deputaţilor; • Gabriel Polmolea – Fost ofiţer de securitate la Braşov. Preluat de SRI, a fost iniţial adjunct al şefului secţiei SRI Dolj. După destituirea şefului său, a fost numit la conducerea secţiei, în iunie 1994, la recomandarea adjunctului SRI, a devenit şeful Centrului Operativ Zonal Oltenia;
• Dumitru Pop – Fost ofiţer de securitate. în SRI, sub gradul de colonel, a devenit adjunct al şefului secţiei din Cluj. îndepărtat din funcţie în iulie 1998; • Viorel Pop – Fost ofiţer de securitate, reciclat în SRI sub gradul de locotenent colonel. Subaltern al lui Gheorghe Moldovan în cadrul Secţiei SRI Maramureş. A fost semnalat că furniza PUNR informaţii din interiorul serviciului; • Ioan Popa – Fost ofiţer în serviciul de spionaj al Securităţii, reciclat în SIE sub gradul de colonel. O vreme a condus Direcţia de analiză şi sinteză; • Doru Popescu – Fost ofiţer de securitate. După evenimentele din decembrie 1989 a dispărut în străinătate. La începutul lui 1999 a fost expulzat din Canada, fiind identificat ca „membru al Securităţii Române, complice la mai multe atrocităţi"; • Ion Popescu – Fost colonel de securitate. In cadrul rezidenţei de spionaj de la Paris, a avut misiunea să-1 compromită pe preotul Vasile Boldeanu şi să transfere Biserica Ortodoxă Română din capitala Franţei sub jurisdicţia Patriarhiei de la Bucureşti. Misiunea a eşuat. Rechemat în ţară, a rămas ofiţer sub acoperire, fiind numit şef al Departamentului Cultelor. După decembrie 1989, cu sprijinul unor înalte feţe bisericeşti cu care probabil colaborase, a înfiinţat «Banca Internaţională a Religiilor». Sponsorizările dubioase, gestionarea incorectă a fondurilor au determinat, în cele din urmă, falimentul răsunător al acestei bănci. In acest faliment au fost implicaţi şi alţi ofiţeri de securitate, legaţi de actualul partid de guvernământ; • Poporoagă – Fost ofiţer inferior de securitate, recuperat de SRI în Diviziunea de filaj. Căzut în capcană cu prilejul afacerii «Terasa Anda»; • Alexandru Constantin Postelnicu – Fost ofiţer de securitate. După evenimentele din decembrie 1989, sub gradul de colonel, a fost primul şef al secţiei SRI Dolj. A încercat să racoleze ziarişti ai presei incomode din Crăiova. Luat în colimatorul presei locale, care a reuşit să-1 fotografieze într-o postură profesională, a fost îndepărtat din funcţie şi, evident, s-a lansat în afaceri; • Ioan Preda – Fost ofiţer de securitate. In SRI, sub gradul de colonel, a devenit şef al secţiei din Constanţa; • Ristea Priboi – Fost colonel de securitate. Cadru activ al UM 0199, subdiviziune a serviciului de spionaj care se ocupa de spaţiul european. Din mai 1988, a fost transferat la UM 0225, altă subdiviziune a spionajului, angajată în infiltrarea emigraţiei române din Europa şi în combaterea posturilor de radio străine care emiteau în limba română. Foşti ofiţeri de securitate afirmă că, înainte de 1989,1-a pregătit pe Adrian Năstase, actualul prim ministru al României, pentru a-1 plasa sub acoperire în Occident. Operaţiunea urma să se desfăşoare în 1990, însă Revoluţia din decembrie 1989 a condus la anularea proiectului. Ulterior, Ristea Priboi a devenit consilier al lui Adrian Năstase şi se afirmă că l-ar avea cu ceva la mână pe prim ministru. După alegerile din noiembrie 2000, Ristea Priboi a devenit deputat şi, la formarea noului
Parlament, Adrian Năstase a încercat să-1 impună ca şef al comisiei parlamentare care controlează activităţile Serviciului de Informaţii Externe. Afacerea a eşuat, ca urmare a intervenţiei în forţă a presei, care reuşise să afle câte ceva despre trecutul lui Ristea Priboi, şi acesta a rămas doar consilier al lui Adrian Năstase, poziţie din care facilitează pătrunderea altor foşti ofiţeri de securitate în structura partidului de guvernământ şi, implicit, în aparatul de stat. în decembrie 2000, Ristea Priboi a fost impus ca membru al consiliului de administraţie al SIF «Oltenia», ceea ce îi permite să controleze activităţile economice ale unui important district al ţării, în colaborare cu un alt fost ofiţer de securitate, Dinuţ Staicu (lipsa unui suport documentat al informaţiilor inserate, pe Staicu îl cheamă în realitate Dinei şi a fost angajat al Miliţiei, reflectă modul tendenţios al diversiunii, realizate în laboratoarele unuia sau mai multor servicii secrete străine – n.a.). Recent, un grup de foşti ofiţeri de securitate a înaintat redacţiilor presei centrale, unor partide şi instituţii o scrisoare din care rezultă că Ristea Priboi este detestat şi de foştii săi camarazi de arme. în această scrisoare, personajul este apelat cu tovărăşescul «Porcule!» Câte ceva despre cum îi lucrează Ristea Priboi pe adversarii politici ai actualului prim ministru mai ştim şi noi. Este inexplicabil cum un om cult, cu studii făcute normal, cu masterate şi doctorate, călătorit în străinătatea occidentală şi vorbitor de limbi străine poate suporta în apropierea sa un asemenea consilier; • Dumitru Prichici – Fost ofiţer în departamentele tehnice ale Departamentului Securităţii Statului. După decembrie 1989, ca asociat al firmei «Zenith Trading Consult», a fabricat şi comercializat clandestin instalaţii pentru ascultarea convorbirilor telefonice. în aceste activităţi 1-a atras şi pe fiul său, Codruţ Prichici. în toamna lui 1997, după ce s-a exhibat la un post de televiziune, a fost trimis în judecată, pentru încălcarea Legii Siguranţei Naţionale; • Florin Radu – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub grad de maior. După trecerea în rezervă, s-a lansat în afaceri, în 1997 era anchetat pentru neachitarea unor credite bancare. în 1998, Partidul Democrat 1-a propus pentru funcţia de şef al Gărzii Financiare din Buzău; • Nicolae Radu – Fost ofiţer de securitate. Cooptat în SRI, sub gradul de colonel, a condus secţia din Galaţi. în primăvara lui 1994 a fost transferat la Bucureşti şi avansat în funcţie şi grad; • Niculae Radu – Fost ofiţer de securitate, reciclat în SRI şi numit şef al serviciului de contraspionaj al secţiei SRI Botoşani. Destituit din serviciu pentru implicare în afacerile unor firme dubioase de pe raza judeţului respectiv; • Ion Raita – Fost maior de securitate, recuperat de SRI şi numit, la începutul lui 1990, şef al biroului SRI din Sinaia. A fost trecut în rezervă în urma
protestelor celor anchetaţi de el anterior momentului decembrie 1989. în 1992, a candidat ca independent pentru funcţia de primar al Sinaiei; • Ştefan Ramfu – Fost colonel de securitate, încadrat în Serviciul Independent de Dezinformare. între altele, lansa în străinătate versiuni fabricate, conform cărora unii disidenţi care nu mai puteau fi reţinuţi în ţară ar fi fost agenţi ai Securităţii. Unul dintre cei ce au suportat acest tratament ignobil a fost matematicianul Mihai Botez. în prezent, predă cursuri de specialitate la Institutul Naţional de Informaţii; • Gheorghe Raţiu – Fost colonel de securitate, fost şef al Direcţiei I de informaţii interne a Securităţii în 1986-1989. Imediat după Revoluţia din '89, a dispărut din România în Germania Occidentală şi a revenit în ţară din China, după ce s-au mai liniştit lucrurile. în prezent, este unul dintre principalii consilieri ai omului de afaceri Sorin Ovidiu Vântu; • Marian Rizea – Fost ofiţer de securitate. Ulterior, a fost cooptat în structurile SRI şi a condus secţia SRI din judeţul Dâmboviţa; • Aurel Rogojanu – Fost colonel de securitate, fost şef de cabinet al generalului Iulian Vlad, şeful Direcţiei Securităţii Statului. După ce a ieşit la pensie din SRI a publicat o carte care justifică acţiunile fostei Securităţi. în prezent, este consilier al lui Radu Timofte, directorul SRI; • Viorel Roş – Fost ofiţer de securitate, absolvent al şcolii de ofiţeri activi a Ministerului de Interne de la Băncasa. încadrat în UM 0279, specializată în informaţii externe. Din 1979, după ce a trecut în rezervă, a lucrat în justiţie. în 1993 a fost numit preşedinte al Tribunalului Municipiului Bucureşti; • Constantin Rotaru – Fost colonel de securitate, în prezent general, adjunct al directorului Serviciului de Informaţii Externe, înainte de decembrie 1989 a fost director adjunct al ICE «Dunărea», funcţie în care s-a menţinut şi în primii ani '90. Ieşind temporar din sistem, a condus trustul de presă «Intact», colaborând şi în prezent foarte strâns cu omul de afaceri Dan Voiculcscu, fost girant al societăţii «Crescent», altă întreprindere a Securităţii, cu sediul în Cipru. Practic, conform celor semnalate de presă, prin generalul Constantin Rotaru, SIE administrează şi acordă protecţie unei părţi a firmelor lui Dan Voiculescu; • Cornel Rudăreanu – Fost colonel de Securitate. în prezent consilier al omului de afaceri Sorin Ovidiu Vântu; • Vaier Rus – Fost şef al Securităţii din Turda, specialist în probleme de iredentism. Preluat în structurile SRI, sub gradul de colonel, ca specialist în problemele minorităţilor. în 1998 era şeful structurii SPP din Transilvania; • Ruşan – Fost ofiţer superior de securitate, recuperat de SRI sub gradul de colonel. înainte de decembrie 1989 a lucrat mână în mână cu generalul Vasile Lupu, care 1-a tras după el. La mijlocul anilor '90, colonelul Ruşan a fost numit şef al Diviziunii de filaj;
• ion Rusu – Alias «Ion Prigoreanu». Fost maior de securitate, profesor de franceză la Şcoala de ofiţeri activi a Ministerului de Interne de la Băneasa. în anii anteriori momentului decembrie 1989 lucra sub acoperire, ca salariat al agenţiei «Agerpres». Imediat după decembrie 1989, a devenit secretar general (de redacţie – n.a.) al revistei «Zigzag» (seria Ion Cristoiu). în prezent, este profesor de franceză la un liceu bucureştean, după ce şi-a trecut doctoratul cu articole scrise de alţii; • Vasile Rusu – Fost ofiţer superior în serviciul de spionaj al Securităţii. După decembrie 1989 şi-a continuat activitatea în cadrul SIE, pentru ca, în martie 1998, după ce a fost înaintat la gradul de general de brigadă, să fie trecut în rezervă; • Ion Savonea – Fost locotenent major de securitate în Sinaia. în primele luni ale lui 1990 a fost implicat în violarea sigiliilor arhivei Securităţii locale; • Ion Săbăreanu – Fost ofiţer de securitate. în SRI a devenit adjunct al şefului Brigăzii Antiteroriste, sub gradul de locotenent colonel. Acuzat de trafic de influenţă; • Cornel Sătmăreanu – Fost ofiţer în direcţiile de contraspionaj şi de contrainformaţii militare (III şi, respectiv IV) ale Securităţii. Trecut în rezervă în 1991. Dar menţinut în structuri paralele celor active. în 1999, a fost propulsat ca martor al apărării în procesul intentat de preşedintele Emil Constantinescu lui Andrei Zeno, care îl acuzase pe şeful statului că ar fi fost agent al unei puteri străine; • Vasile Secăreş – Conform afirmaţiilor lui Mircea Răceanu, recent decorat de preşedintele Ion Iliescu (obsedantă această afirmaţie – n.a.), înainte de 1989 a fost ofiţer acoperit de securitate. Fost cadru didactic la Academia «Ştefan Gheorghiu». După revoluţie, a devenit un membru marcant al grupului novator «Un viitor pentru România». în prezent, este rector al Academiei de ştiinţe politice şi administrative, tot un fel de „Ştefan Gheorghiu", cu altă pălărie; • Constantin Silinescu – Fost colonel de securitate, ofiţer operativ în străinătate în perioada 1974- 1984 şi şef de direcţie în serviciul de spionaj comunist. După decembrie 1989 a fost menţinut în sistem, fiind înaintat la gradul de general şi promovat drept adjunct al directorului Serviciului de Informaţii Externe. A colaborat cu generalul Florentin Popa, în operaţiuni de trafic de armament. în urma unui conflict cu generalul Ioan Talpeş, directorul SIE, a fost trecut în rezervă. După alegerile din noiembrie 2000, a devenit consilier al lui Adrian Năstase, poziţie în care se menţine şi astăzi; • Ion Tomiţă Sima – Fost ofiţer de securitate. Colonel dr. ing. în cadrul Serviciului de Telecomunicaţii Speciale. La 30 noiembrie 1999, a fost înaintat la gradul de general de brigadă;
• Tiberiu Simon – Fost ofiţer de securitate. în prezent locotenent colonel, şef al secţiei SRI din Bacău; • Ovidiu Soare – Fost ofiţer de securitate, în cadrul Direcţiei a V-a, menită să asigure paza şi protecţia vârfurilor ierarhiei comuniste. A asigurat protecţia şi paza lui Nicu Ceauşescu şi, apoi, a Alexandrinei Găinuşe. Pe parcursul evenimentelor din decembrie 1989 s-a ascuns la Circa 1 Miliţie. în prezent, este şeful Diviziunii «A» din SRI; • Vlad Soare – Fost ofiţer acoperit de securitate în cadrul Băncii Române de Comerţ Exterior, la devalizarea căreia a contribuit după decembrie 1989. în prezent, preşedinte al Grupului financiar «Gelsor», proprietatea omului de afaceri Sorin Ovidiu Vântu; • Sobolu – Fost ofiţer în Direcţia a IV-a a Securităţii. în prezent, colonel, şef de secţie în Direcţia Generală de Informaţii a Armatei; • George Sotir – Fost ofiţer în Direcţia a IV-a a Securităţii, în prezent, colonel, şeful serviciului forţe aeriene din cadrul Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei; • Ilie Şuba – Fost ofiţer al Securităţii Municipiului Bucureşti, profilat în problemele tineretului şi studenţilor. După evenimentele din decembrie 1989 sa dat la fund, revenind la suprafaţă în aprilie 1990, ca ofiţer SRL A condus brigada antiteroristă şi a fost consilier al comisiei parlamentare a lui Sergiu Nicolaescu, pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989. în 1997 a trecut în rezervă. Ulterior, a devenit şeful Departamentului protocol şi protecţie personal de la «World Trade Center» din Bucureşti; • Dinuţ (corect Dinei – n.a.) Staicu – Fost ofiţer de securitate în inspectoratul de resort din judeţul Dolj (a lucrat în Miliţie, deci conotaţia Staicu – Securitate este falsă – n.a.). După decembrie 1989, spre a i se pierde urma, a dezvoltat diverse afaceri nu prea curate în judeţul Hunedoara, profitând de statutul acestuia de zonă defavorizată. Când apele s-au mai liniştit, a revenit la Craiova. A avut o contribuţie importantă la falimentarea Băncii Internaţionale a Religiilor. în prezent, controlează prin interpuşi Societatea de Investiţii Financiare Oltenia. Este strâns legat de omul de afaceri Sorin Ovidiu Vântu şi de Ristea Priboi, consilierul lui Adrian Năstase; • Laurenţiu Stamatescu – Fost maior de securitate în serviciul de contrainformaţii din judeţul Covasna. In timpul evenimentelor din decembrie 1989, a fost implicat în împuşcarea mortală a subinginerului Gheorghe Şuiu. Ulterior, cooptat în Serviciul Român de Informaţii, a ajuns la gradul de colonel şi la funcţia de şef al secţiei SRI din Covasna; • Gelu Stan – Fost ofiţer de securitate, în probleme de culte, în 1998 era secretarul organizaţiei din Cluj a Partidului Naţional Român, prezidat de Virgil Măgureanu;
• Mihai Stan – Fost colonel de securitate în cadrul Serviciului Independent de Dezinformare. După decembrie 1989 a devenit adjunct al directorului SRI Virgil Măgureanu, fiind înaintat la gradul de general. înlăturat din funcţie în urma afacerii Berevoieşti, constând în proasta gestionare a transportului unor documente ale fostei Securităţi, a fost numit şef al Direcţiei Relaţii Internaţionale din Fondul Proprietăţii Private. Curând, a devenit şeful Centrului de Documentare Operativă al Serviciului de Potecţie şi Pază. A fost din nou înlăturat din serviciu, pe fondul scandalului provocat de operaţiunea de contrabandă de stat «Ţigareta II». în prezent, nici mai mult şi nici mai puţin, este director general al Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului din România; • Ion Stănescu – Fost ofiţer de securitate, în prezent locotenent colonel, şeful secţiei SRI din Ploieşti; • Ion Stoica – Fost colonel de securitate. înainte de 1989, a lucrat în cadrul Securităţii Municipiului Bucureşti. După 1989, a fost reintegrat în SRI şi, pentru a i se pierde urma, a fost transferat în funcţia de şef al secţiei SRI din judeţul Dâmboviţa. După ce s-au mai liniştit lucrurile, a fost rechemat la Bucureşti şi, odată cu înlocuirea lui Virgil Măgureanu, s-a pensionat. A fost imediat angajat drept consilier al lui Adrian Năstase, al cărui partid se afla atunci în opoziţie. După alegerile din noiembrie 2000 a rămas în aceeaşi poziţie. în paralel, a fost şef al serviciului de protecţie internă al Băncii Internaţionale a Religiilor, falimentată de o bandă de foşti ofiţeri de securitate. După ce Adrian Năstase a fost numit prim ministru, a fost onorat cu funcţia de director general adjunct al vămilor româneşti; • Ion Şandru – Fost colonel de securitate, cooptat după 1989 în Serviciul Român de Informaţii, şi trecut în 1997 în rezervă. Contează ca om al lui Mircea Gheordunescu, unul dintre adjuncţii SRI. După trecerea în rezervă, a devenit şeful oficiului juridic al Băncii Internaţionale a Religiilor, înfiinţată şi prezidată de un alt fost colonel de securitate, Ion Popescu. Economiile depunătorilor au fost irosite şi, în 2000, BIR a dat faliment. Ulterior, în numele lui Mircea Gheordunescu, s-a implicat în privatizarea «Hotelului Bucureşti», defavorizând numeroşi investitori corecţi în avantajul unei veritabile mafii de escroci financiari. Ulterior, a devenit consilier juridic şi secretar AGA la SC «BucureştiTurism» SA; • Constantin Şerban – Fost ofiţer de securitate, provenit de la UM 0110, preluat apoi în structurile SRI. Fost şef al secţiei din Târgu Mureş, până în primăvara lui 1998, când a fost trecut în rezervă, sub gradul de colonel. Reactivat în iulie 1998, a fost numit şef al secţiei SRI din Cluj; • Bebe Şerbănescu – Fost ofiţer de securitate, reîncadrat în SRI. Finul lui Dinei Staicu. După ce a renunţat la serviciu, a adus din străinătate
echipamente de ascultare şi înregistrare, folosite în combinaţiile dubioase ale naşului său din Craiova; • Ion Şerbănoiu – Fost ofiţer superior de securitate, general, şef al Inspectoratului de securitate din Cluj. După evenimentele din decembrie 1989, a condus sistemul de protecţie şi pază al Băncii «Dacia Felix», care a fost în scurtă vreme prăbuşită în faliment; • Alexandru Şomlea – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub gradul de colonel. După trecerea în rezervă, a devenit copatronul unei firme din Centrul Civic; • Marian Ştefan – Fost ofiţer de securitate. în prezent, colonel, şef al secţiei SRI din Timişoara; • Ion Manole Ştefănuţ – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI. La 30 noiembrie 1999, a fost înaintat la gradul de general de brigadă; • Ion Ştirbu – Fost ofiţer de securitate. înainte de decembrie 1989, s-a numărat printre cei ce asigurau paza lui Nicolae Ceauşescu. Trecut în rezervă cu gradul de locotenent colonel, a devenit director adjunct al vămii din Galaţi. în primăvara lui 1994 a fost rechemat din rezervă, pentru a fi încadrat în funcţia de şef al secţiei SRI din Galaţi; • Tudor Tănase – în 1976-1978 a fost ofiţer în cadrul Direcţiei de Informaţii Externe. în perioada 1978-1989, a lucrat în cadrul Unităţii Speciale «R», din Departamentul Securităţii Statului. în 1993, a fost recuperat de guvernul lui Nicolae Văcăroiu şi reîncadrat în Serviciul de Telecomunicaţii Speciale. S-a implicat în numeroase afaceri particulare, bazate pe fonduri obscure, împreună cu fostul general de securitate Stelian Pintilie. în mai 2001, deşi participările sale la firme cu profil similar nu erau lichidate, a fost numit şef al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, cu gradul de general. Actualul guvern nu a luat în consideraţie semnalele de alarmă ale presei; • Alexandru Tănăsescu – General de securitate, trecut în rezervă în 1999. Cadru activ al fostei Direcţii de Informaţii Externe, pentru care a îndeplinit mai multe misiuni în străinătate, cu precădere în SUA. După decembrie 1989, a rămas încadrat în Serviciul de Informaţii Externe, parvenind până la funcţia de prim adjunct al directorului acestuia. Obiect al unor frecvente campanii de presă, a fost îndepărtat din serviciul de spionaj în cursul anului 2000. Ulterior, a devenit consilier al directorului trustului de construcţii „Aedificia Carpaţi". Acest trust construise actualul sediu al SIE de la Băneasa şi directorul lui, Petre Badea, era îndatorat lui Alexandru Tănăsescu, fiind favorizat de acesta la licitaţie. Remarcăm faptul că trustul de construcţii „Aedificia Carpaţi", prin intermediul unor alţi ofiţeri din fosta Securitate, a beneficiat şi beneficiază de comenzi importante din partea statului: Biblioteca Naţională, consolidarea Palatului Telefoanelor, sediul Sistemului de
Telecomunicaţii Speciale, refacerea Palatului Regal etc. Toţi au supt de la Petre Badea, până când l-au adus în pragul falimentului; • Ion Tănăsoiu – Fost ofiţer acoperit de securitate, care a acţionat cu prioritate în spaţiul Bénélux. Prin odraslele sale, Oana si Nineta, a fost implicat în afacerile dubioase ale firmei SC „Macons & Co" SA, înregistrată în Belgia; • Răzvan Temeşan – Fost ofiţer acoperit de securitate în cadrul Băncii Române de Comerţ Exterior. După decembrie 1989, a devenit directorul ei, funcţie în care s-a menţinut până când a falimentat-o. Deşi a fost chemat în justiţie, fiind şi reţinut preventiv, a reuşit să scape cu faţa relativ curată. în prezent, se constată că e implicat profund în afacerile lui Sorin Ovidiu Vântu, în calitate de consilier al contestatei Bănci Române de Scont; • Teodor – Fost ofiţer în cadrul Direcţiei a IV-a a Securităţii, în prezent, colonel, locţiitor de şef de secţie în cadrul Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei; • Aurel Teodorescu – Fost ofiţer de securitate din Bucureşti. După decembrie 1989, a devenit comisar în Garda Financiară, şef de departament la Primăria Capitalei, apoi director adjunct al Direcţiei Generale a Vămilor. A fost remarcat de presă deoarece favoriza importuri dubioase de ţigări; • Teslovan – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub gradul de colonel. în 1998, lucra în cadrul secţiei SRI din Harghita; • Tinea – Fost ofiţer superior de securitate. Recuperat de SRI, a condus Centrul Operativ Zonal de la Oradea; • Tinea – Fost ofiţer inferior de securitate, recuperat de SRI în Diviziunea de filaj. Căzut în capcană cu prilejul afacerii «Terasa Anda»; • Gheorghe Tinea – Conform afirmaţiilor lui Mircea Răceanu, recent decorat de preşedintele Ion Iliescu (!!!), a fost ofiţer de securitate care a lucrat sub acoperirea Ministerului de Externe. La începutul anilor '80, i-a fost refuzată viza de intrare în SUA. în 1994 a fost desemnat ministru al apărării. Ulterior s-a înscris în ApR, formaţiunea politică falimentară a lui Teodor Meleşcanu. în prezent este ambasador la Praga; • Radu Tinu – Fost maior de securitate, adjunct al Securităţii judeţului Timiş, responsabil al compartimentelor de contraspionaj şi dezinformare. Arestat în decembrie 1989 şi anchetat în «Lotul Timişoara». După doi ani şi ceva a fost eliberat din detenţie, din lipsă de probe. împreună cu Valentin Ciucă, a fondat societatea „Tival Impex" SRL, care a prosperat în timpul embargoului impus Iugoslaviei. Deşi a declarat că nu ar dori revenirea la comunism, toate intervenţiile lui publicistice excelează în elogiul fostei Securităţi; • Maria Tiriboi – Fost ofiţer de securitate, care avea în supraveghere Institutul de Cercetări şi Proiectări Tehnologice în
Transporturi. în 1992, a reapărut în instituţie, de data aceasta ca ofiţer SRI; • Gheorghe Toader – Fost ofiţer în serviciul de spionaj al Securităţii. Sub directoratul lui Ioan Talpeş, a fost adjunct al şefului SIE. în decembrie 1994, a fost înaintat la gradul de general de brigadă. Trecut în rezervă la 3 aprilie 2000; • Constantin Torna – Fost ofiţer superior de securitate. Recuperat de SRI, a fost adjunct al şefului secţiei din Bacău, apoi şeful ei provizoriu, numit ca atare în ianuarie 1998; • Alexandru Tonescu – Fost ofiţer superior de securitate. în prezent, general, membru în conducerea centrală a SRI; • Ioan Trifu – Fost ofiţer de securitate. Până în ianuarie 2002 a condus secţia SRI Bistriţa-Năsăud; • Alin Vivian Tudose – Fost colonel de securitate în Direcţia a Il-a de contrainformaţii economice. Nu a fost semnalată reciclarea lui în SRI, dar în toamna lui 1999 a ieşit în presă cu informaţia că Radu Câmpeanu ar fi lucrat pentru Securitate. Dezinformările de această natură nu sunt propulsate în public la întâmplare, ci în cadru organizat şi în funcţie de interesele de moment ale conducerii securiste a SRI; • Romică Ţurcanu – Fost ofiţer de securitate. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, recuperat de SRI sub gradul de colonel, a fost numit şef al secţiei SRI din Botoşani. Destituit din serviciu ca urmare a implicării sale în jocul piramidal „Caritas"; • Olimpian Ungherea – Fost ofiţer de securitate, încadrat iniţial în inspectoratul de la Craiova. Transferat la Bucureşti, a condus revista „Pentru Patrie" a Ministerului de Interne. Autor de romane poliţiste. După decembrie 1989, a devenit consilier de presă al PDSR şi vicepreşedinte al organizaţiei din sectorul 3 Bucureşti. în 1997, la un semn din culise, şi-a înaintat zgomotos demisia, scriind şi o carte în care Ion Iliescu era batjocorit copios; • Marian Ureche – Fost colonel de securitate, fost adjunct al şefului Direcţiei I de informaţii interne. Implicat în combaterea posturilor de radio care emiteau în limba română. După ce a ieşit la pensie din SRI, a scris în colaborare o carte în care erau exaltate virtuţile fostei Securităţi. După alegerile din noiembrie 2000, a fost numit director al Serviciului Independent de Protecţie şi Anticorupţie din Ministerul Justiţiei; • Gavrilă Vălean – Fost ofiţer în Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii. în prezent, face parte din conducerea SC «Alliancecoop». în 19951996, a fost contactat de Direcţia înzestrării Armatei, în vederea facilitării unor exporturi dubioase de armament; • Constantin Vâlceanu – Fost ofiţer de securitate, specializat în exporturi de armament. în 1997, a devenit adjunct al lui Mircea Gheordunescu
la conducerea Agenţiei Naţionale de Control al -Exporturilor Strategice şi de Interzicere a Armamentului Chimic (ANCESIAC). Ulterior a devenit director general al firmei „Pro România Consult"; • Victor Velişcu – Ofiţer de securitate trecut în rezervă după decembrie 1989. în prezent este principalul consilier al şefului SRI, Radu Timofte, fost ofiţer de grăniceri, fară nici o pricepere în domeniul informaţiilor. în numele lui, Victor Velişcu leagă şi dezleagă totul în SRI, favorizându-i permanent pe foştii ofiţeri de securitate, în detrimentul absolvenţilor Institutului Naţional de Informaţii. Victor Velişcu este cunoscut şi pentru relaţiile sale deosebit de strânse cu Sorin Ovidiu Vântu, om de afaceri specializat în operaţiuni frauduloase, cu tentacule întinse în întregul sistem financiar şi bancar românesc. A şi lucrat pentru acesta, timp de câţiva ani; • Gheorghe Vicol – Fost ofiţer de securitate. în 1998 era şeful biroului SRI din Oneşti, judeţul Bacău; • Mihai Vidican – Fost ofiţer de securitate. După decembrie 1989, a fost încadrat în SRI, la secţia din Timişoara. După un scandal privind strângerea unor semnături în favoarea candidaturii lui Viorel Sălăgean la Preşedinţie, corvoadă la care au contribuit şi secţiile SRI din Ardeal, s-a pensionat; • Tănase Vizitiu – Fost ofiţer de securitatre. După evenimentele din decembrie 1989, a fost cooptat în Brigada antiteroristă a SRI, în efectivele ei dislocate la Aeroportul Internaţional Otopeni. în 1992, s-a constatat că livra informaţii de serviciu revistei «Europa», editată de Ilie Neacşu, până mai ieri deputat al PRM, sărit ulterior în barca PSD; • Dan Vladu – Fost ofiţer de securitate. în SRI a devenit şeful sectorului contraspionaj din cadrul secţiei din Constanţa, în primăvara lui 2000, a fost remarcat filând stafful PDSR, aflat în vizită în localitate; • Teodor Vlaicu – Fost ofiţer superior de securitate, recuperat de SRI sub gradul de colonel. înainte de decembrie 1989 a condus sectorul de contrainformaţii din Cluj. Aceeiaşi misiune i-a revenit şi după înfiinţarea SRI, la scara întregii Transilvanii. Fiul său a fost încadrat în secţia SRI Cluj, deşi nu avea pregătirea necesară. • Ioan Vlăduţ – Fost ofiţer de securitate. Sub gradul de locotenent colonel, a fost unul dintre primii şefi ai Centrului Operativ Zonal Oltenia al SRI; * • Ilie Vrânceanu – Fost ofiţer de securitate şi fost şef al filialei Fondului Naţional de Investiţii din judeţul Bistriţa. Fondul a fost falimentat de Sorin Ovidiu Vântu, care şi-a însuşit fraudulos cea mai mare parte din banii a 300.000 deponenţi; • Ion Zahiu – Fost ofiţer de securitate. După evenimentele din decembrie 1989, a fost cooptat în structurile SRI, fiind înaintat la gradul de
colonel şi avansat în funcţia de şef al secţiei SRI din Buzău. După trecerea în rezervă, a devenit director în filiala din România a companiei DHL; • Dumitru Zamfir – Fost colonel de securitate, în prezent general SRI, şef al serviciului care asigură şi interceptările convorbirilor telefonice. La 30 noiembrie 1999, a fost înaintat la gradul de general de brigadă. Cei care îl cunosc afirmă că s-ar fi îmbogăţit prin deturnări de fonduri din bugetul SRI; • Grigorie Zăgărin – Fost ofiţer de securitate. Preluat în structurile SRI a fost înaintat la gradul de colonel şi, apoi, de general de brigadă. S-a pensionat recent, din funcţia de şef al Diviziunii de contraspionaj; • Andrei Zeno – Fost ofiţer de securitate. După decembrie 1989 a fost trecut în rezervă. Sub preşedinţia lui Emil Constantinescu 1-a acuzat pe şeful statului că ar fi fost agent al unei puteri străine. Declaraţiile sale au fost administrate de PRM astfel încât să genereze un scandal cât mai răsunător. Condamnat cu suspendare, Andrei Zeno a devenit deputat PRM. Decedat". IV. Serviciul de Informaţii Externe (S.I.E.) – realizări şi controverse Conform specialiştilor, Serviciul de Informaţii Externe organizat în baza Legii nr. 1 din 1998 (modificată şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 18 octombrie 2000) este o instituţie fundamentală a sistemului siguranţei naţionale, fondată pe baze constituţionale şi supusă controlului parlamentar, care îşi aduce contribuţia specifică la protecţia, sprijinirea şi promovarea intereselor României, în cadrul concepţiei unitare definite în Strategia de Securitate Naţională. In concordanţă cu aceasta, obiectivele Serviciului pentru perioada următoare şi într-o perspectivă previzibilă vizează, în mod prioritar, creşterea substanţială a performanţei activităţii şi concentrarea acesteia pe direcţiile esenţiale de acţiune stabilite prin planificarea strategică (combaterea ameninţărilor asimetrice, în primul rând a terorismului şi criminalităţii transfrontalière, contraspionajul extern, promovarea intereselor politice şi economice, cooperarea externă etc.). La acestea se adaugă, ca un element de o deosebită importanţă, sprijinirea procesului de integrare europeană şi euro-atlantică a României, prin întărirea şi valorificarea adecvată a relaţiilor de parteneriat stabilite cu serviciile similare din statele vest-europene. Contextul nou creat în climatul internaţional, după evenimentele din septembrie 2001, a impus o reevaluare profundă a conceptelor din domeniul securităţii, determinând reconsiderarea rolului şi extinderea competenţelor serviciilor de informaţii din ţările democratice. în ceea ce îl priveşte, Serviciul de Informaţii Externe şi-a stabilit propria strategie care vizează transformarea sa într-un Serviciu modern, eficient şi flexibil, cu un grad înalt de
compatibilitate şi interoperatibilitate cu structurile omoloage din statele democrate, capabil să răspundă operativ şi calificat la comanda socială. Sunt convins că suportul civic pro-activ venit din partea societăţii româneşti, inclusiv prin dezvoltarea modelului culturii de securitate promovat de elitele intelectuale, creşterea calităţii comunicării cu societatea civilă şi mediatizarea corectă se vor constitui în elemente dinamizatoare de consacrare a Serviciului de Informaţii Externe ca instituţie modernă, dedicată protejării şi promovării intereselor vitale ale României. a. Scurt istoric Puţini ştiu că actualul serviciu de spionaj al României are o istorie (oarecum) comună cu cea a serviciilor de contraspionaj. Mai mult, spionii români au fost recunoscuţi, şi ca atare le-a fost creat un cadru organizat (legal), abia la 30 martie 1951. Asta nu înseamnă automat că ei n-au existat până în „zorii" regimului comunist. Doar că nu apăreau pe hârtie Până una-alta, să reţinem că, la 12 noiembrie 1859, prin înaltul Ordin de Zi nr. 83, s-a înfiinţat Statul Major General al Armatei, în cadrul căruia funcţiona „Secţia a Il-a", considerată primul serviciu de informaţii al Armatei Române; în anul 1882, în cadrul Secţiei a 11-a a fost înfiinţată Diviziunea a Il-a – informaţii, cu trei subdiviziuni: contraspionaj, informaţii externe şi informaţii interne; La 17 martie 1908, a fost adoptată o nouă lege a Poliţiei, în care se prevedea şi înfiinţarea Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale (DPSG). Pentru prima dată, a fost reglementată munca informativă cu agentură şi folosirea personalului acoperit; din 1908 şi până în 1922 în fruntea DPSG s-a aflat Iancu Panaitescu; în anul 1917 a luat fiinţă Serviciul de informaţii şi contrainformaţii, condus de Romulus R Voinescu; La 22 iunie 1919, printr-un Decret-lege de reorganizare a Ministerului de Interne, a fost constituită Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, având în componenţă Serviciul Siguranţei şi Controlul Străinilor; Prin Decretul nr. 999 din 13 martie 1924 s-a creat Consiliul Superior al Apărării Ţării, prezidat de rege, cu atribuţii pe linia adoptării deciziilor de bază în domeniul apărării naţionale; Din anul 1924 a funcţionat Serviciul Secret de Informaţii, care, începând cu luna noiembrie 1940, se va numi Serviciul Special de Informaţii (SSI); la conducerea acestuia s-au aflat, printre alţii, Mihail Moruzov (1924-1940) şi Eugen Cristescu (12 noiembrie 1940-23 august 1944); Prin Decretul nr.221 din 30 august 1948 a luat fiinţă Direcţia Generală a Securităţii Poporului (DGSP), în fruntea ei fiind numit generalul-locotenent Gheorghe Pintilie;
La 30 martie 1951, prin Decretul nr. 50, DGSP a fost transformată în Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS); prin acelaşi act normativ a fost creată Direcţia A – Informaţii Externe; Ulterior, activitatea de informaţii externe a avut subordonări diverse, astfel: • 1954-1963: Direcţia I, subordonată Ministerului Afacerilor Interne (MAI); • 1963: s-a înfiinţat Direcţia Generală de Informaţii Externe (DGIE), tot în componenţa MAI; • 1968-1972: DGIE a fost subordonată Consiliului Securităţii Statului (CSS), separat de MAI; • 1972-1978: Departamentul de Informaţii Externe, a funcţionat în cadrul CSS din Ministerul de Interne; • 1978-1989: Centrul de Informaţii Externe (CIE), subordonat Departamentului Securităţii Statului (DSS); • La 8 februarie 1990, prin Decretul nr.lll al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, a fost reorganizat CIE; • La 13 decembrie 1990, Legea nr. 39 stipulează apariţia SIE, subordonat Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT); • La 6 ianuarie 1998 a fost adoptată Legea nr.l privind organizarea, funcţionarea şi activitatea SIE, act normativ aflat în vigoare în prezent. b. Conducători In privinţa celor care au condus serviciile de spionaj din România, ne vom face datoria să-i trecem în revistă, mai ales că despre aceştia s-au scris nenumărate rânduri: - M1HAIL MORUZOV – şef al Serviciului Secret de Informaţii (12.04.192413.09.1940); - EUGEN CR1STESCU – director al Serviciului Secret de Informaţii, care, din 13.11.1940, se va numi Serviciul Special de Informaţii – SSI (12.11.1940 – 23.08.1944); -VICTOR SIMINEL – director general al SSI (25.08.1944-20.09.1944); -IOAN LISSIEVICI – director general al SSI (25.09.1944-25.12.1944); -GHEORGHE SÄVOIU – director general al SSI (25.12.1944-06.03.1945); -NICOLAE STĂNESCU – director general al SSI (12.03.1945- 12.07.1945); -LUCIAN STUPINEANU – director general al SSI (12.07.1945 – ianuarie 1947); - SERGHEI NICOLAU – director general al SSI (ianuarie 1947aprilie 1951); şeful Direcţiei A – Informaţii Externe, din cadrul Direcţiei Generale a Securităţii Statului – DGSS (aprilie 1951 – martie 1954);
-VASILE VÂLCU – şeful Direcţiei I – Informaţii Externe, din cadrul DGSS (martie 1954 – 16.12.1955); - MIHAI GAVR1LIUC – şeful Direcţiei I – Informaţii Externe, din cadrul DGSS (16.12.1955 – 15.07.1959); - NICOLAE DOICARU – şeful Direcţiei I – Informaţii Externe, din cadrul DGSS (1959 – 1963); adjunct al ministrului de interne şi şef al Direcţiei Generale de Informaţii Externe, din cadrul Consiliului Securităţii Statului – CSS (1963 – 1972); prim-adjunct al ministrului de interne şi şef al Departamentului de Informaţii Externe – DIE, din cadrul CSS (1972 – 04.03.1978); -ALEXANDRU DĂNESCU – şef al DIE, din cadrul Departamentului Securităţii Statului – DSS (iunie 1978 -octombrie 1978); -ROMUS DIMA – secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Centrului de Informaţii Externe – C1E, din cadrul DSS (15.1_0.1978 – 01.09.1980); - NICOLAE PLEŞIŢĂ – prim-adjunct al ministrului de interne şi şef al C1E, din cadrul DSS (01.09.1980 -01.12.1984); - ARISTOTEL STAMATOIU – adjunct al ministrului de interne şi şef al C1E, din cadrul DSS (01.12.1984 -06.01.1990). b. 1. Şefii Serviciului de Informaţii Externe -MIHAI CARAMAN – adjunct al ministrului apărării naţionale şi comandant al CIE (18.01.1990 -13.12.1990); director al Serviciului de Informaţii Externe – SIE ( 13.12.1990 – 09.04.1992); -IOAN TALPEŞ – director al SIE (09.04.1992 -31.07.1997); - CĂTĂLIN HARNAGEA- director al SIE (31.07.1997 -31.12.2000); - GHEORGHE FULGA – director al SIE (12.02.2001 -prezent). c. Combaterea terorismului internaţional în viziunea S.I.E. Problematica terorismului internaţional contemporan a căpătat valenţe deosebite odată cu tragicele evenimente petrecute în Statele Unite ale Americii la 11 septembrie 2001, determinând schimbarea viziunii majorităţii statelor lumii faţă de acest flagel, indiferent dacă s-au confruntat sau nu cu acte teroriste pe teritoriile lor naţionale. Atentatele din SUA au modificat radical percepţia asupra terorismului la scara întregii planete, ducând în mod implicit la concluzia factorilor de decizie politică şi a experţilor avizaţi că „lumea s-a schimbat", perspectivă din care se impune o nouă „reaşezare a priorităţilor" în privinţa securităţii şi siguranţei naţionale şi internaţionale. în esenţă este vorba de instituirea a patru arii principale de acţiune: 1) asigurarea solidarităţii politice şi a voinţei ferme pentru implicarea comună împotriva tuturor structurilor teroriste;
2) identificarea şi analizarea cauzelor profunde care pot genera atitudini extremiste şi acte de terorism; 3) adoptarea celor mai potrivite măsuri de anihilare, în cadrul unor acţiuni complexe de parteneriat şi cooperare; 4) stimularea şi încurajarea iniţiativelor şi activităţilor antiteroriste pe plan internaţional. România, angajată ferm în efortul internaţional de prevenire şi combatere a terorismului, a instituţionalizat această activitate prin crearea pârghiilor legislative şi operaţionale necesare desfăşurării în condiţii optime a acţiunilor de profil. Astfel, a fost elaborată şi aprobată Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere a Terorismului, document fundamental în articularea activităţii tuturor factorilor cu responsabilităţi în asigurarea securităţii şi siguranţei naţionale. Pentru implementarea prevederilor Strategici a fost înfiinţat Sistemul Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului. în cadrul acestei structuri, Serviciului de Informaţii Externe (SIE) îi revine sarcina obţinerii de date şi informaţii din exterior vizând cunoaşterea şi prevenirea acţiunilor grupărilor şi organizaţiilor extremist-teroriste care pot leza siguranţa naţională a României, stabilitatea şi securitatea regională sau internaţională. în conformitate cu această prerogativă, Serviciul de Informaţii Externe a dezvoltat pe segmentul antiterorist o strategie de sincronizare coerentă şi eficientă cu celelalte instituţii componente ale sistemului de securitate naţională. Totodată, a iniţiat realizarea unui schimb de date reciproc avantajos cu omologii externi, o prioritate absolută în domeniu constituind-o obţinerea de informaţii referitoare la factorii de risc terorist ce ameninţă, în ţară şi exterior, securitatea unor obiective sau interese ale României. în ce priveşte paza şi securitatea reprezentanţelor permanente ale României în diferite ţări ale lumii, Serviciul de Informaţii Externe cooperează strâns cu Ministerul Afacerilor Externe pentru asigurarea condiţiilor menite să elimine riscurile care pot pune în pericol viaţa sau integritatea fizică a personalului. Tot în scop preventiv, în conformitate cu competenţele legale care îi sunt conferite, Serviciul de Informaţii Externe participă, alături de alte instituţii abilitate, la informarea şi avertizarea cetăţenilor români care se deplasează în zone „sensibile" asupra riscurilor de natură teroristă. Analiza rezultatelor obţinute până în prezent atestă faptul că Serviciul de Informaţii Externe s-a dovedit un partener activ în sistemul de alianţe politicomi li tare la care România este parte. Priorităţile de acţiune actuale şi de perspectivă sunt axate pe identificarea ameninţărilor ce pot rezulta din prezenţa ţării noastre pe fronturile de luptă, alături de forţele coaliţiei internaţionale, sau din poziţionarea geo-strategică în proximitatea unor focare
de conflict, precum şi pe luarea măsurilor ce se impun pentru prevenirea unor acte de natură teroristă. Proiectele de viitor ale Serviciului de Informaţii Externe pe acest segment vizează multiplicarea eforturilor, în cadrul organizat al demersului internaţional de combatere a terorismului, care au ca finalitate, pe termen mediu, obţinerea unui plus de securitate şi consolidarea statutului României de membru marcant al organismelor internaţionale de securitate. în altă ordine de idei, dacă tot am vorbit de securitate la nivel global, să vedem care este Strategia de securitate a României. d. S.I.E. a fost atras în scandaluri. Războiul petrolului, acuze şi fapte De partea cealaltă, S.I.E. (la fel ca şi SRI) a mai fost acuzată că a asistat cu pasivitate la anumite acţiuni ce au adus şi aduc mari prejudicii economiei naţionale. Printre acestea se numără o afacere cu iz petrolier, desfăşurată acum doi ani. Concret, opt grupuri petroliere transnaţionale şi-au dat mâna pentru a forma compania ce va realiza proiectul de construcţie a conductei care va face legătura între zăcămintele petroliere din Baku (Azerbaidjan) şi terminalul turc Ceyhan, trecând prin Tbilisi (Georgia). Alegerea acestei variante, urmată de „anumite rute", scoate practic ţara noastră din traseul ţiţeiului caspic, fapt ce aduce mari prejudicii de ordin economic şi financiar României. Curios este că, după cum se arată în câteva rapoarte ale serviciilor secrete din Rusia, confirmate de agenţiile similare occidentale, ceea ce s-a petrecut în acele zile s-a datorat mitei pe care congresmanii şi unii potenţi oameni de afaceri americani au primit-o din partea unor înalte personaje ale mafiei ruse, iar aici se vorbeşte de adevărate sume – record! Firesc, miza uriaşă a conductei de ţiţei, destinată a transporta petrolul caspic din Azerbaidjan până în Occident, via Turcia, a înfierbântat până şi cele mai „selecte" minţi ale lumii. Afacere de multe miliarde de dolari anual, ţiţeiul din Caspica a fost vizat încă din deceniile trecute de către marile corporaţii transnaţionale, susţinute din umbră de cei mai influenţi oameni politici de pe Mapamond. Şi, după cum vom vedea în rândurile de mai jos, jocurile de culise au fost extrem de dure, rezultanta acestora fiind tocmai scoaterea României din cursa pentru „oleoduct". Totul a debutat în deceniul trecut, atunci când Hugh Rodham (fratele lui Hillary Clinton – n.a.) s-a întâlnit, în Georgia, cu Aslan Abashidze, cunoscut ca unul dintre oponenţii ex-preşcdintelui Eduard Şevardnadze. Ei au bătut palma pentru o afacere ce va face valuri câţiva ani mai târziu şi care are multe conexiuni cu cea actuală, respectiv petrolul caspic. Revenind la Abashidze, trebuie subliniată legătura acestuia cu Gigon Loutchansky, considerat de către „U.S. National Security
Council" drept una din figurile emblematice ale crimei organizate din Rusia. Reamintim, Aslan şi Loutchansky sunt rotiţele principale ale mecanismului ce a provocat uriaşul scandal „Iridium". De partea cealaltă, în peisajul afacerilor apare şi Marc Rieh, un nume prea bine cunoscut specialiştilor în combaterea crimei organizate, care se înţelege ulterior cu Gigon Loutchansky în vederea exporturilor către Europa de Vest de petrol şi aluminiu din fosta URSS. Afacere ce va fi extinsă după ce Gigon va lua masa la „Casa Albă", în 1993, cu preşedintele Bill Clinton. Un alt personaj intrat pe „filieră" este Roger Tamraz, prieten la cataramă cu Loutchansky, care s-a remarcat prin mituirea câtorva congresmani americani pentru sprijinirea de către aceştia a construirii unei conducte de petrol din Baku până la Ceyhan, fapt ce s-a materializat în primele zile ale lunii august 2002. In jocurile de culise s-a implicat şi cecenul Khozhakmed Nukahayev, alt membru marcant al crimei organizate, care a negociat cu petroliştii celebri din Texas, personaje de încredere ale familiei Bush, ca aceştia să susţină proiectul lui Tamraz în faţa actualului preşedinte american, respectiv transportarea petrolului caspic pe rute ce se remarcă prin...ocolirea României! Tot demersul a avut un succes remarcabil, fiind susţinut de conducerile firmelor „Exxon Mobil", „Amoco" şi „Bechtel", respectiv de către Dick Cheney (nr. 2 şi respectiv 3 în administraţiile Bush), Richard Armitage (cel care a prezidat Camera de Comerţ SUA – Azerbaidjan şi omul de încredere al lui Colin Powell la Departamentul de Stat), Lewis Libby, fiul ex-secretarului de stat James Baker şi avocat al lui Marc Rich. Dacă tot am amintit de firma „Bechtel", se cuvine să amintim şi de faptul că, recent, Guvernul României a rămas singur în afacerea „Bechtel" – autostradă. Cu alte cuvinte, deşi Uniunea Europeană a reacţionat vehement, Cabinetul expreşedintului Adrian Năstase a dat pe mâna unei firme ce a adus mari prejudicii ţării o afacere de peste 3 miliarde de dolari! Concret, totul a început atunci când Ambasada SUA la Bucureşti a recomandat Guvernului român să organizeze o licitaţie, în momentul în care Executivul şi-a arătat interesul de a începe proiectul construcţiei autostrăzii Braşov-Borş cu firma „Bechtel". Ulterior, ataşatul de presă al Ambasadei, Mark Wenig, a precizat însă că nici acordarea unui contract unei anumite firme nu este ieşită din comun, alegerea facându-se pe baza calificărilor companiei respective sau sub presiunea timpului. Oricum, viziunea Ambasadei Statelor Unite a fost că o licitaţie deschisă ar fi o afirmare importantă a angajamentului Guvernului pentru transparenţă. Ambasada a considerat, de asemenea, că firma „Bechtel", având o experienţă îndelungată în domeniul construirii unor autostrăzi importante şi al altor proiecte ar fi avut, în final, o ofertă puternică în cadrul licitaţiei. Wening a explicat că Ambasada SUA şi-a exprimat această părere, nu doar în discuţiile cu Guvernul, dar şi cu reprezentanţii companiei
„Bechtel", companie care era pregătită să participe la licitaţie. Guvernul a decis, în final, să negocieze contractul direct cu firma „Bechtel", luând în considerare experienţa globală a firmei în proiecte majore de acest gen şi din dorinţa de a realiza această investiţie în infrastructura „cu încredere şi în cel mai scurt timp posibil", cita cotidianul „Ziua" un comunicat al Ambasadei SUA la Bucureşti. La scurt timp, ambasadorul Michael Guest, încercând să acopere diplomatic afacerea „Autostrada" (susţinută în secret de chiar rezidentul CIA la Bucureşti), a răspuns întrebărilor ziariştilor pe tema contractului încheiat de Guvern cu „Bechtel" şi a reacţiei UE în acest caz. „Nu am cunoştinţă de o investigaţie a Uniunii Europene. Ştiu însă de articolul din «Financial Times», dar nu cunosc vreo declaraţie a UE în această privinţă. După cum ştiţi, noi suntem pentru transparenţă şi ne-am gândit că a organiza o licitaţie transparentă este cel mai bun lucru. Dar unii cred că dacă este licitaţie trebuie neapărat să fie transparentă. Nu este cazul. Sunt multe moduri de a asigura transparenţa şi de a face contracte direct la sursă, nu e ceva neobişnuit în lumea afacerilor. Dacă vă uitaţi bine, au existat foarte multe contracte direct de la sursă cu companii din UE. în cazid în care UE va dori acest lucru (o investigaţie – n.a.), o va face, dar eu nu am cunoştinţă de aşa ceva. Dar, dacă o va face, sunt sigur că nu va găsi nimic ciudat în ce priveşte Guvernul României şi compania «Bechtel»", a mai ţinut să precizeze ambasadorul SUA la Bucureşti. Că mister Guest a fost subiectiv o dovedeşte chiar faptul că UE a considerat imediat că autostrada este „o problemă majoră". în detaliu, autorităţile de la Bruxelles au examinat, pe lângă problema majoră legată de adopţiilor internaţionale, şi cea a contractului cu firma „Bechtel" pentru construcţia autostrăzii Braşov-Borş. în această privinţă, oficialul european a precizat că autorităţile europene „studiază acest subiect, la această oră, iar, la final, dacă vor exista întrebări sau nelămuriri, le va comunica autorităţilor române şi va ţine cont de evaluarea situaţiei exacte din România". Comisarul european pentru cercetare, Philippe Busquin, aflat în acea perioadă în vizită la Bucureşti, şi-a declinat calificarea de a oferi un răspuns competent în privinţa autostrăzii, apreciind doar că, după părerea sa, trebuie să existe o congruenţă între proiectele UE şi cele ale statelor membre sau viitoare membre ale Uniunii, astfel încât banii comunitari să nu fie risipiţi. „Nu este, însă, o problemă insurmontabilă", a apreciat Busquin, citat de agenţia Rador. Oficialul european a subliniat totuşi: „ Contractul pentru construcţia autostrăzii Braşov-Borş a fost atribuit firmei americane «Bechtel» fără licitaţie publică, printr-o ordonanţă de urgenţă. UE recomandă obligativitatea organizării de licitaţii publice în asemenea cazuri şi, mai mult, cere cu insistenţă de la Guvernul României renunţarea la procedura ordonanţelor de urgenţă".
De partea cealaltă, simţindu-se încolţit într-o afacere deloc „la vedere", intermediată de unul din personajele cele mai controversate ale PSD, l-am numit pe domnul Miron Mitrea, premierul Adrian Năstase a ţinut să sublinieze că, din punctul său de vedere, consideră că proiectul de realizare a autostrăzii Braşov-Borş de către firma americană „Bechtel" este în interesul românilor, este corect din punct de vederea economic şi este transparent. „Contractul cu firma americană nu implică existenţa nici unei «plăţi suplimentare»", a mai declarat expremierul, în cadrul unei videoconferinţe cu prefecţii. Pentru a îndepărta orice suspiciune, şeful Executivului a sugerat totodată că astfel de contracte, foarte mari, stârnesc întotdeauna nemulţumiri din partea altor firme, exemplificând cu apariţia anumitor blocaje în licitaţiile pentru segmentele de autostradă Bucureşti-Ploieşti şi Ploieşti-Braşov, în condiţiile în care „marile firme de construcţii au fiecare grupul său de interese care îl sprijină". Să fi vrut premierul să deconspire ceva din iţele încurcate ale unei afaceri uriaşe? Este posibil, având în vedere că un aspect important care trebuie luat în consideraţie este că românii vor suporta costurile de realizare a autostrăzii, evaluate la circa 2,5 miliarde de dolari, dar care, conform specialiştilor, vor sări de 3 miliarde USD. Or, dacă banii ar fi venit de la Uniunea Europeană, toate fondurile ar fi fost controlate în permanenţă. în situaţia dată, uriaşa investiţie va fi mai greu de ţinut sub observaţie, iar mecanismele complexe de control vor îngreuna un eventual proces de urmărire a finanţării proiectului. Aşa că nu trebuie să mire faptul că forurile europene au început o investigaţie faţă de decizia autorităţilor de la Bucureşti de a atribui, fară licitaţie, construcţia autostrăzii către firma americană „Bechtel". „Financial Times" a citat chiar declaraţiile unui reprezentant al Comisiei Europene care a afirmat că „întreaga afacere pute"! Publicaţia britanică a mai arătat că diplomaţii UE „au fost înfuriaţi de faptul că nu a existat un proces de achiziţie publică şi că autostrada prevăzută în contractul cu Bechtel va fi construită înaintea unei alte autostrăzi Bucureşti-Budapesta, acest din urmă proiect reprezentând o colaborare a autorităţilor române cu UE". Pentru realizarea autostrăzii, România va fi nevoită să strângă banii din surse guvernamentale într-o perioadă în care şi aşa Guvernul se luptă din greu să echilibreze bugetul şi să finanţeze procesul de aderare la UE, mai precizează „Financial Times". Totuşi, lucrurile nu pot fi privite aşa simplist, mai ales dacă luăm în considerare conflictul economic tot mai acut dintre Statele Unite şi Uniunea Europeană. Dar lucrurile nu se opresc aici! Revenind la „Războiul petrolului", Phil Kendrick, actualul ambasador al Statelor Unite în Arabia Saudită (numit la post ca „drept de mulţumire" vizavi de modul în care acesta a ştiut să salveze de la faliment cele două firme petroliere ale familiei Bush, „Harken Oii" şi „Spectrum 7"), a susţinut şi el ideea ca terminalul conductei de petrol caspic să fie la Ceyhan (Turcia), cu continuare
pe ruta Drujba-Adria, neluând în calcul varianta românească, respectiv Constanţa. Iar cum influenţa celui mai puternic om al lumii, l-am numit aici pe preşedintele SUA, nu este pusă la îndoială de nimeni, marile corporaţii din lumea ţiţeiului au convenit să construiască o conductă ce va lega zăcămintele de petrol din Baku (Azerbaidjan) şi Ceyhan, trecând prin Tbilisi (Georgia), capabilă să transporte până la un milion de barili pe zi, pe o distanţă de 1.760 km. în context, subliniem că acesta a şi fost motivul real al loviturii de stat din Georgia, din noiembrie 2003, prin care, prin înlăturarea lui Sevarnadze (politician fidel Kremlinului), Statele Unite şi-au asigurat controlul absolut asupra acestei ţări. Astfel, la începutul lunii august 2002, opt grupuri petroliere au format compania Baku – Tbilisi – Ceyhan (BTC), devenind concomitent şi acţionari. Este vorba despre „British Petroleum" (38,21% din pachetul majoritar), „SOCAR" (firmă azeră – 25% din acţiuni), norvegienii de la „Statoil" (9,58%), „Unocal" (SUA – 8,9%), „TPAO" (7,5%), „ENI" (Italia – 5%, grup ce este susţinut de actualul premier al Italiei, Silvio Berlusconi), „Itochu" (Japonia – 3,4%), „Amerada Hess" (SUA – 2,36%), respectiv „TotalFinalElf * (companie franceză susţinută din umbră de chiar preşedintele Chirac şi care are dreptul la 5% din acţiunile BTC). Partea azeră a construcţiei conductei va fi realizată de către firma elenă „Consolidated Contractors International Company", în timp ce partea georgiană, cu întreaga reţea de instalaţii din această ţară, revine francezilor de la „Spie Capag", aşa cum de Turcia se va ocupa „BOTAS Company". Cum era şi firesc, implicată încă de la început în întreaga afacere de corupţie, compania americană „Bechtel" va răspunde de conceperea, aprovizionarea şi lucrările de întreţinere a întregii conducte. d.i. De ce este evitată România? Motivele sunt multiple, dar ceea ce trebuie reţinut este tocmai lipsa susţinerii unei ofensive abile a tuturor factorilor de decizie din România, acţiune ce ar fi putut salva câte ceva în această uriaşă afacere, care este transportul petrolului caspic. Şi asta în timp ce mafia rusă ştie să aducă „argumente" solide mai marilor lumii, urmărind, cum este şi firesc, doar propriile interese. Or, dacă la toate acestea adăugăm şi lipsa aproape totală a unor demersuri diplomatice ale Bucureştilor, nu trebuie să ne mire că suntem scoşi, practic, din cursă. Chiar dacă, surprinzător, serviciile secrete susţin că mai sunt ceva şanse ca România să fie inclusă, pe ultima sută de metri, în circuitul petrolului caspic?! Concluzia analiştilor economici din cadrul structurilor secrete se bazează, probabil, pe documentul semnat de către Agenţia Statelor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (USTDA) cu Ministerul Economiei din Croaţia, acord ce prevede ca partea americană să finanţeze (cu până la 202.000 de dolari – n.a.) realizarea unui studiu de fezabilitate pentru construirea unui „oleoduct" Trieste –
Constanţa, care va traversa statul croat. Şi cum contractorul proiectului,, „HLP – Parsons", va mai contribui cu încă 100.867 de dolari, se pare că mai există un oarecare interes pentru punerea în aplicare a acestei variante (însă trebuie să ţinem seama că majoritatea companiilor petroliere care operează în Marea Caspică nu sunt convinse de viabilitatea acestui proiect). Varianta amintită ar fi putut fi realizată până în prezent, într-o oarecare măsură, dar fosta guvernare a lui Emil Constantinescu s-a mulţumit doar să organizeze tot felul de simpozione, plătite din banul public, care nu s-au concretizat în vreun fel. Mai mult, nici următoarea Putere nu pare să fi fost interesată de această problemă, pe măsura valorii şi beneficiilor sale pentru România, ce ar aduce mari avantaje pentru economia naţională. Iar când facem această afirmaţie, gândim că Guvernul Năstase nu a creat un cadru legal care să reglementeze modalitatea realizării proiectelor de transport interstatal al hidrocarburilor, ca să nu vorbim de lipsa unei ofensive în planul imaginii, care să prezinte celor interesaţi avantajele pe care România le-ar oferi ca „ţară de tranzit": situarea pe cel mai scurt tronson Caspica – Occident, un vast sistem naţional de transport al petrolului (care reduce costurile investiţiei „oleoductului" caspic cu până la 850.000.000 USD), varianta unor cheltuieli totale de maximum 400.000.000 USD, bani necesari pentru construirea unei conducte Piteşti – Pancevo şi schimbarea fluxului ţiţeiului pe traseul Trieste – Pancevo (faţă de cele peste 3 miliarde de dolari cât costă realizarea unei alte rute), terminalul petrolier şi facilităţile oferite de Portul Constanţa, instalaţiile de prelucrare a ţiţeiului existente pe „drumul" caspic de tranzit („PETROMIDIA" şi „ARPECH1M"). Adică, ne facem autostradă ca să mergem în Vest, deşi puţini români sunt posesori de autoturisme care să se încadreze în standardele antipoluare ale Uniunii Europene, dar nu ne zbatem să ne facem un oleoduct care să aducă bugetului, numai din taxele de tranzitare, cel puţin câteva sute de milioane de euro. Până una-alta, marile superputeri merg pe variantele pentru care deja au optat. Astfel, ruta vestică Drujba-Adria, cu conexiunea Odesa-Brody, este susţinută de Rusia şi Ucraina, în aria intereselor intrând şi Kazahstanul, Belarus, Slovacia şi Ungaria, în timp ce Burgas-Vlora este opţiunea companiilor americane care operează în Marea Caspică. Vizavi de această ultimă variantă, în care este inclusă şi localitatea Alexandropolis, este preferată deoarece ar scoate din ecuaţie restricţiile de trecere impuse petrolierelor la intrarea în Bosfor. Ca urmare, interesele tuturor părţilor implicate în proiect sunt uriaşe, Ucraina şi Rusia încercând să profite în avantaj propriu de influenţa avută în ţările ce până nu de mult făceau parte din Uniunea Sovietică, pe de o parte, în timp ce Statele Unite, de cealaltă parte, caută cu tot dinadinsul să-şi protejeze afacerile proprii şi pe cele ale aliaţilor, printre care mai nou se numără bulgarii
şi georgienii. Rezultatul final nu este greu de prevăzut, doar că ţara noastră nu intră prea mult în calculele hârtiei, vizavi de acordul final de construcţie a conductei ce va lega terminalul turc de la Ceyhan de Vestul Europei. De aici şi întrebarea: să nu fi informat la timp serviciile secrete despre potenţialul real al afacerii? Sau guvernanţii, aşa cum ne-au obişnuit în ultimul timp, au alte interese? d.2.: Alte scandaluri ale preşedintelui Bush Dacă tot am vorbit în rândurile de mai sus despre George W. Bush şi unele din business-urile sale, trebuie spus că actualul preşedinte al Statelor Unite a mai fost implicat şi în alte afaceri cu iz petrolier, care au ţinut mult timp capul de afiş al ziarelor de scandal. Printre aceste „nereguli" se numără şi „Harken Oii", scandal dezvăluit de presa americană şi care are conotaţii cu administraţia fostului preşedinte George Bush, tatăl actualului locatar al „Casei Albe". Conform sursei citate, totul a debutat în 1990, pe vremea când Bush jr. era unul dintre directorii companiei texane „Harken Oii". Anunţat din timp de către analişti că se îndreaptă către faliment, George W. Bush a tranzacţionat la bursă acţiunile pe care le deţinea la firma amintită, încasând 837.807 USD! Cu aceşti bani, obţinuţi pe o firmă în pragul colapsului (?!), juniorul prezidenţial a cumpărat acţiuni la clubul de baseball „Texas Rangers", afacere ce s-a dovedit ulterior extrem de rentabilă, beneficiile înregistrate de către actualul preşedinte american fiind cifrate la câteva milioane de dolari anual. Până aici nimic anormal, doar că legislaţia americană interzice vânzarea de acţiuni aparţinând firmelor cotate în scădere drastică la bursă, iar cei implicaţi în astfel de tranzacţii sunt aspru pedepsiţi. Cu toate acestea, fiul preşedintelui nu putea păţi nimic, mai ales că Phil Kendrick, fondatorul companiei „Harken Oii" şi cel care cumpărase anterior firma „Spectrum 7" (care era tot falimentară şi care aparţinea aceluiaşi Bush jr.), 1-a salvat din nou din criza financiară pe care o traversa la acea vreme! V. STRATEGIA DE SECURITATE A ROMÂNIEI1 Introducere Legea română care instituie obligativitatea elaborării Strategiei de Securitate Naţională a României defineşte prezenta reglementare ca fiind „documentul de bază care fundamentează planificarea apărării la nivel naţional", Strategia constituind astfel expresia politică de referinţă a atributelor fundamentale ale statului român în acest domeniu. Pentru a fundamenta, în mod unitar şi coerent, acţiunile sectoriale şi reglementările specifice ale instituţiilor statului de drept şi factorilor constituţionali de putere care au responsabilităţi în realizarea, protejarea şi afirmarea intereselor fundamentale ale României, Strategia sintetizează
obiective, precizează definiţii şi corelează direcţii de acţiune pentru toate componentele implicate în asigurarea securităţii ţării. O asemenea structură a Strategiei de securitate a fost stabilită în Legea privind planificarea apărării naţionale a României şi cuprinde, în ordine: 1. Definirea intereselor naţionale de securitate; 2. Precizarea obiectivelor care conduc la protejarea şi afirmarea acestor interese; 3. Evaluarea mediului internaţional de securitate; 4. Identificarea factorilor de risc din mediul intern şi internaţional; 5. Direcţiile de acţiune şi principalele mijloace pentru asigurarea securităţii naţionale a României. Elaborată, aşadar, în strictă confonnitate cu prevederile existente ale legii în materie, Strategia de securitate asigură, în mod necesar, continuitatea conferită de lege în abordarea succesivă, de către documentele similare precedente, a problematicii securităţii statului român. S-a valorificat, astfel, experienţa acumulată în ultimii ani, asigurându-se, totodată, şi coerenţa necesară cu programele 1. Strategia de securitate a României a fost elaborată în noiembrie 2001, ulterior atentatelor din 11 septembrie 2001 din SUA. specifice, adoptate anterior, pentru integrarea României în Alianţa NordAtlantică şi în Uniunea Europeană. în acelaşi timp, actuala Strategie de securitate este profund marcată de actualitate, de realităţile din societatea românească şi din lume, ca şi de perspectivele previzibile pe termen scurt şi mediu ale vieţii interne şi internaţionale. în acest sens, noutatea Strategiei de securitate naţională o reprezintă deschiderea mai largă a acestei problematici şi abordarea mai cuprinzătoare a conceptului de securitate naţională, în condiţiile creşterii complexităţii şi diversităţii aspectelor care au căpătat relevanţă pentru acest domeniu. Analizele instituţionale şi de specialitate care au fundamentat elaborarea Strategiei au condus la concluzia că o asemenea abordare înnoită, novatoare a problematicii securităţii este o chestiune şi de necesitate, şi de posibilitate. a) Sub aspectul necesităţii unei noi abordări, se constată că dinamica fenomenelor din realitatea economică şi socială a ţării, ca şi mutaţiile, adesea neaşteptate, care se produc în lume, impun Strategiei proprii de securitate cerinţa unei mai mari capacităţi de percepţie, evaluare şi abordare a tuturor acestor fenomene şi mutaţii, astfel încât răspunsurile şi reacţiile sistemului naţional de securitate să fie, întotdeauna, adecvate realităţilor şi, totodată, în permanenţă, subordonate intereselor fundamentale ale ţării. Pe plan intern, starea de securitate a României de azi este caracterizată, încă, de suficiente vulnerabilităţi, în mai toate domeniile de manifestare ale
mediului economic şi social, ca şi ale mediului natural de existenţă a societăţii româneşti. Această situaţie s-a produs ca urmare a presiunii cumulative, în timp, a unor factori multipli – politici, economici, financiari, sociali, culturali, biologici, religioşi, demografici, militari şi de altă natură – care au influenţat climatul de siguranţă a statului şi cetăţenilor, conducând la fragilizarea suportului moral, material, ca şi a celui de valori spirituale, pe care se întemeiază civilizaţia identităţii noastre naţionale. Pe plan internaţional, lumea traversează o situaţie fară precedent, fiind profund marcată de acţiunile iraţionale ale unor forţe ce promovează terorismul ca mijloc de divizare a comunităţii internaţionale şi de slăbire a stabilităţii mondiale, în general. Caracterul global al luptei împotriva terorismului a devenit componenta necesară, dar neaşteptată şi cea mai puţin dorită, a fenomenului globalizării, constituind deja un imperativ de luptă şi atitudine al tuturor democraţiilor, căruia statul român i se asociază tară nici o ezitare. Lărgirea spectrului de riscuri neconvenţionale, diversificarea tipologiei crizelor şi conflictelor generează, în mod constant, provocări multiple, care necesită reacţii multidirecţionale, bazate pe mobilitate, diversitate, coerenţă şi complementaritate atât în spaţiul intern, cât şi în cel internaţional. b) Abordarea mai largă a problematicii securităţii a devenit şi posibilă în condiţiile actuale, prin identificarea unor noi resurso interne de securitate, care au rezultat din corelarea mai atentă şi punerea în valoare a tuturor dimensiunilor – politică, economică, financiară, militară, civică, socială, ecologică – ale stării de securitate şi siguranţă naţională. Prin urmare, pe lângă elementele de continuitate şi cele, oarecum, tradiţionale ale domeniului, caracteristica noii Strategii de securitate naţională constă în faptul că România nu mai abordează modelul propriu de securitate printr-o viziune strict tehnicistă a problematicii securităţii, cu un conţinut schematizat, care să includă o organizare rigidă şi o atitudine ermetică a instituţiilor şi competenţelor în acest domeniu. Răspunderea fundamentală pentru securitatea ţării o poartă, desigur, Preşedintele României, Parlamentul, Guvernul, celelalte instituţii ale statului, potrivit prerogativelor constituţionale ale fiecăreia. Dar complexitatea aspectelor ce influenţează acest domeniu impune ca, în sistemul securităţii naţionale – care reprezintă instrumentul prin care se operaţionalizează Strategia de securitate – să fie atrase structuri civice, neguvernamentale, academice şi comerciale, care deţin tehnologii şi informaţii conexe cu securitatea naţională şi care pot contribui la formarea şi echilibrul mediului intern -economic, social, civil şi militar. Această concepţie se va regăsi în modul de reglementare specifică a diferitelor domenii economico-sociale, în maniera de gestionare a resurselor publice destinate securităţii, în creşterea gradului de cooperare instituţională şi de coordonare a eforturilor în direcţia
solidarizării sociale şi naţionale. în acest fel, comunitatea românească, în ansamblul ei, şi toţi cetăţenii ţării nu numai că vor avea asigurat dreptul de a beneficia de protecţie pe multiple planuri, dar vor căpăta, deopotrivă, posibilitatea şi obligaţia de a participa la asigurarea acesteia. Reconfigurarea relaţiilor dintre componentele specifice ale securităţii, precum şi înţelegerea proceselor din sfera securităţii mondiale şi europene obligă statul român să-şi readapteze strategia proprie la evoluţiile mediului de securitate, integrând-o într-o viziune sistemică mai largă, pentru a-şi spori capacitatea de contracarare a riscurilor şi ameninţărilor ce pot afecta interesele României. / . Sistemul securităţii naţionale Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor, reglementărilor şi instituţiilor statului român, care au rolul de a realiza, proteja şi afirma interesele fundamentale ale României. Strategia reprezintă documentul de bază care defineşte aceste interese, ca şi obiectivele pentru realizarea lor, fiind expresia politică şi de reglementare cea mai înaltă a statului român şi, totodată, instrumentul de fundamentare şi orientare a acţiunilor din întreg sistemul securităţii naţionale. Strategia are un orizont de evaluare pe termen mediu, cuprinzând elementele predictibile – în momentul de faţă – care influenţează realizarea obiectivelor de securitate naţională a României. 1.1. Interesele naţionale de securitate ale României Interesele naţionale ale României sunt acele stări şi procese, bazate pe valorile asumate şi promovate de societatea românească, prin care se asigură prosperitatea, protecţia şi securitatea membrilor ei, stabilitatea şi continuitatea statului. Edificarea unei Românii democratice, stabilă politic şi prosperă economic şi social, capabilă să participe eficient la dinamica vieţii internaţionale, impune ca, în deplină concordanţă cu evoluţia proceselor de integrare europeană şi euro-atlantică, să fie afirmate, realizate şi protejate următoarele interese naţionale: - Menţinerea integrităţii, unităţii, suveranităţii şi independenţei statului român; - Garantarea drepturilor şi libertăţilor democratice fundamentale, asigurarea bunăstării, siguranţei şi protecţiei cetăţenilor României; -Dezvoltarea economică şi socială a ţării, în pas cu dezvoltarea contemporană, respectiv reducerea susţinută a marilor decalaje care despart România de ţările europene dezvoltate; -Realizarea condiţiilor pentru integrarea României ca membru al NATO şi UE. La acest capitol, se reţine că România trebuie să devină componentă, cu obligaţii şi drepturi depline, a celor două organizaţii, singurele în măsură să-i
garanteze un statut de independenţă şi suveranitate şi să-i permită o dezvoltare economică, politică şi socială similară ţărilor democratice; -Afirmarea identităţii naţionale şi promovarea acesteia ca parte a comunităţii de valori democratice; valorificarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural naţional şi a capacităţii de creaţie a poporului român; - Protecţia mediului înconjurător, a resurselor naturale, a calităţii factorilor de mediu, la nivelul standardelor internaţionale. în plus, în apărarea şi promovarea intereselor sale naţionale, România va respecta principiile dreptului internaţional, va dezvolta spiritul de dialog şi cooperare cu toate organizaţiile internaţionale şi statele interesate în realizarea stabilităţii şi securităţii. 1.2. Obiectivele politicii de securitate naţională Obiectivele de securitate naţională a României stabilesc orientarea efectivă şi reprezintă reperele de bază ale acţiunii practice, sectoriale, a diferitelor instituţii ale statului, astfel încât îndeplinirea lor coerentă, corelată şi interdependentă să garanteze şi să conducă la realizarea şi afirmarea intereselor fundamentale ale ţării. Strategia de securitate naţională fixează următoarele obiective: - păstrarea independenţei, suveranităţii, unităţii şi integrităţii teritoriale a statului român, în condiţiile specifice ale aderării la NATO şi integrării ţării în Uniunea Europeană; - garantarea ordinii constituţionale, consolidarea statului de drept şi a mecanismelor democratice de funcţionare a societăţii româneşti, prin: asigurarea libertăţilor democratice ale cetăţenilor, a drepturilor şi îndatoririlor constituţionale, a egalităţii şanselor; perfecţionarea sistemului politic şi dezvoltarea modalităţilor de realizare a solidarităţii sociale; aprofundarea reformei în justiţie; încadrarea autorităţii instituţiilor statului, consolidarea mecanismelor de respectare şi aplicare a legii; - relansarea economiei naţionale, combaterea sărăciei şi a şomajului; - perfecţionarea mecanismelor economiei de piaţă şi a disciplinei financiare; - dezvoltarea societăţii civile şi a clasei de mijloc; - asigurarea stabilităţii sistemului financiar-bancar şi a echilibrului social; - modernizarea instituţiilor de apărare a ordinii publice; - garantarea siguranţei cetăţeanului; - optimizarea capacităţii de apărare naţională, în conformitate cu standardele NATO; - îmbunătăţirea capacităţii de participare la acţiunile internaţionale pentru combaterea terorismului şi a crimei organizate; - îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei şi protecţia copilului, dezvoltarea instituţiilor de educaţie, cercetare şi cultură;
- reforma administraţiei publice şi dezvoltarea regională, în corelaţie cu practicile şi reglementările europene; armonizarea relaţiilor interetnice şi edificarea statului civic multicultural, având drept garanţii ale securităţii participarea socială, integrarea interculturală şi subsidiaritatea în actul de guvernare; -acţiuni diplomatice şi o politică externă creativă, dinamică şi pragmatică, bazată pe respectarea tratatelor şi acordurilor internaţionale la care România este parte, a obiectivelor şi principiilor Cartei ONU; - diversificarea şi strângerea legăturilor cu românii care trăiesc în afara graniţelor ţării; -participarea activă la acţiunile de cooperare internaţională pentru • combaterea terorismului şi a crimei organizate transfrontalière; • dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate şi a unei conduite participative pe plan regional, pentru consolidarea stabilităţii şi reglementarea crizelor; • asigurarea securităţii ecologice; • implicarea societăţii civile în realizarea obiectivelor strategiei de securitate. Realizarea acestor obiective va produce modernizarea structurală a societăţii româneşti şi va accelera rezolvarea marilor probleme cu care aceasta se confruntă, va realiza şi proteja interesele naţionale, va asigura securitatea naţională a ţării şi a cetăţenilor ei. 1.3. Mediul internaţional de securitate începutul secolului al XXI-lea este marcat de transformări profunde ale mediului de securitate. Lumea devine tot mai complexă şi interdependentă, iar fenomenul globalizării se afirmă tot mai mult ca fiind ireversibil. 1.3.1. Un cadru organizaţional activ şi adaptabil. Evoluţia, în general pozitivă, a securităţii globale în ultimul deceniu a confirmat că succesul acţiunilor şi stabilitatea pot fi numai rezultatul cooperării multidimensionale a comunităţii internaţionale – în primul rând, prin punerea în valoare a dialogului în cadru instituţionalizat şi prin activarea rolului decisiv pe care marile organizaţii internaţionale îl au în definirea stării de securitate a lumii. într-un context internaţional adesea schimbător, NATO deţine un rol esenţial în întărirea securităţii euroatlantice, după încheierea „războiului rece". Rolul său politic este în creştere, îndeosebi după adoptarea la Summit- ul de la Washington, din 1999, a unui nou Concept strategic al Alianţei; pe baza unei forţe de negociere sporită substanţial în ultimul deceniu, NATO a deschis şi a dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea şi dialogul consolidat cu alte state – inclusiv cu România; a manifestat interes şi receptivitate continue, reafirmate chiar foarte recent, către primirea de noi membri inclusiv România; de asemenea, a realizat colaborarea cu alte organizaţii internaţionale, angajarea, exemplificată în Balcani, în prevenirea conflictelor şi managementul
crizelor, inclusiv prin operaţiuni de sprijinire a păcii. Toate acestea reflectă hotărârea Alianţei Nord-Atlantice de a modela mediul internaţional de securitate şi de a întări pacea şi stabilitatea zonei euroatlantice. ONU, OSCE şi UE şi-au adus contribuţii deosebite la securitatea şi stabilitatea euroatlantică. Consiliul de securitate al ONU are, în continuare, o răspundere recunoscută şi invocată în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, deţinând şi în anii următori un rol important în edificarea securităţii şi stabilităţii mondiale – lucru confirmat, în mod simbolic, şi prin conferirea, în anul 2001, a Premiului Nobel pentru Pace, Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Secretarului ei general. OSCE, reprezentând cea mai cuprinzătoare instituţie regională de securitate din Europa, care include, totodată, Canada şi SUA, joacă un rol esenţial în promovarea păcii şi stabilităţii, în întărirea securităţii prin cooperare şi promovarea democraţiei şi drepturilor omului în întreaga emisferă nordică a planetei. OSCE s-a manifestat, îndeosebi, în domeniile diplomaţiei, prevenirii conflictelor, managementului crizelor şi reabilitării post conflict. Uniunea Europeană a adoptat decizii importante şi a dat un nou impuls eforturilor sale de întărire a securităţii şi dimensiunii de apărare. Dezvoltarea unei politici externe şi de securitate comune include definirea progresivă a unei politici comune de apărare. Asemenea politică, preconizată de Tratatul de la Amsterdam, urmează să fie compatibilă cu politica de securitate comună şi de apărare instituită prin Tratatul de la Washington. i _Kazboiul spionilor în acelaşi timp, Uniunea Europeană este tot mai mult preocupată de finalizarea propriilor reforme instituţionale interne, ca şi de eficienţa dezbaterilor declanşate pe tema viitorului Europei, a construcţiei politice pe continent. 1.3.2. Către noi forme de solidaritate. Provocările induse de procesul globalizării, suprapunerea acestuia cu tendinţele spre rcgionalizare şi fragmentare generează noi tensiuni şi factori de risc. Multiplicarea continuă a numărului de entităţi ce acţionează pe scena globală prin afirmarea actorilor non statali conduce la creşterea complexităţii procesului de luare a deciziilor în politica externă şi de securitate a statelor. Acestor sfidări trebuie să li se răspundă prin forme noi de solidaritate, capabile să gestioneze un spectru larg de tensiuni şi riscuri şi o gamă variată de manifestare a acestora, cum sunt: tensiunile etnice, traficul de droguri, substanţe radioactive şi de fiinţe umane, criminalitatea organizată, instabilitatea politică a unor zone, reîmpărţirea unor zone de influenţă s.a. Marile discrepanţe în nivelul de dezvoltare economică – care se accentuează tot mai mult, în condiţiile unor progrese tehnologice fără precedent, accesul discriminatoriu la educaţie şi apărarea sănătăţii, la resurse
esenţiale ale vieţii, la informaţie şi cunoaştere – provoacă grave crize sociale, generează frustrări şi stârnesc nemulţumiri. în condiţiile globalizării economice, crizele sociale sunt însoţite, nu o dată, de crize de identitate, generatoare de violenţe neaşteptate. în acest context, devine tot mai evident faptul că interesele şi obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internaţională, care să se manifeste nu numai în situaţii limită, precum sunt cele create în urma atacului asupra SUA din 11 septembrie 2001, ci şi în tot contextul problematic – economic, social, financiar – al lumii de astăzi. Această nouă resolidarizare a statelor lumii se poate exprima, în toate aceste domenii, prin stabilirea unor forme de acţiune conjugată a tuturor naţiunilor care împărtăşesc interese şi valori comune. Atacurile teroriste săvârşite asupra Statelor Unite ale Amcricii, cât şi ameninţările ulterioare, evidenţiază cu atât mai mult – dar în împrejurări tragice – necesitatea unor asemenea noi forme de solidaritate internaţională, care să permită nu Războiul spionilor 1 JU numai prevenirea şi contracararea acestor tipuri de acţiuni, ci şi dezvoltarea unor modalităţi adecvate de construcţie a stabilităţii politice, economice şi sociale în lume. Terorismul constituie însă unul dintre cele mai periculoase fenomene, fiind încurajat de virulenţa curentelor fundamental iste – care se sprijină pe starea de frustrare şi de sărăcire extremă a unor zone largi ale planetei. Prin imprevizibilitatea sa, prin sfidarea normelor şi raţiunii vieţii civilizate, prin efectele sale emoţionale asupra opiniei publice, terorismul poate genera riposte care să destabilizeze comunitatea internaţională, să deturneze omenirea spre izolare, suspiciune şi soluţii unilaterale. Sfidarea violentă a terorismului – ca şi celelalte provocări sau riscuri nonmilitare ale lumii de astăzi – vor putea fi eliminate numai prin cooperare deschisă, multilaterală, echilibrată şi perseverentă, îndreptată spre eradicarea rădăcinilor şi cauzelor profunde, în special a sărăciei extreme. 13.3. Europa este într-o continuă schimbare. Interesele şi obiectivele de securitate ale statelor europene nu sunt însă generatoare de stări conflictuale, mediul de securitate fiind influenţat pozitiv de procesele de integrare europeană şi euro-atlantică, de extinderea comunităţii statelor care împărtăşesc şi promovează valorile democraţiei şi economiei de piaţă, de adâncirea colaborării regionale. In acest fel, riscurile apariţiei unei confruntări militare tradiţionale pe continentul european s-au diminuat semnificativ. Totuşi, persistă fenomene de instabilitate şi criză la nivel subregional şi tendinţe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. Ţări din Europa Centrală,
de Est şi de Sud-Est se confruntă cu dificultăţi economice, sociale şi politice asociate procesului de tranziţie spre societatea bazată pe principiile democraţiei şi ale economiei de piaţă, care pot genera destule riscuri la adresa securităţii statelor din regiune. Uniunea Europeană trece printr-un profund proces de reformă internă, concomitent cu derularea procedurilor pentru primirea de noi membri. Progresele în evoluţia politicii externe şi de securitate comune, implicarea organizaţiilor internaţionale şi europene şi soluţiile alese de acestea pentru rezolvarea situaţiilor dificile de pe continent demonstrează că Europa se pregăteşte să-şi asume un rol substanţial în arhitectura propriei securităţi, inclusiv în cea de apărare, şi să ofere modele de aşezare pe baze raţionale, echitabile, a relaţiilor dintre state şi naţiuni, prin armonizarea intereselor lor. Pentru România, îndeplinirea criteriilor comunitare de aderare este un proces necesar, în primul rând, din punct de vedere intern, al vieţii economice şi sociale româneşti, având, în mod evident, influenţe directe şi asupra securităţii noastre naţionale. Şi aceasta pentru că realizarea Planului naţional de aderare la Uniunea Europeană va avea efecte asupra spaţiului românesc, va accelera dezvoltarea economică, va adânci şi consolida democraţia, va amplifica toleranţa şi dialogul, va consolida exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, protecţia minorităţilor şi identităţii lor etnice şi culturale, va stimula rezolvarea prin dialog şi acţiuni comune a problemelor. în paralel cu eforturile pentru îndeplinirea criteriilor de aderare, România trebuie să-şi asume responsabilitatea de a formula un punct de vedere românesc, o viziune proprie asupra viitorului Europei. Aceasta va fi o contribuţie necesară nu numai la dezbaterea generală care are loc în prezent, pe aceeaşi temă, în mai toate ţările europene, ci şi un aport la consolidarea conceptului de securitate naţională în condiţiile viitoarei arhitecturi a continentului. 1.3.4. Democraţia este o resursă importantă a mediului intern de securitate. România a parcurs o etapă dificilă după Revoluţia din decembrie 1989 prin constituirea statului de drept, a instituţiilor şi mecanismelor democratice, prin declanşarea reformelor necesare pentru trecerea de la economia de comandă la economia de piaţă. Finalizarea acestor procese, istorice şi ireversibile, necesită mea eforturi costisitoare. Dar, în pofida neajunsurilor şi nr împlinirilor care mai persistă, rezultatele de până acum sunt de natură esenţială – inclusiv pentru securitatea ţării – şi constau în aceea că societatea românească este organizată şi funcţionează pe baza principiilor, valorilor şi libertăţilor democratice I undamentale. Acesta este un lucru de referinţă şi de necontestat, m orice caracterizare s-ar face României de astăzi. Acceptarea pluralismului politic, a
deosebirilor politice, ideologice şi culturale, a diversităţii etnice, respectarea drepturilor omului, care modelează activitatea instituţiilor statului de drept în eliminarea oricăror forme de marginalizare pe criterii etnice, religioase, sociale, de sex sau orientare politică, stabilitatea politică incontestabilă şi experienţa, pilduitoare, a alternanţei paşnice, democratice, la guvernare – toate acestea constituie realităţi ale societăţii democratice româneşti şi, totodată, importante resurse pentru soluţionarea problemelor ţării, pentru tratarea securităţii naţionale pe baze mai solide şi mai eficiente. 7.5.5. Principalele probleme de securitate a României sunt cele de natură economică. Dificultăţile tranziţiei economice prelungite, scăderea calităţii vieţii, inegalităţile sociale, creşterea numărului celor care trăiesc sub pragul sărăciei – toate acestea pot produce intoleranţă, afectează solidaritatea socială, favorizează populismul, pot alimenta manifestările radicale şi extremiste, având efecte dintre cele mai grave asupra instituţiilor şi mecanismelor de funcţionare a statului. Societatea românească este, încă, marcată de consecinţele managementului defectuos al procesului tranziţiei economice şi sociale, care a condus la diminuarea autorităţii şi eficienţei instituţiilor statului şi a afectat coeziunea civică şi echilibrul social. Rezultatele, insuficient de concludente, în derularea reformei au determinat diminuarea în timp a resurselor alocate pentru modernizarea societăţii şi reducerea potenţialului de aşteptare al cetăţeanului, confruntat cu un proces de pauperizare accelerată. S-a înregistrat, totodată, degradarea nivelului de viaţă al majorităţii populaţiei, inclusiv în ceea ce priveşte starea de sănătate, educaţia şi calitatea mediului. In plus, serviciile publice sunt birocratizate, infrastructura teritorială insuficient dezvoltată, restructurarea şi modernizarea industriei se desfăşoară cu mari dificultăţi, agricultura a cunoscut un regres dramatic, privatizarea şi reaşezarea drepturilor de proprietate cunosc multe inerţii, asistenţa sanitară este precară, reţeaua de transport şi comunicaţii nedezvoltată. în acelaşi timp, adaptarea lentă a sistemului ordinii publice şi siguranţei naţionale la noile forme ale criminalităţii din ce în ce mai agresive, precum şi unele deficienţe în administrarea justiţiei au generat scăderea inacceptabilă a nivelului de siguranţă a cetăţeanului. Pe baza experienţei acumulate, este necesară identificarea şi lichidarea blocajelor şi adoptarea neîntârziată a soluţiilor care I s S Războiul spionilor permit o relansare reală. Este nevoie de o abordare coerentă, care sa reunească energiile societăţii, să canalizeze resursele acesteia in direcţia construirii unei economii performante, capabilă să elimine starea de incertitudine şi insecuritate la nivel social.
Relansarea economică trebuie consolidată prin crearea unui mediu de afaceri atractiv şi stabil şi prin racordarea adecvată la marile fluxuri economico-financiare, tehnologice şi comerciale. Accelerarea creşterii economice vizează în primul rând asigurarea prosperităţii cetăţenilor şi sprijinirea procesului democratic intern. Creşterea încrederii cetăţenilor în instituţiile statului este posibilă numai în condiţiile promovării consecvente a principiilor statului de drept, a drepturilor fundamentale ale cetăţeanului. Dificultăţile întâmpinate de România constituie probleme şi în alte zone ale Europei şi fac obiectul unor mai largi preocupări internaţionale. Menţinerea unui climat de instabilitate în plan subregional, cu impact negativ asupra mediului economic, a accentuat incapacitatea României de a angaja decizii în măsură să o apropie de sistemul economico-financiar caracteristic lumii democratice occidentale. în eforturile de promovare a reformei economice, sau concretizat, destul de greu şi aleatoriu, formule de încadrare şi de racordare la structurile economice şi financiare din sistemul economic occidental. Crizele şi violenţele care s-au manifestat în ţările vecine au dus la degradarea unor legături economice tradiţionale, au provocat României pierderi financiare grele, au împiedicat elaborarea şi promovarea unor strategii de dezvoltare pe termen lung, au constituit o stavilă în încurajarea investitorilor străini, în general, i-au accentuat dificultăţile. îndeplinirea obligaţiilor asumate de către România în procesul de integrare în structurile europene şi euroatlantice constituie o etapă decisivă pentru modernizarea societăţii româneşti şi consolidarea tendinţelor de creştere economică. Pe termen lung, acestea vor aduce prosperitate şi vor spori credibilitatea României în eforturile sale de consolidare a securităţii europene. Prin urmare, nu teama de ameninţări, ci dorinţa de a asigura a de a constitui un viitor mai bun, de a-şi întări vocaţia de pilon al stabilităţii în zonă şi de apărător al valorilor democraţiei şi Războiul spionilor 1 J^f păcii motivează opţiunea României pentru integrare europeană şi euroatlantică. 1.4. Factorii de risc la adresa securităţii României Factorii de risc constau în acele elemente, situaţii sau condiţii, interne sau externe, care pot afecta, prin natura lor, securitatea ţării, generând efecte contrare sau de atingere a intereselor noastre fundamentale. Vulnerabilităţile sunt definite ca stări de lucruri, procese sau fenomene din viaţa internă, care diminuează capacitatea de reacţie a riscurile existente ori potenţiale sau care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestora.
România nu este şi nu se va afla, în viitorul apropiat, în faţa vreunei ameninţări majore, de tip militar clasic, la adresa securităţii sale naţionale. Se poate estima că, în perioada actuală, riscurile la adresa securităţii sunt preponderent de natură nemilitară şi, mai ales, internă, manifestându-se, în special, în domeniile economic, financiar, social şi sociologic. Perpetuarea şi conjugarea unor vulnerabilităţi existente în aceste domenii pot afecta însă securitatea ţării, generând efecte interdependente, difuze, multi-direcţionale, care impun modalităţi de prevenire şi acţiune adecvate şi flexibile. Neglijarea, amplificarea ori acumularea necontrolată a acestor vulnerabilităţi pot să creeze instabilitate şi să conducă la transformarea lor în riscuri la adresa securităţii. 1.4.1. Sub umbrela climatului internaţional. Disocierea netă între evoluţiile din mediul intern şi cel internaţional este tot mai greu de făcut, în contextul acţiunii conjugate şi întrepătrunderii unor procese care pot crea condiţii favorabile pentru apariţia, previzibilă sau nu, a unor riscuri la adresa securităţii naţionale. Accentuarea interdependenţelor multiple între state, globalizarea şi liberalizarea schimburilor de orice fel – de la cele comerciale, la cele informaţionale – fac tot mai dificilă asemenea disociere într-un mediu globalizat, în care riscurile interne şi cele externe pot fi generate şi se potenţează în mod reciproc. Fundalul pe care se proiectează dinamica acestor interdependenţe este totuşi unul pozitiv, fiind constituit de generalizarea, la nivel european, a spiritului de cooperare şi de dialog pentru consolidarea securităţii pe continent, ca şi de implicarea, tot mai activă, a ONU, NATO, UE, OSCE şi a celorlalte instituţii europene ori organizaţii internaţionale în gestionarea complexelor probleme de securitate şi stabilitate globală. Aceste caracteristici dominante ale climatului internaţional reprezintă, pentru statul român, circumstanţe de mare importanţă, care au rolul de a favoriza şi de a încuraja accelerarea şi finalizarea proceselor interne de reformă, atât de necesare pentru îndeplinirea criteriilor de integrare europeană şi euroatlantică. în acest context, responsabilitatea esenţială a statului este de a gestiona cu autoritate, îndeosebi riscurile şi vulnerabilităţile de natură strict internă, care influenţează, inevitabil, şi poziţionarea României în mediul internaţional de securitate. Prin atenţia acordată acestor factori interni, România poate, pe de o parte, să constituie în continuare un furnizor important de securitate regională şi internaţională şi, pe de altă parte, poate să transforme îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare economică şi socială, susţinută şi durabilă, într-o resursă considerabilă şi specifică pentru securitatea propriu-zisă a ţării. 1.4.2. Principalii factori externi de risc la adresa securităţii naţionale sunt:
-posibile evoluţii negative în plan subregional în domeniul democratizării, respectării drepturilor omului şi dezvoltării economice, care ar putea genera crize acute cu efecte destabilizatoare pe o arie extinsă; -proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor şi materialelor nucleare, a armamentelor şi mijloacelor letale neconvenţionale; -proliferarea şi dezvoltarea reţelelor teroriste, a crimei organizate transnaţionale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armament şi muniţie, materiale radioactive şi strategice; - migraţia clandestină şi apariţia unor fluxuri masive de refugiaţi; acţiunile de incitare la extremism, intoleranţă, separatism sau xenofobie, care pot afecta statul român şi promovarea valorilor democratice; - decalaje între nivelurile de asigurare a securităţii şi gradul de stabilitate ale statelor din proximitatea României; - limitarea accesului statului român la unele resurse şi oportunităţi regionale, importante pentru realizarea intereselor naţionale. 1.43. Noile provocări. 0 nouă categorie de riscuri sunt cele asimetrice nonclasice, ce pot consta în acţiuni armate şi non-armate deliberate, având ca obiectiv afectarea securităţii naţionale, prin provocarea de consecinţe directe ori indirecte asupra vieţii économico-sociale a ţării. între riscurile de acest tip se pot enumera: - terorismul politic transnaţional şi internaţional, inclusiv sub formele sale biologice şi informatice; - acţiuni ce pot atenta la siguranţa sistemelor de transport, intern şi internaţional; - acţiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informatice; - acţiunile destinate, în mod premeditat, afectării – sub diferite forme şi varii împrejurări – a imaginii României în plan internaţional, cu efecte asupra credibilităţii şi seriozităţii în îndeplinirea angajamentelor asumate; - agresiunea economico-financiară; - provocarea deliberată de catastrofe ecologice. Dintre cele de mai sus, terorismul internaţional se manifestă într-o formă acută fără precedent, prefigurând efecte multiple asupra securităţii statelor şi a stabilităţii internaţionale – în general. în contextul în care constatăm o creştere a gradului de complexitate a terorismului internaţional, este necesară coordonarea măsurilor interne de management al crizelor astfel încât să asigure, operativ şi eficient, participarea ţării noastre la eforturile internaţionale de combatere a acestei ameninţări. România îşi reafirmă disponibilitatea de a participa, alături de comunitatea internaţională, la lupta împotriva terorismului internaţional şi va
dispune, în permanenţă, constituirea mijloacelor adecvate pentru combaterea acestuia. 1.4.4. Vulnerabilităţi în situaţia internă. în paralel cu prevenirea sau contracararea punctuală a intervenţiei acestor posibili factori de risc, România este preocupată să diminueze vulnerabilităţile interne care se manifestă în diferite domenii şi care, în anumite circumstanţe, pot avea un impact şi asupra securităţii naţionale. Printre aceste tipuri de vulnerabilităţi se află: - persistenţa problemelor de natură economică, financiară şi socială, generate de prelungirea tranziţiei şi întârzierea reformelor structurale; - accentuarea fenomenelor de corupţie şi de administrare deficitară a resurselor publice, care produc adâncirea inechităţilor sociale şi proliferarea economiei subterane; -reacţiile ineficiente ale instituţiilor statului în faţa acutizării fenomenelor de criminalitate economică şi de perturbare a ordinii publice şi siguranţei cetăţeanului -fenomene care au efecte negative, tot mai evidente, asupra coeziunii şi solidarităţii sociale, asupra calităţii vieţii cetăţenilor; - menţinerea unor surse şi cauze de potenţiale conflicte sociale punctuale, de mai mică sau mai mare întindere, cu efecte asupra risipirii, diminuării sau întreruperii proceselor şi activităţilor economice propriu-zise, ca şi asupra stării de linişte a populaţiei; - nerespectarea normelor de mediu în funcţionarea unor obiective industriale; - posibilitatea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale şi procese de degradare a mediului; -scăderea nivelului de încredere a cetăţenilor în instituţiile statului, ca urmare a indolenţei şi birocraţiei excesive din administraţie, ceea ce, de asemenea, duce la slăbirea coeziunii sociale şi civice; - menţinerea unor disparităţi de dezvoltare între regiunile ţări; -slăbiciuni în îndeplinirea angajamentelor asumate pentru aderarea la NATO; -menţinerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaţionale şi întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării; - deficienţe în protecţia informaţiilor clasificate; -emigrarea specialiştilor din diferite domenii de vârf, fenomen ce afectează potenţialul de dezvoltare al societăţii româneşti. 1.5. Direcţii de acţiune în politica de securitate naţională 1.5.1. în domeniul politico-administrativ. Modernizarea societăţii româneşti presupune acţiuni ferme pentru întărirea funcţiei de reglementare a statului şi a autorităţii instituţiilor sale. Realizarea obiectivelor de securitate naţională solicită dezvoltarea capacităţii normative a statului român, prin
măsuri adoptate în mod democratic, care să respecte principiul separării puterilor şi să asigure reforma instituţională şi administrativă. Statul, ca organizator al coeziunii naţionale şi sociale, trebuie să devină o instituţie suplă şi eficientă, debirocratizată, aflată în slujba cetăţeanului. întregul sistem politic se va perfecţiona, pentru a se deschide către cetăţean şi pentru a completa democraţia reprezentativă cu virtuţile democraţiei participative; prin urmare, exercitarea puterii politice va asigura participarea şi controlul cetăţeanului asupra instituţiilor şi procesului de luare a deciziilor, prin respectarea normelor şi regulilor democratice, în concordanţă cu prevederile Constituţiei. Activitatea de legiferare trebuie să aibă în vedere un cadru conceptual unitar şi coerent, pe deplin compatibil cu legislaţia europeană, în principiile acquis-ului comunitar, cu sistemul de reglementări propriu Uniunii Europene. Aplicarea strictă şi severă a legilor faţă de toţi cetăţenii în toate împrejurările – în spiritul şi litera Constituţiei – constituie o cerinţă majoră pentru toate instituţiile statului, de îndeplinirea căreia depind decisiv coeziunea socială, încrederea cetăţenilor în autorităţile publice, solidaritatea naţională. De aceea, se impun asigurarea corectitudinii actului administrativ şi de justiţie, stabilitate legislativă şi simplificarea cadrului juridic, afirmarea justiţiei ca instituţie a cinstei şi profesionalismului. Este necesară, de asemenea, adaptarea mai explicită a cadrului legislativ la cerinţele de combatere a terorismului şi crimei organizate, ca şi la acelea care decurg din necesitatea participării forţelor din sistemul de apărare la operaţiuni şi misiuni comune, împreună cu forţele altor state, pe teritoriul naţional şi în afara acestuia. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării îşi va perfecţiona activităţile de coordonare, prevăzute de Constituţie şi legile speciale, în domeniile apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale şi în celelalte componente care concură la stabilitatea apărării ţării. 1.5.2. In domeniul economic. Tranziţia spre economia de piaţă funcţională presupune un efort conjugat şi coordonat de realizare a obiectivelor asumate de România prin Strategia de Dezvoltare pe Termen Mediu, acceptată de Uniunea Europeană, în paralel cu măsuri de optimizare a cadrului normativ în domeniu. Relansarea economiei constituie o prioritate a politicii de securitate. Direcţiile de acţiune în acest domeniu sunt: - consolidarea stabilităţii macroeconomice, adoptarea unor politici fiscale coerente, prin reglementări simplificate şi simulative, reforma impozitelor, reducerea cheltuielilor interne şi restructurarea marilor companii şi societăţi ale statului, o politică monetară şi a cursului de schimb adecvată;
-îmbunătăţirea mediului de afaceri, diminuarea birocraţiei, reglementări favorizante pentru investiţii şi pentru menţinerea creşterii economice prin producţie performantă, cerută de piaţă; - stimularea, prin reglementări eficiente şi sub diferite forme, a întreprinderilor mici şi mijlocii; -continuarea privatizării, restructurării şi modernizării, cu accent pe dinamizarea domeniilor industriale şi productive care au potenţial – în condiţiile programelor sectoriale de aderare la UE ori convenite cu organismele financiare internaţionale; - promovarea unor politici industriale funcţionale, corespunzătoare nevoilor sociale şi adaptabile cerinţelor pieţii; -dezvoltarea cooperării economice internaţionale, prin forme noi, mai active şi stimulative de comerţ exterior; -consolidarea sectorului bancar şi de asigurări; disciplinarea pieţelor de capital, în care sunt implicate categorii largi de populaţie; - relansarea agriculturii şi dezvoltarea silviculturii; - amenajarea teritoriului şi reabilitarea infrastructurii de transport; -promovarea noilor tehnologii eficiente şi trecerea efectivă la realizarea funcţionalităţilor unei societăţi informaţionale; - dezvoltarea turismului şi consolidarea cadrului instituţional şi legislativ referitor la mediul înconjurător şi calitatea acestuia; - orientarea spre atragerea de investiţii străine, îndeosebi din spaţiul european şi euroatlantic, ca sursă a motivaţiei pentru includerea României în sistemele de securitate respective; - dezvoltarea activităţilor de comerţ interior, inclusiv prin reglementări ale administraţiei publice locale privind stimularea producţiei şi pieţelor locale; - asigurarea protecţiei consumatorilor; - garantarea unui sistem concurenţial liber şi onest. 7.5.5. 7/i domeniul social. Problemele securităţii sociale se referă, între altele, la starea de insecuritate individuală, la declinul demografic şi fragilizarea stării de sănătate a populaţiei, la emigraţia tineretului instruit şi superdotat, la insuficienta consacrare, pe toate componentele, a societăţii civile şi la absenţa unei clase de mijloc puternice. Politica în domeniul securităţii sociale vizează toate aceste aspecte, cu accent pe combaterea sărăciei, consolidarea dialogului şi a solidarităţii sociale şi alinierea la normele europene în domeniul ocupării forţei de muncă. Principalele fenomene sociale care alterează coeziunea societăţii româneşti şi accentuează vulnerabilitatea acesteia la crize şi conflicte sociale sunt determinate de evoluţii negative la nivel macroeconomic şi de incoerenţa cadrului legislativ. In acest sens, „Strategia" stabileşte:
- necesitatea realizării unor modalităţi de stimulare a solidarităţii naţionale şi responsabilităţii civice, a interesului pentru muncă, a egalităţii între bărbaţi şi femei, a egalităţii de şanse în privinţa accesului la educaţie şi pregătire, a protecţiei sociale. Ca urmare, eforturile instituţiilor cu atribuţii în domeniu vor avea în promovarea dialogului şi coeziunii sociale, prin implicarea statului, un factor de echilibru, în contracararea efectelor negative ale procesului de tranziţie şi evoluţiilor economiei de piaţă; reforma sistemului de securitate socială şi diminuarea deficitului de finanţare a protecţiei sociale; elaborarea, în cooperare cu partenerii sociali, a Planului naţional de acţiune în domeniul ocupării forţei de muncă, ce va asigura coerenţa acţiunilor pe piaţa muncii; descentralizarea deciziei administrative în domeniul raporturilor de muncă; ocuparea forţei de muncă în concordanţă cu orientările UE, diminuarea şomajului şi asigurarea unei protecţii sociale reale a şomerilor, inclusiv prin atragerea şi implicarea acestora în activităţi de utilitate publică, desfăşurate în perioada disponibilizării; instituirea unor politici salariale corespunzătoare performanţelor şi importanţei domeniului; realizarea reformei pensiilor, în scopul diversificării resurselor de asigurare, eliminării inechităţilor şi creşterii în termeni reali a pensiilor; perfecţionarea sistemului de asistenţă socială; îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, încurajarea şi reglementarea producţiei interne a medicamentelor de bază; asigurarea protecţiei copilului – ca prioritate naţională -şi reglementarea sistemului de adopţii, în conformitate cu Strategia de aplicare a Convenţiei ONU; sprijinirea şi întărirea familiei, ca entitate socială fundamentală; ameliorarea condiţiilor de viaţă ale persoanelor şi familiilor lipsite de venituri sau cu venituri mici, prevenirea şi combaterea marginalizării sociale, diminuarea sărăciei, prin creşterea gradului de ocupare a populaţiei active; -dezvoltarea civismului, a solidarităţii sociale şi a dialogului intercultural. 1.5.4. In domeniul educaţiei, cercetării şi culturii. Problemele de fond ale acestui domeniu – care ar putea fi numite ale unei securităţi culturale, în sens larg – sunt în mod direct legate de nevoia afirmării unor mentalităţi şi atitudini noi, care să contribuie la configurarea dimensiunii culturale şi civilizatorii a reformelor, cerută, în mod implicit, de procesul integrării europene şi euroatlantice. Spiritul comunitar, solidaritatea naţională, cultura comunicaţională, atitudinea faţă de performanţă, respectul pentru elite şi promovarea lor se află încă în stadii insuficiente de dezvoltare. De aceea, punerea în valoare şi dezvoltarea potenţialului cultural, ştiinţific şi uman de care dispune România constituie o componentă şi o sursă esenţială a securităţii naţionale şi a modernizării societăţii româneşti. Principalele direcţii de acţiune în acest domeniu sunt:
- promovarea societăţii educaţionale în cooperare cu societatea civilă şi în conformitate cu Carta Albă a Educaţiei şi Formării, elaborată de Uniunea Europeană; -continuarea reformei sistemului de învăţământ, ca fundament al politicilor în domeniul resurselor umane; - asigurarea educaţiei de bază, creşterea calităţii învăţământului preuniversitar; - racordarea învăţământului superior la cerinţele sociale şi economice; -promovarea, în sistemul educaţional, a cerinţelor societăţii informaţionale; - îmbunătăţirea cadrului legislativ şi instituţional pentru cercetaredezvoltare; - revigorarea, pe baze competitive, a sistemului naţional de cercetare capabil să contribuie în mod real la modernizarea societăţii româneşti; - dezvoltarea şi promovarea tehnologiei informaţiei şi creşterea numărului de specialişti în acest domeniu; -protejarea, conservarea şi restaurarea patrimoniului naţional şi promovarea sa ca parte a patrimoniului cultural universal; -promovarea culturii, ca fundament al dezvoltării durabile a naţiunii şi nucleu al identităţii naţionale; protejarea diversităţii culturale şi religioase, promovarea multiculturalismului şi multiconfesiona-lismului, a dialogului cu reprezentanţii vieţii religioase; - revigorarea politicilor în domeniul tineretului; -îmbunătăţirea cadrului juridic şi instituţional în domeniul relaţiilor interetnice, sprijinirea consolidării şi dezvoltării identităţii etnice; -pregătirea populaţiei pentru impactul cultural al integrării europene şi euro atlantice. 7.5.5, în domeniul siguranţei nationale şi ordinii publice. Prin situarea sa la confluenţa apărării intereselor statului şi ale cetăţeanului, acest domeniu reprezintă o componentă importantă a politicii de securitate a României. Acţiunile specifice în domeniul menţinerii ordinii publice şi siguranţei naţionale vor viza prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, protejarea cetăţenilor, a proprietăţii private şi a celei publice şi a infrastructurii de interes strategic. Direcţiile de acţiune în acest domeniu sunt: - armonizarea legislaţiei şi a procedurilor specifice cu reglementările internaţionale şi cu standardele UE privind forţele şi serviciile de ordine publică; - consolidarea relaţiilor de parteneriat cu structuri similare din statele membre NATO şi UE, precum şi dezvoltarea legăturilor cu structuri aparţinând altor state;
- continuarea participării forţelor de ordine publică, civile şi militare, la misiuni internaţionale; - reglementarea răspunderii Ministerului Administraţiei Publice şi Internelor şi Ministerului Justiţiei – a structurilor acestora – în eradicarea abuzurilor şi ilegalităţilor; -consolidarea sistemului instituţional de acţiune -servicii de informaţii, poliţie, minister public, justiţie -care să facă posibilă aplicarea fermă a legii; -întărirea acţiunilor de prevenire şi control pentru limitarea şi stoparea criminalităţi; -dezvoltarea permanentă a controlului civil asupra instituţiilor din domeniul siguranţei naţionale şi implicarea societăţii civile în apărarea ordinii publice; - restructurarea sistemului instituţional al ordinii publice, prin descentralizarea şi demilitarizarea, în mare măsură, a serviciilor din domeniul ordinii publice; - constituirea sistemului naţional de gestionare a crizelor pe principiul managementului integrat al riscurilor şi conectarea acestuia la organismele existente în NATO şi UE; - combaterea eficace a terorismului, corupţiei şi crimei organizate, inclusiv prin diverse forme de cooperare regională şi subrcgională; - îmbunătăţirea colaborării dintre autorităţile din sistemul de apărare, cu cele din justiţie şi a acestora cu societatea civilă; -securizarea frontierei de stat în concordanţă cu interesele naţionale şi exigenţele aderării la Uniunea Europeană, concomitent cu modernizarea procedurilor de control la frontieră; -construirea partencriatului cu societatea civilă, inclusiv prin asigurarea unui echilibru între dreptul la liberă informare şi necesitatea protejării informaţiilor clasificate; - protecţia dreptului la intimitate, la propria imagine şi la corecta informare a cetăţeanului; -asigurarea funcţionării la standarde comunitare a instituţiilor care au atribuţii pe linia migraţiei şi azilului. 7.5.6. în domeniul apărării naţionale. România va acţiona pentru integrarea în structurile militare euro atlantice, pentru continuarea reformei armatei, în conformitate cu standardele statelor membre NATO şi UE, pentru dezvoltarea unei capacităţi de apărare credibilă, modernă şi eficientă. Se au în vedere întărirea controlului civil asupra forţelor armate, în concordanţă cu principiile şi valorile democraţiei, precum şi consolidarea statutului României de generator de securitate, prin continuarea şi îmbunătăţirea contribuţiei sale la stabilitatea regională. Principalele direcţii de ac{iune sunt:
- îndeplinirea obiectivelor asumate prin Programul Naţional Anual pentru Integrare în NATO şi asigurarea interoperabilităţii cu forţele Alianţei; -participarea susţinută la Parteneriatul pentru Pace şi dezvoltarea cooperării militare şi multilaterale, în vederea realizării obiectivelor de parteneriat asumate de România; -constituirea şi consolidarea capacităţilor necesare pentru îndeplinirea performantă a obligaţiilor asumate de România, de a participa în cadrul unor operaţiuni de menţinere a păcii, de salvare, de răspuns la crize, de combatere a terorismului şi de asistenţă umanitară la nivel subregional şi regional; -restructurarea şi modernizarea Armatei României, îndeosebi modernizarea structurală a forţelor, a sistemelor de instruire şi continuarea armonizării cadrului legislativ naţional din domeniul apărării cu cel existent în ţările membre NATO şi UE; -adaptarea la condiţiile contemporane a sistemului de mobilizare şi planificare integrată a apărării şi asigurarea concordanţei dintre obiectivele propuse şi resursele alocate; - operaţionalizarea forţelor destinate participării Ia misiuni ale Uniunii Europene, în cadrul politicii europene de securitate şi apărare, ca şi ale NATO, ONU şi ale forumurilor/iniţiativelor subregionale; -managementul eficient al resurselor umane şi restructurarea forţelor, concomitent cu creşterea gradului de profesionalizare a personalului armatei şi modernizarea învăţământului militar; - asigurarea stocurilor de echipamente, tehnică de luptă, muniţii şi materiale; - îmbunătăţirea colaborării între serviciile de specialitate, pe linia schimbului operativ de informaţii, vizând potenţialii factori de risc la adresa securităţii şi stabilităţii interne; - redimensionarea corpului de comandă la nivelul forţelor în proces de reducere, restructurare şi modernizare; - reglementarea pensionării cadrelor militare; - aplicarea programelor de reconversie profesională a personalului disponibilizat din armată şi industria de apărare; -planificarea coerentă a activităţii de înzestrare şi achiziţii prin coordonare cu politicile în domeniul economic, de privatizare şi restructurare a industriei naţionale de apărare; ixtt/.ijuiiii spiuiiuur 14Ö - dezvoltarea şi achiziţionarea de echipamente noi, interoperabile cu cele utilizate de NATO; -întărirea controlului parlamentar asupra organismului militar;
- sprijinirea autorităţilor publice în caz de urgenţe civile, dezastre sau calamităţi naturale. 7.5.7. 7/i domeniul politicii externe. Politica externă a României reprezintă principalul mijloc de promovare a valorilor şi intereselor naţionale în plan internaţional. Politica externă va fi susţinută printr-un efort intern de asigurare a coerenţei inter-instituţionale şi a sprijinului opiniei publice şi va continua să fie orientată, prioritar, pe următoarele direcţii: - Am aderat la NATO! - intensificarea negocierilor şi accelerarea pregătirii pentru integrarea în Uniunea Europeană, inclusiv implicarea în procesul de realizare a Politicii Europene de Securitate şi Apărare; - aprofundarea Parteneriatului Strategic Intensificat cu SUA, respectiv dezvoltarea relaţiilor bilaterale privilegiate cu ţările NATO şi UE; - consolidarea relaţiilor cu statele membre ale Uniunii Europene – în plan bi şi multilateral – cu ţările vecine şi cu statele cu care România are relaţii tradiţionale; - dezvoltarea cooperării cu statele din regiune, inclusiv prin participarea la proiecte de cooperare regională, subregională, transfrontalieră şi în cadrul euroregiunilor; - dezvoltarea, pe baze pragmatice, a relaţiilor privilegiate cu Republica Moldova; - consolidarea rolului OSCE, ca formă de dialog în domeniul securităţii, şi dezvoltarea capacităţii de acţiune pentru prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucţia post conflict; - susţinerea diplomatică a participării la operaţiunile de pace ale ONU şi la alte acţiuni vizând asigurarea stabilităţii şi întărirea încrederii la nivel regional şi global; -respectarea strictă a angajamentelor internaţionale în domeniul neproliferării şi controlului armamentelor, exporturilor de produse strategice şi de tehnologie cu dublă utilizare, precum şi participarea activă la dezbaterile, din diverse foruri, pe această temă; -promovarea unei politici active în plan bilateral sau într-un cadru internaţional pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii în Europa de Sud-Est, ca şi în Caucazul de Sud şi întreaga regiune a Dunării şi Mării Negre; - sprijinirea comunităţilor româneşti din afara graniţelor pentru păstrarea identităţii naţionale, culturale şi spirituale şi identificarea potenţialului de suport al acestora pentru realizarea obiectivelor diplomaţiei româneşti; -preocuparea constantă pentru îmbunătăţirea statutului juridic şi tratamentului minorităţilor româneşti din alte state, conform normelor internaţionale privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor şi angajamentelor asumate prin înţelegeri şi tratate bilaterale.
1.6. Resursele politicii de securitate România dispune de resursele necesare îndeplinirii obiectivelor cuprinse în Strategia de securitate naţională. Potenţialul intelectual al poporului român, nivelul de pregătire şi educaţie în tradiţie europeană, dorinţa de însuşire a ceea ce este performant la nivel mondial constituie cele mai importante garanţii pentru succesul eforturilor de modernizare a societăţii româneşti. Resursele politice şi suportul social sunt oferite de însuşirea unanimă de către toate forţele politice şi instituţiile publice din România a opţiunii pentru integrarea europeană şi euroatlantică, de sprijinul larg acordat de societatea românească eforturilor de modernizare şi integrare europeană. Pentru atingerea obiectivelor de securitate naţională vor fi alocate resurse financiare corespunzătoare, atenţia fiind concentrată asupra utilizării acestora cu eficienţă. în acest sens, vor fi avute în vedere următoarele: -aplicarea managementului resurselor pe bază de programe integrate pentru toate instituţiile angrenate în activităţi în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale; - asigurarea unei mai bune coordonări a instituţiilor implicate în asigurarea resurselor, precum şi exercitarea mai eficientă a controlului parlamentar; - creşterea transparenţei utilizării fondurilor publice şi a responsabilităţii faţă de contribuabil. 1.7. Concluzii Strategia de Securitate Naţională a României reflectă o concepţie dinamică şi pragmatică asupra viitorului în domeniul securităţii, fiind un document cadru ale cărui modalităţi de acţiune vor fi adaptate în funcţie de evoluţiile din mediul de securitate. Documentul propune obiective a căror îndeplinire se va realiza pe parcursul actualei legislaturi, precum şi ulterior. Obiectivul fundamental îl constituie realizarea, apărarea şi promovarea intereselor naţionale. Strategia de securitate naţională a României reflectă intenţii şi acţiuni, etape şi evenimente ce vor fi urmărite cu consecvenţă chiar dacă, într-o lume aflată în permanentă schimbare, pot să apară evoluţii care să necesite reconsiderări temporare. Integrarea în structurile de securitate europene şi euroatlantice nu are însă alternativă, chiar dacă eforturile ar putea fi de durată. Naţiunea şi statul român se află în faţa unei realizări istorice – integrarea europeană şi euroatlantică. Toate eforturile noastre trebuie îndreptate spre realizarea acestei şanse fară precedent în îndelungata noastră istorie.
O viziune realistă asupra posibilităţilor şi resurselor ne obligă să ne concentrăm eforturile pe acele priorităţi care vor influenţa, în mod decisiv, starea de securitate a României. Participarea cetăţenilor şi a organizaţiilor, a societăţii în ansamblul ei va fi hotărâtoare pentru susţinerea posibilităţilor de dezvoltare a obiectivelor acestei strategii. Securitatea şi prosperitatea sunt două obiective cu o profundă determinare reciprocă, iar promovarea lor solicită, din partea tuturor, angajare, responsabilitate şi patriotism. 14V __ 2. Rolul şi locul serviciilor de informaţii în ansamblul eforturilor României de integrare euroatlantică Amplul proces de reformă a societăţii româneşti declanşat în Decembrie 1989 a inclus ca o componentă importantă reorganizarea serviciilor de informaţii şi a misiunilor acestora, activităţile specifice fiind puse în concordanţă cu normele şi principiile statului de drept. Atribuţiile funcţionale ale acestora au la bază prevederile Constituţiei şi sunt stipulate în actele normative din domeniul siguranţei naţionale – definită în primul rând ca stare de legalitate. Schimbările dramatice ale climatului internaţional după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, de asemenea, au impus reevaluarea conceptelor în domeniul securităţii naţionale. Acestea au stat la baza elaborării Strategiei de securitate naţională a României, adoptată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi aprobată de Parlament şi au determinat reconsiderarea rolului şi extinderea competenţelor serviciilor de informaţii din România, în funcţie de noile ameninţări şi factori de risc. In consonanţă cu acest document, care reafirmă caracterul prioritar al obiectivului aderării României la NATO şi UE, cele două servicii naţionale de informaţii – Serviciul Român de Informaţii şi Serviciul de Informaţii Externe – şiau întocmit propriile strategii pe termen mediu, până în 2004. Acestea constituie în prezent suportul pe care se fundamentează procesul de reorganizare a celor două instituţii, aflat în plină derulare, orientările operaţionale curente şi cadrul doctrinar şi metodologic pentru: - identificarea priorităţilor de acţiune ale serviciilor de informaţii şi proiectarea necesităţilor şi resurselor de dezvoltare; -adaptarea structurilor organizatorice şi funcţionale în concordanţă cu mutaţiile actuale şi previzibile în climatul naţional, regional şi internaţional de securitate; -valorificarea eficientă a raporturilor de parteneriat cu structuri similare din străinătate, în special din spaţiul euroatlantic. Obiectivele strategice ale serviciilor de informaţii până în 2004 s-au referit la:
- consolidarea poziţiei de componente de bază ale sistemului de siguranţă naţională; - proiectarea unei imagini corecte în societatea civilă cu privire la specificul şi utilitatea activităţii informative; - promovarea intereselor României pe plan internaţional; - concentrarea activităţii pe direcţiile prioritare definite în baza conceptelor de planificare strategică; - combaterea terorismului şi a crimei organizate internaţionale; - protecţia resurselor economice vitale; - protecţia infrastructurilor informatice; - investigarea şi combaterea fenomenului de corupţie. Caracterul difuz, multidirecţional şi imprevizibil al riscurilor şi ameninţărilor interne şi externe la adresa obiectivelor generale de securitate ale României, precum şi dinamica fenomenelor destabilizatoare la nivel global impun măsuri de adaptare a misiunilor serviciilor româneşti de informaţii, în vederea gestionării lor eficiente. Accentul este pus pe: - creşterea rolului şi ponderii activităţii de culegere de informaţii cu caracter secret şi anticipativ; - redimensionarea structurii şi sarcinilor în domeniul ameninţărilor asimetrice; - diversificarea mijloacelor şi metodelor de muncă; - gestionarea eficientă a acţiunii în domeniul securităţii economice; - apărarea secretului de stat şi protecţia informaţiilor clasificate, conform standardelor de securitate din spaţiul euroatlantic. Dinamizarea activităţii comunităţii informative naţionale şi realizarea compatibilităţii componentelor acestora se bucură de o atenţie prioritară din partea Preşedinţiei, Guvernului şi Parlamentului României. întâlnirile factorilor de decizie ai statului cu conducerile serviciilor de informaţii constituie prilejuri de analiză şi evaluare a siguranţei naţionale, a riscurilor şi ameninţărilor la adresa acesteia. De fiecare dată, a fost reafirmat imperativul ca serviciile de informaţii, alături de toate instituţiile statului, să constituie un factor activ în îndeplinirea obiectivelor fundamentale ale României – integrarea în NATO şi Uniunea Europeană. 2.1. Atribuţiile şi competenţele serviciilor de informaţii în deplină concordanţă cu prevederile legilor şi cu principiile statului de drept Pentru îndeplinirea misiunilor care revin serviciilor de informaţii au fost instituite mecanisme interne care să transpună în practică garanţiile juridice referitoare la protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Au fost asigurate legalitatea, temeinicia şi oportunitatea acţiunilor şi măsurilor întreprinse în îndeplinirea atribuţiilor funcţionale, asigurându-se respectarea deplină şi aplicarea corectă a prevederilor Constituţiei, a legilor şi celorlalte
acte normative din domeniul siguranţei naţionale şi, în temeiul acestora, legitimitatea socială a serviciilor de informaţii. Cadrul legislativ care reglementează activitatea serviciilor de informaţii stipulează că acestea desfăşoară exclusiv activităţi de culegere de informaţii cu relevanţă în domeniul siguranţei naţionale, fără a putea efectua acte de cercetare penală şi a lua măsura reţinerii sau arestării preventive. în toate situaţiile în care se constată existenţa unor ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României, serviciile de informaţii solicită procurorului, cu respectarea Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte de supraveghere, în scopul culegerii de informaţii relevante. Prin atribuţiile conferite şi modalităţile de exercitare a acestora, serviciile de informaţii sunt instituţii ale statului de drept. în acest sens şi-au definit orientările strategice şi obiectivele prioritare, care sunt pe deplin concordante cu obiectivele primordiale ale politicii interne şi externe a statului român: o societate democratică, o economie de piaţă performantă, integrarea în structurile euroatlantice. în exercitarea atribuţiilor legale, serviciile de informaţii respectă următoarele principii: legalitatea deplină, echidistanţa politică, obiectivitatea şi imparţialitatea, oportunitatea. Prin activităţile specifice desfăşurate, serviciile de informaţii reuşesc să fie în acelaşi timp un senzor al stării de legalitate în domeniul siguranţei naţionale, informând permanent şi sistematic factorii competenţi să întreprindă măsuri pentru restabilirea legalităţii ori de câte ori aceasta este afectată. Pentru aceasta, serviciile de informaţii îşi adaptează continuu demersurile în plan conceptual, structural-organizatoric, funcţional şi relaţional. Evaluarea obiectivă a problemelor cu care se confruntă România în procesul de integrare în structurile euroatlantice -ţinând seama şi de modul în care acestea sunt percepute de către factorii cu pondere în luarea deciziilor la nivelul NATO şi UE -nu poate fi realizată fară implicarea serviciilor de informaţii ale ţării noastre. Prin datele şi analizele transmise constant autorităţilor române, serviciile contribuie la informarea operativă a acestora, oferind suportul necesar adoptării strategiilor potrivite îndeplinirii obiectivelor de integrare. 2.2. Adaptarea continuă la mutaţiile din contextul operaţional Rezultatele concrete obţinute de serviciile de informaţii româneşti atestă că direcţiile de acţiune şi obiectivele asumate exprimă o concepţie modernă asupra menirii acestora, o bună conectare la realităţi şi o adaptare dinamică şi eficientă la contextul operativ. Este permanent urmărită optimizarea capacităţilor de răspuns la noile riscuri şi ameninţări la adresa siguranţei naţionale printr-un efort coerent de
reformare, care vizează simultan asigurarea unor structuri echilibrate şi flexibile, precum şi managementul optim al resurselor umane. Potrivit noilor cerinţe de realizare a siguranţei naţionale, serviciile de informaţii şi-au stabilit o nouă politică de selecţie şi pregătire a personalului. Noua strategie în domeniu asigură: - formarea iniţială şi pregătirea continuă a personalului propriu în raport cu misiunile şi obiectivele pe termen scurt, mediu şi lung; - implementarea metodelor, formelor instituţionale şi valorilor euroatlantice în procesul instruirii şi perfecţionării pregătirii personalului. Este avută în vedere şi pregătirea generală a populaţiei în probleme de siguranţă naţională, în special cea a personalului din administraţia publică şi a reprezentanţilor societăţii civile. Urmare a procesului continuu de reformă, personalul serviciilor de informaţii are în prezent o medie de vârstă de 36 de ani, peste 80% fiind cadre angajate după 1990. 2.3. Relaţionarea funcţională cu celelalte instituţii din sistemul de securitate naţională Activitatea serviciilor de informaţii se integrează organic în sistemul ce conferă funcţionalitate statului de drept. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, îndrituit prin Constituţie să organizeze şi să coordoneze activitatea în domeniul siguranţei naţionale, este informat permanent în legătură cu modul în care serviciile de informaţii îşi îndeplinesc misiunile. De asemenea, se acţionează într-un spirit de reală deschidere pentru optimizarea cooperării cu celelalte instituţii din compunerea sistemului naţional de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. în baza protocoalelor de cooperare şi în raport cu competenţele specifice în protejarea siguranţei naţionale, sunt transmise cu operativitate informaţii de interes în domeniul de activitate al acestora pentru exploatare, întregire şi valorificare. Alături de informarea curentă a factorilor de decizie, obiectivul susţinerii demersului naţional vizând integrarea euroatlantică şi-a pus amprenta, practic, pe toată gama de activităţi subsumate relaţionării funcţionale dintre serviciile de informaţii şi celelalte instituţii ale statului român. Astfel, la nivel instituţional au fost iniţiate măsuri de implementare a prevederilor Legii privind protecţia informaţiilor clasificate. Acestea sunt în deplină concordanţă cu atribuţiile Autorităţii Naţionale de Securitate, abilitată să desfăşoare activităţi specifice de protecţie a informaţiilor clasificate NATO. Măsurile au în vedere alinierea pe plan naţional a metodologiilor şi procedurilor din domeniul informaţiilor clasificate la standardele NATO. 2.4. Controlul democratic al Serviciilor de Informaţii
Potrivit legii, SRI şi SIE sunt controlate de Parlamentul României prin Comisii comune permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, pentru fiecare din cele două servicii. Comisiile sunt autorizate să verifice dacă în activităţile acestora sunt respectate prevederile Constituţiei şi ale celorlalte legi, precum şi modul în care sunt utilizate fondurile destinate lor prin bugetul de stat. Anual sau ori de câte ori este necesar, directorii serviciilor de informaţii prezintă rapoarte de activitate în faţa forului legislativ. Din punctul de vedere al legalităţii, activitatea serviciilor de informaţii este controlată şi de către organele judiciare. Activităţile ce presupun restrângerea temporară a exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor pot fi realizate numai pe baza unei aprobări prealabile din partea unui procuror (magistrat) anume desemnat de către Procurorul General al României. Orice cetăţean care se consideră lezat de activităţile care fac obiectul autorizării procurorului se poate adresa cu plângere nivelului ierarhic superior celui care a emis aprobarea. în conformitate cu prevederile Legii nr. 187/1999, privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, SRI şi SIE continuă procesul de predare către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a documentelor stabilite prin lege, preluate de la fostele organe de informaţii. 2.5. Prevenirea şi combaterea terorismului – misiune prioritară a serviciilor de informaţii Strategia de Securitate Naţională a României include terorismul printre principalele ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Prevenirea şi combaterea – inclusiv prin cooperare internaţională intensificată – a riscurilor şi ameninţărilor de pe această coordonată reprezintă un obiectiv major al statului român. în conformitate cu reglementările naţionale în materie şi cu angajamentele internaţionale ale ţării noastre, inclusiv cele subsumate obiectivelor atingerii standardelor NATO şi Uniunii Europene, serviciile române de informaţii derulează în mod curent acţiuni specifice orientate în direcţia prevenirii şi 1JJ combaterii tuturor manifestărilor fenomenului terorist şi activităţilor asociate acestuia. Pe lângă legislaţia deja existentă pentru realizarea siguranţei naţionale pe dimensiunea antiteroristă, guvernul României a adoptat, după 11 septembrie 2001, trei Ordonanţe de Urgenţă referitoare la: - sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii publice;
-aplicarea Rezoluţiei nr. 1373/2001 a Consiliului de Securitate al ONU privind combaterea terorismului internaţional; - prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanţării actelor de terorism. SRI şi SIE, alături de celelalte instituţii şi organisme ale statului, au acţionat prioritar pentru sprijinirea, prin activităţi specifice, a demersurilor României destinate racordării, de o manieră activă, la campania antiteroristă internaţională, inclusiv prin derularea unor acţiuni în cooperare cu structuri omoloage din alte ţări. Caracteristicile situaţiei interne pe profil antiterorist relevă că în România nu există grupări sau manifestări teroriste (în înţelesul deplin al termenului) de sorginte autohtonă. Sursele de risc sunt reprezentate de: -evoluţiile externe ce pot influenţa dinamica organizaţiilor teroriste reprezentate în România de nuclee care, deşi nu întreprind în actuala etapă acţiuni teroriste asupra unor obiective de pe teritoriul naţional, pot să îşi modifice, în viitor, această atitudine; - activităţile adiacente terorismului (migraţia ilegală, criminalitatea organizată transfrontalieră etc.), derulate de nuclee ale organizaţiilor teroriste ori de alte grupări străine şi autohtone. Analiza acţiunilor teroriste din SUA din anul 2001 a reliefat necesitatea configurării şi operaţionalizării unui mecanism inter-instituţional de prevenire şi combatere a terorismului prin demersuri naţionale şi cooperare internaţională. Consecutiv desemnării sale ca autoritate naţională în materie antiteroristă, Serviciul Român de Informaţii a coordonat procesul de elaborare a Strategiei naţionale de prevenire şi combatere a terorismului. ipiUIIlIUI 156 De asemenea, s-a elaborat şi funcţionează Planul de cooperare între Serviciul Român de Informaţii şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Apărării Naţionale, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale. în procesul de structurare a sistemului antiterorist pe plan naţional, în cadrul Serviciului Român de Informaţii, începând cu 1.12.2001, a intrat în funcţiune Departamentul pentru Prevenirea şi Combaterea Terorismului. Acesta răspunde de planificarea, organizarea şi executarea, într-o concepţie unitară, a activităţilor de prevenire, descoperire, neutralizare şi anihilare a acţiunilor teroriste pe teritoriul României. La rândul său, SIE şi-a concentrat resursele umane specializate într-o direcţie distinctă, ce se ocupă exclusiv de contraterorism.
Strategia acestui departament urmăreşte protejarea eficientă a teritoriului naţional faţă de noile manifestări ale fenomenului terorist şi asigurarea interoperabilităţii conceptual- instituţionale şi organizatorice pe linia cooperării cu serviciile externe partenere. Este vizată combaterea oricărei forme de terorism -indiferent de motivaţiile care stau la baza acestuia, urmărind prevenirea producerii de acte teroriste pe teritoriul României, a constituirii de baze logistice şi filiale ale unor organizaţii extremist-teroriste cu reprezentare internaţională. 2.6. Cooperarea cu servicii similare din străinătate Serviciile române de informaţii s-au adaptat la realităţile contextului operaţional, conştientizând că tot mai multe ameninţări se caracterizează prin diversificare şi globalizare şi că acestea pot fi controlate numai prin conjugarea eforturilor şi experienţei mai multor organisme similare. Au fost întărite relaţiile de colaborare, pe domenii de interes, cu structuri omologe din statele democratice. Obiectivele urmărite prin această interrelaţionare sunt subordonate, în primul rând, intereselor fundamentale de securitate naţională şi, în acelaşi timp, susţinerii implicării active a României în crearea unui climat adecvat de securitate la scară regională şi euroatlantică: -sprijinirea specifică a demersurilor de integrare a României; - contracararea, prin cooperare, a diverselor categorii de ameninţări transfrontalière, precum şi a altor tipuri de manifestări ce afectează interesele statelor; - armonizarea legislaţiei şi mecanismelor funcţionale, operante în sfera securităţii naţionale, cu cele ale statelor membre ale comunităţii euroatlantice. Prestaţiile în cadrul cooperării internaţionale au demonstrat expertiza şi potenţialul acţionai considerabil de care dispun serviciile române de informaţii, pentru: -ţinerea sub control, pe plan intern, a acelor evoluţii purtătoare de riscuri şi ameninţări nonmilitare transfrontalière care ar putea periclita atât securitatea noastră naţională, cât şi a altor state; - consacrarea României ca actor internaţional cu vocaţie şi capacitate efectivă de a se manifesta ca pol de stabilitate – absolut necesar menţinerii echilibrului atât în sud-estul Europei, cât şi la scară continentală; -susţinerea specifică a acţiunii parteneriale în problematici de anvergură şi cu implicaţii strategice, de interes comun pentru România şi statele euroatlantice. Colaborarea externă reprezintă o cerinţă fundamentală pentru reuşita demersurilor de integrare euroatlantică ale României. Semnalele critice, sugestiile şi opiniile
recepţionate în acest cadru reprezintă elemente importante pentru fundamentarea măsurilor şi demersurilor întreprinse de factorii de decizie ai statului român. 2.7. Serviciile de informaţii – factor activ în demersurile României de integrare în NATO în mod constant, serviciile de informaţii ale României şi-au adus contribuţia la consolidarea unui mecanism flexibil de comunicare şi colaborare între instituţiile naţionale cu atribuţii pe linia integrării euroatlantice. Ele fac parte din Comisia Naţională pentru Integrarea României în NATO şi au un aport consistent la realizarea obiectivelor prevăzute în Planul Naţional Anual de Pregătire a Integrării în NATO (MAP), în primul rând a celor din Capitolul IV (probleme de securitate). Pe această linie, a fost acordată o importanţă deosebită implementării reglementărilor de securitate în domeniul protecţiei informaţiilor clasificate corespunzător standardelor NATO. De asemenea, s-au întreprins măsuri de securitate protectivă, prin corelarea cu cele de prevenire şi combatere a acţiunilor teroriste, în cooperare cu structurile specializate ale NATO şi cele ale ţărilor membre şi partenere. Au fost implementate şi principalele obiective asumate prin cele trei cicluri MAP, respectiv: - înfiinţarea şi operaţionalizarea Autorităţii Naţionale de Securitate (ANS); - adoptarea Legii privind Protecţia Informaţiilor Clasificate; -constituirea de structuri specializate în domeniul informaţiilor clasificate NATO, la instituţiile de stat cu atribuţii pe linia securităţii protective; - înfiinţarea Grupului Interdepartamental de lucru INFOSEC; - iniţierea şi realizarea de acţiuni de informare publică vizând educaţia de securitate în sfera legislativului, executivului şi societăţii civile; - stabilirea de relaţii de cooperare cu structuri similare din statele membre NATO. în context, concluziile de etapă ale pregătirii serviciilor de informaţii române, raportate la obiectivul acţionării în cadrul NATO, pot fi sintetizate astfel: - România este o ţară care aparţine „mentalităţii NATO", inclusiv prin serviciile ei de informaţii, aşa cum a demonstrat şi în cazul crizei declanşate la 11 septembrie 2001 , când a acţionat ca membru „de facto" al Alianţei; - serviciile de informaţii din România sunt compatibile cu standardele NATO, din perspectiva „ameninţărilor comune, principiilor comune şi valorilor comune"; - pericolele şi ameninţările la adresa ţării noastre sunt comune cu cele care se manifestă la adresa NATO;
- prin includerea României şi a serviciilor sale de informaţii, NATO a câştigat un plus de securitate, profesionalismul serviciilor româneşti reprezentând un aport suplimentar la securitatea de ansamblu a Alianţei, din punctul de vedere al capacităţii operaţionale şi al cooperării. Aceste opţiuni sunt clare, iar participarea în cadrul în NATO, ca şi aderarea la UE, constituie ţinte pe care România şi le-a asumat ireversibil. VI. Balcanii – eternul „butoi cu pulbere" al Europei în subcapitolele anterioare am văzut care este situaţia globală şi naţională de după prăbuşirea blocului comunist, în aşa-zisa „eră de tranziţie". Drept urmare, în rândurile ce urmează vom studia şi situaţia regională şi subregională. în context, în momentul actual, comunitatea internaţională a devenit din ce în ce mai îngrijorată de instabilitatea zonei balcanice. Aceasta este provocată, în primul rând, de conflictele intracomunitare, etnice sau religioase. Mediul în care se dezvoltă acest gen de conflicte este caracterizat, în principal, de sărăcie endemică, de şomaj, de instabilitate economică şi de flagelul corupţiei. Conflictele intrastatale accelerează aceste procese în condiţiile disoluţiei autorităţii de stat şi a deplasărilor masive de populaţie în afară sau în interiorul graniţelor statului respectiv. Cazul Albaniei este elocvent în acest sens, unde, în timpul crizei din 1997, peste 30.000 de albanezi au luat calea refugiului. Or, în astfel de fenomene, se poate spune cu certitudine că serviciile secrete joacă un rol primordial. Din nefericire, fenomenul migraţiei involuntare stimulează, de regulă, terorismul, traficul de droguri, migraţia ilegală sau degradarea mediului înconjurător, mutând accentul de pe ameninţările militare spre cele nonmilitare. a. „CIA şi Noua Ordine Mondială – provocări până în 2015" în condiţiile speciale ale zonei Balcanilor, se apreciază că sursele de instabilitate se vor păstra cel puţin pe termen mediu. Unii analişti politici şi militari au construit asemenea scenarii pentru următorii 15 ani. Ei au pus accentul pe conflictele interetnice şi pe fragmentarea teritorială, pe proliferarea crimei organizate şi pe încurajarea ei de către expatriaţii voluntari sau involuntari ai etniilor în conflict, ca alternativă la autoritatea statală. în acelaşi timp, au apreciat just că aceştia vor sprijini logistic şi financiar grupările paramilitare din zonă, cu scopul KazpoKH spionilor lOU precis de a controla populaţia dislocată (de a împiedica eventual revenirea ei în zonele de origine) – purificarea etnică putând deveni, uneori, un mijloc de control al resurselor economice, al căilor de comunicaţii, al economiei subterane, al traficului de droguri, de arme sau de carne vie.
Specialiştii în informaţii din Statele Unite şi Rusia şi-au avertizat propriile guverne asupra unei degradări a situaţiei din zonă încă din prima parte a anului 2000. Astfel, într-o expunere intitulată „CIA şi Noua Ordine Mondială – provocări până în 2015", John Gannon, preşedintele Consiliului Naţional pentru Informaţii al SUA preciza că tensiuni etnice vor persista în mai multe zone de pe Glob, printre care şi în sud-estul Europei. Acest lucru va genera mari exoduri ale populaţiei şi instabilităţi pentru ţările vecine zonei de conflict. în acel context, John Gannon preciza că „reţele etnice vor mobiliza toţi expatriaţii şi membrii diasporei pentru a strânge fonduri, pentru a cumpăra arme şi a recruta luptătorii în slujba cauzei propriu Până în 2015, cel puţin câteva noi state- naţiuni create pe baze etnice vor deveni realitate ". La rândul său, într-o prelegere ţinută la Sofia, fostul şef al serviciului rus de contrainformaţii, Evgheni Primakov, care a fost, de asemenea, şi ministru de Externe al ţării sale, a prognozat apariţia unui stat islamic de tip extremist în regiunea Balcanilor, afirmând că „situaţia din Kosovo continuă să se menţină destul de serioasă, existând tendinţele creării unui stat islamic puternic în centrul Europei ". în opinia sa, acest stat ar putea cuprinde o parte din teritoriul Macedoniei, Sangeac-ul, Kosovo, Albania, urmând să constituie „un pod spre Bulgaria şi Turcia". a.L Comunităţi islamice în Balcani – Bosnia Istoric vorbind, Islamul prezent în zona Balcanilor cuprinde minorităţile turce rămase pe teritoriul celorlalte state balcanice, din vremea Imperiului Otoman, precum tătarii sau cerchezii, şi populaţiile locale islamizate, precum bosniacii şi albanezii. între acestea se detaşează, de departe, populaţia musulmană din Bosnia- Herţegovina, prin dimensiunea religioasă implicată în definirea „naţiunii" bosniace. ( u ocazia recensământului iugoslav din anul 1948, musulmanii din Bosnia aveau la dispoziţie trei variante de naţionalitate:..musulman sârb", „musulman croat" sau „musulman de naţionalitate neprecizată". Rezultatul recensământului a fost următorul: 25.000 musulmani s-au declarat croaţi, 72.000 – sârbi, iar 778.000 nu şi-au indicat naţionalitatea. La recensământul din 1953, guvernul comunist a înregistrat pentru ultima dată şi religiile, ocazie cu care şi-au recunoscut credinţa musulmană peste două milioane de locuitori (12,5%). Termenul de „musulman" desemna orice cetăţean care-şi declara religia islamică. în privinţa naţionalităţii, în spiritul „iugoslavismului" oficial a apărut, tot atunci, categoria „iugoslav de naţionalitate neprecizată". în Bosnia, s-au regăsit în această categorie 891.000 de locuitori. Recensământul din 1961 a utilizat expresia „musulman în sens etnic", conceptul primind iarăşi o conotaţie naţională, iar după anul 1971 au fost recenzaţi „musulmani în sens naţional".
în anul 1981, s-au recenzat 2 milioane de locuitori de religie musulmană. Dacă adăugăm cele două milioane de albanezi şi cei 100.000 de turci rezultă că, în fosta Iugoslavie, trăiau, la acea dată, circa 4 milioane de musulmani. Se poate presupune că, înainte de războiul din Iugoslavia, în Bosnia şi Herţegovina, musulmanii, reprezentând 40% din totalul populaţiei, îi depăşiseră pe sârbi, (lind cea mai numeroasă minoritate etnonaţională. Spre deosebire de restul Iugoslaviei, în Bosnia-Herţegovina noţiunea de „musulman", în sens etnic, coincidea cu aceea de „musulman" în sens religios; prin urmare, doar aici ei au constituit şi o categorie etnic-naţională. Deoarece în Bosnia nu a existat, de-a lungul islamizării, o identitate sârbă sau croată distinctă, nu s-a vorbit nicicând de „sârbi musulmani", căci aceasta ar fi presupus ca strămoşii celor în cauză să fi fost sârbi inainte de a fi trecut la islamism. Oricum s-ar aprecia legitimitatea atât de complexă din punct de vedere religios-cultural şi istoric a musulmanilor bosniaci, un lucru este evident, şi anume că aceştia au vrut să se deosebească prin religie de sârbi şi croaţi, cu toate că vorbeau aceeaşi limbă, sârbo-croata sau croato-sârba, în varianta dialectală. Ei au aderat la cultura musulmană, la care se convertiseră, ca slavi în timpul stăpânirii otomane. Pe de altă parte, naţionalitatea musulmană cuprindea şi un număr apreciabil de locuitori care se distanţaseră de comunitatea religioasă şi nu mai practicau credinţa islamică. O dată cu destrămarea Iugoslaviei, situaţia s-a schimbat radical! Majoritatea locuitorilor catolici şi ortodocşi ai Bosniei şi Hcrţegovinei au pretins statutul de minoritate naţională croată sau sârbă şi s-au identificat cu noile state naţionale: Croaţia şi Serbia. In împrejurările date, musulmanii şi-au rcformulat identitatea etnic-naţională, considerându-se „bosniaci în sens naţional". Adunarea generală bosniacă şi Parlamentul de la Sarajevo au accentuat numai identitatea regională şi au trecut pe planul al doilea deosebirile religioase dintre musulmani, catolici şi ortodocşi. Guvernul bosniac a subliniat în repetate rânduri că se poate vorbi de un popor bosniacoherfegovin, de o etnie bosniacă, ce se deosebeşte de naţiunile învecinate ale croaţilor şi sârbilor şi care are dreptul la un stat propriu, delimitat de graniţele sale istorice. în cercul vicios al etnicităţii, guvernul a adus argumente de natură etnic-naţională şi a legitimat astfel noul stat. Accentuând latura etnic-naţională a statului, a intenţionat, totodată, să prevină anumite temeri din partea Europei de Vest faţă de un nou stat musulman în Balcani. Cu toate acestea, identitatea bosniacă a creat însă noi probleme, care ilustrează şi mai pregnant complexitatea realităţii culturale în această parte a Europei. Termenul de „bosniac" este neclar definit, întâmpinând, în primul rând, împotrivirea albanezilor, care se definesc mai întâi ca etnie şi abia mai apoi ca religie. De aceea, conflictul din Iugoslavia a prezentat toate
caracteristicile unei confruntări etno-naţionaliste, având în plus şi trăsături religioase. Aşa s-a ajuns la percepţia conform căreia, inoculată de chiar serviciile secrete occidentale, crearea unui stat pur etnic al sârbilor şi al croaţilor poate fi înfăptuită numai pe calea războiului, prin crime, deportări şi expulzări. Situaţia a devenit explozivă datorită imposibilităţii de a se trasa clar graniţele religioase, lingvistice şi etnice. în afara etnosului, care face posibilă diferenţierea între sârbi, croaţi, muntenegreni şi albanezi, există religia, care acordă apartenenţei confesionale statutul de element etnic distinctiv. Aşa se explică faptul că etnicizarea societăţii a produs sau a accentuat conflictul religios şi » dus, în final, la o politizare a apartenenţei confesionale. în ultimii ani s-a putut constata chiar cum conflictul iugoslav I dus la „ghctoizarea" musulmanilor, căsătoriile mixte fiind dezaprobate, iar obiceiurile vestimentare musulmane fiind impuse cu fermitate sporită. Foarte puţini europeni au fost i onştienţi că Islamul, aşa cum era el practicat de musulmanii din Uosnia-Herţegovina, reprezenta una din cele mai secularizate versiuni ale acestei religii. Abia când a devenit ţinta naţionalismului etnic, iar apartenenţa religioasă a devenit o trăsătură decisivă a etnicizării politicii, Europa Occidentală şi-a adus aminte de fundamentul religios al identităţii sale şi a început să-şi radicalizeze poziţia. a.2 Expansiunea fundamentalismului islamic în Balcani Conform rapoartelor serviciilor secrete, zona Balcanilor a Cunoscut o criză fără precedent în contextul progresivei dezagregări a spaţiului exiugoslav. Odată cu aceasta, au fost restructurate reţelele mafiote şi s-a reluat, în forţă, tentativa de reactivare a fundamentelor politico-statale din timpul Imperiului ( Xoman, în scopul creării unui avanpost islamic în Europa. Prin m mare, diversitatea de interese islamico-mafiote s-a făcut simţită atât la nivel regional, balcanic, dincolo de graniţele Statelor care au continuat să se dezintegreze, cât şi la nivel internaţional, dat fiind că legăturile dintre mafie şi organizaţiile islamice radicale s-au extins la nivel global. Impactul mediatic legat de dezmembrarea Iugoslaviei şi războaiele din acest spaţiu s-au extins şi asupra activităţilor mafiote şi de renaştere islamică. Cu alte cuvinte, criza protectoratului occidental din Bosnia, războiul din Kosovo, convulsiile din Muntenegru, permanenta instabilitate din Albania şi pericolul dezmembrării Macedoniei sunt mai degrabă simptome decât cauze ale destabilizării. Concentrarea în Balcani a acestor puncte de foc ale marilor organizaţii criminale şi ale filierelor radicalismului islamic apropie cele două ameninţări de frontierele ( accidentului, motiv pentru care serviciile secrete din Vest au trecui la o ofensivă masivă în zonă. Prin urmare, Peninsula Balcanică a fost realmente înţesată de agenţi, densitatea spionilor mai ales în spaţiul ex-iugoslav fiind impresionantă. Din nefericire pentru România,
înţelegând că a venit momentul unei revanşe post-Trianon, Ungaria a profitat din plin de noua situaţie creată şi, continuând politica anterioară, a reactivat şi creat noi agenturi pe teritoriul Transilvaniei. Dar despre acest aspect, în capitolul următor al cărţii. Revenind, în contextul internaţional modificat ca urmare a atentatelor antiamericane de la 11 septembrie 2001 şi în lumina conexiunilor descoperite între grupările teroriste islamice din întreaga lume, inclusiv cele din regiunea Balcanilor, problema fundamentalismului islamic revine în actualitate. Astfel, într-o declaraţie făcută înainte de 11 septembrie 2001 ziarului pakistanez „Ummat", teroristul Ossama ben Laden afirma că „avem locuri în lume în care organizaţiile Jihad sunt active: Afghanistan, Cecenia, Palestina, Bosnia, Sudan, Birmania Jihadul va continua chiar şi după dispariţia mea ". E uşor de văzut că singura ţară europeană menţionată ca adăpostind fanatici islamişti era chiar Bosnia-Herţegovina. Astăzi, nu mai este un secret pentru nimeni faptul că bosniacii musulmani au fost sprijiniţi de comunitatea islamică internaţională (de altfel, susţin specialiştii SRI, interesul unor state sau grupuri islamice pentru „convertirea" Bosniei rămâne în continuare foarte ridicat). Pentru a da un singur exemplu, canalul iranian de televiziune prin satelit Jaam-e-Jam TV Network/Sahar, a cărui recepţie se poate face în condiţii foarte bune pe teritoriul fostei Iugoslavii, difuzează zilnic filme iraniene care, în momentul actual, nu pot evita temele fundamentaliste. Acest sprijin a îmbrăcat cele mai diverse forme, de la ajutoare umanitare, la furnizarea de armament (în ciuda embargoului impus asupra livrărilor de arme către fosta Iugoslavie) şi la participarea unor voluntari islamici. In general, statele şi organizaţiile laice musulmane s-au abţinut de la încălcarea embargoului. în schimb, cu începere din 1992, Iranul, iar după 1993, Arabia Saudită, Malaezia, Brunei şi Pakistanul au furnizat arme sau fonduri pentru achiziţionarea de arme. Cea mai comentată prezenţă islamică în Bosnia a fost reprezentată de aşa-numiţii „mujahedini", fundamentalişti de diverse naţionalităţi (afghani, pakistanezi, iranieni şi arabi, ( nora li s-au adăugat albanezi şi musulmani bosniaci recrutaţi în regiune) organizaţi în unităţi militare independente (precum s-a Văzut pe canalele mass-media, la 10 decembrie 1995, atunci când Bosnia a sărbătorit cu fast, inclusiv defilare militară, a treia aniversare a „Brigăzii 7 musulmane integrate", formată din mujahedini, din cadrul „Corpului 3" de Armată bosniac.) Primele grupări islamiste paramilitare din Bosnia s-au constituit în lunile premergătoare declanşării războiului în această republică exiugoslavă. Cele câteva sute de militanţi ai „.Ii hâdului" (alte surse vorbesc de aproximativ 4000 de voluntari musulmani), au sosit în Bosnia din Europa de Vest şi din lumea arabă – via Zagreb. La începutul lui 1992 s-a constituit şi unitatea „Elmujahedeen", care şi-a stabilit cartierul general în oraşul bosniac Zenitza,
într-o uzină părăsită. Unul dintre fondatori a fost algcrianul Abdel Mokhatari, cunoscut şi sub numele de Abu El Maali. Mercenarii şi voluntarii islamişti primeau salarii între trei şi cinci mii de mărci germane! înarmarea formaţiunilor politice musulmane din Bosnia s-a făcut sub masca unei agenţii umanitare sudaneze, condusă de Faith Hassanein-Omal-Faith, apropiat al şeicului Omar Abdel Rahman, imamul condamnat pentru atacul din 1993 de la World Trade Center. Printre sponsorii agenţiei lui Faith se număra şi Ossama ben Laden, ale cărui legături cu integriştii sudanezi au fost demonstrate de replica Americii la atentatele împotriva Ambasadelor SUA din Kenya şi Tanzania. Faith era, la începutul secesiunii bosniace, unul dintre principalii colaboratori ai preşedintelui Alija Izetbegovici – acesta din urma facilitându-i sudanezului deschiderea unui cont la „Die Erste Bank" din Austria, prin care circulau fonduri destinate achiziţionării de arme. De altfel, fostul conducător bosniac a avut, în anul 1993, legături cu Aymna Al-Zawahiri, strategul militar al lui Ossama ben Laden. Alte surse vorbesc de faptul că unitatea „Elmujahedeen" a fost substanţial sprijinită şi de guvernul Statelor Unite, prin intermediul CIA. „El mujahedeen" a fost desfiinţată după război şi majoritatea membrilor ei au părăsit Bosnia. Richard Holbrooke, negociatorul de pace american în Balcani, a caracterizat acţiunea de sprijinire a mujahedinilor de către americani drept „pactul cu diavolul", dar n-a scos o vorbă despre acţiunile desfăşurate de spionajul american în această parte a Europei. între timp, însă, un număr necunoscut de paşapoarte bosniace fuseseră eliberate pentru ei, iar patru până la şase sute au primit cetăţenia BosniciHcrţegovina. Printre aceştia s-a aflat Abu Zubcida, palestinian din Gaza, apreciat a fi unul dintre organizatorii de bază ai reţelei conduse de Ossama ben Laden, căutat pentru organizarea de atentate cu bombe în Canada şi Iordania, şi mai ales fostul comandant al „El mujahedeen", algerianul Abdclkader Mokhatari, cunoscut sub numele de „Abu el Maali". Este foarte probabil ca organizaţia înfiinţată de el în 1992 la Zenitza să fi devenit, între timp, punctul din care au plecat iniţiatori ai altor celule şi reţele teroriste întinse din Orientul Mijlociu până în Cecenia. Interesant, după terminarea conflictului sângeros, abia prin anul 1998 s-a aflat că, în 1994, Ossama ben Laden a vizitat Albania, declarându-se „activist umanitar şi donator", şi că a avut contacte cu reprezentanţi ai regimului Sali Bcrisha, cărora le-a prezentat viziunea sa despre o revoluţie islamică. Berisha a coordonat apoi, personal, organizarea taberelor de antrenament pentru războinicii musulmani. Tot atunci a devenit public faptul ca unii colaboratori apropiaţi ai lui Ossama ben Laden se aflau în Albania pentru a organiza şi înarma rezistenţa antisârbă din Kosovo. în plus, trebuie reţinut că toate aceste pregătiri s-au făcut sub egida Statelor Unite, consilierii CIA fiind mai mereu în contact cu ben Laden, drept pentru care se impune precizarea că nemilosul
război din spaţiul fostei Iugoslavii a fost dirijat de serviciile secrete americane, în colaborare cu spionajul principalelor puteri occidentale. a. 3. UCK şi fundamentalismul islamic Armata de Eliberare din Kosovo („Ushtrise Clirimtare te Kosoves4 — UCK) îşi are originea în cercurile marxiste, de orientare maoistă, constituite la începutul anilor '80. Precursorii UCK erau admiratori ai comunismului pur şi dur promovat de dictatorul comunist Enver Hodja în Albania vecină. Ei urmăreau integrarea provinciei iugoslave în statul albanez şi în regimul politic de tip Stalinist promovat aici. Este şi motivul pentru care, susţin agenţii I belgradului, adepţii acestui curent au participat în 1981 la mişcările « le protest ale studenţilor din Pristina, cerând crearea unei Republici.1 Kosovoului. Interesant, ei au fost arestaţi chiar de către autorităţile comuniste locale, formate din albanezi! După suspendarea statutului de autonomie a regiunii, în anul 1989, mulţi dintre ei au emigrat în Germania, Elveţia şi Suedia. I Mlenor începerii dezmembrării Iugoslaviei, rolul exilaţilor a devenit esenţial în mobilizarea diasporei şi în asigurarea Contribuţiei financiare a acesteia la organizarea luptei pentru independenţă. O altă sursă financiară importantă a fost impozitul ilegal pe care jumătate de milion de albanezi din lumea întreagă l-au plătit „Republicii Kosovo", iar acesta varia între 3 şi 10% din salariul lunar. Diferite organizaţii albaneze din Europa Occidentală şi S.U.A. au înfiinţat şi ele diverse fundaţii şj fonduri prin care au vărsat banii direct în conturile deschise de I K K . Armele şi voluntarii au ajuns în Kosovo prin nordul Albaniei, unde UCK şi-a stabilit bazele, în munţii din regiunea Iropoja, fieful liderului albanez de dreapta, Sali Berisha. In Kosovo, „Mişcarea Populară pentru Republica Kosovo"(LPRK), provenită din fuziunea a patru grupuscule naţionaliste de extrema stângă, a constituit nucleul dur al UCK în anii 1992- 1993, furnizându-i conducătorii politici şi intrând oficial pe scena kosovară în anul 19°*. prin asasinarea a doi polişisti sârbi în regiunea Drenica. In anul 1998, mişcarea şi-a desemnat reprezentanţii politici, aflaţi sub autoritatea morală a lui Adem Demaci, care, sub presiunea occidentală şi mai ales americană, la începutul anului 1999 a fost înlocuit cu Hashim Thaci, un lider mai pragmatic şi dispus să colaboreze cu ( )ecidcntul. Surse din cadrul Serviciului de Informaţii Externe au afirmat la acea vreme că Hashim Thaci a fost „şcolit" de către ( I A , rolul său fiind acela de a reprezenta interesele americane în /onă, la nivelul ghcrilclor albaneze. în acelaşi timp, UCK şi-a i real un comandament unic, căruia i s-au subordonat şase „regiuni militare" şi tre1' grupuri principale de forţe, astfel că, la sfârşitul anului 1998, efectivele sale erau estimate între 10.000 (aprecieri occidentale) şi 35.000 de combatanţi (declaraţiile lui Demaci).
Primele dovezi ale legăturilor dintre UCK şi integriştii islamici au apărut în luna mai 1998, când, în satul Donje Prekaze, s-a constituit „Abu Bekir Sadik", prima celulă integristă din Kosovo, coordonată de războinici islamişti, formată din 120 de combatanţi organizaţi în şapte unităţi. Aceştia aveau cetăţenii albaneze, bosniace, macedonene, saudite, yemcnite şi erau conduşi de un egiptean, Abu Ismail, care activase anterior alături de trupele de mercenari iranieni din Zenica (Bosnia). în septembrie 1998 a fost descoperită celebra „rută verde", care traversa Bulgaria, Macedonia, Kosovo şi Bosnia şi făcea legătura între Iran, Iraq şi Afghanistan, pe de o parte, şi Europa de Vest, pe de altă parte. Cum era de aşteptat, antrenarea luptătorilor UCK a fost încredinţată ofiţerilor bine instruiţi şi cu experienţa războiului din Bosnia-Herţegovina, majoritatea aparţinând cunoscutei divizii „Handjar" a armatei bosniace. La aceştia se adăugau experţii iranieni apropiaţi liderului islamist sudanez Hassan al Turabbi, Hezbollahul iranian, precum şi Ossama ben Laden. Ben Works, director la Institutul de Studii Strategice al S.U.A., remarca faptul că „oamenii lui ben Laden au fost în Kosovo pentru a înarma, echipa şi antrena UCK". De asemenea, un rol important în consolidarea UCK l-au avut luptătorii bosniaci antrenaţi în taberele din nordul Albaniei, pentru înfiinţarea cărora guvernul Arabiei Saudite a donat în 1999 un milion de dolari! Mai este de semnalat faptul că, şi după încheierea ostilităţilor, în Bosnia au rămas grupuri de mujahedini saudiţi, yemeniţi şi ceceni, aceştia implicându-se în operaţiunile gherilelor albaneze, fapt ce a pus Occidentul în stare de alertă maximă. Sursele occidentale confirmă acest lucru. în august 1998, la Londra, „The Times" nota că „războinici mujahedini sau înrolat în UCK, diminuând şansele pentru o soluţie paşnică. Sosirea acestora în Kosovo ar trebui să oblige Washingtonul la o reanalizare a politicii sale faţă de provincia sârbă". La rândul său, cotidianul spaniol „El Pais", din 27 aprilie 1999 semnala şi el prezenţa în cadrul UCK a aproximativ 1000 de mercenari străini proveniţi din Arabia Saudită, Yemen, Afghanistan, Croaţia şi Bosnia. Serviciile secrete americane, la rândul lor, nu excludeau posibilitatea existenţei unor legături între Osama ben Laden şi UCK („Washington Post" din 4 mai 1999). Mai mulţi adepţi ai lui Ben Laden au fost arestaţi la Tirana, unde haosul general provocat de prăbuşirea jocurilor piramidale în 1 (>()7 a favorizat venirea unui număr de extremişti musulmani, deseori deghizaţi în membri ai unor organizaţii umanitare. a.4. După Bosnia, Kosovo Astfel, dacă Bosnia devenise primul bastion european al puterii islamice, Kosovo promitea să fie al doilea. O declaraţie oficială a Departamentului Apărării al S.U.A. preciza că organizaţia lui Ossama ben Laden, „Al-Queda", sprijinea războinicii musulmani atât în Bosnia cât şi în Kosovo. Criza din Albania
a permis Iranului să umple practic vidul politic, iar ( iărzile Revoluţionare Iraniene au început să antreneze gherila UCK. Grupuri de albanezi bine selecţionaţi au fost trimise în Iran pentru a studia versiunea iraniană a islamului militant. Cotidianul „Jerusalem Post" relata, în 14 septembrie 1998, că milioane de dolari, colectate atât de guvernele islamice, cât şi de comunităţile islamice din Europa Occidentală, în special din ( iermania, au circulat prin Bosnia şi Albania, fiind folosite la achiziţionarea de arme pentru UCK. La rândul său, Jerry Seper scria în „Washington Times", la 4 mai 1999 (în cea de a 41-a zi a războiului sârbo-croat), despre „Rebelii antrenaţi în tabere teroriste", iar „Washington Times" a reluat informaţiile despre antrenamentele organizate de „Al-Queda" pentru membrii UCK, despre finanţarea gherilelor albaneze şi despre războinicii musulmani afghani, ceceni şi bosniaci care trec frontiera albano-iugoslavă spre Kosovo în grupuri de câte 50. în aceste condiţii, încă din anul 1998, Departamentul de Stat a catalogat UCK drept „organizaţie insurgenţă", finanţată din „traficul de heroină şi sponsorizări de la terorişti de genul ben Laden" şi care „recurge la tactici teroriste împotriva sârbilor şi a civililor albanezi în campania sa pentru independenţa regiunii Kosovo". în iulie 2000, după ce Administraţia de la Belgrad pierduse orice control asupra provinciei Kosovo, iar soarta albanezilor nu mai reprezenta subiect de război, ci de negocieri politice, în Bosnia continuau să existe trei tabere de antrenament pentru mujahedini: la Kakanj, Visoki şi Maglaj. Prezenţa mujahedinilor în spaţiul ex-iugoslav a fost catalogată de membrii Grupului Internaţional de Criză, ca sursă de instabilitate politică şi etnică, cel puţin la nivelul Bosniei. Chiar şi SFOR (forţa de stabilitate a ONU) are probleme serioase cu zonele în care s-au concentrat foştii combatanţi arabi, convoaiele misiunii Naţiunilor Unite fiind deseori ţinta unor atacuri care nu au încetat nici după arestarea a trei „bosniaci naturalizaţi", membri ai organizaţiei conduse de Ossama Ben Laden. La 22 iunie 2001, „Washington Times" a avertizat din nou asupra pericolului pe care îl reprezenta influenţa lui Ossama ben Laden în Balcani. Atenţia a fost atunci focalizată asupra intenţiilor reale ale rebeliunii albaneze din Macedonia: menţinerea controlului asupra traseelor traficanţilor de droguri. In context, Occidentul a realizat pericolul real pe care-1 reprezenta organizaţia teroristă condusă de Ossama ben Laden în timpul crizei iugoslave. în iunie 1995 s-au produs atentate cu bombe asupra metroului parizian, revendicate de rebelii algerieni din „Grupul Islamic Armat" (GIA). Serviciile secrete franceze aveau să afle mult mai târziu, după declanşarea operaţiunii antiteroriste „Vigipirate", că autorii atacurilor fuseseră antrenaţi în Bosnia şi Afghanistan. a. 5. Fundamentalismul islamic din zona Balcanilor după 11 septembrie 2001
După 11 septembrie 2001, problema celulelor teroriste fundamental iste islamice din Bosnia, Kosovo şi Macedonia a revenit în atenţie (potrivit publicaţiei bosniace „Slobodna Bosnia", care citează declaraţia unui diplomat occidental, centrul campaniei antiteroriste din Europa va fi în BosniaHerţegovina), de data aceasta în conexiune cu organizaţia teroristă „Al Qaeda" (în traducere – „Baza") şi liderul ei, Ossama ben Laden, dar şi cu o nouă reţea mondială teroristă numită „Internaţionala Islamică" (sau „Frontul Mondial Islamic"). înainte de declanşarea campaniei antiteroriste, în lume funcţionau cinci cartiere generale ale reţelei: Afghanistan-Pakistan-Tadjikistan, condus de ben Laden, comandoul din Asia Centrală, aflat sub conducerea fundamentalistului uzbek Jumma Mamangani, comandoul din Balcani, condus de egipteanul Ayman Al-Zawahiri, care acoperă Europa şi Marea Britanie, gruparea Golf-Orientul Mijlociu, al cărui lider este Imad Mughniyek şi comandoul care acoperă Africa de Nord, Franţa şi Spania, condus de extremistul islamist algerian Fatih Kamel. Conform mai multor surse, există dovezi clare asupra prezenţei în Balcani a organizaţiei „Al Qaeda". De altfel, la indicaţia SFOR, ca şi a Pactului Nord-Atlantic, printre primele persoane arestate în lume în legătură cu atentatul din 11 septembrie 2001 s-au aflat doi cetăţeni bosniaci, unul iordanian şi unul egiptean, reţinuţi în prima zi a lunii octombrie la Ilidza, suburbie a capitalei bosniace Sarajevo, iar o săptămână mai târziu, Bensayah Bclkacem, un cetăţean yemenit de origine algeriană, arestat de către SFOR. Acesta avea două seturi de acte de identitate – unul din Yemen, altul din Algeria, iar între documentele sale s-a găsit numărul de telefon al unuia dintre apropiaţii islamistului ben Laden cu care tocmai discutase despre paşapoarte străine. Majoritatea persoanelor provenite din Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi de Sud-Est sau nordul Africii au ajuns în Bosnia ca activişti ai unor ONG-uri. Sub protecţia denumirii de „organizaţie umanitară" au fost derulate, însă, activităţi paramilitare şi de îndoctrinare, inclusiv a copiilor în vârstă de 13- 15 ani. In acest fel, comunitatea internaţională, interesată, pană mai ieri, doar de capturarea liderilor sârbo-bosniaci Radovan Karadzici şi Ratko Mlădiei, pare, între timp, să-şi fi pierdut răbdarea faţă de conducerea duplicitară a entităţii musulmane. Reprezentanţii administraţiei internaţionale ce conduce, practic, Bosnia, consideră nepotrivită atitudinea puterii de la Sarajevo, care consumă fondurile donate de Occident (New York Times", 17 august 1999), însă favorizează şi protejează elementele islamiste antioccidcntale. Concluzionând, astăzi, fundamentalismul islamic în zona Balcanilor este o certitudine chiar şi pentru cei mai vehemenţi contestatari ai săi din trecutul apropiat. Mai multe state vecine cu Bosnia au prezentat, de altfel, dovezi despre prezenţa unor celule teroriste sau luptători mujahedini pe teritoriul statului bosniac, dar şi în Macedonia sau regiunea Kosovo. Astfel, fostul
ministrul de Interne al Serbiei, Dusan Mihailovici, a declarat că există două baze teroriste „Al Qaeda" în Bosnia-Herţegovina, două în Kosovo, precum şi reprezentanţi ai lui ben Laden în Albania şi Macedonia. O dovadă este descoperirea în estul provinciei Kosovo, în satul Ropotov – regiune aflată sub controlul contingentului american din cadrul forţei multinaţionale de pace KFOR, a unei tabere de pregătire a teroriştilor UCK. Au fost descoperiţi aproximativ 50 de profesori mujahedini din Afghanistan, Algeria şi alte ţări musulmane, care se aflau staţionaţi în permanenţă în satul menţionat. Ziarul macedonean „Udrinski Viejnik" a prezentat date cu privire la prezenţa extremiştilor islamişti în Balcani, publicând o listă cu cel puţin zece persoane din Arabia Saudită şi Egipt, caracterizaţi ca fiind colaboratori ai lui ben Laden, care au contribuit la finanţarea UCK, acţionând în special în zona Macedoniei. în plus, susţin surse din serviciile israeliene de informaţii, în Balcani pot fi mobilizaţi 40.000 de islamişti care dispun de armament modem, obţinut de la NATO în timpul conflictului din Kosovo. Presa macedoneană a relatat, deseori, că în timpul ciocnirilor dintre trupele guvernamentale şi Armata de Eliberare Naţională au fost observaţi, în împrejurimile localităţii Tetovo, luptători mujahedini. Astfel, surse macedonene din domeniul serviciilor de informaţii vorbeau despre „trei membri ai Jihadului Islamic egiptean" ce activau în Macedonia şi care se aflau în contact direct cu Ossama ben Laden. Aceleaşi surse susţineau că adjunctul lui Ossama ben Laden, Ayman AlZawahiri, lider ai grupării islamiste egiptene „Jihad" şi presupus coordonator al celulelor teroriste din Balcani, a ordonat membrilor organizaţiilor teroriste aflaţi în Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Albania şi Macedonia să deschidă în Balcani un al doilea front islamic împotriva Statelor Unite. Indirect, liderul Uniunii Democrate din Kosovo, Ibrahim Rugova, a confirmat parţial aceste afirmaţii, anunţând că UCK ascunde, pe teritoriul pe care-1 controlează, baze ale teroriştilor internaţionali, şi că reprezentanţii UCK sunt pregătiţi să organizeze acte teroriste pentru a-1 susţine pe ben Laden. într-o anchetă independentă, jurnaliştii de la „Le Monde", au ajuns la aceeaşi concluzie: în Bosnia activează o reţea având legături directe cu organizaţia „Al-Qaeda". înainte de 11 septembrie, această reţea era trecută oarecum „în rezervă", membrii ei ocupându-se cu procurarea documentelor false pentru „fraţii14 arabi în trecere prin Bosnia sau cu traficul de arme sub acoperirea unor ONG- uri perfect legale. De asemenea, Bosnia figurează pe lista celor 18 ţări care au adăpostit celule active ale reţelei „Al Qaeda", listă publicată de Departamentul de Stat american. Alte informaţii apărute la sfârşitul lunii octombrie 2001 apreciau ca posibile ţinte ale unor atacuri teroriste bazele americane din Kosovo sau Macedonia. De altfel, ( Xssama ben Laden a afirmat, într-un interviu acordat unui cotidian pakistanez că, în cazul morţii sale, celulele active ale
combatanţilor musulmani din Afghanistan, Bosnia-Herţegovina, Cecenia, Kashmir, Palestina, Sudan şi alte ţări vor continua războiul. a.6. Spionajul – o armă de temut a Islamului Cu toate acestea, în cazul ambasadelor închise, guvernul bosniac a precizat că n-au fost identificate legături între suspecţii reţinuţi în Bosnia şi Ossama ben Laden sau organizaţia „Al Qaeda". Oficialii NATO sunt însă în continuare preocupaţi de ameninţările teroriste din zona Balcanilor, aşa cum au fost şi după arestările efectuate în luna octombrie 2001. într-o declaraţie făcută la acea vreme, secretarul general al NATO Robertson, afirma (pe 5 decembrie 2001, la finalul unei vizite efectuate de vicepremierul sârb, Neboica Covici, la Bruxelles) că „există în mod clar legături între oamenii din Balcani, organizaţia AI-Qaeda şi arestările care au avut loc în Bosnia. Noi rămânem vigilenţi şi vom fi fermi", a mai spus acesta. în mai 2002, confirmând aceste acuzaţii, guvernul bosniac, în speţă Curtea Supremă a Federaţiei croato- musulmane, a decis arestarea preventivă a cinci foşti înalţi responsabili ai poliţiei şi serviciului de informaţii, acuzaţi de spionaj şi activităţi teroriste în vederea creării unui stat islamic în Balcani. Cei cinci erau acuzaţi de organizarea unei veritabile şcoli de formare a teroriştilor, cu sprijinul direct al unor instructori iranieni, combatanţi antrenaţi la Podgorelica, urmând a acţiona în vederea eliminării celor ce se opuneau proiectului transformării Bosniei într-un stat islamic pur. Cele cinci persoane arestate la Sarajevo au fost Bakir Alispahic, fost ministru bosniac de Interne şi director al serviciului de informaţii (AID), Irafan Ljekavovic, adjunct al directorului AID, Enver Mujeyinovic, fost şef al filialei Sarajevo a AID, cărora li se adaugă doi responsabili ai poliţiei locale -Edham Veladic şi Ejub Ikic. Ei urmau să fie judecaţi pentru organizarea şi conducerea unei veritabile baze teroriste la Podgorelica, situată la aproximativ 50 de km vest de Sarajevo. Capetele de acuzare împotriva lor au fost grăitoare în acest sens: activităţi teroriste, spionaj, fabricarea şi achiziţionarea de echipamente pentru antrenarea teroriştilor şi abuz de putere. Existenţa bazei de la Podgorelica a fost descoperita în 1996, în urma unui raid al militarilor Forţei de Implementare a Păcii (IFOR – precursoare a actualei misiuni internaţionale în Bosnia, SFOR). La vremea respectivă, au fost arestaţi mai mulţi musulmani, printre care şi trei instructori ai serviciului iranian de securitate, dintre care unul avea chiar paşaport diplomatic, motiv pentru care a fost eliberat. Autorităţile locale au susţinut că tinerii care se antrenau acolo urmau să se ocupe de arestarea criminalilor de război, dar o examinare atentă a documentelor predate ulterior procuraturii din Sarajevo au permis evidenţierea caracterului terorist al operaţiunilor şi stabilirea legăturilor cu conducătorii poliţiei şi serviciului de informaţii.
Cazarma teroristă se numea „Sfanţul luptător Irafan Ljubijankic", după numele unui fost ministm bosniac de externe, ucis în mai 1995 de fosele sârbe din Croaţia, în urma doborârii elicopterului în care se afla. în tabăra de antrenament a fost descoperit un adevărat arsenal: armament, muniţie, flacoane de şampon în care era ascuns explozibil de marc putere, documente false şi adevărate manuale de terorism. Au fost găsite, de asemenea, numeroase lucrări scrise de „studenţii" de la Podgorelica, extemporale care tratau subiecte, precum fabricarea de bombe, filarea şi capturarea duşmanilor, adică a personalităţilor care se opuneau transformării Bosniei într-un stat islamic, torturarea lor, distrugerea proprietăţilor deţinute de ei şi familiile lor. Unul din studenţi, pe nume Adnan Dugonjic, specifica într-o lucrare: „Misiunea noastră este să asasinăm persoane importante, să şantajăm, să răpim oameni, să falsificăm bani şi să organizăm catastrofe ecologice". I/D KazDoiui spionilor a.7. Concluzii Specialiştii Serviciului Român de Informaţii şi cei ai Serviciului de Informaţii Externe susţin că, în contextul dat, se poate afirma cu certitudine că, în Bosnia, există un potenţial terorist pasiv, respectiv că Bosnia este folosită ca o mică bază clin spatele frontului, un loc de unde se pot procura uşor arme, documente false şi mijloace de circulaţie. în momentul de faţă, interesele americane în zona Balcanilor, dar şi a celorlalte state democratice, au intrat în conflict cu cele ale reţelelor terorist-mafiote din această regiune. De aceea, administraţia Bush consideră că stabilitatea în zonă impune prezenţa militară a statelor membre ale Alianţei Nord-Atlantice. Ambasadorul S.U.A. la Londra, William Farish, a declarat că Washingtonul doreşte să transforme Balcanii într-o zonă-tampon in calea terorii care ameninţă să pătrundă spre Europa venind dinspre est şi o zonă sigură, deoarece ea va fi traversată de unul sau mai multe trasee ale petrolului din regiunea Caspică. Atenţia acordată Macedoniei în acest context este demonstrată şi de faptul că două grupări albaneze din Macedonia au fost incluse pe lista organizaţiilor teroriste întocmită de Statele Unite ale Americii. Un purtător de cuvânt al Departamentului de Stat declara că, cele două grupări amintite, subminează democraţia şi compromit promovarea păcii şi a stabilităţii în regiunea balcanilor. Ulterior, conturile bancare ale organizaţiilor „Armata Naţională Albaneză" şi „Frontul Naţional pentru Eliberarea şi Apărarea Pământurilor Albaneze" au fost blocate. Această măsură a autorităţilor de la Washington face parte din programul de luptă împotriva terorismului iniţiat de preşedintele George W. Bush. Prin urmare, perspectiva revigorării fundamentalismului islamic în Europa de Sud-Est, ca şi escaladarea acestuia în Turcia, au determinat administraţia
americană să renunţe la ideca retragerii militare din Bosnia-Herţegovina, Kosovo sau Macedonia şi să repună în discuţie o posibilă continuare a misiunii „Recolta Esenţială", încheiată cu succes la sfârşitul lui septembrie 2001. Rezumând, cuvântul de ordine pentru Balcani este „stabilitatea de lungă durată". a.8. Celule teroriste islamice în România La debutul lui 2004, o veste îngrijorătoare a străbătut întregul aparat de apărare a siguranţei naţionale: „Celule teroriste musulmane au început să fie activate în Polonia, Bulgaria, România şi Cehia pentru prima oară"! „Celule teroriste musulmane au început să fie activate în Polonia, Bulgaria, România şi Cehia pentru prima oară, din cauză că autorităţile sunt ineficiente, respectiv din cauza activităţii criminale intense şi a corupţiei endemice'\ arăta cotidianul britanic „The Guardian". In context, publicaţia amintită susţinea că informaţii privind iminenţa unor acte teroriste în ţările amintite, inclusiv în România, s-au obţinut de la poliţia din Hamburg (Germania), după arestarea teroristului algerian Abdcrrazak Mahdjoub, chiar la domiciliul acestuia. Algerianul, în vârstă de 30 de ani, era un personaj-cheie într-o reţea de militanţi islamişti, care urmăreau recrutarea şi pregătirea unor sinucigaşi cu bombe pentru Orientul Mijlociu. Unii voluntari au reuşit să treacă, provocând adevărate dezastre prin atacurile din Irak. Alţii erau pe drum, încercând să lovească ţinte din Europa. Ei preferau obiective din vestul Europei. Mahdjoub a fost închis într-o puşcărie necunoscută. Arestarea lui Mahdjoub este însă o victorie măruntă într-un război secret, care se duce de la Londra la Varşovia, de la Madrid la Oslo, cu o reţea de fanatici care vor să poarte jihad („război sfânt") prin Europa şi oriunde în lume, cu americanii şi cu evreii. Din păcate, şi Europa a ajuns pe linia întâi în acest război, după ce i-a primit pe musulmani (şi nu numai) cu braţele deschise. Şi „The Observer'; arăta că noi reţele de musulmani fanatici s-au constituit în Europa după 11 septembrie 2001, chiar dacă serviciile secrete îi vânează peste tot. Alerte au fost în toată Europa, mai ales de sărbători, aproape la fel ca în America. Şi asta mai ales în ultimii doi ani, deoarece extremiştii islamişti din Europa s-au activat intens, după cum arată Înregistrările convorbirilor telefonice. a. 9...şi în Europa Dincolo de aspectele enumerate anterior, se pare că Marea Britanic deţine rolul de centru logistic pentru islamişti, după cum arată şi atentatele cu bombe din Maroc din 2003. Cu alte cuvinte, I ,ondra a fost folosită ca ascunzătoare pentru un lider din „Al-Qaida". Şi o mai face încă! Alţi radicali folosesc Marea Britanie pentru colectarea şi ascunderea fondurilor, pentru falsificarea documentelor şi pentru recrutare de
kamikaze. Printre recruţi se întâlnesc albanezi, elveţieni şi britanici. Fanaticii susţin că au nevoie de „oameni inteligenţi şi cu o educaţie înaltă". Nici Austria n-a scăpat. Această ţară a devenit o zonă centrală de comunicaţii pentru extremiştii musulmani, iar Franţa oferă luptători pentru Cecenia. Grupările foarte active din Germania au relaţii externe foarte extinse, dezvoltând legături cu mafia din Balcani pentru procurarea armelor. Desigur, Arabia Saudită rămâne sursa principală pentru bani. Cercetările arată că aceste celule funcţionează autonom, acţionând împreună doar în situaţii specifice, de limită. Este modelul gândit de ben Laden, dar „este simplist să fie descrise ca aparţinând reţelei Al-Qaida". Unele surse afirmă că şeful reţelei europene ar fi Abu Musab Zarqawi (37 de ani), un militant iordanian, care ar fi organizat atentatele contra consulatului britanic şi a sinagogilor din Istanbul. El pretinde că acţionează independent de „şeicul terorii" din Arabia Saudită şi că a lansat acţiuni de amploare pentru toată lumea islamică, printr-o înregistrare audio, care spune că „Allah cere să-i ucidem pe tiranii arabi şi străini, unul câte unul". Este posibil ca Zarqawi să se afle acum în Iran sau în Irak. Altfel, serviciile secrete europene consideră că mâna dreaptă a lui Zarqawi ar fi un kurd din Irak, cunoscut sub numele Fuad, teolog stabilit în Siria, individul care-i ghidează practic pe sinucigaşii din Europa să dea lovituri în Irak. Anchetatorii italieni se află şi ei pe urmele lui Zarqawi. Aşa au aflat că, pe 15 iunie 2002, a venit un arab important din Germania la moscheea „Via Quaranta" din Milano, unde 1-a avertizat pe imamul egiptean Abu Omar că i se ascultă fiecare cuvânt. El a cerut oameni educaţi şi inteligenţi pentru Jihad. „Nu vă faceţi griji pentru bani fiindcă banii Arabici Saudite simt banii voştri", a spus bizarul vizitator. „Acum, Europa este controlată din aer şi pe pământ, dar în Polonia, în Bulgaria, în România şi în toate celelalte ţări care nu sunt în Comunitatea Europeană totul este simplu a spus militantul din Germania. „în primul rând, ei sunt foarte corupţi, puteţi să-i cumpăraţi cu dolari. Războiul spionilor _1 /ft In al doilea rând, sunt ţări necontrolate. Austria este ţara unde se poate face orice. Acolo i-am întâlnit pe şeici şi acolo sunt fraţii noştri, este o ţară pentru comunicaţii internaţionale. " în Polonia, se află şeicul Abd al-Aziz, care are o organizaţie puternică. în aprilie 2003, a fost arestat la Milano somalezul Cabdullah Ciise, fugit de la Londra ca să scape de urmărire. El ar fi plătit atacul contra evreilor din Mombasa, Kenia, din noiembrie 2002. Italienii spun că somalezul a transferat banii din Marea Britanie spre Somalia prin Dubai. b. Istoria neromanţată a celui mai căutat terorist al lumii – Ossama ben Laden Evident, dacă tot am evidenţiat rolul lui Ossama ben Laden în organizarea şi susţinerea terorismului din Balcani şi nu numai, ne vom face
datoria redând o scurtă sinteză a unei lucrări excepţionale despre ceea ce reprezintă cu adevărat Osama în zilele noastre. Lucrarea se intitulează „Osama ben Laden şi terorismul internaţional" şi a fost scrisă de Michael Pohly şi Khalid Duran, fiind editată în anul 2001 la „Econ Ullstein List Verlag" GmbH & Co. Pentru neavizaţi, Michael Pohly şi Khalid Duran sunt cercetători în problemele Islamului şi experţi în lupta împotriva terorismului. Concret, dr. Michael Pohly, recunoscut expert în problemele Afghanistanului, a lucrat ca docent la Institutul de iranistică de pe lângă Universitatea Liberă din Berlin. în decursul activităţii sale ştiinţifice şi al călătoriilor în Afghanistan, s-a preocupat intens de personalitatea lui Ossama ben Laden. Khalid Duran, cercetător al islamului şi expert în antiterorism, a scris 5 cărţi şi numeroase articole despre Islam. A studiat limba arabă în Orientul Mijlociu, ştiinţele islamice în Bosnia şi Maroc, sociologia şi ştiinţele politice la Bonn şi Berlin. Este editorul revistei „Transislam" şi comentator la „CNN" şi televiziunile germane. Lucrarea despre care aminteam, „Ossama ben Laden şi terorismul internaţional", este structurată pe 5 capitole („Jihadul «Războiul sfânt» al islamiştilor?"; „Cine este Ossama ben Laden?"; „Despre psihologia atentatorilor sinucigaşi"; „Problema prevenirii; au dat greş politica şi serviciile secrete?" şi „Perspective") şi îşi propune o incursiune în universul mişcării teroriste islamiste, cu accent pe rolul jucat de Ossama ben Laden, motivele care au condus la atacul terorist din 11 septembrie 2001 şi cauzele care au făcut posibilă punerea lui în practică. b.L „Cuvânt înainte" După o prezentare detaliată a atacului terorist din 11 septembrie 2001 din SUA, Rolph Tophoven analizează terorismul postmodern pe care îl plasează în contextul mai larg al mutaţiilor suferite de „formele războiului şi conflictelor", dominate, în prezent, de „altfel de actori, cu alte intenţii şi cu alte scopuri" decât cele caracteristice conflictelor clasice. Comparativ cu terorismul clasic (ce avea ca ţinte reprezentanţi ai statului şi economiei şi îşi urmărea atingerea obiectivelor evitând asasinatul în masă), terorismul postmodern pune pe prim plan numărul victimelor. Terorismul mileniului trei este asemuit unui „război" ncdeclarat, tară un duşman precis, fără o confruntare şi tară linii de front clar marcate. Este condus de o masă amorfa de indivizi fanatizaţi, care operează în celule mici ce ies la suprafaţă brusc, după o existenţă anonimă normală, sinucigându-sc şi omorând oameni nevinovaţi. Teroriştii postmodemi sunt foarte motivaţi din punct de vedere religios, legaţi printr-o doctrină, o misiune şi un ţel comun. Acţionează în grupuri care nu deţin o ierarhic tradiţională. Comandourile au o structură celulară, numărând 4-5 persoane. Logistica atentatorilor devine din ce în ce mai
performantă, profesionistă, cu caracteristici militare. Modul de operare poartă şi el amprenta specialiştilor, deci instrumentarul folosit poate fi clasic. Teroriştii folosesc tot mai frecvent mediile electronice (când atacul devine mesaj către opinia publică şocată sau atacă sistemele de calculatoare pentru paralizarea instituţiilor). Altă caracteristică periculoasă a terorismului postmodem este fenomenul kamikaze (care a luat o amploare deosebită în rândul grupărilor teroriste islamiste). Acest mod de operare este aproape imposibil de împiedicat, provoacă victime şi daune materiale, atingându-şi ţinta aproape în mod garantat, şansele de apărare fiind nule. Noul tip de război este denumit, în limbajul experţilor militari, război de mică intensitate („low intensity war") şi este definit drept „un conflict purtat de către grupuri non- statale", cum ar fi PKK, Hamas, gruparea lui Ossama ben Laden, secta japoneză „Aum", cartelul drogurilor din Tokyo ori grupările paramilitare din Bosnia. în primele capitole, intitulate „Jihadul, «Războiul sfânt» al islamiştilor?" şi „Cine este Osama ben Laden?", este prezentat universul gândirii islamice, în paralel cu efectuarea unui portret al lui Ossama ben Laden (conducător cu o personalitate carismatică, a cărui ascensiune se datorează curajului, devotamentului, inteligenţei, pragmatismului şi comportamentului de veritabil profet, capabil de a-şi conduce oamenii cu măiestrie) şi menţionându-se contribuţia acestuia la dezvoltarea mişcării teroriste islamiste. Se face o scurtă prezentare a evoluţiei conceptului de Jihad, specificânduse că, în lumea islamică, Jihadul desemnează, în primul rând, un principiu etic, angajamentul într-o cauză bună, orice efort pozitiv şi abia apoi un război pentru apărarea libertăţii religioase. în anii '70 a apărut o cu totul altă interpretare a conceptului de Jihad. Potrivit promotorului său, Omar Abdel Rahman, Jihadul reprezintă apelul la arme şi constrângerea necredincioşilor de a accepta credinţa ori de a se supune stăpânirii musulmane. Această nouă interpretare a fost îmbrăţişată de Abdes Salam Farag, care, în broşura intitulată „Datoria de credinţă absentă" sau „Stâlpul pierdut al credinţei", preciza că alături de cei 5 stâlpi pe care se sprijină islamul (profesiunea de credinţă, rugăciunea rituală, mila, postul şi pelerinajul) ar mai fi existat un al 6-lea stâlp, Jihadul, „la care musulmanii au renunţat pentru a intra în graţiile puterilor nemusulmanet(. Această interpretare a Islamului a cunoscut o largă răspândire în cercul organizaţiilor extremiste, însă este puţin cunoscută de majoritatea musulmanilor de rând, care continuă să vadă în adepţii Jihadului nişte credincioşi fervenţi, nedreptăţiţi de autorităţile corupte. Un rol esenţial în lărgirea conceptului de Jihad 1-a jucat şeicul „Abdullah" Azzam, cel care a fondat o nouă şcoală islamică, Jihadismul. Pentru jihadişti (cei care se înrolează în războiul pentru apărarea credinţei), una dintre datorii este autosacrificiul, moartea prin martiriu. Jihadismul înseamnă război în scopul
dominaţiei mondiale a Islamului, precum şi combaterea marilor puteri ce stau în calea acestui deziderat. Evident, jihadismul îmbrăţişează antiamericanismul şi antioccidentalismul. Ossama ben Laden a avut legături atât cu Omar Abdel Rahman (predicator orb, care, la începutul anilor '70 a reunit organizaţiile extremiste din Egipt într-o unică organizaţie, „Gama'a Islamya" -(Comunitatea Islamică) – cât şi cu „Abdullah" Azzam (unul dintre fondatorii mişcării islamice palestiniene „Hamas" şi profesor la Universitatea Islamică Internaţională din Islamabad, decedat în 1989, la Peschawar, în urma unui atentat; este considerat „magistrul ideologic al lui Ossama ben Laden"; cei doi s-au cunoscut în Lahore, Pakistan, la sfârşitul anilor '70, când ben Laden îşi concentra atenţia asupra studierii scrierilor islamice, fiind atras de lecturile prin care extremiştii politicoreligioşi chemau la războiul sfânt împotriva duşmanilor islamului; în aceaşi perioadă trupele sovietice invadau Afghanistanul). „Abdullah" Azzam dorea organizarea, în Afghanistan, a unei baze de răspândire a Jihadului şi de recrutare a tinerilor din această ţară pentru Jihad. Azzam a trebuit mereu să se apere de reproşul că, o dată cu războiul din Afghanistan, a întors spatele Palestinei, care ar reprezenta, totuşi, „problema centrală a islamului". Azzam voia să creeze în Afghanistan baza acţiunilor viitoare împotriva Israelului. Ossama ben Laden i-a acordat sprijin financiar pentru a fonda „Biroul de prestări servicii" („Maktabu 1-KJiidamat") destinat islamiştilor arabi doritori de a se alătura rezistenţei Afghane. Potrivit autorilor, teroristul saudit a fost acceptat în Jihadul afghan prin intermediul lui „Abdullah" Azzam. în aceeaşi perioadă, Ossama ben Laden a donat bani pentru rezistenţa Afghană şi la cartierul general al Partidului Islamic din Pakistan şi s-a stabilit în Afghanistan, într-o regiune stăpânită de mujahedini, iar în 1986 a construit, în apropierea graniţei cu Pakistanul o tabără specială pentru antrenamentul extremiştilor arabi, „Massada" („Fortăreaţa leului"). în 1988, a fondat biroul Jihadului în Afghanistan pe care I-a denumit „AlQa'ida" („Baza"), devenit centrul activităţilor sale teroriste, iar în 1989, a înfiinţat, în oraşul Khost, „Frontul internaţional de luptă împotriva evreilor şi cruciaţilor". Primul edict religios al frontului sublinia că „datoria religioasă a oricărui musulman este uciderea americanilor". în Afghanistan, este larg răspândită ura împotriva lui Ossama ben Laden şi a „arabilor afghani". Şiiţii, care formează cel puţin 20% din populaţia Afghanistanului, îl consideră duşman de moarte, şi pe bună dreptate: fundamentalismul wahhabit, acea sectă originară din ţara lui ben Laden, Arabia Saudită, nu-i tolerează pe şiiţi. în 1997 şi 1999, talibanii au masacrat minoritatea şiită a mongolilor din centrul Afghanistanului, hazara. Populaţia bazară 1-a considerat vinovat pe ben Laden. La aceasta s-a adăugat, în primăvara anului 2001, distrugerea statuilor
lui Buddha de la Bamyan, din regiunea Hazara, responsabili fiind tot „afghanii arabi". Conform fundamentalismului wahhabit al lui ben Laden, nu ar trebui să existe pietre de mormânt, nici păgâne, nici musulmane. „Afghanii arabi" au vrut să distrugă toate cimitirele din Afghanistan. Acestei intenţii i s-a opus chiar şi califul taliban Mullah Omar din Kandahar. în 1990-1991, SUA au trimis trupe în Arabia Saudită pentru a-i alunga pe irakieni din Kuweit, acţiune considerată de Ossama ben Laden drept „o impietate". Resentimentul său faţă de americani ia proporţii o dată cu staţionarea trupelor americane în Somalia. Acum Ossama ben Laden anunţă că ţintele Jihadului sunt trupele americane din Arabia Saudită, Yemen şi Cornul Africii. în februarie 1998, ben Laden i-a convins şi pe conducătorii „Gama'a Islamya" (Omar Abdel Rahman) şi „Al Gihad Al-Islami" (Aiman Az-Zawahiri) să renunţe la lupta împotriva autorităţilor egiptene şi să-şi concentreze forţa de acţiune în lupta împotriva „marelui Satan". Colaborarea a făcut posibilă ascensiunea dr. Aiman Al-Zawahiri, medic egiptean, până la acea dată secretar general al Jihadului. După arestarea celor mai mulţi conducători ai Jihadului, lui i-a revenit sarcina conducerii organizaţiei. Ascensiunea Iui Zawahari s-a produs în detrimentul mai multor rivali, printre care Omar Abder Rahman, care a fost arestat în SUA, din cauza implicării sale în primul atentat împotriva World Trade Center. Predicatorul orb a suferit o depresie şi a cedat funcţia de conducere lui Ossama Ben Laden şi Zawahari. Relatările privind o colaborare între organizaţia Al-Qa'ida şi Hczbollahul iranian trebuie privite cu mare precauţie. Ben Laden şi apropiaţii săi sunt fanatici anti şiiţi şi, de aceea, nu sunt aliaţi cu Iranul. însă, modul de gândire al lui ben Laden se aseamănă foarte mult cu acela al lui Khomcini. Ayatollahul nu avea nici un fel de scrupule în a aşeza interesele statului islamic deasupra normelor Coranului. Anul 1998 a adus atât o restructurare a grupărilor teroriste, inclusiv a conducerii lor, cât şi o schimbare de tactică. în locul terorii selective, organizaţiile au stabilit liste mari cu obiectivele vizate. S-a căzut de acord cu folosirea celor mai violente mijloace, chiar dacă în joc sunt mii de persoane nevinovate. Unificarea personalului, a tacticii şi a scopurilor s-a iacut simţită şi printr-o creştere considerabilă a numărului acţiunilor, precum şi printr-o radicalizare a terorii internaţionale promovate de jihadişti. Autorii susţin că „exagerările" privind rolul CIA în conflictul din Afghanistan ori afirmaţiile potrivit cărora „Ossama ben Laden este creaţia americanilor" estompează implicarea Pakistanului, argumentând prin faptul că, în conflictul din Afghanistan, saudiţii le-au dat bani pakistanezilor pentru război, iar americanii le-au furnizat armele necesare, însă CIA nu a intervenit direct,
operaţiunile desfaşurându-se prin intermediul ISI, serviciul omolog pakistanez, care decidea la ce afghani ajungeau armele. De reţinut, Pakistanul are aproape 150 de milioane de locuitori, iar Afghanistanul nici 15 milioane. în Pakistan, pashtunii, apropiaţi de talibani, formau doar 20% din populaţie, însă numărul lor era mai mare decât cel al pashtunilor din Afghanistan. Talibanii primeau cel mai mare sprijin din partea altor grupuri etnice din Pakistan, cum ar fi padjabii şi muhadjirii. Mulţi experţi avertizaseră deja de mulţi ani asupra afghanizării Pakistanului, ulterior vorbindu-se chiar de o talibanizare. Motivul trebuie căutat în ascensiunea aşanumitelor madrasa (şcoli religioase, în care se preda în primul rând o învăţătură de îndoctrinare islamistă şi se predica Jihadul). Cei un milion de pakistanezi care au urmat aceste madrasa reprezintă şi astăzi un nou factor social şi militar. Jihadiştii pakistanezi doreau crearea unui stat compact, format din Afghanistan, Pakistan şi Kashmir, care ar fi avut relaţii strânse cu vecinii din nord – Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kirghizstan şi Kazahstan. Cu toate acestea, protecţia cea mai puternică îi era (şi este) oferită lui Ossama ben Laden de către islamiştii din Pakistan. Pentru oamenii generalului Hamid Gui, stabilit la Kandahar, stăpânirea talibană era opera vieţii lor. Ei au luptat în Afghanistan timp de decenii, pentru ca Pakistanul să capete importanţa strategică necesară pentru războiul cu India. Ben Laden i-a ajutat la rândul său şi în Kaşmir să-şi păstreze poziţia faţă de indieni. Altfel, chiar în perioada în care SUA îi aproviziona cu arme, Azzam şi Ossama ben Laden susţineau discursuri antiamericane. Ei obţineau armele cu ajutorul Partidului Islamiştilor, condus de Hekmatyar (la începutul aventurii afghane, ben Laden s-a apropiat de conducătorul Hekmatyar, pe care serviciile secrete pakistaneze intenţionau să-1 instaleze la Kabul). Hekmatyar s-a dovedit a fi însă un trădător şi, alungat de talibani, s-a adăpostit în Iran, iar în 1991 s-a aliat cu Saddam Hussein. b.2. „Despre psihologia atentatorilor sinucigaşi" De partea cealaltă, fenomenul kamikaze este universal şi nu reprezintă o caracteristică islamică. Drept urmare, este dificil să se traseze o psihologie precisă şi comună a comandourilor sinucigaşe, deoarece modurile de operare şi motivaţiile nu întrunesc un numitor comun. Potrivit istoricilor, comandourile sinucigaşe de astăzi se bazează pe o veche tradiţie ce aminteşte de Hassan BinSaba, un învăţat din Alamut (sat din nord-vestul Teheranului), care şi-a creat o armată de temut din tineri cărora le oferea droguri („calea de acces spre Paradis4'), în schimbul îndeplinirii unor misiuni teroriste. Fenomenul comandourilor sinucigaşe uimeşte, deoarece Islamul condamnă hotărât sinuciderea. Pentru extremişti însă, acţiunile sinucigaşe nu
sunt asimilate suicidului, ci reprezintă „lucrări plăcute lui Dumnezeu", scopul lor fiind înlăturarea necredincioşilor şi eliberarea oraşelor sfinte de sub dominaţia acestora. Ideea este susţinută în special de Yusuf Al-Qaradawi, egiptean, profesor de drept islamic la Universitatea din Qatar, cel care a propagat ideea comandourilor sinucigaşe în Statele Unite. Motivele unor astfel de acte cuprind o sferă largă, frecvente fiind cele materiale (asigurarea unei vieţi prospere pentru familie) şi cele ideologice (întâlnite în special în lumea islamică). Pentru oamenii simpli, acţiunile kamikaze sunt singurele mijloace de luptă împotriva duşmanilor, în faţa comandourilor sinucigaşe aceştia neavând nici o armă, nici o putere, nici o posibilitate de apărare. în Afghanistan, cultul martirilor a fost dezvoltat de combatanţii arabi: mujahedinii. Aceştia sunt călăuziţi de credinţa că moartea îi va transforma în martiri şi le va asigura accesul în Paradis „alături de cele 72 de fecioare". Astfel de idei pot fi regăsite în scrierile lui „Abdullah" Azzam şi discursurile lui Tamil Al-Adnani (decedat în Florida, 1990, în urma unui atac de cord). Acesta din urmă, în călătoriile efectuate în America în scopul recrutării musulmanilor pentru Jihadul din Afghanistan, promitea răsplata divină pentru faptele martirilor, răsplată obţinută uşor, „nu trebuie decât să te laşi împuşcat cu o bucăţică de plumb. Sau cu o bombă, sau, dacă vrei, cu o rachetă. Asta e tot şi trece repede. Răsplata însă va ţine o eternitate " b.3. „Problema prevenirii: au dat greş politica şi serviciile secrete?" în acest capitol, se insistă pe ideea că atacul terorist din septembrie 2001 a demonstrat „incapacitatea Statelor Unite de a-şi proteja proprii cetăţeni împotriva catastrofelor" şi pe eşecul forţelor de securitate. Potrivit autorilor, schimbarea strategiei teroriste putea fi prevăzută, în acest sens existând indicii: - declaraţiile unui martor în timpul procesului împotriva autorilor atentatelor de la ambasadele SUA din Kenya şi Tanzania, referitoare la faptul că printre extremiştii islamici se numără din ce în ce mai mulţi piloţi, grupările teroriste islamiste acordând atenţie instruirii acestora; I \Ï]/. U U I U I > J M 1 M I I I U I * v-v, - ameninţarea unui atac terorist comis cu ajutorul unui avion plin cu explozibil, folosit ca o armă împotriva unor zone dens populate din New York; - semnale provenind de la statele din Golf; - ameninţările proferate de ben Laden. Cu toate acestea, un atac de asemenea proporţii „nici măcar nu a fost imaginat11. In încercarea de a explica lipsa de reacţie a autorităţilor americane în faţa indiciilor privind iminenţa unui atac terorist de proporţii, autorii amintesc implicarea SUA în sprijinirea islamiştilor şi Jihadului din Afghanistan, ca mijloc
de luptă împotriva fostei Uniuni Sovietice şi a comunismului. Reamintim că sub regimul preşedintelui Carter, a început programul de antrenare a „războinicilor sfinţi", care trebuiau să lupte împotriva comuniştilor. In timpul administraţiei Reagan, programul a fost intensificat, pregătirea luptătorilor efectuându-se şi în Afghanistan (de către „Virginia Grcnn Bcrcts" şi „US Navy SEALS"). Potrivit autorilor, catastrofa din septembrie 2001 a dezvăluit „goluri uriaşe în sistemul de apărare împotriva terorismului", impunând reconsiderarea priorităţilor, a evaluării profilului posibililor atentatori şi a scopurilor actelor teroriste. Atacurile din New York au avut două scopuri clare: distrugerea simbolurilor puterii conducătoare a lumii occidentale şi uciderea unui număr cât mai mare de oameni. Greşeala autorităţilor americane, potrivit autorilor, a constat în stabilirea defectuoasă a priorităţilor: ,,/// loc să se ocupe de prevenirea şi explicarea atacurilor teroriste, autorităţile s-au concentrat asupra managementului efectelor catastrofei: limitarea daunelor, în locul prevenirii. Mentalitatea impregnată de războiul rece aşteaptă încă atacuri militare în locuri vulnerabile din punct de vedere strategic, cu ajutorul armelor de distrugere în masă. S-au făcut scenarii privind atacuri cu rachete, bombe atomice, arme chimice şi biologice, însă responsabilii cu securitatea nu s-au gândit că un cuţit de buzunar poate deveni o armă eficientă. Avertismentele unor experţi în terorism, care anunţau atacuri cu arme mai puţin violente decât cele chimice sau nucleare, nu au fost luate în consideraţie". Astfel, cea mai importantă sarcină, potrivit autorilor, este prevenirea acţiunilor teroriste, în acest sens împunându-sc şi o „schimbare a mentalităţii, care să permită serviciilor secrete să acţioneze eficient. Aceasta începe cu dotarea tehnică, trece prin selectarea oamenilor şi atinge mai ales interpretarea datelor, care este deseori distorsionată de prejudecăţi. O dotare şi o pregătire bună nu pot înlocui percepţia unor pericole şi evoluţii noi, când este vorba de prevenirea pericolelor". Ca o concluzie, autorii precizează că, în prezent, din cauza subaprecierii grupărilor islamiste şi deschiderii teritoriului pentru activarea acestora, Statele Unite se află în situaţia de a trebui „să distrugă ceea ce au susţinut odinioară". b.4. „Perspective" Perspectivele nu sunt deloc încurajatoare. Soluţionarea problemei ben Laden nu reprezintă şi o soluţie a problemei Jihadului. Islamiştii îşi vor continua lupta şi în absenţa liderului saudit, iar prezenţa lor masivă pe teritoriul SUA (datorată susţinerii de care s-au bucurat aici) va reprezenta în continuare o ameninţare. Educaţi în Statele Unite în spiritul Jihadului, extremiştii islamişti nu vor renunţa la lupta pentru apărarea credinţei şi chiar dacă nu vor acţiona pe
teritoriul american, vor îngroşa rândurile „războinicilor sfinţi" în Kaşmir, Ceccnia, Afghanistan şi Irak. In plus, în SUA au funcţionat birouri de recrutare a tinerilor islamişti (la New York, Detroit, Los Angeles şi alte oraşe în care existau comunităţi arabe mari). Centrul de refugiaţi Al-Kifah-Afghan din Brooklyn a fost ales de către „Abdullah" Azzam drept punct de sprijin. Interesant, unul dintre fraţii lui Ossama ben Laden, Tariq ben Laden, a activat mult timp în SUA, ca director al unei organizaţii de ajutor islamic. Şi se parc că o mai face încă! La fel, unul dintre oamenii din suita lui Al Zawahiri, Abu Dhahab, care a condus o celulă secretă în SUA şi i-a asigurat lui Zawahari acte false de călătorie. Şi exemplele pot continua: - Abu Saud, fost ofiţer în Unitatea Specială egipteană a „Gihad", s-a înrolat în 1987 în armata SUA şi i-a iniţiat pe ofiţerii americani în topografia Orientului Mijlociu, dar, în secret, activa pentru Ossama ben Laden; -Tamim Al-Adnani, mâna dreaptă a lui Azzam, fost negustor în statele Golfului Persic, a călătorit prin America ca să recruteze musulmani pentru Jihadul din Afghanistan; - în SUA, cel mai elocvent exemplu, reţeaua uriaşă de instituţii islamice reprezintă o comunitate de 5 milioane de musulmani americani; - în ambele partide americane, Republican şi Democrat, există islamişti în posturi de conducere, precum Hamas Khaled Saffuri, al cărui „Institut Islamic" din Washington se află într-un birou al Partidului Republican. Acesta îi ajută pe islamişti să se înscrie în partid; - miliardarul californian născut în Pakistan, Safi Qureishy, islamist, se bucură, de asemenea, de o influenţă considerabilă în Partidul Republican, graţie sprijinului financiar acordat. c. România – un „rai" pentru terorismul internaţional La finele lui 2003, ministrul egiptean de interne a anunţat arestarea unor fundamentalişti care au format o reţea în ţara noastră. Generalul Al-Adli a declarat că membrii organizaţiei Al-Jihad comunicau între ei prin intermediul Internetului şi foloseau în acest sens calculatoare din „Internet-cafe", pentru a nu fi depistaţi. Grupul terorist era condus de Mohamed Abdel Dayem, care era şi membru al organizaţiei teroriste „Fraţii musulmani", şi era format în mare parte din egipteni. Din grup mai făceau parte trei bărbaţi din Bangladesh, un turc, un indonezian şi un malaiezian, a declarat Al-Adli, care a precizat că toţi aceşti cetăţeni străini beneficiau de burse la Universitatea islamică Al-Azhar. „ Grupul susţinea orientarea şi obiectivele grupării Al-Qaida ", a declarat Al-Adli, citat de ziarul francez „Le Monde". Potrivit ministrului egiptean, bazele teroriştilor se aflau în România, Elveţia, Turcia, Bulgaria, Belgia, Libia, Sudan, Siria şi Yemen. Membrii arestaţi
ai grupării teroriste au recunoscut, la interogatoriu, că doreau să continue „războiul sfânt" (Jihad) pentru protejarea intereselor musulmanilor „persecutaţi în anumite state asiatice" şi să lupte împotriva SUA şi a Israelului. De asemenea, ministrul egiptean a anunţat că reţeaua teroristă Al-Jihad dorea să lupte împotriva forţelor coaliţiei din Irak şi împotriva „forţelor de ocupaţie israeliene de pe teritoriul palestinian". Al-Jihad este cel de-al doilea grup terorist ca importanţă din Egipt, după „Jamaa islamiya", organizaţie condusă de „locotenentul" lui Ossama ben Laden, doctorul egiptean Ayman al-Zawahri. Evident, o astfel de ştire nu putea trece cu vederea, în ciuda asigurărilor de tot felul ale autorităţilor politice de la Bucureşti. Este şi motivul pentru care, la scurt timp, Serviciul Român de Informaţii a publicat o adevărată „radiografie" a organizaţiilor islamice fundamentaliste, care acţionează pe teritoriul ţării noastre. O vom reproduce întocmai: Abu Nidal (ANO) „Organizaţia Abu Nidal (ANO), înfiinţată în 1974, este cea mai periculoasă dintre formaţiunile teroriste. A mai purtat denumirile de Al Fatah – Consiliul Revoluţionar, Organizaţia Iunie Negru, Brigăzile Arabe Revoluţionare, Organizaţia Revoluţionară a Socialiştilor Musulmani, Organizaţia Septembrie Negru. Luptă violent împotriva palestinienilor moderaţi din jurul lui Yasser Arafat. Condusă de Sabri Halii al Bonna, cunoscut sub numele de Abu Nidal, organizaţia a fost susţinută financiar de Siria, Libia şi Irak. Dispune de întreprinderi economice proprii. Prioritatea sa este lupta armată împotriva «inamicului sionist». Abu Nidal nu are un sediu central şi nici structuri teritoriale în România. Un motiv în plus pentru palestinienii din România să îşi propună să diversifice şi să-şi extindă sfera de influenţare în favoarea «cauzei palestiniene». Hezbollah Hezbollah sau «Jihadul islamic» a fost înfiinţată în 1981, sub conducerea unui Consiliu Consultativ (Shura), care raportează Iranului. Liderul spiritual al mişcării este Muhammed Husayn Fadlallah, iar cel mai important şef executiv este Husayn Musawi. Hezbollah s-a mai făcut remarcată sub denumirile de Partidul lui Dumnezeu, Organizaţia Revoluţionară a Justiţiei, Organizaţia Oprimaţilor. Este finanţată de Iran, cu scopul de a constitui un stat şiit islamic în Liban. îşi promovează obiectivele politice şi religioase prin metode teroriste. Ramura din România a Hezbollah are reprezentare în principalele centre universitare, ducând mai ales o activitate propagandistică, economică şi de culegere de informaţii. SRI a depistat pe teritoriul românesc aproximativ 100 de adepţi ai Hezbollah. De asemenea, a remarcat că membrii Hezbollah îşi concentrează eforturile spre constituirea şi diversificarea formelor de acoperire ale activităţilor specifice prin înfiinţarea de moschei, în aceste veritabile centre de autoritate religioasă sunt monitorizate activităţile de interes la nivelul
comunităţii arabe de la noi şi în special al membrilor Hezbollah. Tot în România se refugiază parte din membrii Hezbollah care au participat la diverse acţiuni teroriste în exterior. Singurele manifestări Hezbollah în spaţiul românesc au fost încercările de recrutare ale studenţilor libanezi de la mai multe facultăţi din Craiova şi Bucureşti. în 2001, Serviciul secret din Republica Moldova a scos la iveală o informaţie fulminantă: fostul consul onorific al Libanului la Chişinău, Mahmoud Ahmad Hamoud ar fi fost un membru marcant al Hezbollah-ului în zonă. Conform sursei citate, Hamoud ar fi primit 400.000 de dolari pentru a consolida poziţia organizaţiei în România. Fraţii Musulmani Organizaţie ideologic legată de Hamas, ambele având orientări extremiste pe linia fundamcntalismului islamic. Hamas acţionează aproape exclusiv în Teritoriile Autonome, pe când «Fraţii Musulmani» vizează promovarea doctrinei fundamentalist-islamice extremiste pe plan mondial. în rapoartele SRI se precizează că: «Potenţialul de pericol la adresa siguranţei naţionale a României este, teoretic, însemnat. Există posibilitatea ca membrii grupării să acţioneze cu preponderenţă asupra reprezentanţilor oficiali ai Iordaniei, Siriei, Yemen, Sudan sau Teritoriile Autonome». SRI arată că Fraţii Musulmani acţionează la adăpostul Ligii Islamice şi Culturale din România (LICR), Fundaţiei Umaniste «Al Taiba» – România, Societăţii Umanitare Semiluna şi Asociaţiei «As Salam». Arc filiale în principalele centre universitare din ţară. «Fraţii Musulmani» au apărut în ţara noastră în 1976, de atunci fiind identificaţi 60 de membri şi 150 de simpatizanţi ai săi. Potrivit SRI, gruparea din România nu intenţionează deocamdată să cumpere armament sau tehnică militară. Baza logistică este constituită din mai multe imobile, cu scop declarat de centre islamice, case de rugăciune şi moschei, cu reţele informatice şi de comunicare performante, aparatură de editare şi multiplicare a materialului propagandistic. Pericolul ca gruparea să se implice în comiterea unor acte teroriste pe teritoriul României este latent. Frontul de Eliberare a Palestinei S-a format în 1977, din el desprinzându-se alte două grupări, în 1982 şi 1984. Cele trei facţiuni ale sale au cartiere generale separate în Siria (Talat Yaqub), Irak (Abu Abbas) şi Libia (Abd al Fatah Ghanem). Grupările militează pentru desfiinţarea statului Israel şi pentru crearea unui stat palestinian independent, pe teritoriul ocupat de evrei. înţeleg să-şi atingă scopurile politice prin acte de teroare. în România, gruparea nu are o structură organizată, numărul membrilor ori simpatizanţilor fiind de circa 25 de clemente. SRI a stabilit că organizaţia creează aici firme comerciale, drept acoperire, în vederea susţinerii logistice a grupării-mamă, prin trimiterea de fonduri la sediul central al acesteia de la
Bagdad, în plus, duce o muncă de propagandă şi prozelitism prin cointeresare materială şi culegere de informaţii. Partidul Eliberării Islamice (PEI) Este o organizaţie extremist-teroristă de esenţă fundamen-talist-islamică, radicală. Obiectivul său: crearea Marelui Califat Islamic (AL KHILAFA) pe toate teritoriile care au fost ori sunt locuite de populaţie de religie islamică. Adoptă strategia cuceririi puterii într-un stat islamic puternic militarizat, prin infiltrarea membrilor proprii în structurile de putere, declanşarea unei lovituri de stat urmată de pornirea Războiului Sfânt (Jihad) de pe baze statale. «Hezbe at Tahrir» a fost implicată substanţial în crearea corpului «mujahedinilor afghani», care a luptat în Afghanistan, Cecenia, Bosnia şi Kosovo. SRI deţine date potrivit cărora gruparea din România, alcătuită din circa 40 de persoane, este responsabilă de declanşarea unor conflicte dure cu membri ai unor structuri palestiniene din ţara noastră. Potrivit SRI, PEI duce o intensă propagandă fundamentalist-islamică prin organizarea de întruniri religioase şi difuzarea publicaţiei «AL WA1E», încercând să facă prozeliţi în rândul rezidenţilor arabi din România. Membrii săi resping vehement un proces dc pace din Orientul Mijlociu. Din punctul de vedere al ideologiei PEI, România face parte din Al Khilafa (Califatul Islamic). în pofida acestui fapt, interesele româneşti nu sunt încă ţinte ale ameninţărilor teroriste ale organizaţiei. Hamas (Harakat Muqawam Islamiya) Mişcare de rezistenţă islamică, înfiinţată în 1987, are nuclee de conducere în Teritoriile Autonome, Emiratele Arabe Unite şi Siria. Se opune procesului de pace israeliano-palestinian şi vrea să contribuie esenţial la crearea unui stat islamic palestinian. Se conduce pe baza principiilor fundamcntalist-islamicc şi întreţine escaladarea luptei armate în Orientul Mijlociu «până la capitularea sionismului». Conducerea centrală este girată dc Şcicul Ahmed Yassin. Potrivit SRI, în România, Hamas acţionează sub acoperirea legală a Ligii Islamice şi Culturale din România, organizaţie nonguvernamentală legală. SRI a identificat un număr de 73 de adepţi ai Hamas, repartizaţi în centrele universitare, şi are informaţii că aceştia contribuie la derularea acţiunilor specifice ale grupării. Hamas a mai intrat în atenţia opiniei publice în urma unor declaraţii explozive făcute de Comeliu Vădim Tudor, conform căruia «teroriştii» s-au antrenat chiar cu specialiştii de la Serviciul de Pază şi Protecţie. După ancheta făcută de SPP, SRI şi S.I.E. a ieşit la iveală că, într-adevăr, la SPP fuseseră antrenaţi arabi, dar că aceştia nu erau terorişti, ci membrii forţei de securitate
a lui Yasser Arafat, «vechiul nostru prieten». Organizaţia Hamas face eforturi susţinute pentru a influenţa comunitatea palestiniană din România. Cei 73 de membri din România ai acestei organizaţii trăiesc în oraşele Bucureşti, Timişoara, Cluj şi Iaşi. Fatali Cu peste 11.000 de «soldaţi» în întreaga lume, organizaţia formată sub comanda lui Yasser Arafat în 1957 este cunoscută şi sub numele de «Septembrie Negru». Astăzi, liderul grupării Fatah este Salah Khalaf. Mişcarea este finanţată de Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, dar primeşte fonduri şi de la China şi majoritatea statelor arabe. Obiectivul său politic este crearea unui stat palestinian independent. Organizaţia «15 Mai» Organizaţia arabă «15 mai» s-a format în 1979 şi este condusă de Husein as-Umari – cunoscut şi sub numele de Abu Ibrahim. Această grupare teroristă acţionează cu precădere în Europa de Vest, dar după căderea «Cortinei de fier» tentaculele sale s-au extins şi în estul Europei. Principalul obiectiv al grupului este distrugerea Israelului. Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei A fost fondat în 1969, iar liderii săi sunt Naif Ha Watmeh, Zassir Abed Rabbu, Abu Leila şi Abu Adnan. FDEP este o organizaţie de esenţă marxistleninistă, care s-a radicalizat începând cu jumătatea anului 1979. Peste 20 de membri derulează afaceri în România. PKK – Partidul Muncitorilor din Kurdistan (ulterior KADEK) Partidul Muncitorilor din Kurdistan, aşa cum îl ştie întreaga comunitate informativă din lume, este o organizaţie politică, un partid comunist, care militează pentru eliberarea provinciei turce Kurdistan. Cunoscut mai ales prin latura sa militară, PKK este o formaţiune temută, care acţionează chiar la graniţa dintre terorism şi politică. Cea mai importantă dovadă a activităţilor paramilitare desfăşurate de PKK în România a apărut în urmă cu un an. După capturarea autorilor unui atentat cu bombă de la Ankara, numărul doi din poliţia turcă, Necati Bilican, a spus că aceştia se antrenaseră în ţara noastră. Reamintesc, în timpul unei acţiuni de proporţii, patru kurzi au fost arestaţi pentru terorism: Aii Erdem, Ramazam Kizil, Murat Bulut şi Sait Sonmez. în urma percheziţiilor, care au fost făcute în casele acestora, au fost descoperite focoase de grenadă, amorse cu aprinzătoare pirotehnice, tuburi catalizator detax, petarde fumigene, fitile detonate, permanganat de potasiu şi alte materiale care sunt necesare pentru fabricarea unei bombe artizanale. O altă bază a fost descoperită într-o fermă din apropierea Bucureştiului, unde se adăposteau 44 de kurzi. Kurzii veniseră în România pentru a se antrena. în plus, activităţile PKK din România au fost considerate asemănătoare cu ale Mafiei Italiene: afaceri ilegale şi taxe de protecţie. Anunţurile de
autodizolvare a PKK sunt catalogate drept manevre menite să-i scape pe militanţii pentru eliberarea Kurdistanului de o serie de instituţii care le monitorizează activitatea. în România, kurzii se află în atenţia poliţiei, Brigăzii de Combatere a Crimei Organizate, SRI, serviciului secret al Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului de Informaţii Externe. Baza PKK în România e reprezentată de o numeroasă comunitate kurdă. Conform unor date oficiale, această organizaţie dispune în ţara noastră de 20 de membri importanţi şi a peste 1500 membri «de rând». în cazul unei eventuale «autodizolvări», pe structura PKK ar urma să funcţioneze numai reţeaua de trafic de stupefiante. Cum acesta nu s-a «autodizolvat», schimbându-şi doar numele, SRI continuă să monitorizeze întreaga activitate desfăşurată de către comunitatea kurdă în ţara noastră. Expulzări Având în vedere anumite precedente, precum şi noul curent internaţional, România s-a alăturat coaliţiei internaţionale condusă de SUA, imediat după atentatele de la 11 septembrie 2001. în acest sens, SRI colaborează îndeaproape cu serviciile secrete ale mai multor state occidentale, dar în principal cu CIA, FBI şi MI6. în paralel, SRI a pus un accent deosebit pe politica antiteroristă, dezvoltând, în cadrul său, aşa cum subliniam şi anterior, Inspectoratul pentru Prevenirea şi Combaterea Terorismului. în complexul de măsuri luate împotriva terorismului, România a expulzat, în anii 2000 şi 2001, nu mai puţin de 60 de islamişti bănuiţi că desfăşoară activităţi care puneau în pericol siguranţa naţională. Deci, înainte de atacurile de la World Trade Center. Persoanele respective făceau parte din organizaţiile teroriste: IM\K, Fraţii Musulmani, Frontul Islamic al Salvării, Lupii cenuşii Turcia, Hezbollah, Frontul de Eliberare a Palestinei, Hamas, Al I )awa – Irak. Totuşi, Radu Timofte, directorul SRI, a declarat, imediat după 11 septembrie 2001, că: «Nu avem probe ale existenţei unor membri ai reţelei Al-Qaida sau ai Jihadului Islamic in România». El a afirmat însă că: «Deţinem informaţii despre cetăţeni străini de origine arabă care desfăşoară activităţi financiare în sprijinul Al-Qaida şi al Jihadului Islamic». Cronologia acţiunilor teroriste în România Fraţii Musulmani, Abu Nidal, Hamas şi Hezbollah sunt printre pi unele organizaţii care şi-au dezvoltat nuclee active în România m (impui regimului comunist. Ulterior, şi alte formaţiuni teroriste din orientul Apropiat şi cel Mijlociu şi-au făcut aici «capete de pod». în sarcina unor membri ai acestor grupări au fost reţinute cel puţin două atentate asupra unor oficiali străini. Ahmad Mohammed Ali Al-Hersh, student palestinian, 1-a împuşcat mortal pe diplomatul iordanian Azmi Al-Mufti în Bucureşti, la 4 decembrie 1984. Al-Hersh era membru al organizaţiei Abu Nidal care declarase război Iordaniei.
O maşină-capcană a explodat în cartierul Grozăveşti, la 26 mai 1985. Ltcol. Alexandru Donner şi cpt. Ion Vidrean, ofiţeri ai unităţii antiteroriste, care au încercat să dezamorseze dispozitivul exploziv, au fost ucişi în deflagraţie. Atentatul fusese organizat de filiala din România a organizaţiei Fraţii Musulmani. Patru membri ai ei: Hassan Adil Al-Ali, Tarek Awad – cetăţeni irakieni. I laytham Rahmeh – cetăţean sirian – şi Ibrahim Ali Ahmad I )awood, cetăţean iordanian, intenţionaseră să asasineze doi i etăţeni sirieni, consideraţi «duşmani ai Fraţilor Musulmani.» Anterior, în 1971, trupele de securitate române au dejucat planurile unui comando palestinian, care plănuise asasinarea ambasadorului Israelului la Bucureşti. La 5 mai 1972, a avut loc 0 nouă tentativă eşuată a teroriştilor arabi. S-a încercat i. rmarca premierului israelian Golda Meir, care se afla întro \ i/iia oficială la Bucureşti. în anii 1972-1973, terorişti din mişcarea «Septembrie Negru» au pregătit în România ocuparea Ambasadei Israelului la Bucureşti şi asasinarea ambasadorului acestei ţări. în acest sens, unităţile specializate în combaterea terorismului din ţara noastră au anihilat câteva persoane implicate în acest caz, precum şi o semnificativă cantitate de muniţie şi armament care urma să fie folosită în atentatul respectiv. La 20 august 1991, ambasadorul jndian la Bucureşti, Julio Francis Ribeiro, a fost împuşcat de membri ai grupării Babbar Khalsa a Frontului de Eliberare a Khalistanului – o organizaţie extremistă care luptă pentru crearea unui stat Sikh independent în Punjab. Cei cinci terorişti, care veniseră din Elveţia, au organizat şi efectuat pregătire de comando în România şi l-au ales ca ţintă pe Ribeiro, deoarece acesta era fostul şef al poliţiei din Punjab. Un ofiţer din unitatea antiteroristă, care fusese desemnat să-i asigure protecţia lui Ribeiro, 1-a ucis pe unul dintre terorişti, Jugraj Singh şi a rănit grav un al doilea terorist, Jagwinder Singh. Gurpal Singh şi Balwinder au reuşit să scape, dar cel de-al cincilea membru al grupului, Pargat Singh, a fost prins şi condamnat la opt ani închisoare. La sfârşitul anului 1996, ofiţerii BAT (Batalionul Antiterorist- n.a.) au depistat prezenţa în România a lui Aii Safwan Mohsen, membru Hezbollah, care a făcut parte din grupul de comando implicat în deturnarea, în 1995, a cursei companiei TWA care lega Atena de Roma. în 1998, înainte de Ziua Naţională a României, o bombă artizanală a fost descoperită sub Podul Izvor din Bucureşti. Atentatul nu a fost revendicat de nici o grupare teroristă. în 2000, la Craiova, a avut loc primul atentat cu bombă din istoria Căilor Ferate Române. în WC-ul unui vagon a fost descoperită o bombă artizanală care a fost dezamorsată la 15 minute înainte de a exploda. Concluzie
Conform părerii specialiştilor, după 1989, o dată cu turbulenţa creată după prăbuşirea regimurilor comuniste, a avut loc o deplasare a polului terorismului internaţional către estul Europei, România devenind una dintre principalele destinaţii ale organizaţiilor paramilitare. Cele mai multe organizaţii teroriste provin din Orientul Mijlociu, unele fiind mai cunoscute, altele mai put in, după numărul atentatelor pe care le-au comis şi numărul cadavrelor rămase în urma lor. Deşi nu au făcut victime, teroriştii arabi au desfăşurat activităţi în România, iar acest lucru era evident mai ales înainte de 1989. Ulterior, în România au rămas o mulţime de aşa-zişi «afacerişti» şi «studenţi» arabi, asupra cărora planează numeroase semne de întrebare. Că lucrurile au stat aşa o dovedesc acţiunile care au scos la iveală prezenţa, mai mult sau mai puţin activă, pe teritoriul românesc, a grupărilor teroriste de notorietate mondială. Acţiunile serviciilor secrete şi ale poliţiei, care au dus la reţinerea unor membri ai reţelelor terorii sau la dejucarea unor planuri, precum şi întărirea măsurilor de control la frontiere nu reprezintă însă o garanţie că organizaţiile teroriste nu au reuşit sa se infiltreze în continuare pe teritoriul românesc, fapt care poate deveni extrem de periculos în noua conjunctură internaţională. în acest context, SRI apreciază că România este şi va fi în continuare asaltată de grupările teroriste care intenţionează să-şi extindă baza de operaţiuni din Europa. C.L „Mafia drogurilor finanţează organizaţiile teroriste din România" După tragedia americană din 11 septembrie, terorismul a devenit inamicul public numărul unu. Statele Unite ale Americii au declanşat o operaţiune tară precedent de eliminare a tuturor loearelor teroriste. Indiferent de unde ar veni acestea. România a profitat de această şansă istorică, de a se alătura unei coaliţii internaţionale condusă de SUA. Alături de eforturile politice şi militare, ţara noastră cooperează cu succes în domeniul antiterorismului şi a schimbului de informaţii. Cum subliniam anterior, România, în ultimii 20 de ani, s-a confruntat cu flagelul terorismului. Au existat atentate şi organizaţii teroriste. Exemplele din întreaga lume demostrează că teroriştii pot dec lansa atacuri devastatoare oricând, cu efecte catastrofale în plan uman, politic şi economic. Tocmai de aceea, SRI Colaborează strâns cu serviciile secrete ale unor state profund democratice. Au existat chiar şi rezultate concrete, dar în cea mai mare măsură, acestea sunt secrete. Dintre acestea se remarcă o colaborare intensă în ultimii ani cu CIA, FBI şi MI6. în ultima vreme, firesc zic eu, s-a pus un accent deosebit pe redefinirea politicii antiteroriste şi redimensionarea capacităţilor de luptă în acest domeniu, prin dezvoltarea Inspectoratului pentru Prevenirea şi Combaterea Terorismului din SRI, organismul care conduce şi coordonează la nivel naţional combaterea acestui flagel.
Conform serviciilor secrete, pe teritoriul României aproape nu a existat cauză penală de trafic de droguri în care să nu fie implicat măcar un cetăţean turc. Fenomenul este favorizat şi de imigraţia masivă în ţările occidentale, precum şi de faptul că Turcia a devenit în ultimul timp „cărăuşul" Europei, autovehiculele sale – tip TIR – brăzdând Europa în lung şi în lat. Din banii proveniţi din vânzarea drogurilor sunt finanţate şi acţiunile unor organizaţii teroriste. Datele obţinute de serviciile secrete româneşti au evidenţiat existenţa, pe teritoriul ţării noastre, a unor filiere specializate în traficul de droguri, o parte din acestea aflându-se sub controlul organizaţiei extremistteroristc de esenţă etnic-separatistă PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan, ulterior KADEK). PKK este cel mai evident exemplu al interferenţei terorism – crima organizată, profiturile obţinute fiind destinate susţinerii bazei logistice a grupării. De asemenea, s-a stabilit că România reprezintă una dintre rutele traficului european cu narcotice, parte dintre acestea rămânând pe piaţa internă. Unul dintre principalele trasee folosite de traficanţi este cel maritim, drogurile plecând de la Istanbul sau Samsun (port turcesc la Marea Neagră) şi intrând în ţară prin Portul Constanţa, de unde sunt transportate cu diverse autovehicule până la Bucureşti. Un alt traseu folosit de traficanţii kurzi este Atena – Kapitän Andreevo – Sofia -Bucureşti. Ulterior, drogurile sunt transportate la Budapesta, unde se intersectează cu cele venite din fosta Iugoslavie, iar de aici urmează traseul Cehia-Germania, după care sunt redistribuite către alte ţări europene. Din filiere fac parte şi cetăţeni români, care realizează atât tranzitul stupefiantelor pe teritoriul naţional, transportul acestora peste graniţă cu destinaţia Germania şi Olanda, cât şi plasarea pe piaţa internă. Totodată, mafia turcă, lucrând cu partenerii din România, găseşte ţara noastră mult mai sigură şi chiar au început transferul câtorva laboratoare de heroină în România. Această mutare s-a accelerat în urma ofensivei lansate de autorităţile turceşti împotriva laboratoarelor, începută în vara lui 1999. Cu toate că liderii grupărilor neagă orice amestec în traficul cu stupefiante, au fost administrate probe suficiente care dovedesc legătura între acestea şi droguri. Referitor la organizaţia extremist-teroristă de esenţă etnic-separatistă Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), un raport al INTERPOL a făcut legătura între grupare şi traficul de narcotice, iar Procurorul şef al Germaniei a afirmat că 80 la sută din drogurile capturate în Europa au legătură cu PKK şi celelalte grupări turceşti, banii obţinuţi din acest trafic fiind folosiţi pentru a cumpăra arme. Serviciile secrete româneşti au reţinut ca semnificative în acest sens cazurile a doi cetăţeni turci de etnie kurdă, simpatizanţi ai grupării PKK, care sau implicat activ în traficul de droguri, pe teritoriul ţării noastre, în vederea
obţinerii unor importante sume de bani în beneficiul organizaţiei menţionate. I ) are, să fie cu adevărat ţara noastră un veritabil „rai" pentru traficanţii de stupefiante? c.2. „România -Turnul Babei al drogurilor" Se pare că da! „La Dépêche Internationale des Drogues" (DIG), una dintre publicaţiile lui ^Observatoire Géopolitique des Drogues" (ÖGD), a prezentat în anii '90 un adevărat barometru al metamorfozei României, după 1989, într-o veritabilă „placă turnantă" a traficului internaţional de droguri. Spre deosebire de „Raportul anual" al OGD, publicaţia sus amintită descrie în amănunt operaţiuni precise, oferind astfel informaţii concrete despre traficul de droguri în care România a lost implicată după '90. „Naşii" locali şi conexiunile lor miei naţionale, ca şi complicităţile interne, sunt radiografiate şi introduse pe ordinatoarele lui OGD, deoarece România, după '90, a devenit – din nefericire – un reper pe harta traficului mondial de droguri. Cantităţile de droguri care au tranzitat România la nivelul anilor '90-'96, de exemplu, sunt impresionante, iar capturile destul de modeste. Conform DIG, autorităţile române ale timpului erau în deplină cunoştinţă de cauză, dar regimul Iliescu nu a dat niciodată dovadă de voinţă politică pentru a decapita afacerile narcotraficanţilor. DIG nr.27, din ianuarie 1994, insera sub titlul „România -Turnul Babei al drogurilor" următoarea constatare: „România a devenit una dintre cele mai importante plăci turnante ale traficului cu toate tipurile de droguri ". Cauzele acestei situaţii sunt văzute de publicaţie în tarele regimului instalat la putere, imediat după căderea lui Nicolae Ceauşescu. „Această specializare a României a fost pregătită prin moştenirea reţelelor formate sub regimul Ceauşescu, corupţia generalizată a forţelor de ordine şi criza economică". Perpetuarea reţelelor de trafic clandestin ale regimului Ceauşescu, sub regimul Iliescu, probează şi o continuitate de preocupări. Se ştie că noul regim, instalat în decembrie l89, a închis ochii şi a tolerat pe teritoriul României o serie dc organizaţii teroriste, dar şi mafiote. Personaje din acest mediu au căpătat acreditări guvernamentale, aşa cum a fost cazul notoriu al lui Kamel El Kader, devenit consilier al secretarului general al guvernului, Viorcl Hrcbenciuc. Ofiţeri ai Poliţiei din Constanţa au dezvăluit unui corespondent al OGD că noua filieră ugandeză, pusă la punct între 1990 şi 1993, tranzita prin Constanţa imense cantităţi de haşiş. Analiza filierei ugandeze a haşişului demonstrează caracterul transnaţional şi complexitatea reţelei, care grupează pakistanezi, africani, israelieni şi europeni, dar avea, ca placă turnantă, Constanţa. Drogul, provenit din Pakistan, era încărcat în portul Mombasa (Kenya), pe una din navele companiei de navigaţie „Shimoni-Tea", cu destinaţia Haifa (Israel), via Durban (Africa de Sud). La Haifa, încărcătura de droguri era preluată de nave ale companiei „Zim-Antwerpen", care soseau la fiecare cincisprezece zile în portul Constanţa. De aici drogurile fiind transportate de compania israeliano-
română „Zim-Rom" până în Italia, via Bratislava. „Creierul" reţelei ugandeze, un anume Kali, cetăţean german de origine ugandeză, lucra cu societatea română „Rimpex" SRL din Bucureşti. La un moment dat, reprezentantul lui „Rimpex" nu s-a prezentat să preia transportul de ceai şi, după 23 de zile, vameşii şi-au vârât nasul, descoperind astfel 4,4 tone de haşiş. Un al doilea transport de droguri de pe filiera ugandeză a fost încărcat tot la Mombasa, de către compania de navigaţie „Victoria Impex Company" din Kampala, pe vasul „Barbara D", având destinaţia finală portul Maracaibo din Venezuela, via Durban. La Durban, traficanţii ufandezi n-au mai găsit un cargo către Venezuela (cu escale la ( apetown şi în Panama), aşa încât au decis să schimbe destinaţia iniţială. După ce au disimulat 6 tone de haşiş în baloturi de bumbac, au încărcat marfa pe vasul „Pelikan", cu destinaţia Ilaifa. La Haifa, drogul a fost încărcat de „Zim Antwerpen", adus la Constanţa, de unde transportul a fost preluat de importator; societatea slovacă „Slovimpex" din Bratislava, care ar fi trebuit să-1 predea la München. Din nenorocire pentru traficanţi, cargoul a sosit la Constanţa pe 3 septembrie, după ce autorităţile portuare descoperiseră cele 4,4 tone de „ceai", amintite mai sus, ceea ce a antrenat şi o percheziţie pe cargoul in cauză. Ofiţerii din port, care au ţinut să-şi păstreze anonimatul, i-au mărturisit corespondentului OGD că: „Oricum cantităţi mult mai importante şi mai bine protejate au tranzitat />n'n portul Constanţa". Protejate de cine? Nu este greu de bănuit. Şi nici unde se scurgeau comisioanele stoarse de la traficanţii ugandezi, pentru ca aceştia să-şi vadă liniştiţi de treabă fără accidente, cum au fost capturile din 26 august şi 3 septembrie '93. Potrivit DIG nr. 27 (ianuarie '94), filiera cocainei este la fel de complexă în România ca şi cea a haşişului. Una dintre aceste filiere era condusă de Alexandru Docmanov, care disimula până la 100 kg de pudră în statui de metal, ce voiajau apoi dintr-un post de vamă în altul. Doi dintre complicii lui Docmanov au recepţionat 109 kg de cocaină între 1991 şi 1993, marfa pe care au plasat-o în Italia. Cei doi complici, doi columbieni, înarmaţi cu paşapoarte venezuelene, ii an/acţionau cocaină cu un anume Omar din Timişoara. Interesant este că, atunci când columbienii au picat, Omar a şters putina, după CC primise în prealabil un telefon de avertisment din Bucureşti, de la un poliţist român care lucra pentru reţea. La rândul său, DIG nr.30, din aprilie 1994, semnala următoarele: „Cantităţi foarte mari de droguri sosesc în România: haşiş pe cale maritimă via Africa; cocaină din America de Sud pe cale aeriană sau maritimă, heroină pe rutele din Balcani". Pe lângă reţelele internaţionale care, cu întinse complicităţi în administraţie, transformaseră România într-un adevărat Turn Babei al drogurilor după 1990, apar naşii români, narcotraficanţii autohtoni. DIG nr.30 îl identifică pc unul dintre aceştia: „Un traficant român, căruia i se spune «Prinţul», a controlat, între 1990 şi 1993, o reţea de trafic cu haşiş către
Germania, din Timişoara şi Arad, via Polonia". In realitate „Prinţul" nu era altul decât româno-sirianul Zaher Iskandarani, supranumit „Prinţul" sau „Regele Banatului", Un protejat (până in 1995) al regimului Iliescu. Reţeaua „Prinţului" era una internaţională. „ Organizaţia este compusă mai ales din polonezi şi ţigani români, însărcinaţi să treacă în mod clandestin, frontiera care separă Polonia de Germania şi să comercializeze (drogul – n.a.), după ce acesta a fost tranzitat prin Ucraina". Lucrurile au mers bine până în 1993, când apare concurenţa: mafia rusă condusă de un anume „Vădim". DIG nr. 30 precizează: „La sfârşitul anului 1993, această organizaţie (a „Prinţului" n.a.) a fost preluată în parte de mafia rusă din Basarabia şi Moldova, dirijată de un anume «Vădim». «Prinţul» a contraatacat şi, ajutat de vameşii români, i-a tăiat aprovizionarea cu droguri lui «Vădim»". Aşadar, când se punea problema unor rivalităţi pe piaţa traficanţilor de droguri între un mafiot român şi un mafiot nis, vameşii români îi tăiau aprovizionarea rusului, ajutăndu-l „patriotic" pe mafiotul „român". DIG nr.30 mai dezvăluia: „Traficantul român («Prinţul» – n.a.) a trebuit, totodată, să-şi schimbe rutele de trafic şi să le utilizeze acum pe cele care traversau Slovacia şi Republica Cehă". Pe filiera „Prinţului" se afla şi un om de afaceri de la Chişinău, care poseda o societate comercială în asociaţie cu un cetăţean turc. Basarabeanul călătorea la volanul unui automobil de lux, în care dosea până la 10 kg de haşiş, la fiecare călătorie. Corespondentul ODG a observat cum un autovehicul al poliţiei cehe se prezenta de fiecare dată, într-o anume zi, la locul stabilit – lângă oraşul Prcstice – pe ruta către Germania, pentru a încasa cei 500 de dolari ca să lase marfa să treacă. în ciuda războiului, „Prinţul" utiliza, în aceeaşi măsură, şi rutele iugoslave. DIG nr.27, din decembrie 1993, aducea grave acuzaţii unor reprezentanţi ai autorităţilor române. Despre un general-locotenent de poliţie se spunea că ar „figura în fişierele poliţiei italiene şi germane, ca patron al traficului de automobile furate". Acest personaj ar fi lucrat din 1990 într-o strânsă legătură cu generalul Filipov, şeful poliţiei bulgare, care acţiona sub acoperirea unei societăţi comerciale de la Sofia, patronate chiar de fiul său. Acelaşi număr din DIG mai acuza pe un alt general român de poliţie, şi pe adjunctul său, că ar fi fost implicaţi în traficul de heroină care provenea din Afghanistan, via Ucraina. Hanii murdari ar fi fost apoi spălaţi la hotelurile Astoria şi Continental din Timişoara. Se mai vorbea şi de asocierea unor poliţişti români de rang înalt cu naşi ai „N'draghetta" calabreze, aşa cum erau fraţii Lombardi, care operau la Satu Mare. Walter Esposito, responsabilul transporturilor de droguri pe ruta România-Ungaria-Austria-Italia s-ar fi aflat – susţine DIG nr.26 -sub o înaltă protecţie românească. O concluzie importantă a publicaţiei era – în 1993 – aceea că traficul de droguri din Est utiliza vechile reţele ale traficului de arme dintre fostele state comuniste, membre ale Tratatului de la Varşovia, şi ţările
arabe, înalţii funcţionari de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, preciza publicaţia, continuau să ocupe posturi importante sub regimul Iliescu. în plus, adaugă DIG, Kamel El Kader apărea, în fotografii publicate de presa de la Bucureşti, umăr la umăr cu Preşedintele Iliescu, aşa cum se întâmplase la Forumul „Crans Montana" de la Bucureşti (1994), sponsorizat – între alţii – de „Prinţul Banatului", Zaher Iskandarani. c.3. România – cel mai mare depozit de droguri din Europa de Est Raportul OGD pe 1997, la capitolul România, analizând situaţia drogurilor în perioada 1995-1996, face un rechizitoriu amplu şi documentat, demonstrând că România, mai ales în perioada '92-'96, se transformase dintr-o ţară de tranzit a drogurilor, într-o ţară de fabricaţie şi consum, mai ales a heroinei. Sunt indicate trei cauze principale ale acestei situaţii catastrofale: haosul legislativ, corupţia pâna la cele mai înalte niveluri şi tolerarea în România a unor organizaţii teroriste şi mafiote, cunoscute prin implicarea lor în traficul de droguri, de care se făcea vinovat regimul din perioada 1992-1996, cu o accentuare în '95-'96. O primă tendinţă pentru perioada '95-'96, constatată dc raportul OGD din 1997, este aceea că traficanţii de droguri nu se mai limitau doar la tranzitarea României şi trecerea drogurilor în Ungaria. Constituirea unor stocuri importante de droguri a permis o redistribuire, constată raportul OGD, în direcţia spaţiului Schengen, via Polonia şi Republica Cehă. în cursul a numai patru ani ('92-'96), cantităţile de droguri stocate în România – având una din principalele surse mai noi Caucazul, cu tranzitarea porturilor ruseşti şi ucrainiene – au crescut considerabil. Circa 6 tone de droguri au fost confiscate în 1996, în principal derivate ale canabisului, dar şi 150 de kg de cocaină şi 62 kg heroină, confiscate la graniţă de vameşii unguri, care trecuseră, bine mersi, prin vama românească. Potrivit raportului OGD din 1997, haşişul din România provenea din „Cornul de aur" al Africii de Est, marijuana din Nigeria, cocaina din Columbia, Venezuela şi Brazilia. Iată de ce raportul OGD/ 97 consideră că România anilor '92-'96 s-a transformat într-o veritabilă placă turnantă a traficului internaţional de droguri tari. în plus, descoperirea a două fabrici de heroină, abia în 1996, au confirmat supoziţiile poliţiştilor europeni, aflaţi în post la Bucureşti, privind noul rol jucat dc România în traficul cu acest drog. Toate aceste activităţi legate de trafic au provocat creşterea ofertei pe piaţa internă şi dezvoltarea toxicomaniei ", susţine raportul OGD/ 97. în continuare, raportul din 1997 preciza: „România nu mai joacă, aşadar, doar rolul unei ţări de tranzit terestru, aerian şi maritim al drogurilor provenind din Asia de sud-est, Turcia, America Latină şi Africa ". Ce rol a avut însă regimul de după 1989 în transformarea României dintro ţară de tranzit a drogurilor, într-o ţară de producţie şi consum, mai ales a
heroinei? Iată ce afirmă raportul OGD pe 1997: ,,Noul rol al ţării în traficul de droguri, al heroinei mai ales, a fost agravat de mai mulţi factori. Narcoactivităţile au exploatat, după căderea lui Ceauşescu, dezordinea, o legislaţie inadecvată, criza economică şi corupţia pe scară largă. In sfârşit, prezenţa în România a unei minorităţi turce, ca şi a emigranţilor kurzi, iranieni, albanezi, chinezi etc., a favorizat traficul. Această ţară (România – n.a.) este, în particular, o importantă bază a partidului muncitorilor din Kurdistan (PKK), organizaţie kurdă aflată în război cu statul turc". Aşadar, pe lângă corupţie, legislaţie inadecvată, dezordine, regimul anilor 1992-1996 a favorizat traficul de droguri dure şi prin tolerarea unor organizaţii teroriste (gen PKK), binecunoscute pentru implicarea lor în traficul de droguri. Să observăm că, la acest capitol, regimul Iliescu nu a făcut altceva decât să continue binecunoscuta cârdăşie a regimului Ceauşescu cu terorismul. Raportul OGD citează şi rapoarte ale SRI, după care 60% din drogurile care intrau în România, între anii '95-'96, proveneau de pe filiera turcă. Cea mai importantă captură de heroină (42 kg) s-a efectuat la 12 decembrie 1996, într-un autobuz turc aparţinând companiei turce „Toros". Drogul se afla ambalat în pachetele mici, de 500 de grame. Unul dintre cetăţenii turci, arestat cu prilejul capturii, era chiar fratele proprietarului companiei. De regulă, după ce introduc drogurile în România, turcii utilizează cetăţeni de alte naţionalităţi, pe post de cărăuşi („cămile", în argou). Dintre 95 de traficanţi arestaţi în Bucureşti în 1996, 41 s-au dovedit a fi iranieni, 20 români şi 14 turci. „Heroina provenită din Afghanistan şi din ţările Asiei centrale", constată raportul OGD din 1997, „pătrunde în România via Moldova şi Ucraina. Până în 1995, acest drog era expediat rapid, via Ungaria şi Slovacia, către statele Europei Occidentale: în principal, către Austria, Italia, Germania şi Ţările de Jos (Belgia şi Olanda) ". c.4. „Colaborarea" autorităţilor române cu reţelele kurde şi mafia italiană O parte din traficul de droguri desfăşurat în România -constată raportul OGD/ 97 – se află în mâinile kurzilor, dintre care cei mai mulţi aparţin organizaţiei teroriste PKK. Potrivit raportului ÖGD/ 97, PKK se ascunde în spatele unei organizaţii de masă, denumită generic „Frontul de Eliberare al Kurzilor" (în original ERNK), care grupează diverse organizaţii de femei, tineret, studenţi sau oameni de afaceri kurzi din România. Oamenii de afaceri kurzi, de pildă, s-au grupat în „Asociaţia Oamenilor de Afaceri din Orient". Despre această asociaţie, raportul OGD din 1997 susţine că servea drept „excelentă legătură pentru activităţile PKK". Toate organizaţiile kurde din România se aflau în 1996 sub controlul strict al PKK, iar şeful PKK era, în acelaşi timp, şi şeful frontului ERNK. Responsabilul direct pentru colectarea fondurilor era una şi aceeaşi persoană cu delegatul pentru probleme de propagandă al PKK, şi, în acelaşi timp, director al ziarului kurzilor din România, „Vocea Mesopotamiei",
ziar care se distribuia nestingherit, gratis, la gurile de metrou din Bucureşti. Raportul OGD specifică faptul că acesta era un om de afaceri prosper, care urmase cursuri de literatură engleză la Oxford. Circa 90% dintre kurzii din România făceau parte din organizaţii care aparţineau ERNK şi cotizau, în acest cadru, la PKK. Detaliu important: 75% dintre aceşti mici investitori orientali din România sunt de naţionalitate turcă, în realitate kurzi, iar ERNK le punea la dispoziţie capitalul iniţial pentru a demara micile afaceri, remarca raportul OGD/97. Potrivit statisticilor poliţiei române – citate de raportul OGD/97 – circa 65% din totalul capturilor făcute la vamă sunt de la asemenea companii de transport. Purtătorii de cuvânt ai PKK şi ERNK nu numai că au negat că organizaţiile lor ar fi implicate în traficul de droguri, dar au specificat că, de fapt, acestea colaborau cu Poliţia Română. Serviciile antidrog din România au făcut, după '90, patru capturi pe baza informaţiilor oferite de organizaţiile kurde. Totuşi, nici un kurd nu a fost vreodată implicat. Conform OGD, colaborarea PKK şi ERNK cu poliţia nu era altceva decât un mod abil al kurzilor de a-şi înlătura concurenţa de pe piaţa drogurilor, cu mâna Poliţiei Române. Poziţia poliţiei, care a apreciat în mod manifest acest gen de colaborare, rămâne oricum ambiguă, se specifică în raportul OGD/97. Nicolae Ulieru, purtătorul de cuvânt (din acel moment) al SRI, a declarat că Serviciul Român de Informaţii deţinea date sigure privind implicarea kurzilor în traficul de droguri şi arme, dar nu le putea face publice. Este de remarcat că, deşi SRI ştia perfect ce fac organizaţiile PKK şi ERNK în România, autorităţile de la Bucureşti au ignorat informaţiile şi au preferat să continue colaborarea clandestină cu kurzii. Este uşor de presupus de ce: fonduri clandestine pentru partidul de guvernământ şi clientela sa politică. Să mai remarcăm şi alt aspect: este pentru prima dată când o organizaţie internaţională ca OGD dezvăluie, într-un raport anual difuzat la scară mondială – aşa cum este raportul OGD/97 – colaborarea secretă a regimului Iliescu cu PKK, în afaceri care vizează domeniul crimei organizate internaţionale, lată un subiect inedit, asupra căruia raportul OGD/97 oferă primele indicii importante şi de la care poate demara o anchetă de amploare: regimul Iliescu şi crima organizată transnaţională, 4 90-4 96"! Din păcate, nimeni n-a mişcat un deget în această direcţie Revenind, conform OGD/97, kurzii erau implicaţi atât în traficul clandestin care tranzita din Turcia către România, via Bulgaria, cât şi în cel care tranzita Ucraina spre Moldova, venind din spaţiul rus. Potrivit poliţiei române, citată în raportul OGD/97, „drogul care ne vine din ţările fostei Uniuni Sovietice se află sub controlul mafiilor ruse, caucaziene şi ucrainiene ". PKK avea legături cu toate aceste mafii! Legăturile kurzilor cu mafia rusă au fost facilitate de faptul că organizaţiile acestora sunt legale în Rusia, ba au şi reprezentanţi oficiali. Un simbol viu al colaborării Bucureştilor cu kurzii şi mafia rusă îl constituie afacerea „Calu". în septembrie 1995, poliţia turcă a arestat la Edirne
un român, al cărui pseudonim era „Calu44, împreună cu şase kurzi („turci44), care transportau 2 kg de heroină, cinci pistoale şi o mitralieră. „Calu44 a declarat la interogatoriul luat de poliţia turcă din Edirne, că el era la al optulea transport de heroină către România, şi de exploziv, din România în afară. „Calu44 a recunoscut că lucra pentru PKK. Conform raportului OGD/97, surse apropiate serviciiior secrete române au dezvăluit că agentul „Calu 44 era unul dintre oamenii lor şi că acesta lucra, în acelaşi timp, şi pentru mafia din Transnistria. Un ofiţer al Armatei a 14-a ruse a declarat unui corespondent OGD, în 1995, că trupele ruse „au favorizat comerţul cu droguri provenind din Extremul Orient". Potrivit ofiţerului, traficul de droguri din zonă era condus de un evreu rus, care avea şi cetăţenie elveţiană, individ din anturajul preşedintelui Snegur. Mafiotul făcea obiectul unui mandat de arestare în Rusia, pentru trafic de diamante industriale şi arme. Este vorba de celebrul gangster Boris Birnstein, care deţinea în Moldova de peste Prut cvasimonopolul exporturilor dc materii prime (între care, cel al lemnului), monopolul asupra băncilor, al societăţilor de asigurare, prin intermediul marelui său concern „Seabeco" şi cel care controla şi imprimarea banilor în Moldova. Alături de monopolul fabricării de paşapoarte, „Seabeco" mai controla turismul şi devenise, între timp, proprietarul luxosului hotel „MOLDOVA" din Chişinău, inclusiv al cazinoului din hotel, ambele proprietatea KGB până în 1991. Concernul „Seabeco" mai dispunea în Moldova, în 1996, de 12 ferme de crescătorii, care produceau 3.500 dc tone de curcan pentru piaţa occidentală, pe lângă monopolul traficului de droguri şi maşini furate din Germania şi Austria. Una dintre aceste maşini i-a fost făcută cadou de Boris Birnstein ministrului de Justiţie al Moldovei, cu care acesta a fost prins la Viena în 1992. Automobilul fusese furat, de fapt, de mafia ucraineană din oraşul Heilbron (Germania). Ministrul nu era decât un curier al lui Boris Birnstein, între ale cărui afaceri intra şi traficul de carne vie, cu moldovence, pentru bordelurile din Germania. în realitate, Boris Birnstein şi „Seabeco" se ocupau cu spălarea banilor mafiei ruse, bani care ajungeau apoi, curaţi, în băncile din Elveţia. Cine era, de fapt, Boris Birnstein? Conform FBI şi Interpol, Boris Birnstein emigrase din URSS în Israel în anii '80, reemigrasc cu un paşaport canadian, pentru ca, în 1991 – utilizând vechiul său paşaport sovietic, să revină în Republica Moldova, unde şi-a procurat un paşaport moldovenesc. L-a ademenit pe Mircea Snegur cu o mare cantitate de motorină, pe care apoi a vândut-o tot el, dar în numele lui Mircea Snegur, la un preţ mult mai avantajos, în Suedia şi Finlanda, împărţind ulterior câştigul cu Mircea Snegur. Imediat, Boris Birnstein a obţinut primele monopoluri în Moldova: fabricarea permiselor de conducere auto, precum şi cel al importului şi exportului de motorină şi benzină. La alegerile din 1996, Boris Birnstein a finanţat campania electorală a lui Mircea Snegur, forţându-1 însă pe acesta să nu intervină în favoarea eliberării grupului Ilaşcu,
pe care mafiotul îl considera naţionalist. (La fel a procedat şi ex-ambasadorul american Alfred Moses, care 1-a sfătuit în campania din 1996 pe Iliescu să nu intervină în favoarea lui Ilie Ilaşcu, din acelaşi motiv). Semnificativ, în 1992, Boris Birnstein a fost mediatorul crizei care a dus la separarea Transnistriei, regiune unde se află unul dintre cele mai importante arsenale de rachete balistice din regiune, conform serviciilor americane. Boris Birnstein a reuşit apoi să-1 debarce pe gen. Lebed, după ce a pus mâna pe o casetă în care Lebed îl caracteriza pe Elţîn drept „porc beţiv" şi a transmis-o la Kremlin. Stăruim asupra lui Boris Birnstein, nu tară rost, deoarece omul său de încredere în România a fost binecunoscutul Vitali Ustroi (Usturoi), implicat în mai multe afaceri de trafic cu materiale strategice. Amintim aici doar afacerea cu mercur roşu, din parcarea de la Vila-Lac Snagov, în care au fost amestecate şi unele cadre ale Armatei. Tot în raportul OGD/97 se menţionează şi traficul de droguri în care era implicată mafia italiană „Sacra Corona Unita". Această organizaţie a controlat traficul de droguri între Italia şi România, în principal a heroinei, aduse din Turcia, precum şi a cocainei, provenită din Brazilia. „Sacra Corona Unita" s-a bucurat, conform OGD/97, de complicitatea unor înalţi funcţionari de stat şi din poliţia regimului Iliescu. Raportul OGD/97 notează: „Parchetul a recunoscut pentru prima oară în România, că atât crima organizată, cât şi traficul de droguri au beneficiat de susţinere politică şi că «banii murdari» au fost utilizaţi de «anumite partide» pentru finanţarea campaniilor electorale". în încheiere, raportul OGD/97 pune, negru pe alb, problema necesităţii deconspirării „legăturilor vechiului guvern al preşedintelui Iliescu cu crima organizată". d. Migraţia, „aliatul" crimei organizate De asemenea, pe teritoriul României s-a constatat în anii 90' o proliferare a migraţiei ilegale, încurajată de lipsa legislaţiei în materie şi de slaba capacitate de control a frontierelor, motiv pentru care statul român era perceput ca un „stat de tranzit" pentru filierele implicate în traficul ilegal de persoane. Au fost identificate mai multe canale şi reţele specializate, coordonate de străini, dar în care erau implicaţi şi români, cu rol de călăuze. De regulă, liderii acestor structuri erau (şi sunt) cetăţeni turci care racolau (racolează) conaţionali sau alte categorii de afro asiatici, dornici să ajungă pe căi ilegale în Occident. Pentru tranzitarea graniţei în condiţii de siguranţă, organizatorii grupurilor şi-au creat în perimetrul de frontieră o bază operaţională şi de sprijin bine consolidată, formată din curieri, taximetrişti, gazde şi călăuze, cointeresaţi material pentru a desfăşura acest gen de activitate. Din cazuistica existentă în dosarele autorităţilor române, rezultă că, de cele mai multe ori, forţarea frontierei de stat se face din România, în direcţia Ungariei şi Iugoslaviei, dar au fost şi situaţii în care au avut loc intrări
frauduloase din statele vecine în ţara noastră, infractorii fiind aproape fară excepţie cetăţeni turci dc origine kurdă. Transfugii recurg astfel la folosirea teritoriului românesc ca loc de refugiu, ca urmare a faptului că sunt în atenţia serviciilor secrete din statele vecine, din Occident sau din ţara de origine, că sunt participanţi ori suspecţi de participare la acţiuni teroriste. Aceştia pot fi, în egală măsură, cunoscuţi ca traficanţi de droguri, de autoturisme şi de paşapoarte furate, fiind implicaţi totodată în acţiuni propagandistice, desfăşurate în favoarea unor organizaţii teroriste, sau implicaţi în trecerea frauduloasă peste frontiera de stat a unor luptători, înainte sau după executarea misiunilor primite dc la liderii grupărilor din care fac parte. Persoanele în cauză recurg la un sistem organizatoric şi de comandă complex, ermetic, bazat pe structuri piramidale bine conspirate, constituite pe criterii ideologice şi religioase. Rapoartele serviciilor secrete relevă faptul că „în actualul context internaţional, coroborat cu situaţia economică, politică şi militară din Turcia şi Irak, România se confruntă cu o intensificare a activităţilor desfăşurate de reţele de migraţie ilegale turceşti, care sunt sprijinite masiv atât de PKK, dar şi de organizaţia extremist-teroristă de nuanţă ultranaţionalistă „Lupii cenuşii". Ca urmare a măsurilor informativ-operative luate de SRI şi a cooperării cu alte organisme specializate ale statului, cât şi cu servicii similare din statele vest-europene, au fost identificate următoarele modalităţi de intrare pe teritoriul României: - prin forţarea frontierei de stat a României, în acest sens „veriga slabă" reprezentând-o frontiera cu Ucraina; -prin intrarea legală prin Aeroportul Internaţional Otopeni, emigranţii declarând că vin pentru turism în România; - prin utilizarea de paşapoarte şi vize false; - intrarea ilegală în interiorul unor autotrenuri TIR; - forţarea frontierei de stat prin traversarea Dunării în zona Giurgiu şi Calafat. După intrarea pe teritoriul ţării noastre, grupurile de emigranţi sunt preluate, de regulă, de călăuze, în general cetăţeni turci stabiliţi în România de mai mult timp, sub diverse acoperiri, şi conduse spre frontiera de stat cu Ungaria şi Iugoslavia. Informaţiile obţinute au condus la identificarea următoarelor modalităţi de părăsire a României: -prin obţinerea de vize de tranzit de la Consulatul Ungariei de la Cluj şi Consulatul Iugoslaviei de la Timişoara, costul unei astfel de treceri fiind cuprins între 1000-2500 de euro de persoană; - trecerea ilegală prin folosirea de paşapoarte şi vize false;
- forţarea frontierei de stat spre Ungaria, prin intermediul călăuzelor, sau Iugoslavia, în acest ultim caz, grupurile fiind trecute prin zona Drobeta-Turnu Severin, cu ajutorul contrabandiştilor care acţionează pe Clisura Dunării; - prin intermediul trenurilor internaţionale CFR, în acest caz, grupurile fiind preluate, contra cost, de către conducătorii de tren care le facilitează părăsirea ilegală a ţării noastre. O parte a fondurilor obţinute din astfel de acţiuni sunt ulterior utilizate pentru finanţarea activităţilor desfăşurate de către organizaţiile extremistteroriste din ţara noastră. Totodată, prin traficul ilegal de persoane este organizat un sistem eficient de comunicaţii secrete, prin intermediul unor emisari şi curieri ce fac legătura între centralele grupărilor extremist-teroriste şi diverse centre din Europa, inclusiv România. VIL Serviciile secrete occidentale aruncă în luptă „arma" credinţei Cine n-a auzit de numeroasele secte care au invadat România dc după 1989? Cine n-a auzit de tot felul de reuniuni sectante ţinute te şi miri unde? Ei bine, puţini ştiu de „marele adevăr" care se ascunde aici: manipularea celor convertiţi în interesul unor anumite grupuri de influenţă! Concret, începând cu 1990, în baza unor planuri realizate de serviciile secrete occidentale încă din anii '80, Vestul a dat liber la „invazia sectelor" pe teritoriul ţării noastre. Profitând de deruta populaţiei, târâtă fară voia ei într-o interminabilă tranziţie de piaţă, agenţiile de spionaj din Occident au finanţat masiv numeroase ajutoare „umanitare" menite a atrage românii în capcana sectelor. Cu alte cuvinte, marjând pe sărăcia maselor, exasperate de aplicarea aşa-ziselor programe de dezvoltare durabilă, agenţii occidentali au atras numeroase persoane spre o „credinţă unică", ce n-a făcut altceva decât să încurajeze acordarea unui timp de rugăciune cât mai mare, delăsarea de la practicarea diferitelor munci necesare prosperării unei societăţi moderne, deci a lenei, a goanei după câştiguri ilicite, nemuncite. De ce toate acestea? Planurile principalelor servicii secrete din lume, care au vizat transformarea Europei de Est într-o uriaşă piaţă de desfacere pentru produsele economiilor statelor dezvoltate, au luat în calcul distragerea atenţiei populaţiilor locale de la activităţile de acest gen. Astfel, s-a urmărit şi pus în practică un amplu program de insinuare a unor secte. Pentru a camufla aceste activităţi subversive, serviciile secrete occidentale au aruncat „la prăfuire" numeroşi alienaţi, mai popular „duşi cu pluta", anunţaţi cu marc pompă ca mentorii sau „Mesia" respectivelor secte. Cum fenomenul este mult prea complex, m-am gândit că, în ce priveşte vizarea teritoriului nostru naţional, cele mai în măsură să dezvăluie secretele acestor acţiuni subversive şi implicaţiile acestora sunt serviciile noastre de specialitate. în context, cel mai
elocvent pentru dumneavoastră pare a fi unul din rapoartele SRI, pe care-1 vom reproduce întocmai în rândurile de mai jos: „Nocivitatea unor secte insinuate în ultimii ani pe spaţiul românesc. Cult şi sectă – o distincţie fundamentală Problemele legate de dimensiunea spirituală a dezvoltării naţiunilor europene şi, în special, posibilele sale laturi nocive au reintrat, în ultimii ani ai deceniului trecut, în atenţia organismelor internaţionale. Un prim moment a fost marcat de Reuniunea Extraordinară a OSCE privind drepturile omului, ce a avut loc la Viena în 22 martie 1999, care a prilejuit adoptarea unei recomandări inedite: «OSCE trebuie să studieze mai profund rolul pe care religia îl joacă în generarea şi exacerbarea conflictelor». Aceeaşi preocupare a fost reluată cu prilejul sesiunii din iunie 1999 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care a adoptat în unanimitate «Raportul privind activităţile ilegale ale sectelor» (Recomandarea APCE nr. 8373/ 99). Monitorizarea şi combaterea activităţilor de cult situate în marginea sau în afara legilor a devenit o obligaţie a statelor membre ale Consiliului Europei. Preocuparea manifestată şi în prezent de organismele europene faţă de aspectele ilegale ale fenomenului sectar este datorată apariţiei şi impunerii convingerii că activitatea unor grupări cultice poate reprezenta un pericol pentru dezvoltarea democraţiei moderne, pentru exercitarea plenară a drepturilor omului, definite de cadrul juridic internaţional şi naţional. în acest sens, un număr semnificativ de state europene au reelaborat în ultimii ani instrumentele normative şi administrative destinate să gestioneze mai eficient problema sectelor care desfăşoară activităţi ilegale, imorale sau contrare siguranţei naţionale. Semnificativ este şi faptul că, de multe ori, aceste reactualizări legislative au precedat reacţia OSCE şi a Consiliului Europei. Ne vom limita la două exemple, provenind din ţări reputate pentru solidele lor tradiţii democratice: - în Belgia, «Legea organică privind serviciile de informaţii şi de siguranţă», promulgată la 30.11.1998, incriminează explicit «sectele dăunătoare», definite ca «orice grup structurat care, sub pretextul profesării unei anumite spiritualităţi sau filosofii sau cel de a deţine monopolul elitist al căii spre adevăr, înţelepciune sau mântuire, vizează stabilirea unei dominaţii totale şi exclusive asupra persoanelor, recurgând la manipularea mintală sistematică»; – In Olanda, conform Raportului asupra activităţii Serviciului Naţional de Securitate (BVD) pe anul 1998, printre grupările care au «violat drepturilor constituţionale» se numără şi «grupări religioase care desfăşoară activităţi ilegale», în aplicarea Recomandării OSCE din 22 martie 1999 şi a Recomandării APCE nr. 8373/1999
o primă dificultate constă în definirea precisă a conceptului de «sectă periculoasă» – care nu este explicitât de Recomandarea APCE nr. 8373/ 99. în măsura în care libertatea de cult nu se confundă cu aşa-zisa «libertate» de a se asocia în grupări care îşi propun încălcarea flagrantă a drepturilor cetăţeneşti şi a legilor ţării, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei nu a considerat necesar să aducă alte precizări. Totuşi, sub aspectul siguranţei naţionale este importantă distincţia dintre fenomenul de cult protejat de Constituţia ţării noastre şi de reglementările internaţionale la care România este parte şi fenomenul sectar care, în conformitate cu documentele europene şi cu legile româneşti, prezintă premise de afectare a ordinii şi moralei publice şi chiar a siguranţei naţionale. Deşi pare de domeniul evidenţei, adesea, în practică, diferenţierea dintre cult şi sectă este dificilă – mai ales datorită faptului că percepţia asupra acestor două noţiuni este substanţial diferită în Uniunea Europeană şi în Statele Unite. România fiind o ţară europeană, a cărei spiritualitate constituie parte integrantă a ariei europene, în abordarea acestei probleme specifice suntem nevoiţi să ţinem seama de această realitate, integrând acţiunile noastre modalităţilor de abordare a subiectului elaborate de-a lungul unei ample perioade istorice, de către statele europene cu o democraţie avansată. Astfel, conform unor opinii larg răspândite, acceptate ca valabile sub aspect metodologic şi ştiinţific, în aria de spiritualitate europeană conceptul de «cult» implică trei caracteristici fundamentale: 1) Caracterul unitar şi exoteric proclamat al doctrinei pe care o propagă Spre exemplu, cultele creştine propagă o doctrină teologică explicită, accesibilă, care se regăseşte în aceeaşi formă atât în materialele de catehizare, destinate publicului larg, cât şi în materialele teologice, vehiculate la cele mai înalte nivele ale structurii ecleziastice respective; 2) Respectul faţă de pivotul doctrinar biblic Spiritualitatea europeană este prin excelenţă produsul creştinismului, mediu generator al valorilor pe care se întemeiază însăşi ideea de drepturi ale omului şi de democraţie modernă. în respectul acestor valori civice şi umane, pivotul cultelor europene este Biblia. Adăugirile doctrinare făcute de fiecare cult la Biblie se mărginesc la explicaţii sau comentarii necontradictorii cu litera şi spiritul textului. în cazul cultelor necreştine, atitudinea lor faţă de creştini şi creştinismul majoritar în Europa este determinantă pentru încadrarea lor: cultul islamic sunnit recunoaşte în Issus «un profet» şi respectă religia creştină, ai cărei practicanţi sunt consideraţi «oameni ai cărţii», iar nu păgâni. Invers, sectele fundamentalistislamice asimilează creştinismul cu «păgânismul», justificând astfel, în opinia
lor, acţiunile teroriste împotriva creştinilor ca «Jihad» (război sfânt, care în tradiţia coranică nu poate fi purtat decât împotriva păgânilor); 3) Caracterul sistemic, stabil, integrat socio-axiologic Creştinismul a fost, timp de secole, mediul de dezvoltare al culturii europene, fiind profund implicat în formarea structurilor valorice, sociale şi mintale pe care se bazează conştiinţa europeană. Pentru a putea juca acest rol, cultele europene au elaborat norme de interpretare a prevederilor biblice care asigură stabilitatea de ansamblu a structurii de cult, astfel încât aceasta să nu intre în contradicţie cu interese generale ale societăţii sau cu setul de valori morale general acceptat. Spre deosebire de culte, grupările religioase cu caracter sectant se ilustrează prin nerespectarea celor trei criterii mai sus enumerate: - Sectele au o doctrină cu cel puţin două nivele: a) unul exoteric, destinat racolării; b) unul sau mai multe nivele secrete, destinate «iniţiaţilor» sau unui grup restrâns de lideri (adesea aceste nivele doctrinare secrete au sistematic un caracter ilegal, antistatal, îndemnând la ură religioasă şi confruntare); - Cea de-a doua caracteristică a unor grupări sectante este constituirea unui corpus doctrinar mai mult sau mai puţin străin de Biblie, pretext pentru promovarea de valori, ierarhii şi comportamente care, prin sorgintea lor, vin în contradicţie cu axiologia spaţiului spiritual european, afectând drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi, în unele cazuri, siguranţa naţională; - Cel de-al treilea criteriu, constant prezent în activitatea multor grupări sectante care desfăşoară activităţi ilegale sau antistatale, este vehicularea de doctrine antisociale bazate pe răstălmăciri aberante, milenarist- agresive ale doctrinei biblice (sau a doctrinei altor culte majore), scoase din contextul social, cultural şi valoric. Printre fragmentele biblice cel mai ades răstălmăcite se numără «Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul», speculată în sensul unor interpretări prevestind sfârşitul apropiat al lumii. Unele dintre cele mai mari tragedii provocate de secte au avut ca substrat tocmai interpretarea tendenţioasă a textului Apocalipsei: este cazul sectei «Templul Poporului», care s-a ilustrat prin sinuciderea în masă, la 29 noiembrie 1978, a circa 1.000 dintre adepţii săi; al sectei «Davidienilor» din Statele Unite (1993) şi al sectei «Templul Solar» (1997). în vara anului 2000, o altă grupare a cărei doctrină se baza pe răstălmăcirea textului biblic în sens milenarist – «Biserica Restaurării celor Zece Porunci» din Uganda, a atras atenţia mass-mediei mondiale printr-un masacru de proporţii, soldat cu peste 3.000 de victime.
In ultima vreme se semnalează penetrarea în România a unor secte de aceeaşi orientare milenarist-agresivă, funcţionând ilegal sub diverse denominaţiuni. Aceste structuri promovează un amestec de creştinism, budism şi chiar practici şamaniste ca «odihna în Duhul» (similară transei mistice) sau «beţia cu Duh Sfânt» (accese de râs necontrolate). Respectivele structuri sectante propagă dogme subversive: statului, naţiunii, guvernului şi instituţiilor sale lear corespunde «o forţă malefică», constituind «o ierarhie satanică», pe care adepţii trebuie să o combată prin vorbă şi faptă. Sectele de acest fel dezvoltate pe substraturi doctrinare necreştine nu sunt mai puţin periculoase: atentatele comise de adepţii sectei «AUM» sau sinuciderea în grup a membrilor grupării californiene «Heaven's Gates» atestă acest lucru. In concluzie, deşi ilegală, antisocială şi uneori imorală, activitatea unor secte nu este întotdeauna relevantă în planul siguranţei naţionale. In general grupările sectante se clasifică în patru mari categorii: grupări creştine de inspiraţie biblică; secte pretins creştine, hétérodoxe; secte necreştine şi curente anomice. Deosebit de virulente sunt cele din a doua categorie, care practică doctrine eclectice (amestec de elemente creştine, budiste, yoga etc.) şi se remarcă printr-o «faţadă» religioasă putându-se uşor discerne eforturile unor centre de coordonare mondială de a impune o «nouă ordine» nu numai de cult sau socială, ci şi politico-economică. Cu astfel de preocupări se remarcă secta «Copiii Domnului», grupare interzisă în cele mai multe ţări europene. In conformitate cu opinia autorităţilor californiene, gruparea «profanează normele morale creştine». Acuzată de pedofilie, şantaj, prostituţie, corupere şi sechestrare de minori, secta a fost implicată în mai multe procese deschise în ţări europene, S.U.A. şi Australia. In ţara noastră secta îşi desfăşoară activitatea sub acoperirea unei Fundaţii cu sediul în Bucureşti, înregistrată ca «organizaţie caritabilă» în iulie 1994. în realitate, fundaţia a organizat «ashram»-uri în mai multe localităţi. în aceste nuclee închise, adepţii sunt îndoctrinaţi conform «profeţiilor» liderului sectei, David Moses Berg. Doctrina sectei constă în interpretarea heterodoxă pe care Berg o dă Bibliei. Cel în cauză a instituit propria «biblie» a grupului, conglomerat de concepte creştine, budiste şi tantrice, materializat în lucrarea sa «Mo letters», care proclamă că «întreaga societate umană este o creaţie a Satanei». Pentru a «determina pe puternicii acestei lumi să se lepede de Satana», tinerele adepte ale sectei sunt îndemnate să acosteze personalităţi publice în scopul practicării aşa-numitul «flirty-fishing», asimilabil prostituţiei. în acest fel, liderii străini ai sectei urmăresc obţinerea de material de şantaj şi compromitere a unor factori de
decizie politică şi economică din România (a se vedea cazurile unor personalităţi publice româneşti, detaliate în presa centrală sub masca unor scandaluri, de adulter, dar fară ca cineva – scuzaţi cacofonia! – să vrea să publice adevărul despre modul cum aceste personalităţi şi-au cunoscut, pardon, amantele – n.a.), pentru a materializa «idealul de viaţă creştină» în viziunea «părintelui» Berg: «aveţi singura responsabilitate de a aduce în aceasta lume mesajul iubirii, realizând noua noastră viaţă numai prin Graţie, nu prin muncă ». Grupurile sectei unde se practică acest fel de «viaţă creştină» se autointitulează «case», în care adepţii (unii dintre ei minori) practică promiscuitatea sexuală sub pretextul «studierii legilor vieţii în cadrul comunităţii». Sectele necreştine, dincolo de «faţada» de cult desfăşoară activităţi ce transcend militantismul politico-social, având contingenţe cu culegerea sistematică de informaţii prin structuri specializate ilegale şi chiar cu terorismul internaţional. în România, activează ilegal gruparea sectantă «Ananda Marga» (Calea Fericirii) şi secte fundamentalist-islamice de sorginte şiită şi wahabbită. Gruparea sectantă hindusă «Ananda Marga» (Calea Fericirii), care este prezentă în România prin ramura «Ananda Marga Universal Relief Team» (AMURT), îşi selecţionează adepţii din rândul tinerilor din casele de copii. Acestora li se aplică procedee devenite deja tradiţionale de «spălare a creierului», pentru a fi transformaţi în soldaţi ai mişcării în cauză. Fondată în 1963 în India, «Ananda Marga» s-a răspândit în Europa şi America. Cunoscută pentru fanatismul religios al adepţilor săi, secta are antecedente extremist-teroriste notorii, fapt pentru care este interzisă în mai multe state. Din anul 1982, pe plan internaţional «Ananda Marga» nu a mai revendicat şi nici nu a mai fost suspectată de activităţi cu caracter extremist, însă, arc constituită o aripă paramilitară – Serviciul de Voluntariat Social (V.S.S.) – formată din cadre capabile să acţioneze la ordin, prin metode şi mijloace specifice terorismului. Membrii V.S.S. nu au fost semnalaţi cu activităţi în ţara noastră. Secta îşi propune «să se implice activ în schimbarea lumii, să lupte atât împotriva comunismului, cât şi a capitalismului, pentru a instaura în întreaga lume o societate construită pe principiul «PRAUD» – o formă de anarhosindicalism primitiv. Gruparea este cunoscută, în plan internaţional, prin practicile sale de racolare de adepţi din rândul copiilor instituţionalizaţi. Prin claustrare, impunerea unui program rigid şi dezumanizant şi a unui regim alimentar sărac în proteine, minorilor li se inoculează ideea «naturii divine» a conducătorului sectei, Baba Ananda Amurt J. şi a «sacralităţii revoluţiei Praud». Cu prilejul întrunirilor, desfăşurate în ţara noastră sub acoperirea unor conferinţe «spirituale» ori «écologiste», reprezentanţii conducerii mondiale au îndemnat adepţii la acţiuni anarho-contestatare, susţinând că Executivul nu ar
fi decât «o simplă unealtă a intereselor marilor capitalişti occidentali» şi că trebuie acţionat în vederea formării unui stat teocratic mondial controlat de «Ananda Marga». După 1990, reprezentanţi ai unor secte fundamentalist-islamice de origine turcă (şiită) sau saudită (wahabbită) au încercat constituirea de «Centre» funcţionând ilegal în mediul studenţilor şi al oamenilor de afaceri arabi aflaţi în ţara noastră, dar cu veleităţi de extindere la nivelul etnicilor turco-tătari de confesiune musulmană (sunnită). Diferenţele dintre fundamentalismul wahabbit (al cărui adept este Ossama Ben Laden) şi integrismul şiit ţin de unele detalii, cum ar fi lista imamilor, descendenţi ai Profetului. Punctele comune sunt mult mai evidente şi agresive: considerarea Coranului ca «reţetă» pentru o nouă ordine politicosocială mondială, folosirea conceptului de «Umma» (comunitate a credincioşilor) în sensul de «popor mondial islamic» (spre deosebire de «păgâni» – în principal evreii şi creştinii) şi obsesia instaurării unui sistem juridic bazat pe cutuma islamică, «Saria». Corolarul acestor concepţii este, în planul acţiunilor concrete, «Războiul Sfânt» (Jihadul) împotriva tuturor acelora care nu acceptă aceste concepţii. în România, acţiunile grupărilor sectante de această factură sunt coordonate şi finanţate pe două filiere: cea şiită şi cea wahabbită, cu implicarea unor emisari şi finanţatori din statele musulmane. Filiera şiită Nuclee de factură şiită au început să fie semnalate după 1991 pe teritoriul României, acţiunile fiind organizate de sectele islamice «Suleymangi» şi «Nurgiulari». Filiera wahabbită în afara nucleelor obediente sectelor integrist-islamiste şiite «Suleymangi» şi «Nurgiulari», au continuat să fiinţeze în România şi alte asociaţii şi fundaţii cu caracter religios, semnalate ca derulând acţiuni de factură fundamentalist-islamică în marile centre universitare din România. Aceste structuri sunt conduse de emisari ai integrismului islamic de nuanţă fundamentalist-wahabbită, la care au reuşit să coopteze şi unii cetăţeni români. în final – dar nu în ultimul rând – se cuvine abordat şi subiectul curentelor anomice – mişcări contestatar – spiritualiste în sens larg, fară structură evidentă, care apar mai mult sau mai puţin informai în momentele de criză pe care le traversează periodic societatea europeană. în condiţii favorizate de incapacitatea organelor de siguranţă naţională sau de lipsa de autoritate a statului, în diferite ţări, asemenea mişcări au dobândit episodic un caracter amplu, regrupând în jurul unor idei de tip mesianic mase de nemulţumiţi, debusolaţi, persoane dezinsertate social, fenomen uşor de speculat de către interese destabilizatoare, subversive.
Spre exemplu, „Marea Frăţie Albă", semnalată în Ucraina la începutul anilor '90, devenise un fenomen de masă, care a antrenat zeci de mii de persoane. Până în prezent, în România nu s-a semnalat apariţia unor premise pentru evoluţii similare, dar există, diseminate pe ansamblul teritoriului naţional, nuclee contestatare anomice în mediul cărora ar putea apare asemenea manifestări, în primul rând nuclee sataniste. Fenomenul satanist: evoluţie şi situaţie actuală «Confundându-se cu sectele religioase, satanismul este una dintre cele mai bine organizate reţele care proliferează traficul de droguri şi crima organizată. în context, Serviciul Român de Informaţii atrage atenţia că, în momentul de faţă, la noi în ţară activează 23 de grupări sataniste, mişcarea încercând să se extindă.» 1. Câteva repere închinarea la Diavol, la spiritele Răului este practicată din timpuri imemoriale, fiind adesea asociată cu practici magice (vrăjitorie, ghicit). Ritualuri satanice ancestrale, transfigurate folcloric, supravieţuiesc până în zilele noastre în colectivităţi restrânse sau chiar ca tradiţii de clan – invocarea demonilor apelor de către practicantele pretinsei magii «albe» ori festivalul de la Brăneşti-Ilfov, cu ai săi «cuci răi» imortalizaţi de pictura Margaretei Sterian, fiind exemple binecunoscute (nu întâmplător la Brăneşti s-a înregistrat prima sinucidere satanistă din ţara noastră). Totuşi, nu trebuie confundate practicile satanice folclorice cu satanismul. La fel, nu trebuie confundat luciferismul cu satanismul. Unii pretinşi «specialişti» situează momentul naşterii satanismului modern la sfârşitul secolului al XIX-lea, întemeietorul acestei doctrine fiind considerat ocultistul american Albert Pike. Sistematizând dogmatic credinţele luciferice multimilenare, acesta a formulat, la 4 iunie 1889, în celebrele sale «INSTRUCŢIUNI», dogma divinităţii lui Lucifer: «Lucifer, zeul luminii, luptă împotriva lui Adonai, Zeul Bibliei; Lucifer este adevăratul dumnezeu». Faptul că Albert Pike este şi autorul lucrării «DOGMĂ ŞI RITUAL», bază a Ritului Scoţian Antic şi Acceptat al Masoneriei Universale, este speculat în mod neavenit în sensul că masoneria ar avea un caracter «satanist». în primul rând, nu trebuie confundat ezoterismul luciferic al lui Pike cu satanismul de joasă speţă practicat prin subsoluri sordide ori biserici abandonate. în al doilea rând, aceste «instrucţiuni» controversate au fost redactate într-o perioadă crepusculară a vieţii lui Albert Pike, marcat deja de boala care-i va aduce sfârşitul. Totuşi, satanismul modem a fost de fapt întemeiat cu opt decenii după Albert Pike, de un fost saltimbanc, devenit inapt pentru profesia de circar ca urmare a consumului de droguri -Anton (Antal) Szandor La Vey. în 1969,
respectivul a redactat un fel de catehism satanic («BIBLIA SATANICĂ»), care nici măcar nu are caracter teologic, ci se limitează la parafrazarea rudimentară şi blasfematorie a unor fragmente de text biblic. Semnificativ în acest sens este unul dintre cele mai cunoscute fragmente ale «BIBLIEI SATANICE» – aşa-zisa «rugăciune»: «Tatăl nostru care eşti în infern, mărească-se numele tău, precum în infern aşa şi pe pământ. Păcatul cel de toate zilele dă-ni-l nouă azi şi du-ne pe noi în ispită şi învaţă-ne de rău. Ave Satan!». Conţinutul dogmatic al lucrării fostului saltimbanc nu depăşeşte pe acela al unor mai vechi parafrazări antitciste ale Bibliei (de genul «Biblia hazlie»), fiind aproape nul, întrucât se limitează la «porunci» de genul «Nu ai voie să crezi în Dumnezeu, pentru că lumea este a mea şi voi considera credinţa ta ca un păcat» ori «Fă şi un idol şi închină-te lui în fiecare duminică». In fond, această însăilare de fragmente grosolane se limitează, în fond, la negarea tuturor valorilor sociale, de la credinţa în Dumnezeu şi până la morala minimală. Conştient de lipsa totală de valoare teologică sau ezoterică a «operei» sale, La Vey nici nu a formulat pretenţia că «BIBLIA SATANICĂ» ar fi produsul vreunei «revelaţii» (fie ea şi infernală), drept care şi-a asumat statutul de autor, acumulând o avere considerabilă din copyright-ul respectivei lucrări. Mai mult, pentru a-şi proteja de Fisc aceste venituri, în 1970 La Vey s-a pus sub protecţia permisivei legislaţii americane referitoare la culte, întemeind în California prima Biserică a lui Satan («CULTUS SATANAS»). Totuşi, în absenţa unui conţinut teologic coerent şi a unei dogmatici demne de acest nume, satanismul nu este cult şi nici măcar sectă, ci un curent spiritualist (în sens larg) de orientare anomică (termen provenit din limba greacă şi consacrat în sociologie, anomia desemnează «absenţa de norme» – morale, sociale, religioase.) cu manifestări antisociale. Excepţionalul succes financiar al iniţiativei pretins «de cult» a fostului saltimbanc poate fi explicat nu numai prin fondul preexistent de anomie socială din acei ani, ci şi prin alte implicaţii, mai puţin afişate, ale satanismului de rit «La Vey». America deceniului al şaptelea al secolului trecut era marcată de o evoluţie dramatic ascendentă a consumului de droguri în mediile de tineret. Pc bună dreptate, anturajele implicate în narcotrafic, formate din clanuri ale criminalităţii organizate transfrontalière, au descoperit în teoriile nihiliste, imorale ale lui La Vey o «justificare» de pseudo-cult de natură să faciliteze racolarea unor medii de tineret la consumul de droguri – practică pe care «Biserica lui Satan» a început să o promoveze cu stăruinţă, sub pretextul că ar fi «indispensabilă comuniunii cu Duhurile întunericului». Numărul mare de «satanişti» arestaţi sau condamnaţi pentru deţinere şi comercializare de droguri constituie o dovadă indirectă că, dincolo de pospaiul de «cult», extinderea satanismului de sorginte La Vey s-a făcut şi cu implicarea
clanurilor crimei organizate transfrontalière, semnificative fiind şi tirajele înregistrate, în anii '70, de «BIBLIA SATANICĂ», a cărei traducere, tipărire şi difuzare în milioane de exemplare nu poate fi explicată decât prin masive subvenţii ce nu puteau proveni din rândurile declasaţilor social cărora lucrarea li se adresează. Aceasta însă nu justifică afirmaţia că satanismul ar fi şi este una dintre cele mai bine organizate reţele care proliferează traficul de droguri şi crima organizată. în primul rând, satanismul nu are coerenţa unei «reţele», în cadrul fenomenului satanist coexistând mai multe grupări concurente. Astfel, în mediile marginale ale «culturii hippye» au luat fiinţă, în anii de glorie ai generaţiei «Flower – Powen>, zeci de asociaţii şi grupări care, profitând de legislaţia californiană a acelor ani, se declarau de «cult»: - BISERICA FRĂŢIEI SATANICE -BISERICA ORTODOXĂ SATANISTĂ DE RIT NETHILUN - ORDI TEMPLI SATANAS - FRĂŢIA BERBECULUI - ORDINUL BERBECULUI NEGRU etc. în al doilea rând, activităţile acestor grupări (în cea mai mare parte dispărute) nu pot fi asimilate crimei organizate, rezumându-se la «rituri» care mai de care mai exotice, agrementate cu practici sexuale situate mult dincolo de limita moralei şi chiar a bunului simţ. De altfel, nici o grupare criminală care «se respectă» nu ar accepta în rândurile sale declasaţi drogaţi şi tară căpătâi, adepţi ai necrofiliei, zoofiliei şi onaniei în grup – pur şi simplu, ar fi prea riscant. A califica satanismul drept «cult», «reţea a crimei organizate» ori «grupare anarhistă» înseamnă a-i acorda un credit pe care în nici un caz nu-1 merită, fie şi datorită faptului că principala preocupare a sataniştilor este de a se distruge pe sine prin practici înjositoare şi inumane, faţă de care alte forme de sinucidere par de-a dreptul «elevate». Evident, organele de ordine publică şi siguranţă naţională din ţările afectate nu puteau asista pasive la evoluţia ascendentă a acestui fenomen anomic în mediile de tineret. Măsurile luate s-au concentrat însă la nivelul adevăratelor reţele ale crimei organizate, care aprovizionau cu droguri anturajele sataniste -iar măsurile nu au întârziat să dea rezultate, în anii '90 fenomenul satanist înregistrând, în Occident, o involuţie generală – cel mai ilustrativ exemplu fiind dispariţia comunităţii sataniste întemeiată de La Vey, după moartea acestuia, pe fondul disputelor dintre urmaşii săi. Cu totul alta a fost însă situaţia în Europa Centrală şi de Est – inclusiv în România. 2. Penetrarea fenomenului satanist în România Marile transformări geopoliticc ale anului 1989 au deschis noi pieţe narcotraficului, a cărui expansiune – însoţită de extinderea fenomenului
satanist şi a sub-culturii Heavy Metal -a început mai întâi în cele mai dezvoltate dintre ţările Estului ex-socialist, unde tineretul dispunea de o anume solvabilitate: - Primul val de expansiune a satanismului în Est ( 1990) 1-a constituit formarea, pe filieră germană, a unor grupări sataniste în Ungaria, Polonia şi Cehia (Moravia). Urmărirea dinamicii consumului de droguri în aceste ţări şi, în special, compararea datelor pentru anii 1990 – 1991 cu cele din anii 1995 – 1996 poate da o imagine sintetică asupra eficienţei pretextului „ritual" în promovarea, printre adepţii satanismului, a consumului de droguri. -Al doilea val de expansiune a început încă din 1991, când, cu sprijinul sataniştilor polonezi, iau naştere în Ucraina grupări de această factură, mai întâi în rândurile minorităţii poloneze (la Lvov), apoi extinzându-se în rândul tineretului din Kiev, Cernăuţi şi Tiraspol, ajungând în Rusia şi Basarabia, odată cu prăbuşirea URSS şi consolidarea noilor rute transcontinentale de trafic cu droguri, din Asia Centrală ex-sovietică spre pieţele de desfacere din Vest. Este inexact faptul că «satanismul a intrat în România pe filieră ungară». Prima grupare satanistă care a «sondat» în 1992 posibilitatea extinderii în România a fost grupul aşa-zişilor «galaxieni» din Kiev, care se închinau «celor 33 de spirite astrale» sub conducerea unui fost ofiţer KGB, reangajat de grupările mafiote post sovietice, cunoscut sub pseudonimul -Pater Disciplinarius». Este în schimb exact faptul că, în prima sa etapă, accesorii de tip satanist (CD-uri, publicaţii, amulete etc.) au fost difuzate pe ieri tor iul României preponderent de grupări ungare de această factură. Semnificativ în acest sens este faptul că primele concerte de «satanic trash» şi «dead metal» au fost susţinute, în I na noastră, de formaţia ungară «THE BELDAMN», cu prilejul turneului efectuat în mai multe oraşe din Transilvania în perioada 21 septembrie – 1 octombrie 1992. La acea dată, însă, existau deja nuclee sataniste autohtone bine închegate, spre exemplu «îngerii Morţii» din Brăneşti -anturaj în care, la începutul anului 1993, s-a înregistrat şi un pi im suicid ritual. 3. Etapele fenomenului satanist în România. «Epoca Romparkin» (1993 – 1995) In etapa iniţială, fenomenul satanist a apărut în România în mediile de declasaţi – vagabonzi, aurolaci, boschetari, cerşetori. Pentru aceştia, practicile pretins «sataniste» constituiau un accesoriu destinat să dea o brumă de «prestigiu» sordidelor orgii heterosexuale, dar preponderent homosexuale agrementate de consumul masiv de spirt medicinal aditivat cu Romparkin şi îndulcit» cu antigel (mono-etilen-glicol, compus cancerigen).
„Ritualurile" erau pe măsura minţilor înceţoşate de «Aurolac» ale participanţilor la aceste inoculări în grup cu maladii sexual transmisibile: băutul de sânge de găină, dezgropatul de stârvuri, onania colectivă. Semnele de Războiul spionilor_ apartenenţă la «clubul select» al consumatorilor de intestine de pisică «ritual sacrificată» erau «crucea lui Nero» (întoarsă), «crucea Vieţii» (cu ansă), pentagrame (stele în cinci colţuri, evocând simbolul comunist) şi amulete macabre (în general, confecţionate din resturi de cadavre). Câtva timp, aceste practici au fost cantonate la ceea ce în limbaj colocvial se numeşte «drojdia societăţii». începând din 1994, s-au semnalat primele cazuri de prozelitism satanic în rândul unor elevi de liceu marcaţi de ratare şi eşec şcolar. Tinerii – în general semnalaţi şi cu alte «probleme», de genul prostituţiei ori furturilor mărunte – s-au lăsat atraşi de anturajele de marginali, efectul fiind în general dezastruos. Astfel, în 1994, nucleul de boschetari «satanişti» constituit la Dorohoi (jud. Botoşani) a reuşit să racoleze două eleve de liceu. Pentru a le convinge să participe la practicile orgiastice ale grupării (până atunci preponderent onaniste), celor două minore le-a fost administrat un amestec de Frecţie „Carmol" cu excremente de câine, care le-a adus în stare de comă alcoolică, pentru stabilizarea leziunilor hepatice şi cerebrale fiind necesară spitalizarea de urgenţă. O a treia elevă, C. A., de la liceul «Grigore Ghica» din Dorohoi, nu a mai putut fi recuperată neuro-psihic, sinucigându-se după puţin timp. Evoluţia fenomenului a fost relativ lentă, dar în 1995 nucleele de boschetari «satanişti» din majoritatea marilor oraşe din Transilvania şi Banat reuşiseră să se insinueze în ariile marginale ale mediului şcolar. «Epoca Anioşa» (1995 – 1998) Simultan, evoluţia fenomenului satanist a intrat în atenţia mass-media şi a marelui public odată cu «incidentul de la Constanţa» -astăzi considerat momentul iniţial al «Epocii Anioşa» (după numele unui canabis ieftin, dar caracterizat printr-o ridicată radioactivitate reziduală, ca urmare a faptului că este cultivat în arii de pe Spaţiul Est mai puţin controlate de autorităţi, fiind afectate de catastrofa de la Cernobâl). Printre primele nuclee sataniste care au aderat la consumul de droguri mai mult sau mai puţin infestate cu cesiu şi stronţiu s-a numărat gruparea aurolacilor cu sediul în canalele din zona üärii de Nord din Bucureşti, pompos denumită «Fraţii Stăpânului» (aflată în acel moment în conflict cu altă grupare.mulară bucureşteană, «Allzdam» – de la «AII is Damned». Cei m cauză «reinvesteau» sumele obţinute prin prostituţie (în general homosexuală) în droguri venite pe diferite filiere m.irene, cărora principala gară bucureşteană le servea drept punct de escală. Treptat,
la grupare au fost cooptaţi elevi de la li< cele din Bucureşti, dar şi din alte localităţi. Prima «roire» a nucleului bucureştean a avut loc înspre I onstanţa, cu sprijinul a doi satanişti locali – D. Marius (zis Şacalul»), elev la Liceul «ENERGETIC», şi M. D. Andrei (zis «Hiena»), fără ocupaţie, care au acceptat să se implice în traficarea drogurilor vehiculate de emisari ai «Fraţilor «lipanului», revânzându-le în mediul elevilor de la «ENERGETIC», «TRAIAN» şi «GEORGE CĂLINESCU» din I onstanţa. Printre boschetarii constănţeni racolaţi s-au numărat Pintilie Horaţiu, fratele său, Pintilie Tiberiu, şi Andronache I i ist inel – toţi tară ocupaţie, care, sub influenţa halucinogenelor, IU săvârşit două crime abominabile (3 şi 8 mai 1995). I )eşi mass-media a acordat o atenţie aproape exclusivă acestui Caz, în acea epocă penetrarea în medii sataniste a consumului de.tupe 11 ante ieftine şi radiotoxice făcea ravagii şi în alte zone ale t u n . Astfel, în noaptea de 5 spre 6 iunie 1996, doi boschetari Ifttanişti din Buzău au efectuat o «descindere» la domiciliul unui p u oh din localitate. Vizibil sub efectul stupefiantelor, cei doi iau solicitat preotului să-i spovedească întrucât au «spurcat» Icoanele. în urma refuzului preotului de a le da curs cererii, fl peetivii au declarat că sunt «reprezentanţii Satanei», iar în CăZUl în care va anunţa organele de poliţie îl va ucide atât pe el « al şi familia sa. De fapt, nu era nevoie de această ameninţare: cei doi erau deja «în atenţie», amânarea măsurilor cuvenite fiind determinată doar de necesitatea identificării întregului anturaj. I )e fapt, în România se repeta «scenariul» care se derulase deja, m anii '70, în SUA şi Europa de Vest, iar în anii 1990- 1992 m I uropa Centrală. Exponenţii crimei organizate transfrontalière.I I ii.m noi debuşee pentru drogurile invandabilc pe pieţe mai |\ i/ale ori «pretenţioase». De la boschetari şi aurolaci, fenomenul iiinist s-a deplasat spre rockerii din discotecile dubioase (mai mult sau mai puţin prostituaţi hetero sau homosexuali) şi spre tinerii gravitând la periferia adevăratei interlope (în general ca «ginitori» ori «ciorditori», «penalişti» în devenire). în unele cazuri, personajele sunt de-a dreptul pitoreşti – spre exemplu D. G., poreclit «PARANOIA», care bate rockotecile constănţene cu «Biblia Satanică» la subraţ, încercând să convingă turiştii «să-şi piardă sufletele», ori Nagy R., care a contactat presa din Miercurea-Ciuc, anunţându-şi calitatea de «purtător de cuvânt al sataniştilor din judeţ». în alte cazuri, este vorba de psihopaţi periculoşi – spre exemplu un anume D.R. Mihai din Cernavodă, condamnat la închisoare cu suspendarea executării pedepsei pentru furt calificat, care în cadrul întrunirilor pe care le organiza în Cimitirul Ortodox din oraş (în locul cunoscut sub numele «La Cavoul lui Farmache»), incita adepţii la omor şi sinucidere. Una dintre tinerele aflate sub influenţa sa, C. V., i-a urmat îndemnurile, încercând să se sinucidă (a fost
salvată în ultimul moment). Mai puţin norocoasă a fost altă membră a grupului, care şi-a «reuşit» sinuciderea în aprilie 1997. în a doua jumătate a anilor '90, evoluţia a fost mult mai rapidă, astfel încât, în perioada 1995 – 1997, au luat fiinţă grupări sataniste în 24 de judeţe: Argeş, Arad, Alba, Bacău, Botoşani, Buzău, Caraş-Severin, Constanţa, Covasna, Cluj, Dâmboviţa, Gorj, Iaşi, Ilfov, Harghita, Hunedoara, Mureş, Neamţ, Prahova, Sălaj, Sibiu, Teleorman, Tulcea şi Municipiul Bucureşti. în pofida accelerării evoluţiei fenomenului, nu a fost nevoie de cine ştie ce metode informative pentru o cunoaştere aprofundată a situaţiei. Labilitatea psihică a celor implicaţi, faptul că mediile interlope respective sunt oricum în atenţie, dar şi delaţiunile stimulate de orgolii mărunte fac ca la cel mult două săptămâni după aderarea la o grupare satanistă, numele celui în cauză să apară pe calculatoare. Numai două exemple dintre zecile de cazuri similare: liderul satanist din Piatra Neamţ, Alexandru I., s-a prezentat în iulie 1995 la primăria din localitate, unde a relatat că solistul unei formaţii «Metal» locale, Ady B., a reuşit să-şi constituie un nucleu satanic alcătuit din circa 100 de adepţi (elevi la liceele «Calistrat Hogaş», «Petru Rareş» şi Liceul de Artă din oraş – lista era în cea mai marc pute exactă). Pretextând că adepţii lui Ady B. sunt «membri ai unei disidenţe satanice periculoase», cel în cauză a declarat că intenţionează să constituie o «filială oficială a adevăratei Biserici a Satanei» şi a solicitat primăriei să-i atribuie drept sediu Catedrala I domnească «Sf. Ioan» din localitate! în mod similar, în perioada 1993 – 1995, E. Adrian îşi aroga calitatea de «şef al sataniştilor din Râmnicu Sărat», judeţul ! luzău. Reclamat de alţi pretendenţi la acest «titlu», i s-a înaintat dosar la Parchet privind săvârşirea unor infracţiuni prevăzute de.ut. 19 din Legea 51/1991. A beneficiat de oarecare clemenţă, colaborând impecabil cu organele de anchetă, în special în rlucidarea activităţii altui satanist din zonă, cunoscut sub porecla «GAZA» (cel care, de altfel, îl reclamase «anonim»). La Irl de cooperanţi cu organele de ordine publică s-au dovedit a fi K I. – «lider al sataniştilor din cartierul Micro IV Târgovişte»; li lunii – luat la întrebări după ce doi satanişti din judeţul Gorj s au sinucis; E. Gyula – lider satanist din Harghita (surprins în timp ce se juca cu un revolver), N. Marian – lider satanist lui/oian, cercetat de organele de poliţie pe când era militar în termen la U.M. 01936 (fiind suspect de profanarea unor morminte din cimitirul Dumbrava) şi mulţi, mulţi alţii. în mai toate cazurile, listele furnizate organelor abilitate ale Ilaiului cuprind nu numai adresele exacte şi numerele de telefon lie membrilor respectivelor grupări, ci şi poreclele lor de «chat», uneori deosebit de pitoreşti: - «EDDIE MORTUL» din Alba Iulia, B-dul nr. 71, bl. A16; -«MORTUS CADAVERICUS» din Piteşti, B-dul bl. B32; - «MĂCELARUL» din Piteşti, str. bl. Dl;
- «DAVINA HÄKKINEN» din Urziceni Ialomiţa, Str , nr. 2, bl. 117; - «MORTUL» din Oneşti Bacău, B - d u l n r . 1, bl. 1; - «BLACK ALIEN» din Brăila, Calea nr. 13, bloc 13. în fond, respectivii nu au făcut decât să respecte întocmai jurământul făcut: «Voi fura, voi înşela, voi trăda şi chiar voi n» ide dc va fi nevoie, voi fî ipocrit ori meschin, în numele tău, Sfttană!" Cea mai mare parte a adolescenţilor teribilişti, care KazDOiui spionilor gustă din experienţa satanistă, renunţă la aceste practici, după ce se aleg cu un sifilis imun la antibiotice (ca urmare a «riturilor sexuale») sau cu un panariţiu ce necesită amputarea a două- trei falange (consecinţă obişnuită a profanării de morminte). Câţiva – al căror creier este prea înceţoşat pentru a mai reacţiona cât de cât normal – continuă mai mulţi ani pe această cale. Dar nu prea mulţi ani, fiindcă consumul de stupefiante infestate ori de alcool aditivat cu neuroleptice are efecte ireversibile. Semnificativ este cazul liderului satanist R. C. Gabriel, aflat încă din iunie 1996 în cercul de suspecţi pentru profanarea unor morminte la «Biserica Domnească» din Tg.Ocna. Până să se lămurească situaţia, poliţiştii bucureşteni l-au «interceptat» pe cel în cauză la ore mici ale nopţii, în zona «Cimitirului Bellu» din Bucureşti, având în mâini o halcă de cadavru în putrefacţie şi o lumânare aprinsă. La secţia de poliţie, cel în cauză a început să-şi mănânce excrementele, ceea ce a determinat ofiţerul de serviciu să-1 trimită de urgenţă, cu cătuşe la mâini, la Spitalul de neuropsihiatrie. Au fost necesare 11 zile de tratament ca R. C. Gabriel să-şi revină în simţiri, dar intelectul său continuă să fie ireversibil afectat. Ca urmare, în România – ca şi în alte ţări – fenomenul satanist, aflat sub presiunea uzurii fizice şi mai ales psihice accelerate a adepţilor, are tendinţa de a involua rapid, odată ce-i sunt tăiate rădăcinile ce-1 hrănesc, pe filiere interlope, cu stupefiante ieftine. Ca atare, maxima evoluţie a fenomenului satanist în România s-a consumat în perioada mai 1997 – mai 1998, fiind constituite grupări de această factură în alte 7 judeţe: Bihor, Brăila, Dolj, Galaţi, Sălaj, Vaslui şi Vrancea (deci un total de 31 de judeţe afectate). In acea perioadă, situaţia ajunsese la un prag critic, semnalat de altfel de presa vremii: multe cimitire din mediul urban erau afectate de distrugeri cu evident caracter satanist, se înmulţiseră sinuciderile şi omuciderile «rituale», iar unele grupări sataniste trecuseră la promovarea unor doctrine politice radicale, etalând o ostentativă predilecţie pentru Adolf Hitler, «cel mai tare satanist» (aşa cum recunoştea în formă olografa, în faţa organelor de anchetă, un membru al nucleului «SATANIC WERMACHT CD» din Deva).
Sub presiunea mass-mediei şi a opiniei publice, au fost luate măsuri adecvate de înăsprire a pedepselor privind traficul şi consumul de droguri, iar fenomenul satanist a înregistrat o involuţie pronunţată. «Epoca NetSurf» (din 1998) Astăzi, «vechea gardă» de la «Allzdam» şi «Fraţii Si fi panului» din Bucureşti beneficiază de programul «Din nou acasă», întemeietorii «îngerilor Negri» din Ploieşti sau a «Fiilor lui Lucifer» din Cluj-Napoca arborează cămaşa de forţă, fiind sub îngrijire psihiatrică aprofundată, iar veteranii de la SATANIC WERMACHT CD» din Deva ori «Cavalerii Iadului» din Galaţi fie fac declaraţii complete, fie depun o muncă utilă comunităţii, escortaţi de gardieni înarmaţi. Până în prezent, nici un satanist român nu a reuşit să ajungă la termenul «contractului» – «Voi servi 20 de ani lui Lucifer, apoi mă voi bucura de toate bunurile lumii, de-a stânga sa». Cei mai mulţi au clacat după cel mult trei-patru ani. Totuşi, fenomenul satanist rămâne prezent, în forme insidioase, în cel puţin 20 de judeţe şi municipiul Bucureşti. Este adevărat, orgiile din cimitire sau împuţinat, profanările de morminte nu mai sunt la modă, sataniştii de astăzi sunt mai mult an Ieri pe Internet decât băutori de sânge de pisică. Fenomenul satanist continuă însă să fie în atenţia agenţilor de aplicare a legii din întreaga lume. Ca atare, nici frecventarea I hat-urilor şi siturilor sataniste de pe Internet nu este lipsită de riscuri. Acest lucru 1-a putut recent constata un anume instalator bucureştean reconvertit la «death-nazy», care se plânge prin lumea muzicală că, după un «excurs satanic» ceva mai prelungit, PC-ul său a căzut într-un profund «bestial darkness», remedierea costând câteva milioane bune. Şi acesta nu este dc< al începutul. Restul surprizelor îl aşteaptă când va solicita o \ i/a unui stat străin, o slujbă unei mari companii ori un credit Unei bănci serioase: nimeni nu are încredere în indivizi în al •.aoi trecut există episoade sataniste, fiind consideraţi instabili mintal, pretabili la violenţe gratuite şi în relaţie cu elemente Intel lope. Iar modalităţi de verificare sunt multe, fiindcă – mai ales în domeniul comercial şi bancar – nimeni nu doreşte să rişte mizând pe un individ cu trecut ceţos. Un teribilism juvenil poate astfel pecetlui un destin. Cel mai adesea, este o pedeapsă prea grea pentru o rătăcire a tinereţilor. De aceea, în ceea ce ne priveşte, nu ţinem la zi vreun «catastif nominal» al sataniştilor din România şi nici nu intenţionăm să facem vreodată publică identitatea reală a celor care, de-a lungul ultimilor ani, au fost semnalaţi cu asemenea activităţi. Realitatea demonstrează însă că, în cele mai multe cazuri, ei se aruncă singuri după gratii (cu buzunarele pline de «Anioşa» fosforescentă) – şi acesta este cazul fericit. Până în prezent, nu deţinem date privind vreun caz în care «Necuratul» să fi facilitat eliberarea din detenţie a vreunuia dintre închinătorii săi, să-i fi tăiat ştreangul în ultima clipă ori să-i fi luat din mână flaconul de
barbiturice. Se pare că nu-i stă în caracter „«întunecimii Sale» să facă asemenea gesturi, dar informaţia este în curs de verificare.. Partea a doua Ofensiva spionajului ungar în Transilvania şi rolul jucat de UDMR în atingerea obiectivelor impuse de Budapesta ÎN LOC DE INTRODUCERE Profitând de preocupările SIE şi SRI, enunţate în capitolele şi subcapitolele anterioare, respectiv de avantajele oferite în baza protocoalelor anuale dintre PSD şi UDMR, precum şi de avantajele participării la guvernare a Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, serviciile secrete ungare (AVO) au acţionat şi acţionează, sub coordonarea guvernului de la Budapesta, împotriva statului naţional unitar român şi a limbii române. De partea cealaltă, deşi a fost întotdeauna cunoscut faptul că UDMR nu este partid politic şi, ca atare, Uniunea nu este înregistrată în Registrul Partidelor Politice la Tribunalul Municipiului Bucureşti, fiind şi finanţată ani buni de guvernul ungar, i s-a acceptat totuşi de către preşedinţii Ion Iliescu şi Emil ( onstantinescu, şi de către toate guvernele de până acum, să activeze ca formaţiune politică. Adică, să beneficieze de Finanţare de la bugetul de stat al României...ca orice partid (deşi nu este)! Iniţial nu am vrut să dedicăm atâtea pagini din această (arie „fenomenului" UDMR. Dar, dacă alţii n-au curajul s-o recunoască, o vom face noi. Cu toate riscurile ulterioare, mai Ales că visurile revizioniştilor maghiari sunt alimentate, din loate punctele de vedere, de către Budapesta! Nu suntem primii •a sperăm să nu fim nici ultimii, deoarece românii trebuie să-şi înveţe adevărata istorie, aşa cum ea s-a scris în plus, chiar dacă aruncă în faţă „aberaţiile" radicalilor lui I as/Io Tökes, „moderaţii" udemerişti, conduşi de Marko Bela, i idică aceleaşi pretenţii revizioniste, dar într-un stil diplomatic şi fîîai pervers: formarea unui ţinut secuiesc de dezvoltare C( onomică. In spatele acestui plan aparent nevinovat, se ascunde intenţia de acaparare economică a unei zone bogate şi frumoase, locuite de băştinaşi români şi secui, din timpuri imemoriale. Laşitatea îi face pe conducătorii udemerişti să se ascundă după secui, pe care îi consideră, in corpore, maghiari, în baza limbii pe care le-au impus-o pe timpul dominaţiei austro-ungare. In realitate, secuii sunt de origine europidă, fapt binecunoscut de istoricii maghiari şi liderii UDMR, deci n-au cum să se tragă din triburile venite din Urali, în fapt originile maghiare ale celor care s-au stabilit ulterior în Transilvania şi Câmpia Panoniei. Revenind, pentru a obţine autonomia Transilvaniei, agenţii spionajului ungar şi unii membri ai UDMR acţionează împreună împotriva integrităţii Statului Român şi a limbii române, pe mai multe planuri. UDMR, prin o parte din parlamentarii săi, prin unii primari, consilieri judeţeni şi locali, acţionează în plan politic şi administrativ. Spionii vecinilor de dincolo de Tisa, însă,
acţionează prin anumite agenţii nonguvernamentale şi îi dirijează pe alţi udemerişti să dezvolte ideea constituirii Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania şi Consiliului Naţional al Secuilor. Urmare a acestor acţiuni revizioniste, la 17 ianuarie 2004, la Sfântu Gheorghe, s-a reunit Consiliul Naţional Secuiesc, care a adoptat, cu unanimitate de voturi, statutul autonomiei teritorial- administrative a „Ţinutului Secuiesc". Acest „ţinut", în concepţia iredentiştilor, urmează să aibă un preşedinte, un Parlament, un Guvern propriu, iar limba maghiară se prevede a fi limba oficială! Totodată, Consiliul Naţional Secuiesc pretinde înfiinţarea unei Poliţii maghiare, iar în şcoli învăţarea istoriei şi geografiei Ungariei. Că nu bat câmpii, o confirmă chiar declaraţia deputatului clujean Vikov Karoly: „Şi UDMR sprijină autonomia Ţinutului Secuiesc, ca şi Consiliul Naţional Secuiesc, aşa că nu văd de ce trebuie să existe neînţelegeri între cele două". Altfel, trebuie subliniat faptul că, la recensământul populaţiei din 1992, în România s-au declarat 84 de secui, iar la recensământul din 2002 s-a constatat că, în România, nici un cetăţean nu s-a declarat secui. Ca urmare, în ţara noastră, neexistând secui, este absurdă şi nejustificată ideea înfiinţării unui „Ţinut Secuiesc" care să cuprindă judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. De altfel, membrii Consiliului Naţional Secuiesc nu au solicitat ca în cele 3 judeţe limba oficială să fie limba secuiască, ci limba maghiară. Ei nu pretind ca în şcoli să se înveţe istoria şi geografia secuilor, ci istoria şi geografia Ungariei. Aceste câteva exemple dovedesc că suntem confruntaţi cu o nouă stratagemă din partea liderilor UDMR şi ai Ungariei. Mai trebuie reţinut că, atât ( onsiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania, cât şi ( onsiliul Naţional al Secuilor sunt formate din membri ai 1JMDR. De aceea, UDMR tace şi nu se delimitează de nici una dintre acţiunile celor două consilii. în plus, PSD, aliatul ,,udemeriştilor", a susţinut în ianuarie 2001 – când a fost convocat în şedinţă extraordinară Parlamentul României, pentru a modifica Legea Administraţiei Publice Locale – introducerea limbii maghiare ca limbă oficială şi maghiarizarea a peste 1000 de localităţi din Transilvania. De asemenea, în luna octombrie 2003, la cererea UDMR, a fost revizuită, de către acelaşi PSD, ( onstituţia României, cu scopul de a introduce limba maghiară, ca limbă oficială, în administraţie şi justiţie. Cu alte cuvinte, pe zi ce trece asistăm la cel mai furibund atac, din partea forţelor iredentist-şovine şi revizionist-revanşarde, a cercurilor antiromâneşti, împotriva suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României. Puţini ştiu, însă, că o contribuţie esenţială la tensionarea relaţiilor interetnice din Ardeal o are atitudinea Consulatului General al Ungariei din ( luj-Napoca. Pentru neavizaţi, conform serviciilor secrete ale României, personalul acesteia se află în permanent contact cu liderii acestor instituţii ilegale – Consiliul Naţional al Secuilor şi ( onsiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania -semnalându-se chiar participarea lor directă la întâlnirile şi reuniunile ilegale
ale acestora, din ultima vreme. Mai mult, el acordă asistenţă juridică şi „sfaturi" privind strategiile ce trebuie abordate, inclusiv în elaborarea proiectului de lege privind constituirea „Ţinutului Secuiesc", ca entitate autonomă pe teritoriul României. Cine spunea că Budapesta asistă cu pasivitate la acţiunile udemeriştilor? Dc parcă nu era suficient, de câţiva ani, UDMR şi alte organizaţii ale extremiştilor maghiari pregătesc, împreună cu cercurile iredentiste din Ungaria, cadre pentru Guvernul şi Parlamentul unei viitoare regiuni autonome a maghiarilor din România, precum şi pentru funcţii din administraţia locală a unei asemenea regiuni autonome, din Poliţie, Armată şi Justiţie, în aceste instituţii urmând a fi blocat accesul românilor. în context, Csapô Jozsef, preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc, a avut grijă să sublinieze că ocuparea de posturi în administraţia locală şi în instituţiile publice, de către români, va fi permisă numai acelora care cunosc limba maghiară, devenită limbă egală cu cea română! Anterior acestor grave afirmaţii, la Sfântu-Gheorghe se constituise Consiliul Naţional Secuiesc (CNS), un forum civic al maghiarilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, care are drept scop declarat programatic obţinerea autonomiei teritoriale a „Ţinutului Secuiesc", compus din cele trei judeţe. în susţinerea acestui demers, CNS invocă o serie de legi şi practici europene, dar şi documente datând din anii 1200, care vorbesc despre autonomia de odinioară a „Ţinutului Secuiesc". Consiliul, în fruntea căruia a fost ales fostul senator UDMR Csapo Jozsef, consideră necesară înfăptuirea autonomiei teritoriale pentru protejarea identităţii naţionale a maghiarilor, dar şi pentru dezvoltarea şi întărirea stabilităţii zonei, arătând că această formă de autonomie „este aplicată, cu succes, în statele de drept din Europa şi poate duce la o integrare mai eficientă a ţării noastre în structurile europene". CNS a lansat şi un apel-proclamaţie, către Parlamentele şi Guvernele României şi Ungariei şi către statele Uniunii Europene, precum şi către societatea civilă românească, partidele politice şi reprezentanţii bisericilor istorice, prin care cere sprijin pentru acest demers. în paralel, Consiliul Naţional Secuiesc a elaborat şi un proiect de lege pentru declararea autonomiei teritoriale a „Ţinutului Secuiesc", pe care 1-a înaintat spre aprobare Parlamentului român, susţinând că autonomia solicitată nu lezează integritatea teritorială şi suveranitatea naţională a României. „Autonomia este o cerinţă legitimă a maghiarilor din Ţinutul Secuiesc şi înţelegem că aceasta se bazează pe dreptul la autodeterminare internă a comunităţilor din cadrul unui stat, pe principiul subsidiarităţii şi autoadministrării. Cerem statului român recunoaşterea competenţelor specifice, menite să asigure protecţia identităţii naţionale maghiare a comunităţii din regiunea autonomă, transferarea acestor competenţe şi
atribuţii regiunii autonome şi autorităţilor acestora", a declarat Csapo Jozsef, care consideră că autonomia reprezintă „garanţia egalităţii depline şi efective dintre cetăţenii acestei ţări". Iniţiatorii înfiinţării Consiliului au mai susţinut că acesta (CNS n.a.) nu are scopuri politice şi nu se doreşte a fi o replică la IJDMR. In realitate, conform unor surse din cadrul serviciilor secrete de la Bucureşti, UDMR este „creierul" din spatele întregii afaceri a aşa-numitului „ţinut secuiesc"! Cu toate acestea, secuii sunt divizaţi în tabere cu păreri contrarii. Unii simt chemarea majorităţii, a românilor, alţii o simt pe cea a sângelui german. O alta, mai puţin numeroasă, dar extrem de gălăgioasă, manipulată de revizionişti şi reformaţi, încearcă cu disperare o autoizolare. Aceştia sunt oamenii fideli UDMR, iar aici exista un substrat clar al politicii liderilor udemerişti. Unii, aparent sub masca diplomaţiei, cer autorităţilor române autonomie administrativă şi folosirea limbii maghiare în administraţie. Cei din „umbră" spun direct că vor autonomie pe criterii etnice şi impunerea limbii maghiare românilor care trăiesc şi muncesc în aşa-zisul „Ţinut Secuiesc". Iar un rol important în acest plan revine preoţilor reformaţi, conduşi de Laszlo Tökes. Aceştia susţin, în faţa enoriaşilor, dezbinarea pe criterii etnice- în fapt o politică revizionistă, izolaţionistă şi dezbinatorie făţişă, ca 0 cerinţă „a lui Dumnezeu", or nu religia iubirii, înţelegerii şi convieţuirii paşnice. Aşa s-a ajuns la marile acţiuni revizioniste din anul 1990 şi anii imediat următori. Dacă atunci nu s-ar fi acţionat cu diplomaţie şi fermitate, aici se cuvine a se sublinia meritul incontestabil al contraspionajului român, o parte a Ardealului ar fi căzut pradă revizioniştilor. Da, foştii ofiţeri secui şi maghiari din structurile secrete ale României au avut un rol extrem de important în menţinerea unităţii noastre statale! Revizioniştii au acţionat diabolic. Au compromis Securitatea •a au timorat SRI-ul, în special cu jurnalişti plătiţi sau manipulaţi, deja celebrii „idioţi utili". Totodată, au atras în afaceri necurate politicieni români, ca să-i poată lovi în momentul ales de ei. Revizioniştii vor să impună ţinutul secuiesc, în fapt, maghiaro-fon, în momentul când majoritatea conducătorilor români sunt prinşi în procese şi scandaluri. Ca o confirmare, faptele liderilor pătaţi erau cunoscute de multă vreme. Le-au aruncat în presă exact în plin proces de revendicare a autonomiei teritoriale a judeţelor Mureş-Harghita-Covasna, special ca să zăpăcească românii, să nu se opună formării unui stat maghiar în inima României. în plus, eşecul de la ultimul referendum, cel pentru Constituţie, dovedeşte că românii nu mai cred în liderii lor. Altfel, revizioniştii au acţionat concentric. L-au compromis pe mitropolitul de Covasna, prin jurământul strâmb, la ultima mineriadă (1999). Au compromis
lideri din partidele de guvernământ, prin afaceri comune ilegale. Au impus, pas cu pas, adoptarea unor legi care să le favorizeze ultima pretenţie, independenţa aproape totală faţă de guvernul de la Bucureşti. Au finanţat organizaţii antiromâneşti, sub nasul serviciilor secrete. Au profitat de părerea unor români ardeleni care cred că ar trăi mai bine fără românii din alte provincii. Preşedintele Ungariei, Ferenc Madl, nu-şi mai ascunde ideile revizioniste. Se plimbă, tară aprobarea conducătorilor români, prin judeţele cu populaţie maghiarofonă. Instigă la separatism etnico-teritorial şi la refuzul folosirii limbii române în mod public. Chiar şi jurnaliştilor români le-a fost refuzată traducerea în limba naţională, pe teritoriul naţional, a convorbirilor avute de Madl cu liderii UDMR. Motivul pentru care revizioniştii forţează lucrurile este aderarea ţării noastre la NATO şi Uniunea Europeană, atunci când astfel de cerinţe separatiste n-ar fi tolerate, drept pentru care au apăsat serios pe pedala de acceleraţie a acţiunilor prin care să obţină recunoaşterea oficială a autonomiei etnico-teritoriale a ţinutului secuiesc, pe cale paşnică sau prin vărsare de sânge, urmată de o intervenţie străină. Lucru mai puţin probabil în actuala conjunctură internaţională, însă deloc de neglijat. Mai ales că vor să dea un exemplu pe care să-1 extindă în Serbia, Slovacia, Ucraina In acelaşi timp, revizioniştii sunt instigaţi din interior de către adepţii maghiarimii şi agenţii Budapestei. Pericolul este că, de felul lor, secuii sunt gospodari şi paşnici. Dar instigaţi, devin violenţi, fapt ce ar putea conduce la evenimente reprobabile, la răzmeriţă. Firesc, nu pot trece peste faptul că „idioţii utili" din rândul jurnaliştilor, aflaţi în solda vreunei puteri inamice Bucureştilor, or cei ce vor dori să iasă cu orice preţ în evidenţă, vor cataloga termenul (de răzmeriţă- n.a.) ca panicard, socotind că nesupunerea civică ar fi o expresie mai potrivită. Din punct de vedere informativ şi juridic, faptele infracţionale pregătite de revizionişti au caracterul unei rebeliuni împotriva ordinii de drept, a democraţiei şi siguranţei naţionale. Şi asta, de mult timp Or, în rândurile ce urmează, vom da un exemplu concret. Organizaţia clandestină iredentistă „Mâna Neagră", înfiinţată m 1953 şi lichidată de Securitate trei ani mai târziu, a renăscut după Decembrie 1989 şi are în acest moment numeroşi aderenţi, ilind susţinută logistic de către AVO (serviciul secret al Ungariei). întorcându-ne în timp, numele lui Arpad Szilagy apare pentru prima oară într-un dosar întocmit de către ofiţerii români de contrainformaţii la jumătatea anilor '50. în notele informative provenite din teritoriu se semnala prezenţa unei organizaţii iredentiste secrete, ale cărei baze au fost puse de către un grup de studenţi de naţionalitate maghiară. Intitulată „Mâna Neagră", gruparea clandestină a luat fiinţă în 1953 la iniţiativa
lui Arpad Szilagy, student la acea vreme în anul III la I acuitatea de Geologie şi Geografie a Universităţii clujene. „Mâna Neagră" acţiona în principal prin tipărirea şi difuzarea de manifeste cu caracter anticomunist şi antiromânesc, pregătind în paralel un puci militar care să conducă în final la alipirea Transilvaniei la „Ungaria Mare"! Intrată în vizorul serviciilor secrete naţionale, „Mâna Neagră" s-a trezit fără conducător, Szilagy 1 lind arestat ulterior protestelor studenţeşti din 1956. Cu toate acestea, organizaţia a reuşit să supravieţuiască sub conducerea lui ( zimbalmos Blaziu, care a şi decis mutarea sediului clandestin în comuna Lăzarea. în 1960, gruparea a fuzionat cu o organizaţie similară din Tg. Mureş, plănuind asasinarea mai multor membri de paitid cu ocazia manifestărilor dedicate zilei de tristă amintire – 23 august, respectiv a conducerii PCR din Tg. Mureş, a preşedintelui Sfatului Popular din Tulgheş, precum şi a altor personalităţi locale ale vremii, totul fiind coroborat cu acţiuni de sabotaj. Erau deja suficiente dovezi pentru ca Tribunalul Militar Cluj să preia cazul, cei vizaţi fiind arestaţi şi condamnaţi. Cu toate acestea, surprinzător, „Mâna Neagră" nu a murit, ideile revizioniste ale grupului lui Szilagy fiind reluate imediat după Revoluţia din Decembrie 1989. Surse din cadrul serviciilor secrete ne-au informat că o parte dintre persoanele care au provocat tragicele evenimente de la Târgu Mureş, din martie 1990, fac parte din „Noua generaţie" a „Mâinii Negre", fiind documentate ca fiind „extrem de periculoase la adresa siguranţei naţionale". în paralel, politica organizaţiei s-a réorientât, aceasta acţionând cu predilecţie în direcţia dezvoltării sentimentelor antiromâneşti în sânul populaţiei de naţionalitate maghiară din Transilvania, în special a celei din aşa-zisa „Microregiune Secuiască". Aici, cei peste 40 de membri au făcut ca „Mâna Neagră" să fie foarte activă în cele 50 de oraşe, 333 de comune şi 1025 de sate ale microregiunii, fiind infiltraţi în organismele zonale de conducere. Aşa se explică şi accentul pus de „Regiunea de Dezvoltare a Secuimii" (SZFFR), respectiv de către subordonatele sale „Agenţia de Dezvoltare Regională" şi „Institutul de Dezvoltare Secuiască" (SZFFI), pe obţinerea unei autonomii totale şi reorientarea politicii locale către un „ţinut autonom, locuitorii acestuia urmând a fi beneficiarii Legii statutului". De reţinut, activitatea „mâinilor negre" din secuime este finanţată de principalul serviciu secret al Ungariei, AVO, prin intermediul factorilor locali ai microregiunii Csomad-Balvanyos, precum şi prin cunoscuta societate „CORVINUS", cea care s-a remarcat prin implicarea în uriaşul scandal legat de privatizarea staţiunii Sovata. Cum de s-a ajuns aici? a. Istoria nu iartă! Totul a plecat de la faptul că UDMR nu este o simplă formaţiune plurivalentă autointitulată culturală, ci o adevărată instituţie de propagandă
hungaristă, extrem de complexă şi nocivă în acelaşi timp, care urmăreşte cu orice preţ dezmembrarea României. Pentru cei neavizaţi sau mai puţin interesaţi, data oficială de înfiinţare a UDMR, 25 decembrie 1989, nu spune prea multe, dar trezeşte totuşi anumite semne de întrebare. Dacă n-ar fi aşa, cum se explică publicarea încă din ziua de 21 decembrie a aceluiaşi an, în „Scânteia Poporului", fostă „Scânteia", a chemării adresate de Uniunea Democratică a Maghiarilor din România, semnată de Domokos Geza, adică cu 4 zile înainte dc constituirea ei oficială! Această grăbită apariţie, prima pe scena politică a României, va fi pusă de unii pe seama spiritului de punctualitate a maghiarului (!?) Nimic mai eronat. Este de la sine înţeles, că aici avem de-a face cu o problemă de substanţă bazată pe o experienţă ce vine din adâncul istoriei, pe filiera unei politici globale şi întotdeauna ostile a unui stat vecin faţă de naţiunea română. Dacă am fi întrebaţi de unde spiritul de azi al UDMR, vom răspunde astfel: dc la Ârpad (889) şi Ştefan cel Sfânt al Ungariei (1000), de la Kossuth (1848) şi Appony (1876), de la Trianon (1920), de la Diktatul de la Viena (1940), de la Conferinţa de pace de la Paris (1946) etc. Pe maghiari, teritoriile româneşti i-au fascinat încă de la descălecatul în Câmpia Panoniei în 889. Cu gena moştenită de la asiaticii mongoli, ungurii n-au putut sta locului. La scurt timp de la aşezarea lor pe un teritoriu care nu le aparţinea şi nu era pustiu, au făcut incursiuni pe la toţi vecinii, când în vest, când în est, când în nord sau sud, alipind teritorii fie de la cehi şi ucraineni, fie de la iugoslavi şi români. însă, marea şi eterna lor slăbiciune a fost Transilvania, pe care până la urmă au cucerit-o, Menumorut fiind ultimul voievod român de la începutul mileniului trecut (secolele IX-X), înfrânt de unguri după lupte grele, acesta fiind şi primul lor pas spre dominaţie în Ardeal. De altfel, visul ungurilor de a pătrunde şi a supune teritoriile româneşti nu s-a oprit aici. El a fost continuat şi prin încercarea regelui Carol Robert de Anjou, de a pătrunde în Ţara Românească (a fost înfrânt la Posada în 1330 de către Basarab I), cât şi al lui Matei Corvin, rege al Ungariei, un strălucit conducător de origine română, învins în lupte doar de ai lui, adică de Ştefan cel Mare şi Sfânt, la Baia, lângă Suceava (1467). Faptul că ungurii n-au reuşit să realizeze decât o dominaţie limitată asupra Transilvaniei (se ştie că întotdeauna şi pînă în 1867 ea a avut statutul de principat autonom), a constituit un alt mare coşmar al lor, la umbra căruia au brodat nenumărate scenarii de eliminare a elementului românesc din acest areal. înfiinţarea coaliţiei dintre unguri, saşi şi secui sub denumirea de „Unio Trium
Nationum", după răscoala de la Bobâlna din (1437), prin care românilor li s-a retras dreptul la existenţă ca naţiune, cu toate consecinţele economice, politice, culturale şi sociale dezastruoase, a constituit începutul unui îndelungat calvar de oprimare sub toate aspectele. în final, după câteva secole de cruntă apăsare, coşmarul şi-a găsit expresia în răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan de la 1784. Cumplitul supliciu al lui Horea şi Cloşca, schingiuiţi şi apoi traşi pe roată, consituie un alt şi grăitor exemplu de atitudine comportamentală a nobilimii maghiare faţă de români. Un moment istoric deosebit de important în care a fost exacerbat puternic antiromânismul ungurilor este revoluţia de la 1848, prin tentativa, evident eşuată, a lui Kossuth Lajos de a încorpora Transilvania în teritoriul Ungariei (or, acum acest revanşard maghiar este comemorat tară jenă în Transilvania). Este bine cunoscută replica românilor de la Adunarea de la Blaj, din acelaşi an, sub conducerea lui Simion Bărnuţiu şi a altor fruntaşi, când din cele 40.000 de piepturi a răsunat puternic, pentru prima dată, dorinţa fierbinte a ardelenilor de a se uni cu ceilalţi români. „Noi vrem să ne unim cu ţara!" De partea cealaltă, se ştie că, în decursul existenţei sale şi în ciuda nenumăratelor încercări, Transilvania a fost alipită la Ungaria, doar o singură dată, abia în 1867, în cadrul imperiului austro-ungar, până la Marea Unire de la 1918. Cei 51 de ani de subjugare, au fost extrem de grei pentru românii ardeleni, interval în care ungurii, prin întreaga lor politică şi îndeosebi prin legea Appony, au încercat tot ce imaginaţia lor bolnavă le-a pus la dispoziţie: de la suprimarea fizică la asimilarea prin forţă, la dislocări de populaţii prin infiltrarea elementului unguresc în marea masă de români. în felul acesta s-a reuşit formarea unui larg culoar pentru secuime, de la Oradea la Miercurea Ciuc, prin Tg. Mureş şi Sovata etc., teritoriu românesc care a şi fost revendicat prioritar în timpul Diktatului de la Viena din 30 august 1940. Toate aceste succese multiseculare care au culminat cu participarea la constituirea imperiului austro-ungar ca naţiune dominantă, i-au făcut pe proprii exegeţi să caracterizeze astfel maghiarimea: „Naţiunea ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât vlctoria. In noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis Han"ï?\ Ascensiunii multiseculare şi acestei infatuări şi arogante, cultivate de-a lungul secolelor, i s-a pus capăt la finele primului război mondial prin destrămarea acelei „închisori a popoarelor" care a fost imperiul austro-ungar. Dintr-un imens spaţiu geografic care se întindea de la Marea Adriatică la Munţii Alpi şi de aici la Munţii Carpaţi, a rămas o Ungarie de numai 93.000 kmp, atât cât de fapt i se cuvenea. Tratatul de la Trianon din 1920, a tăcut în sfârşit dreptate, consfinţind dreptul legitim la alipirea la Patria Mamă a tuturor pământurilor asuprite secole de-a rândul de către Ungaria.
Stupefiată de ceea ce a rămas faţă de ceea ce a fost, Ungaria a început chiar a doua zi după Tratatul de la Trianon, lupta sa oarbă şi tenace de recuperare a „fostelor" teritorii: o propagandă uriaşă şi extrem de costisitoare, folosind sume ce uneori i-au depăşit propriul buget, în toată Europa şi pe celelalte continente. Direcţia principală, de concentrare a politicii sale iredentiste şi şovine era România, ţara care în urma actului istoric de la 1 Decembrie 1918 a ajuns să se dubleze teritorial şi demografic. Lupta pentru Transilvania era cuvântul de ordine al fiecărui maghiar, statul ungar acordând un rol deosebit în această direcţie propriei sale minorităţi. Iată ce spuneau ei: „Totul înapoi! Nu! Nu! Niciodată nu poate rămâne aşa!" Era strigătul pe care îl repetau în cele patru colţuri ale lumii agenţii propagandei hungariste, strigăt care echivala cu o declaraţie de război împotriva României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, ca şi a celorlalte aşezări de pace stabilite după primul război mondial. Intenţiile revizioniste cu privire la statele vecine, dar mai ales la România, s-au materializat din păcate, cu concursul puterilor fasciste, la 30 august 1940, în urma odiosului Diktat de la Viena, când o bună parte a Transilvaniei de nordvest a trecut prin rapt în administraţia Ungariei. Cei patru ani de ocupaţie horthystă au constituit una dintre cele mai negre pagini din istoria poporului român, din viaţa Transilvaniei, cele mai cunoscute atrocităţi antiromâneşti fiind genocidele de la Ip şi Trăznea din 1940 şi mai apoi Moisei şi Sărmaş din 1944. Tot în 1944 au fost lichidaţi, in corpore, circa 160.000 de evrei din nord-vestul României, sacrificaţi în timp record de autoritatea de stat ungară. S-a aplicat şi metoda „purificării etnice" prin alungarea unei părţi a populaţiei româneşti (ţărani, intelectuali, funcţionari publici) în afara teritoriului ocupat. Pentru a oferi cititorului o dovadă a „bunelor sentimente" faţă de români, să vedem împreună opiniile scriitorului Dücsö Csaba din lucrarea „Nincs kegyelem" (Fără îndurare) apărută la Budapesta în 1939, cuprinse în capitolul „Mărturia leventului": „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept ! Voi suprima orice valah ce-mi iese în cale ! Pe fiecare îl voi suprima ! Nu va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe ! Voi trage în sabie toată populaţia, voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copiii din leagăn ! In germene voi distruge acest neam ticălos şi hoţ ! Nu va fi nici o milă, nici pentru copiii din leagăn, nici pentru mama care va naşte un copil ! Voi suprima fiecare valah şi atunci nu va fi în Transilvania decât o singură naţionalitate, cea maghiară, naţia mea, sângele meu. Voi face inofensivi pe viitorii Horea şi Cloşca. Nu va fi milă. " După 23 august 1944, elita politică maghiară s-a declarat de stânga, încercând să menţină Transilvania de Nord-Vest în componenţa Ungariei. Luând în considerare şi jertfa militară română de pe frontul de vest antigerman, antimaghiar şi antinazist, Conferinţa de Pace de la Paris (1946) a hotărât ca
Transilvania de Nord să revină de drept României. Transformându-se peste noapte din oameni de extremă dreaptă în democraţi şi comunişti, şovinii şi iredentiştii unguri reuşesc să ocupe funcţii de decizie politică la nivel central, dar şi în administraţia şi organele locale ale puterii, reprimând pe români, de câte ori au putut (cazul martelării studenţilor români din Cluj-1944, eliminarea lui Lucian Blaga de la Universitatea din Cluj, luptele cu partizanii din munţi etc.). Organizaţii ca MADOSZ, democratice în declaraţii, au dus o politică ungurească agresivă, ostilă României. Instaurarea regimului comunist în 1945 a pus în termeni noi lupta revizionismului şi şovinismului din România. Ideologia comunistă a reuşit pentru moment să-i „păcălească", oarecum, prin frăţietatea declarată cu toate minorităţile, în special cu cea maghiară, şi a luat „goarna" din gura iredentiştilor, oferindu-le în schimb un apreciabil teritoriu pentru a-şi făuri în inima României o mică Ungarie. Aşa a fost înfiinţată în 1952, după modelul Stalinist, Regiunea Autonomă Maghiară, teritoriu amendat apoi în 1963 prin Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, desfiinţată ulterior în 1968, odată cu înfiinţarea judeţelor în urma reformei administrative. încercarea României comuniste de a se desprinde de Moscova, în anii '60, are ca rezultat încurajarea de către aceasta a revizionismului unguresc antitrianonic, la care comuniştii unguri nu renunţaseră niciodată. Din păcate, cu toate încercările de a diminua puternica forţă a şuvoiului iredentist maghiar, în 1972, Nicolae Ceauşescu a fost obligat să înfiinţeze consiliile oamenilor muncii pe naţionalităţi, dintre care consiliul oamenilor muncii de naţionalitate maghiară era cel mai pregnant. Cu un Fazekâs Jânos la timonă, cu un Kirâly Kâroly şi Domokos Geza, prieteni de studenţie moscovită cu preşedintele provizoriu al României (1990-1991), Ion Iliescu, şi cu alţi iredentişti notorii în umbră, Consiliul oamenilor muncii de naţionalitate maghiară a devenit în scurt timp o şcoală a educaţiei şovine, un centru conspirativ împotriva intereselor fundamentale ale României. Aici şi în acest mod, s-au călit şi format actualii membri şi lideri ai UDMR, aici au fost puse bazele unei noi tragedii care urma, în concepţia acestora, să se întâmple după decembrie 1989: dezmembrarea României! După 1980, s-a văzut că Budapesta socialistă pregătise o campanie revizionistă care viza un stat socialist „prieten", România. Sub egida Academiei Ungare, a apărut în 1982 la Budapesta o Istorie a Transilvaniei în 3 volume, care relua tot arsenalul propagandistic antiromânesc folosit de istoriografia maghiară, de statul totalitar horthyst, românii fiind trataţi ca popor inferior, iar ungurii ca popor superior cu drepturi incontestabile asupra Transilvaniei. O polemică de articole, dar şi de cărţi are loc (1982-1983) între istorici şi literaţi din România şi Ungaria. Volumul lui Ion Lăcrănjan – „Cuvânt despre Transilvania" (1982), care dezvăluia atitudinile revizioniste ale autorităţilor
ungare, ca şi romanul lui Romulus Zaharia – „Ademenirea" (1983), despre demonstraţiile studenţeşti de la Cluj (1946) reprimate de comuniştii unguri, au fost interzise de P.C.R., la presiuni interne şi externe. însă, lucrurile nu s-au oprit aici! Aşa cum îmi declara cunoscutul specialist pentru activitatea de promovare a inovării şi transferului tehnologic şi doctorand în domeniul securităţii şi apărării naţionale la Universitatea Naţională de Apărare din Bucureşti, Gabriel I. Năstase, evenimentele din decembrie 1989 şi cele din 1990 au scos în evidenţă rolul mass-media în promovarea şi gestionarea de „imagini" cu impact psihologic asupra opiniei publice. Concret, mass-media a conferit valoare circulantă unor anumite „tipuri de imagine" despre fapte şi procese din zona Transilvaniei, fiind folosite ca mecanisme de substituire a realităţii sociale prin realitatea comunicaţională. Cu alte cuvinte, începută cu mult timp înaintea evenimentelor din decembrie 1989, agresiunea psihologică prin mass-media, vizând îndeosebi opinia publică internaţională, a debutat prin sublinierea/exacerbarea diferenţelor de natură etnică şi mai ales confesională – cu trimiteri directe, dar şi conotaţii în spaţiul culturii şi civilizaţiei – dintre popoarele român şi ungar (sunt primele elemente ale teoriei instrumentate de către S. P. Huntington sub denumirea de „ciocnire a civilizaţiilor"). Sunt de notorietate imaginile şocante difuzate de mass-media audiovizuală din Ungaria şi preluate de confraţii din presa internaţională despre masacrele şi atrocităţile comise de autorităţile române la Timişoara (1989) şi Târgu Mureş (1990). în acest fel, citându-1 pe ziaristul Peter Brock, Gabriel I. Năstase sublinia ca: „mediile de informare în masă s-au aliniat într-o campanie de acuzaţii unilaterale, comentatoriii nesinchisindu-se măcar să-şi creeze o imagine cât de cât imparţială. Ştirile parveneau în ambalaj belicos, cu titluri bubuitoare, cu fotografii din care «picura» sângele şi cu casete video de adevărat horror. Toate acestea ascundeau intenţia clară de a constrânge guvernele occidentale la o intervenţie militară în România ". în concluzie, modul capitulard al politicii româneşti în relaţiile cu Ungaria şi minoritatea maghiară din România îşi are deci rădăcinile în regimul comunist. De reţinut, mulţi cetăţeni români au fugit din România în Ungaria la sfârşitul anilor '80 pentru a merge în Occident. La un moment dat, aceştia au fost blocaţi în Ungaria şi introduşi în centre de selecţie, cerându-li-se să renunţe la religia ortodoxă şi să participe la un program de pregătire împotriva statului român, sub pretextul lichidării dictaturii personale a lui Ceauşescu. Apoi au fost trimişi la adrese precise în România pentru a participa la o insurecţie care ulterior s-a transformat în „Revoluţia Română". Unii dintre ei, prinşi la graniţă, sau alţii care s-au predat singuri, au făcut declaraţii complete, nefiind de acord să participe la acest scenariu împotriva statului român.
Declaraţia de la Budapesta din 16 iulie 1989, iniţiată de ungurii din exil, împreună cu câţiva români din diaspora, în derivă, capabili să-şi pună semnătura pe un document revizionist unguresc, cât şi o emisiune a regelui Mihai la televiziunea budapestană, i-a arătat pe politicienii şi propagandiştii unguri într-o campanie din ce în ce mai agresivă privind revendicarea Transilvaniei. La 8 iulie 1989, la Bucureşti, cu prilejul unei întâlniri la nivel înalt a membrilor Tratatului de la Varşovia, a avut loc şi o întâlnire tensionată între Nicolae Ceauşescu şi Nyeres Rezsö, Nemeth Miklos şi Gyula Horn, mijlocită de Mihail (iorbaciov, pe tema cui aparţine Transilvania, fără a se face vreun compromis de vreo parte sau alta. Ulterior, intrarea în forţă a UDMR-ului pe scena politică a ţării, încă din primele momente ale evenimentelor din decembrie 1989, dovedeşte nivelul organizatoric şi gradul de pregătire al iredentismului maghiar puternic susţinut de Budapesta şi de întreaga diaspora mondială a ungurilor. Evident, anticeauşismul lor nu era decât o formă deghizată, o mască de acoperire a intenţiilor lor, care în fond vizau nu atât un om, cât o ţară, România. în concepţia revizioniştilor, Transilvania trebuia desprinsă cu orice preţ de România şi dacă nu putea fi alipită la Ungaria, să rămână „măcar" un principat autonom, o Llveţie a cantoanelor, care, ulterior, fiind autonomă, îşi alegea „singură" destinul de a reveni la „patria mamă" ungară! Din nefericire, isprăvile membrilor UDMR încă din primele zile ale Revoluţiei din 1989 au lăsat puternice amprente prin crimele şi distrugerile materiale săvârşite în judeţele Harghita şi ( ovasna şi la Sovata în judeţul Mureş. Constituirea unui guvern la Tg.Mureş a fost unul din obiectivele lor imediate, motiv pentru care aici a fost mutat şi centrul de greutate al acţiunilor lor iredentiste. Teroarea, persecuţia, epurarea etnică a românilor din aceste judeţe au fost principalele mijloace utilizate în lupta lor contra elementului românesc. Populaţia românească din judeţele amintite a suferit enorm din cauza dezinteresului manifestat de către autorităţile statului român. Altfel, oprită în ascensiunea ei de poziţia fermă a românilor, U.D.M.R. a fost obligată să-şi scoată la bătaie întregul său arsenal propagandistic şi de diversiune, căruia i s-a făcut foarte greu faţă. Anii 1990-1993 îndeosebi, au fost foarte grei pentru românii ardeleni. Lupta pentru supremaţie în Transilvania a atins apogeul în martie 1990, când UDMR a organizat la Tg.Mureş o adevărată minilovitură de stat, ocupând Prefectura judeţului Mureş şi Primăria municipiului. Tristele evenimente din Piaţa Trandafirilor a municipiului Tg.Murcş care au antrenat circa 30.000 de maghiari şi secui şi aproximativ 12.000 de români, din 20 martie 1990, s-au soldat cu 6 morţi şi 263 de răniţi, în marea lor majoritate români. A fost cea mai elocventă dovadă că spionajul maghiar nu-şi selectează mijloacele pentru a-şi atinge scopul. Mai mult, instituirea legitimaţiei de maghiar, echivalentă cu acordarea dublei cetăţenii, plasează lupta Ungariei
pentru redobândirea Transilvaniei într-o nouă fază, mai complexă, mai dificilă. Este o dovadă că minorităţii maghiare, prin intermediul UDMR, i s-a transmis o nouă misiune. Misiune care a debutat, practic, încă din decembrie 1989 a.L AVO încearcă destabilizarea Ardealului Primele acţiuni făţişe de agresiune informativă ale serviciilor secrete ungare îndreptate împotriva României, aici facem referire directă asupra planurilor elaborate de Budapesta în 1988, au loc la 25 decembrie 1989. La acea dată, în judeţele Harghita şi Covasna, demonstraţiile violente ale maghiarilor s-au desfăşurat împotriva sediilor miliţiei şi securităţii şi a simbolurilor naţionale ale statului român, cu sloganuri ca: „Horthy, Horthy!", „Trăiască Ungaria!", „Ardealul la Ungaria!", „Acum ori niciodată!", „Afară cu românii împuţiţi!". Manifestanţii, manipulaţi abil de agenţii serviciilor secrete ungare, au atacat predilect sediile de miliţie, 38 dintre ele fiind ocupate şi devastate (cu această ocazie au fost sutrase numeroase documente oficiale, cu caracter strict secret). Ofiţeri şi subofiţeri în uniforma statului român au fost batjocoriţi, maltrataţi, şase dintre ei fiind ucişi în mod barbar. Ne facem datoria de a reaminti lista acestor nevinovaţi, căzuţi la datorie pentru ţara lor, ţară care nici măcar n-a catadicsit să-i pedepsească exemplar pe asasini: colonelul Dumitru Coman (Odorheiu Secuiesc), plutonierul major Liviu Teofil Cheuchişan (corn. Dealu – Harghita), maiorul Aurel Agache (Târgu Secuiesc), plutonierul Gabi Dănilă (Zetea – Harghita). Deşi n-au folosit armele de foc şi s-au purtat paşnic, au fost ucişi public cu sălbăticie! Trist! O soartă similară au avut-o şi Ferencz Emeric (Cristum Secuiesc) şi Szekely Gavril (Odorhei) şi ei ofiţeri de miliţie, asasinaţi pentru că s-au opus la maltratarea şi uciderea colegilor lor români. Tuturor, din partea celor care nu-i vor uita niciodată, un pios Omagiu! Revenind, asasinatele s-au dovedit a avea un caracter ritual, de intimidare a românilor. Maiorul Aurel Agache a fost ucis demonstrativ în centrul oraşului Tg. Secuiesc, fiind lovit şi scuipat ore întregi de toţi maghiarii prezenţi la crimă. într-un ochi i s-a implantat o monedă cu simbolurile româneşti, în celălalt emblema (simbol de stat) de la cascheta uniformei. în gură i s-a pus un şobolan, iar încercarea de a-i da foc s-a soldat doar cu arderea uniformei, întrucât hainele îi erau îmbibate cu sânge. Să ne spună cei care au preluat puterea după 1989 ce au făcut pentru a trage la răspundere bestiile amintite? O faptă similară asupra unui reprezentant al autorităţilor în Statele Unite sau Occident ar fi atras automat condamnarea la moarte a celor în cauză. în comuna Dealu a fost linşat de unguri Liviu Teofil Cheuchişan, pe care au încercat să-1 jupoaie folosind o furculiţă, sub ochii familiei, mamă şi copii, dar şi în prezenţa întregii comunităţi maghiare, care era de faţă. Şi în acest caz, ce măsuri aţi luat domnilor guvernanţi? Mai mult, sute de ofiţeri şi subofiţeri români din Harghita şi Covasna au fost crunt maltrataţi şi traumatizaţi, mulţi
fiind spitalizaţi după aceea luni de zile. S-au furat circa 400 de arme automate, cu muniţie, dintre care 72 nu s-au mai recuperat, şi nici 3832 de cartuşe. Miliţienii de origine maghiară, cu cele două excepţii amintite, au fost scutiţi de acest tratament, ceea ce indică ostilitatea faţă de Statul Român şi simbolurile sale şi faţă de reprezentanţii români ai autorităţii de stat. Au fost profanate, vandalizate şi distruse monumente dedicate Armatei Române, eroilor români, personalităţilor istorice româneşti de seamă. Bisericile ortodoxe au fost atacate, profanate, geamurile sparte, preoţii şi credincioşii acestor biserici fiind insultaţi, ameninţaţi şi loviţi, aşa cum s-a întâmplat la Baraolt (Covasna) unde s-a profanat până şi cimitirul ortodox. Preotul Ciprian Manea a fost ameninţat în repetate rânduri cu moartea la Gheorghieni şi la Praid. Biserica ortodoxă din Tg. Secuiesc a fost asediată de manifestanţi maghiari, printre care se infiltraseră agenţii unguri, iar preotul parohiei, Ioan Bereu, ameninţat cu moartea luni în şir cu vorbele: „ Unde-i preotul român să-i tăiem gâtul?". De teamă, preotul Ioan Bereu s-a refugiat în comuna Zăbala, iar alt preot, Dumitru Merluşcă (Ciceu), în urma atacării casei cu bolovani şi ameninţărilor cu cuţitul s-a refugiat în Moldova. Alţi preoţi: Dumitru Apostol (Vlăhiţa), Eugen Micu (Praid), Traian Fântânaru (Gheorghieni), protopopul Dumitru Gherman (Miercurea Ciuc) şi alţii au fost obligaţi să fugă din localităţile lor, sub presiunea unor localnici maghiari, organizaţi şi instigaţi de spionii Budapestei şi UDMR. în timpul manifestaţiilor maghiare din Harghita şi Covasna s-au arborat steaguri ale Ungariei Mari şi s-au strigat lozinci antiromâneşti, şovine. S-au ţinut discursuri revizioniste vizând schimbarea hotarelor dintre Ungaria şi România. Sub deviza „epurarea comuniştilor", de fapt o purificare etnică mascată, au fost înlăturaţi din funcţiile de conducere ale organelor locale şi ale administraţiei de stat, ca şi a unităţilor economice, numeroşi români, în timp ce vechii comunişti maghiari, stalinişti, au fost menţinuţi în funcţii. Românii au fost înlăturaţi şi alungaţi din funcţiile publice sau din localităţi doar pentru că erau români. în Harghita, sub îndrumarea UDMR, s-a vorbit despre un judeţ secuiesc, sustras autorităţii de stat a României. La Sovata, în zilele de 22 şi 23 decembrie 1989 au fost devastate locuinţele a 5 cetăţeni: a fostului primar, a 3 miliţieni, iar casei fostei secretare cu propaganda i s-a dat foc şi a ars. De asemenea, sau produs mari stricăciuni sediului Primăriei. Proprietarii acestor imobile au scăpat cu viaţă datorită acţiunii unor oameni de bine, români şi maghiari din localitate. Prin amploarea lor, aceste acte au provocat panică în rândul populaţiei române din întreg judeţul Mureş. Era doar începutul! Serviciile secrete ungare îşi făceau „datoria patriotică" Afirmaţiile noastre nu sunt simple supoziţii. Iată ce afirma generalul maior Macri Emil la 23 februarie 1991, vizavi de episodul Timişoara: „ Trebuie
să spunem deschis că organele de stat competente deţineau informaţii certe că Laszlo Tökes era agent al serviciului de spionaj maghiar, că acţiunile destabilizatoare fuseseră minuţios pregătite, după un scenariu pus la cale în ţara vecină, cu ştiinţa ori cu sprijinul şi al altor puteri străine, şi al cărui scop de necontestat, declarat, era dezmembrarea României, respectiv alipirea la Ungaria a Banatului şi Ardealului. " Mai departe, Macri spunea : „Pentru procurarea de armament şi muniţii de război, o parte a grupurilor a trecut la atacarea directă a unităţilor militare. Prima şi cel mai serios agresată a fost unitatea din compunerea Diviziei Mecanizate, cu sediul în Piaţa Libertăţii. " In completare, domnul Ion Brătianu, preşedintele Uniunii Liberale, afirma următoarele, la 21 iunie 1990: „Cred că toate măsurile care se vor lua trebuie să ţină seama de o realitate. Am mai spus-o şi acum o repet. Sunt cercuri, în afara graniţelor ţării, în legătură cu grupări din interiorul României, care au interes în menţinerea dezordinii, tocmai pentru a-şi vedea mai uşor de afaceri. Repet, vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză şi ceea ce spun nu o fac de dragul senzaţionalului, ci pentru a atrage atenţia asupra a ceea ce confirmă ce s-a spus şi în mod oficial, respectiv că, în jurul ţării noastre, s-a creat o reţea de oameni cu mari interese politice, unele dezvăluite, altele încă nu, iar, pentru stabilirea filierelor, este nevoie de paravanul dezordinii sociale, al paralizării factorilor principali de menţinere a ordinii: Poliţia şi Justiţia. " De partea cealaltă, în declaraţia olografa a lui Cornel Pacoste, în „Procesul Timişoara", reţinută în Concluzia de fond a dosarului nr. 6/1990 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia militară, se spune negru pe alb că „Nicolae Ceauşescu a cerut utilizarea armamentului la Timişoara întrucât, acolo, se petrecea un complot din afară împotriva socialismului dinlăuntru. " în declaraţia martorului (fost procuror general al României) Gheorghe Diaconescu, găsim următoarea depoziţie: „Mai arăt că, în dimineaţa de 19 decembrie, la Judeţeană de Partid, a sosit generalul Ilie Ceauşescu, cu două documente din care rezulta că diplomaţii cehi şi sârbi i-arfi avizat pe omologii lor români că în Ungaria sunt pregătiri pentru a se interveni în Ardeal în scopul dezlipirii lui de România. " într-o altă secţiune, extrasă absolut întîmplător din enorma cantitate de dosare ale procesului de la Timişoara, găsim alte însemnări esenţiale: „Avocat – Nu întâmplător, posturile de radio de la Budapesta şi din alte ţări au declanşat, încă în cursul acestor acţiuni antinaţionale şi teroriste, o campanie deşănţată de ponegrire, de minciuni împotriva ţării noastre. " Similar, un ofiţer pe nume „inculpatul Corpodeanu" susţine că, după cum a rezultat din minuţioasa cercetare judecătorească, „ evenimentele care au avut loc în Timişoara au fost pregătite din exterior. In acele zile, au fost în stradă şi oameni mulţi, oameni cinstiţi, oameni oneşti, care s-au ridicat, pentru că nu mai puteau suporta. Dar, totodată, au fost şi elemente huliganice care, în data
de 16, 17, 18 decembrie, au devastat oraşul, producând pagube de 4 miliarde lei. In acest sens, noi am afirmat că pregătirea e dinafară. Eu, am relatat că, în nopţile de 14 spre 15 decembrie, 15 spre 16, în zona Sînnicolaul Mare s-au înregistrat treceri masive de frontieră dinspre Ungaria înspre noi. La fel au afirmat şi generalii Stănculescu, Guşe, viceamiralul Dinu. Mai mult, fostul ministru de externe al Ungariei, Gyula Horn, a dat un interviu ziarului «Der Spiegel», şi acolo a arătat că, în perioada revoluţiei din decembrie 1989, Ungaria a sprijinit cu arme, muniţie şi logistică de transmisiuni pe români. In plus, am aflat că, în Ungaria, s-a constituit un Guvern al Transilvaniei în exil! " Vizavi de unele acţiuni desfăşurate de spionii unguri în decembrie 1989, reproduc din caseta 0225, faţa A, şi caseta 0280, faţa A (din Arhiva Centrului de arhivare şi cercetare a revoluţiei din cadrul Fundaţiei „Memorialul Revoluţiei – Timişoara"), extrase din rechizitoriul procurorului militar Romeo Bălan: „Rănitul Ciofu Mihai declară că a fost împuşcat de «securişti» infiltraţi într-un cordon. Răniţii Muscă, Luca şi Bucovineanu declară că, din cordoanele de militari, s-a executat foc de avertisment în aer, dar că ei au fost împuşcaţi de alte persoane, din alte direcţii. Lăzureanu Sergiu, rănit la intersecţia cu strada Lidia, declară că, deşi a văzut un cordon militar, el a fost împuşcat de doi civili înarmaţi, care au intrat şi au deschis focul pe casa scărilor Coca llie, rănit lângă Florăria de pe Calea Girocului, declară că împotriva sa s-a deschis focul dinspre un cordon de militari «mai în vîrstă». Cândea Angelica, rănită lângă Complexul Comercial, declară că a observat un cordon de militari care executau foc de avertisment în aer, dar a văzut un civil care trăgea din curtea unei case. Declaraţie confirmată şi de martorul Paul Vasile, audiat în instanţă. Martorul Lungii Doru, audiat la termenul din 2 octombrie 1990, declară că fiica sa Lungii Cristina, în vârstă de trei ani, pe care o ţinea în braţe a fost împuşcată de pe clădirea Institututului de Cercetări (de vizavi cu Casa Tineretului). " a.2. Cu sprijin din interiorul politicii autohtone, agenţii Budapestei au penetrat structurile locale ale administraţiei de stat Cronologia principalelor evenimente cu caracter vădit antiromănesc 1990 Ianuarie – Februarie -La începutul anului 1990, conform planurilor revizioniste stabilite anterior de către Budapesta, UDMR a iniţiat reorganizarea învăţământului în judeţele Mureş, Harghita şi Covasna, pe principiul segregării, al separării de români, promovând numai învăţământul în limba maghiară şi refuzând orice subordonare faţă de instituţiile Statului Român. Drept urmare, profesorii români au fost scoşi din şcolile maghiare „purificate" şi obligaţi să părăsească funcţiile deţinute şi chiar judeţul. Elevii români, minoritari, au fost supuşi maltratărilor şi violenţelor fizice de către colegii lor maghiari, majoritari;
-La 19 ianuarie, când Consiliul Judeţean Mureş al Frontului Salvării Naţionale a hotărât ca, începând cu acea dată, să aibă loc separarea etnică a liceelor mureşene, Liceul „Alexandru Papiu Ilarian" din Tg. Mureş a fost declarat liceu cu limbă de predare română, iar Liceul „Bolyai Farkas" liceu cu limbă de predare maghiară, ceea ce a generat nenumărate tensiuni şi convulsii sociale; - Imediat, UDMR a trecut la scoaterea cu forţa a profesorilor români din şcoli, acţiune care a atins cote dramatice la Liceul „Bolyai Farkas" din Tg. Mureş. Oribilul gest, cât şi altele similare au indus o puternică nemulţumire în rândul populaţiei româneşti. Evident, separatismul etnic în învăţământ nu promovează iubirea şi buna înţelegere între oameni, ci duce la izolaţionism, exclusivism şi, astfel, la înveninarea relaţiilor în viaţa de toate zilele. Pentru luarea de decizii pe cont propriu privind separarea învăţământului în limba maghiară de cel în limba română, Attila Pâlfalvyi a fost eliberat din funcţia de adjunct al ministrului învăţământului; - Prin atitudinea separatistă adoptată şi prin implicarea sa pentru acordarea unor drepturi necuvenite minorităţii maghiare, apare şi se remarcă pe scena politică românească, Smaranda Enache; - Prin „eforturile" domnilor Kincses Elod şi Jakobffi Attila, virusul separatismului s-a extins şi la Institutul de Medicină şi Farmacie din Tg. Mureş, unde studenţii şi cadrele didactice maghiare au solicitat scindarea administrativă a acestuia şi predare exclusiv în limba maghiară; - La începutul anului 1990, din 197 de posturi de directori şi directori adjuncţi de şcoală (în Harghita) 32 erau ocupate de români, dintre care doar 12 erau directori(î); - Tot atunci, în Baraolt, minerii maghiari din localitate au avut rolul de a-i insulta, batjocori, ameninţa şi agresa în public pe profesorii români. Elevii români scoşi din şcolile maghiare au fost plasaţi în spaţii complet inadecvate procesului de învăţământ. La fel s-a întâmplat la Sf. Gheorghe, la Odorheiul Secuiesc, la Tg. Secuiesc (unde elevii români au fost repartizaţi în clădirea unor foste grajduri) şi la Miercurea Ciuc; - Numele româneşti ale şcolilor au fost înlocuite cu nume ungureşti, preferându-se chiar numele unui cunoscut criminal de război ungur, Wass Albert, vinovat, în septembrie 1940, de moartea a 14 români din Sucutard şi Mureşenii de Câmpie, între care un preot şi o fetiţă de patru ani; -După eliminarea elevilor şi profesorilor români din şcolile devenite „ungureşti", unde urma să se folosească doar limba maghiară, au fost aduse manuale şcolare din Ungaria, de orientare revizionistă. Această acţiune, coordonată tot de către UDMR, a fost în mod vădit separatistă, sfidând Statul Român, şi a fost susţinută de reprezentanţi ai Guvernului provizoriu de la Bucureşti, care au acţionat în consens cu UDMR;
-Mai mult, s-a ajuns chiar ca aproximativ 35.000 de copii incluşi în sistemul de învăţământ maghiar din România să beneficieze de sprijin financiar din partea statului ungar, conform Legii Statutului Maghiarilor din afara graniţelor Ungariei. Reprezentanţii Uniunii Pedagogilor Maghiari din România (UPMR), cu sediul la Miercurea Ciuc, au declarat că părinţii care au cel puţin doi copii care învaţă în şcoli sau grădiniţe cu predare în limba maghiară, în România, primesc un ajutor anual de 20.000 de forinţi pentru fiecare copil, la care se adaugă suma de 2.390 forinţi, reprezentând bani pentru rechizite. Familiile cu doi copii, dintre care unul singur este inclus în sistemul de învăţământ în limba maghiară, primesc un ajutor în valoare totală de 22.390 de forinţi, Reprezentanţii UPMR au mai afirmat că părinţii au depus documente pentru acordarea acestor bani, făcând dovada că îndeplinesc toate condiţiile impuse de lege şi că deţin legitimaţii de maghiar; - încercările de segregare pentru funcţionarea unor şcoli cu elevi exclusiv maghiari şi folosirea limbii de predare exclusiv maghiară, au continuat şi în judeţul Mureş, unde românii fiind paritari ca număr cu maghiarii, acţiunea a eşuat. Urmarea a fost organizarea de către UDMR a rebeliunii de la 20 martie 1990, prin care se încerca scoaterea de sub jurisdicţia Statului Român a teritoriilor locuite majoritar de unguri şi secui; 15 februarie - în cotidianul „Cuvântul liber" din Tg. Mureş sunt prezentate cărţi de istorie în limba maghiară cu conţinut iredentist, introduse şi distribuite în mod ilegal în ţară; 27 februarie - Statuia lui Avram Iancu din Tg. Mureş este profanată. Martie 1990 9 martie - Din partea Comitetului pentru Transilvania al românilor din New York se primeşte o scrisoare din care citez: „Radioul unguresc din New York a condamnat guvernul unguresc pentru că nu a profitat de ocazie atunci când România a fost în plină revoltă, să fi invadat Transilvania şi s-o anexeze Ungariei. în context, la 7 ianuarie, Asociaţia ungurilor americani, discutând problema Ardealului, declara: „Ceauşescu a căzut cu sânge unguresc, dar sacrificiul acesta nu este destul. Ungurii din Transilvania trebuie să fie eliberaţi şi anexaţi la Ungaria. în orice caz, trebuie să încercăm întâi rezolvarea pe cale paşnică. Sunt trei posibiltăţi: 1. Un verdict internaţional; 2. O Transilvanie independentă de tipul Elveţiei; 3. Toată Transilvania trebuie luată cu forţa şi anexată Ungariei. Ungurii din America sunt gata să discute cu guvernul ungar ce este de făcut. Tibor Demeter, preşedintele Asociaţiei"; -în noaptea de 10 spre 11 martie, autori rămaşi necunoscuţi până astăzi răstoarnă bustul lui Nicolae Bălccscu de pe soclul său din parcul staţiunii Sovata (cum Sovata era unul din punctele nodale ale agenturii ungare din Transilvania, nu este greu de dedus cine a înfăptuit această acţiune);
14 martie - în ziarul „Cuvântul liber" din Tg. Mureş apare apelul comitetului califomian al drepturilor omului pentru unguri şi alte minorităţi din România, care a fost afişat pe zidurile Bisericii reformate din Los Angeles, în care se scrie: „Bărbaţi şi femei, liberi, ai Americii, Ajutaţi în oprirea genocidului! Ajutaţi cele trei milioane de unguri (?!) să supravieţuiască, în ţara lor străbună. Guvernul şovinist-stalinist din România acţionează sistematic pentru distrugerea populaţiei maghiare native. în Transilvania se comit următoarele atrocităţi de către români împotriva ungurilor: închiderea forţată a şcolilor şi universităţilor ungureşti, ei nu pot vorbi limba proprie, încearcă deportarea ungurilor cinstiţi din locurile lor de baştină etc."; 15 martie -Sub pretextul sărbătoririi zilei de 15 martie 1848, în Transilvania au sosit numeroase autobuze cu „turişti" unguri, fapt acceptat cu uşurinţă de conducătorii provizorii ai Statului Român care se ştie, deschiseseră larg graniţele ţării începând cu decembrie 1989. în acest context, câţiva membri ai CPUN Mureş, au propus oficial unirea judeţelor Mureş, Covasna şi Harghita întro regiune autonomă maghiară; - La Albeşti, Fântânele, Sovata, Tg. Mureş şi alte multe localităţi are loc aniversarea a 142 de ani de la revoluţia iniţiată în Ungaria, când Kossuth Lajos a proclamat actul samavolnic de unire a Transilvaniei cu Ungaria, eveniment soldat cu distrugerea a 230 de sate româneşti şi asasinarea a 40.000 de români. Se arborează însemnele de stat ungare şi se intonează cântece care lezează sentimentele naţionale ale românilor; - La Satu Mare, aproape 4000 de cetăţeni unguri au participat la arborarea drapelului unguresc pe edificiul catedralei catolice, precum şi la profanarea statuii lui Nicolae Bălcescu; - Are loc o nouă profanare a statuii lui Avram Iancu din Tg. Mureş; - Situaţia de la IMF Tg. Mureş este tot mai tensionată ca urmare a grevei studenţilor maghiari care refuză să intre la cursuri alături de colegii lor români; 16 martie - Un Trabant condus de un element iresponsabil, extremist, de naţionalitate maghiară, intră într-o coloană dc manifestanţi din Tg. Mureş, accidentând 14 persoane; - La Farmacia nr. 28 din Tg. Mureş personalul de naţionalitate maghiară refuză să servească clienţii de naţionalitate română, arborează drapelul maghiar şi încearcă să expună o firmă bilingvă; -în seara zilei de 17 martie, la Tg. Mureş, au loc confruntări violente, în urma cărora au suferit vătămări fizice atât români cât şi maghiari, între care şi scriitorul Süto Andras (cumnatul lui Ion Iliescu); 20 martie
- în replică, se produce o manifestaţie maghiară cu oameni înarmaţi şi bine organizaţi, accesul în oraş al manifestanţilor români fiind blocat. Trei autobuze cu ţărani români din judeţ sunt lăsate să pătrundă dincolo de cordoanele care închideau oraşul, pasagerii lor devenind practic victimele manifestanţilor unguri, bine pregătiţi pentru represiune; - După-amiaza, la Tg. Mureş au loc noi confruntări violente – soldate cu 6 morţi şi 263 de răniţi, în cea mai mare parte români (4 morţi şi 198 răniţi). La Ernei, Dumbrăvioara, Sângeorgiu de Mureş se ridică bariere, românii sunt agresaţi cu furci, lopeţi, bare, pietre etc. Fabrica de pâine lasă fără pâine populaţia română a municipiului, în timp ce maghiarii primesc pâine distribuită prin bisericile reformate şi romano-catolice; - Deşi s-a încercat ascunderea adevărului, el este elocvent prin prezenţa unor echipe de filmare din Occident, compuse mai ales din unguri extremişti, care erau bine pregătite şi plasate pentru a filma evenimentul. Acestea au tăcut reportaje partizane, transformându-i cinic în comentariile lor pe unguri din agresori în călăi. Aşa se face că o victimă care a fost prezentată pe toate ecranele lumii, ca ungur ucis în bătaie de români, era românul Mihai Cofariu, maltratat sălbatic de unguri. Mihai Cofariu, din comuna Ibăneşti, a scăpat cu viaţă, dar cu grave infirmităţi. Fac din nou o paranteză: toate acestea ne indică un plan de dezinformare pregătit la nivel intern şi internaţional, în favoarea părţii maghiare. Scopul pare a fi fost de a internaţionaliza chestiunea maghiară din România şi a obţine un rezultat favorabil autonomiei judeţelor maghiare sau chiar a Transilvaniei. Sunt indicii că această insurecţie ungurească urmărea de fapt refacerea Regiunii Autonome Maghiare. Deşi planul UDMR n-a izbutit, aceasta se datorează mai puţin conducerii provizorii a României, concesive şi capitularde faţă de UDMR şi Ungaria, ci populaţiei civile româneşti, care a reacţionat riscându-şi viaţa să dezamorseze un puci pregătit de către serviciile secrete maghiare împotriva Statului Român; 20-21 martie -Noaptea, biserica ortodoxă din lemn din satul Valea (lobăgeni) este incendiată de autori neidentificaţi; -La ora 18 este profanată Ambasada României de la Budapesta; -Manifestările ostile antiromâneşti au continuat la Budapesta şi în zilele următoare; 25-31 martie - In zona Gheorghieni – Miercurea Ciuc, călătorii români sunt agresaţi în trenurile locale. Aprilie 1990 6 aprilie - UDMR publică în ziarul „Erdely Hirado" Platforma Program în care îşi afirmă următoarele scopuri: „drepturi individuale şi colective pentru minorităţile naţionale; sistem local de autoguvernare a minorităţii maghiare – pe considerentul «noi ne hotărâm singuri soarta»; autonomia obştilor săteşti;
dezvoltarea unei reţele sanitare proprii; libertate totală pentru cercetarea ştiinţifică în limba maternă; reţea independentă de învăţământ în limba maternă, de la creşă până la universitate; ca parte a naţiunii maghiare, legături strânse cu naţiunea mamă"; 29 aprilie - la naştere asociaţia „Pro Transilvania", avându-i printre membrii fondatori pe Tökes Laszlo, Süto Andras, Ncmeth Miklos. Deviza ei este: „nici un ungur să nu mai plece din Ardeal, cei plecaţi să se întoarcă." Iunie 1990 5 iunie - Se încearcă din nou separarea şcolară a elevilor maghiari de cei români; 13 – 14 iunie - La Miercurea-Ciuc, elemente de etnie maghiară atacă şi devastează sediul Poliţiei Municipale, sustrăgând acte, arme şi staţii de radio-emisie; - Cu ocazia primului congres naţional al UDMR, Szöcs Geza, omul nr. 2 în partid la acea vreme, a declarat referitor la evenimentele din martie 1990 de la Tg. Mureş: „nu este o înfrângere, ci o victorie, nu este un sfârşit, ci un început". Octombrie 1990 14 octombrie - Süto Andras, într-un discurs ţinut la Viena într-o biserică evanghelică, declară: „Mă adresez dumneavoastră între două pogromuri". 18 – 20 octombrie - Un grup de 3 tineri maghiari profanează statuia ecvestră a lui Avram Iancu din Tg. Mureş, sustrăgându-i în acelaşi timp tricolorul arborat. Acest act provocator a stârnit o reacţie vie în rândul populaţiei româneşti. Tribunalul Tg. Mureş, judecându-i pe cei 3 profanatori în regim de urgenţă îi condamnă la câte 2 ani şi jumătate închisoare; 23 octombrie -Ziarul „Cuvântul Liber" din Tg. Mureş face dezvăluiri privind practica neîncetată a maghiarizării forţate a numelor româneşti în facturile de electricitate şi telefonice; 26 octombrie - Extremişti maghiari au profanat monumentul poetului naţional Mihai Eminescu din centrul oraşului Topliţa, judeţul Harghita. Pângăritorii au desprins placa de marmură, au mânjit cu vopsea bustul poetului şi au scris cuvinte insultătoare pe soclul statuii. Noiembrie 1990 1 noiembrie - Cu prilejul unui turneu la Tg. Mureş al unei formaţii de muzică rock din Ungaria, la Sala Polivalentă din acest oraş are loc o manifestare antiromânească; - Incitarea tinerilor s-a soldat cu distrugeri de mai multe zeci de milioane de lei şi cu strigarea unor lozinci antiromâneşti: „Trăiască Ungaria! Ardealul este unguresc! Ridică-te în picioare ungure! înainte!"
Decembrie 1990 1 decembrie - De Ziua Naţională a României, care a fost sărbătorită la Alba Iulia, reprezentantul UDMR, Szöcs Geza, cere aplicarea pentru minoritatea maghiară „asuprită" de România a Declaraţiei solemne din 1918 de la Alba Iulia. El a numit Transilvania „Ungaria de Est" şi purta în piept o cocardă roşu-alb-verde, ceea ce a dus la incitarea publicului. 16 decembrie - Se întoarce acasă, în satul Ibăneşti, judeţul Mureş, Mihăilă Cofar, victimă a şovinilor şi iredentiştilor maghiari din 20 martie 1990, dintr-un spital din Köln, Germania, unde a fost spitalizat pentru multiple intervenţii neurochirurgicale; 21 decembrie - Poliţia jud. Mureş a descoperit şi dejucat un al doilea plan de acţiune al UDMR de minilovitură de stat la Tg. Mureş, programată pentru această zi, cu ocazia comemorării eroilor căzuţi în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Aceasta prevedea: 1. Ocuparea prefecturii, primăriei, poştei şi radioului şi declararea municipiului Tg. Mureş drept oraş independent; 2. Blocarea tuturor căilor principale de acces în municipiul Tg. Mureş; 3. Constituirea imediată de trupe de ordine locale şi a unui comandament provizoriu; 4. Judecarea în faţa unui tribunal revoluţionar a celor care nu respectă ordinea; 5. Anihilarea Uniunii Vatra Românească şi a reprezentanţilor acesteia. Ianuarie 1991 Tökes Lazio, Szöcz Geza, Domokos Geza, membri marcanţi ai UDMR, au dat declaraţii în presă despre constituirea unei „Ungarii de Est" pe lângă o „Ungarie de Vest" şi despre necesitatea ca noua Constituţie a României să declare Statul Român „stat multinaţional". Februarie 1991 6 februarie - Senatorul Kiraly Karoly adresează o scrisoare deschisă lui Petre Roman, prim-ministru al României, prin care îi cere drepturi pentru minorităţi; 13 februarie - UDMR coordonează acţiunea propriei Uniuni dar şi a altor minorităţi prezente în Adunarea Constituantă împotriva acelor articole din proiect care declarau România stat naţional unitar; - Domokos Geza, preşedinte UDMR, s-a pronunţat deschis împotriva Statului Naţional Român, susţinând că, în Europa, nu mai există state care să se declare naţionale. Deputatul UDMR Tokay György a atacat şi el ideea de „stat naţional" din proiectul de Constituţie a României, susţinând că se urmăreşte deznaţionalizarea minorităţilor; 27 februarie
-Deputatul UDMR Hosszu Zoltan a cerut ca noua Constituţie a României să recunoască limbile minorităţilor ca limbi cu aceleaşi drepturi ca şi limba română. Martie 1991 13 martie - Deputaţii Varga Attlila şi Démény Lajos au cerut, în numele UDMR, ca textul proiectului Constituţiei României, care cerea interzicerea „îndemnului la exclusivism şi la separatism naţional, etnic, lingvistic" să fie eliminat. Aprilie 1991 20 aprilie -Preotul Ioan Tobă, împreună cu o parte din enoriaşii ortodocşi sunt alungaţi din Cristuru Secuiesc, judeţul Harghita. Pentru a-i determina pe aceştia să plece, iredentiştii locali au dus un adevărat război psihologic, în urma acestei epurări etnice, în oraşul Cristuru Secuiesc au mai rămas 26 de familii mixte; 30 aprilie - La Eger, în Ungaria, are loc Simpozionul Internaţional al maghiarimii cu tema „Trecutul şi viitorul Transilvaniei", finanţat de autorităţile ungare, la care au participat şi reprezentanţii UDMR. Acesta a constituit o încercare de internaţionalizare a problemei Transilvaniei, parte integrantă şi indisolubilă a României. Mai 1991 3 mai -un grup de 5 tineri maghiari de 18-25 de ani, lucrători ai Teatrului maghiar din Timişoara, ajunşi la Tg. Mureş după un spectacol organizat la Odorheiul Secuiesc, dau jos tricolorul de pe statuia ecvestră a lui Avram Iancu din centrul municipiului Tg. Mureş. în paralel, la TVR sunt transmise câteva fragmente din „Reuniunea de la Eger" dedicată trecutului şi viitorului Ardealului, preluate de la televiziunea maghiară, în care pastorul reformat Tökes Laszlo, preşedintele de onoare al UDMR, afirmă: „Ardealul este în pericol de moarte. Este vorba de iminenţa pierderii definitive a Ardealului. Toţi ungurii ardeleni să rămână pe loc, cei plecaţi să se întoarcă, altfel lupta pentru Ardeal îşi pierde rostul. Avem drepturi istorice sacre asupra Ardealului." 15 mai - La Braşov s-a reînfiinţat EMKE – Societatea pentru Cultură din Transilvania. Iniţial, societatea fusese înfiinţată la Cluj în 1855 şi avusese un impact negativ major asupra românilor din Transilvania. Iunie 1991 6 iunie - Conducerea UDMR a aprobat, la Cluj-Napoca, trei documente: 1. Hotărârile Consiliului unional al delegaţilor; 2. Propunere în problema minorităţilor din România; 3. Apel către Conferinţa OSCE privind minorităţile. în Hotărârile Consiliului se exprimă convingerea că Pactele Marilor Puteri nu pot să mai aibă un rol în actualitate (vizându-se Tratatul de la Trianon). în Apelul către Conferinţa OSCE
se contestă dreptul Guvernului României de a-i reprezenta în raporturile externe pe toţi cetăţenii ţării, maghiarii din România dorind a fi reprezentaţi, conform documentului invocat, doar de UDMR; 12 iunie - „La Tg. Mureş viaţa mea este în pericol" a declarat scriitorul Hajdu Gyozö, fondatorul Asociaţiei „Együtt" (împreună), consacrată frăţietăţii românomaghiare, ameninţat în repetate rânduri de UDMR. Septembrie 1991 11 septembrie - UDMR se opune ferm textului din proiectul de Constituţie a României, care afirma că: „Pe teritoriul Statului Român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine", dar textul este votat de majoritatea parlamentară. Ziarele din Ungaria anunţă constituirea la Budapesta a unui guvern al Transilvaniei în emigraţie. Şeful acestui grup era un vorbitor de limbă română, Dan Zaharia, fost puşcăriaş de drept comun. Octombrie 1991 9 octombrie - Deputatul UDMR Hosszu Zoltan se opune articolului 41 din proiectul Legii privind regimul investiţiilor străine, care stabilea că apatrizii şi cetăţenii străini n-au drept de proprietate asupra terenurilor în România; 11 octombrie -Apare în cotidianul de limbă maghiară „Românyai Magyar Szô" comunicatul grupului politic din secuime, condus de vicepreşedintele UDMR Katona Adam. Din grup mai fac parte Szöcs Geza, Kolumban Gabor, Tökes Laszlo, Doina Cornea. Cu această ocazie, grupul politic al UDMR, prin vocea lui Katona Adam, cere transformarea judeţelor Harghita şi Covasna într-o enclavă denumită „Ţara Secuilor"; 19 octombrie - Mai mulţi membri UDMR în frunte cu Katona Adam, „grupul politic al UDMR din ţinutul Secuiesc", au lansat ideea proclamării unei „ţări a secuilor" pe data de 19 octombrie la Lutiţa (localitate din care au pornit represiunile antiromâneşti ale revoluţiei maghiare), stârnind rumoare în opinia publică românească; 20 octombrie -Echipa de raportori ai UDMR-ului din Parlamentul României, prin Szilagyi Zsolt, afirmă la Consiliul Europei că „minoritatea maghiară nu are drepturi în România". Noiembrie 1991 1 noiembrie - Senatorul Kiraly Karoly cere introducerea în Constituţia României a prevederii de folosire a limbii maghiare în administraţie, în acele localităţi în care procentul de maghiari este de peste 10% inclusiv; 6 noiembrie
- După dezbateri tensionate, în Adunarea Constituantă, UDMR a încercat, din nou, prin deputatul Karoly Kerekes, să obţină dreptul de a folosi limba maghiară ca o a doua limbă în stat „în relaţiile cu autorităţile comunale şi orăşeneşti". Grupul Petre Roman-Adrian Severin, din cadrul FSN, a susţinut acest amendament (!!!) 18 noiembrie - UDMR reuşeşte, sprijinită de Preşedintele Camerei, Dan Marţian, şi de grupul FSN Petre Roman- Adrian Severin, să impună în proiectul Constituţiei României ca „procedura juridică" să se desfăşoare şi în alte limbi decât limba română, ceea ce intra în contradicţie flagrantă cu art. 13 din acelaşi proiect al Constituţiei. Un amendament iniţiat de parlamentari români din mai multe partide cerea eliminarea acestui alineat, dar votarea lui a fost sabotată de UDMR, prin instrumentele ei din FSN şi din conducerea Camerei, după dispute aprinse, care au evidenţiat nu numai direcţia antistatală a UDMR, dar şi rolul de complici al unor importanţi membrii FSN. în 12 şi 18 noiembrie, sub presiunea majorităţii parlamentare, alineatul introdus de UDMR împotriva limbii române, ca singura limbă de stat, a fost totuşi respins (la acest succes al apărării identităţii noastre naţionale, rapoartele serviciilor secrete de la Bucureşti, alarmate de acţiunile revanşarde ale omologilor de la Budapesta, au avut un rol hotărâtor). în această perioadă, UDMR, dezaprobată de majoritatea parlamentarilor, lucrează împotriva ideii de Stat naţional, fiind susţinută de parlamentari FSN care le reprezentau interesele; 21 noiembrie -Parlamentul României votează Constituţia, grupul parlamentar UDMR votând împotrivă. Decembrie 1991 8 decembrie - La Referendumul pentru Constituţia României, desfăşurat la această dată, cetăţenii de etnie maghiară (la incitarea UDMR) au votat împotrivă. 1992 - în publicaţia „Erdely Magyorsag", într-un număr special, apare articolul intitulat „România, ultimul imperiu colonial", în care se afirmă: „După dezmembrarea URSS, dezmembrarea Iugoslaviei şi ruperea în două a Cehoslovaciei, ar urma la rând ultimul stat format în mod artificial: România. România este ultimul imperiu colonial al Europei. Deasupra ci pluteşte cântarea prohodului." Ianuarie – martie 1992 - Presiuni infernale ale UDMR, care nu doreşte prefecţi români în Covasna şi Harghita. Iniţial ezitant, guvernul Văcăroiu numeşte cu întârziere pe Adrian Vlad Căşuneanu prefect în Covasna şi pe Ioan Vosloban, în Harghita, dar dublaţi de doi subprefecţi maghiari. Februarie 1992 12 februarie
- Se votează în Parlament, Hotărârea pe marginea Raportului HarghitaCovasna, în care nu s-a folosit formula parlamentară clasică: „Parlamentul aprobă «Raportul Harghita-Covasna»", ci „Parlamentul ia act", ceea ce arată că acţiunile UDMR de sabotare a Hotărârii au avut efect, mai ales apelul la factorii de presiune externi, şi că factorii de decizie din Parlamentul României au intrat deja într-un joc de concesii şi complicităţi cu UDMR. în acest fel, „Raportul Harghita-Covasna", care trebuia să reimpună autoritatea Statului Român în judeţele Covasna şi Harghita a rămas fară efect; 18 februarie - Candidatul „independent" la Primăria Municipiului Tg. Mureş, Pokorny Ştefan, susţinut de UDMR, este prins cu falsuri. în urma probelor prezentate, Curtea Supremă de Justiţie anulează alegerile locale şi acestea sunt reprogramate; 20 februarie - Un grup de turişti români au fost torturaţi de Poliţia din Debrecin, în Ungaria. Din cei 14 turişti aflaţi în grup, cei 3 turişti maghiari au fost lăsaţi să plece în timp ce românii au fost încătuşaţi şi torturaţi. Martie 1992 - UDMR organizează o demonstraţie de protest la Sf. Gheorghe, în piaţa centrală, împotriva prefectului român numit, cu sloganul: „Murim, luptăm, prefect maghiar apărăm!" 14 martie - 11 elevi români din Cluj Napoca, repartizaţi la practică la Şcoala „UCECOM" din Odorheiul Secuiesc, au fost bătuţi de maghiari pentru că vorbeau pe stradă româneşte. Infractorii şovini le-au spus: „Decât să vorbiţi româneşti mai bine tăceţi"; 19 martie -Asociaţia „Steagul Ţării" din Ungaria şi-a propus să construiască în fiecare localitate din Transilvania şi Banat câte un obelisc dedicat soldaţilor unguri căzuţi în primul război mondial. Sigla Asociaţiei reprezenta conturul „Ungariei Mari"; 21 martie -A fost distrus obeliscul din Ditrău (jud. Harghita), dedicat eroilor români din primul război mondial. în schimb, la Sâncrăieni şi Sântimbru, au fost construite 2 obeliscuri iredentiste dedicate soldaţilor maghiari căzuţi în cele 2 războaie mondiale; 26 martie - UDMR răspândeşte în ţară „Manifestul lui Anderson Vodă" , din Los Angeles, care declara independenţa Transilvaniei sub custodia Ungariei. Aprilie 1992 8 aprilie
- La Miercurea Ciuc, în organizarea lui Tokés Laszlô, are loc un miting „ecumenic", cu tentă antiromânească, la care participă 25.000 de locuitori. Mai 1992 13 mai - Oficiul central „FIDESZ" din Budapesta a intenţionat să organizeze cu ajutorul UDMR la Cluj Napoca o conferinţă internaţională pe tema autoguvernării în Ardeal, fără participare românească. Primarul municipiului Cluj Napoca, Gheorghe Funar, a dispus suspendarea acesteia; 29 mai - UDMR cere dreptul de a participa la tratativele diplomatice românoungare. în acest sens, conducerea acesteia face demersuri către cele două guverne. Partea română respinge propunerea. Iunie 1992 29 iunie - în judeţul Harghita se renunţă la formula un prefect şi doi subprefecţi, noul prefect al judeţului este Doru Ioan Osloban, iar subprefect Vârdai György. Nemulţumită, UDMR organizează la Miercurea Ciuc manifestaţii de stradă, iar în Parlament contestă schimbările efectuate în cele două judeţe; - La Oradea are loc un congres naţional al UDMR , ale cărui concluzii publicate în presa vremii au fost: „Minoritatea maghiară din România este mai asuprită decât pe vremea dictaturii ceauşiste; drepturi egale înseamnă pentru o minoritate asimilare; minorităţii maghiare trebuie să i se asigure drepturi colective; maghiarii din România se declară subiect politic de sine stătător, parte constitutivă de stat, naţiune coparteneră, asociindu-se la putere naţiunii române; numai un arbitraj internaţional poate da o soluţie modernă problemei Transilvaniei, soluţie pregătită pentru momentul când va ajunge la putere opoziţia democratică" (încă o dovadă că UDMR pregătea din timp acţiunile sale ulterioare din timpul guvernării CDR). August 1992 27 august - Are Ioc la Budapesta Congresul Uniunii Mondiale a Ungurilor din Ardeal, ocazie cu care România este ponegrită în fel şi chip; 28 august - Scriitorul dizident Hajdu Gyözo prezintă în revista „Totuşi iubirea" declaraţia unui membru marcant al UDMR din secuime: „Ia aminte, pe noi românii nu ne interesează. Noi vrem să ne despărţim de ei, vrem să trăim separat de ei. Românii ne pot mulţumi că, în decembrie 1989, deşi aveam armele în mână şi puteam ocupa Transilvania, noi n-am facut-o totuşi". Septembrie 1992 - în Camera reprezentanţilor din Congresul SUA, congressman-ul american de origine maghiară Tom Lantos cere ca României să nu i se acorde clauza naţiunii celei mai favorizate, motivând că, în ţara noastră, sunt încălcate
în mod consecvent libertăţile confesionale şi drepturile minorităţilor, în special cea maghiară. Octombrie 1992 - Finanţate (şi) prin intermediul unor fundaţii şi firme (sub formă de reclamă) din Ungaria, cotidianul „Românyai Magyar Szô" şi revista „Erdely Magyarszâg" publică în mod repetat articole denigratoare la adresa României, incită la acţiuni îndreptate împotriva intereselor fundamentale ale ţării; 25 octombrie -Parlamentarii UDMR aleşi în Parlamentul României jură în Catedrala Sf. Mihail din Cluj Napoca credinţă „poporului care le-a încredinţat mandatul, slujirea drepturilor colective" şi se angajează să militeze pentru autoadministrarea pe baza principiului autonomiei comunitare. Decembrie 1992 2 decembrie -Are loc profanarea bisericii ortodoxe din Cenadul Unguresc, din Ungaria; - Deputatul UDMR Sinko Ştefan protestează violent contra repunerii plăcii cu textul lui Nicolae Iorga pe soclul grupului statuar Matei Corvin din piaţa centrală a oraşului Cluj-Napoca, de către primarul Gheorghe Funar. Ianuarie 1993 - UDMR propune o Lege a minorităţilor naţionale prin care se cerea: autodeterminare, identitate colectivă, drepturi colective, dreptul comunitar al minorităţilor, drepturi specifice ale minorităţilor, utilizarea liberă a simbolurilor naţionale minoritare coincizând cu ale unor state străine, separarea integrală a învăţământului minoritar de cel român etc., adică revendicări potrivnice standardelor europene. Legea nu intră în dezbaterea parlamentară; 10 ianuarie - La Cluj Napoca au loc acţiuni provocatoare ale maghiarilor. In cursul nopţii, tabla indicatoare oficială a denumirii localităţii a fost înlocuită cu una ungurească, în locul denumirii Cluj-Napoca a apărut Kolozsvari; 27 ianuarie - Apare în peisajul politic antiromânesc jurista austriacă de origine maghiară, Eva Maria Barki, născută în România – Transilvania. Este autoarea şi susţinătoarea teoriei federalizării României şi autonomiei Transilvaniei. Februarie 1993 4 februarie - Ziarul „New York Times" dă publicităţii o ştire conform căreia oficialităţile ungare vorbesc de un sprijin susţinut în efortul de autonomie al minorităţii maghiare din statele învecinate. Se vorbeşte chiar de un posibil conflict etnic în această zonă, inclusiv în România; 10 februarie - Se semnalează acţiuni ale UDMR în zona ceangăilor din Moldova în vederea maghiarizării lor. Martie 1993 2 martie
- La Târgu Mureş are loc o consfătuire secretă a UDMR pe tema autoguvernării Transilvaniei; 3 martie - Liderul UDMR Laszlo Tökes a afirmat: „se continuă în România purificarea etnică a maghiarilor". Declaraţia a fost făcută la o conferinţă de presă în SUA şi la sediul Guvernului Ungariei. Aprilie 1993 6 aprilie - UDMR nu este de acord, conform declaraţiei lui Marko Bela, ca în fruntea judeţelor Harghita şi Covasna să fie prefecţi români; 8 aprilie - Guvernul României îl numeşte pe Vlad Adrian Căşuneanu prefect de Covasna. UDMR protestează prin incitare la nesupunere civică, iar Laszlo Tökes cere internaţionalizarea cazului; 23 aprilie - Premierul maghiar Joszef Antal condiţionează semnarea tratatului de bază cu România de înfiinţarea la Cluj Napoca a Consulatului maghiar şi a Universităţii „Bolyai". Declaraţia a fost făcută în urma vizitei lui Marko Bela la Budapesta; 29 aprilie -Are loc scandalul „Afacerea sugarilor" prilejuit de deplasarea unor femei gravide din Harghita şi Covasna să nască în Ungaria, Ia Szegcd. Motivul deplasării a fost că, în România, nu le sunt acordate condiţiile necesare. Femeile şi-au abandonat apoi copii pentru înfiere. Mai 1993 13 mai -Continuă manifestările organizate de UDMR la Gheorgheni împotriva prefectului român; 29 mai -Arpad Goncz, preşedintele Ungariei, nu este de acord cu principiul inviolabilităţii graniţei cu România, cuprins în Tratat. Iunie 1993 16 iunie -Kincses Elod, cunoscut pentru atitudinea sa antiromâ-nească şi pentru pogromul organizat la Târgu Mureş în martie 1990, dă ultimatum Poliţiei Române pentru încetarea urmăririi sale penale în vederea întoarcerii în ţară. August 1993 5 august - UDMR trimite un „Memorandum" la Consiliul Europei prin care se opune admiterii României în acest for -deoarece în ţară se manifestă un „naţionalism exacerbat", existenţa unor partide „naţionalist-extremiste" şi a „mişcării legionare", denaturând realităţile; - Noul preşedinte al UDMR, Marko Bela, prezidează redactarea Memorandumului în care UDMR reclamă România Consiliului Europei, datorită extremismului unor partide şi Constituţiei intolerante cu minorităţile. Un documentar, „Situaţia maghiarilor în statul român (1918-1993)", dubla
Memorandumul, care cerea ca România să nu fie primită în Consiliul Europei. Marko Bela se afişează ca un adversar al Statului român. Octombrie 1993 4 octombrie - România a fost admisă în Consiliul Europei la Strasbourg, cu o singură abţinere: Ungaria! 5 - 6 octombrie - Deputatul Borbely Imre şi senatorul Magyari Lajos au solicitat în Camera Deputaţilor, respectiv Senat, păstrarea unui moment de reculegere în memoria celor 13 generali executaţi la Arad, în 1848, de către trupele imperiale austriece; 1 6 - 1 7 octombrie - La Eger, Ungaria, are loc Conferinţa Uniunii Mondiale Ardelene, „Prezentul şi viitorul Ardealului". Printre ideile iredentiste promovate a fost şi cea conform căreia „guvernul ungar trebuie să garanteze frontierele României şi să creeze premise pentru desfiinţarea acelor hotare care au despărţit poporul ungar." Februarie 1994 1 februarie - La Târgu Mureş, episcopul Tökes Laszlo, preşedintele de onoare al UDMR, organizează în cetatea oraşului un miting „religios" în care ruga credincioşii să nu uite că, în anumite locuri din Transilvania, sunt majoritari, dar nu au drepturi. Alte asemenea manifestări „religioase" au avut loc la Aiud, Oradea, Miercurea Nirajului, Baraolt; 5 februarie - Fostul demnitar comunist şi lider UDMR, Kiraly Karoly, şi-a prezentat memoriile „Amintiri din revoluţie", o lucrare cu foarte multe denaturări şi accente antiromâneşti; 9 februarie - UDMR s-a opus din răsputeri votării Legii învăţământului, definitivată încă din 1992, contribuind din plin la amânarea adoptării ei. Nagy Benedict (UDMR) declara în Comisia de învăţământ a Camerei Deputaţilor că „pentru copilul maghiar învăţarea limbii române este ca o traumă." UDMR cere ca formula „obligativitatea însuşirii limbii române" să fie înlocuită cu „obligativitatea studiului limbii române", deşi limba română era, prin Constituţia României, limbă de stat; 23 februarie - în oraşul Györ din Ungaria a luat fiinţă Societatea Miklos Horthy, al cărui obiectiv declarat este lupta împotriva Tratatului de la Trianon. Martie 1994 24 martie -în municipiul Tg. Mureş, un consilier UDMR cere înscrierea pe ordinea de zi a unui proiect de hotărâre privind introducerea inscripţiilor bilingve;
29 martie - Sfătuit de serviciile secrete, care prefaţaseră un schimb de spioni cu Ungaria, preşedintele Ion Iliescu graţiază printr-un decret prezidenţial 8 maghiari condamnaţi pentru crimele oribile săvârşite în localităţile Zetea şi Dealu din judeţul Harghita, în decembrie 1989. Aprilie 1994 29 aprilie - într-un interviu televizat, difuzat pe canalul 4 Budapesta, fostul ministru de externe al Ungariei, Gyula Horn, recunoaşte că, în decembrie 1989, Ungaria pregătea o intervenţie armată în România. Mai 1994 11 mai - Uniunea Mondială a Ziariştilor Unguri„ întruniţi la Budapesta într-o conferinţă, înaintează Consiliului Europei o scrisoare prin care îl reclamă pe preşedintele României, Ion Iliescu, pentru că n-a graţiat decât o parte din maghiarii care au comis crime în decembrie 1989 în secuime, arătând că Cseresnyes Pal, cel care a încercat să-1 omoare pe Mihai Cofariu pe 20 martie 1990 (la Târgu Mureş), se mai află în închisoare. iunie 1994 16 iunie -în judeţele Harghita şi Covasna autorităţile locale iau măsuri anticonstituţionale care au drept scop accentuarea autonomiei pe criterii etnice. în Harghita, Consiliul Judeţean cere ca gardienii publici să aibă domiciliul stabil în locul unde îşi desfăşoară activitatea şi să cunoască în mod obligatoriu limba maghiară. La Gheorgheni, consiliul local se autointitulează „organ legislativ decizional". Iulie 1994 2 iulie - Presa maghiară ia atitudine împotriva acţiunii Poliţiei şi a Direcţiei de drumuri şi poduri de îndepărtare a indicatoarelor bilingve instalate neoficial. UDMR trimite pe această temă o nouă plângere Consiliului Europei afirmând că s-a încălcat astfel voinţa colectivă a comunităţilor săteşti; 6 iulie - Votarea Legii învăţământului în Camera Deputaţilor fară amendamentele UDMR aduce după sine proteste ale UDMR la tribuna Camerei, dar şi în stradă. La Cluj Napoca o manifestaţie UDMR, în piaţa centrală, anunţă un boicot şcolar contra proiectului Legii învăţământului, acuzând autorităţile române că duc o politică de deznaţionalizare; - Vicepreşedintele UDMR este acuzat de ai săi de deturnarea a milioane de forinţi provenite din Ungaria şi destinate maghiarimii din Ardeal; 16 iulie - întrunit la Cluj Napoca, Consiliul reprezentanţilor UDMR a hotărât luarea unor măsuri ferme împotriva proiectului la Legea învăţământului aprobat de
Camera Deputaţilor. în acest sens, s-a decis declanşarea unui boicot al cursurilor şcolare, chemându-şi etnicii la nesupunere civică; 20 iulie - Postul de televiziune DUNA TV din Budapesta, într-o emisiune a Fundaţiei culturale a maghiarilor, difuzează comentarii tendenţioase cu grave inexactităţi privind procesele intentate de justiţia română criminalilor din decembrie 1989 de la Zetea, Dealu, Cristuru Secuiesc -judeţul Harghita. Septembrie 1994 25 septembrie - A fost instalat la Miercurea Ciuc episcopul Ioan Sălăjan. Mass-media ungurească a prezentat acest eveniment în termeni jignitori pentru participanţi, inserând şi declaraţia UDMR în care înscăunarea episcopului era considerată: „o demonstraţie de forţă", „îndreptată împotriva maghiarimii locale", „o demonstraţie arogantă", „brutalitatea cu care puterea nc-a impus sărbătoarea nesolicitând aprobarea, abuzând în mod arţăgos de puterea pe care au primit-o temporar". Octombrie 1994 - în mai multe oraşe din Transilvania, UDMR a scos în stradă copii maghiari, de la şcoală, pentru a protesta împotriva proiectului Legii învăţământului, practic împotriva limbii române; 5 octombrie -într-o conferinţă ţinută la Györ, ministrul de externe ungar Kovacs Laszlo a afirmat că Ungaria nu renunţă la principiul modificării graniţelor pe cale paşnică; 6 octombrie -Avocata Eva Maria Barki din Viena, preşedinta Comitetului Internaţional pentru Transilvania, participă la Târgu-Mureş, la biserica unitariană, la o întâlnire cu liderii UDMR, vorbind despre „situaţia grupurilor de popoare din noua Europă" şi propunând federalizarea României, pentru a deveni mai atractivă Europei; 8 octombrie - Proteste ale UDMR pentru inscripţionarea bilingvă de către Inspectoratul General al Poliţiei a inscripţiilor de pe faţadele posturilor de poliţie din judeţul Harghita; 26 octombrie - UDMR promovează tot mai mult în eter principiile autoguvernării şi ale autodeterminării, ca acţiuni premergătoare ale procesului de federalizare a României. Noiembrie 1994 4 noiembrie -Preşedintele UDMR, Marko Bela, declară ziarului newyorkez „Amerikai Magyar Nepszava" că: „Dacoro-mânismul este fascismul actual românesc, care a luat formă concretă prin Vatra Românească
Dacoro-mânismul este o ideologie rasistă cine este apostolul dacoromânismului acela este criminal"; 10 noiembrie - Unul din liderii târgumureşeni ai UDMR, fugit în Ungaria după evenimentele din martie 1990, Czire Denes, publică în „Erdely Magyorsag" un articol în care batjocoreşte întreaga noastră istorie, reluând teza imigrării noastre din sudul Dunării. Decembrie 1994 11 decembrie -Consiliul Reprezentanţilor UDMR lansează la Cluj Napoca un „ Apel către opinia publică europeană, către toţi confraţii noştri care doresc făurirea democraţiei şi a unei vieţi libere, paşnice şi drepte". Din contextul acestui Apel citez: „ne-am înşelat înzecit în speranţele noastre în locul ideologiei comuniste dispărute, au apărut neotota-litarismul, naţionalismul, şovinismul, xenofobia şi, din lada de gunoi a istoriei, a reapărut ideea de stat naţional"; - La recomandarea Budapestei, Consiliul Reprezentanţilor al UDMR adoptă o „Declaraţie" în care se susţine că SRI ar fi întocmit o „listă neagră" cu persoanele care urmează să fie lichidate, printre care se numără şi Tökes Laszlo; - Primarul UDMR, Szasz Jenö, cere fundaţiei elveţiene „Basel Hilft" schimbarea destinaţiei clădirii Orfelinatului din Odorhei, ocrotirea copiilor români cu handicap, în care intenţionează să înfiinţeze o universitate maghiară. Fundaţia „Basel Hilft", pentru a scăpa de presiunea şi agresivitatea udemeristă, donează clădirea unei Congregaţii de maici greco-catolice subordonate Mitropoliei greco-catolice de Alba Iulia -Făgăraş. Refuzul Asociaţiei elveţiene va declanşa o adevărată campanie represivă udemeristă împotriva ei. Ianuarie 1995 - începe seria de acţiuni ale UDMR pe marginea autoguvernării şi autodeterminării Transilvaniei; 4 ianuarie -Radio „Kossuth" organizează dezbaterea pe tema „Modul în care organizaţiile politice pot influenţa sfera de acţiune a autoguvernării din Ardeal"; 7 ianuarie - Marko Bela prezintă la Cluj-Napoca „Programul de autonomie al UDMR", document care probează atentatul la integritatea statului român; 13 ianuarie - Marko Bela propune înfiinţarea unui Consiliu Naţional pentru autodeterminarea teritorială a etniei maghiare din România, scopul fiind reînfiinţarea regiunii autonome maghiare pe teritoriul judeţelor Harghita, Covasna şi Mureş;
18 ianuarie - La 5 ani de la aniversarea UDMR, la Cluj Napoca a fost lansat programul de autonomie al UDMR, document care contravine articolului 1 din Constituţia României; 30 ianuarie -După lungi dispute în presă şi în Parlament, CDR adoptă un comunicat în care învinuieşte Puterea de la Bucureşti pentru „divergenţele cu privire la statul naţional unitar, autonomia comunitară pe criterii etnice şi autonomia regională". Comunicatul CDR este calificat de „Jurnalul Naţional" din 1 februarie 1995 „act de înaltă trădare"; 31 ianuarie -La Strasbourg, în faţa Consiliului Europei, senatorul UDMR György Frunda denunţă „intoleranţa, xenofobia, antimaghiarismul şi antisemitismul" partidelor (PUNR, PRM, PSM), cerând ajutor Europei pentru „umilita" populaţie maghiară din România. Februarie 1995 4 februarie - Se dezveleşte la Odorhei statuia lui Orban Balaş, cu recuzita de rigoare: imn unguresc, steaguri ungureşti şi discursuri antiromâneşti, în prezenţa consilierului Traian Chebeleu, reprezentantul Preşedinţiei României, ceea ce arată o slabă conştiinţă a suveranităţii româneşti la instituţia cheie a României, condusă la acea dată de Ion Iliescu; 14 februarie - Jimmy Carter, fostul preşedinte al SUA, invită la Atlanta reprezentanţii UDMR şi oficialităţi guvernamentale române pentru o „mediere", terminată în coadă de peşte. UDMR propune rezolvarea autodeterminării în România după model finlandez; 24 februarie - La Sfântu Gheorghe, UDMR pune bazele „Consiliului în domeniul administraţiei locale", ca organ suprem al consilierilor, primarilor şi viceprimarilor aleşi pe listele UDMR. Este un prim pas de scoatere a acestora de sub jurisdicţia românească. Se urmăreşte transformarea UDMR într-o supraorganizaţie de autoguvernare etnică şi transpunerea graduală a periculoasei utopii de autonomie teritorială pe criterii etnice. Aprilie 1995 18 aprilie - în satul Balda, comuna Sărmaş, judeţul Mureş, indivizi neidentificaţi au distrus drapelul României arborat pe faţada şcolii generale din sat. Fapte asemănătoare au fost semnalate şi la grădiniţa de copii din Sărmaş; 29 aprilie - UDMR încearcă înregimentarea ceangăilor, dar întrunirea de la Cleja eşuează şi românii catolici (aşa-zişii ceangăi) ard cărţile ungureşti şi cântă
cântece patriotice româneşti, alungând reprezentanţii UDMR şi musafirii neinvitaţi de la Budapesta. Mai 1995 5 mai -Ungaria cere României aplicarea Recomandării 1201, dar nu este de acord cu aplicarea acesteia acasă la ea; 10 mai -într-un turneu de 10 zile în America, la invitaţia Fundaţiei Ungare pentru Drepturile Omului, Laszlo Tökes a imputat SUA că nu este destul de severă cu România, întrucât aceasta nu respectă drepturile minorităţilor; 26 – 28 mai -La Congresul al IV-lea al UDMR (Cluj Napoca) se arborează drapelul Ungariei şi se cântă imnul naţional al Ungariei, conduită separatistă, care provoacă reacţii de condamnare în Parlamentul României, chiar şi printre susţinătorii UDMR. Laszlo Tokes propune înlocuirea termenului de minoritate naţională cu cel de comunitate naţională autonomă. Congresul al IV-lea al UDMR adoptă un nou Program şi un nou Statut, prin care îşi propune validarea legislativă a diferitelor forme de autonomie, inclusiv teritorială. Iunie 1995 6 iunie - Se propagă conceptul de autonomie a secuilor; 15 iunie - Primul-ministru al Ungariei, Gyula Horn, a telefonat, la intervenţia UDMR, preşedintelui României, Ion Iliescu, amestecându-se în treburile interne ale statului român, prin cererea de modificare a Legii învăţământului din România, care urma să fie promulgată; - Tot atunci, Marko Bela, preşedintele UDMR, a adresat o scrisoare reuniunii şefilor de state din ţările membre ale Uniunii Europene de la Cannes, denunţând Legea învăţământului din România, ca lege antiminoritară. Iulie 1995 4 iulie - în şedinţa Consiliului Reprezentanţilor UDMR au fost lansate chemări la nesupunere civică; 5 iulie - în săptămânalul „Hungarian Sunday" din 28 mai 1995, din Ungaria, a apărut o dezbatere pe tema independenţei Ardealului; 6 iulie - „Eroul-martir" al UDMR, Kincses Elod se întoarce „din exil" la Târgu Mureş. Momentul a fost amplu mediatizat de echipa DUNA TV. El fugise din România imediat după evenimentele din martie 1990, în care a fost puternic implicat; 29 iulie - UDMR a organizat la Albeşti, Sighişoara, comemorarea a 146 de ani de la moartea lui Petöfi Şandor. A fost folosit prilejul pentru a se plânge de lipsa drepturilor în România;
- Scriitorul Süto Andras, afirmă la DUNA TV că Legea învăţământului din România „pune în spinarea copiilor maghiari poveri uriaşe". August 1995 31 august - Sc descoperă documentul intitulat „Planul Habsburg al Cavalerilor de la Malta", care vorbeşte despre realizarea unei Confederaţii dunărene prin desprinderea unor zone după modelul Ungariei Mari. Septembrie 1995 29 septembrie - Eva Maria Barki, cunoscută pentru ideile sale de federalizare a României afirmă că „doctrina militară română prevede intervenţia armatei în cazurile în care minorităţile participă la acţiuni care tulbură liniştea publică." Octombrie 1995 31 octombrie - Laszlo Tökes trimite o scrisoare lui Ion Iliescu şi Arpad Göncz, preşedintele Ungariei, în care îşi exprimă dorinţa ca „şi comunitatea naţională maghiară din România să-şi ia partea ei constructivă în procesul de normalizare a relaţiilor interstatale româno-maghiare". Motivarea scrisorii este formulată în termeni jignitori la adresa Poporului Român. Noiembrie 1995 1 noiembrie - într-o conferinţă de presă de la Geneva, preşedintele de onoare al UDMR, Laszlo Tökes, se plânge din nou Europei de „discriminările" la care este supusă minoritatea maghiară din România, despre purificarea etnică pe care ar practica-o Statul Român prin „stabilirea în secuime a armatei şi a altor populaţii"; - UDMR Covasna hotărăşte ca cetăţenii de limbă maghiară să poarte în semn de protest brasarde şi steaguri albe şi să facă lanţuri umane. Liderii UDMR din Cluj-Napoca, în frunte cu Môlnôs Lâjos, anunţă o grevă a foamei contra aceleiaşi Legi a învăţământului promulgată pe data de 24 iulie 1995. Decembrie 1995 6 decembrie - La Sf. Gheorghe, UDMR organizează un spectacol cu strigături, tot în semn de protest, contra Legii învăţământului, aducând circa 3.000 de elevi (de la grădiniţe, şcoli primare, liceu) în faţa Prefecturii; 12 decembrie - Katona Adam solicită în ziarele „Szabadsag" şi „Erdely Naplo" din Cluj ca „toţi cei care candidează la diferite funcţii în UDMR să provină din rândul acelora care pot să probeze puritatea obârşiei lor etnice, să nu se fi căsătorit cu persoane de altă origine etnică şi să fi urmat numai şcoli în limba maghiară". Cererea lui Katona declanşează un scandal imens chiar în UDMR; -Apare la Budapesta cartea fostului nomenclaturist comunist şi lider al UDMR, Kiraly Karoly, intitulată „Cu cărţile pe faţă", în care abordează perioada comunistă când dispunea de diferite funcţii în partid şi făcea şi dizidentă în contul maghiarimii. în partea a doua, cartea descrie perioada postdecembristă pe care o abordează în stil antiromânesc;
- UDMR anunţă încetarea acţiunilor de „nesupunere civică". Majoritatea acţiunilor UDMR au fost transmise prin Budapesta mass-mediei occidentale şi cercurilor influente, contribuind la imaginea unei Românii nedemocratice, în afara standardelor europene. 1996 - începând din acel an, Uniunea Cercetaşilor Maghiari din România, în colaborare cu cea din Ungaria şi cu Uniunea Mondială a Cercetaşilor Maghiari (SUA), finanţată de Guvernul Ungariei şi de fundaţiile „Sörös", organizează tabere de tip paramilitar în Transilvania (Zizin, Zămeşti -Braşov, peştera Mereşti – Harghita etc.), unde se exersează orientarea în teren, supravieţuirea în condiţii grele, radiotelegrafia, artele martiale etc., în uniforme de tip militar. în Carpaţii Estici şi Sudici membrii acestor tabere identifică vechea graniţă a Austro-Ungariei cu România şi ridică uneori borne cu culorile drapelului Ungariei; Ianuarie 1996 10 ianuarie - Preşedintele UDMR, Marko Bela, afirmă că „Dacoromânismul este o ideologie rasistă, dar nu apare aşa, fiind camuflată de ea însăşi." 12 ianuarie - Se întruneşte Consiliul Reprezentanţilor Unionali (CRU). Cu acest prilej, senatorul Csapo Jozsef a prezentat Proiectul statutului de autonomie personală a comunităţii maghiare din România, cerând nu egalitate şi drepturi, ci „egalitate reală şi totală" a minorităţii maghiare; 17 ianuarie - într-un interviu acordat de deputatul UDMR Borbely Imre, cu ocazia întrunirii la Odorheiul Secuiesc a Consiliului reprezentanţilor UDMR, acesta a susţinut: „în România nu există numai condiţii, ci şi necesitatea federalizării. Istoria şi geografia ţării sunt de aşa natură încât mentalităţi diferite s-au concentrat în entităţi geografice separate"; 23 ianuarie - Lecţii de maghiarizare: la Televiziunea română se continuă o politică vehement antiromânească. Februarie 1996 6 februarie - Opinie ungurească apărută în ziarele budapestane, cu ocazia negocierii Tratatului româno-ungar: „Prin Tratatul de la Trianon, României i-a fost atribuit un teritoriu locuit în majoritate de maghiari, ca şi porţiuni din partea de răsărit a Ungariei"; 17 februarie - Semnarea Tratatului româno-ungar este condiţionată de partea ungară de participarea UDMR la negocieri. Martie 1996 3 martie
- Marko Bela cere Guvernului Ungariei să includă în Tratatul de bază cu România toate cererile UDMR; 15 martie -Ziua declanşării revoluţiei ungare de la 1848 a fost sărbătorită, sub îndrumarea UDMR, peste tot în Transilvania cu steaguri ale Ungariei, cu imnul Ungariei, cu declaraţii revizioniste şi ameninţări la adresa Statului Român. în acea zi, Transilvania a fost pur şi simplu invadată de demnitari din Ungaria, foşti sau în funcţie, care cereau, între altele, „respectarea simbolurilor istorice maghiare". Presiunea exercitată avea rostul, din partea UDMR, de a determina partea română să accepte toate cererile maghiare legate de Tratatul cu Ungaria, care intra într-o fază finală. Aprilie 1996 8 aprilie - Subofiţerul de poliţie român Nicolae Ion Bontaş este asasinat la Odorhei de către 6 huligani unguri, membri ai UDMR. Mai 1996 - Guvernul României a finalizat un acord de comerţ liber cu Ungaria (vezi materialul publicat în paginile următoare), vizând desfiinţarea taxelor vamale între România şi Ungaria din data de 1 ianuarie 1997; 20 mai -La cel de-al 41-lea Congres al Uniunii Federaliste a Minorităţilor Naţionale Europene, care a avut loc la Timişoara, Tökes Laszlo declară că „autonomia etnică este unica soluţie"; 22 mai -Conducerea UDMR-ului a adoptat hotărârea 108 privind „Proiectul de statut pentru autonomia socială şi culturală a maghiarilor". Iunie 1996 - UDMR se face vinovat de blocarea construirii unui edificiu pentru copiii orfani la Odorhei, de către o fundaţie elveţiană, „Basel Hilft", care a donat clădirea unor călugăriţe greco-catolice. Consiliul local Odorhei, compus din membri UDMR, transmite constructorului orfelinatului cererea ca noua clădire să fie dată în proprietatea şi administrarea Asociaţiei de binefacere „Caritas" din Odorhei, aflată sub egidă udemeristă; 8 iunie -Miting în „Piaţa Eroilor" din Budapesta împotriva Tratatului de la Trianon şi în favoarea revizuirii graniţei cu România; 23 iunie - La Oradea este dezvelită statuia principesei Lorântffy, pe locul statuii lui Mihai Eminescu, distrusă şi aruncată în râul Criş de către horthyşti în timpul ocupaţiei ungare (1940-1944). Iulie 1996 4 iulie
- Se organizează la Budapesta o conferinţă cu tema „Ungaria şi minorităţile maghiare din străinătate", cu participarea Guvernului maghiar. Participanţii au adoptat o Declaraţie în 11 puncte, prin care Guvernul Ungariei se angajează să sprijine tendinţele de separatism şi segregaţie ale minoritarilor unguri de oriunde, prin promovarea conceptului antidemocratic de autonomie pe baze etnice ale ungurilor din afara Ungariei. Evident, primul stat vizat este Statul român; 5 iulie - Declaraţia de la Budapesta este semnată de ministrul de externe al Ungariei, Kovâcs Laszlo, de reprezentanţi ai partidelor parlamentare din Ungaria şi ai organizaţiilor reprezentative ale maghiarilor de peste hotare. Din România au fost prezenţi preşedintele UDMR, Marko Bela, preşedintele de onoare al UDMR, Laszlo Tökes, Takacs Csaba, Dezsi Zoltan şi alţii; 13 iulie - UDMR, prin Consiliul Reprezentanţilor săi, a decis în unanimitate să-şi asume acest document revizionist şi antiromânesc. Tot atunci se stabileşte candidatul UDMR la Preşedinţia României, în persoana senatorului György Frunda, în al cărui program UDMR decide să includă tezele Declaraţiei de la Budapesta. 16 iulie - La dezbaterile de la Sfântu Gheorghe privind desemnarea candidatului UDMR la preşedinţia României, Gyorgy Frunda a afirmat că, în eventuala câştigare a alegerilor, UDMR va desemna ca prim-ministru pe Smaranda Enache, preşedinta Ligii ProEuropa, cunoscută pentru atitudinea ei antiromânească; 18 iulie - Este dată publicităţii „Declaraţia de la Budapesta", document prin care statul ungar susţine politica autonomistă a minorităţii maghiare din afara graniţelor Ungariei, deci şi din România. August 1996 14 august -Consiliul local Odorhei sigilează şi încuie cu lacăte, prin abuz, clădirea Orfelinatului românesc, confiscând o proprietate particulară; 28 august - UDMR face presiuni asupra guvernului ungar pentru punerea unui accent mai mare în Tratatul româno-ungar pe autonomia etnică. Septembrie 1996 - UDMR agită spiritele din Odorhei, sindicatele din Odorhei anunţând că vor demola Orfelinatul românesc, pentru a nu permite „colonizarea călugăriţelor românce". Acestea erau doar patru la număr! 3 septembrie
-Cu ocazia discutării Tratatului bilateral cu România, politicienii din parlamentul ungar au făcut următoarele declaraţii: Orban Viktor (FIDESZ) – „Un tratat care nu rezolvă situaţia celor două milioane (?!) de unguri pe care două diktate i-au aservit României, nu poate ameliora relaţiile dintre cele două ţări. Oricum, pentru orice tratat bilateral, condiţia este autonomia secuilor."; Kapronczy Mihaly (MDF) – „Unul din principalele defecte ale tratatului este că nu prevede posibilitatea modificării paşnice a graniţelor." 16 septembrie - Se semnează Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Ungaria; 26 septembrie - Senatul României aprobă, cu o grabă suspectă, Tratatul cu Ungaria. Sub presiunea UDMR, dar şi a forţelor politice externe care o susţineau, Guvernul României încalcă procedurile parlamentare, Regulamentul Senatului, introducând în procedură de urgenţă dezbaterea Tratatului cu Ungaria. România a semnat astfel o pagină de capitulare a propriei diplomaţii, iar UDMR a obţinut o mare satisfacţie. Asta în timp ce, în presă, apar articole tot mai numeroase privind situaţia dramatică a românilor minoritari din judeţele Harghita şi Covasna. Octombrie 1996 3 octombrie - Camera Deputaţilor aprobă şi ea Tratatul cu Ungaria, pecetluind această pagină ruşinoasă a diplomaţiei româneşti. Noiembrie 1996 4 noiembrie - La emisiunea în limba maghiară a TVR, Marko Bela declara: „Vom merge cu aceia care ne vor asigura independenţa individuală şi colectivă şi ne vor garanta dreptul de a decide în toate problemele ce privesc comunitatea maghiară din România". Iată deci oferta de colaborare din partea UDMR, acceptată ulterior de PDSR (PSD). Decembrie 1996 6 decembrie - Politicienii opoziţiei din Ungaria critică faptul că, în Tratat, nu se specifică modificarea paşnică a frontierelor; 10 decembrie - Parlamentul Ungariei ratifică Tratatul cu România; 12 decembrie - UDMR, organizaţie ostilă Statului Român şi Constituţiei României, a fost acceptată la guvernare; 18 decembrie - Kirâly Karoly, fostul disident comunist şi activist de frunte al UDMR, aflat în retragere, le spune noilor aleşi ai minorităţii maghiare că „la adăpostul legilor din România se poate acţiona în voie"! 19 decembrie
- Eva Maria Bârki, militantă pentru federalizarea României, atrage atenţia noului preşedinte al României, Emil Constantinescu, să nu uite că alegerea sa se datorează şi votului minorităţii maghiare. 1997 - UDMR, ajunsă la guvernare alături de CDR, îl determină pe Victor Ciorbea, primul-ministru al României, să dea Ordonanţa nr. 36/1997, prin care profesorii români din judeţele Harghita şi Covasna aveau datoria să predea în limba maghiară (a se vedea materialul publicat pe această temă în rândurile dc mai jos. Ordonanţa satisfăcea o mai veche revendicare a UDMR, prin care cerea nu „însuşirea", ci „obligativitatea studierii limbii române", text introdus în Ordonanţă de Ministrul învăţământului, Virgil Petrescu (PNŢCD). Ianuarie 1997 - Consiliul local al oraşului Sfântu Gheorghe, dominat de UDMR, împiedică amplasarea unei troiţe comemorative a eroilor români în centrul oraşului; 22 ianuarie - Datorită epurării etnice, în Odorheiul Secuiesc au rămas doar 2% români. La Liceul „Marin Preda" din localitate, doar 12 cadre didactice sunt de naţionalitate română, faţă de peste 100 câte erau înainte de 1989. Februarie 1997 12 februarie -Aflat la guvernare, UDMR face presiuni în vederea urgentării rezolvării problemelor de autonomie etnică în România. Martie 1997 15 martie -La Odorheiul Secuiesc a avut loc o adevărată demonstraţie de forţă cu prilejul sărbătoririi zilei naţionale a Ungariei. Participanţii au fost îmbrăcaţi în costume de epocă: uniforme militare, săbii, bonete, pentru evocarea mai fidelă a momentului de la 1848; 25 martie - Presa mureşeană semnalează continuarea maghiarizării numelor prin facturile de plată ale energiei electrice; exemple: Cociş Alexandru devine Kocsis Sandor, Socaciu Ioan devine Szakacs Janos etc. UDMR dă publicităţii o listă de 1600 de localităţi din Ardeal în care cere introducerea inscripţionărilor bilingve. Aprilie 1997 4 aprilie - Sunt prezentate în presă noi acţiuni de maghiarizare a numelor româneşti, mai ales acolo unde funcţionarii stării civile sunt maghiari; 14 aprilie - Primarul UDMR, Szasz Jenö, organizează manifestaţii maghiare împotriva călugăriţelor greco-catolice de la Orfelinatul din Odorhei. Mai 1997 2 mai - Ministrul pentru minorităţi, Tokai György, într-o încercare de a controla autorităţile statului, anunţă înfiinţarea la Cluj-Napoca a unui Birou teritorial
menit de a culege date şi informaţii din teritoriu în privinţa modului în care autorităţile asigură protecţia minorităţilor; 6 mai - Reacţii dure ale UDMR la Raportul SRI, prezentat de la tribuna Parlamentului României; 20 mai - La Cernât, în judeţul Covasna, a fost elaborată de către fostul demnitar comunist Kiraly Karoly „Cartea autodeterminării Transilvaniei" şi este „denunţată" poliţia română, calificată drept „xenofobă, antiminoritară şi agresivă"; -în oraşul Covasna, consilierii UDMR au propus schimbarea a 35 de nume româneşti de artere publice, folosind Legea nr. 100/1990, care însă se referea doar la numele unor străzi de origini şi de aspect comunist. Străzi cu numele Luceafărul, Trandafirul, Unirii, Prietenia, Ştefan cel Mare, Podul, Brazilor au fost schimbate cu nume maghiare ca: Jôkai Mor, Rakoczi Ferenc, Ady Endre, Huniady Janos, Miklos Kelemen, Bethlen Gabor, Tamasi Aron. Acesta din urmă este unul din scriitorii cu manifestări extremiste antiromâneşti, în anul 1940, în Transilvania de Nord ocupată de armata ungară. Iunie 1997 - Primarul Farkas Sandor, dintr-o comună din secuime, a refuzat, printr-o adresă oficială, ridicarea unei cruci comemorative pe locul unei biserici distruse de unguri în anul 1940; 20 iunie - Consilierul judeţean UDMR, Bardoczy Csaba, incită pe postul local de radio locuitorii oraşului Odorheiul Secuiesc şi 3.000 de maghiari iau cu asalt clădirea orfelinatului, sparg uşa, agresează şi aruncă-n stradă pe cele 4 călugăriţe greco-catolice ale Congregaţiei „Inimi neprihănite" şi pe Cyrill Burgel, preşedintele Asociaţiei umanitare „Basel Hilft", cetăţean elveţian. Presa maghiară a prezentat cu mândrie, în fotografii, asaltul udemerist împotriva celor 4 călugăriţe greco-catolice. Septembrie 1997 - UDMR îl şantajează pe preşedintele Emil Constantinescu (CDR) cu ieşirea de la guvernare, întârziind dezbaterea Ordonanţei nr. 37/1997 în Senat. UDMR se aliază în Senat cu ApR, care îi susţine toate cererile. în acest timp, Ordonanţa nr. 37/1997 se aplică, iar UDMR câştigă timp; 4 septembrie - într-o declaraţie făcută la Consulatul ungar de la Cluj Napoca, şeful diplomaţiei ungare a afirmat că Ungaria va intra în Uniunea Europeană, dar nu şi România; 12 septembrie
- La Cernatul de Jos jud. Covasna, „radicalii" UDMR (Tökes Laszlo, Borbely lmre şi alţii) ţin sub presiune Guvernul României, cerând „autonomie pentru secui", „dublă cetăţenie" etc. Preşedinte de onoare al UDMR, Tökes Laszlo cere ca Transilvania să fie o unitate teritorială independentă în cadrul Statului Român. Octombrie 1997 23 octombrie - UDMR şi consilierii săi din Odorhei pun la punct, cu prilejul vizitei premierului Gyula Horn în România, un plan privind ocuparea Orfelinatului românesc şi a schimbării destinaţiei clădirii conform intereselor maghiare, cu concursul Budapestei. Decembrie 1997 - Inspectoratul şcolar din jud. Covasna a comandat în Ungaria o hartă a României cu denumirile ungureşti şi a distribuit-o apoi tuturor şcolilor din Covasna, cheltuind 639 milioane lei din Bugetul Statului Român, pe un material didactic revizionist; 4 decembrie - Iniţiativa maghiară din Ardeal se pronunţă pentru un sistem de învăţământ independent în limba maghiară; 8 decembrie - Autorităţile locale din Odorhei, alcătuite din udemerişti, îl lasă, efectiv, în stradă pe secretarul general al Guvernului României, Remus Opriş, deplasat la faţa locului în mod oficial. UDMR a voit să arate că Guvernul României nu are nici o autoritate în Covasna şi a demonstrat-o! 11 decembrie - La Tg. Secuiesc, membrii UDMR din Consiliul local au adoptat trei Hotărâri – 94, 95, 96 – prin care se schimbau 25 de nume româneşti de străzi, se impunea limba maghiară ca limbă unică pentru funcţionarii Primăriei, iar documentele Primăriei să fie scrise în limba maghiară. Numele româneşti de străzi, ca Independenţa şi 1 Decembrie 1918, au fost înlocuite cu nume istorice exclusiv ungureşti. 1998 Ianuarie 12 ianuarie -Agenţia „France Press" difuzează o ştire sub titlul „Maghiarii din Transilvania în război deschis cu miliardarii roşii români", ultimii fiind românii care au deschis afaceri în Transilvania şi îi concurează pe unguri. Februarie 1998 4 februarie - UDMR propune separarea pe criterii etnice în asistenţa medicală primară, îndemnând persoanele de naţionalitate maghiară să se înscrie la medici de familie maghiari, în acest sens desfăşurând o amplă campanie
propagandistică în întreaga Transilvanie, îndeosebi în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş; 27 februarie 1998 - UDMR a schimbat în oraşul Sf. Gheorghe numele străzii 1 Decembrie 1918, dată care marchează despărţirea Transilvaniei de Austro-Ungaria, în Petöfi Sandor, ceea ce indică, dincolo de excesivul naţionalism, şi o tendinţă de restaurare a Ungariei Mari. Martie 1998 3 martie - Făptaşi necunoscuţi au furat firma Consulatului general al României de la Szeged, acest act reprezentând o provocare antiromânească; 12 martie - La Târgu Mureş, primarul UDMR Fodor Imre a introdus inscripţionarea bilingvă a ecusoanelor funcţionarilor Primăriei; 13 martie - Judccătoarea Adorjan Erszebet, de la Judecătoria Târgu Mureş, a audiat inculpaţii şi o parte a martorilor din câteva procese în limba maghiară, punând procurorul în penibila situaţie de a solicita un interpret; - Cu ocazia sărbătoririi Zilei naţionale a Ungariei, în România, Santha Pal Vilmos declara: „nu mai suportăm militari străini, funcţionari străini, preoţi străini şi călugăriţe străine pe pământul nostru strămoşesc." Aprilie 1998 - Udemeristul Francise Barany este numit în Guvernul Radu Vasile ministru al sănătăţii, dar fiind dezvăluit (prin căpitanul SRI Constantin Alexa) ca agent al Securităţii şi al unor interese străine României, e obligat să-şi dea demisia. Iulie 1998 8 iulie - UDMR se opune construirii unei biserici ortodoxe la Vlăhiţa, într-o zonă în care nu există un locaş de cult ortodox; 14 iulie - Un poliţist român a fost bătut de către un cunoscut infractor ungur, timp în care deputatul Raduly Robert, aflat de faţă, îi incita pe maghiarii prezenţi împotriva poliţistului; 24 iulie - Societatea pentru cultură maghiară din Transilvania face presiuni pentru amplasarea unei plăci comemorative pe casa în care a trăit scriitorul horthyst Daday Lorand, alias Dücso Csaba, autorul cărţii „Nincs kegyelem" (Fără milă), o carte abominabilă prin conţinutul ei, în care cheamă la exterminarea tuturor românilor din Transilvania. El este unul dintre autorii morali ai genocidului din Ardealul de Nord, între anii 1940-1944. După război, acesta s-a convertit fulgerător de la nazism la comunism, ajungând primar al Dejului, apoi membru al Uniunii Scriitorilor din România; 28 iulie
- Premierul ungar Viktor Orban nu vrea să mai audă de multiculturalitate şi îşi afirmă dorinţa de a se reînfiinţa Universitatea Bolyai la Cluj-Napoca. August 1998 20 august -Viktor Orban, premier al Ungariei, a organizat o întâlnire cu liderii politici ai minorităţii maghiare de dincolo de graniţe, declarând cu această ocazie că se consideră primul ministru al tuturor maghiarilor şi că va sprijini în cel mai înalt grad aspiraţiile maghiarilor din afara graniţelor. Septembrie 1998 11 septembrie - UDMR reuşeşte să-1 determine pe comisarul european Max Van der Stoel să declare, la Viena, că o universitate multiculturală nu ajunge în România, singura soluţie fiind doar una pur maghiară; 12 septembrie - La iniţiativa episcopului Tökes Laszlo, ultraradicalii din UDMR s-au întâlnit în localitatea Cernatul de Jos, judeţul Covasna, la manifestarea „Forumul Secuiesc pentru reînnoirea UDMR". S-a propus adoptarea documentului „Charta autodeterminării", ca o încercare făţişă de federalizare şi enclavizare a României; 19 septembrie - La Miercurea Nirajului, judeţul Mureş, în aplauzele frenetice ale unei săli arhipline, Eva Maria Barki, campioană a iredentismului maghiar, ţine un discurs fulminant despre necesitatea federalizării României şi autonomiei Ardealului. Decembrie 1998 1 decembrie - Ca în fiecare an, UDMR nu depune de Ziua Naţională a României o jerbă sau coroană cu panglică tricoloră. Ianuarie 1999 6 ianuarie -Autoguvernarea din Harghita se opune hotărârii Guvernului României de construire a unui important obiectiv, respectiv alimentarea cu apă Zetea – Copşa Mică, motivând că nimeni (cu excepţia ei) nu are voie să se atingă de apele judeţului Harghita; 15 ianuarie - Guvernul Ungariei sprijină UDMR în vederea înfiinţării unei universităţi independente în România. Februarie 1999 16 februarie - La Miercurea Nirajului are loc cel de-al treilea Forum al maghiarilor, la care Borbely Zsolt a subliniat că interesele fundamentale ale maghiarimii trebuie apărate chiar cu riscul unor conflicte. Martie 1999 18 martie
- La şedinţa Consiliului Reprezentanţilor ai UDMR de la Târgu Mureş s-a adus în discuţie o nouă denumire a minorităţii maghiare din România, cea de „popor maghiar din Transilvania", invenţie a senatorului UDMR Csapo Joszef. Aprilie 1999 - La Sf. Gheorghe este profanat monumentul lui Mihai Viteazul; 23 – 24 aprilie - Un grup de membri ai UDMR au spart cu bolovani sediul PUNR din Sf. Gheorghe, unde-şi avea biroul parlamentar deputatul Petre Ţurlea, atacat adesea în Camera Deputaţilor de membrii UDMR, pentru declaraţiile sale parlamentare ce demascau UDMR-ul; 28 aprilie - Lideri ai UDMR se laudă că Odorheiul Secuiesc este cel mai pur oraş maghiar, realizare a politicii de epurarea etnică sistematică a românilor existenţi în localitate, în ultimul deceniu. Iunie 1999 - Deputatul UDMR Marton Arpad a cerut, într-o şedinţă a Organizaţiei Teritoriale UDMR „Trei Scaune", declararea drept „persona non grata" şi expulzarea din judeţul Covasna a următorilor lideri români judeţeni: Gică Agrigoroaiei, preşedinte PRM, Maria Peligrad, preşedinte PUNR, Ioan Bumbu, vicepreşedinte PUNR; 12 iunie - Primarul UDMR Fodor Imre a făcut demersuri pentru strămutarea statuii lui Nicolae Bălcescu din centrul municipiului Tg. Mureş. Iulie 1999 -în Harghita şi Covasna se introduc de către oamenii UDMR, prin bisericile reformate şi catolice din Transilvania (parohiile din Cluj-Napoca, Dej, Timişoara, Odorhei etc.), manuale tipărite la Budapesta, cu o optică revizionistă, potrivit cărora Transilvania aparţine Ungariei; - Filtrul de vamă al acestor transporturi clandestine a fost protejat de UDMR, având concursul şefului liberal al vămilor, Nini Săpunaru. August 1999 17 august - în localitatea Trei Sate, în judeţul Mureş, a fost comemorat Sfântul Ştefan, întemeietorul Ungariei istorice. Reprezentanţii Budapestei, care au participat la invitaţia UDMR, le-au cerut maghiarilor să dea la o parte pesimismul şi lamentaţia, căci vor veni vremuri mai bune pentru toţi maghiarii. Septembrie 1999 19 septembrie -Katona Adam reia proiectul de autonomie al maghiarilor, iar Kolumban Gabor reiterează lansarea ideii constituirii „Ţinutului Secuilor"; 22 septembrie
- După o perioadă de linişte, UDMR scoate din nou de la naftalină proiectul senatorului Csapo Jozsef de autonomie a maghiarilor: discutarea lui în Consiliul Reprezentanţilor Uniunii s-a făcut la cererea lui Katona Adam, preşedintele Iniţiativei Maghiare din Transilvania. Octombrie 1999 20 octombrie - Cu prilejul campaniei iredentiste desfăşurate la Miercurea Nirajului în judeţul Mureş, ca de altfel şi la Balvanyos, Cernat – jud. Covasna sau Valea lui Mihai -jud. Bihor, s-a acreditat ideea că, în cazul României, „fără o mentalitate de tip Kosovo, minoritatea maghiară nu va obţine nici un rezultat". Decembrie 1999 - Primarul UDMR de la Sf. Gheorghe, Almos Albert, 1-a amendat cu 7 milioane lei pe Horia Grama, prefectul judeţului Covasna, pentru că a arborat la Prefectură steagul tricolor românesc?! Ianuarie 2000 4 ianuarie - Sabin Gherman, controversatul lider al organizaţiei „Pro Transilvania", autorul dubiosului apel „M-am săturat de România", a primit o ofertă de a preda o materie intitulată „Relaţiile româno-maghiare", la universitatea particulară „Karoly Gaspar" din Budapesta. Sabin Gherman nu excludea posibilitatea ca, în viitor, Transilvania să devină un stat independent; 10 ianuarie - Ca urmare a intenţiei primarului Clujului de a ridica o statuie „dictatorului fascist" Ion Antonescu, în cotidianul maghiar „Nepszava", ziarista Maria Gal apreciază că: „Fascismul îmbrăcat în straie religioase a renăscut şi cucereşte teritorii tot mai întinse în România"; 27 ianuarie - La Budapesta s-a deschis un birou de informaţii al UDMR, unde cei interesaţi pot primi amănunte cu privire la Legea funciară din România, care a intrat în vigoare la 12.01.2000; - UDMR publică o broşură cu „indicaţii practice" şi „metode" pentru îndrumarea ungurilor care doresc să revendice terenuri în baza Legii nr. 1/2000, aşa zisa lege „Lupu". Februarie 2000 12 februarie - Uniunea Mondială a Maghiarilor a lansat un apel către maghiarii de pretutindeni să comemoreze la 20 iunie, 80 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, mărşăluind pe străzile oraşului în care locuiesc, cu câte o lumânare aprinsă în mână la ora 1630 (ora semnării Tratatului); 16 februarie -Avându-1 în frunte pe preotul reformat Szatmari Bela, sătenii de etnie maghiară din comuna clujeană Luna de Sus i-au alungat pe medicii şi
asistentele medicale de etnie română, înlocuindu-i cu un medic şi o asistentă de origine maghiară (aduşi din judeţul Harghita); -Persoane necunoscute au spart cu borcane, în cursul nopţii de 12 spre 13 februarie, geamurile Ambasadei Române din Budapesta. Martie 2000 11 martie - Preşedintele Societăţii Transilvane a Ungurilor de Pretutindeni (STUP), Patrubanyi Miklos, a declarat că, la Congresul Mondial al Maghiarilor, din luna mai de la Budapesta, va cere acordarea cetăţeniei ungare pentru maghiarii din Ardeal; 14 martie - Secretarul de stat în Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului (MLPAT), Borbely Laszlo, a avizat favorabil solicitarea Primăriei ClujNapoca de a ridica o statuie lui Samu Fenyes, autorul lucrării „Ungaria revizionistă". Aprilie 2000 14 aprilie - Venit pentru o zi la Bucureşti, premierul ungar Viktor Orban a declarat că va susţine toate dezideratele maghiarimii, aflate în portofoliul UDMR; 26 aprilie -Fundaţia curatoriului „Sapientia" a hotărât ca sediul administrativ să fie la Cluj, iar 2-3 facultăţi să se înfiinţeze în secuime şi la Tg. Mureş. Amintesc că Parlamentul Ungar alocase deja 2 mld. de forinţi (aproximativ 300 mld. lei), pentru o primă susţinere financiară a universităţii. Mai 2000 15 mai - Episcopii maghiari condiţionează semnarea documentului care prezintă strategia de integrare a României în Uniunea Europeană de introducerea angajamentului guvernului de restituire a proprietăţilor bisericeşti şi învăţământului confesional. Situaţie dificilă, dacă se ţine seama că majoritatea imobilelor adăpostesc în prezent şcoli, spitale sau sunt sedii ale autorităţilor locale; 16 mai - La Palatul Snagov, reprezentaţii bisericilor maghiare obţin ceea ce au cerut şi, în consecinţă, semnează Declaraţia de susţinere a Românei pentru integrarea în UE; 24 mai - Sigură de victoria în alegeri, opoziţia ungară condiţionează sprijinirea integrării României în UE de rezultatul alegerilor din 2000;
- Preşedintele Comisiei de Politică externă a Parlamentului ungar, SzentIvanyi Istvan, a precizat că dacă viitorul Guvern al României se va constitui din „forţe extremiste sau fost comuniste, integrarea României va fi periclitată". Iunie 2000 - Groful Wass Albert, cunoscut criminal de război, condamnat la moarte în 1946 de către Tribunalul din Cluj, are parte de o placă comemorativă pe zidul şcolii din Mugeni (Harghita), pusă de UDMR; - Cererea Ministerului Educaţiei Naţionale de a se anula ceremonia n-a fost respectată nici de directoarea şcolii, Laszlô Ema, nici de inspectorul şcolar al judeţului Harghita, Astalosz Ferenc. Acţiunea a fost iniţiată de UDMR, contestând astfel autoritatea statului român. Iulie 2000 28 iulie - Ministrul de externe ungar, Martonyi Janos, prezent la Universitatea de Vară „Balvanyos", a declarat că Tratatul de pace româno-ungar este incomplet, lipsind problema învăţământului superior în limba maghiară şi retrocedarea bunurilor comunitare. Totodată, Martonyi a afirmat că investitorii nu vin în Transilvania deoarece nu există o infrastructură pe măsură şi a pledat pentru îmbunătăţirea legăturii dintre secuime şi Ungaria; 29 iulie - Premierul maghiar Viktor Orban, prezent şi el la Universitatea de Vară „Balvanyos", a anunţat la Tuşnad că extinderea NATO nu se mai află pe agenda Alianţei. La încheierea lucrărilor universităţii, au mai participat şi Adrian Severin – care a pledat pentru o Europă regionalizată a Statelor Unite (?!) – şi Nicolae Manolescu. August 2000 10 august - Episcopul reformat Tökes Laszlô recunoaşte că a scris un angajament de informator al securităţii, dar nu 1-a semnat. Totodată, acesta a recunoscut că a primit, în aprilie 1989, suma de 20.000 lei din partea serviciilor secrete ungare, ncştiind însă de la cine (?!) Ulterior, susţin surse din cadru S.I.E., pastorul reformat a mai primit diverse sume de bani, totul în contul a ceea ce avea să facă la Timişoara; 27 august - Conform unui proiect elaborat de Uniunea Mondială a Maghiarilor maghiarii de peste hotare vor deveni „cetăţeni externi" ai Ungariei. Legea cetăţeniei va fi o completare la Legea Statutului. Septembrie 2000 26 septembrie - Consiliul operativ al UDMR a decis să sprijine acţiunea de înfiinţare a instituţiei cetăţeniei ungare cu rezidenţă externă. Octombrie 2000 9 octombrie
-Poliţia din Cluj 1-a reţinut pe Vincze Joszef care, înarmat cu un pistol, intenţiona să îl asasineze pe Gh. Funar. Totodată, Gh. Funar a dat publicităţii o scrisoare de ameninţare cu moartea, primită de la un cetăţean maghiar din Budapesta. Ianuarie 2001 - UDMR 1-a ales ca avocat al ucigaşilor maghiari din decembrie 1989, în Harghita şi Covasna, pe senatorul UDMR Frunda György, care s-a prezentat la proces însoţit permanent de echipe ale televiziunii budapestane „Duna TV" (!), sfidând judecătorii şi publicul. La aflarea verdictului Curţii Supreme de Justiţie, senatorul- avocat al UDMR, Frunda György, a plecat spumegând de furie şi strigând că această condamnare înseamnă „condamnarea minorităţii maghiare din România"; UDMR este chemat la guvernare de către un PDSR aflat în căutarea unei imagini „europene". Pactul de guvernare este ţinut secret, dar, din „realizările" celor două partide se pot deduce concesiile făcute udemerişti: 1. Universitate maghiară de stat; 2. Ridicarea limbii maghiare la rangul de limbă oficială în administraţia publică locală; 3. împroprietăriri din avuţia naţională pentru etnicii maghiari şi organizaţiile ungureşti; PDSR promovează Legea administraţiei publice locale prin care, în contradicţie cu interesele naţionale ale României, limba maghiară este ridicată la rangul dc limbă oficială în administraţia publică locală din teritoriile locuite de maghiari şi secui; PDSR promovează Legea restituirii imobilelor naţionalizate, prin care face cadou populaţiei ungureşti din Ardeal un număr imens de imobile trecute în patrimoniul Statului Român pe căi legale. Această lege creează pericolul ca toate centrele oraşelor transilvănene să fie trecute în proprietatea unor organizaţii sau cetăţeni de origine maghiară; Guvernul de la Bucureşti recompensează UDMR, pentru participarea la guvernare, cu importante proprietăţi scoase din avuţia naţională; Astfel, staţiunea Sovata (4 hoteluri, 105 vile, 2 lacuri, bază de tratament, numeroase depozite, 200 ha de pământ) este făcută cadou serviciilor secrete ungureşti fiind vândută la un preţ ridicol de mic (1,5 milioane dolari) şi printr-o procedură ilegală, prejudicind statul român cu circa 233 milioane dolari; Parlamentul de la Budapesta adoptă Legea Statutului maghiarilor din afara graniţelor Ungariei, îndreptată împotriva Slovaciei şi României; Pentru a le face pe plac ungurilor, premierul Adrian Năstase şochează opinia publică românească, dar şi pe liderii moderaţi ai PSD, cu declaraţia de susţinere a Legii legitimaţiei de maghiar, dacă aceasta va fi aplicată pe teritoriul României de către UDMR. Februarie 2001 20 februarie
-UDMR promovează un proiect de lege privind înfiinţarea unei universităţi pur maghiare la Cluj-Napoca, tară linie de studiu în limba română. Martie 2001 2 martie - Aflaţi în vizită privată în judeţele Alba, Arad, Harghita, Covasna, 2 demnitari unguri, ministrul justiţiei David Ibolya şi secretarul de stat al MAE ungar Ncmcthy Zsolt au avut întâlniri oficiale cu autorităţile locale, tară înştiinţarea Bucureştilor; 26 martie - Curtea Supremă de Justiţie condamnă 5 dintre asasinii maiorului Aurel Agache, ucis în chip bestial în decembrie 1989 la Târgu Secuiesc, pentru lovituri cauzatoare de moarte. Dintre aceştia, 3 inculpaţi deja părăsiseră legal România, întrucât instanţa de judecată nu luase măsuri de interdicţie! Aprilie 2001 26 aprilie - Episcopul reformat Laszlo Tökes, preşedintele de onoare al UDMR, aflat în vizită în SUA, afirmă că „maghiarimea este în continuare asuprită în România". El este susţinut de episcopul catolic Templi Joszef, care efectua un turneu în SUA şi Canada, însoţind ansamblul coral al Universităţii Creştine Maghiare „Partium", în scopul obţinerii de sprijin material, moral şi politic pentru universităţile maghiare din Transilvania. Iunie 2001 4 iunie -Guvernul ungar, condus de premierul Viktor Orban, amplasează în localitatea Zcbeny (din apropierea graniţei de nord-vest a României) un clopot – numit „Clopotul reamintirii". Acesta a fost aşezat pe „Muntele Calvarului" şi bate zilnic, la ora 16:30 (ora semnării Tratatului dc la Trianon), până când consecinţele acestuia vor dispărea şi Transilvania va reveni la Ungaria; 19 iunie - Parlamentul Ungariei votează Legea statutului cu intrare în vigoare de la 1 ianuarie 2002; 26 iunie - UDMR cere ca poliţiştii să fie obligaţi să cunoască limba maghiară în localităţile în care etnicii maghiari depăşesc 20% din populaţie. Iulie 2001 - Senatorul Szabo Karoly, vorbind în numele UDMR, afirmă că sc impune modificarea Constituţiei; 17 iulie - Monumentul eroilor români din comuna Crăciuneşti, judeţul Mureş, cu o populaţie formată în majoritate de rromi şi maghiari, a fost profanat; 30 iulie – 4 august -Au loc lucrările Universităţii de vară „Balvanyos" la Tuşnad, unde temele predilect discutate au fost autonomia teritorială şi culturală, problema
învăţământului în limba maghiară, legea statutului şi modificarea textului din Constituţie privitor la România „stat naţional unitar". August 2001 12 august - La Reghin, în curtea Bisericii romano-catolice, a fost dezvelit bustul lui Wass Albert, criminal de război în a doua conflagraţie mondială, condamnat la moarte în contumacie de către Tribunalul Popular dc la Cluj, pentru uciderea în localitatea Sucutard a românilor şi evreilor, sentinţă confirmată de Tribunalul Internaţional pentru Crime de Război. Septembrie 2001 5 septembrie - La „Casa maghiară" din Budapesta, sediul Uniunii Mondiale a Maghiarilor, are loc comemorarea festivă a lui Horthy Miklos, amiralul fără flotă, fost regent al Ungariei, de al cărui nume se leagă crimele şi persecuţiile inimaginabile îndreptate împotriva românilor din timpul ocupaţiei maghiare a Ardealului de Nord, în timpul celui de-al doilea război mondial. Asta în timp ce Mareşalul Ion Antonescu era înjosit în fel şi chip, atât de udemerişti, cât mai ales de guvernarea social-democrată! Octombrie 2001 3 octombrie - La Târgu Mureş se inaugurează prima universitate particulară maghiară din România, „Sapientia", cu sediul central la Cluj-Napoca. Ministrul învăţământului din Ungaria, Pâlinkâs Jozsef, prezent la inaugurare, a asigurat de tot sprijinul Ungariei, guvernul ungar alocând în acest sens aproape 5 miliarde de forinţi, adică aproximativ 700 miliarde de lei; - în declaraţiile făcute cu acest prilej s-a afirmat că 2001 este anul comunităţii maghiare din Transilvania şi întreg Bazinul Carpatic. Spre cinstea ei, invitată să participe, la o manifestaţie organizată pe teritoriul României de către Ungaria, ministrul învăţământului din România, dna Ecatcrina Androncscu a declinat invitaţia; 12 octombrie -Liga „Transilvania-Banat", înfiinţată de Sabin Gherman (cel care „s-a săturat de România"), şi-a prezentat programul în cadrul unei conferinţe de presă la Târgu Mureş; 30 octombrie - în Harghita şi Covasna se folosesc manuale şcolare tipărite în Ungaria. Comisia Ministerului Educaţiei şi Culturii a descoperit 90.000 de astfel de manuale folosite în Covasna. Lâszlofi Pal, preşedintele Uniunii Cadrelor Didactice Maghiare din România, cu sediul la Miercurea Ciuc, declara că „nu vor renunţa la manualele tipărite în Ungaria!". Noiembrie 2001 - Se editează la Budapesta, de către Asociaţia Tinerilor Ungari şi cu finanţare din partea Parlamentului şi
Guvernului Ungariei, un CD intitulat „Cântece revizioniste actualizate"; 1 noiembrie - Guvernul Orban decide să nu se modifice legea statutului; 16 noiembrie - La şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT), Radu Timofte (directorul SRI) susţine afirmaţia ministrului de interne Ioan Rus, referitoare la faptul că, în judeţele Harghita şi Covasna, statul român şi-a pierdut autoritatea; 28 noiembrie - Postul de televiziune din Budapesta, „Duna TV", prezintă emisiunea „Expansiunea Bisericii Ortodoxe Române pe pământul secuiesc", în care se deplâng „nedreptăţile Trianonului", se contestă „formarea şi continuitatea poporului român pe aceste meleaguri". Decembrie 2001 1 decembrie - La Miercurea Ciuc, senatorul Sogor Csaba, primarul Csedo Csaba şi conducerea UDMR Harghita cer localnicilor să boicoteze Ziua Naţională a României şi să poarte banderole negre pe braţ în semn de doliu, afirmând că „dacă uneori pentru un popor este sărbătoare, pentru altul poate fi prilej de doliu"; - La Târgu Mureş, coroana de flori depusă de senatorul György Frunda şi deputatul Borbely Laszlô din partea UDMR avea o panglică albă – scrisă cu negru, în semn dc doliu; - La Sfântu Gheorghe, oficialităţile de etnie maghiară -primarul Almos Albert, preşedintele Consiliului Judeţean Demeter Janos, cât şi parlamentarii maghiari – au refuzat să participe la sărbătorirea Zilei Naţionale a României; 15 decembrie - Cu ocazia unei întruniri a Consiliului Reprezentanţilor a UDMR de la Târgu Mureş se intonează imnul de stat al Ungariei; 16 decembrie - UDMR a refuzat să semneze la Cluj-Napoca „Declaraţia minorităţilor naţionale de susţinere a aderării României la Uniunea Europeană". Reprezentantul UDMR, Gyula Szck a spus că România nu poate fi un model pentru că „se întârzie restituirea imobilelor bisericeşti şi înfiinţarea unei universităţi de stat doar în limba maghiară"; 28 decembrie - Premierii Adrian Năstase (care a cedat presiunilor interne şi externe ale cercurilor revizioniste maghiare) şi Viktor Orban semnează la Budapesta memorandumul de înţelegere privind aplicarea Legii statutului maghiarilor din afara graniţelor Ungariei, din care spicuim câteva prevederi: documentul administrativ care se va elibera se va numi certificat unguresc, organizaţiile reprezentative ale maghiarilor de pe teritoriul României pot furniza informaţii în absenţa unor documente doveditoare cu caracter oficial, dar nu vor emite nici
un fel de recomandări privind originea etnică sau alte criterii, iar procedura de acordare a certificatelor de maghiar va avea loc cu precădere pe teritoriul Republicii Ungare. 2002 – 2003 - Se semnează Protocolul de colaborare PSD-UDMR, prin care UDMR obţine tot ce a cerut: retrocedare de bunuri şi imobile, înfiinţarea unor facultăţi şi licee numai în limba maghiară, separarea etnică a şcolilor, folosirea liberă a simbolurilor altor state, obligativitatea cunoaşterii limbii maghiare de către poliţişti etc.; -Au loc acţiuni pentru pregătirea recensământului populaţiei, în care UDMR se implică în mod deosebit pentru a determina pe ceangăi să se declare maghiari; -Preşedintele UDMR Mureş, deputatul Kelemen Attila declară: „După zbateri de 11-12 ani, UDMR îşi va vedea prin protocolul cu PSD visele sale împlinite: Liceul «Bolyai Farkas» din Tg. Mureş va avea statut de unitate cu predare numai în limba maghiară." - Primarii din localităţile Sânmărtin şi Sâncrăieni, judeţul Harghita, sunt amendaţi cu 30 respectiv 25 milioane de lei de către Prefectura Harghita pentru că în birourile lor nu sunt expuse stema şi tricolorul României, ci harta Ungariei Mari, între graniţele căreia este inclusă şi Transilvania; - Liga Transilvania – Banat, organizaţie care militează pentru federalizarea României, sub masca autonomiei locale, iese din anonimat şi începe organizarea unor conferinţe de presă; - Preşedintele Ion Iliescu îl graţiază pe unul dintre asasinii colonelului post-mortem Aurel Agache, ucis în centrul oraşului Târgu Secuiesc, în 22 decembrie 1989, după numai 253 de zile de privare de libertate; - La Primăria din Târgu Mureş se primesc mai multe telefoane de ameninţare cu bombă din partea unor etnici maghiari, motivate de neinscripţionarea bilingvă a numelui străzilor; - Se duce o politică excesivă de schimbare a Constituţiei, „misiune" realizată la finele anului 2003 şi care poate fi înregistrată ca un mare succes al udemeriştilor! a.3. Românii din Harghita şi Covasna se ridică împotriva Budapestei Firesc, ajungând la limita răbdării, în cursul anului 2002, într-o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Ion Iliescu, premierului Adrian Năstase, ministrului dc externe, Mircea Geoană, şi preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, 12 asociaţii româneşti (culturale) semnatare au susţinut că adoptarea Statutului maghiarilor va genera scăderea drastică a numărului dc români din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş şi semnalau faptul că, la viitorul
recensământ, ar putea să se consemneze „un grav dezechilibru etnic şi chiar dispariţia elementului românesc din majoritatea localităţilor din aceste judeţe". Cu alte cuvinte, după reacţiile negative ale unor demnitari români, Statutul maghiarilor din afara graniţelor Ungariei este contestat şi de societatea civilă. în acest mod, asociaţiile culturale româneşti din judeţele Covasna şi Harghita au încercat să avertizeze că actul normativ, în forma sa actuală, legiferează măsuri discriminatorii pe criterii etnice şi încurajează persoanele „cu sentimentul identităţii etnice labile" de a se declara maghiari. Ca atare, liderii asociaţiilor considerau necesară implicarea rapidă a statului român în stoparea apariţiei acestor tendinţe care, în opinia lor, ar însemna „instaurarea de facto a unei enclave etnice şi încurajarea politicii de separatism şi autonomie pe criterii etnice". „Utilizarea problemei politicii faţă de românii de pretudindeni de către lideri ai UDMR este o capcană în care autorităţile statului român nu trebuie să cadă", se mai preciza în scrisoare, amintindu-se şi de situaţia „dramatică" a comunităţilor româneşti din statele vecine, precum „asimilarea masivă şi metodică din Ungaria" (despre care vom prezenta în anexă) şi „urmărirea şi tracasarea liderilor români de către autorităţi în Ucraina". Printre semnatarii scrisorii se numărau Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni – Bucureşti, Liga Culturală Creştină „Andrei Şaguna" – Sf. Gheorghe, Despărţământul „ASTRA" Covasna – Harghita, Uniunea Vatra Românească-Covasna, Fundaţia Culturală „Mihai Viteazul" – Sf. Gheorghe şi Asociaţia Cadrelor Didactice din judeţul Harghita.* a.4. „Refluxul autorităţii statului" în Har-Cov Cele prezentate de noi anterior dovedesc că, din 1990 încoace, autoritatea statului roman a intrat într-un reflux clar, afirmaţie verificabilă prin investigarea unor fenomene multiple: de la incapacitatea cronică a statului de a colecta impozitele, până la neputinţa de a asigura încorporarea noilor generaţii de tineri, tot mai ostili îndeplinirii stagiului militar sub drapelul naţional. Acest reflux al autorităţii statului – consecinţă a fragilei legitimităţi a regimului postdecembrist – a fost dublat de apariţia sau de promisiunea apariţiei unor noi centre de autoritate, care * Situaţia maghiarilor de dincolo de graniţele Ungariei: 1,7 milioane de etnici maghiari care trăiesc în România, 600.000 în Slovacia, 350.000 în Iugoslavia, 200.000 în Ucraina, 22.000 în Croaţia, 17.000 în Austria şi 10.000 în Slovenia. concurează în mod dramatic autoritatea de stat. Pe lângă loialităţile aşanumite verticale (dintre care cea mai importantă – copleşitoare în trecutul apropiat – este cea faţă de stat), există o serie de loialităţi pe care le-am putea
numi orizontale -loialitatea faţă de un grup etnic, faţă de biserică, faţă de o comunitate transnaţională. Este şi motivul pentru care, reprezentanţi importanţi ai statului, crescuţi (ca majoritatea românilor) în cultul statului -cum a fost ex-ministrul de Interne Ioan Rus ori directorul SRI Radu Timofte – se confruntă declarativ cu problema delicată a „pierderii autorităţii statului" într-o zonă sensibilă. Cu toate acestea, din punct de vedere administrativ, cei doi funcţionari (deci plătiţi de contribuabili) au reacţionat nu demult „instinctiv" şi, este o opinie a noastră, cu primitivism politic şi, deci, cu slabă competenţă managerială. Când facem astfel de afirmaţii gândim că „pierderea autorităţii statului" în HarghitaCovasna, invocată de oficialii amintiţi, se manifestă de mai multă vreme, iar acest fenomen se cuplează periculos cu altele, puţin sesizate şi care lipsesc cu desăvârşire din dezbaterea publică: de exemplu fenomenele reale de frontieră care se întâlnesc la graniţele zonei Har-Cov cu judeţele învecinate (fie că se numesc Braşov sau Bacău). Sociologia frontierei arată că există fenomene specifice graniţei, care nu se întâlnesc de obicei în interiorul unei ţări – este vorba în principal de căderea schimburilor (de mărfuri, de informaţie, de populaţie), dar şi de atracţia pentru alte centre de loialitate. în aceste condiţii, cnclavizarea Har-Cov este o tendinţă incontestabilă. Din punct de vedere al comunicării politice, mesajele transmise, repetăm, nu demult, de Ioan Rus şi Radu Timofte sunt incomplete şi defensive. Ele sunt incomplete pentru că nu prezintă soluţiile pe care statul român le are în vedere pentru recâştigarea „autorităţii pierdute" şi sunt defensive pentru că nu fac decât să prezinte o imagine a unor instituţii capitularde în faţa unor fenomene neaşteptate. Venite însă din partea unor oameni ai instituţiilor de apărare a statului (Ministerul de Interne şi SRI) aceste afirmaţii pot fi judecate şi altfel: expresie a eşecului statului posteomunist de a-şi păstra un înalt nivel de autoritate, afirmaţiile exprimă de fapt nostalgia inabil mascată după o „tighter grip/strângere mai fermă" a statului- Leviathan. Grav şi periculos este faptul că, o asemenea forma mentis, poate genera o serie de raţionamente cu o singură concluzie: în caz de criză, scoatem armata în stradă! De partea cealaltă, incapacitatea statului român de a se legitima suficient pentru a nu lăsa loc de contestare a autorităţii sale semnifică semieşecul politicii tuturor guvernelor post- decembriste faţă de populaţia din Har-Cov. Autorităţile române nu au reuşit în Har-Cov o legitimare democratică, prin măsuri active şi eficiente privind îmbunătăţirea nivelului de trai şi cultivarea identităţii etnice şi religioase, prin încurajarea schimburilor interjudeţene şi a contactelor umane, prin investiţii de infrastructură în zonă şi crearea de pieţe integrate. Cu alte cuvinte, dacă multiloialismul va fi patriotismul viitorului, statul naţional trebuie să aibă inteligenţa suplă de a nu acţiona ca un
Dumnezeu răzbunător, care nu împarte cu nimeni „adoraţia" ce consideră că i se cuvine, ci de a înlocui treptat şi a compensa creativ delegările voluntare ale autorităţii. Totuşi, există şi alte „substraturi" ale acestei delicate probleme, care este cea a statutului regiunii Har-Cov. Vom lua ca etalon atitudinea din ultimii ani a ex-premierului Adrian Năstase, omul care, de exemplu, în urma unui raport ambiguu al Comisiei de la Veneţia şi înainte de vizita în Statele Unite, a făcut o ofertă lipsită de temei juridic, dar tentantă politic pentru UDMR (am scris de ea anterior). Firesc, opoziţia a reacţionat vehement, în timp ce UDMR a apreciat ca „interesantă" propunerea ex-premierului. Parcă pentru a compensa oferta făcută UDMR, PSD lansa imediat prin vocea ministrului de Interne un avertisment focalizat pe Harghita şi Covasna. Cam în acelaşi timp are loc vizita, prezentată triumfalist, a lui Adrian Năstase în SUA. Declaraţiile de acolo ale premierului sunt „politic corecte" în faţa principiilor americane de politică externă. In ţară, PSD combate atât poziţia PD împotriva Legii statutului, cât şi încercarea de şantaj a UDMR referitoare la votarea Legii Bugetului. Raporturile de ţară prezentate de Comisia Europeană la Strasbourg, în capitolele despre minorităţi, sunt critice la adresa Ungariei şi pozitive la adresa României. în declaraţii, oficialii din MAE ungar se repliază. în România, UDMR votează Bugetul. Oficialii români trec în ofensivă şi chestiunea autorităţii statului român în Harghita şi Covasna este reluată, pe rând, de directorul SRI, preşedintele ţării şi şeful Comisiei parlamentare de supraveghere a activităţii SRI. în prima instanţă, acest minirăzboi pare a fi dus de PSD pentru recuperarea unui capital politic în faţa segmentului naţionalist al electoratului, iritat de colaborarea prea strânsă PSD-UDMR. în planul al doilea, este evidentă o încercare de contracarare a politicii Budapestei prin tragerea repetată a semnalului de alarmă referitor la judeţele Harghita şi Covasna. în fine, în al treilea rând, se remarcă, spre deosebire de alte situaţii din trecutul recent, că Puterea de la Bucureşti a căutat puncte dc sprijin extern înainte de a lansa aceste declaraţii. Or, chiar dacă din acest tablou se desprinde o coerenţă mai mare a acţiunii politice, rămân valabile două riscuri majore. Primul este cel reprezentat de lipsa de date concrete în ce priveşte „pierderea autorităţii". Dacă situaţia ar fi reală, întâi s-ar acţiona şi abia apoi s-ar da declaraţii. Mai mult, din formularea folosită rezultă clar că mai multe instituţii ale statului nu şi-au făcut datoria. Al doilea risc major este percepţia care se conturează la nivelul massmediei internaţionale. Clasa politică românească, în ansamblul său, practică un dublu discurs: unul de uz intern, cu certă conotaţie electorală, şi unul dc uz extern, prin vocea demnitarilor şi/ sau delegaţiilor aflate în străinătate. Această practică este asociată nu doar cu o lipsă de responsabilitate, ci şi cu, în multe cazuri, inconştienţă.
în concluzie, România se încadrează într-o anumită sferă politică, acolo unde percepţia asupra unor situaţii, realităţi, mentalităţi dintr-o altă ţară este din ce în ce mai simplistă şi mai schematică pe măsură ce ţara respectivă se află mai departe. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că, în percepţia „Centrului" asupra „Periferiei", intervine o simplificare în plus. Astfel, România este percepută în Occident ca o ţară periferică, relativ îndepărtată şi chiar exotică. Imaginea ci în Occident este construită pe câteva direcţii ale căror fundamente s-au sedimentat în timp, încă din perioada începutului de secol XX. Aceste direcţii schiţează în primul rând diferenţele faţă de Occident. Paradoxul relaţiei „Centru- Periferie" este acela că „Periferia" încearcă să se apropie cât mai mult de „Centru" prin imitaţie şi ştergerea diferenţelor, pe câtă vreme „Centrul" observă din ce în ce mai acut tocmai aceste diferenţe pe care caută să le perpetueze. Cuvintele cheie par să fie pentru „Centru" – autenticitate şi pentru „Periferie" – imitaţie. în context, fiind integrată în zona balcanică, aşa cum subliniam şi la începutul cărţii, România are ca direcţie privilegiată de percepţie în Occident chestiunea minorităţilor naţionale, „Tema minorităţilor oprimate", care intră în definiţia ei de ţară balcanică. De asemenea, în această definiţie intră tema legitimităţii monarhiei, înlăturată prin forţă de regimul comunist. înrudită cu aceste teme este şi tema unui naţionalism de secol XIX, care a răbufnit atât într-un regim nazist, cât şi sub dictatura comunistă. Spre deosebire de temele de mai sus, general valabile ca prejudecăţi occidentale la adresa tuturor ţărilor balcanice (România, Bulgaria, Albania, fosta Iugoslavie şi, mai puţin latura comunistă, Grecia), o altă constantă a percepţiei occidentale asupra României este prezumpţia de duplicitate: atât în primul, cât şi în al doilea război mondial, România a avut momente în care şi-a schimbat „tabăra" în momente critice. Desigur, aceste prejudecăţi pot fi contrazise cu argumente istorice pertinente, dar aceste argumente nu pot fi receptate decât de persoane cu o pregătire corespunzătoare sau care manifestă un interes special pentru România. Marea masă a occidentalilor nu are însă nici timp, nici interes şi, deci, nici măcar ocazia să cunoască punctul de vedere românesc. Statul român, pe de altă parte, nu a avut niciodată priceperea sau banii pentru a lansa o campanie de lobby amplă şi coerentă în Occident. în dialogul cu România, occidentalii recurg, mai întâi, la o strategie de confirmare a imaginii preexistente prin întrebări de tipul: „Este adevărat (nu-i aşa?) că în perioada comunistă minoritatea maghiară a fost persecutată?". De cele mai multe ori, interlocutorul, om politic român, admite o generalitate lipsită de nuanţe. în acest fel, chiar dacă ulterior se dau mesaje mai complexe, ceea ce se reţine este fraza iniţială, care confirmă o prejudecată. Şi am dat doar un exemplu
a.5. Aspecte specifice ale relaţiilor interetnice în Covăsita şi Harghita Dacă tot am dezbătut modul în care percepe Occidentul problemele etnice din România, ne-am gândit că se impune şi o prezentare riguroasă a realităţilor din zona Har-Cov. Pentru o informare cât mai corectă, am apelat la un studiu elaborat de „Centrul European de Studii Covasna-Harghita", pe care îl prezentăm în continuare: „1. Consideraţii generale Centrul European de Studii Covasna-Harghita este o organizaţie nonguvernamentală, apolitică, nonprofit şi autonomă, cu caracter ştiinţific, cultural şi social, înfiinţată din iniţiativa unui grup de intelectuali pentru a răspunde unor imperative de cercetare interdisciplinară a zonei CovasnaHarghita. Centrul îşi propune să realizeze cercetări ştiinţifice în domeniile sociologiei, geopoliticii, istoriei, teologiei, economiei, politologici, să înfiinţeze o bancă de date cu utilizatori multipli, cuprinzând documente audio-vizuale şi scrise referitoare la zona Covasna-Harghita şi să editeze lucrări, studii şi periodice în cadrul editurii proprii «Eurocarpatica». Unul din proiectele Centrului îl reprezintă organizarea, cu sprijinul Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de peste Hotare şi cu Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, a Universităţii de Vară «Izvorul Mureşului» ( ) Din puţinele cercetări efectuate în zonă (Maria Ciobanu-Băcanu, Ilie Bădescu, Vasile Dâncu, Lily Rain, Ştefan Bruno, Ioan Lăcătuşu), cât şi din observaţiile şi constatările organizaţiilor culturale româneşti din judeţele Covasna şi Harghita, prezentăm câteva probleme de importanţă vitală pentru destinul cetăţenilor din această zonă cu o compoziţie etnică deosebită, în care minoritarii sunt, numeric, majoritari, iar majoritarii sunt, numeric, minoritari. Este cunoscut că un specific al judeţelelor Covasna şi Harghita îl reprezintă existenţa unui electorat stabil şi disciplinat prin motivare etnică, electorat care determină perpetuarea inexorabilă la putere, pe plan local, a UDMR, indiferent de alternanţele la putere pe plan naţional. In această situaţie nu se mai poate vorbi de democraţie, ci de etnocraţie spre desăvârşirea pas cu pas a unei autonomii deturnate de la menirea ei constituţională spre «autoguvernarea locală», care presupune şi vizează preluarea progresivă a prerogativelor statului român. UDMR a monopolizat şi manipulează opinia publică de expresie maghiară, impunând o abordare excesiv şi obsesiv etnocentristă. Se inoculează ideea privind caracterul monocultural maghiar a ceea ce continuă să fie denumit «pământ secuiesc», eludându-se caracterul multicultural al zonei, permanenţa prezenţei populaţiei româneşti şi
interferenţele etnoculturale româno-maghiare care, de-a lungul secolelor, au marcat acest areal. Liderii grupului maghiar majoritar numericeşte în Covasna şi Harghita manifestă puternice trăsături de separare, izolare şi autonomizare. Se accentuează tendinţele de enclavizare prin şcoală, instituţii culturale şi massmedia, revendicate prin formule de «autoguvernare», «drepturi colective» şi principii cum sunt cele ale subsidiarităţii, descentralizării, autonomiei locale. Modelul cultural interetnic în Covasna şi Harghita este unul de tip piramidal; la bază, la nivelul comunităţilor locale, sunt dominante tendinţele de convieţuire şi bună vecinătate, iar la vârf, la nivelul elitelor, cele de separatism etnic (Maria Ciobanu-Băcanu). Există obstacole în comunicarea interculturală, dialogul interetnic este modest şi, de multe ori, mediat de la «centru». Deşi la suprafaţă se păstrează nota de civism şi civilizaţie, subteran se simte o stare de tensiune, iritare şi neînţelegere bazată pe «conflicte înăbuşite». Asistăm, pe de o parte, la discursuri teoretice despre «spiritul multinaţional şi cultural de tradiţie europeană» ce ar caracteriza zona, iar la nivelul comunităţilor monoetnice maghiare locale, la persistenţa unor obsesii etnocratice care percep orice prezenţă «străină» ca pe o încercare de alterare a purităţii etnice. In mass-media locală de expresie maghiară asistăm la practicarea unui discurs hiperetnicizat al formatorilor de opinie, la promovarea unei politici identitare agresive, care alimentează sentimente de intoleranţă şi acţiuni discriminatorii faţă de etnicii români. Se accentuează dihotomia «ai noştri» şi «ceilalţi» şi neacceptarea «alterităţii». Practica impunerii obligativităţii cunoaşterii limbii maghiare pentru ocuparea unor funcţii, întărită prin recentele acte normative şi declaraţiile unor lideri marcanţi ai UDMR (vezi declaraţiile preşedintelui Consiliului Judeţean Harghita, Kolumban Gabor, referitoare la condiţionarea stabilirii românilor pe «pământul secuiesc» de cunoaşterea limbii maghiare), împiedică accederea tinerilor şi intelectualilor români la posturi de specialitate, amplificându-se astfel golul lăsat de exodul masiv al specialiştilor de naţionalitate română de după decembrie 1989. Pe acest fond sporesc şi insatisfacţiile, dezamăgirile şi lipsa de orizont a populaţiei româneşti privind condiţia şi destinul ei într-o zonă în care monoculturalitatea maghiară se impune tot mai mult, împiedicând formarea unei elite tinere de intelectuali români. Realităţile din judeţele Covasna şi Harghita nu sunt cunoscute în întreaga lor complexitate şi profunzime. Multe instituţii ştiinţifice şi de cultură, dar şi personalităţi marcante ale vieţii publice româneşti ocolesc zona, considerând-o «delicată» şi aşteptând ca starea de normalitate să se instaleze de la sine. Repetatele demersuri prin care societatea civilă românească din Covasna şi Harghita le face către autorităţile centrale ale statului vin să suplinească
lipsa reprezentării legale la nivel parlamentar şi guvernamental şi se doresc a contribui la normalizarea climatului de convieţuire interetnică în consens cu normele democratice promovate de Guvernul României în realizarea interesului naţional. Majoritatea acestor demersuri nu şi-au găsit, din păcate, ecoul scontat. Cercetările recente (Dâncu 1995-1998) au pus în evidenţă o fractură identitară determinată de modul în care se trăieşte efectiv statutul simultan de majoritate-minoritate în acelaşi timp. Populaţia românească majoritară în România, în judeţele Covasna şi Harghita are statut de minoritate şi este supusă unei presiuni puternice de către tendinţa autonomistă manifestată la toate nivelurile societăţii maghiare. De fapt, aceste judeţe funcţionează autonom, doar formal ele sc supun administraţiei centrale. Sunt zădărnicite toate tendinţele centraliste ale administraţiei centrale, de la amplasarea unei cazărmi de jandarmi până la funcţionarea unui aşezământ de asistenţă socială patronat de un ordin religios condus de călugăriţe de etnie română (Vasile Dâncu). Dc fiecare dată argumentul rostit, oficial sau nu, este acelaşi – păstrarea echilibrului, de fapt dezechilibrului, etnic existent. Programul segregaţionist promovat politic şi administrativ a prins foarte bine la nivelul opiniei publice maghiare din judeţ. în plus, visul Ungariei mari sau unei Ungarii mici în mijlocul României mari, este o himeră întreţinută continuu dinspre clasa politică şi elita intelectuală. Sunt invocate obsedant unele «drepturi istorice» exclusive, de fapt, unele privilegii. Aşa cum sublinia publicistul Ion Ciurea, în zonă există falsa percepţie a realităţii configurată în aberanta schemă potrivit căreia integrarea europeană ar putea însemna şansa localnicilor de a se înfrupta din roadele întregului continent, pe care să se deplaseze şi să se aşeze nestingherit, tară ca «alţii», «străinii» să aibă dreptul să pună piciorul pe tărâmul propriu, dorit numai al lor. împrejurarea absurdă şi revelatoare se regăseşte în formula «România – ţara tuturor cetăţenilor e», aşa-zisul «pământ secuiesc» – numai al secuilor. Apelarea la argumente ce aparţin trecutului secuimii reprezintă de fapt «o încercare de transfer în viitor a unui trecut favorabil» (M. Grozea). Liderii maghiari din zona Covasna-Harghita folosesc o «inflaţie de concepte neconstituţionale şi tendenţioase»: «autonomie comunitară», «autodeterminare internă», «autoguvernare locală», «ţinut secuiesc», «secuiromân» (Maria Ciobanu-Băcanu). In zonă, liderii maghiari practică un cult al etnicităţii, care «exagerează diferenţele, intensifică resentimentele şi antagonismele, adâncind separările dintre etnii». Rezultatul înseamnă autocompătimire şi autoghetoizare (A. Schlesinger).
Existenţa partidului constituit pe criterii etnice şi a «votului etnic» stimulează separatismul etnic şi prin aceasta există o mare diferenţă între discursul cu tentă europeană a unor lideri maghiari şi etnoccntrismul, naţionalismul şi intoleranţa promovate în fapt în cele două judeţe. Există o diferenţă între comportamentul maghiarilor din zonele unde aceştia sunt minoritari şi cei din aceste judeţe, unde sunt numeric majoritari. în cele două judeţe există trei situaţii distincte: zone cu localităţi monoetnice româneşti; aşezări etnic-mixte; localităţi monoetnice-maghiare în care trăiesc mici comunităţi româneşti supuse unui puternic proces de deznaţionalizare. Preocupările pentru conservarea etnicului, împreună cu cele îndreptate spre izolaţionism, separatism, autarhie, alunecă frecvent spre intoleranţă etnică, cu atât mai grav spre şovinism. Populaţia românească trăieşte mai intens frustrarea, românii ştiindu-se minoritari deşi sunt majoritari. Astfel, românii ezită în a cere statutul de minoritari şi protecţia de care beneficiază celelalte etnii (au nevoie de apartenenţă simbolică la majoritate) care nu are însă acoperire în protecţie sau avantaje diferite de statul român. Există o comunicare cu sens unic. La memoriile (demersurile) întreprinse de către reprezentanţii societăţii civile româneşti, de regulă, nu se primeşte nici o reacţie de la Bucureşti (în mod deosebit după participarea UDMR la guvernare). în această situaţie, românii din zonă se victimizează, simţindu-se părăsiţi de administraţia centrală şi trăind un acut sentiment de frustrare. 2. Câteva aspecte privind discriminarea românilor din judeţele Covasna şi Harghita în viziunea societăţii civile româneşti în arealul etnocultural Covasna-Harghita, statutul românilor se înscrie în ceea ce sociologii numesc grup minoritar în dublu sens: ca grup dezavantajat asupra căruia se exercită presiuni şi discriminări şi ca grup cu pondere numerică mai mică decât populaţia majoritară de origine maghiară (Maria Ciobanu-Băcanu). Dintre discriminările pe care le suportă românii din zonă amintim: - existenţa unui partid (uniune) organizat pe criterii etnice şi a unui electorat stabil şi disciplinat prin motivare etnică, electorat care determină perpetuarea inexorabilă la putere pe plan local a UDMR indiferent de alternanţele la putere pe plan naţional; - promovarea de către UDMR a principiilor şi practicilor autonomiei teritoriale pe criterii etnice (separarea şcolilor pe criterii etnice, separarea unităţilor de cultură pe aceleaşi criterii; muzeele judeţene au devenit muzee secuieşti, ansamblul folcloric judeţean a devenit ansamblul folcloric maghiar etc.);
- îngrădirea accesului persoanelor de naţionalitate română în administraţia publică locală, şcoli, instituţii de cultură, unităţi economice prin condiţionarea cunoaşterii limbii maghiare, adoptarea legii funcţionarului public, care conferă statutul legal de limbă oficială unei alte limbi decât cea română, oferind UDMR-ului un instrument redutabil pentru purificarea etnică a zonei; -contestarea autorităţii statului român şi a simbolurilor naţionale de către autorităţile locale conduse de UDMR; schimbarea denumirilor de străzi româneşti şi instituţii, unele cu persoane cunoscute pentru faptele lor antiromâneşti (cazul acordării şcolii generale din Mugeni a numelui unui criminal de război, Wass Albert); - refuzul Consiliului Judeţean Covasna de includere în configuraţia noii steme a judeţului Covasna a oricărui element simbolic reprezentativ pentru comunitatea şi cultura românească; - dezvelirea a sute de monumente şi plăci comemorative numai în limba maghiară; - în mass-media locală de expresie maghiară asistăm la practicarea unui discurs hiperetnicizat al formatorilor de opinie, la promovarea unei politici identitare, care excède cadrului drepturilor legitime juridic acceptate de normele de drept internaţional; - editarea unor lucrări monografice cu nesocotirea istoriei, tradiţiei, culturii şi spiritualităţii populaţiei româneşti; - ignorarea hotărârii de guvern prin care se acordă sediu Muzeului Carpaţilor Răsăriteni; cuprinderea în programul de guvernare locală a UDMR pe anii 2000-2004 a unei prevederi referitoare la transformarea Teatrului Andrei Mureşanu din Sfîntu Gheorghe în «Teatru de găzduire», ambele demersuri având ca finalitate desfiinţarea celor două instituţii fundamentale în zonă; - românii din zonă nu dispun de instrumente legale şi pârghii eficiente pentru contracararea prin forţe proprii a efectelor politicii etnocentriste şi exclusiviste promovată de autorităţile administraţiei locale aflată sub autoritatea perpetuă a UDMR; - în majoritatea localităţilor etnic mixte, în care comunităţile româneşti sunt reduse numeric, românii nu au reprezentare în consiliile locale; - în judeţele Covasna şi Harghita, numărul locuitorilor de naţionalitate română este mai mic decât norma de reprezentare în Parlament. Ca urmare a acestui fapt, locuitorii de naţionalitate română din Harghita nu au reprezentant în Parlament, iar cei din Covasna au obţinut un mandat de deputat doar în urma redistribuirii, riscând să-1 piardă la alegerile următoare. Toate aceste aspecte sporesc insatisfacţiile, dezamăgirile, lipsa de orizont pentru condiţia şi viitorul românilor într-o zonă în care monoculturalitatca maghiară se impune tot mai mult. Absorbifi într-o asemenea
enclavă, populaţia de etnie română este condamnată la un proces de asimilare foarte rapid. Deoarece constituirea unei enclave în zona Covasna-Harghita nu va fi benefică nici pentru maghiari şi niciodată acceptată de români, iar strategia autonomiei pe criterii etnice va constitui permanent o sursă majoră de discordie, un obstacol insurmontabil în calea unei convieţuiri paşnice, se impune o intervenţie fermă a statului român pentru stoparea tendinţelor de enclavizare, separatism şi autonomie pe criterii etnice şi normalizarea climatului de convieţuire interetnică. Pledează pentru acest mod dc acţiune multitudinea de argumente rezultate din experienţa internă şi internaţională. O strategie clară a statului român, în consens cu normele europene, va asigura transformarea zonei dintr-una apreciată ca fiind cu «deficit de stabilitate», într-una cu o capacitate de absorbţie geopolitică în care caracterul multictnic şi pluriconfesional va asigura atenuarea asperităţilor de orice fel. 3. Dimensiuni ale „autoguvernării" şi „autonomiei" locale în viziunea UDMR După statutul autonomiei «Ţării Secuilor» elaborat de senatorul Csopo Jozsef, opinia publică românească, şi nu numai ca, a luat cunoştinţă de «Charta autodeterminării Transilvaniei», redactată de Kiraly Karoly şi prezentată la Forumul de la Cernat, din primăvara anului 1997. La timpul respectiv, s-a afirmat că aceste documente sunt emanaţia „aripii radicale" din UDMR şi nu au fost însuşite de întreaga uniune. Au urmat multe alte demersuri, având aceeaşi finalitate, dintre care menţionăm documentul pirat prin care se solicita autonomie pentru «Ţara Secuilor» strecurat în mapele participanţilor la Adunarea Regiunilor Europei, din 4 iunie 1998. ( ) în preajma alegerilor locale, am putut consulta «Proiectul programului autoguvernării UDMR Sf.Gheorghe, pentru perioada 2000-2004», document realizat pe baza programului «Reformă pentru oraş» al grupării pentru reformă din Sf. Gheorghe. De această dată ne aflăm în faţa unui program ce va sta la baza politicii partidului ce veşnic conduce zona, cel puţin după actualele rânduieli ale practicii politice româneşti. Indiscutabil că documentul la care ne referim are multe prevederi judicios formulate, care urmăresc să găsească soluţii la probleme precum: dezvoltarea urbană, spaţiul locativ, ocrotirea monumentelor, turism, economie, agricultură, învăţământ, cultură, sănătate, asistenţă socială, activităţi sportive şi de recreere etc. Fiind vorba de programul de «autoguvernare» a unui oraş din centrul României, în care împreună cu cetăţenii români de etnie maghiară trăiesc şi locuitori de etnie română (care reprezintă un sfert din populaţia municipiului) am încercat să surprindem, pe de o parte, modul în care sunt reflectate
raporturile localităţii cu Ţara, iar pe de altă parte, locul şi perspectivele rezervate populaţiei locale de etnie română. Urmărind câteva cuvinte cheie, am constatat că denumirea ţării noastre nu apare deloc în programul amintit, decât în sigla UDMR. într-un singur punct se aminteşte locuitorilor de etnie maghiară că, «pe lângă faptul că sunt cetăţeni ai statului român, sunt membri ai naţiunii maghiare şi, în curînd, şi ai comunităţii europene». Dacă documentul este lecturat, fară a i se cunoaşte titlul, cititorul nu-şi dă seama că este vorba de un program politic de «autoguvernare» a unei localităţi din România, fiind străin realităţilor româneşti, atât ca fond, cât şi ca formă. Pe fond, programul nu decurge din programul de guvernare elaborat la nivel naţional, de coaliţia din care face parte UDMR (cu excepţia prevederilor referitoare la autonomia locală şi descentralizare). Ca formă, obiectivele programului sunt formulate prin intermediul expresiilor şi conceptelor proprii UDMR-ului, în care un loc central îl ocupă «autoguvernarea locală». Programul abundă în formulări ambigue, sau cu sensuri multiple, precum: «menţinerea în atenţie a normelor unionale» sau «revizuirea relaţiilor» dintre instituţiile autoguvernării şi ale statului, ori «sensibilitate socială» s.a. Programul pledează excesiv şi obsesiv pe specificul local, pe regionalism şi pe integrare europeană. Nimic despre apartenenţa naţională la marea familie a României. Sunt numeroase prevederile de colaborare, partencriat, schimburi pe diverse planuri cu «aşezările înfrăţite» din alte ţări, dar nici o menţiune referitoare la amplificarea şi perfecţionarea unor asemenea relaţii cu «aşezările din România». Cu excepţia implicării în realizarea proiectelor privind construirea autostrăzii şi aeroportului din apropierea Braşovului şi a turismului din această zonă, nu sunt alte prevederi de colaborare cu localităţile învecinate. Nici măcar stimularea schimburilor economice, atât dc benefice pentru populaţia locală, cu zonele agricole complementare de peste Carpaţi, nu se bucură de atenţia cuvenită. Programul rămâne tributar la capitolul relaţia cu realităţile economice, culturale, sociale, spirituale româneşti, în general, şi, în mod special, cu cele privind românii din localitate. Nu este prima dată cînd, în vorbe şi fapte, unii lideri locali ai UDMR abordează problematica comunităţii locale, ca şi cum din acestea nu ar face parte şi populaţia de etnie română, care reprezintă un sfert din locuitorii municipiului. întreg programul are doar două referiri la buna convieţuire interetnică şi interconfesională: una privind învăţământul care trebuie să fie «al democraţiei, echităţii, pluralismului şi interculturalităţii», şi alta, cu privire la «nevoia de creare şi menţinere a climatului paşnic interconfesional».
Nimic despre: cunoaşterea reciprocă, stimularea dialogului in-teretnic, punerea în valoare a ceea ce avem în comun, a interferenţelor, despre combaterea xenofobiei, intoleranţei şi separatismului. Chiar dacă este formulată din perspectiva efortului «autoguvernării» de asigurare a finanţării instituţiilor de cultură, prevederea referitoare la schimbarea statutului Teatrului «Andrei Mureşanu» fară discutarea acestei probleme cu conducerea instituţiei în cauză şi reprezentanţii societăţii civile româneşti, este un gest greu de calificat. Din analiza programului autoguvernării UDMR Sf. (îheorghe pentru perioada 2000-2004 rezultă că predominante sunt prevederile centrifuge, atomizatoare, autonomiste, şi nu cele armonizatoare, integrative care au ca obiectiv comunicarea interculturală, respectul diversităţii şi pluralismul culturilor. Practic, ne aflăm în faţa unui program de gestionare a monoculturalităţii maghiare şi nu a diversităţii etnoculturale. lată doar câteva exemple în acest sens. în rîndul principiilor politice de bază sunt menţionate: «cea mai largă autonomie posibilă pentru autoguvernările din localităţi şi descentralizarea maximă a puterii centrale»; «sprijinirea înfrăţirii de asociaţii ale autoguvernărilor, cu o mare putere de reprezentare a intereselor»; «adoptarea unor forme flexibile de colaborare regională şi internaţională» (dar de ce nu şi naţională?). Capitolul privind dezvoltarea oraşului are ca principii de bază, printre altele, şi «menţinerea în atenţie (menţinerea interesului) a normelor (prevederilor) unionale (sau ale Uniunii) – validarea regionalismului»; «sensibilitate socială» – de ce nu protecţie sau solidaritate socială? Din capitolul învăţământ am aflat veşti noi despre cele două forme de învăţământ superior în limba maghiară ce vor exista în Sf. Gheorghe, cât şi despre învăţământul confesional: sprijinirea învăţământului (de la grădiniţă până la facultate) bazat pe limba maternă şi pe cultura proprie; impulsionarea problemei Universităţii «Bolyai» (construirea campusului universitar); susţinerea morală şi materială a Universităţii Particulare Transilvane, prin urgentarea edificării bazei (pilonului) din «Trei Scaune» a acesteia; înfiinţarea şcolilor confesionale de sine stătătoare. Capitolul cultură cuprinde prevederi pentru cultura profesionistă şi pentru mişcarea culturală de amatori. Punctele de vedere fundamentale cuprind şi prevederile: «este necesară regândirea (transformarea) statutului Teatrului „Andrei Mureşanu". S-ar recomanda transformarea lui în teatru de găzduire (în teatru acceptat); rezolvarea problemelor legate de sediu instituţiilor culturale profesioniste (concret Ansamblul Popular Haromszek), respectiv clarificarea şi definitivarea situaţiei juridice a celor existente»- ?!.
In program, un spaţiu deosebit este acordat bisericii. în timp ce presa de expresie maghiară semnalează constant despre pericolul «expansiunii ortodoxiei în secuime», programul de autoguvernare al UDMR Sf. Gheorghe prevede pentru bisericile maghiare: «Bisericile se numără printre cele mai importante instituţii ale vieţii noastre publice. Suntem convinşi că bisericilor istorice le revine un rol deosebit în propăşirea culturală, morală, socială, dar şi economică a cetăţenilor oraşului Autoguvernarea va acorda sprijinul în restabilirea drepturilor bisericeşti şi a instituţiilor în baza principiului „restitutio in integrum" Susţinem şi aşteptăm ca personalităţile noastre politice să constituie un exemplu şi pe tărîmul credinţei personale în biserică...Bisericile trebuie atrase în mecanismul decizional – cu atribuţii consultative». Programul se încheie cu formularea unor «puncte de vedere fundamentale» şi a unor «propuneri» pentru soluţionarea celei mai «delicate probleme sociale de urbanizare a oraşului», reprezentată de cei aprozimativ 3.000 de ţigani – maghiari din oraş, a zonelor populate de ei. Fiind vorba de programul unei «uniuni» constituite pe criterii etnice, este firesc ca principalele obiective urmărite să vizeze aspectele specifice ale acestei etnii. Totuşi, accentul pus pe conservarea şi afirmarea identităţii proprii nu trebuie să fie în detrimentul realizării aceloraşi deziderate de către toţi cei care convieţuiesc în municipiu şi nici să contravină interesului naţional al României. Populaţia românească din zonă nu poate fi lăsată la discreţia unei formaţiuni politice aflată perpetuu la guvernare, pe plan local, care, prin toate acţiunile întreprinse, după decembrie 1989, nu a avut înţelegerea necesară pentru satisfacerea trebuinţelor, aspiraţiilor şi valorilor româneşti. Românii nu pot fi la nesfârşit umiliţi şi marginalizaţi în propria lor ţară. Nu se poate accepta continuarea actualei situaţii în care alţii apreciază în locul lor ceea ce au făcut bun sau rău înaintaşii (vezi refuzul Consiliului municipal de a acorda numele protopopului Aurel Nistor unei străzi din Sf. Gheorghe), sau contemporanii (vezi acordarea premiilor «Pro Urbe») şi nici modul în care sunt «premiaţi», «sancţionaţi» sau «promovaţi» după cât au fost de «cuminţi» în raporturile cu atotputernicii lideri ai populaţiei maghiare din zonă. 4. Câteva concluzii în urma alegerilor locale din iunie 2000 S-a dărâmat un mit: renumita disciplină a electoratului maghiar nu s-a mai confirmat. în multe localităţi monoetnice maghiare prezenţa la urna de vot a fost foarte scăzută, ex: Tg. Secuiesc 39,4%, Sf. Gheorghe 49,9%, Ghelniţa 42,4%, Baraolt 46,6%, Sânzieni 49,9% etc. Numai în 6 localităţi din judeţul Covasna primarii şi consilierii maghiari au primit un vot de sută la sută. In 11 localităţi cu majoritate maghiară, sau etnic mixtă, primarii au fost aleşi în turul doi.
A sporit numărul primarilor şi consilierilor independenţi din rândul populaţiei de etnie maghiară. Mulţi primari şi consilieri propuşi pe lista UDMR au fost aleşi cu un număr mic de voturi. Pragul de 5% şi lipsa unor alianţe viabile a partidelor româneşti au dus la lipsa consilierilor români într-o serie de localităţi: Miercurea Ciuc, Tg. Secuiesc, Odorhciu Secuiesc, Cristuru Secuiesc, Baraolt, Zăbala etc. Deşi consilierii judeţeni de etnie română din judeţul Covasna reprezintă aproape o treime (11 din 37), UDMR nu a cedat un post de vicepreşedinte, iar în delegaţia permanentă – compusă din 11 membri – românii au doar doi reprezentanţi. în municipiul Sfântu Gheorghe, unde populaţia românească reprezintă 25% din totalul populaţiei, românilor li s-a refuzat sistematic un post de viceprimar ( ) Drd. Ioan Lăcătuşu Director Centrul European de Studii Harghita – Covasna" a.6. Acţiuni antiromâneşti ce sunt consemnate în rapoarte (analize) ale serviciilor secrete din România *** „Operaţiunea Duna", acţiune prin care Viktor Orban a vizat Ardealul! * Fostul premier al Ungariei era decis să solicite chiar şi intervenţia trupelor NATO * Contraspionajul român s-a comportat exemplar, însă „anumite raţiuni de stat" au salvat şi de această dată pielea unor spioni ai Budapestei La data de 18 iunie 1999, la Budapesta, premierul în exerciţiu al Ungariei, Viktor Orban a ordonat şefului serviciilor secrete ungare (AVO), Laszlo Kover, să declanşeze „Operaţiunea Duna". Această acţiune, care s-a dovedit o altă provocare la adresa vecinilor Budapestei, prevedea delimitarea şi realizarea „Regiunii Ungare de Sud – Est", un capitol esenţial din ampla regie a înfăptuirii unei noi „Ungarii Mari", după modelul federal al Statelor Unite! „Regiunea Ungară de Sud-Est" includea, conform hărţii realizate de serviciile speciale ungare, „provinciile istorice" Vojvodina (fosta Iugoslavie) şi Transilvania. De reţinut, următoarea fază a „Operaţiunii Duna" viza provinciile Felvidek (Slovacia) şi Ucraina Subcarpatică, întreaga acţiune iniţiată de AVO şi supervizată de Viktor Orban având două etape distincte. Prima etapă a planului pus la punct de un premier ce se dorea consemnat cu orice preţ în istoria modernă a Ungariei, în paralel Orban negocia tratate de „bună vecinătate" cu ţările vizate, avea ca scop final sensibilizarea comunităţii internaţionale, după modelul antcmergător declanşării operaţiunilor militare din
Kosovo, vizavi de problemele cu care se confruntă minorităţile maghiare din provinciile mai sus menţionate. Iar aici se bătea moneda pe faptul că, acestea, nu beneficiau de aceleaşi drepturi ca populaţia majoritară din statele ţintă, respectiv în domeniul învăţământului şi al folosirii limbii materne, precum şi nerespectarea tratatelor de bază semnată între Ungaria şi ţările respective?! A doua parte a scenariului era ceva mai complexă şi urmărea restituirea averilor confiscate în perioada guvernărilor comuniste, echivalarea în ţările vizate a diplomelor de studiu obţinute în cadrul instituţiilor de învăţământ superior din Ungaria, acordarea dublei cetăţenii maghiarilor din statele limitrofe, precum şi crearea cadrului legal pentru obţinerea autodeterminării interne şi recunoaşterea internaţională ulterioară (în fapt o primă Lege a statutului). Evident, informate din timp, serviciile de contraspionaj din România au trecut la desfăşurarea de acţiuni specifice de contracarare a operaţiunilor de destabilizare a ţării. în acest sens, s-au documentat reuniunile din staţiunile ungare Fonyod şi Balatonszarzso (din 26, respectiv 28 iunie 1999), la care au participat reprezentanţii grupului extremist din Odorhei, cei ai „Uniunii Ardelene" de la Budapesta şi cei ai comunităţilor din oraşele iugoslave Subotica, Sombor, Koprivnica, Virovitica şi Valpovo. S-au discutat posibilităţile de înfăptuire a planurilor Ungariei, precum şi cadrul legal care să permită declanşarea operaţiunii, astfel ca, în cazul refuzului autorităţilor din România, Iugoslavia, ulterior Slovacia şi Ucraina de a recunoaşte cererile minorităţilor maghiare, Budapesta să poată cere intervenţia, inclusiv cea armată, a comunităţii internaţionale. La această ultimă alternativă, AVO 1-a informat pe premierul Orban că s-au stabilit alte două alternative, fiind de dorit evitarea eventualelor conflicte în sânul susţinătorilor campaniei NATO în Iugoslavia, aici fiind vorba în special de România. însă, trebuie subliniat că Orban a vrut să profite întâi de războiul din fosta Iugoslavie, respectiv bombardamentele Pactului Nord – Atlantic în această ţară, pentru a-şi atinge scopul vizat. •k-kjc Patrimoniul etnografic al României se află în pericol! * într-un raport al serviciilor secrete se arată că, în ultimii ani, s-au înmulţit considerabil acţiunile ostile la adresa vestigiilor istorice româneşti Mai puţin mediatizat de presa centrală sau locală, subiectul Patrimoniului etnografic a revenit puternic în atenţia mass-media în momentul în care specialiştii au aruncat pe piaţa informaţiilor varianta incendierii intenţionate a „Muzeului Satului'1 din Bucureşti. Şi cum, iniţial, s-a mers pe considerentul unei „neglijenţe" favorizată de nerespectarea normelor PSI (Protecţia şi Stingerea Incendiilor), apariţia ulterioară a variantei „o mână criminală" a ridicat, firesc
zicem noi, numeroase semne de întrebare. Printre acestea, cine şi de ce a vrut să distrugă unele vestigii inestimabile ale Patrimoniului nostru etnografic? Răspunsul aveam să-1 aflăm în urma studierii unor note remise pe baza unui raport al serviciilor secrete, conform cărora „acţiunea de la Bucureşti (Muzeul Satului – n.a.) se încadrează într-un plan elaborat al unor agenţii secrete străine, care are ca scop principal afectarea ireparabilă a Patrimoniului cultural şi etnografic românesc". Cu alte cuvinte, pe teritoriul României se desfăşoară activităţi ce urmăresc fie înstrăinarea unor valori de patrimoniu, fie distrugerea lor, dacă nu se reuşeşte scoaterea acestora din ţară. Tot din informaţiile primite, suntem în măsură să facem publice şi ţintele acestor acţiuni (biblioteci, arhive, biserici, situri arheologice, muzee), dar şi numele unei instituţii străine direct interesate de acest gen de „afaceri": Muzeul de Etnografic Maghiară (din Budapesta – n.a.)! Intenţia? Numeroasele exponate provenite din Transilvania noastră istorică sunt prezentate turiştilor occidentali ca fiind „vestigii ale maghiarimii", inoculându-se în acest fel ideea că regiunea românească dintre Carpaţi şi Tisa aparţine de când lumea Ungariei. în sprijinul acestor afirmaţii vin şi expoziţiile organizate în Europa de Vest de către muzeul enunţat mai sus, prezentări în cadrul cărora vestigii neolitice, antice şi medievale româneşti sunt declarate oficial ca fiind „vestigii maghiare din Transilvania"! De partea cealaltă, aflăm că principala metodă uzitată în cadrul acestei ofensive este cea a „achiziţionării de la ţărani sau a furturilor din muzee şi biserici din România de materiale cu valoare istorică şi trecerea frauduloasă a acestora peste graniţă". Identic se petrec lucrurile şi într-o altă zonă cu mari conotaţii în Istoria Moldovei, „Ţinutul Pocuţia", acolo unde sistematic s-au distrus şi se distrug orice obiecte ce atestă apartenenţa acestei regiuni din nordul moldav la provincia istorică românească cu acelaşi nume („Pocuţia" este un străvechi teritoriu ce a fost smuls Moldovei prin forţa armelor, în 1391, de către Polonia, ulterior polonezii venind cu specificaţia că l-au „cumpărat" contra sumei de 300 de galbeni, unele manuscrise vorbesc de 200 de galbeni, deşi nu există dovezi în acest sens). Revenind la „Muzeul Satului" şi având în vedere distrugerea unor vestigii de o valoare inestimabilă pentru Patrimoniul etnografic al României, am încercat să aflăm mai multe detalii despre cei implicaţi în acest „atentat sau «sabotaj» la adresa Istoriei Naţionale a României", însă am fost rugaţi să avem în vedere „interesele majore de Stat" şi să nu publicăm ceva ce ar putea aduce atingere politicii externe a României UDMR a pus ochii pe un tezaur inestimabil: bisericile – cetăţi săseşti! * Profitând de emigrarea masivă a saşilor în Germania, subalternii lui Marko Bela vor să pună mâna pe o adevărată comoară, totul sub auspiciul catolicismului
* Experţii UNESCO consideră că monumentele de la Richiş, Sazchid, Buneşti şi Viscri sunt obiective turistice de interes mondial în patrimoniul universal Pentru a înţelege mai bine care este miza strategiei UDMR, trebuie să trecem în revistă tezaurul reprezentat de bisericile -cetăţi săseşti din Transilvania. Construite în perioada medievală, acestea au cunoscut mai multe perioade de transformări esenţiale, etapele strălucitoare alternând frecvent cu cele de decădere. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este vechiul centru istoric de la Sazchid, localitate ce a fost atestată documentar încă din 1309. Având faima unui veritabil laborator de pictură şi ceramică ţărănească, Sazchidul s-a remarcat şi prin lăcaşurile sale de cult. Iniţial s-a optat pentru o bazilică, construită la jumătatea secolului al XlII-lea, pentru ca ulterior localnicii să ridice o biserică în stil gotic (1493), bolta centrală a acesteia fiind susţinută de 22 de contraforturi. Din 1999, chiar dacă starea de degradare a cetăţii ce se învecinează cu biserica continuă, localitatea Sazchid a devenit monument UNESCO. De partea cealaltă, la Viscri, se evidenţiază o superbă biserică – cetate, arhitectura medievală şi vestigiile de acum câteva secole atrăgând anual numeroşi turişti străini. Construită în secolul al XIV-lea, biserica a fost precedată de o „Alba ecclesia", capelă în care se rugau vameşii secui ai zonei, ulterior aceasta fiind punctul de plecare pentru întreaga regiune fortificată. în biserica evanghelică se pot admira şi astăzi strana din 1649, superbul plafon realizat în 1743, precum şi balcoanele pictate. Renovat total în 1970, lăcaşul de cult este considerat o capodoperă medievală a genului. Nu la fel se poate vorbi de biserica fortificată din Buneşti, aflată la aproape 9 kilometri de Viscri. Construită la finele anilor 1200, bazilica este atestată documentar în anii 1337 şi 1356, pentru ca la începutul secolului XVI să fie fortificată. Concomitent, deşi biserica conţine picturi în tempera în stil bizantin, în timp ce turnul din nord – vest se evidenţiază prin inscripţiile germane şi latine din 1664, lipsa de interes a autorităţilor locale a dus la degradarea edificiilor. Alt monument ce trezeşte interesul anumitor politicieni este cel de la Richiş. Ridicată la 1451, biserica ascunde multe din tainele locuitorilor din zonă, lăcaşul de cult fiind cunoscut ca sanctuarul unde „păcătoşii" se spovedeau reprezentanţilor Domnului. Construcţia se evidenţiază în mod deosebit prin altarul realizat în stil baroc (în 1775). în paralel, trebuie să subliniem că toate edificiile enumerate mai sus sunt considerate de către experţii UNESCO ca fiind „componente importante ale turismului mondial", respectiv „părţi inseparabile ale patrimoniului universal". Diversiunea retrocedărilor Evident, valoarea de ansamblu a bisericilor fortificate săseşti a trezit interesul unor „specialişti" în ale valorilor etnice, aceştia arătând o suspectă
amnezie atunci când vine vorba de justificarea acţiunilor ce vizează patrimoniul naţional. în context, unii membri ai Uniunii Democrate a Maghiarilor din România s-au gândit că nu ar fi rău dacă ar reuşi să pună mâna pe monumentele de la Viscri, Buneşti, Sazchid şi Richiş. Drept urmare, s-a trecut la conceperea unui plan care, sub nuanţa interesului regional, ascunde nuanţa câştigului clientelei de partid. Strategia este, trebuie să recunoaştem, extrem de ingenioasă. Şi asta pentru că, atunci când a fost elaborată, aceasta a trebuit să ţină scama de numeroasele aspecte ridicate de situaţia legislativă a construcţiilor medievale, cum ar fi actele de proprietate ale administraţiei locale sau valoarea de patrimoniu. Dar, cum miza era prea mare, s-a găsit şi soluţia. Aceasta constă în retrocedarea edificiilor către bisericile care le-au patronat în trecut, spiritual şi material, precum şi introducerea ulterioară în cadrul unui program turistic internaţional, organizat în special pe ruta Germania-Austria -Slovacia-UngariaRomânia. Beneficiară ar urma să fie Biserica greco-catolică, cea care, după 1990, şi-a îndemnat în repetate rânduri enoriaşii să-i voteze pe reprezentanţii UDMR, precum şi asociaţia cultural-politică a maghiarilor, respectiv prin intermediul firmelor de turism ce aparţin unor lideri ai acesteia. In final, subliniez conjunctura favorabilă a demersurilor Uniunii, avantajată atât de noua lege a retrocedărilor, pentru implementarea căreia s-au făcut presiuni uriaşe, cât mai ales a emigrării masive a saşilor, proprietarii de drept ai vestigiilor ce reflectă istoria acestei minorităţi etnice. Până una-alta, aceste perle ale Transilvaniei trebuiesc păstrate în zestrea noastră naţională, ca dovadă vie a bunei convieţuiri a populaţiei din regiune. Acordul de comerţ liber cu Ungaria, OK pentru maghiari! * După ce şi-a impus politica economică în „era" cederistă, la umbra Protocolului, UDMR continuă să lovească în producătorii români * Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Radu Berceanu – trei foşti demnitari ce n-au realizat (sau n-au vrut) capcana întinsă de „aliaţii" de la guvernare Taxele vamale, un scut Mergând pe ideea falsă că „aşa cere legislaţia Uniunii europene", guvernanţii noştri de ieri şi de azi repetă la unison greşelile în plan economic. Iar la nivelul relaţiilor bilaterale cu Ungaria, deficitul României continuă să fie o piatră de moară, fiind cea mai clară dovadă a politicii păguboase dusă de Executiv, motiv pentru care tragem acum un serios semnal de alarmă vizavi de modul cum au înţeles „aliaţii" de la guvernare să-şi tranşeze interesele, în detrimentul producătorilor români. Acordul de comerţ liber existent între cele două state, năşit în perioada „de aur" a CDR şi acceptat în continuare de un PSD mult prea preocupat de propria imagine internaţională, a adus până în prezent mari daune părţii
române, fiind înregistrate procente negative la capitolele şomaj, afectarea producătorului român, deficit comercial. Iar costurile sunt suportate tot de către cetăţenii României, ca să nu mai amintesc de efectele pe termen lung. Trebuie remarcată şi politica Ungariei vizavi de acest capitol, vecinii de peste Tisa investind miliarde de dolari în pregătirea managerilor, infrastructură şi retehnologizare. Insă, cum socotelile de acasă nu prea se potrivesc cu cele din târg, creşterea presiunilor creditorilor străini a condus la o schimbare de optică a economiei ungare, nevoită să caute noi pieţe de desfacere. Şi cum Vestul îşi apără bine producătorii interni, managerii unguri s-au orientat rapid către piaţa românească, guvernanţii de la Bucureşti sesizând foarte puţin din nuanţa schimburilor dintre cele două ţări. Altfel, instituirea unor taxe vamale ar fi protejat piaţa internă şi n-ar fi condus la drama unora dintre producătorii români, iar ex-ministrul Reformei, Ulm Spineanu, n-ar mai fi dezbătut numai greşelile anterioare guvernării. Cifrele spun totul Producând mai ieftin şi la standarde de calitate net superioare, Ungaria a reuştit într-o perioadă scurtă de timp să se impună în zona Transilvaniei, mărfurile româneşti similare fiind inferioare din cauza realizării lor de către o industrie învechită şi cu o productivitate de genul „timpul trece, leafa merge ". Evident, producătorii autohtoni au realizat că, astfel, războiul este pierdut din start, drept pentru care au trecut la retehnologizarea şi modernizarea capacităţilor de producţie. Dar când totul mergea bine a intervenit statul, impozitele mari şi costurile exagerate ale furnizorilor ducând la nerentabilitatea produselor noastre şi eliminarea neloială a concurenţei. Mai pe româneşte, neam pus singuri beţe în roate, premierii de atunci – Victor Ciorbea şi Radu Vasile nerealizând bătaia lungă a politicii economice ungare, în defavoarea României, nereducând fiscalitatea şi nedesfiinţând monopolul impus de unele întreprinderi. Statistic, Ungaria a exportat în ţara noastră alimente, băuturi şi tutun, în valoare de peste cinci ori mai mare decât a importat. Iar deschiderea vamală a condus la afectarea întregii industrii transilvănene a uleiului, zahărului, textilelor, încălţămintei, mobilei şi chiar a electronicii, respectiv la creşterea accentuată a şomajului şi la scăderea în contrapondere a interesului manifestat dc către investitorii străini. Dar, despre datele exacte ale problemei, mai multe ar putea să spună domnul Mihai Berinde – fost secretar dc stat în Ministerul Comerţului. Cert este doar că ţara noastră a importat net zahăr, ulei, fructe, legume, confecţii şi încălţăminte, respectiv 53% din necesarul de conserve de legume, 82% din cel de pastă de tomate, 78% conserve de fructe, concomitent cu, de exemplu, dispariţia din patrimoniul pomicol a 121 de milioane de pomi fructiferi! Per total, de aici a plecat deficitul României, estimat la câteva zeci de milioane de dolari anual, la care se adaugă „pierderile colaterale". La acest
capitol, să nu fi ştiut Radu Berceanu ce pierderi înregistra ministerul pe care îl coordona? •k ** „MOL" cumpără terenuri în Ardeal * Compania petrolieră ungară are o veritabilă reţea de „patroni funciari" * Parafrazând deja cunoscutele sale reclame Tv, putem spune că „MOL" a „păstrat pasiunea" maghiară pentru Transilvania, „depăşind limitele" comerciale Cunoscuta firmă maghiară, echivalentul PETROM-ului românesc, a declanşat şi susţinut în ultimii ani o puternică campanie de dezvoltare a reţelei deţinute în Transilvania. în acest scop, conducerea „MOL" a sugerat angajaţilor săi din România să caute spaţii pentru benzinării, în special în judeţele limitrofe graniţei cu Ungaria, recomandând în acest sens cumpărarea, sub o formă sau alta, a cât mai multor terenuri, în special de la persoane fizice. Ascultând de mai marii de la Budapesta, managerii „Molului românesc" au organizat o veritabilă reţea de deţinători de titluri dc proprietate care, la cererea primilor, cedează imediat terenurile deţinute. Modul de procedare este simplu şi, aşa cum se obişnuieşte mai mereu pe la noi, compania ungară apelează la persoane fizice pentru a obţine terenurile vizate la un preţ considerabil mai mic. Astfel, cu banii „MOL", reprezentanţii firmei caută şi negociază în nume personal cu proprietarii de terenuri, achiziţionându-le cu sume „onorifice" faţă de cât ar da compania în mod oficial, ştiut fiind că persoanele juridice plătesc infinit mai mult în astfel de cazuri. După intrarea în posesie, se simulează negocierea dintre noul proprietar şi compania maghiară, astfel ca totul să aibă un caracter oficial. Cu toate acestea, „MOL" nu s-a dat înapoi de la nimic şi, atunci când interesele au ccrut-o, a apelat chiar şi la infractori dovediţi. Un astfel de caz este cel al cetăţeanului maghiar Kovacs Jozsef, urmărit de Interpol pentru o „ţeapă" de 306.345.939 forinţi dată unei bănci de la Budapesta! Arestat în localul „Taverna Romană", din centrul Aradului, de către lucrători ai Serviciului pentru Combaterea Crimei Organizate, acesta a recunoscut că a preferat România, după ce colindase prin Europa şi America de Sud, pentru că aici se simţea mai în siguranţă. Curios, arestat pentru fals, uz de fals (se legitima cu acte false) şi trecere frauduloasă a frontierei, Kovacs nu a fost cerut de autorităţile ungare, acestea nesolicitând extrădarea lui, deşi, repetăm, era dat în urmărire prin Interpol! Ulterior, poliţiştii români au aflat că Joszef Kovacs a colaborat din plin cu compania „MOL", achiziţionând în numele acesteia mai multe terenuri pentru construirea de benzinării. Fără a face comentarii inutile, amintesc că Joszef „al lor" a fost eliberat ulterior din arest Conspiraţia maghiară: Ţinta, România!
* un document realizat de lucrători ai unui serviciu secret relevă cum, în Transilvania, se desfăşoară o abilă ofensivă economică, în scopul susţinerii enclavizarii judeţelor cu populaţie preponderent de origine maghiară * astfel, prin intermediul bisericilor, etnicii maghiari au fost dirijaţi să-şi preschimbe cupoanele în acţiuni la anumite societăţi ce prezentau interes de complementaritate sau posibile concurente pentru industria uşoară ungară * este (şi) cazul întreprinderii „Armedica", al cărui pachet majoritar de acţiuni a fost achiziţionat de către societatea „GedeonRichter", cu capital majoritar maghiaro-german, urmând apoi aprobarea în funcţiile de conducere a personalului loial acţionarului principal (maghiar), amplasarea în interiorul întreprinderii a drapelului Ungariei, impunerea folosirii limbii maghiare şi orientarea producţiei spre realizarea unor produse secundare care să faciliteze importul de medicamente din Ungaria Pentru cei care nu cunosc „apucăturile" noastre gazetăreşti, ne-am făcut un obicei din a prezenta cititorilor rapoarte ale serviciilor secrete. Stilizate, este drept, acestea oferă o bază solidă dc informaţii tuturor celor interesaţi de soarta României. Indiferent că este vorba de integritatea naţională, practic de moştenirea lăsată de străbuni, ori de încercările unora de a submina eforturile cc au ca scop integrarea ţării noastre în structurile euroatlantice, astfel de rapoarte nu pot decât să trezească interesul tuturor celor care simt româneşte. Acum, vom prezenta prima parte a unui raport realizat de lucrători ai unui serviciu secret, raport ce relevă cum, în Transilvania, se desfăşoară o abilă ofensivă economică, în scopul susţinerii enclavizării judeţelor cu populaţie preponderent de origine maghiară. Redăm integral documentul: „1. Retrocedarea imobilelor, terenurilor şi a altor bunuri care au aparţinut nobilimii maghiare şi cultelor specifice etniei maghiare Acţiunile susţinute pe această linie sunt susţinute pe baza fostului statut de naţiune privilegiată a Principatului Transilvaniei, în care etnia maghiară deţinea puterea politică şi economică. Existenţa acestui statut a permis consemnarea proprietăţilor în mai multe documente de epocă în detrimentul naţiunilor «tolerate» (în speţă români), documente folosite în prezent atât de istoriografia ungară, cât şi de către descendenţii familiilor nobiliare maghiare pentru a justifica şi solicita imperativ aplicarea principiului «Restitutio in integrum», principiu care, aplicat fără discernământ în Transilvania, ar afecta interesele fundamentale ale populaţiei majoritare româneşti, mergându-se până la contestarea originii acesteia şi a dreptului legitim de a trăi în această zonă.
Pe baza dreptului «istoric» de proprietate este solicitată şi retrocedarea, în prima fază, a unor imobile şi terenuri dintre care (cele) mai reprezentative pentru etnicii maghiari sunt la ora actuală următoarele: - Timişoara: «Casa maghiară» şi Liceul «Piarist»; - Oradea: Universitatea, Facultatea de Stomatologie (revendicate de Fundaţia maghiară catolică «Caritas»), Muzeul «Ţării Crişurilor» (de Biserica Catolică), precum şi 45 hectare de teren intravilan (de către diverse persoane particulare); - Tot în cadrul judeţului Bihor, mai sunt revendicate Castelul din Cighid, clădirea spitalului din Borod (de către o persoană din Debrecen/ Ungaria) şi terenul pe care se află localitatea Marghita (de către Biserica Reformată din Oradea); - Satu Mare: sunt revendicate toate imobilele şi terenurile care au aparţinut nobilimii maghiare şi Bisericii Reformate, parte din ele fiind deja obţinute, cu sprijin parlamentar şi al autorităţii locale; -Biserica şi terenul aferent din Uiliacul Şimlcului (judeţul Sălaj), precum şi alte terenuri ce au aparţinut grofilor unguri din acest judet; - Cluj Napoca: sunt revendicate toate clădirile din zona centrală a oraşului (Piaţa Unirii), trei imobile de pe str. Iuliu Maniu, terenuri pe care este situată clădirea Spitalului de Urgenţă, Universitatea «Babeş Bolyai» cu clădirile aferente, clădirea Liceului «Brassai Samuel» şi imobilele restaurantelor «Mclody» şi «Someşul»; - Altfel, în judeţul Cluj, în perioada 1995-1997, o serie de asociaţii culturale şi turistice au fost preocupate să identifice monumente istorice şi clădiri sub motivaţia editării unor lucrări ştiinţifice. Documentele obţinute au stat la baza începerii unor procese de recuperare a acestor imobile, folosinduse din plin prevederile legii privind «restitutio in integrum»; - In aceste condiţii, în municipiul Cluj Napoca au fost revendicate şi câştigate în instanţă, de către Parohia Romano-Catolică «Sf. Mihail», câteva imobile situate în zona Picţii Unirii, fiind direct implicat în procesul de recuperare Cilog Anton – contabil şef la respectiva parohie; - în data de 17.07.1998, în Aiton (judeţul Cluj), nepotul grofului Şandor Bela, stabilit în SUA, a revendicat moşia acestuia ce cuprinde şi Piaţa din Gheorgheni; -Azilul de bătrâni din Brâncovcneşti (judeţul Mureş), fosta proprietate a grofului Kemeny Miklos Ianos, este în atenţia autorităţilor locale şi a liderilor etnici maghiari din Tg. Mureş, pentru a fi transformat în „Pantheon al Helikonului"; - Hunedoara: comunitatea maghiară revendică „Castelul dc la Dantamaria" – Orlea, situat la intersecţia şos. Haţeg-Petroşani cu drumul de
acces către Sânpetru, în apropierea barajului şi a salbei de hidrocentrale RâuMarc Retezat; - Sf. Gheorghe: se revendică clădirea Cercului Militar de către Halasz Suzana (n. 1946 în România şi plecată legal în Ungaria cu familia în acelaşi an), printr-un proces aflat pe rol la judecătoria Sf. Gheorghe (imobilul este trecut în proprietatea statului român prin Decretul nr. 218/ 1960); Centrul Militar Judeţean; «Casa cu Coloane»; Arhivele Statului; Liceul «Miko»; clădirea Bazarului; Biblioteca Judeţeană şi sediul UDMR, de către bisericile romanocatolică şi reformată, precum şi toate apartamentele pe care le-au deţinut înainte dc 1989 etnicii maghiari care au emigrat ilegal în străinătate (din declaraţiile date în mass-media de către liderii maghiari din zonă, rezultă că demersurile privind reintrarea în posesie au şanse dc reuşită); -Braşov: se acţionează pentru intrarea în posesia Şcolii Generale nr. 6 (cu predare în limba română) care fiinţează în cadrul Liceului «Aprily Lajos»; Liceul de Artă este revendicat de romano- catolici; zona Teatrului Dramatic şi a parcului limitrof este revendicată de reformaţi şi evanghelişti, intenţionându-se construirea unui centru internaţional de cultură pentru maghiarii ce vor să studieze în Braşov; imobilul Direcţiei Agricole şi a Cadastrelor situat pe str. Mureşenilor unde se află mai multe imobile aparţinând etnicilor maghiari, toate gravitând în jurul Bisericii romano-catolice de pe aceeaşi stradă. Totodată, se revendică terenuri prin parohiile din localităţile Săcele, Crisban, Satu Nou, Teliu şi Vama Buzăului. De asemenea, o atenţie deosebită este acordată conservării arhitecturii specifice a imobilelor vechi construite de etnicii maghiari. Astfel, firma «Irgalnassag Horja Nijeri Cordia», cu sediul la Budapesta, a oferit sume însemnate de bani etnicilor maghiari din zona Munţilor Apuseni, pentru conservarea imobilelor vechi. Aceeaşi situaţie s-a repetat şi în zona Braşovului, unde firme cu capital maghiar au executat studii privind imobilele cu arhitectură specific maghiară şi au sponsorizat conservarea acestora. Mai grav, foşti diplomaţi maghiari aflaţi la post înainte şi după 1989, la Bucureşti, în colaborare cu etnicii maghiari, încearcă intrarea în posesia terenurilor şi imobilelor care au aparţinut maghiarilor şi cultelor romanocatolice şi reformate din judeţul Braşov şi Covasna, remarcându-se: - Kanja Laszlo, reprezentant al firmei „MOL" în România, şef al Agenţiei economice maghiare la Bucureşti; - Prakab Gyula, fost reprezentant al Agenţiei economice maghiare la Bucureşti, în prezent reprezentant al întreprinderilor cu profil chimic la Tg. Mureş. Acţiunea de recuperare a zeci şi zeci de clădiri, a sute şi chiar mii de hectare de teren, urmăreşte, de fapt, consolidarea economică a minorităţii maghiare şi a instituţiilor sale în baza principiului „nici o clădire care a
aparţinut maghiarilor să nu revină statului român, recuperarea acestora putând servi şi drept dovadă a continuităţii naţiunii maghiare". 2. Extinderea societăţilor comerciale cu capital mixt, românomaghiar, în vederea realizării unui control tot mai accentuat al activităţii economice Până în anul 1994, capitalul ungar a penetrat în domeniul comercial cu precădere prin asociere cu cel românesc (în special cu cetăţeni români de etnie maghiară). Din anul 1997, este în curs de derulare o puternică ofensivă economică a capitalului ungar în Transilvania. Astfel, prin intermediul bisericilor, etnicii maghiari au fost dirijaţi să-şi preschimbe cupoanele în acţiuni la anumite societăţi ce prezentau interes de complementaritate sau posibile concurente pentru industria uşoară ungară, care a luat un avânt deosebit. în acest fel, au fost achiziţionate masiv acţiuni la întreprinderi de profil agroalimentar (gen „Avicola") sau la întreprinderile de medicamente „Terapia" (Cluj) şi „Armcdica" (Tg. Mureş). Din păcate, dar nu întâmplător, blocajul financiar şi speculaţiile bursiere au adus aceste întreprinderi în pragul falimentului sau la subevaluarea capitalului propriu, prin scăderea cursului acţiunilor, care au putut fi astfel achiziţionate foarte ieftin. Este (şi) cazul întreprinderii «Armcdica», al cărui pachet majoritar de acţiuni a fost achiziţionat de către societatea «GedconRichter», cu capital majoritar maghiaro-german, urmând apoi aprobarea în funcţiile de conducere a personalului loial acţionarului principal (maghiar), amplasarea în interiorul întreprinderii a drapelului Ungariei, impunerea folosirii limbii maghiare şi orientarea producţiei spre realizarea unor produse secundare care să faciliteze importul de medicamente din Ungaria. La fel s-a procedat şi în cazul fermelor de tip «Avicola» care, prin scăderea artificială a valorii acţiunilor şi prin scumpirea furajelor, au fost aduse în incapacitate dc plată sau au fost falimentate. Acest aspect a favorizat penetrarea pieţii cu produse avicole ungureşti, la preţuri de dumping, datorate subvenţiei statului maghiar şi a subevaluării preţurilor la vamă. De asemenea, a luat amploare micul trafic cu produse alimentare (lactate, brânzeturi), care pe zi ce trece devine o adevărată concurenţă pentru produsele româneşti. Transilvania, în general, şi zonele din vest, în special, sunt transformate în acest mod în adevărate pieţe de desfacere, neoficiale, ale industriei alimentare ungare, fiind astfel accelerată viteza de rotaţie a forintului prin achiziţionarea pe piaţa neagră a sumelor necesare derulării acestui comerţ. Este şi cazul Banatului, acolo unde, în judeţul Timiş, prin aderarea României la Acordul CEFTA şi sistarea subvenţionării agricole, s-a creat un cadru favorabil pentru creşterea importurilor de produse agroalimentare din Ungaria. Comercianţii afirmă că este mai avantajos să se aprovizioneze din
Ungaria (inclusiv cu produse electronice şi electrocasnice), deoarece la graniţă li se restituie contravaloarea TVA pentru marfa cumpărată, astfel produsele devenind mai ieftine decât cele similare româneşti. Şi în domeniul exploatării forestiere s-a produs un adevărat jaf încă din anul 1990, în special în judeţele Harghita şi Covasna, în condiţiile în care Ungaria este deficitară la această materie primă. Astfel, în acest moment, prin camerele de comerţ şi prin intermediul anunţurilor la mica publicitate, diverse firme din Ungaria, solicită colaborări cu exploratorii autorizaţi de cherestea, nefiind interesate de achiziţionarea de mobilă sau alte produse finite ale industriei de prelucrare a lemnului (în condiţiile în care pe piaţa de capital partea ungară este favorizată de cursul negativ de schimb al Icului în raport cu forintul). în concluzie, se poate aprecia că intenţiile de a penetra economia din Transilvania şi Banat, se realizează prin intermediul unor firme ale minoritarilor maghiari, aflate în relaţii cu firme din străinătate, tot ale unor etnici maghiari. Astfel, firmele «Wuc» şi «Confortomega» din Cluj Napoca, conduse de Zoltan Arpad, reprezintă interesele firmei «Polus» din Canada, al cărui patron este un cetăţean canadian de origine maghiară. Tot pe filiera canadiană, firma «Has» Canada, al cărei patron este tot un cetăţean canadian de origine maghiară, a solicitat Primăriei Cluj Napoca să i se concesioneze 2.50 ha teren pentru construirea de locuinţe. în plus, se acţionează şi prin intermediul Asociaţiei maghiare a specialiştilor din Transilvania care coordonează activitatea specialiştilor români de etnie maghiară din zonă, aceştia furnizând investitorilor maghiari informaţii care să-i avantajeze în raport cu partea română. Asociaţia este condusă de Varga Bela, profesor la Universitatea Transilvania din Braşov. Se apreciază că, în prezent, în Transilvania, funcţionează peste 2.000 de societăţi cu capital maghiar sau mixt maghiaro-maghiar, care au ca principal obiect de activitate comerţul, respectiv asigurarea pieţelor de desfacere pentru produsele ungureşti şi aprovizionarea cu materii prime deficitare a industriei din această ţară. 3. Extinderea sectorului bancar cu intervenţia unor bănci din Ungaria Investitorii români de etnie maghiară sunt puternic susţinuţi de către banca «Pater» din Tg. Mureş (filială a «Budapest Bank» din Ungaria) şi de către fundaţia «Lam» din Ilieni, judeţul Covasna. Se acţionează pentru deschiderea unei filiale a băncii şi în Braşov. Fundaţia «Lam» (Fundaţia pentru încurajarea agriculturii particulare şi a dezvoltării agricole din judeţul Covasna) s-a constituit în anul 1993, ca reprezentanţă a Fundaţiei «Heks» din Elveţia, la iniţiativa preotului reformat Kato Bela din comuna Ilieni, care este şi preşedintele acesteia. Respectiva fundaţie îşi desfăşoară activitatea prin
intermediul bisericii reformate şi are ca principal scop ajutorarea cetăţenilor de naţionalitate maghiară pentru cumpărarea de terenuri şi prestarea de către aceştia a unor activităţi economice private (peste 60 de persoane de etnie maghiară au fost împrumutate, fară dobândă, cu sume cuprinse între 50095.000, cu scopul declarat de sprijinire a agriculturii). Finanţarea agenţilor economici din Transilvania se realizează şi prin credite acordate de către băncile din Ungaria, cu condiţia ca minimum 65% din produsele importante să fie realizate în Ungaria. In acest context se remarcă activitatea financiară desfăşurată dc către «Romanicii American Enterprise Fund» care acordă credite în afaceri, cu cele mai mici dobânzi de pe piaţă, în valoare de maximum 15.000 SUA având durata de rambursare de până la 18 luni. Afacerea se derulează în cadrul programului «Capa»; partea americană este reprezentată de miliardarul G. Soros. 4. Euroregiunile româneşti, conduse de miniparlamente Faptele menţionate anterior au avut loc pe fondul unui veritabil război al dezinformării, practicat de serviciile speciale de la Budapesta, susţinut de liderii politici din Ungaria. Cel mai grăitor exemplu este cel al fostului premier maghiar, care spunea nu cu mult timp în urmă că, în ţara noastră, sunt mai multe probleme de autonomie decât în Ungaria (este firesc, dacă ţinem cont de absorbţia minorităţilor din această ţară printr-un insistent proces de maghiarizare – n.a.). «UE este bazată pe autonomie, iar România şi Ungaria vor trebui sa facă faţă acestei provocări», a declarat fostul premier ungar Orban la închiderea Universităţii de Vară Balvanyos. In cadrul prelegerii amintite, ce a avut ca temă «Extinderea NATO şi viitorul Europei Centrale», Orban a precizat că, în Uniunea Europeană, autonomia este cunoscută sub denumirea de regionalism, ceea ce implică înfiinţarea unor «miniparlamcntc regionale». «România va trebui să se gândească mai bine la problemele autonomiei, având în vedere că aici este implicată şi o încărcătură de natură etnică. în Ungaria, sunt mai multe minorităţi, dar ele constituie un bloc etnic compact (?!) şi de aceea situaţia este diferită", a mai ţinut să explice Orban." ( ) Separatiştii maghiari îşi bat joc de Istoria României * Budapesta a finanţat o carte în care eroii poporului român sunt făcuţi în fel şi chip * In timp ce „apele" separatismului pe criterii etnice se tulbură în Transilvania, iar Ungaria propune ca drepturile minorităţilor să fie incluse în Constituţia Uniunii Europene, în capitala ungară s-a reeditat un volum de carte în care Mihai Viteazul e prezentat drept o „bestie" şi „un intrigant", iar Avram lancu „un sifilitic, o hienă"
* „Atrocităţi antimaghiare comise de români în Ardeal" este scrisă de Kosztin Arpad, un personaj care „scuipă" efectiv pe tot ceea ce este românesc O nouă ofensivă antiromânească Scriam în precedentele subcapitole, că Ambasada Ungariei la Bucureşti a fost acuzată că ar finanţa tipărirea unor hărţi, afişe şi pliante secesioniste care au fost distribuite în zona secuimii. Mai mult, subliniam că Ambasada Ungariei şi Consulatul General al Ungariei la Cluj sunt luate în vizor(?!) deoarece ar fi contribuit la campania de promovare a imaginii Consiliului Naţional Secuiesc cu peste şase miliarde de lei! Prezenţi o perioadă la Târgu Mureş, nu putem spune că astfel de tipărituri, de genul celor enunţate mai sus, n-au fost folosite în campania electorală organizată în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş pentru desemnarea aşa-numitelor consilii naţionale secuieşti, formaţiuni politice şi civice care nu sunt recunoscute de autorităţile române. Ar fî o mare minciună, deoarece ele există şi circulă fară ca autorităţile locale să mişte măcar un deget pentru a combate fenomenul. A fost doar cazul Imre, dar neconcludent Din păcate, lucrurile nu s-au oprit aici. într-o carte reeditată în 2003 la Budapesta, difuzată în zona Har-Cov, Mihai Viteazul e prezentat drept o „bestie", iar „prim-ministrul Tătărăscu o jivină"! Mai exact, este vorba despre volumul „Atrocităţi antimaghiare comise de români în Ardeal", semnat de Kosztin Arpad şi care, se cuvine menţionat, a fost publicat pentru prima dată în 1998, la Budapesta, de editura „BIRO family". Structurată pe nouă capitole, o prefaţă şi un epilog, cartea este o blamare a tot ce este românesc. Cartea este un atac de cea mai joasă speţă asupra întregului popor român şi a personalităţilor sale politice, culturale, ştiinţifice. Minţi bolnave ne înjură eroii Deloc surprinzător, în cele 185 pagini ale sale, volumul prezintă viziunea bolnavă a lui Kosztin Arpad asupra istoriei românilor de la începuturi până în prezent, în timp ce, în cele nouă capitole, Kosztin îşi etalează întreaga sa ostilitate împotriva românilor prezentând „atrocităţile comise de români împotriva maghiarilor din Ardeal" în etapele istorice mai importante: răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, revoluţia de la 1848, primul şi al doilea război mondial, revoluţia maghiară din 1956 şi perioada de după revoluţia din 1989 din România. Cartea, scrisă cu o inimaginabilă duşmănie împotriva românilor şi a conducătorilor acestora, are ca motto un fragment din lucrarea lui Orban Balazs intitulată „Descrierea Ţinutului Secuiesc" şi publicată în 1870 la Pesta: „ chiar şi în caracterul valahilor este prezentă suspiciunea, prostia prejudecăţilor la care contribuie o rcavoinţă vicleană: sunt trufaşi, brutali când sunt la putere şi se târăsc ca şerpii, fiind umili când sunt depăşiţi sau învinşi:
sunt din calc-afară de laşi faţă de cei puternici şi necruţători până la canibalism în confruntarea cu cei mai slabi decât ei " încă din prefaţă autorul „ne lasă" să vedem ce va urma în volumul plin de injurii la adresa românilor: „Românimca din Ardeal, atât din punct de vedere al sentimentelor cât şi din cel al culturii şi inteligenţei sale, este incultă chiar şi după evul mediu şi a fost mereu o fiară gata oricând să comită atrocităţi, un monstru moral. Istoria acestei românimi este plină de atrocităţi comise împotriva altor popoare cu care a convieţuit secole întregi Este suficient să ne referim la faptul că Decizia de la Trianon (4-VI-1920) a fost luată în baza legendei viclene a continuităţii daco-romane care înseamnă lozinca iredentismului românesc, concept tară nici un temei istoric şi ştiinţific". Tot în prefaţă, Kosztin Arpad scrie că „trebuie să cunoaştem atrocităţile comise de români împotriva poporului maghiar şi secui-maghiar din Ardeal. Trebuie să le facem cunoscute şi întregii lumi, întrucât politica, istoriografia şi literatura română trec sub tăcere aceste atrocităţi şi fac totul pentru tăinuirea acestora, pentru a prezenta românimca drept campioana toleranţei, umanismului, bunătăţii şi blândeţii, intenţionând să dovedească, totodată, că maghiarimea este unul din popoarele cele mai cumplite din lume, că prin genele sale este un popor criminal, că maghiarimea este însetată de sânge şi că aceste trăsături sunt moştenite din generaţie în generaţie". în context, Kosztin Arpad mai apreciază că „numeroase semne atestă faptul că, mai devreme sau mai târziu, conducerea panromână de la Bucureşti – indiferent de tratatele de bază – va alege ca soluţie a «problemei maghiare» din Ardeal lichidarea de la o zi la alta în stil de pogrom. Şi nu întâmplător! Nu sunt puţine sursele istorice care relatează că, în răscoala ţărănească a lui Horea, Cloşca şi Crişan din 1784 ţăranii români au vrut să-i ucidă pe toţi maghiarii. Şi această «dorinţă» a românilor este vie şi azi în unele cercuri ultranationaliste române. Dar poate să fie vie această dorinţă, pentru că, în zona noastră, România este statul care s-a împotmolit la teoria continuităţii daco-române, teoria rigidă devenită o adevărată «dogmă», teorie care nu are nici o bază istorică. România este ţara care se cramponează la conceptul romantic din secolul al XIX-lea de naţiune şi stat naţional. A rămas la ortodoxia sa cu rădăcini balcanic-bizantine şi la fundamentalismul său şi nu aşteaptă decât momentul favorabil pentru ea, pentru a face cum a făcut şi cu evreimea pe care a exterminat-o din România. România se pregăteşte şi pentru răfuiala finală cu maghiarimea din Ardeal Situaţia maghiarimii din Ardeal are efect şi asupra viitorului întregii maghiarimi. Cea mai importantă problemă a acesteia este problema supravieţuirii ei. Din acest motiv, situaţia maghiarimii din Ardeal, şi prin aceasta a întregii maghiarimi, trebuie să ajungă în atenţia opiniei publice
internaţionale! Pâna când nu este prea târziu! Şi această lucrare vrea să slujească acest scop", (p. 7-10) Unde eşti tu Ţepes, Doamne! In continuare, după ce ne declară singur scopul său, Kosztin Arpad îşi începe deşănţata lucrare. Deşi nu merită ca o astfel de abjecţie să vadă lumina tiparului, fie nici măcar parţial, o vom trece în revistă, pe anumite capitole, doar pentru ca cititorul român să vadă cu ce se ocupă unii în plin proces de unificare a Europei: I. Introducere (scurtă privire asupra istoriei) „Nu există nici o urmă a continuiăţii daco-romane susţinute şi propagate de români, nu există nici un fel de element al poporului daco-roman nici imediat după 272 când împăratul roman Aurelianus şi-a retras legiunile şi poporul din Dacia (Incorect! Aurelian a dat ordin de retragere legiunilor sale în anul 271 e.n., în momentul în care s-a declanşat invazia popoarelor migratoare. Legiunile s-au retras între 271-274, dar o mare parte a coloniştilor români au rămas în Dacia) şi nici la descălecarea maghiarilor. Acest popor ori n-a existat niciodată, ori dacă a existat, acesta conform logicii a dispărut, s-a asimilat în popoarele migrărilor din cursul celor 600 de ani! (nu putem să nu remarcăm că lipsa de cultură naşte adevăraţi monştrii – n.a.) Dinainte de începutul secolului al XIII-lea nu exista nici un lăcaş de cult (casă de rugăciuni, capelă, biserică, mănăstire, cimitir), nici atestări istorice sau toponimice cu privire la existenţa poporului valah (român) în Ardeal. Conform unor date statistice din 1293, în Ardeal existau în total 18.000 de valahi. Aceste date vorbesc de la sine că, la descălecarea maghiarilor (895), deci cu cinci secole mai înainte, valahii nu puteau fi prezenţi printre popoarele cucerite în Ardeal de către maghiarime Pe la jumătatea secolului al XIV-lea valahii au venit în Ardeal ori ca refugiaţi, ori chemaţi, dar au venit «goi», cu mâinile goale şi nu se distingeau în muncă, fiind puşi la cele mai de jos munci dar reprezentau o forţă de muncă ieftină, umilă, tară nici un fel de pretenţii, oameni care se ploconeau în faţa tuturor. După cele două războaie mondiale şi până în zilele noastre au fost colonizaţi din Vechiul Regat în Ardeal 3.000.000 de români. Totodată, au fost şi sunt colonizaţi numeroşi maghiari din Ardeal în Vechea Românie. Este absolut adevărat ceea ce a declarat episcopul Tökes Laszlo şi anume că, de peste 75 de ani, în România se comite o «purificare etnică» împotriva maghiarimii şi a altor naţionalităţi între rămăşiţa de Ungarie şi aşanumitele ţări succesoare se desfăşoară – de la Trianon încoace – un proces grav. Cei care neagă acest lucru sunt ori răuvoitori, ori dezinformaţi, atât în istorie, cât şi în politică. în acest mare şi periculos proces trebuie să se nască, odată şi odată, o sentinţă! O sentinţă definitivă şi aplicabilă. Această sentinţă poate fi dată doar de o «voinţă» care reprezintă şi o forţă internaţională, o forţă
care vede şi mărturiseşte că nesoluţionarea situaţiei unei minorităţi naţionale de 5.000.000 de maghiari reprezintă un periculos focar al destabilizării în centrul Europei", (pag. 13-22) „La Posada, voievodul Basarab, încălcându-şi promisiunile a ucis armata ungară cu pietre timp de trei zile" (p. 24) „în 1599, când Mihai Viteazul, devenit voievod dintr-un măcelar, a invadat Ardealul, a trecut satele prin foc şi sabie" (p. 27) „Baba Novac, «sluga principală» a lui Mihai a fost un om oribil, un ticălos. Cel mai josnic hoţ al acelor vremuri" (p. 28) „Comandantul imperial Basta – după ce s-a convins că Mihai vrea, cu orice preţ, să-şi păstreze Ardealul pentru el – a ordonat ca Mihai să fie ucis lângă Turda la 19 august 1601 în acest fel a scăpat Ardealul de Mihai Viteazul, de acest intrigant care se prefăcea a fi miel, dar se purta ca o vulpe sau un lup, de acest ticălos, unul din bestiile cu mâinile cele mai însângerate" (p. 29) III. „Atrocităţi antimaghiare comise de români în timpul răscoalei ţărăneşti a lui Horea, Cloşca şi Crişan (1784)" Kosztin Arpad susţine că răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan „a început datorită faptului că, la Câmpeni, armenii au vrut să-i împiedice pe ţăranii valahi să vândă palincă. Ţăranii înfuriaţi au spart butoaiele cu palincă şi vin, iar armenii s-au adresat judecătoriei " „La 31 octombrie 1784, Crişan, în numele lui Horea, a chemat la o adunare mai mulţi ţărani. în biserica ortodoxă din satul Mesteacăn s-au adunat 500-600 de valahi cu mutre de pitecantropi, de o sălbăticie inumană". După ce subliniază cum i-a omorât oamenii lui Horea pe maghiari, autorul volumului afirmă, între altele: „Lozinca lui Horea la Abrud a fost: «Omorâţi fară alegere pe toţi maghiarii care nu sunt dispuşi să treacă la religia română»". „Horea şi camarazii lui şi moţii acestora au devastat 389 de sate maghiare şi au exterminat maghiarimea din regiuni întregi. Ca o consecinţă a acestei răscoale ţărăneşti maghiarimea din partea de sud a Ardealului a scăzut în asemenea măsură încât nu s-a mai putut redresa niciodată", (p. 30-39) IV. „Atrocităţi antimaghiare comise de români în lupta maghiară pentru libertate din 1848/ 49" „Avram Iancu, conducător valah, a venit cu 6.000 de moţi înarmaţi Este un fapt istoric că, în cursul luptei pentru libertate din 1848/49, «conducătorul de oşti», valahul sifilitic, în realitate o hienă, Avram Iancu şi bandele lui au exterminat mai mulţi maghiari decât au căzut pe front", (p. 50) V. „Atrocităţi antimaghiare comise de români în Ardeal înainte, în timpul şi după primul război mondial" „Trebuie să menţionăm că armata română, care a depăşit orice imaginaţie în ceea ce priveşte atrocităţile, arăta deplorabil. Soldaţii erau zdrenţuiţi, murdari, cu opinci în picioare şi pălărie de paie pe cap".(p. 58)
„Prin Decizia de la Trianon popoarele Ardealului au ajuns într-o Românie care aparţinea unui cerc cultural balcanic, de rang mai scăzut România a pornit o campanie de exterminare în întregul Ardeal împotriva a tot ce nu era român. Şi asta face şi în prezent! " (p. 77) „Duca a fost urmat în fotoliu de prim-ministru de Tătărăscu, această jivină care nu putea fi considerat om în ceea ce priveşte comportarea sa faţă de minorităţi. Perioada în care Tătărăscu a fost prim-ministru a fost cea mai neagră a destinului maghiarimii". (p. 82) VI. „Atrocităţi antimaghiare comise de români în Ardeal în timpul şi după cel de-al doilea război mondial, până la revoluţia şi lupta pentru libertate din Ungaria din 1956" „începând din toamna anului 1944, diplomaţia română a reprezentat în faţa Uniunii Sovietice principiul că maghiarimea s-a obişnuit să îi «lipsească» Ardealul, s-a obişnuit cu Decizia de la Trianon. Această decizie a intensificat antimaghiarismul naţionaliştilor şi fasciştilor români, asuprirea totală a maghiarimii, hotărârea acesteia de a emigra", (p. 114-115) „ în toate privinţele, Groza a fost un exponent foarte tactic al naţionalismului român căruia i-a fost încredinţat rolul ca, în calitate de cetăţean cultivat, filomaghiar, să dea asupririi minorităţilor o nuanţă democratică" (p. 127). IX. „Atrocităţi antimaghiare comise de români în Ardeal dupa revoluţia din România din 1989" „Din păcate, imediat după revoluţia din decembrie 1989, Bucureştiul s-a reîntors la politica de asuprire a minorităţilor naţionale, înainte de toate la asuprirea minorităţii maghiare. România, conducerea română sunt incapabile să înţeleagă faptul că maghiarimea din Ardeal consideră Ungaria de la Trianon drept ţara-mamă şi că maghiarimea care a ajuns, fară voia ei, în afara graniţelor ţării-mamă este considerată parte a naţiunii ungare unitare. Această conştiinţă a maghiarimii îi conferă acesteia forţă şi putere! De această putere se teme România, ca şi conducerea actuală română. Baza soluţionării problemei maghiare nu poate fi decât una singură: o Ungarie în interiorul căreia ar putea trăi cea mai mare parte a maghiarimii din Bazinul Carpatic. Fără o astfel de rezolvare nu va fi niciodată pace în Europa Centrală şi de Est, în Europa!". „în România – chiar şi după schimbarea de preşedinte şi de guvern de după 1996 – relaţiile româno-ungare sunt la fel de încordate şi nu este de aşteptat nici o destindere din acest punct dc vedere. Nu este de aşteptat, pentru că ideea României este asimilarea totală a grupului etnic maghiar din Ardeal sau exterminarea acestuia prin pogromuri. Şi pentru a ajunge la una din cele două variante se procedează la genocid spiritual, fizic" (p. 166).
„Este bine cunoscut faptul că ţara şi trupul naţiunii maghiarimii milenare au fost ciopârţite la Trianon (4-VI-1920) în aşa fel încât mai mult de o treime din trupul naţiunii a fost nevoită să trăiască în afara frontierelor ţării. Din acest motiv, naţiunea ungară – făţiş sau indirect – nu numai că cere, dar şi pretinde modificarea frontierelor proaste care ameninţă permanent pacea Europei Centrale şi de Est, cu alte cuvinte: revizuirea şi remedierea acestor frontiere, chiar şi în cazul în care vecinii săi se cramponează cu o lăcomie şovină de teritoriile maghiare primite, în mod nedrept, cadou Deci naţiunea ungară pretinde, într-adevăr, teritorii pentru recunoaşterea dreptăţii sale" (p. 172-173). „ după Trianon nici o conducere română de stat nu vrea să schimbe politica faţă de minorităţile naţionale. Nu există şi nici nu va exista vreodată o conducere română cu care să se ajungă la o înţelegere cu privire la problema minorităţilor naţionale" (p. 175). „Proclamarea României ca stat naţional, legile sale, lasă să se tragă concluzia că se procedează la exterminarea minorităţii naţionale maghiare! Oare guvernul ungar, de orice culoare ar fi acesta, poate aştepta să se întâmple aşa ceva? Europa poate aştepta acest lucru?" (p. 177). „Azi, când în România trăiesc 2.000.000 de maghiari(?!), nu se poate susţine că totul este în ordine, că putem dormi liniştiţi. Acum a fost prilejul pentru negocierea unor noi tratate de pace, când în Europa au fost modificate frontierele mai multor ţări. A fost momentul ca, şi în problema românomaghiară puterile învingătoare să găsească o soluţie care să rezolve definitiv, şi pe cât posibil just, problema româno-maghiară. Noi nu dorim o soluţie nedreaptă, nu dorim să contestăm judeţe din Ardealul de Sud în care populaţia română se află în majoritate, nu vrem decât un teritoriu în care populaţia de limbă maghiară este în majoritate. Maghiarii rămaşi în Ardealul de Sud şi românii rămaşi în Ardealul de Nord şi-ar putea schimba, în mod voluntar, domiciliul" (p. 178). Fără comentarii. a. 7. Concluzii ale unor istorici şi specialişti din sistemul siguranţei naţionale Ţinutul Secuiesc? Pământul secuiesc? Halucinaţii, aşa ceva nu există! * noţiunile de „Ţinut Secuiesc" şi „pământ secuiesc" sunt o utopie, neexistând o argumentaţie bazată pe dovezi clare şi obiective * secuii nu sunt maghiari, ci o populaţie (ce se trage din neamul geto-dacic) care a fost maghiarizată forţat, în decursul secolelor, cel mai ilustru luptător pentru libertatea poporului secuiesc fiind Gheorghe Doja, martirul ce a fost ars pe un tron de fier înroşit chiar de către maghiari!
* etnicii maghiari din Harghita-Covasna au exploatat procesul de descentralizare administrativă în vederea obţinerii controlului în zonă şi au iniţiat un proces de „deromânizare" prin „excluderea elementului românesc din procesele de decizie la nivel local" Contraofensiva românească Din informaţiile ce ne-au stat la dispoziţie, în faţa ofensivei fară precedent a separatiştilor maghiari şi în virtutea respectului pc care trebuie şi merită acordat populaţiei oneste de origine maghiară, specialiştii din aria siguranţei naţionale îşi rezervă dreptul de a prezenta periodic opiniei publice detalii ale procesului de autonomizare a aşa-numitei zone a «Pământului Secuiesc»", respectiv dc a face cunoscută actuala situaţie a românilor din Ungaria (pe care o vom prezenta în anexă). In acest fel, specialiştii în cauză doresc să arate modul în care înţeleg unii să ne respecte drepturile legitime la identitatea naţională şi cum înţelegem noi să le acordăm unora drepturi care, dacă ţinem să fim corecţi, nici nu le merită! în plus, facem din nou menţiunea că secuii nu sunt maghiari, ci o populaţie care a fost maghiarizată forţat, în decursul secolelor, cel mai ilustru luptător pentru libertatea poporului secuiesc fiind Gheorghe Doja, eroul ce a fost ars pe un tron de fier înroşit chiar de către maghiari! Dc partea cealaltă, după ce ex-ministrul de Interne, Ioan Rus, şi şeful SRI, Radu Timofte, au vorbit despre lipsa de control a statului în regiunea HarghitaCovasna-Mureş, „a venit rândul Comisiei parlamentare de control a SRI să ne avertizeze asupra acestui pericol, după mai multe controale efectuate la unităţile SRI din majoritatea judeţelor din Ardeal. Practic, în Raportul dat publicităţii de către Comisia SRI se atribuie un spaţiu generos dezvoltării unor forme de „autoguvernare locală" la nivelul judeţelor Covasna, Harghita şi parţial Mureş, spaţiu denumit generic dc etnicii maghiari „Pământul Secuiesc". în urma datelor culese de la unităţile SRI, comisia susţinea că, în această zonă, au fost deja puse în mişcare mecanisme şi instituţii care pot consolida o „unitate teritorială autonomă, capabilă să deruleze activităţi politice şi socioeconomice fară a întreţine legături majore cu Bucureştiul". în acest context, etnicii maghiari din Harghita-Covasna erau „acuzaţi" că au exploatat procesul de descentralizare administrativă în vederea obţinerii controlului în zonă şi au iniţiat un proces de „deromânizare" prin „excluderea elementului românesc din procesele de decizie la nivel local". Totodată, pentru atingerea obiectivului final al acţiunii lor, etnicii maghiari „s-au distins prin acţiuni frecvente şi incisive", se susţinea în raportul comisiei. La acest capitol se înscria şi contestarea autorităţii unor instituţii ale statului român în zonă, incitarea la nesupunere civică şi, nu în ultimul rând, instituţionalizarea colaborării la nivelul administraţiei publice din cele două judeţe aflate în vizor, în perspectiva înfiinţării, cu sprijin financiar şi logistic ungar, a „Regiunii de Dezvoltare de pe
Pământul Secuiesc". Comisia SRI mai avertiza despre pericolul instaurării unei „frontiere maghiare" în interiorul ţării. Documentul redactat de parlamentarii din Comisia SRI evidenţia în final şi principalele riscuri şi ameninţări, care derivau din situaţia constatată în Harghita-Covasna. Cap de listă la acest capitol era „pierderea controlului statului român asupra unei importante zone din teritoriul naţional, prin instaurarea unei reale «frontiere maghiare» în interiorul ţării". De aici ar putea deriva, potrivit raportului, modificarea art. 1 din Constituţie, „exportarea" modelului şi în alte judeţe din Transilvania, precum şi accentuarea discriminării etnicilor români din zonă. De asemenea, Comisia SRI mai vorbea şi de „diversele fundaţii şi ONG-uri, care desfăşoară activităţi aparent legale, dar de fapt sunt orientate de cercuri iredentiste, care urmăresc scopuri separatiste". Atunci când unii nu respectă adevărul istoric Folosirea tot mai frecventă a denumirii de „pământ secuiesc" pentru a delimita teritoriul a două judeţe intracarpatice, Covasna şi Harghita, precum şi o parte a judeţului Mureş, constituie pentru fiecare român conştient, ai cărui părinţi au trăit şi au murit aici, udând cu sudoare şi sânge acest pământ, o jignire fără comparaţie. Deoarece noţiunea de „pământ secuiesc" este o utopic, neexistând o argumentaţie bazată pe dovezi clare şi obiective. Mai pe româneşte, totul nu este altceva decât o minciună sfruntată. Ca apărători ai adevărului istoric, trebuie să spunem lucrurilor pe nume şi, în plus, să nu uităm: Pentru român, pământul este dintotdeauna sfânt! Dar să o luăm cu începutul. Mai nou, în centrul ţării, în inima României, s-a creat artificial o zonă specifică, pe care, în general, necunoscătorii o numesc SECUIME. Această numire este corespondentul latin TERRA SICULORUM (Pământul Secuilor) dat tot de maghiari după sistemul lor şi cu intenţiile lor arhicunoscute. Elocvent este pasajul în care se spune: „românul de rând ştie că secuimea este un teritoriu locuit de un popor numit «SECUI», cum ar fi şi natural, dacă denumirea ar corespunde realităţii etnice. Dureros este însă că, în timp, nu numai masele de români, ci chiar oficialităţile, guvernele ţării, au crezut şi cred în această erezie etnică. Mai mult chiar: politicianii, cari s'au convins că «Secuimea» nu este secuiască, ajunşi la cârma ţării, au tratat acest pământ, cu întreg complexul lui de populaţie, ca o posesiune naţională secuiască. Uitând de interesul nostru naţional, cei mai mulţi politicieni au falsificat adevărul, în detrimentul ţării, susţinând că «Secuimea» este cu adevărat secuiască, că, prin urmare, nu este teritoriu locuit de Români, ci de Secui-unguri" (Octavian M. Dobrotă, „Români Secuizaţi şi Regiune Secuizată", Editura ziarului „Glas Românesc în Regiunea Secuizată", Odorheiu, 1940 – n.a.). Deci, istoria se repetă
Concluzionând, se impune cu necesitate renunţarea de către români la a mai folosi această denumire, ea însăşi fiind un act de agresiune la adresa noastră şi mai ales împotriva străbunilor noştri, vieţuitori aici, pentru care încă mai pot depune mărturie crucile şi cimitirele din fiecare localitate. Octavian Dobrotă propunea folosirea eventual a denumirii de „regiune secuizată", „adică pământul locuit de Români de baştină, cari au fost secuizaţi, răpiţi din turma mândră a neamului românesc şi obligaţi să se numească urmaşi ai lui Ârpâd". în continuare, merită remarcat faptul că denumirea de „pământ secuiesc", or cea de „Secuime", apare folosită de către politicienii şi istoricii etniei maghiare mai ales atunci când se discută despre autonomie. Totuşi, recurgerea la termenul de „ţinut secuiesc" se face ori de câte ori se încearcă sugerarea inutilităţii prezenţei româneşti în zonă, prin tot ceea ce înseamnă aceasta: Biserica, Armata, Jandarmerie şi Poliţie. a.8. Trebuie evitat un eventual conflict interetnic In acest fel, tot agitând apele revizionismului, iredentiştii maghiari riscă să arunce în aer pacea socială din Transilvania. Trăgând un serios semnal de alarmă, vom reda mai jos un material excepţional scris pe marginea diferendelor pe criterii etnice: Conflictele interetnice, boala mortală a sfârşitului de mileniu * Secolul XX ne-a învăţat că a ne imagina cel mai mare rău sfârşeşte adesea prin a-1 prezice „La Cernăuţi, oraşul cosmopolit al Bucovinei, trăiau fericiţi în anii Imperiului Austro-Ungar mai multe grupuri naţional-religioase şi timpul lor se scurgea între psalmodierile din sinagogi şi dangătul clopotelor bisericilor creştine unde se celebrau trei culte – catolic, uniat şi ortodox. La Pristina, după pierderea autonomiei, în 1989, cele două comunităţi etnice principale trăiau în condiţii de apartheid şi se întâlneau o singură dată pe zi la brutărie, singurul magazin din oraş care-i servea şi pe sârbi şi pe albanezi. La Sarajevo, după trecerea la Austro-Ungaria, în 1878, şi în timpul regimului titoist, musulmanii, sârbii şi croaţii frecventau în mod paşnic aceleaşi magazine, aceleaşi şcoli, aceleaşi restaurante, aceleaşi localuri nocturne. în timpul celui de-al doilea război mondial şi, mai recent, după dezmembrarea Iugoslaviei, Bosnia a devenit teatrul celor mai sângeroase răzbunări etnice, necunoscute până atunci în această regiune nenorocită. în România, ungurii reprezintă 9 la sută din populaţie, dar par destul de satisfăcuţi de drepturile acordate de Guvernul de la Bucureşti. La câţiva zeci de kilometri, ruşii, ucrainenii şi românii din Moldova s-au luptat sângeros în timpul colapsului URSS pentru o fâşie de pământ numită Transnistria ( ) Comunismul îi învăţa pe oameni că deosebirile naţional-religioase erau o creaţie artificială a societăţii burgheze şi că ele vor dispărea după naşterea «omului sovietic». Teoria era falsă, dar avea efectul de a ţine unite sub semnul
aceluiaşi destin mai multe popoare care în trecut se detestau şi luptau unele împotriva altora. Cazul Uniunii Sovietice şi al Iugoslaviei titoiste au fost, din acest punct de vedere, exemplare. O putere autoritară este singura regulă de a salvgarda raporturile bune dintre diferite popoare. ( ) Războaiele etnice izbucnesc în general după dispariţia puterii care a asigurat echitatea şi justiţia. în consecinţă, decesul «comunismului imperial», la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90, a generat un lung lanţ de conflicte ctnico-religioase: în Croaţia, în Bosnia, în Kosovo, în Moldova, în Georgia, în Azerbaidjan, în Cecenia şi în unele republici din Asia Centrală. Cauza conflictului a fost frica. Cine trage şi ucide primul o face din convingerea că se apără în faţa unui pericol iminent. El acţionează cu brutalitate, deoarece crede că victoria duşmanului l-ar putea priva de orice drepturi. Şi acesta este poate aspectul cel mai tragic al lungii crize iugoslave. Ceea ce pentru noi parc o manifestare de cruzime intolerabilă şi inumană este aproape întotdeauna rezultatul unui sentiment de nemulţumire, alimentat deseori de amintirea unor situaţii similare din trecut. După prăbuşirea URSS, la sfârşitul anului 1991, 25 de milioane de ruşi au rămas în afara graniţelor lor naţionale şi s-au trezit pe neaşteptate ca cetăţeni străini. Ei reprezintă 34 la sută în Letonia, 29 la sută în Estonia, 22 la sută în Ucraina, 9 la sută în Lituania şi 6 la sută în Georgia. în fiecare din aceste ţări se află un focar «Kosovo», pe care stăpânul de la Kremlin ar fi putut să-1 agite. Dar Boris Elţîn a avut marele merit de a ţine în frâu naţionalismul panrus. El nu a încurajat frustrările comunităţii ruse din ţările baltice, a evitat ca diferendul ruso-ucrainean pentru Crimeea să degenereze într-un conflict, a acordat spaţii largi de autonomie minorităţilor din statul rus şi a trecut la războiul cecen numai când nu mai avea încotro. Acelaşi lucru s-ar putea spune despre unele ţări dunărene şi balcanice -Ungaria, România, Bulgaria, Macedonia – care au renunţat în mod deliberat să urmărească fantasmele naţionaliste ale trecutului. Ele au urmat o linie tolerantă şi moderată, deoarece sunt guvernate, spre deosebire de Serbia, de o clasă conducătoare pe cale de modernizare şi care doreşte reînnoirea propriei ţări şi ştie că acest lucru poate să-1 facă numai întrun climat de pace socială şi de convieţuire internaţională paşnică (în privinţa ţării noastre, opinia de faţă, care aparţine unor angajaţi ai serviciilor secrete naţionale, este cel puţin subiectivă, libertatea acordată de Bucureşti minorităţilor conlocuitoare ducând în acest moment România la un pas de federalizare – n.a.). Unul din exemplele cele mai elocvente este cel al raporturilor bulgaromacedonene. Bulgaria a renunţat la vechile sale aspiraţii, garantând în acest mod supravieţuirea unui mic mozaic statal (Macedonia), în care convieţuiesc macedoneni, albanezi şi sârbi. Dar fiecare din aceste ţări conţine «riscul Kosovo». Scânteia ar putea izbucni încă o dată în Peninsula Balcanică. Să
încercăm să ne imaginăm cel mai prost dintre scenariile posibile. Falimentul acordurilor de pace şi desprinderea provinciei Kosovo de Iugoslavia ar deschide perspective noi pentru partizanii unei «Albanii Mari», de la Epir până în Serbia. Proiectul ar repune în discuţie graniţele Muntenegrului, ale Macedoniei şi ale Greciei. în urma dezmembrării Macedoniei, Bulgaria ar susţine încă o dată, cum a făcut în trecut, că macedonenii sunt în realitate bulgari. Serbia ar încerca să profite de situaţie pentru a reintra în joc. Ungurii din Voivodina (provincia sârbă căreia, în urmă cu 10 ani, Milosevic i-a luat autonomia) ar cere să fie trecuţi la patria-mamă. Ungurii din Transilvania ar cere să iasă de sub tutela Bucureştilor. La Moscova, în acest timp, ostilitatea faţă de NATO şi molima naţionalistă ar favoriza ajungerea la putere a grupurilor naţional-comuniste. Fondul Monetar Internaţional ar trece în arhivă, o dată pentru totdeauna, problema Rusiei, iar stăpânii de la Kremlin, pentru a-şi impune mai bine autoritatea, nu ar ezita să sufle în focul unor potenţiale crize etnice, de la Baltica până în Crimeea. ( ) Dar secolul XX, pentru a-1 parafraza pe Giulio Andreotti, ne-a învăţat că, a ne imagina cel mai mare rău sfârşeşte adesea prin a-1 prezice." ANEXĂ Românii din Ungaria, o minoritate pe cale de dispariţie a. Maghiarizarea şi drepturile românilor de dincolo de Tisa • Prezenţa românilor prin părţile de nord-est ale Ungariei de astăzi poate fi atestată prin documente încă din veacul al XIII- lea • ulterior, sub presiunea inimaginabilă a maghiarizării, la sfârşitul secolului XIX, nu mai găsim nici o localitate ungară în care să fi fost înregistrată existenţa vorbitorilor români într-un număr mai mare de 50 de persoane • organizaţiile de reprezentanţă ale comunităţii româneşti din Ungaria consideră că, azi, trăiesc în această ţară în jurul a 20- 25 de mii de români, dar sunt declaraţi doar puţin peste 7.000 • după ce în 1910 se înregistraseră 28.491 de vorbitori de limba (maternă) română, în 1990 numărul acestora a scăzut la 8.730 în ultimul timp, preocupaţi prea mult de gălăgia provocată de radicalii maghiari din Transilvania, am cam uitat nepermis de fraţii noştri de dincolo de Tisa. Este şi motivul pentru care, din proprie iniţiativă, am efectuat o amplă documentare în chiar ţinuturile ungare în care locuiesc etnicii români. Iar atunci când vorbesc despre „românii din Ungaria", vom face referire directă la membrii acelor comunităţi ale românilor, care trăiesc în localităţile Ungariei zilelor noastre. Pentru cei care nu ştiu, biserică, şcoală sau instituţie culturală, eventual organizaţie românească întâlnim în mai multe localităţi, cum ar fi Aletea, Apateu, Bătania, Bedeu, Bichiş, Bichişciaba, Budapesta, Cenadul Unguresc, Ciorvaş, Crâstor, Chitighaz, Darvaş, Giula, Jaca, Leta Mare, Leucuşhaz, Micherechi, Otlaca Pustă, Peterd, Pocei, Săcal, Seghedin, Vecherd.
Firesc, românii formează o minoritate naţională „băştinaşă" pe aceste locuri, care, înainte de 1920, au avut legături naturale, directe cu marea masă a românilor din Ardeal. a.l. Biserica, liantul continuităţii românismului încă din start vom semnala valoarea elementului ortodox, care, în Ungaria istorică, este pomenit de pe la jumătatea secolului al X-lca şi începutul secolului al XI-lea. Prezenţa românilor în bazinul celor trei Crişuri, precum şi prin părţile de nord-est ale Ungariei de astăzi poate fi atestată prin documente încă din veacul al XIII- lea. Stabilirea românilor în localităţile propriu-zise, unde trăiesc şi actualmente, a început prin secolul al XV-lea. O populaţie românească, numeric considerabilă, se înregistrează aici şi după alungarea turcilor, la sfârşitul secolului XVII. Ulterior, atestări documentare despre stabilirea organizată a populaţiei româneşti la nord-est găsim din anul 1730. Atunci se statornicesc numeroşi români la Nyirbâtor, Nyiradony sau Nyirâbrâny. La mai puţin de 50 de ani, se înregistrează (în 1773), ca localitate cu populaţie majoritar românească, printre altele, Kiskâllô sau Nyiradony. Românii de aici, ortodocşi la origine, la câţiva ani după stabilirea lor, au trecut la religia grecocatolică şi, sub presiunea inimaginabilă a maghiarizării, numai cu un veac mai târziu, mai exact la sfârşitul secolului XIX, nu mai găsim nici o localitate prin aceste părţi în care ar fi fost înregistrată existenţa vorbitorilor români într-un număr mai mare de 50 de suflete. Ailându-sc la periferia masei de români şi trecând la religia greco-catolică, limba liturghiei a devenit treptat limba maghiară. Este un eveniment hotărâtor pentru istoria mai nouă a parohiilor greco-catolice româneşti din aceste părţi şi transferarea lor, în 1912, de la Episcopia din Oradea la Episcopia din Hajdudorog. De partea cealaltă, români greco-catolici, care şi-au păstrat într-o oarecare măsură identitatea culturală românească chiar şi până în zilele noastre, găsim doar în trei localităţi: la Bedeu, Leta Mare şi Pocei. La Bedeu sunt şi în prezent majoritari românii, iar aici s-a păstrat încă vorba românească. Demn de reţinut că, în ciuda eforturilor depuse de autorităţile maghiare, majoritatea românilor din Ungaria sunt şi astăzi de religie ortodoxă. Comunitatea din Gyula, de exemplu, încă din anul 1651 se găseşte sub oblăduirea mitropolitului Sofronie din Lipova, în timp ce comuna Micherechi a fost formată în anii 1758- 1768 numai din români ortodocşi bihoreni. Mai mult, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, numărul caselor ortodocşilor români din Apateu era 52, la Peterd 71, la Crâstor 28, la Săcal 62, la Jaca 60, la Vechcrd 40. Protopopiatul din Oradea, în 1848, înregistrează la Peterd 497 de credincioşi ortodocşi, iar la Săcal 529. Cât priveşte ponderea românilor, raportat la populaţia cu care locuiau împreună la sfârşitul secolului XVIII, aflăm că localităţile Micherechi şi Vecherd erau populate aproape numai de români. La fel ca la Peterd (86%) şi la
Săcal (80%), dar erau deja de pe atunci în minoritate la Apateu (49%), la Darvaş (43%), la Jaca (28%) sau la Crâstor (26%). în ordine cronologică, se poate spune că exista deja o puternică comunitate ortodoxă română formată, activă, în localităţile: Gyula (1651), Chitighaz (1716), Apateu (1748), Săcal (1759), Cenadul Unguresc (1767), Peterd (1768), Micherechi (1773), Crâstor (1779), Darvaş (1779), Jaca (1779), Vecherd (1779), Bătania (1784), Bichiş (1788), Budapesta (1808), Bichişciaba (1820), Ciorvaş (1900), Otlaca Pustă (1913), Aletea (1934), Seghedin (1995), Leucuşhaz (1998). b. Decimarea minorităţii româneşti Documentarea bisericii ortodoxe deja existente (ex. Vecherd, 1779), atestarea activităţii preotului român (ex. Budapesta, 1808), uneori chiar a doi preoţi deodată (Jaca, 1779), atestarea relaţiilor de dependenţă cu structurile Bisericii Ortodoxe Române (Gyula, 1651), documentarea dăruirii a unor obiecte de cult din partea credincioşilor bisericii (Apateu, 1748), construirea lăcaşului de cult ortodox român (Ciorvaş, 1900) etc., toate acestea la un loc fac să presupunem că formarea şi închegarea comunităţii ortodoxe româneşti din localitatea respectivă trebuia să se petreacă mult mai devreme. După reînfiinţarea Mitropoliei Aradului (1868), au aparţinut de această Episcopie: Bătania, Cenadul Unguresc (Protopopiatul Arad), Bichiş, Chitighaz, Gyula (Protopopiatul din Chişineu-Criş). Dc partea cealaltă, aparţinea Vicariatului Oradei: Apateu, Darvaş, Jaca, Peterd, Săcal şi Vecherd (Protopopiatul Oradea), Crâstor şi Micherechi (Protopopiatul din Tinea). Privitor la istoria comunităţii ortodoxe româneşti din Budapesta vom menţiona că aceasta a devenit autonomă abia în anul 1900. Premergător acestui eveniment, românii ortodocşi din Buda şi Pesta de odinioară aveau, timp de peste două secole, biserică comună cu ortodocşii greci şi sârbi. La acea vreme, biserica se afla sub jurisdicţia episcopului Budei, care, la rândul său, a fost subordonat Carloviţului sârbesc. După formarea parohiei româneşti independente, această biserică a aparţinut Episcopiei din Arad. De reţinut, apartenenţa la religie a fost înregistrată ultima dată în 1949, dar ultimele recensăminte generale s-au ţinut în 1990 şi 2001. Din tabelul prezentat mai jos, se poate vedea clar cum regimul comunist ungar a practicat o maghiarizare forţată, în urma acesteia minoritatea română având foarte mult de suferit. Religia/ 1 1 ! 1 anul 920 93 19 949 i 0 41 ! lGrec5 3 3 3 orientali/ 0.9 9.8 8.3 6.01 persoane 17 39 18 5
Local
Număr
înr itatea ul egistraţi ortodocşilor ca ; în 1949 romani în 1990 Aletc 1.123 36 a 1 Apat 788 21 eu 1 Băta 2.392 25 nia* 2 i 195 14 Bichiş 1 203 98 Bichişciab a Buda 4.823 1.2 pesta* 63 Cena 958 18 clul 3 Unguresc* -... 3 Ciorv EZ 57 aş ". J Chiti 11 1 1.4 ghaz 2.584 88 JL ________.. -. ! ;i 506 5 Crâstor |j 491 4 Darvaş , 1.829 51 Giula 7 524 17 Jaca L. i Mich 1.948 1.8 erechi 48 Otlac 552 12 a Pustă 6 h 376 4 Peterd 779 Săca 15 ii .1 l 7 i 455 18
Seghedin* 11
8 i ie x
Vecherd Sursa: Oficiul Central de Statistică al Ungariei Subliniem, cifrele enumerate în tabel (la localităţile cu steluţă) nu fac deosebire între ortodocşii de diferite naţionalităţi. Astfel, ortodocşii români şi sârbi au parohie în aceeaşi localitate, cum ar fi Bătania, Budapesta, Cenadul Unguresc şi Seghedin. Totuşi, din punct de vedere istoric, repartiţia episcopală a bisericilor ortodoxe s-a menţinut până în anul 1920, când s-a stabilit noua frontieră dintre Ungaria şi România. în urma acesteia, s-a creat o situaţie cu totul nouă pentru comunităţile ortodoxe române aflate pe teritoriul Ungariei, care întâmpinau o mulţime de probleme ce trebuiau rezolvate. După trasarea noilor frontiere, comunitatea românească de aici a rămas izolată de masa românilor din Ardeal, părăsită de ţara mamă, fară legături vitale cu românii din imediata lor vecinătate. Biserica Ortodoxă Română din Ungaria, aşa cum se prezintă ea în zilele noastre, a fost organizată ca eparhie cu un statut de autonomie în cadrul Patriarhiei Române în 1946, sub formă de Vicariat, iar din 1997 primeşte rangul de episcopie şi are în frunte un episcop (din 1999) în persoana Prea Sfinţitului Părinte Sofronie. Episcopia face parte din Mitropolia Banatului, este organizată în cinci protopopiate (Gyula, Budapesta, Micherechi, Chitighaz-Seghedin şi Apateu) şi înglobează 21 de parohii, în timp ce numărul preoţilor este de 12. Catedrala Episcopiei se găseşte în oraşul Gyula, iar limba liturgică şi cea a administraţiei este limba română. Un alt fapt demn de reţinut este că, alături de ortodocşii majoritari, remarcăm existenţa vorbitorilor de limba română în cadrul comunităţilor baptiste. în rândul acestora, cultul baptist a apărut cu 100 de ani în urmă. Este însemnată activitatea spirituală românească a Bisericii Baptiste din Micherechi. Adunarea din localitate are pastor din România, în persoana lui Daniel Burtic din Oradea. La Micherechi există şi o Adunare Penticostală Românească. Sunt numeroşi români şi se vorbeşte româneşte şi la adunările baptiste din Chitighaz şi Cenadul Unguresc. Privitor la numărul românilor de peste Tisa, întotdeauna a existat o diferenţă între numărul estimat şi numărul înregistrat la recensământ. Organizaţiile de reprezentanţă ale comunităţii româneşti din Ungaria consideră că trăiesc azi, în această ţară, 20- 25 de mii de români. La recensământul diferiţilor ani au fost înregistrate următoarele cifre, privitor la numărul locuitorilor Ungariei cu limba maternă română: 1 1 1 1 1 1 1 1 90 910 930 949 960 970 980 99 0 j ; 0
2 2 1 1 1 1 1 8 6.9 8.4 6.2 4.7 5.7 2.6 0.1 .73 75 91 ; 21 13 j 87 24; 41! 0 Sursa: Oficiul Central de Statistică al Ungariei Numărul populaţiei înregistrată „de naţionalitate română": i i 1 19 960 990 41 i ! 1
: ! 7 1 1 .56 2.3 0.7 5 26 40 ; : Sursa: Oficiul Central de Statistică al Ungariei După cum se poate vedea, conform datelor statistice de la recensământ, în 1990 era mai mare numărul acelora care au fost „de naţionalitate română" (10.740), decât cei care au declarat limba română, ca limbă maternă (8.730). Tot în 1990, în Ungaria s-au mai înregistrat 39.927 de persoane, care, deşi nu s-au considerat români, au declarat că vorbesc româneşte. De reţinut, la recensământul din 1990 s-a înregistrat întreaga populaţie cu drept de şedere în ţară în momentul recensământului, inclusiv acele persoane care nu aveau cetăţenia maghiară. c. In Ungaria, studenţii români se pot număra pe degete • în şcolile româneşti se predă în limba maghiară; • în vara anului 2000, la Liceul „Nicolae Bălcescu" din Gyula, au dat examenul de bacalaureat 26 de tineri (?0; • dintre aceşti absolvenţi ai liceului românesc, 22 au intrat la diferite facultăţi şi şcoli superioare din Ungaria (18 tineri) sau România (4 tineri); • la Catedra de Limba şi Literatura Română a Universităţii „Eötvös Lôrând" din Budapesta nu există nici un profesor român, iar la studii erau înscrişi, tot în 2000, incredibil(î), doar 2 studenţi; • de atunci şi până în prezent, autorităţile ungare refuză să mai prezinte cifrele reale ale tinerilor care învaţă în limba maternă; • de partea cealaltă, să ne reamintim de modul în care elevii români au fost alungaţi din liceele din Târgu Mureş. c.l. Nu şi-au pierdut vechea credinţă Practic, românii sunt o minoritate autohtonă în Ungaria, iar Constituţia acestei ţări îi recunoaşte ca factori constitutivi ai statului. Astfel, egalitatea în
drepturi nu depinde de numărul membrilor comunităţilor lor. Cu toate acestea, nu este uşor de răspuns la întrebarea: care este numărul românilor din Ungaria? Or, la acest capitol, pot spune că 1949 este ultimul an când s-au adunat date cu privire la numărul membrilor diferitelor culte. în lucrarea de faţă, vom prezenta cifre ce reflectă proporţiile locuitorilor de religie ortodoxă, raportate la numărul total al locuitorilor comunei respective. Evident, public lista localităţilor unde şi astăzi funcţionează o parohie ortodoxă română, dar, să nu uităm, datele disponibile nu fac diferenţă dintre ortodocşii de diferite naţionalităţi (pe lângă ortodocşii români au parohie în aceeaşi localitate şi alţi ortodocşi, ex. sârbii la Bătania, la Budapesta, la Cenadul Unguresc sau la Seghedin). Local Ortodoc O itatea şi Localitatea rtodo în 1949 cşi în 1949 Miche 8 r1 rechi 6,9% ----------- 7,5 % ---1 Crîstor Veche 7 Ja 1 rd 4,3 % ca 5,1 % Săcal 5 L 1 1,8% eucuşh 1,9% az Chitig 5 G 7 haz 0,3 % iula ,8 % Peter 4 Bi 0 d 1,7% chiş ,7 % Otlac 3 Ci 0 a Pustă 7,8 % orvaş ,7 % Apate 3 i 0 u 5,7 % Bi , 4 % chişcia ba ; Cena 3 B 0 dul 5,2 % udapes ,4 % Unguresc ta Darva 3 Seghedin ş 5,2 % 0,3 % Bătan 1 ia 8,9% Sursa: Oficiul Central de Statistică al Ungariei
După cum se observă, în 1949 proporţia ortodocşilor în Ungaria, la nivel de ţară, a fost 0,4%, iar în 1920 era de 0,6%. Raportat la proporţiile din diferitele judeţe aflăm că, în 1949, în judeţul Bichiş, ortodocşii au format 2,9% din totalul locuitorilor, în judeţul Hajdü-Bihar, această proporţie era de 0,9%, în timp ce judeţul Csongrâd era înregistrat cu 0,7%. Din totalul ortodocşilor (români, sârbi, bulgari etc.), majoritatea se află în următoarele zone geografice: judeţul Bichiş (37,1%), Budapesta (18,1%), judeţul Hajdü-Bihar (12,6%), judeţul Csongrâd (8,5%), judeţul Pest (7%). în 1949, greco-catolicii constituiau 2,7% din totalul locuitorilor Ungariei, iar aproape jumătate din greco-catolici trăiau în judeţul Szabolcs-Szatmâr (44,4%). Urma apoi judeţul BorsodAbaüj-Zemplen (21,8%) şi Hajdü-Bihar (16,8%). Vom prezenta în continuare proporţiile grecocatolicilor în 1949, raportat la totalul populaţiei din trei localităţi bihorene (cum se numesc oraşele, comunele şi satele din judeţul Hajdü-Bihar) în care şi astăzi se manifestă un oarecare interes pentru cultura românească (Şcoală generală la Bedeu, asociaţie culturală la Leta Mare, reprezentanţă românească la Pocei). Tabelul cuprinde şi date de la recensământul din 1980 şi 1990 referitoare la naţionalitatea locuitorilor comunelor respective. Este vorba de numărul acelora care au fost înregistraţi la recensământ ca „români", chiar dacă bănuim că numărul real al lor este altul. T N N Pr otalul umăr umăr oporţia ul ul L l r românilo ocalit ocuito omân r grecoatea rilor ilor catolicilor î î î în n n n 1949 1990 1980 1990 B 3 1 4 71 edeu 77 5 8 .0% : L 6 57 eta .729 ii ,8 % Mare 1 4 P 2 5 8 46 ! ocei .652 If ,4 % Redăm mai jos şi rezultatele recensământului din 1980/90 în localităţile cu parohie ortodoxă română. L T N L A 1 : ocalitat otal um ocali nu Tot N ea Anul ul ărul tate l alul umă a rul P rom P r opul ânilor opul omâ aţiei aţiei nilor
1 5 ! 98 .75 51 0 6 6 A ^ let 1 .58 ca 99 2 0
I I .39 19 1 80
A 1 pat 99 .19 eu 0 2
1 98 .96 0 2 B
1 2 1 9 .44 2.2 8 6 16 1 0 5 ! M ! 2 1 36 iche | .29 1.8 1 rech 1 0 48 ! i 9 9 0 1 3 j ! 1 42 i 68 1 : 1 3 235 9 8 0 1 1 2 O 1 1 501 11 tlac 9 26 a 9 Pus 0 tă 7 3 1 6 54 9 99 8 0 7 ! P j p 252 eterd 61 : 1990 9
1 ala 1 .38 ma 99 5 0; C 1 1 ena 98 .93 26 dul 0 1
U
; 1 ng 1 .70 83 ure 99 5 sc 0! 1 6 1 .51 98 1 0
3
I 1 .04 9 1 8 0 1 S i ăcal 1 74 9 9 0 3 : 1 85 9 8
1 62
3
8 57
1
2
0 C : 6 3 V 1 2 ior 1 .10 1 ech 1 21 vaş 99 6 erd 9 0 9 0 I 4 1 i 2 4 I .81 .54 i 2.2 1 198 19 1 8 65 0 80 1 C 1 4 1 B j 2 hiţi 99 .52 .48 ichi l 2.0 4 ; gh 0 5 1 8 ş 1 98 az 9 9 0 1 2 1 6 6 98 .20 9 8.6 0 0 4j 8 12 0! C 1 1 5 B 1 6 9 râs 99 .99 ichi 9 7.6 8 tor 0 6 şcia 9 09 ba 0 1 8 , 1 2 5 98 35 ,.„ 9 .05 59 0 8 9.3 0 47 D 1 70 B 1 2 1 arv 99 9 J 4 uda 1 .01 .263 aş 01 pest 9 6.7 a 9 74 01 1 2 1 1 3 5 98 .01 8 9 4.5 93 0; 9 8 33 01 J 1 1 G 1 3 5 ac 1 .80 iula 1 4.3 17 a 99 7 9 31 ! fi 0 9 01 : 2 6 ! 1 5
1 .23 5 1 98 3 1 0
1 70. 9 1 9 794 8 0 j L 1 2 2 S ! 1 1 euc 1 .12 1 ! egh 1 75. 88 jl uşh 99 8 edin 9 301 az 0 i 9 0 1 Majoritatea acelora care au fost înregistraţi la recensământul din 1990 ca români trăia în judeţul Bichiş (5.041), urmând apoi Budapesta (1.263), judeţul Hajdü-Bihar (950), Pest (584) şi Csongrâd (496). Topul localităţilor cu cel puţin 100 de locuitori înregistraţi ca români în 1990 era următorul: Micherechi (1.848), Chitighaz (1.488), Budapesta (1.263), Gyula (517), Aletea (261), Bătania (252), Apateu (211), Seghedin (188), Cenadul Unguresc (183), Săcal (157), Otlaca Pustă (126). în restul localităţilor, numărul românilor a fost înregistrat sub 100 de persoane. La Budapesta, în 1990, în două sectoare de capitală trăiau peste o sută de români. Cei mai mulţi (155) au fost înregistraţi în sectorul XI. în sectorul VIII s-au găsit 114 români. Cei mai puţini (16) se aflau în sectorul I, de altfel acesta fiind şi cel mai mic district al Budapestei (cu 34.520 de locuitori). în continuare, redăm tabelul totalizat al populaţiei care a fost înregistrată în diferiţii ani ai recensământului ca „românească". Tabelul cuprinde şi date culese privitor la limba maternă a celui întrebat (înregistrat) la recensământ (în anii unde este trecut „-" nu s-au cules date privitor la „naţionalitate"). A Total N Limb nul ul umăru a maternă: populaţiei1 l româna Ungariei român ilor 1 7.986 II 23.6 920 .875 H 95 1 8.685 16.2 930 .109 21 i 1 9.204 8 14.7 949 .799 .500 13 1 9.961 1 15.7 960 .044 2.326 87 1 10.32 12.6 970 2.099 24
]
10.70
8
10.1
19 9.463 .874 1 41 80 ! 1 10.37 1 8.73 990 4.823 0.740 0 Sursa: Oficiul Central dc Statistică al Ungariei Totuşi, care este numărul românilor din Ungaria? Un răspuns concret ce poate fi dat este acela că, la recensământul din 1990, au fost înregistraţi ca români, în Ungaria, 10.740 de cetăţeni, pentru ca acum doi ani să nu depăşească 9.000 de suflete. Cu toate acestea, reprezentanţele româneşti din Ungaria, inclusiv cele bisericeşti, estimează numărul românilor la 20.00025.000 de persoane. c.2. învăţământul, mult sub ceea ce oferă România minorităţilor în toamna anului 1993, comunitatea românilor din Chitighaz a sărbătorit aniversarea a 200 de ani de la înfiinţarea şcolii româneşti confesionale. De atunci şi până în prezent au avut loc numeroase transformări în Ungaria, mai ales în cadrul învăţământului public preşcolar unde, în anul 2000-2001 de exemplu, funcţionau grădiniţe la care erau „ocupaţii" şi în limba română în 10 localităţi – Aletea, Apateu, Bătania, Bedeu, Gyula, Chitighaz, Cenadul Unguresc, Micherechi, Otlaca Pustă şi Săcal. Participau la aceste „ocupaţii" de limba română un total de 660 de copii de grădiniţă. Dar primele şcoli generale româneşi din învăţământul public de stat au fost înfiinţate în anul 1946. în anul şcolar 2000-2001, ca o comparaţie, învăţau româneşte în Ungaria 1.045 de elevi, toţi în şcoli generale româneşti cu un statut de autonomie în 6 localităţi: Aletea (62 de copii, 8 profesori de română), Bătania (62/ 9), Bedeu (41/ 4), Chitighaz (117/ 10), Gyula (135/ 12) şi Micherechi (205/ 21). în plus, funcţionează şcoli cu secţie românească la Apateu (87/ 4), Cenadul Unguresc (87/ 3), Leucuşhaz (123/ 3), Otlaca Pustă (28/ 3), Săcal (98/ 2). Şi la Darvaş (22/ 1) s-a reluat predarea limbii române la şcoala din localitate la iniţiativa reprezentanţei româneşti, în anul 1999, deocamdată în cadrul unor „ocupaţii" restrânse. Există asemenea încercări la Jaca şi Pocei. De partea cealaltă, la Gyula, pe lângă şcoala generală, există şi un liceu românesc. Şcoala medie are relativ mulţi elevi, în anul şcolar 2000-2001 înscriindu-se aici 165 de copii. Liceul, cu numele lui „Nicolae Bălcescu", are în anul IX şi X două clase paralele. în vara anului 2000, la Liceul Bălcescu din Giula au dat examenul de bacalaureat 26 de tineri. Dintre aceşti absolvenţi ai liceului românesc, 22 au intrat la diferitele facultăţi, şcoli superioare din Ungaria (18 tineri) sau România (4 tineri). Dintre cei 22 de studenţi admişi la şcoli superioare, 18 au putut intra la facultate fără examen de admitere, pe baza punctelor aduse de la şcoala medie, mulţumită rezultatelor lor de la examenul de bacalaureat şi muncii din anii de liceu.
în curtea Şcolii generale şi Liceului „Nicolae Bălcescu" din Gyula, în toamna lui 1999, s-a dat în folosinţă un nou cămin de elevi cu 140 de locuri, iar centrului cultural îi mai aparţine numeroase blocuri auxiliare, inclusiv o sală de teatru cu 300 de locuri. Pentru realizarea complexului, statul maghiar a acordat 430 dc milioane de forinţi. în plus, elevii şcolii scot din 1998 revista „Liceenii", tot aici funcţionând şi „Radio şcoală". în anul 1999 s-au terminat şi lucrările de renovare integrală la Şcoala generală românească din Micherechi, iar în vara lui 2000 s-a dat în folosinţă noua clădire a Şcolii generale cu secţie românească din Săcal. c.3. în şcolile româneşti se predă în limba maghiară Dincolo de aspectele semnalate anterior, şcolile româneşti au o conducere proprie, directorii acestor instituţii fiind români. în plus, deciziile privitor la persoana directorului instituţiei şcolare pot fi luate numai cu acordul reprezentanţei autoguvernării româneşti din localitate. Conform legii învăţământului, programa realizată de şcoala românească este stabilită de către conducerea şcolii. Acestea sunt faptele pozitive. Altfel, majoritatea disciplinelor se predă în limba maghiară, deşi impediment legal nu există în predarea diferitelor discipline în limba română. Privitor la acest aspect, conducerea şcolilor susţine că părinţii copiilor nu ar fi de acord să se predea toate disciplinele în limba română. Evident, acest lucru nu le-ar permite nici măcar nivelul de cunoştinţă de limbă. în zilele noastre, practic doar copiii din Micherechi ajung la şcoală cu cunoştinţe dc limba română satisfăcătoare, aduse din casa părintească. în cadrul sistemul de învăţământ superior din Ungaria, însă, se predă în limba română la instituţiile ce pregătesc educatoare, învăţători şi profesori de limba română. Catedra de Limba şi Literatura Română a Universităţii „Eötvös Lôrând" din Budapesta este instituţia cu cea mai veche tradiţie în acest domeniu. Catedra a fost înfiinţată de către preotul greco-catolic Alexandru Roman, în anul 1862, cu scopul asigurării pregătirii înalte a tinerilor români din Ungaria şi Ardeal. La ora actuală, instituţia, care s-a remarcat printr-o activitate ştiinţifică prestigioasă, nu are profesor român din România. Un aspect demn de remarcat este că, la această instituţie, învaţă acum, cu cinci ani de studiu, doar 2 studenţi români din aceste părţi. Aşa cum şi la Catedra de română a Institutului Pedagogic din Seghedin sunt doar 5 tineri, iar la Institutul Pedagogic din Bichişciaba primesc pregătire pentru predarea disciplinei de română 4 studenţi români din Ungaria. La Szarvas există şi o secţie românească pentru pregătirea viitoarelor educatoare, dar aici învaţă doar 4 tinere românce venite din România! d. Dintre cei 75 de deputaţi „români" prezenţi în Parlamentul de la Budapesta, 60 nu cunoşteau limba română
• comparativ cu ce deţin maghiarii din România, clădirea sediului Uniunii Culturale a Românilor din oraşul Gyula este singura proprietate comunitară românească în Ungaria, exceptând imobilele bisericeşti; • dintre cei 75 de deputaţi aleşi să formeze reprezentanţele româneşti din diferitele sectoare ale Budapestei, 60 nu cunoşteau limba română (?!); • 40% din deputaţii autoguvernărilor româneşti locale din Ungaria nu erau, până mai ieri, români. d.i. „Cultura, sufletul pribeagului" Despre tradiţia populară la românii din Ungaria se poate spune că aceasta s-a păstrat vie până la sfârşitul anilor '50. Această tradiţie a fost deosebit de bogată şi, datorită împrejurărilor de izolare în care trăiau românii din aceste părţi, obiceiurile lor au rămas aproape neatinse, mult mai arhaice decât tradiţia românilor de dincoace de frontieră. Valoarea acestor tradiţii, în primul rând a dansurilor şi a muzicii populare, a fost descoperită de cercetători maghiari. Astfel, au devenit cunoscute în întreaga ţară, dar şi în lume, dansurile româneşti din Aletea şi din Micherechi. La răspândirea acestor valori au contribuit, firesc, echipele folclorice care s-au format în localităţile româneşti, dar depun o activitate de înaltă calitate profesională şi echipele folclorice din Aletea, unde se angajează la prezentarea dansurilor româneşti pe scenă chiar şi membrii generaţiei mai în vârstă. La Micherechi, de exemplu, tinerii din localitate ştiu cu toţii dansurile din străbuni. Tot în context, muncă de cercetare etnografică se face la Muzeul orăşenesc din Gyula, precum şi la Muzeul judeţean din Bichişciaba. Cum altfel, din 1982, specialiştii din domeniu scot o revistă, „Izvorul", respectiv publică periodicul „Din tradiţiile populare ale românilor din Ungaria". Dincolo de aceste aspecte, am mai reţinut că, la Chitighaz, există din 1986 o „Casă muzeu", unica instituţie de acest gen din Ungaria, reprezentativă pentru valorile tradiţiei populare româneşti din aceste părţi. Aşa cum şi cor vocal există la Apateu, la Bătania şi la Gyula. Totuşi, are o mare însemnătate pentru munca acestor formaţii sprijinul primit de la specialiştii din România. Altfel, dintre localităţile din Ungaria în care s-au păstrat într-o oarecare măsură limba şi tradiţia culturală românească până şi în zilele noastre, comuna Micherechi este cea mai cunoscută. Cu alte cuvinte, nici o altă comunitate din ţară nu şi-a făurit un renume mai statornic, decât cea din Micherechi. Aceasta şi datorită tradiţiei specifice dc dans şi muzică populară, răspândită şi recunoscută în întreaga ţară, şi nu numai. Se pare că, la ora actuală, pentru lumea care ne înconjoară, dintre toate valorile culturale ale românilor din Ungaria dansul şi muzica din Micherechi au devenit cele mai cunoscute producţii culturale. Dar Micherechiul a însemnat totdeauna un teren folcloric bogat pentru cercetători. Deci nu trebuie să mire că renumitul coregraf maghiar Timar Sândor a fost printre primii cercetători maghiari, care au căutat
contactul cu micherechenii: „Nici o altă întâlnire cu dansul popular autentic nu m-a impresionat atât de mult ca întâlnirea cu micherechenii. Aceasta s-a datorat faptului că la Micherechi tradiţia de dans şi muzică era încă absolut intactă. Mai târziu, împreună cu Ansamblul Central de Stat din Budapesta, am realizat coregrafia dansurilor din Micherechi, coregrafie care a cucerit publicul atât în ţară cât şi în numeroasele ţări ale lumii. Suita din Micherechi, de exemplu, a fost cerută în 1995 de tinerii din Japonia, iar în 1997 a fost solicitată în America de Sud la Sao Paulo. Ansamblul de acolo a şi inclus în programul său această coregrafie, iar în 1998, în statul american Texas, tinerii mi-au cerut să-i învăţ dansurile din Micherechi". Interesul sporit pentru dansurile micherechene este justificat, dacă avem în vedere acele documente care se păstrează în arhiva Institutului de Muzicologie a Academiei Maghiare: 4.000 de metri film, peste 200 de fotografii, culegeri de texte-peste 200 de pagini, notarea a 10 suite de dansuri, 50 de motive şi mai mult de 500 de melodii româneşti din Ungaria. d.2. Faima românilor din Ungaria In concluzie, se poate spune că paginile cronicii vieţii culturale româneşti – organizate în formă de asociaţii, cercuri de lectură, coruri vocale, şi grupate în jurul unor personalităţi remarcabile, sunt deosebit de bogate la românii din Ungaria. Afirmaţia îşi are temeiul nu numai în rândul comunităţilor din lumea urbană. Astfel, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în fruntea mişcării îl aflăm la Chitighaz pe Iosif-Ioan Ardelean, preotul din localitate, care în anul 1893 scoate monografia comunei, o carte de o valoare deosebită pentru românii locului. în vecinătate, la Gyula, funcţionau şi mai multe cercuri româneşti de lectură. Tot din acest oraş a plecat şi acel Moise Nicoară, care înfiinţează, în 1822, Institutul Teologic din Arad, apoi David Voniga, care scoate în 1895, la Bichişciaba, prima revistă tipărită prin aceste părţi cu titlul „Lumina". Mai mult, din acest oraş pleacă, în ajunul lui 1848, Gheorghe Pomuţ, care devine mai târziu ambasadorul Statelor Unite de pe lângă ţarul Rusiei. Să nu uităm, fiului potcovarului român din Gyula i se datorează faptul că Alaska aparţine azi Statelor Unite ale Americii. Dar, puternică pe vremuri era şi viaţa culturală a comunităţii româneşti greco-catolice din Leta Mare. în acest sat din judeţul Bihar a copilărit losif Vulcan, naşul lui Mihai Eminescu. Pentru cine nu ştie, Iosif Vulcan publică la 9 martie 1866, la Pesta, în revista redactată de el („Familia"), prima poezie de Mihai Eminescu – „De-aş avea "! De altfel, capitala Ungariei, Buda şi Pesta, era până în 1920 un centru deosebit de însemnat al culturii româneşti. Ău activat aici nemuritorii întemeietori ai culturii naţionale româneşti, corifeii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai, primii doi fiind înmormântaţi chiar în acest oraş. în plus, cărţile româneşti scoase în tipografia din Buda sunt opere de bază ale culturii naţionale. în timp, s-a remarcat o adevărată activitate de mecenat a membrilor de frunte ai
comunităţii macedo-românc din Pesta. Evidenţiem aici contribuţia lui Gheorghe Sina, în 1849, la construirea Podului cu lanţuri de pe Dunăre, dintre Pesta şi Buda (numele lui Sina este trecut pe pilonul dinspre Buda al podului). Vom mai menţiona că, în 1808 s-a născut, tot dintr-o familie de macedo-români, la Mişcolţ, primul mitropolit al Ardealului, Andrei Şaguna. d3. UCRU Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria (UCRU) a fost înfiinţată cu mai bine de 50 dc ani în urmă şi este o organizaţie civilă care are 18 asociaţii şi comunităţi afiliate. Prin statut, uniunea se angajează la organizarea diferitelor programe culturale. Interesant, clădirea sediului Uniunii din oraşul Gyula este singura proprietate comunitară românească în Ungaria, exceptând imobilele bisericeşti. Uniunea culturală administrează buna funcţionare a Editurii „Noi" şi a Redacţiei săptămânalului „Foaia românească", dar asociaţii civile formate pentru susţinerea culturii româneşti funcţionează şi la Bătania, Bichişciaba, Budapesta, Cenadul Unguresc, Leta Mare, Pocei, Otlaca Pustă, Micherechi şi Seghedin. De altfel, budapestanii scot almanahul comunităţii, micherechenii redactează un jurnal local, iar seghedinenii publică cu regularitate revista „Convieţuirea". Altfel, autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria, reprezentanţa naţională existentă din 1995, organizează în fiecare an „Ziua culturală a românilor din Ungaria", mobilizând la această acţiune peste 300 dc participanţi, membri ai diferitelor echipe dc păstrare a tradiţiilor româneşti din Ungaria. Programul din ultimii ani a fost organizat la Centrul Cultural Românesc din Gyula şi s-a axat pe prezentarea muzicii şi cântecului românesc. Aceeaşi Autoguvernare pe ţară acordă în fiecare an distincţia „Pentru românii din Ungaria", în timp ce Autoguvernarea Românească din Bichişciaba se remarcă în fiecare an cu organizarea concursului de poveşti, iniţiat pentru elevii şcolilor româneşti, unde participă de regulă peste 200 de copii. Revenind la Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria trebuie spus că, aceasta, invită sistematic trupele de teatru din Arad şi Oradea pentru a prezenta în sânul comunităţilor româneşti de aici piese teatrale în limba română. Aşa cum a iniţiat în anul 2000 festivităţile prilejuite de sărbătorirea aniversării a 150 de ani de la naşterea poetului naţional Mihai Eminescu, la Gyula, Aletea, Apateu, Bedeu şi Chitighaz. Cu acea ocazie, la Apateu, în curtea Bisericii Ortodoxe Române din localitate, a fost dezvelit bustul lui Mihai Eminescu, cadou al Universităţii din Oradea. Să reamintim şi de Corul „Pro muzica" din Gyula, care organizează în fiecare an întâlnirea formaţiilor corale din Ungaria şi România, mobilizând la asemenea întâlniri peste 400 de corişti. Dar şi de Fundaţia „Lucian Magdu" din Bătania, care se remarcă prin organizarea în fiecare an a concursului de recital de poezie românească. dA. ICRU
De partea cealaltă, înfiinţarea în 1992 a Comunităţii Cercetătorilor şi Creatorilor Români din Ungaria, iar apoi în 1993 a Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria (ICRU), precum şi activitatea ştiinţifică depusă de către intelectualii grupaţi în jurul acestui atelier, constituie una dintre cele mai importante realizări spirituale din ultimele decenii ale comunităţii. Institutul funcţionează cu trei secţii: etnografică, lingvistică-literatură şi istorică. în ultimii ani, institutul a organizat mai multe simpozioane, întruniri la care cercetătorii îşi prezintă de regulă rezultatele obţinute în domeniile legate de viaţa culturală şi spirituală a românilor din Ungaria. De reţinut, comunicările de la aceste simpozioane au apărut în volumele „SIMPOZION". Dar institutul a scos în 1993 şi o carte, destul de cuprinzătoare, despre comunitatea românească din Chitighaz, pentru ca, în 1995, să apară o alta despre românii din Bătania, iar în anul 2000 una despre Micherechi. în plus, institutul a publicat în 1996 volumul „ANNALES", iar în 1998 cartea „BIBLIOGRAFIE", adunând la un loc lista diferitelor cărţi şi scrieri publicate de către cercetătorii Institutului. Pentru cei care nu ştiu, în parcul din vecinătatea Bisericii Ortodoxe Române Sf. Nicolae din Gyula se găseşte bustul lui Liviu Rebreanu, ridicat în 1992 de către Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria. Un an mai târziu, în acelaşi parc a fost dezvelit bustul lui Moise Nicoară la Institutul de Cercetări. Tot în cronica evenimentelor iniţiate de Institutul de Cercetări, strâns legate de cinstirea amintirii personalităţilor marcante ale culturii şi istoriei românilor de pretutindeni, se cuvine să fie pomenită şi contribuţia lui Iosif- Ioan Ardelean la Chitighaz. în 1993, la Biserica Ortodoxă Română se dezveleşte placa comemorativă în amintirea autorului monografiei satului. Mai departe, comunitatea cercetătorilor, intelectuali adunaţi în jurul institului, contribuie ca, la Şcoala românească din Chitighaz, să fie aşezată tabla care vesteşte despre existenţa de 200 de ani a şcolii româneşti în acel loc. La sfârşit de mai 1998, acelaşi institut organizează dezvelirea la Gyula a plăcii comemorative a lui Gheorghe Pomuţ, aşezată pe peretele fostului internat al şcolii româneşti din localitate. e. Reprezentanţa românească Prin Legea din anul 1993, privitor la drepturile minorităţilor naţionale şi etnice din Ungaria, se stabilesc acele drepturi speciale care au menirea să asigure şanse egale minorităţilor naţionale şi etnice din ţară pentru a-şi păstra limba maternă, cultura, specificul naţional. Practic, se stabileşte, tot prin această lege, o nouă structură de reprezentanţă cu scopul asigurării autonomiei culturale – aşa cum sunt definite autoguvernările locale ale minorităţilor la nivel local şi la nivel de ţară. Fiind desemnate în cadrul alegerilor generale locale, autoguvernările minoritare locale primesc competenţa dc acord în cele mai importante probleme privind comunitatea
respectivă: învăţământ, culturalizare, folosirea limbii, presa în limba maternă. în context, primele alegeri ale acestor autoguvernări locale minoritare au avut loc în 1994, astfel că, în prezent, există autoguvernare românească locală în următoarele localităţi: Aletea, Apateu, Bătania, Bedcu, Bichişciaba, Budapesta (în 3 sectoare de capitală), Chitighaz, Cenadul Unguresc, Darvaş, Gyula, Jaca, Leucuşhaz, Micherechi, Otlaca Pustă, Pocei, Săcal, Seghedin şi Vecherd. Important, la Micherechi şi Vecherd au fost aleşi primari români. Mai mult, majoritatea deputaţilor din consiliul local din Micherechi, Otlaca Pustă şi Vecherd sunt români. Evident, s-au mai format autoguvernări numite „româneşti" şi în alte 12 sectoare din Budapesta, precum şi în oraşul Kazincbarcika, dar membrii acestor corpuri nu sunt români. Liderul lor, de exemplu, în ciclul electoral anterior a fost preşedintele de autoguvernare a ţiganilor într-un alt sector din Budapesta. Stabilit prin lege, în Ungaria este considerat ca drept personal al fiecărui individ aparte stabilirea apartenenţei sale etnice. Bazat pe acest principiu, la alegerile autoguvernărilor minoritare locale din 1998 (după toate probabilităţile din interese materiale) au candidat, apoi au devenit deputaţi în organele de reprezentanţă şi persoane care nu au contact cu comunitatea românească, nu vorbesc limba. Edificator, organizaţiile româneşti tradiţionale au semnalat la Budapesta, în 1998, că dintre cei 75 de deputaţi aleşi să formeze reprezentanţele româneşti din diferitele sectoare de capitală, 60 nu cunosc limba română, anterior neluând parte la activităţile culturale şi obşteşti româneşti, ca să nu spunem că nici măcar nu se declară români! Cum era de aşteptat, numeroase organizaţii româneşti şi-au exprimat îngrijorarea pentru situaţia în care comunitatea românească este reprezentată de neromâni, în timp ce Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria s-a delimitat de aceste persoane, constatând că 40% din deputaţii autoguvernărilor locale sunt neromâni. Pentru rezolvarea acestei probleme, ivită şi la alte minorităţi, Parlamentul Ungariei a pregătit modificarea legii minorităţilor. Ca urmare, datorită modificării legii electorale, a fost posibil în premieră ca, în toamna anului 1999, să fie aleasă noua Autoguvernare pe Ţară a Românilor din Ungaria numai de către persoane recunoscute aparţinând comunităţii româneşti tradiţionale. Era firesc să fie aşa, mai ales că Autoguvernarea este forul de reprezentanţă la nivel pe ţară, fiind consultat de structurile guvernamentale ungare în problemele considerate de bază pentru românii din Ungaria. Or, cum să ştii cu ce probleme se confruntă românii de dincolo de Tisa, din moment ce nu faci parte din această comunitate? e.l. Există (şi) presă romanească în Ungaria, legile în vigoare stabilesc dreptul minorităţilor la informare în limba maternă, respectiv dreptul de acces la aceste medii de informare în limba maternă. Statul maghiar acoperă cheltuielile scoaterii a cel puţin unui
organ dc presă săptămânal în limba română, iar Radiodifuziunea Maghiară şi Televiziunea Maghiară au obligaţia stabilită prin lege ca să asigure sistematic un program românesc, programele minorităţilor fiind considerate obligaţii de serviciu public ale media. în plus, conducerea Televiziunii Maghiare a semnat o înţelegere de colaborare cu Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria, stabilindu-se astfel modalităţile prin care reprezentanţa românească este integrată în problemele privitor la deciziile televiziunii legate de programele în limba română consacrate comunităţii românilor din Ungaria. Cum se prezintă media românească de peste Tisa? Revista „Foaia românească" apare săptămânal în 16 pagini şi îşi are redacţia la Gyula. Ziarul a aniversat, în luna ianuarie 2003, 52 de ani de la prima apariţie. în prezent, „Foaia românească" este scoasă în 1.000 de exemplare, dar paginile revistei pot fi citite din toamna anului 2000 şi pe Internet. Editorul responsabil al revistei este Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, care urmăreşte controlul respectării dreptului de exprimare şi informare liberă în paginile revistei „Foaia românească" al persoanelor şi al diferitelor comunităţi, grupări şi instituţii culturale. Un motiv în plus ca Uniunea culturală să iniţieze constituirea unui Consiliu redacţional compus din delegaţii organizaţiilor şi instituţiilor reprezentative ale românilor din Ungaria. Tot în context, emisiuni româneşti la radio se realizează începând din 1980, în prezent difuzându-se zilnic o oră şi jumătate de emisiune regională şi jumătate de oră, program pe ţară. Redacţia emisiunilor este la Seghedin, de unde emisiunile regionale se difuzează la orele de prânz, celelalte, pe ţară, seara, la oră de maximă audienţă. De reţinut, programul se transmite în mare parte pe undele ultrascurte, iar redacţia românească realizează, fapt recunoscut, emisiuni de înaltă calitate profesională. Datorită acestei activităţi, îndeosebi a emisiunilor realizate în colaborare cu Radio Timişoara, Consiliul Europei a organizat la Seghedin, în studioul programelor româneşti, o conferinţă internaţională cu participarea a 8 ţări europene, despre rolul programelor radio în viaţa minorităţilor. Anterior, redacţia românească a scos, mai exact în anul 2000, primul CD ce popularizează frumoasele melodii româneşti din Ungaria. Tot atunci, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la pornirea emisiunilor româneşti la radio, echipa tinerilor ziarişti a redactat o carte cu cele mai interesante reportaje transmise pe undele radiofonice. Legat de aniversarea amintită, redacţia a găzduit în toamna lui 2000 vizita a 70 de ziarişti de la posturile de radio în limba română din 25 de ţări de pe patru continente, contribuind astfel la propagarea valorilor culturale ale românilor din Ungaria în lume. De partea cealaltă, program televizat în limba română există din 1982. Şi aici redacţia se găseşte la Seghedin de unde, în prezent, se realizează o emisiune românească săptămânal, cu durata de 26 de minute. Programul se dă
în zi de lucru, de regulă între orele 13 şi 14, pe postul naţional maghiar, iar emisiunea se reia în aceeaşi săptămână, de obicei sâmbăta înainte de prânz, tot de un post naţional maghiar, transmis de această dată prin satelit. Putem vorbi şi despre presă scrisă locală în limba română, cum este cazul publicaţiei care vede lumina tiparului în localitatea Micherechi, cu titlul „Jurnal". Practic, o mică echipă redacţională, fără nici o experienţă, dar cu dorinţa de a face ceva pentru satul natal, a hotărât scoaterea acestei reviste locale, care apare în două limbi: română şi maghiară. Primul număr a apărut în luna mai a anului 1999. în prezent, revista este căutată şi citită, chiar şi de acei micherecheni care s-au mutat din sat, dar doresc să afle cât mai multe despre problemele oamenilor din comuna lor natală. în ce priveşte programele locale televizate, acestea sunt realizate în limba română şi se transmit de regulă pe reţeaua de cablu la Bichişciaba, la Chitighaz şi, tară o oarecare regularitate, Ia Gyula. Programul Televiziunii Române poate fi şi el recepţionat aproape în toate localităţile populate de românii din Ungaria. Mai mult, la Micherechi, mai multe familii din zonă au investit din surse proprii pentru instalarea unor antene cu ajutorul cărora au acces la programe religioase în limba română, la radio, din România. f. Relaţiile româno-române sunt ascendente încă din start, subliniez că aceste relaţii există doar de după 1990, în prezent România acordând numeroase burse de studii tinerilor şi profesorilor din Ungaria. în anul 2003 au luat parte la cursurile şi excursiile de vară din România peste 100 de copii şi 20 de adulţi aparţinând comunităţii româneşti. La rândul ei, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române trimite în Ungaria preoţi misionari, cărora le asigură întreţinerea. De reţinut, sunt tot mai importante ajutoarele financiare asigurate pentru lucrările de renovare de la bisericile ortodoxe. Cu un asemenea ajutor substanţial, de exemplu, e posibilă reînnoirea bisericii din Apateu. Aici vorbim de 3,5 milioane de forinţi, cu aceeaşi sumă fiind finanţată de România şi renovarea Bisericii Ortodoxe Române din Micherechi. Fapt mai puţin cunoscut, guvernul de la Bucureşti asigură de mai mulţi ani un stoc important de hârtie pentru scoaterea de ziar şi carte la Editura „Noi" din Gyula, aşa cum Fundaţia Culturală Română din Bucureşti întreţine relaţii strânse cu Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria. De partea cealaltă, şcolile din învăţământul public din Ungaria sunt întreţinute şi administrate de către autoguvernările şi consiliile locale. Statul maghiar contribuie la întreţinerea acestor şcoli doar printr-o subvenţionare normativă, acordând banii în funcţie de numărul copiilor pregătiţi la şcoala respectivă. Acestei subvenţii normative i se mai adaugă şi alte suplimente, tot din bugetul de stat. Un asemenea supliment poate fi obţinut numai dacă şcoala realizează un program de învăţământ pentru minorităţile naţionale. Astfel, în
ultimii ani, statul maghiar a asigurat acoperirea tuturor cheltuielilor financiare ale întreţinerii şcolilor româneşti. De exemplu, pentru întreţinerea Şcolii generale româneşti din Micherechi, unde studiază 205 copii, se acordă 60 de milioane de forinţi din bugetul de stat. în cazul şcolilor generale cu secţie românească, statul maghiar se angajează la subvenţionarea a 80% din cheltuieli. O astfel de şcoală există la Săcal, cu 98 de elevi, întreţinerea acesteia costând primăria 30 de milioane de forinţi, în timp ce statul asigură acestei şcoli 24 de milioane de forinţi. Evident, conform legilor ungare, primăriile nu sunt obligate să cheltuiască în întregime pentru şcoală banii suplimentari pe care îi primesc de la stat în acest scop. Singura condiţie a obţinerii acestor bani este ca respectivul consiliu local să asigure în localitatea subordonată funcţionarea şcolii publice. f.l. Investiţii noi Dincolo de aspectele semnalate anterior, Biserica Ortodoxă Română din Ungaria primeşte anual o subvenţie de aproape 10 milioane de forinţi pentru funcţionare şi peste 500 mii de forinţi pentru subvenţionarea „ocupaţiilor" de catehizare de la şcoli, respectiv 4 milioane de forinţi pentru munca de arhivare de la parohiile locale şi Episcopie. S-au mai acordat 4 milioane de forinţi, ca o contribuţie bugetară pentru cheltuielile lucrărilor de renovare de la catedrala din Gyula (în 1999 s-au acordat 10 milioane de forinţi pentru renovarea capelei din Budapesta, precum ulterior alte 10 milioane de forinţi pentru renovările de la catedrala din Gyula). Un alt aspect îmbucurător, Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria i s-au asigurat câteva milioane de forinţi pentru continuarea activităţilor de arhivare de la Episcopia Bisericii Ortodoxe Române din Gyula şi de la parohiile acesteia, subvenţia bugetară maghiară fiind dată pe baza înţelegerii între Ministerul Patrimoniului Naţional al Ungariei şi Ministerul Culturii şi Cultelor din România. De reţinut, munca de inventariere a documentelor şi a vestigiilor culturale româneşti din Ungaria a început imediat după 1995 şi are ca scop final amenajarea unui muzeu al valorilor culturale şi religioase. Tot pe baza unui sistem de contribuţie directă la întreţinerea cultelor, prin oferirea mai nou a 1% din impozitul personal al diferitelor biserici, începând cu 1999 s-au acordat pentru Biserica Ortodoxă Română din Ungaria diferite sume în forinţi, de ordinul milioanelor, fiind practic donaţii a sute de persoane. Introdusă prin lege în 1997, cetăţenii Ungariei au posibilitatea să ofere 1% din impozitul lor personal diferitelor culte preferate de ei. De altfel, dintre bisericile greco-orientale din Ungaria, doar sârbii sunt mai mulţi decât românii, care donează pentru biserica lor de credinţă răsăriteană acel unu la sută al impozitului personal. Oricum, donaţia se poate oferi concomitent atât bisericilor, cât şi organizaţiilor civile.
Tot în context, autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria a mai primit dc la bugetul de stat pentru acoperirea cheltuielilor sale de funcţionare alte câteva zeci de milioane de forinţi. Ministerul Justiţiei a mai încredinţat dreptul de distribuire a peste 10 milioane de forinţi anual pentru Autoguvernarea pe ţară, care a propus din această sumă asigurarea următoarelor subvenţii: finanţarea lucrărilor de lărgire a sediului din Gyula al Autoguvernării pe ţară, sprijinirea renovării Bisericii Ortodoxe Române din Otlaca Pustă, subvenţionarea construirii sălii de sport la Şcoala generală cu secţie românească din Apateu, subvenţionarea funcţionării Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria, respectiv contribuţie la lucrările de amenajare a Şcolii generale cu secţie românească din Săcal. în anul 2004 autoguvernările locale au mai primit de la buget, pentru cheltuielile de funcţionare, alte 600 mii de forinţi. în oraşele mari, cu precădere la Budapesta, această sumă este întregită în unele cazuri cu alte 3-5 milioane de forinţi. Şi organizaţiile civile, respectiv asociaţiile româneşti, au primit în acest an de la Parlament aproape 8 milioane de forinţi. Din această sumă s-au acordat peste 4 milioane de forinţi Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria, 1,5 milioane de forinţi Comunităţii Cercetătorilor şi Creatorilor Români din Ungaria şi 1 milion de forinţi Asociaţiei Românilor din Micherechi. Au mai primit sprijin financiar în valoare de peste 350 de mii de forinţi Societatea Culturală a Românilor din Budapesta, Asociaţia Culturală a Românilor din Seghedin şi Asociaţia Românilor din Otlaca Pustă. f.2. Bani pentru cultură In concluzie, se poate spune că Ungaria distribuie subvenţii pentru diferitele programe ale minorităţilor, inclusiv pentru cele româneşti, printre care pentru organizarea taberelor de copii, programe ştiinţifice, editare de carte, atât Ministerul învăţământului, cât şi Ministerul Culturii. Sumele obţinute pe această cale de către organizaţiile şi instituţiile româneşti sunt în jur de 5 milioane de forinţi anual. în anul 2003, Ministerul Culturii (Ministerul Patrimoniului Naţional – n.a.) a acordat următoarele subvenţii pentru scopuri româneşti: organizaţii civile, instituţii – 2,525 milioane de forinţi, scoaterea publicaţiilor – 1,8 milioane de forinţi, programe culturale – 3,003 milioane de forinţi. Din cea din urmă sumă, cea mai importantă subvenţie i-a revenit Asociaţiei Românilor din Pocei, 400 de mii de forinţi. Integrat în sumele enumerate mai sus, Ministerul învăţământului a acordat Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria 2,9 milioane de forinţi, iar Ministerul Culturii, 1,6 milioane de forinţi. Interesant, subvenţionarea programelor culturale ale comunităţilor celor 13 minorităţi naţionale din Ungaria, inclusiv cele româneşti, se face în mare parte de către Fundaţia publică înfiinţată de către guvernul de la Budapesta în 1995. în ultimul timp s-au asigurat, din fondul total de 638,2 milioane de forinţi,
15,281 milioane de forinţi pentru programele româneşti. Evident, face parte din această sumă şi subvenţia de aproape 3 milioane de forinţi acordată pentru realizarea programului de muncă al Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria. Fundaţia publică a dat de altfel şi burse de creaţie artiştilor şi cercetătorilor români în valoare de 800 de mii de forinţi. Tot în context s-au mai acordat şi burse de studii pentru elevii de la liceul românesc, 5 mii de forinţi pe lună şi 10 mii de forinţi pe lună pentru studenţi. în fine, în anul în 2003 au primit bursă de la statul maghiar 36 de elevi de liceu şi 11 studenţi români de la diferitele instituţii de învăţământ superior din Ungaria şi din România. De reţinut, această „Fundaţie publică" subvenţionează şi scoaterea săptămânalului „Foaia românească". g. Să nu uităm! Scandalul şi compromisul monumentului de la Arad, o palmă dată pe obrazul poporului român Cum subliniam încă din debutul acestei cărţi, politica ezitantă, nu de puţine ori „în genunchi", a liderilor României de după 1989 a condus la tragica şi ruşinoasa situaţie ca Ardealul să fie realmente împânzit cu monumente închinate criminalilor unguri ce s-au remarcat printr-un diabolic proces de maghiarizare forţată a românilor şi secuilor din Transilvania. In mod special făceam referire directă la modul ruşinos în care ex-premierul României, domnul Adrian Năstase, şi-a dat în cele din urmă acordul, din raţiuni electorale probabil (a se analiza alianţa cu UDMR – n.a.), pentru ridicarea „Statuii Libertăţii" de la Arad, edificiu ce elogiază „Ungaria Mare" şi „eroii" şovinismului maghiar de la 1848: aşa-declaraţii 13 generali, rămaşi în istorie ca asasinii diabolici a 40.000 de români! Ei bine, pe final de carte, ne vom permite să dezvălui adevărul crud al istoriei în această delicată problemă. g.L în ansamblul monumental„HUNGARIA" (documentar) La 5/17 februarie 1867 se constituie statul dualist Austro-Ungaria, prin împărţirea posesiunilor Imperiului Habsburgic în două entităţi statale „Cisleitania" (Austria) şi „Transleitania" (Ungaria). Cauze: pierderea de către Habsburgi, în urma Războiului Crimeii (18531856) – declanşat pentru adjudecarea Principatelor Române, a mecanismului creat în 1815 pentru păstrarea status-quo-ului continental şi planetar- Sfânta Alianţă; - pierderea poziţiei în cadrul Confederaţiei statelor germane, după 1848, până la excluderea definitivă a Austriei de către Prusia în 1866; -pierderea tuturor posesiunilor italiene în perioada 1858- 1866 în favoarea Piemontului sprijinit de Franţa; -înfrângerea de către Prusia (1866) şi unificarea Germaniei în jurul acesteia; - succesele planului de edificare a României (cunoscut încă din 1768), prin actul de forţă de la 24 ianuarie 1859
şi proclamarea României ca stat la 11 decembrie 1861, care ameninţau cu pierderea Transilvaniei, Banatului, Partium-ului şi Bucovinei şi urmarea exemplului românesc de către sârbo-croaţi, cehi şi polonezi; – intrarea României în sfera de influenţă germană prin încoronarea lui Carol I (10 mai 1866). Soluţie: pentru a păstra Imperiul, minoritatea germană dominantă îşi asociază cea mai turbulentă minoritate, cea ungurească, în actul de dominare a majorităţii slavo-române. în octombrie 1867, ca o consecinţă a pactului dualist, dieta ungară decide RIDICAREA UNUI MONUMENT-SIMBOL AL RECONCILIERII HABSBURGOUNGARE, după conflictul din 1848-1849, sub numele de „HUNGARIA". în viziunea ideologilor unguri, el trebuia să reprezinte „Ungaria Eternă" sau „Ungaria Milenară", realizată prin pactul dualist, ca „Ungarie a Coroanei Sfântului Ştefan" în componenţa căreia intrau 13 provincii. Pentru amplasarea monumentului era nevoie de un loc istoric, legat simbolic de cifra 13, şi de aceea a fost ales Aradul. Era, pe de o parte, cetate de margine a Transilvaniei râvnite şi, pe de alta, locul unde fuseseră executaţi de austrieci, ca dezertori, 13 ofiţeri (3 declaraţi unguri, 3 germani, 2 austrieci, 2 armeni, 1 sârb, 1 croat, 1 slavon) ajunşi generali în armata de invazie a lui Iosif Bem în Transilvania. Cei 13 generali au la Arad un monument care îi comemorează – „Obeliscul". în monumentul „Hungaria" ei urmau să simbolizeze cele 13 provincii ale „Ungariei Milenare": Ungaria, Oldenburg, Burgenland, Slovacia, Ruthenia, Transilvania, Banat, Partium, Sirmium, Croaţia, Slovenia, Backa, Voivodina. La 27 mai/ 8 iunie 1867, Franz Joseph (1848-1916) a fost uns şi rege al Ungariei, iar ca semn al „Reconcilierii" anulează (12 iunie) legile dietei de la Sibiu privitoare la egala îndreptăţire a naţiunii române şi a limbii române în Transilvania. • 1867-1877 se desfăşoară colecta publică pentru strângerea fondurilor pentru înălţarea ansamblului. • 1878 – lucrarea este încredinţată sculptorului Adolf Huslar. • 1883 – este aleasă varianta finală şi este semnat contractul, dar, în 1885, sculptorul moare. 1885 – lucrările sunt preluate de Zola Gyorgy şi Kala Karoly, care le finalizează în 1890. • 1890 – este dezvelit monumentul, la 51 de ani de la moartea generalilor. Nu era dată comemorativă, ci una aniversară, deschizându-se atunci deceniul dc sărbătorire a M1LLENIUM-ului unguresc. Monumentul avea ca simbol „Ungaria", femeia întruchipând visul milenar, înconjurată de alte 4 personaje îmbrăcate în uniforma „oastei negre" a lui Matias Corvin – libertatea ungurilor în trezire, spiritul dc luptă al ungurilor,
spiritul lor de sacrificiu şi ostaş ungur murind. La bază se aflau medalioanele celor 13 generali-provincii. • 1890 – 1918 – Monumentul „Ungaria" a reprezentat triumful visului milenar unguresc şi simbolul luptei, prin utilizarea „legilor de maghiarizare" pentru crearea unei „naţiuni omogene" noi, „naţiune maghiară" în care, conform Legii naţionalităţilor, intrau ungurii, sârbii, croaţii, slovenii, românii, germanii etc., ce recunoşteau graniţele Regatului Coroanei Sfântului Ştefan şi acceptau maghiarizarea. • 1 Decembrie 1918, prin voinţa majorităţii populaţiei, Transilvania, Banatul şi Partium-ul, prin urmare şi Aradul, centru al revoluţionarilor români, cu tot cu monumentul său, s-au unit României. Din acest moment, pentru unguri, „Hungaria" îşi schimbă semnificaţia. • 1 decembrie 1918 – 1 iulie 1925, „Ungaria Milenară" devine simbolul iridenţei ungureşti, al luptei revizioniştilor unguri pentru dezmembrarea României Mari şi alipirea Transilvaniei la Ungaria. An de an, la 6 octombrie se adunau mii de unguri din Ţară şi Ungaria în jurul statuii, manifestând şi scandând lozinci antistatale. Este motivul pentru care, în anul 1924, Ionel Brătianu propune, în şedinţă de guvern, demantclarea statuii. • 1 iulie 1925 – prin hotărâre de guvern aprobată dc şeful statului, Ferdinand I întregitorul, monumentul a fost dezasamblat, piesele mari intrând în custodia unităţii militare din Subcetate, parte din medaliile generalilorprovincii fiind ascunse cu grijă de custozi unguri în subsolul Muzeului de Istorie din Arad. Pe locul său s-a decis ridicarea unei statui a lui Avram Iancu, dar încetineala cu care s-au strâns fondurile şi declanşarea celui de-al doilea Război Mondial au amânat proiectul. • 1925 – 1945, preocupaţi de recuperarea (parţial reuşită la 30 august 1940) a Transilvaniei, naziştii unguri au lăsat pe planul doi problema monumentului. • 6 octombrie 1949, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la înfrângerea revoluţiei ungare de către austrieci, românii transilvăneni şi ruşi, şi a execuţiei generalilor, problema a fost reluată, generalul Lajos Kossuth şi ideologul terorismului unguresc, Alexandru Petic (Sandor Petofi), fiind prezentaţi drept comunişti, iar monumentul „Hungaria" drept monument al luptei de clasă. • 1950 – guvernul Istvan Dobi i-a cerut oficial lui Petru Groza reasamblarea monumentului, ca simbol al prieteniei maselor muncitoare româneşti şi ungureşti şi al Libertăţii. în condiţiile ocupaţiei sovietice, dacă a acceptat sub presiunea lui Stalin să acorde cetăţenie română celor 400.000 de fascişti unguri colonizaţi în Transilvania de Nord de Horthy, în locul celor peste 540.000 de cetăţeni români de etnii şi religii diferite, îndepărtaţi de ocupant prin Holocaust, Genocid şi deportare, dacă a acceptat înfiinţarea unei „Regiuni Autonome Maghiare", Petru Groza a refuzat cererea de reasamblare a
monumentului „Hungaria". Refuzul se baza pe analiza raport a 300 de academicieni şi universitari care îl demascau drept monument al şovinismului, intoleranţei şi urii faţă de români. • 1990, ianuarie, noua campanie pentru ridicarea monumentului, prezentat acum ca simbol al „Reconcilierii" şi „Prieteniei" româno-ungare a fost declanşată de cercurile revizioniste şi iredentiste ungureşti prin intermediul secretarului de stat în Ministerul Culturii şi adjunct al lui Andrei Pleşu, Hunor Arpad. Tentativelor anuale li s-a răspuns la Arad prin manifestaţii şi luări de poziţie în media. • 1996 – instalarea la putere a CDR a trezit noi speranţe cercurilor politice dure de la Budapesta, conduse de Viktor Orban şi David Ibolya, care au găsit Ia Bucureşti binevoitori în persoana miniştrilor Andrei Pleşu, Victor Babiuc şi Valeriu Stoica. Aceştia au elaborat proiectul hotărârii de guvern nr. 793/ 1999, prin care monumentul a fost luat din custodia UM 01380 Arad şi predat ilegal (fară proces-vcrbal), la 1 octombrie 1999, Ordinului Conventual al Sfântului Francise de Assissi, Str. Lucian Blaga, Nr. 2. Dezlănţuite la 2 octombrie 1999, marile manifestaţii de la Arad, patronate de primarul liberal Valentin Paul Neamţ, au împiedicat eforturile subprefectului Levente Bugnar de ridicare a monumentului pe 6 octombrie, în prezenţa lui Viktor Orban şi a Ibolyei David, mai ales că demonstranţilor li s-au alăturat toate partidele de opoziţie, în frunte cu PDSR, şi chiar reprezentanţi ai puterii. Prin vocile domnilor Ion Iliescu şi Adrian Năstase (care ulterior s-a răzgândit) clasa politică realistă românească a demonstrat atunci că monumentul „Hungaria" simbolizează tot ce poate fi mai contrar „Prieteniei", „Libertăţii", „Reconcilierii", „Normalizării relaţiilor între popoarele român şi ungur, în contextul aderării acestora la principiile Uniunii Europene". • 28 noiembrie 2002, cu ocazia deschiderii serbărilor Unirii la Alba Iulia, la Arad, la iniţiativa lui Levente Bognar, viceprimar, noul consiliu municipal a aprobat reamplasarea monumentului în „Piaţa de vechituri", obsedanta campanie în jurul acestui monument redezlănţuindu-se. Şi aceasta în condiţiile în care „Forumul din martie" (14 martie 2003) a pus clar, la Cluj-Napoca, problema autonomizării Transilvaniei, ca spaţiu de manifestare a naţiunii maghiare, instituind ulterior, la Sfântu Gheorghe, Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania, ca organism de conducere a Ţării Autonome a Secuilor. Atât ca nume – „Hungaria" („Eternă" sau „Milenară"), cât şi ca pretext – cei 13 generali-provincii, monumentul are o semnificaţie cumplită pentru români. El simbolizează: - Trufia ocupantului şi reducerea românilor în perioada 1366 – 1437 la condiţia de servi în propria lor ţară; -Agresarea de către unguri, prin trupele teroriste ale celor 13 generali, a unui stat românesc, Transilvania, proclamat la 2-16/14-28 septembrie 1848, act soldat în
perioada decembrie 1848 – iunie 1849 cu un adevărat genocid – 100 de preoţi, 40.000 de cetăţeni ucişi, peste 300 de sate arse etc., urmare a îndemnurilor la crimă lansate de ideologul Sandor Petofî prin poezii manifest de tipul „Către Naţiune", „Pe viaţă şi pe moarte", „în ziua de Anul Nou"; - Iredentismul şi revizionismul fascist; - Nerecunoaşterea integrităţii şi unităţii teritoriale a României; - Elogiul terorismului, rasismului şi urii. Prin simbolistica sa, monumentul „Hungaria", ca şi toate statuile şi plăcile comemorative dedicate lui Sandor Petöfi, încalcă flagrant prevederile „Legii privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război" şi ale Ordonanţei nr. 31/2002. Singura soluţie onorabilă ar fi cedarea, în semn de prietenie, către Ungaria, a pieselor componente ale ansamblului, pentru a fi inclus în patrimoniul statului vecin, a cărei istorie monumentul o glorifică. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ACCOCE, P., POUGET, D., Reţeaua Caraman. Cei treisprezece români care au zguduit NATO, Compania CLAR OBSCUR, 1999. ALEX, V., Spionaj şi dantelă veche, Editura ALDACA, Bucureşti, 1990. ALEXA, V, Imperiul invizibil, Editura ALBATROS, Bucureşti, 1992. ALEXE, D., Conspiraţia psihotronică, Editura OBIECTIV, Craiova, 2004. ALEXE, V, Abwehr contra FBI, Editura ROMÂNUL, Bucureşti, 1992. ALTERMATT, U., Previziunile de la Sarajevo. Etnonaţionalismul în Europa, Editura POLIROM, Iaşi, 2000. ANDERSON, K., Hitler, societăţile secrete şi lumea ocultă, Editura ELENSIS, Ploieşti, 1996. ANDREW, C, CIA şi Casa Albă. Serviciul Secret şi preşedinţia americană de la George Washinton la George Bush, Editura ALL, Bucureşti, 1998. ANDREW, C, GORDIEVSKI, O, KGB, istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Editura ALL, Bucureşti, 1995. ARMEAN, C, De ce a fost ucis? Ar fi împlinit 75 de ani, Editura ALFABETULUI, Sibiu, 1993. BABOIAN, D., Paşaport pentru infern. Halucinanta aventură a stupefiantelor. Editura POLITICĂ, Bucureşti, 1970. BĂCESCU, A., Din nou în calea năvălirilor barbare, Editura TEMPUS, Bucureşti, 1995. BAJANOV, B., Kremlinul anilor '20, Editura COGITO, Oradea, 1991. BANCIU, D., RÄDULESCU, S., M., Corupţia şi crima organizată în România, Editura CONTINENT XXI, Bucureşti, 1994. BĂRBULESCU, E., Nicolae Ceauşescu a fost unchiul meu, Editura DATINA, Bucureşti, 1994.
BAUM AN, Z., Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura ANTET, Bucureşti, 1999. BEGIN, M., Revolta, Editura DAB, Iaşi, 199 BERGEN, R, L., Războiul sfânt S.A. în inima lumii secrete a lui Osama Einladen, Editura ALLFA, Bucureşti, 2002. BERTHAD, D, PLAT, A., Manipularea prin scris. Vorba zboară, scrisul rămâne, Editura ANTET, Bucureşti, 1998. BODA, I., Cinci ani la Cotroceni, Editura EVENIMENTUL ROMÂNESC, Biucureşti, 1999. BOROVIÈKA, V, R, Cazuri celebre în istoria terorismului, Editura NICULESCU, Bucureşti, 1998. BOROVIÈKA, V, R, Secte satanice. Episoade dramatice, Editura NICULESCU, Bucureşti, 1997. BOROVIÈKA, V, P., Spionii de la Tel Aviv, Editura NICULESCU SRL, Bucureşti, 1996. BRESTAIN, H., România şi marile bătălii ale frontului secret, Editura VIITORUL ROMÂNESC, Bucureşti, 1994. BRESTAIN, H., Acţiuni secrete în România, Editura ŞTIINŢIFICĂ, Bucureşti, 1973. BRESTAIN, H., Impact la paralela 45, Editura JUNIMEA, Iaşi, 1986. BRESTAIN, H., O istorie mai puţin obişnuită, Editura JUNIMEA, Iaşi, 1987. BRUCAN, S., Stâlpii noii puteri în România, Editura NEMIRA, Bucureşti, 1996. BUCOVINEANU, R, H., Spionajul economic-armă a concurenţei capitaliste, Editura POLITICĂ, Bucureşti, 1985. BURDAN, D., DST – Nouă ani în Divizia antiteroristă, Editura ARTEMIS, Bucureşti, 1993. BUZATU, GH., Războiul secret, Editura JUNIMEA, Iaşi, 1973. CALVI, F., Europa naşilor. Mafia ia cu asalt Europa, Editura UNIVERSAL DAL SI, Bucureşti, 1995. CARCUEL, S., CUDALLS, I., Ytzhak Rabin. Pacea şi-a ucis soldatul, Editura STYLE şi Editura ŞTIINŢIFICĂ, Bucureşti, 1996. CELAN, E., Parapsihologia şi serviciile secrete, Editura MIRACOL, Bucureşti, 1997. CHURCHILL, W., AI doilea război mondial, vol. I şi II, Editura SAECULUM I. O., Bucureşti, 1996. CODREANU, C, Z., însemnări de Ia Jilava, Editura MAJADHONDA, Bucureşti, 1995. CO JA, I., Marele manipulator şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu, Iorga, Editura MIRACOL, Bucureşti, 1999.
CONSTANTINIU, F., O istorie sinceră a poporului roman, Editura UNIVERS ENCICLOPEDIC, Bucureşti, 1998. CONSTANTINIU, F., Doi ori doi fac şaisprezece (A început războiul rece în România?), Editura EUROSONG AND BOOK, Bucureşti, 1997. CORNEA, R., Kosovo – Cântecul trist al mierlei 1998-2000, Editura AGORA, Iaşi şi Editura SAPIENTIA, Bucureşti, 2001. CORUŢ, P., Lumina coboară în Carpaţi, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 2002. CORUŢ, R, Noi trăim în viitor, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 2002. CORUŢ, P., Eu, Varain din neamul arienilor, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 2002. CORUŢ, P, Oamenii trec de absolut, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 2002. CORUŢ, P, Speranţele nu mor niciodată. Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 2002. CORUŢ, P, Triumful oamenilor, Editura TARS, Bucureşti 2001. CORUŢ, P., Revanşa, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 2001. CORUŢ, R, Trăsnetul geto-dac, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 2000. CORUŢ, P, Un Om, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 2000. CORUŢ, P, Glasul omului, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 2000. CORUŢ, R, Clanul învingătorilor, Editura CANDY, Iaşi, 2000. CORUŢ, R, Vânătorii de sionişti, Editura CORUŢ PAVEL SRL, Bucureşti, 1999. CORUŢ, R, Marile secrete, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 1999. CORUŢ, R, Pacea marilor străbuni, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 1999. CORUŢ, P, Poarta Viitorului, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 1999. CORUŢ, R, Omul din Carpaţi, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 1998. CORUŢ, R, N-a fost triumful minciunii, Pavel Coruţ în dialog cu generalul Ştefan Guşe, Editura CANO VA, Iaşi, 1998. CORUŢ, R, Războiul zeilor, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 1998. CORUŢ, P, Sfârşitul imperiului ascuns, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 1997. CORUŢ, P, Copiii speranţei, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 1997. CORUŢ, P., Good bye, NATO, mon amour!, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 1997. CORUŢ, R, Născuţi pentru a învinge, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 1996. CORUŢ, P, Război în ceruri, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1996. CORUŢ, P., Inimi de români, Editura MIRACOL, Bucureşti, 1996. CORUŢ, R, Tărâmul fericirii, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1995.
CORUŢ, P, Secretele exploratorilor astrali, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1995. CORUŢ, P., întoarcerea Iui Zamolxe, Editura VARANHA, Bucureşti, 1995. CORUŢ, P, Fiul Geto-Daciei, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1995. CORUŢ, R, Drumul învingătorilor, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1995. CORUŢ, P, Comoara nibelungilor, Editura VARANHA, Bucureşti, 1995. CORUŢ, P, Arta creaţiei, Editura VARANHA, Bucureşti, 1994. CORUŢ, P, Călător pe drum de aştri, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1994. CORUŢ, R, A înflorit speranţa, Editura VARANHA, Bucureşti, 1994. CORUŢ, R, Neînfrânţii, Editura VARANHA, Bucureşti, 1994. CORUŢ, R, Singuri sub crucea nordului, Editura VARANHA, Bucureşti, 1994. CORUŢ, P., Floarea de Argint, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1993. CORUŢ, P, Dincolo de frontieră, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1993. CORUŢ, P, Balada Lupului alb, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1993. CORUŢ, P, Arta succesului la români, Editura MIRACOL, Bucureşti, 1993. CORUŢ, P, Să te naşti sub steaua noastră!, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1993. CORUŢ, P, Lumina geto-daciei, Editura VARANHA, Bucureşti, 1993. CORUŢ, P, Quinta spartă, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1992 CORUŢ, P, Fulgerul albastru, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1992. COSMA, N., Contribuţia unor minorităţi naţionale la bolşevizarea României, Editura BRAVA PRESS, Bucureşti, 1996. COSMA, N., Cum a fost posibil? Cârtiţa Pacepa, Editura PACO, Bucureşti, 1996. COSMA, N., Cupola. Din culisele securităţii, Editura GLOBUS, Bucureşti, 1994. COTOMAN, GH., Dosarele securităţii. Dezvăluirile unui anchetator de la Direcţia VI a D.S.S., Editura OBIECTIV, Craiova, 1999. CRÄCIUNOIU, V, Faţa nevăzută a securităţii române, Editura SOCIETĂŢII TEMPUS, Bucureşti, 1996. CROWDER, G., Anarhismul, Editura ANTET, Bucureşti, 1997. CULLEN, R., Surse sovietice, Editura GLOBUS, Bucureşti, 1991. DE SÉDE, G., DE SÉDE, S., Ocultismul în politică. De la Pitagora până în zilele noastre, Editura POLITICĂ, Bucureşti, 1996.
DELCEA, E., NUŢĂ, O., Secretele Iui Pavel Coruţ, Editura OBIECTIV, Craiova, 1998. DEZMARETZ, G., Totul despre spionaj, Editura POLIROM, Iaşi, 2002. DIACONESCU, O., Interceptarea, între informare şi dezinformare, Editura GLOBUS, Bucureşti, 1994. DIAMANDESCU, C, Generalul se întoarce, Editura ICAR, Bucureşti, 2000. DJILAS, M., întâlniri cu Stalin, Editura EUROPA, Craiova, 1992. DOGARU, R, Insula Şerpilor în calea rechinilor, Editura SAECULUM I.O., şi Editura VESTALA, Bucureşti, 1996. DOHOTARU, I., s.a., Direcţia de Informaţii Militare, între ficţiune şi adevăr, Editura MILITARĂ, Bucureşti, 1994. DOMENICO, V, , Ceauşescu la Târgovişte 22-25 decembrie 1989, Editura ION CRISTOIU, Bucureşti, 1999. DUCULESCU, V, Diplomaţia secretă, Editura CASA EUROPEANĂ, Bucureşti, 1992 DUMITRU, I., Spionajul maghiar în România 1918-1940, Editura „CONCORDIA", Timişoara, 1990. DUŢĂ, V., Puterea şi parapsihologia, Editura MIRACOL, Bucureşti, 2000. DUŢĂ, V, Războiul parapsihologic. Tehnici de manipulare, Editura VICTOR, Bucureşti, 1997. EBERT, O., Caruselul spionajului Est-Vest, Editura BARICADA, Bucureşti, 1992. EHRLICHMAN, J., în spatele uşilor închise, Editura POLITICĂ, Bucureşti, 1982. EMINESCU, M., Chestiunea evreiască, Editura VESTALA, Bucureşti, 1998. EMINESCU, M., „Ne e silă " scrieri politice, Editura SOROC, Bucureşti, 1991. EMINESCU, M., Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Chişinău, 1990. EPPERSON, A., R., Noua ordine mondială, Editura ALMA, Bucureşti, 1997. EŞAN, I., Maeştrii culiselor secrete, Editura LOGOS, Bucureşti, 1999. FALIGOT, R., KAUFFER, R., Serviciul secret chinez, Editura NEMIRA, Bucureşti, 1993. FICEAG, B., Tehnici de manipulare, Editura NEMIRA, Bucureşti, 1996. FILIP, T, Teroriştii printer noi, Editura OBIECTIV SRL, Craiova, 2001 FILIP, T., Secretele U.S.L.A., Editura OBIECTIV, Craiova, 1999. FILIP, T., Războiul parapsihologic împotriva românilor,
Editura OBIECTIV, Craiova, 1998. FLOREA, GH., s.a., Şase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în decembrie 1989, Editura M.I., Bucureşti, 1995. GARDELES, N, Schimbarea ordinii globale, Editura ANTET, Bucureşti, 1998. GARDNER, C, L., Sferele de influenţă (împărţirea Europei de către marile puteri Ia München şi Ialta), Editura ELIT, Bucureşti, 1993. GARZ, F., Apocalipsa şi România, Editura OBIECTIV, Craiova, 2004. GÂRZ, F., Spionajul şi puterea, Editura OBIECTIV, Craiova, 2003. GÂRZ, F., Democraţia hienelor. Spionaj, sânge şi teroare, Editura OBIECTIV, Craiova, 2002. GÂRZ, F., Ghidul spionului român, Editura OBIECTIV SRL, Craiova, 2001. GÂRZ, F, Spionajul total în acţiune, Editura OBIECTIV SRL, Craiova, 2001. GÂRZ, F., CIA contra KGB. Secretele serviciilor secrete, Editura OBIECTIV, Craiova, 1999. GÂRZ, F, De la Atlantic la Urali Renaşterea Europei, Casa Editorială ODEON, Bucureşti, 1999. GÂRZ, F, PACEPA, I.JML, Trezirea marelui Dragon, China în reformă, Editura OBIECTIV, Craiova, 1999. GHEYSENS, R., Spionii, aventurierii istoriei, Editura ENCICLOPEDICĂ, Bucureşti, 1991. GOGA, O., STAN, M., Pe frontul nevăzut, Editura EMINESCU, Bucureşti, 1980. GORDIEVSKJ, O., Următorul pas: Execuţia, Editura ALL, Bucureşti, 1998. GR1GORE, I., C, Cucuveaua cu pene roşii, Editura MIRACOL, Bucureşti, 1994. HAIRABETIAN, H., S., „Biroul 2"roman şi S.S.I. în acţiune, Editura CARRO, Bucureşti, 1994. HANDELMAN, S, Mafia rusă, Editura ELIT, Bucureşti, 1999. HAŞEGANU, M., în culisele diplomaţiei. Memoriile unui ambassador, Casa de editură şi presă VIAŢA ROMÂNEASCĂ, Bucureşti, 1993. HELS1NG, J, Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Editura ALMA TIP, Bucureşti, 1997. HEWITT, D., Atacul psihic, Editura L.V.B., Bucureşti, 1996. HIGGINS, J., Confesionalul, Editura HUMAN1TAS, Bucureşti, 1992. HIGGINS, J., Pactul cu diavolul, Editura HUMANITAS, Bucureşti, 1992. HOAR, P., W., Arhitecţii conspiraţiei. Oamenii din umbră, Editura ALDO PRESS, Bucureşti, 1999.
HOFBAUER, H., ROMAN, V, Bucovina, Basarabia, Moldova, Editura TEHNICĂ, Bucureşti, 1995. HOGER, J., A început sfârşitul. Raport asupra semnelor Anticristului, Editura AURELIA, Bucureşti, 1998. IONESCU, N., Fenomenul legonar, Editura ANTET XX PRESS, Bucureşti, 1993. IONIŢĂ, G., V, Securiştii, Editura CALIYPSO, Bucureşti, 1996. JABER, H., Hezbollah. Născuţi cu răzbunarea în sânge, Editura ANTET, Bucureşti, 199 JELAVICH, B., Istoria Balcanilor. Secolul XX, vol.II, Institutul European, Iaşi, 2000. JOHN, M., LOFTUS, A., Filiera şobolanilor, Editura ELIT, Bucureşti, 1997. JOTH, W., împărţirea lumii. Istoria războiului rece (1941-1955), Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 1997. JOULE, R., V, BEAUVOIS, J., L., Tratat de manipulare, Editura ANTET, Bucureşti, 1997. JUCA, C, Francmasoneria. Istorie şi iniţiere, Editura VENUS &SCHE1, Bucureşti-Braşov, 1994. JURMAGH., Conspiraţia universală, Editura TIMPUL, Reşiţa, 1994. KABBALA, R, Tradiţia secretă a occidentului, Editura HERALD, Bucureşti, 1996. KALESNIKOV, M., Richard Sorge, Editura „TUDOR" -„CORBUŢ" PRADCOM SRL, 1993. KAPKAN, R., D., Fantomele Balcanilor, Editura ANTET, Bucureşti, 2000. KAREŢKI, A., COVACI, M., Zile însângerate la Iaşi. 1941, Editura POLITICĂ, Bucureşti, 1978. KASPI, A., Watergate, Editura OMEGA, Bucureşti, 1991. KAUFFER, R, Corporaţiile americane în lupta contra Europei, Editura INC1TATUS, Bucureşti, 2000. KEAY, J., Lupta împotriva terorismului conduce România spre structurile de securitate ale Occidentului, Revista JANE'S INTELLIGENCE REVIEW, ianuarie 2002. KN1GHT, A., KGB după KGB. Scurtă istorie a eternei securităţi de stat, Editura ELIT, Bucureşti, 1999. KURTA, H., Operaţiunea „Crau", Editura HUMAN1TAS, Bucureşti, 1991. LALLEMAND, A., Organizaţia, Editura AURELIA, Bucureşti, 1997. LAUNAY, J., Istoria secretă a cominternului, Editura VENUS, Bucureşti, 1993. LAUNAY, J., CHARLIER, J., M., Istoria secretă a petrolului, Editura POLITICĂ, Bucureşti, 1989. LAUNAY, J., Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial,
vol. 1 şi II, Editura ŞTIINŢIFICĂ ŞI ENCICLOPEDICĂ, Bucureşti, 1988. LE DORAN, S., ROSÉ, P., Cyber-Mafia, Editura ANTET, Bucureşti, 1998. LENDBEATER, C, W., Francmasoneria. Rituri şi iniţieri, Editura HERALD, Bucureşti, 1998 LEU, C, Românul unei zile mari, Editura ALBATROS, Bucureşti, 1989. LEVINE, M., LEVINE, L., K., Cabala imperiului ascuns (CIA şi războiul dragonilor), Editura ELIT, Bucureşti, 1996. LOCKHART, K., B., Reilly – asul spionajului, Editura NEMIRA, Bucureşti, 1997. LLOYD, A., MATTHEWS, P., Bioterorismul – Flagelul mileniului III, Editura HIPARION, Cluj-Napoca, 2002. MAAS, P., AMES, A., Ucigaşul de spioni, Editura ANTET, Bucureşti, 1998. MALAPARTE, C, Tehnica loviturii de stat, Editura NEMIRA, Bucureşti, 1996. MASON, P, Asasin officiai, Editura ELIT, Bucureşti, 1996. Mc. ALLISTER, B., Comando PSI. Manipularea conştiinţei noastre, Editura ELIT, Bucureşti, 1996. MECKELBURG, E., Agenţii PSI. Manipularea conştiinţei noastre, Editura NEMIRA, Bucureşti, 1996. MENVEDEV, R., Despre Stalin şi stanilism, Editura HUMANITAS, Bucureşti, 1991. MIRCU, M., Dosar Ana Pauker, Editura GUTENBERG -CASA CĂRŢII, Bucureşti, 1991. MITRAN, V., Blestemul Şarpelui, Editura OMEGA SRL, Bucureşti, 1999. MOCANU, I., însemnări despre spionajul tehnico-economic, Editura MILITARĂ, Bucureşti, 1975. MONASTE, S., Protocoalele de la Toronto. Naţiunile Unite contra creştinismului, Editura SAMIZDAT, Bucureşti, 1999. MUNTEANU, F., Cont secret, Casa Editorială ODEON, Bucureşti, 1993. NĂSTASE, I., G., Globalizarea la început de secol XXI sub impactul transferului de tehnologie, Referat doctorat, Universitatea Naţională de Apărare, Colegiul de Război, 5 aprilie 2004. NĂSTASE, I., G., Implicaţiile activităţii sindicale în sfera securităţii naţionale, Expunere la Colegiul Naţional de Apărare, Bucureşti, 13 mai 2002. NĂSTASE, I., G., Metode de evaluare şi de analiză a eficienţei economice în transferul internaţional de tehnologii, Teză de doctorat, specializarea Analiză economico-fînanciară, Facultatea de Contabilitate şi Informatică de Gestiune, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2001.
NĂSTASE, I., G., Protecţia brevetelor de invenţie, parte componentă a sistemului de securitate, referat Colegiul Naţional de Apărare, 28 martie 2001. NĂSTASE, I., G., Specificul activităţii de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică în sistemul securităţii naţionale, Lucrare de absolvire a Colegiului Naţional de Apărare, Bucureşti, 2001. NĂSTASE, I., G., Cunoaşterea, antidot împotria efectelor negative ale globalizării, ULTIMA ORĂ, anul V, serie nouă,nr. 441, 17 iulie 2000. NĂSTASE, I., G., Globalizarea şi efectele ei asupra economiei, (partea I), ULTIMA ORĂ, anul V, serie nouă,nr. 380, 19 aprilie 2000, partea a Il-a, ULTIMA ORĂ, anul V, serie nouă, nr. 355,15 martie 2000; partea a IlI-a, ULTIMA ORĂ, anul V, serie nouă, nr. 356, 16 martie 2000. NĂSTASE, I., G., Sindicatele şi rolul lor social. Implicaţiile activităţii lor în sfera securităţii naţionale, Expunere la Colegiul Naţional de Apărare, Bucureşti, 9 februarie 2000. NĂSTASE, I., G., Contextul geopolitic şi geostrategic al capacităţii de apărare a unui stat, (partea I), ULTIMA ORĂ, anul V, nr. 25 (269(, 25 iunie-1 iulie 1999; partea a II-a, ULTIMA ORĂ, anul V, serie nouă, nr. 356, 16 martie 2000. NEAGOE, S., Cazul Barbu Catargiu, Editura SCRIPTA, Bucureşti, 1992 NEGREANU, C, Fenomenul paranormal în cotidian, Editura MIRACOL, Bucureşti, 1995. NEGULESCU, V., Spionaj şi contraspionaj. Din viaţa şi activitatea unui ofiţer de informaţii, Editura BIBLIOTHECA, Târgovişte, 1999. NEGUREANU, C, Conspiratorii cosmici şi organizaţiile secrete, Editura INTACT, Bucureşti, 1997. NEGUREANU, C, Mitul poporului ales, Editura MIRACOL, Bucureşti, 1996. NICHITA, AL., Pacepa contra Pacepa, Editura TESS EXPRES, Bucureşti, 1996. NICULESCU, T., BALABAN, C, G., MITEA, M., NĂSTASE, L, G. Confrutările electronice şi psihologice, Editura VICTOR, Bucureşti, 2003. O'RELLER, S, Atentat în deşert, Editura TRANS-PRESS KRAUL, Bucureşti, 1992 OCKRENT, C, Contele de MARENCHES, Consilier de taină al puterii, Editura HUMANITAS, Bucureşti, 1992. OGD EN, K, B., Teroriştii mileniului III, Editura BOGDANA, Bucureşti, 2001. OLBOJAN, GH., I., Faţa neagră a securităţii & Ion Mihai Pacepa, Editura CORIDA, Bucureşti, 1999. OLBOJAN, GH., I., Fantomele Iui Pacepa, Editura CORIDA, Bucureşti, 1993.
OLBOJAN, GH., 1., Good bye, domnule Pacepa, Editura IRIS & R.A.I., Bucureşti, 1992. OPREA, M., OLARU, S., Ziua care nu se uită -"15 noiembrie 1987, Braşov, Editura POLIROM, laşi, 2002. OSTROVSK1, V.,HOY, C, Mossad top secret; Ediţia a H-a, Editura GLOBUS, Bucureşti, 1998. OSTROVSKY, V, HAY, C, Mosad – „Academia înşelăciunii", Editura GLOBUS, Bucureşti, 1993. PÄDURARU, AL., Cei din urmă, Editura VARANHA, Bucureşti, 1994. PACEPA, I., M., Cartea neagră a securităţii, vol. I şi II, Editura OMEGA, Bucureşti, 1999. PANTALEONE, M., Mafia şi Politica, Editura POLITICĂ, Bucureşti, 1964. PATRICHI, V, Ochii şi urechile poporului – convorbiri cu gen. Nicolae Pleşiţă, Editura IANUS INF SRL Bucureşti, 2001. PAYNE, R., Mossad – istoria secretă, Editura COLOSSEUM, Bucureşti, 1996. PELE, GH., Servicii şi acţiuni secrete, Editura MINISTERULUI DE INTERNE, Bucureşti, 1996. PELIN, M., DIE, 1955-1980. Culisele spionajului românesc, Editura EVENIMENTUL ROMÂNESC, Bucureşti, 1997. PERLOFF, J., în umbra puterii, Editura TEHNCĂ, Bucureşti, 1997. PETRESCU, S., Arta şi puterea informaţiilor, Editura MILITARĂ, Bucureşti, 2003. PETRESCU, S., Informaţiile a patra armă, Editura MILITARĂ, Bucureşti, 1999. PINTILIE, F., Serviciul Special de Informaţii din România, Editura ACADEMIEI NAŢIONALE DE INFORMAŢII, Bucureşti, 2003. PINTILIE, F, TUNĂREANU, N., MARIŢIU, ŞT, BELDIMAN, C, Istoria serviciului secret de informaţii. România 1917-1940, vol. I, Editura I.M.I., Bucureşti, 2000. PITULESCU, I., LAZĂR, M., CONSTANTIN, I., LEPĂDUŞI, V, ALEXANDRESCU, V, Anul nou se naşte în sânge, Editura UNIVERSUL PAN, Bucureşti, 1998. PITULESCU, I., Al 3-lea război mondial. Crima organizată, Editura NAŢIONAL, Bucureşti, 1996. POPESCU, D., Elefanţii de porţelan, Editura MATCH, Bucureşti, 1996. POPOV, D., Memoriile unui agent dublu, Editura HUMAN1TAS, Bucureşti, 1990. PORTER, I., Operaţiunea „Autonomus", Editura HUMANITAS, Bucureşti, 1991. PRADOS, J., Războaiele secrete ale Preşedinţilor, Editura ELIT, Bucureşti, 1996.
PUTKO, AL., PUTKO, B., Tăcerea atomică, Editura NEMIRA, Bucureşti, 1994. RAIHA, V, în decembrie 1989 KGB-ul a aruncat în aer România cu complicitatea unui grup de militari, Editura ZIUA, OMEGA PRESS, Bucureşti, 1995. RANELAGH1, J., Agenţia CIA, ascensiunea şi declinul, Editura ALL, Bucureşti, 1998. tut ROBERTSON, R, Agenda ordinii mondiale. Drumul spre sclavia popoarelor, Editura ALM A TIP, Bucureşti, 1998. RÖNITZ, R, Spionajul economic, Editura MILITARĂ, Bucureşti, 1976. ROŞU, V., ROŞU, C, Dezvăluiri cutremurătoare despre distrugerea României, Editura AN ANTA, Bucureşti, 1997. ROTARU, J., ZODIAN, V, MOISE, L., OROIAN, T., Antonescu – Hitler, Caucazul şi Crimeea – Sânge românesc şi german pe frontul de EST, Editura PAIDEIA, Bucureşti, 1999. SAKOWSKI, K., Secretele CEKA, NKVD, KGB, Editura DAB, Iaşi, 1995. SÂRBU, L. NĂSTASE, I., G., Evoluţia transportorulor. Mijloace de transport, organizare şi management în context european, (vol. I), Editura CONPHYS, Rm. Vâlcea, 2002. SIMA, H., Doctrina legionară, Editura MAJADAHONDA, Bucureşti, 1995. SIMA, H., Menirea Naţionalismului, Editura VREMEA IMEX, Bucureşti, 1993. SIMION, T, Mari maeştri ai spionajului internaţional, Casa Editorială ODEON, Bucureşti, 1994. SIMION, T., Din culisele serviciilor secrete româneşti. Pacepa: Quo Vadis?, Casa Editorială ODEON, Cluj-Napoca, 1991. SOARE, C, Gândirea militară, Editura ANTET, Bucureşti, 2000. SOLOMOV1CI, T., Războaiele Mossadului. 50 de ani de spionaj evreiesc, Editura TESS EXPRES, Bucureşti, 1999. SOLOMOV1CI, T., Lung e braţul Mossadului, Editura TESS EXPRES, Bucureşti, 1997. ŞTEFĂNESCU, P., Duelul nevăzut, Editura MILITARĂ, Bucureşti, 1988. ŞTEFĂNESCU, P., Istoria serviciilor secrete româneşti, Editura DIVERS-PRESS, Bucureşti, 1994. ŞTEŢCO, T., Moartea preşedintelui dictator, Editura CONCORDIA, Arad, 1995. SUDAPLATOV, P., SUDAPLATOV, A., SCHECTER, L., J., SCHECTER, P., L., Misiuni speciale (Arhitectura terorii), Editura ELIT COMENTATOR şi Editura ELENSIS, Bucureşti, 1996. SUHĂREANU, N., T, Securitatea prezidenţială americană,
Editura ZZ, Bucureşti, 1996. SUVOROV, V., Acvarium. Cenuşă fără epoleţi, Editura ELIT, Bucureşti, 1997. TECŞA, I., Purgatoriul, Editura ICAR, Bucureşti, 1999. TECŞA,L, Crăciun '89, Editura MILITARĂ, Bucureşti, 1998. TECŞA, I., Mercenarii de la miazănoapte, Editura MILITARĂ, Bucureşti, 1997. TEODORESCU, F., Un risc asumat, Editura VIITORUL ROMÂNESC, Bucureşti, 1992. THEODORU, R, Mareşalul, Editura MIRACOL, Bucureşti, 2001. TEODORU, R., România ca o pradă, Editura ALMA, Bucureşti, 1996. TOBĂ, F, Decizia politică şi securitatea naţională, Editura LICORNA, 2003. TODOROVA, M., Balcanii şi balcanismul, Editura HUMANITAS, Bucureşti, 2000. TRONCOTĂ, C, BLIDARU, H., Careul de Aşi. Serviciile secrete ale Marii Britanii, SUA, Rusiei şi Israelului, Editura ELION, Bucureşti, 2003. TRONCOTĂ, C, Mihail Moruzov şi serviciul secret de informaţii al Armatei Române, Editura EVENIMENTUL ROMÂNESC, Bucureşti, 1998. TUBACU, C, Spionaj – Contraspionaj, Editura MILITARĂ, Bucureşti, 1991. TZU, S., Arta războiului, Editura AURELIA, Bucureşti, 1996. UDROIU, N., China, Dragonul pe roţi, Editura NICULESCU, Bucureşti, 1997. UNGHEREA, O., Clubul Cocoşaţilor, Editura OMEGA SRL, Bucureşti, 2000 UR1S, L., Operaţiunea – Criza rachetelor din Cuba, Editura ZZ, Bucureşti, 1995. VĂCĂROIU, N., România, jocuri de interese, Editura INTACT, Bucureşti, 1999. VAN HELSING, J., Cine conduce planeta Curtea a 2-a, Editura SAMIZDAT, Bucureşti, 1999. VAN HELSING, J., Operaţiunea Aldebaran, Editura SAMIZDAT, Bucureşti, 1999. VAN HELSING, J., Dezvăluiri cutremurătoare despre organizaţiile secrete care conduc planeta, Editura DECENEU, Bucureşti, 1998. VAS1L1EVICI, R., Piramida umbrelor, EDITURA DE VEST, Timişoara, 1991. VILLERÉ, H., Dosarul secţiei speciale, Editura POLITICĂ, Bucureşti, 1983
VÖLKMAN, E., Spionaj, Editura RAO, Bucureşti, 1998. VOLKOGONOV, D., Lenin o nouă biografie, Editura ORIZONTURI şi Editura LIDER, Bucureşti, 1997. VON ANGELSDORF, W., Imperialismul noii ordini mondiale, Editura SAMIZDAT, Bucureşti, 2000. WEINBERGER, G., SCHWEIZER, P., Următorul război mondial, Editura ANTET, Bucureşti, 1997. W1ERZB1CK1, R, Structura minciunii, Editura NEMIRA, Bucureşti, 1996. WOLTON, T., K.G.B.-UI în Franţa, Editura HUMANITAS, Bucureşti, 1992. YALLOP, D., în numele Domnului, Editura ALL, Bucureşti, 1997. ZALOGA, J., S., Ţinta: America – Uniunea Sovietică şi armele strategice, Editura ELIT, Bucureşti, 1996. ZAMFIRESCU, D., A treia Europă, alternativa realistă la iluziile sinucigaşe, Editura ROZA VÂNTURILOR, Bucureşti, 1997. ZINOVIEV, AL., Homo Savienticus, Editura DACIA, Cluj, 1991. ZÜCKMANEL, F., OZN, Noua ordine mondială Servicii secrete, Editura SAMIZDAT, Bucureşti, 1999. ZWEIG, ŞT., Fouché, Editura CUGETAREA, Bucureşti, 1934. *** Strategia de securitate naţională a României, Monitorul oficial, Partea I, nr. 822 din 20 decembrie 2001. *** Hotărârea de Guvern a României pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, Monitorul Oficial al României, anul XIV, nr. 485, partea I, iulie 2002. *** H.G.R., nr. 585 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România. *** Strategia de securitate naţională a României Războiul spionilor *** legea nr. 51 din 29 iulie 1991 privind securitatea naţională, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163. *** Hotărârea nr.123 din 7 februarie 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privnd liberul acces la informaţiile de interes public. *** Hotărâre privind protecţia informaţiilor secrete de serviciu, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575, 5 august 2002. *** Legea nr. 182 din 12 aprilie 2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248, 12 aprilie 2002. *** Hotărârea 585 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea standardeor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr.585, 5 iulie 2002.
*** Hotărâre nr. 579 din 19 octmbrie 2000 privind înfiinţarea Companiei Naţionale „Romarm" – S.A. prin fuziunea societăţii Naţionale „Romarm" – S.A. cu Regia Autonomă „ArsenalulArmatei", Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529, 27 octombrie 2000. *** Legea nr. 14 din 24 februarie 1992, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33, 3 martie 1992. *** Legea nr. 80 din 11 iunie 1995 privind statutul cadrelor militare.
