STATUTUL PROFESIILOR LIBERALE ÎN ROMÂNIA
CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROFESIILE LIBERALE 1.1. 1.1.
Conce Concept ptul ul de de profe profesi sii i liber liberal ale. e.
Legislaţia românească până în prezent nu cuprinde un cadru general de reglementare, de exercitare şi control, privind legalitatea practicării profesiilor profesiilor liberale. liberale. 1 Parlamen Parlamentul tul European şi Consiliul Consiliul European European au adoptat adoptat în prima prima jumătate jumătate a anului anului 2005 directive directive care definesc definesc conceptul conceptul de „profesie „profesie liberală liberală”. ”. În acest acest context, context, legislaţ legislaţia ia româneas românească că urmează urmează să armonize armonizeze ze propriile propriile-i -i reglemen reglementări tări în funcţie funcţie de „viziunea „viziunea europeană privind libera circulaţie a persoanelor serviciilor şi capitalurilor”. Această gândire vine să suplinească un mare gol existent în legislaţia românească cu privire la reglementarea profesiilor liberale. 2 Abordările multiple în acest domeniu au avut la bază interesele pe care diferite grupuri profesionale (unele liberale) le-au promovat, după 1989 în România. Întrucât, în acest domeniu moştenirea noastră este destul de săracă, iar condiţiile economice-sociale şi politice sunt în plină desfăşurare, adaptarea la noutăţile existente pe plan european şi internaţional trebuie,cât de cât ,să îngăduim această anormalitate şi să luptăm în acelaşi acelaşi timp pentru armonizare, armonizare, pentru înfiinţarea înfiinţarea şi dezvoltarea dezvoltarea profesiilor liberale liberale cu adevărat în România, după aderarea aderarea la Comunitatea Europeană de la 1 ianuarie 2007. Legislaţia românească, în această materie nu numai că nu prezintă o abordare unitară a profesiilor liberale, dar inconsecvenţa şi lipsa de armonie, de logică uneori, au contribuit la crearea de conflicte profesionale ireconciliabile. ireconciliabile. 3 În România există profesii liberale aprobate în baza unor legi speciale organice ordinare, profesii liberale recunoscute în baza unor ordonanţe de Guvern privind asociaţiile şi fundaţiile şi respectiv profesii liberale reglementate prin recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale. Implicaţiile acestei stări confuze, lipsa de principialitate conduc şi provoacă deopotrivă consecinţe negative, care pot hotărî decisiv soarta societăţii româneşti pentru o lungă perioadă ,deoarece au legătură cu domenii sociale fundamentale precum: avocatura, activitatea notarială, activitatea de audit financiar, arhitectura, asistenţa medicală, medicina, învăţământul etc. Profesiile liberale îşi au sorgintea în lumea antică, au evoluat odată cu societăţile în care au apărut şi au contribuit la dezvoltarea economico-socială a acestora, ca importanţi factori de echilibru de promovare şi apărare a intereselor omului. 4 Profesia liberală este o profesie care se exercită pe baza unei calificări profesionale relevante, cu titlu personal, care se certifică printr-o diplomă eliberată de o instituţie de învăţământ legal înregistrată şi şi respectiv prin prin care se oferă servicii servicii intelectuale intelectuale şi conceptuale conceptuale în interesul cetăţenilor. Aşadar, cel ce deţine o diplomă de învăţământ superior poate practica o profesie liberală, cu condiţia ca profesia respectivă să fie prevăzută în Codul Codul Ocupaţiilor din din România, iar iar activitatea să să se desfăşoare în în domeniul specificat specificat de diplomă. diplomă. Pentru înlăturarea neînţelegerilor cu privire la cuprinsul conceptului de profesie liberală legea trebuie să stabilească întinderea acestuia fără a lăsa Guvernului această posibilitate, deoarece lista profesiilor liberale sau chiar un nomenclator poate figura tot atât de bine ca o anexă la lege. lege .5 Pe de altă parte ,trebuie să reţinem faptul faptul că, persoanele au dreptul de a alege liber practicarea practicarea unei profesii liberale, în mod independent şi/sau în cadrul instituţiilor instituţiilor de stat (art. 8 din proiectul Legii profesiilor profesiilor Liberale). Cu privire la acest aspect aspect considerăm că, se impun câteva critici, în sensul că profesiile liberale tocmai scot în evidenţă caracterul liber, independent sau autonom de exercitare a profesiei. Exercitarea Exercitarea profesiei liberale liberale în cadrul „instituţiilor „instituţiilor de stat” vine în contradicţie contradicţie cu trăsăturile specifice specifice ale acestora: liberalismul; liberalismul; indepe independe ndenţa nţa;; autono autonomi mia. a. Interf Interfere erenţa nţa între între „liber „liber profes profesion ionist ist”” şi „perso „persoană ană subord subordona onată” tă” unei unei „insti „instituţ tuţii ii de stat” stat” legali legalizea zează ză anormalitatea, favorizează sursele de corupţie, contravine în mod esenţial principiilor care stau la baza profesiilor liberale. Acest lucru nu înseamnă înseamnă că privim privim profesiile profesiile liberale liberale numai prin prisma prisma exercitări exercităriii lor de către un singur individ, individ, ci este nevoie nevoie să revedem revedem aceste aceste prevederi din proiectul legii, deoarece deoarece exercitarea profesiilor profesiilor liberale este posibilă atât atât de către asociaţii cât şi de fundaţii. Asocierea Asocierea este o formă consacrată de exercitare a următoarelor profesii liberale: avocaţi, notari, farmacişti, arhitecţi, executori judecătoreşti, evaluatori, lichidatori, jurnalişti, etc. Exercitarea dreptului de liberă practică a unei profesii liberale nu poate fi condiţionată de apartenenţa la o anumită asociaţie sau la un corp profesional, dar nici nu poate fi supusă la vreo discriminare (indiferent (indiferent în ce fel). Condiţiile şi standardele de exercitare a unei profesii liberale au la bază dreptul la libera practică prevăzut în statutele de organizare, funcţionare şi exercitare a profesiei precum şi prevederile legale în vigoare. 1
Parlamentul României, ţinând ţinând seama de directivele europene încă din prima jumătate a anului 2005, a elaborat proiectul Legii Profesiilor Liberale, care deşi reprezintă o prioritate legislativă, totuşi ,legea nu a fost adoptată până la data de 31 ian uarie2007. 2 Inconsecvenţa multor parlamentari jurişti a făcut posibilă apariţia unor conflicte de legi şi situaţii ireconciliabile până în prezent. 3 În acest sens, a se vedea dispoziţiile art. 40 alin 1, art .41 alin 1 , coroborate cu prevederile art. 116 alin 2 şi art. 117 alin 3 din Constituţia României, şi respectiv, legile organice privind exercitarea celor mai importante profesii liberale. 4 A se vedea, Teodor Mara, Organizarea avocaturii şi activităţii notariale notariale în România, Editura University Press, Arad, Arad, 2000, p. 4 -7. 5 În proiectul Legii Profesiilor Liberale, se prevede că guvernul poate să stabilească prin hotărâre lista profesiilor liberale.
1
Controlul statului prin autorităţile sau instituţiile publice de specialitate se impune numai cu privire la practicarea legală a profesiilor liberale. liberale. În acelaşi timp, considerăm că trebuie sporită responsabilitatea celor care practică o profesie liberală (civilă, penală, etc.). întărirea acestei responsabilităţi, inclusiv pentru cazurile de malpraxis, obligă liber profesioniştii la o continuă perfecţionare profesională, la depunerea diligenţelor necesare necesare pentru obţinerea unui rezultat conform angajamentelor angajamentelor asumate şi în conformitate cu prevederile legii. Pe lângă normele legale, statutare pe care trebuie să le respecte orice liber profesionist, exercitarea profesiei liberale are în vedere şi existenţa unui cod deontologic, cadrul general general substanţial de îndeplinire a obligaţiilor obligaţiilor asumate printr-un contract (de asistenţă juridică, juridică, de prestări servicii etc.). Protecţia exercitării dreptului de liberă practică a unei profesii liberale se asigură prin prevederea ca infracţiune a oricărei împiedicări sau limitări privind exercitarea acelui drept şi se sancţionează potrivit legii penale. Practi Practicar carea ea unei unei profe profesii sii liber liberale ale poate poate începe începe num numai ai odată odată cu depune depunerea rea unei unei înşti înştiinţ inţări ări la Regist Registrul rul Comerţ Comerţulu uluii şi la Administraţia Administraţia Financiară în raza căreia se găseşte sediul declarat. De asemenea, Registrul Comerţului Comerţului care înmatriculează înmatriculează înştiinţarea respectivă, are obligaţia de a informa autorităţile, autorităţile, instituţiile şi organismele interesate. Potrivit Ordinului M.F.P. nr. 1346/2006 privind aprobarea procedurii de atribuire a codului de înregistrare fiscală pentru persoanele fizice care desfăşoară desfăşoară activităţi economice în mod independent independent sau profesii liberale, liberale, începând cu data de 1 ianuarie 2007, codul de identificare fiscală atribuit persoanelor fizice care desfăşoară în mod independent activităţi economice autorizate sau exercită profesii liberale (cu excepţia celor care desfăşoară desfăşoară exclusiv activităţi într-o formă formă de asociere) este codul de înregistrare fiscală atribuit atribuit de organul fiscal competent din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Fiscală .6 Dacă unele profesii liberale (avocaţi, notari, farmacişti, etc.) prin excelenţă îşi păstrează permanent autonomia şi independenţa, exercitarea lor nu aduce atingere principiului liberalismului liberalismului în complexitatea sa. Există totuşi, alte profesii liberale asupra cărora în practică avem rezerve că ele îşi pot menţine trăsăturile specifice prin însăşi implicaţiile şi exercitarea lor în instituţii de stat (este cazul medicilor, auditorilor financiari, etc.). 7 Conceptul de „profesie” sau „profesiune” din punct de vedere etimologic îşi are originea în limba latină („professio-onis= profesiune), care în general, făcea trimitere la acea „professio bene dicendi”, adică la profesiunea de orator, fie în cadrul Senatului (din Roma antică), dar mai ales în cazul pledoariilor avocaţilor în instanţă. De asemenea, din latinescul „professio” derivă şi noţiunea de „professor” care desemnează un „specialist” sau un „ profesor”. Pe de altă parte, termenul de „profesiune” are înţelesul de pregătire teoretică şi practică de un anumit gen şi de un anumit grad pentru exercitarea unei anumite ocupaţii, de regulă în domenii tehnico-administrative tehnico-administrative şi de specialitate. Pregătirea teoretică sau calificarea calificarea profesională se certifică prin diplomă eliberată de o instituţie de învăţământ legal înregistrată. Se are în vedere ca diploma să fie eliberată de o instituţie de învăţământ superior, superior, iar deţinătorul acesteia acesteia poate practica profesia liberală numai în domeniul domeniul specificat de diplomă şi dacă profesia este menţionată în Codul Ocupaţiilor din România. Sublinierea aceasta este necesară pentru a face deosebirea dintre conceptul de „profesie sau profesiune” şi acela de „meserie”, chiar dacă ea a fost remarcată încă din antichitate. Noţiunea de „meserie” îşi are originea în latinescul „messor” „messor” care desemna un secerător, adică o persoană care se îndeletnicea cu seceratul cerealelor. De aici au derivat noţiunile de „meseriaş” cu înţelesul de persoană care are calificarea pentru practicarea unei meserii, meserii, şi respectiv de „meserie” care reprezintă un complex de cunoştinţe obţinute prin şcolarizare şi prin practică, care permit celui care le posedă să execute anumite operaţii de transformare şi de prelucrare a obiectelor muncii sau să presteze anumite servicii. Aşadar, noţiunea de meserie se poate explica printr-o calificare profesională a meseriaşului sau prin îndeletnicirea ocupaţia sau preocuparea acestuia. În fine, reţinem şi nediferenţierea nediferenţierea conceptelor de profesiune şi meserie, meserie, în general, atunci când se face trimitere la o ocupaţie care nu necesită o calificare specială. În acest caz, de regulă se are în vedere înţelesul de meserie şi nu cel de profesiune. Când însă, se întrebuinţează noţiunea de „profesiune”, „profesiune”, aceasta presupune că persoana care o exercită este un specialist, cu înaltă calificare, calificare, deţinător al unei diplome de învăţământ superior, ca în cazul profesiilor liberale. liberale .8 „Proiectul european” al legii privind profesiile liberale în contextul celor menţionate mai sus, trebuie să reţinem că, reprezintă un pas important spre spre adoptarea unui cadru cadru legislativ general pentru exercitarea exercitarea profesiilor profesiilor liberale. liberale. Liberalismul, chiar dacă, are la bază concepte precum autonomia sau independenţa în exercitarea unei profesii, nu îndeamnă la nesupunere, la desconsiderarea legii sau la acţiuni după regulile „bunului plac”, ci impune respect pentru valorile societăţii, o atitudine tolerantă, corectitudine şi transparenţă desăvârşită, însă în acelaşi timp, presupune neamestecul statului sau lipsa oricăror ingerinţe în exercitarea unei profesii. Respectarea Respectarea legalităţii, legalităţii, a ordinii juridice ţine de esenţa liberalismului, liberalismului, întrucât „nimeni nu poate fi mai presus de lege”. lege”.9 Ca atare, profesiile liberale se exercită în condiţiile legii, potrivit condiţiilor şi standardelor stabilite. În acest scop asociaţiile legal 6
Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1346/2006 a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I-a nr. 744 din 31 august 2006. Codul de înregistrare fiscală la care face trimitere acest ordin poate fi utilizat în relaţia cu organul fiscal competent şi cu ceilalţi contribuabili, dar numai în legătură cu activitatea economică autorizată desfăşurată sau cu profesia liberală exercitată. 7 Considerăm că reglementarea completă şi explicită a noţiunii de profesii liberale rămâne în continuare în responsabilitatea legiuitorului, deoarece statutul profesiilor liberale nu poate suplini norme imperative care au sarcina de a elimina atâtea neajunsuri în legătură cu exercitarea acestor profesii. Ar satisface cu adevărat interesele cetăţenilor şi s-ar înlătura interferenţa exercitării profesiilor liberale între instituţiile publice sau de stat şi cele private, de către aceleaşi persoane. 8 Trebuie să reţinem că dicţionarele nu fac o diferenţiere netă între noţiunile de „profesie” şi „meserie”, fie pentru că nu o consideră ca necesară, fie pentru considerente de altă natură care în general nu ar aduce o gravă atingere sensului exact al acestor cuvinte. 9 În acest sens, art 16 alin 1 din Constituţia României prevede egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, discriminări, iar aliniatul aliniatul 2 al aceluiaşi aceluiaşi articol dispune dispune că nici o persoană persoană nu se poate situa „mai presus de lege”. lege”.
2
înregistrate ale profesiilor liberale, liberale, îşi desfăşoară activitatea activitatea potrivit statutelor proprii de organizare şi funcţionare, funcţionare, respectiv a codului deontologic general. Există unele situaţii în care sunt întrebuinţate expresiile de felul „profesii libere” 10 sau chiar de „liber profesionişti”. Expresia de „profesii libere” este folosită greşit, deoarece, în realitate ea desemnează acele persoane care exercită profesii liberale, adică „persoanele fizice care practică sau realizează activităţi economice în mod independent”. Aşadar, expresia corectă este de „profesii sau profesiuni liberale”, care provin din limba franceză „profession liberale” şi care desemnează activităţile exercitate de avocaţi, notari, medici, arhitecţi, etc. Expresia „liberi profesionişti” desemnează acele persoane fizice care practică o profesiune fără a fi angajaţi într-o instituţie de stat sau firmă privată. Din analiza acestor concepte, rezultă necesitatea elaborării unei reglementări care să definească trăsăturile esenţiale ale profesiilor liberale, care să constituie fundamentul juridic, de recunoaştere a diplomelor şi calificărilor profesionale , şi respectiv care să constituie cadrul legal pentru stabilirea şi exercitarea profesiilor liberale în ţara noastră ţinându-se seama de viziunea europeană privind libera circulaţie a persoanelor, serviciilor, bunurilor şi capitalurilor. 1.2.Trăsăturile esenţiale ale profesiilor liberale.
În legislaţia noastră în vigoare există anumite dispoziţii dispoziţii care restricţionează intrarea intrarea pe piaţa serviciilor oferite cetăţenilor, cetăţenilor, prin limitări numerice care sunt impuse de către cei care practică deja profesiile liberale, fie în favoarea acestora, fie a rudelor apropiate, fie în favoarea terţelor persoane. 11 Aceste metode şi practici nu numai că sunt cunoscute de către toate organismele care ar trebui să ia măsuri împotriva unor îngrădiri nejustificate care aduc atingere prevederilor Constituţiei, dar însăşi aceste organisme încalcă flagrant drepturile şi libertăţile cetăţenilor, cetăţenilor, deşi au responsabilităţi concrete concrete pentru înlăturarea unor încălcări care sunt în contradicţie cu normele constituţionale, cu principiile organizatorice şi funcţionale ale profesiilor liberale. În acest fel, numeroase instituţii de drept sunt în „suferinţă” de vreme ce accesul liber pe piaţa serviciilor şi concurenţa sunt îngrădite. Condiţiile impuse astăzi pentru pătrunderea pe piaţa muncii în vederea exercitării unei profesii liberale nu numai că sunt descurajatoare pentru majoritatea tinerilor absolvenţi de învăţământ superior, dar le produc încă de la început mari handicapuri, handicapuri, tocmai atunci când când au nevoie de un sprijin substanţial substanţial din partea organismelor în drept, drept, cât şi o protecţie sporită, sporită, în baza legii. legii. Pe de altă parte, fără efectuarea unui control adecvat privind practicarea serviciilor oferite cetăţenilor, s-a ajuns la situaţia ca tarifele stabilite arbitrar de asociaţiile profesionale profesionale prin reprezentanţii acestora să fie inaccesibile pentru cea mai mare parte a cetăţenilor. În multe domenii de activitate lipsa de specialişti creează mari disfuncţii. disfuncţii. Practicarea de preţuri de multe ori necontrolabile pentru servicii de specialitate depăşesc puterea de plată a cetăţenilor cu venituri mici, a şomerilor, a pensionarilor, a tinerilor sau a altor categorii defavorizate. De aceea, profesiile liberale, indiferent de persoanele care le exercită trebuie să răspundă cerinţelor cetăţenilor fără îngrădire, pentru crearea cadrului legal, legal, a egalităţii de şanse, pentru toţi cei care care au nevoie de servicii servicii profesionale profesionale de specialitate. specialitate. În acest context, orice profesie liberală, pentru a nu se crea confuzie şi inechitate, trebuie să fie beneficiara unei reglementări principiale şi unitare care să fie în concordanţă şi cu legislaţia europeană. Trăsăturile esenţiale pe care le are o profesie liberală sunt reliefate de: - modul independent şi fără imixtiuni în care ar trebui să fie exercitată o profesie liberală; - lipsa de condiţionare a exercitării unei profesii liberale prin obligaţia sau condiţionarea de apartenenţa la o asociaţie sau la un corp profesional; - existenţa unor coduri deontologice de practicare a profesiei, inclusiv a statutelor de organizare şi funcţionare; - controlul de specialitate al statului în privinţa exercitării legale a unei profesii liberale; - certificarea calificării profesionale numai de instituţiile de învăţământ superior legal înregistrate. Aşadar, ţinându-se seama de acest cadru general, suntem în măsură a evidenţia principalele trăsături ale profesiilor liberale: independenţa şi imparţialitatea; accesul liber în profesie; secretul profesional; formarea profesională continuă; loialitatea faţă de client; integritatea şi demnitatea profesională; responsabilitatea profesională; existenţa codurilor deontologice; controlul din partea corpului profesional.
a. Indepe Independe ndenţa nţa şi imparţ imparţial ialita itatea tea.. Independenţa garant garanteaz eazăă liber libertat tatea ea de judeca judecată tă şi de gândir gândiree a unu unuii profe profesio sionis nistt fără fără nici nici o influe influenţă nţă din exteri exterior. or. Imparţialitatea este asigurată de regulile profesionale stabilite pentru orice prestaţie, de libertatea de evaluare tehnică, de consilierea profesională obiectivă, obiectivă, de evitarea evitarea presiunilor şi respectiv de interesele interesele externe. externe. b. Acce Accesu sull libe liberr în pro profe fesi sie. e. Accesul în profesie este subliniat de faptul că toate activităţile liberale liberale presupun cunoştinţe cu caracter ştiinţific, juridic sau tehnic de un înalt nivel, atestate printr-o diplomă recunoscută potrivit legilor în vigoare. Accesul la exercitarea unei profesii, pe lângă certificarea 10
A se vedea, Ordinul M.F.P. nr. 1346/2006, publicat în Monitorul Oficial nr. 744/31.08.2006. De pildă, potrivit art. 16 coroborat cu art. 20 din Legea nr. 36/1995, angajarea notarului public stagiar într-un birou notarial se poate face numai în limita numărului de notari stagiari stabilită anual de Colegiul Director al fiecărei Camere a Notarilor Publici.
11
3
unei calificări pentru un anumit domeniu de activitate, este condiţionat de prestarea unui jurământ, de înregistrarea sau aderarea la o asociaţie sau la un corp profesional.
c. Secretul profesional. Piatra de temelie sau fundamentul pe care se clădeşte încrederea între un corp profesional şi clienţi este reprezentat de secretul profesional. Această încredere asigură obţinerea unui serviciu specializat şi adaptat nevoilor clientului. Profesionistul liberal are însă obligaţia de a nu divulga actele şi faptele pe care le-a cunoscut cu prilejul exercitării profesiei sale.
d. Formarea profesională continuă. Menţinerea competenţei profesionale la un nivel înalt este asigurată de formarea profesională continuă. Aceasta constituie o cerinţă esenţială pentru exercitarea profesiilor liberale. Persoanele care exercită profesii liberale trebuie să urmeze cursuri de specializare pentru reactualizarea şi aprofundarea cunoştinţelor dobândite, pentru a furniza clienţilor servicii de calitate.
e. Loialitatea faţă de client. Profesionistul liberal trebuie să aibă legături strânse cu clientul, în sensul de a-l informa atât în prealabil, cât şi în perioada prestării serviciilor prin exercitarea profesiei cu responsabilitate şi loialitate faţă de client. Această „conlucrare” specifică, în permanenţă, contribuie la găsirea de soluţii, de metode şi procedee pentru obţinerea rezultatelor urmărite sau scontate.
f.
Integritatea şi demnitatea profesională.
Cea mai importantă preocupare a unui profesionist liberal în raport cu interesul clientului o constituie integritatea şi demnitatea profesională. Ca urmare, profesionistul liberal nu trebuie să aibă ca obiectiv principal „lupta” pentru un câştig sau pentru obţinerea de beneficii cât mai mari. Veniturile realizate de un profesionist liberal trebuie să fie proporţionale sau cuantificate în funcţie de serviciile prestate, pentru evitarea unor vădite disproporţii care ar aduce atingere demnităţii profesionale.
g. Angajarea responsabilităţii profesionale. În cadrul prestării unor servicii clientului angajarea responsabilităţi profesionale, fie ea sub formă civilă şi/sau penală, constituie o garanţie necesară în exercitarea unei profesii liberale. Un profesionist liberal care nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate, se expune angajării răspunderii disciplinare, civile sau penale, după caz. Tot mai des se pune problema unei asigurări de răspundere civilă profesională (de pildă, pentru situaţiile de malpraxis).
h. Codurile deontologice. Existenţa unor coduri deontologice nu numai că este necesară, dar devine şi obligatorie pentru o evaluare exactă atitudinală a profesionistului liberal. În consecinţă, corpurile profesionale au obligativitatea de a elabora coduri de conduită şi etică profesională, specifice fiecărei profesii, care au menirea de a asigura o înaltă calitate în prestarea de servicii profesionale.
i.
Controlul corpului profesional.
Controlul din partea corpului profesional reprezintă o garanţie necesară cu privire la calitatea serviciilor şi asigură o bună exercitare a profesiilor liberale în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare. În acest sens, corpurile profesionale îşi stabilesc o serie de mecanisme, sisteme şi proceduri de control a membrilor lor. Nerespectarea sau încălcarea statutelor, a dispoziţiilor legale constatate cu ocazia controlului poate duce la aplicarea sancţiunilor (disciplinare, civile sau penale, după caz), ajungându-se până la excluderea definitivă din profesie. Pe de altă parte, cel care alege exercitarea unei profesii liberale se află într-o situaţie asemănătoare întreprinzătorului privat, care porneşte o afacere pe cont propriu. Dacă întreprinzătorul privat intervine în propriile-i afaceri printr-o infuzie de capital, profesionistul liberal se gândeşte şi consideră necesară o „investiţie”, înainte de toate, în propria persoană. În acest caz, profesionistul are la îndemână o singură resursă, la care trebuie în permanenţă să facă apel: un program îndelungat de perfecţionare continuă. Sintagma de „profesie liberală” are o arie de răspândire destul de mare, fapt ce contribuie nu de puţine ori la înlesnirea producerii atâtor evenimente bântuite de necunoscut. Pe lângă profesiile liberale tradiţionale (avocat, medic, arhitect) au apărut în ultima perioadă altele. Apariţia de noi profesii liberale, diferă de la o ţară la alta, de la un continent la altul, în funcţie de legislaţia naţională, de stadiul dezvoltării economice, precum şi de influenţele altor factori. 12 Parlamentul şi Consiliul European în anul 2005 au definit conceptul de profesii liberale, ca fiind acele „profesii care sunt exercitate pe baza unor calificări profesionale relevante, cu titlu personal, având propria lor responsabilitate şi de o manieră profesională independentă, oferind servicii intelectuale şi conceptuale în interesul clienţilor şi al publicului”. 12
De pildă, în Brazilia primarii localităţilor sunt consideraţi ca „profesionişti liberali”
4
Aşa cum menţionam, în România, încă nu există un act normativ care să definească în mod clar conceptul de „profesii liberale” şi care să stabilească criteriile pe baza cărora o profesie poate să fie considerată sau nu ca fiind liberală .13 Profesiile liberale, aşa cum se prognozează, vor creşte simţitor în următorii ani, întrucât însăşi societatea impune acest lucru, deoarece profesia liberală se bazează pe autonomie, independenţă şi nu îngăduie imixtiuni. Profesioniştii liberali prin activitatea ce o desfăşoară, prin căutarea de noi soluţii, prin adaptarea permanentă la cerinţele actuale ale vieţii economico-sociale, prin profesionalismul lor, ca specialişti cu înaltă calificare constituie nucleul consistent al formării clasei de mijloc din ţara noastră. 1.3.Uniunea Profesiilor Liberale din România.
Deşi, cadrul general pentru practicarea profesiilor liberale nu s-a concretizat încă prin adoptarea unor legi speciale în acest domeniu, la nivel naţional „profesioniştii liberali” nu au aşteptat „sprijinul legiuitorului” şi au trecut la constituirea unei persoane juridice autonome care să le reprezinte interesele: Uniunea Profesiilor Liberale din România.
a. Uniunea Profesiilor Liberale-persoană juridică română Uniunea profesiilor Liberale din România s-a constituit ca o persoană juridică română, fără scop lucrativ şi cu funcţionare autonomă. Uniunea este o organizaţie neguvernamentală, apolitică, înfiinţată la data de 11 iunie 2001. In baza Ordonanţei nr. 26/2000 a dobândit personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor ţinut la judecătorie. Uniunea în prezent, are în componenţă 12 asociaţii de profesii liberale şi este deschisă tuturor organizaţiilor persoane juridice, care îndeplinesc condiţiile prevăzute în Statutul Uniunii.
b. Obiectivele Uniunii Profesiilor Liberale din România. Uniunea Profesiilor Liberale din România îşi desfăşoară activitatea având ca obiective principale următoarele direcţii: - apărarea, în forme organizate, a intereselor fundamentale ale membrilor profesiilor liberale; - crearea unui cadru juridic corespunzător dezvoltării profesiilor liberale prin organizarea lor independentă sau autonomă, în raport cu statutul şi autonomia fiecăruia; - asigurarea condiţiilor pentru exercitarea profesiilor pe baza liberei iniţiative şi în condiţii de concurenţă, în conformitate cu dispoziţiile legale, cu principiile deontologice; - acordarea de sprijin material, logistic şi documentar membrilor săi şi, în mod special a celor tineri, pentru exercitarea liberă a profesiei alese; - stabilirea de relaţii de cooperare şi întrajutorare cu alte organizaţii de profesii liberale pe plan internaţional.
c. Organismele de conducere a Uniunii Profesiilor Liberale din România. Funcţionarea Uniunii Profesiilor Liberale din România (U.P.L.R.) este asigurată de: - adunarea generală; - consiliul de conducere; - preşedinte. Adunarea generală este organul suprem de conducere a U.P.L.R şi este alcătuită din toţi membrii acesteia. Adunarea se întruneşte anual şi respectiv, ori de câte ori este convocată de către Consiliul de conducere. Atribuţiile Adunării generale a U.P.L.R sunt următoarele: - adoptă Statutul Uniunii şi orice amendament adus acestuia; - aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli, precum şi bilanţul contabil anual al Uniunii; - stabileşte cotizaţiile membrilor; - adoptă decizia finală cu privire la orice apel înaintat de un solicitant privind dobândirea calităţii de membru; - numeşte membrii Comisiei de cenzori. Consiliul de conducere este organul executiv al U.P.L.R. şi este format din preşedinţii tuturor asociaţiilor membre. Fiecare asociaţie membră(prin preşedintele său) are dreptul la un singur vot. De asemenea, preşedinţia Consiliului de conducere este deţinută prin rotaţie, de fiecare asociaţie membră, iar durata mandatului este de doi ani. Consiliul de conducere se întruneşte trimestrial şi ori de câte ori este convocat de preşedinte. Preşedinţii tuturor asociaţiilor membre ale Uniunii îndeplinesc funcţia de vicepreşedinţi ai Consiliului de Conducere al Uniunii. Atribuţiile Consiliului de Conducere sunt următoarele: - adoptă măsuri în legătură cu activitatea curentă a Uniunii; - dezbate şi adoptă decizii cu privire la cererile pentru dobândirea calităţii de membru al Uniunii; - aprobă înfiinţarea Comisiilor de specialitate pentru soluţionarea unor probleme de interes pentru membrii Uniunii. Preşedintele este numit pentru un mandat de doi ani, dintre preşedinţii asociaţiilor membre, cu respectarea principiului rotaţiei. Preşedintele Uniunii Profesiilor Liberale din România are următoarele atribuţii principale: 13
Proiectul Legii privind profesiile liberale, cu cele aproximativ 22 de articole nu numai pentru că a rămas în acest stadiu, dar şi pentru că nu acoperă exigenţele referitoare la exercitarea profesiilor liberale care au pătruns în numeroase domenii.
5
- reprezintă Uniunea în raporturile cu terţii; - convoacă şi conduce şedinţele Adunării Generale şi ale Consiliului de Conducere; - ordonanţează cheltuielile bugetare ale Uniunii. Secretariatul General funcţionează în structura Uniunii Profesiilor Liberale din România şi reprezintă aparatul tehnic de specialitate al acesteia. Secretariatul general al U.P.L.R. este condus de un secretar general. Comisiile Uniunii Profesiilor Liberale din România sunt cuprinse în structura Uniunii şi funcţionează potrivit principiului specializării pe domenii cu activitate permanentă sau temporară. Comisiile de specialitate ca activitate permanentă sunt următoarele: - Comisia pentru activitate financiară, logistică şi de investiţii; - Comisia pentru legislaţie; - Comisia pentru promovarea imaginii Uniunii, relaţia cu mass-media, editarea unor publicaţii şi materiale de presă; - Comisia de organizare a unor reuniuni cu caracter profesional şi ştiinţific, de coordonare a activităţii de elaborare de programe, studii şi materiale cu privire la profesiile liberale, de formare şi perfecţionare profesională; - Comisia de elaborare a strategiei Uniunii pe termen mediu şi lung; - Comisia de Arbitraj; - Comisia pentru promovarea relaţiilor internaţionale. Chiar dacă, Statutul Uniunii nu face referire la comisiile de specialitate cu activitate temporară, trebuie să înţelegem că funcţionarea şi organizarea acestora fiind un atribut al Consiliului de Conducere, rămâne la aprecierea acestuia stabilirea domeniilor de activitate şi durata care urmează să-şi îndeplinească atribuţiile aceste comisii. Comisiile de specialitate au ca atribuţii principale: - cercetarea problemelor specifice domeniilor lor de activitate; - prezentarea propunerilor lor spre analiză şi aprobare Consiliului Uniunii; - studierea de programe complexe pe domenii de activitate şi soluţionarea cazurilor care au fost date acestora în competenţă de către Consiliul de Conducere.
d. Asociaţiile membre ale Uniunii Profesiilor Liberale din România. Uniunea Profesiilor Liberale din România are în componenţă următoarele 12 asociaţii membre: - Uniunea Naţională a Barourilor din România (U.N.B.R.); - Uniunea Naţională a notarilor Publici din România (U.N.N.P.R.); - Camera Auditorilor Financiari din România (C.A.F.R.); Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România (A.N.E.V.A.R.); - Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România (U.N.E.J.R.); - Corpul Experţilor Contabili şi a Contabililor Autorizaţi din România (C.E.C.C.A.R.); - Uniunea Experţilor tehnici din România (C.E.T.R.); - Colegiul Farmaciştilor din România; - Colegiul Medicilor din România; - Ordinul Arhitecţilor din România; - Uniunea Naţională a Practicienilor în Reorganizare şi Lichidare (U.N.P.R.L.); - Clubul Român de Presă. Uniunea Profesiilor Liberale din România a stabilit contacte cu Consiliul European al Profesiilor Liberale (C.E.P.L.I.S.), în vederea derulării unui program de dezvoltare instituţională şi pentru întărirea capacităţii operaţionale a U.P.L.R., respectiv pentru implementarea acquis-ului comunitar în domeniul profesiilor liberale. Principalele direcţii cuprinse în programul de activitate al Uniunii, în perioada următoare se referă la: - promovarea unui act normativ privind fiscalitatea profesiilor liberale; - adaptarea legislaţiei privind profesiile liberale din România la standardele Uniunii Europene; - obţinerea de facilităţi fiscale şi acordarea unui sprijin direct şi concret tinerilor care urmează să exercite anumite profesii liberale; - îmbunătăţirea calităţii serviciilor prestate cetăţenilor de către membrii asociaţiilor de profesii liberale. 1.4.
Realităţi şi perspective în domeniul profesiilor liberale.
Intrarea pe piaţa serviciilor pentru practicarea profesiilor liberale este condiţionată de acceptul „concurenţilor” aflaţi deja în activitate şi nu de puţine ori de „criteriile” stabilite de aceştia. Condiţiile actuale de pătrundere pe piaţa muncii pentru practicarea unei profesii liberale sunt descurajatoare pentru tineri şi mai mult decât atât, le creează mari handicapuri. Anumite reglementări legale în vigoare restricţionează intrarea pe viaţa serviciilor oferite cetăţenilor, prin limitări numerice care sunt impuse de către cei care practică deja profesiile liberale. 14 Există diferite metode şi practici care împiedică liberul acces al tinerilor pe piaţa muncii liberale. Pe de altă parte, profesioniştii liberali aplică tarife inaccesibile, de cele mai multe ori, pentru serviciile pe care le oferă cetăţenilor. În acest caz cetăţenii au 14
A se vedea: Legea nr. 51/1995 republicată, coroborată cu prevederile Constituţiei României (în legătură cu conflictele ivite între barourile tradiţionale şi cel constituţional); Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale (art. 16 şi art. 20)
6
şanse limitate de a găsi pe piaţă servicii de specialitate care în mod rapid şi eficient să-i ajute la valorificarea unor drepturi prevăzute de lege. Profesia liberală, pentru evitarea a numeroase inechităţi ori stări de confuzie, reclamă prin excelenţă o reglementare specială care să aibă în vedere următoarele aspecte: - profesia liberală trebuie să fie exercitată în conformitate cu principiile autonomiei şi independenţei, fără imixtiuni sau intervenţii ale statului; - lipsa de condiţionare a practicării unei profesii liberale prin obligaţia de apartenenţă a celui în cauză la o asociaţie sau corp profesional; - accesul liber la practicarea profesiei; - controlul de specialitate al statului în privinţa exercitării legale a unei profesii liberale. În acest context, considerăm necesară adoptarea unui cadru general legislativ referitor la profesiile liberale care să asigure accesul liber în profesie, bazat pe concurenţă, cu şanse egale, prin desfiinţarea oricăror îngrădiri, deschiderea pieţei serviciilor şi promovarea spiritului de competiţie şi competenţă profesională. Acest cadru legislativ ar trebui să aibă în vedere următoarele aspecte: - garantarea şi crearea condiţiilor pentru exercitarea drepturilor constituţionale: de liberă alegere a profesiei; de liberă asociere şi de liberă practică a profesiei; - reglementarea cadrului general pentru stabilirea de către stat a unor condiţii de practicare şi de control privind exercitarea legală a profesiilor liberale; - separarea dreptului de reglementare şi control al statului, de dreptul asociaţiilor şi corpurilor profesionale private pentru propunerea de condiţii şi standarde profesionale de practicare a profesiilor liberale; - obligativitatea Guvernului de a consulta structurile asociative profesionale, înainte de a propune Parlamentului condiţii, criterii şi standarde pentru practicarea profesiilor liberale; - acordarea unei perioade necesare tranziţiei pentru adaptarea legilor în vigoare referitoare la profesiile liberale, pentru a le pune în concordanţă cu legislaţia europeană (armonizarea legislaţiei româneşti cu legislaţia europeană în domeniu). În fine, ţinându-se seama de manifestările unor fenomene care pot pune în pericol nu numai existenţa profesiilor liberale, exercitarea lor în condiţii optime ci şi ocrotirea cetăţenilor prin prestarea de servicii de către profesionişti cu înaltă calificare, o problemă care trebuie să stea în atenţia legiuitorului ar solicita o prioritate absolută: profesiile liberale între legalitate şi liberalizare.
CAPITOLUL II PROFESIA DE AVOCAT 2.1. Reglementarea profesiei de avocat.15
a. Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat este reglementată prin Legea nr. 51/7 iunie 1995, republicată. 16 Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome potrivit legii şi statutului profesiei. Avocatura se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte. Baroul în mod obligatoriu trebuie să facă parte din Uniunea Naţională a Barourilor din România (U.N.B.R). Constituirea şi funcţionarea unor barouri în afara (U.N.B.R) sunt interzise prin lege (art. 1 alin. 3 din Legea nr. 51/1995, republicată). Mai mult, actele de constituire şi de înregistrare, ale altor bunuri decât cele menţionate mai sus, sunt nule de drept. 17 Avocatul este persoana fizică protejată prin lege care îşi exercită profesia în mod liber şi independent, face parte dintr-un barou legal constituit, promovează, apără drepturile şi libertăţile omului, are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor precum şi a altor persoane, în condiţiile legii.. Profesia de avocat se exercită numai de avocaţi înscrişi în tabloul baroului care este component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România. Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat de către persoana fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale (art. 25 din Legea nr. 51/1995). 15
Cu privire la istoricul reglementării profesiei de avocat în România, a se vedea, T.Mara, op.cit.p. 7 şi urm. Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a fost modificată şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001. Actele normative modificatoare care au fost publicate în monitorul Oficial al României, până la data de 11 iulie 2006 sunt următoarele: Legea nr. 489/2002, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2003 aprobată cu modificări prin Legea nr. 280/2004; Legea nr. 201/2004; Legea nr. 255/2004; Legea nr. 280/2004; Ordonanţa Guvernului nr. 94/2004 aprobată cu modificări prin Legea nr. 507/2004; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2005; Decizia Curţii Constituţionale nr. 513/2006. Comentariile cu privire la cele mai importante modificări le vom face în cuprinsul acestui capitol. În acelaşi sens, a se vedea şi T.Mara, C.Mara, Asistenţa juridică parte esenţială în managementul societăţilor comerciale, Ed. Gutenberg-Univers, Arad, 2005., p. 23 şi urm. 17 Prin modificarea Legii nr. 51/1995 sunt scoase în afara legii „barourile constituţionale” care încă mai funcţionează în baza hotărârilor unor instanţe româneşti. Litigii având un astfel de obiect au fost soluţionate şi la C.E.D.O., însă din păcate există multe soluţii contradictorii. 16
7
b. Începând cu data de 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană a intrat în vigoare Legea nr. 201/2004 privind exercitarea în România a profesiei de către avocaţii care au obţinut calificarea profesională în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European. Menţionăm, însă că potrivit art. II alin. 2 din Legea nr. 201/2004, „dispoziţiile aranjamentului provizoriu propus de Uniunea Europeană referitoare la restricţionarea pentru o perioadă de maximum 7 ani a libertăţii de circulaţie a avocaţilor, se aplică pe bază de reciprocitate. Avocaţii care şi-au obţinut calificarea profesională în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European îşi pot exercita profesia pe teritoriul României: - în mod independent sau prin asociere; - ca avocaţi salariaţi în România; - prin prestare de servicii. De asemenea, avocaţii care profesează în România sub titlul profesional din statul membru de origine pot desfăşura aceleaşi activităţi profesionale ca şi avocaţii care profesează sub titlul profesional obţinut în România: - pot acorda asistenţă juridică; - pot reprezenta persoane juridice în faţa instanţelor române, referitor la dreptul statului membru de origine, la dreptul comunitar, la dreptul internaţional, precum şi la dreptul românesc, cu respectarea regulilor de procedură aplicabile în faţa instanţelor române. În acest caz, ei vor folosi denumirea sub care îşi desfăşoară profesia în statul membru de origine, exprimată în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale statului membru de origine. Totodată, în denumire se va menţiona, alături de forma juridică de exercitare a profesiei în România şi forma juridică a grupării din statul membru de origine. Indiferent de forma de exercitare a activităţii pe teritoriul României, avocaţii care profesează sub titlul profesional din statul membru de origine pot solicita oricând recunoaşterea diplomelor, în vederea admiterii în profesia de avocat şi a practicării acesteia sub titlul profesional din România. În vederea recunoaşterii diplomelor în România, solicitantul va trebui să susţină la alegere, un examen de verificare a cunoştinţelor sau să efectueze un stagiu de 3 ani în domeniul dreptului românesc. Componenţa comisiei de evaluare, conţinutul şi modul de desfăşurare a examenului sau a stagiului, revin Uniunii Naţionale a Barourilor din România. Comisia de evaluare are sarcina de a verifica în prealabil dacă experienţa profesională dobândită de solicitant este de natură să acopere în tot sau în parte diferenţele existente în dreptul românesc şi cel al statului membru de origine în care a fost obţinută diploma în vederea exceptării de la un examen de verificare a cunoştinţelor sau de la stagiul de 3 ani în dreptul românesc. În cazul, în care, există şi o legislaţie-cadru privind recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale, aceasta completează metodologia menţionată mai sus în acest domeniu.18 c. Avocaţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 80 indice 2 din Legea nr. 51/1995, modificată şi republicată, pot desfăşura pe teritoriul României, exercitarea cu caracter permanent a profesiei dacă au obţinut calificarea profesională în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European. În acest caz exercitarea profesiei de avocat este posibilă numai după înscrierea solicitantului în tabloul special ţinut de barourile române, în condiţiile legii şi ale statutului profesiei. Autoritatea română competentă înscrie avocatul solicitant în tabloul special pe baza unui certificat care atestă înregistrarea lui la autoritatea competentă din statul membru de origine. Autoritatea română competentă are obligaţia de a informa autoritatea competentă din statul membru de origine despre această înscriere. Certificatul care atestă înregistrarea avocatului la autoritatea competentă din statul membru de origine trebuie să fie eliberat cu cel mult trei luni înainte de formularea cererii de înscriere în tabloul avocaţilor din România. La publicarea numelor avocaţilor înscrişi în România, autoritatea română competentă va publica şi numele avocaţilor înscrişi, care au obţinut calificarea profesională în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European şi respectiv care şiau obţinut dreptul de a exercita profesia de avocat în România cu caracter permanent. Aceşti avocaţi au cel puţin dreptul de a participa la alegerea organelor de conducere ale asociaţiilor profesionale din România şi respectiv au obligaţia de a se asigura pentru răspunderea profesională, în condiţiile stabilite prin statutul profesiei. Această obligaţie există doar pentru avocaţii care nu pot face dovada unei asigurări plătite sau a unei alte garanţii date în condiţiile legii statului membru de origine. Avocaţii care profesează în România sub titlul profesional din statul membru de origine se supun aceloraşi reguli de conduită profesională ca şi avocaţii care profesează sub titlul profesional obţinut în România, pentru activităţile desfăşurate pe teritoriul ţării. De asemenea, aceşti avocaţi răspund disciplinar pentru nerespectarea legii avocaturii şi a statutului, însă pentru aceasta autoritatea română competentă are obligaţia de a informa, înainte de iniţierea procedurilor disciplinare, în cel mai scurt timp autoritatea competentă din statul membru de origine, furnizând orice informaţii utile în cauză. Aşadar între cele două autorităţi competente există o cooperare deosebit de necesară pe tot parcursul desfăşurării procedurilor disciplinare. Retragerea permanentă sau temporară a autorizaţiei de exercitare a profesiei de către autoritatea competentă din statul membru de origine are ca efect obligatoriu interdicţia temporară sau permanentă şi pentru România. Avocaţii din aceeaşi grupare ori din acelaşi stat membru, care profesează sub titlu profesional din statul membru de origine, pot profesa în România prin înfiinţarea unui sediu secundar al grupării respective, în orice formă de organizare şi exercitare a profesiei de avocat prevăzută de legea română. Profesia de avocat se poate exercita şi în cadrul formelor asociate prevăzute de legea română, astfel: - mai mulţi avocaţi din diferite state membre, care profesează sub titlurile profesionale din statele membre de origine; - unul sau mai mulţi avocaţi din diferite state membre şi unul sau mai mulţi avocaţi din România. Avocatul care intenţionează să profeseze sub titlu profesional din statul membru de origine are obligaţia de a informa autoritatea română competentă despre faptul că este membru al unei forme de exercitare a profesiei în statul membru de origine şi respectiv de a furniza toate detaliile relevante despre acea grupare. 18
A se vedea, dispoziţiile art. 80 indice 5, introdus prin Legea nr. 201/2004 de modificare şi completarea Legii nr. 51/1995.
8
Avocaţii care profesează sub titlul profesional din statul membru de origine şi care îşi desfăşoară activitatea efectiv şi cu regularitate, pe o perioadă de cel puţin 3 ani în România, în domeniul dreptului românesc sau al dreptului comunitar sunt admişi în profesia de avocat în România, fără a mai fi necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 80 indice 5 din Legea nr. 51/1995, modificată, însă cu respectarea dispoziţiilor referitoare la exerciţiul drepturilor civile şi politice şi la cazurile de nedemnitate şi incompatibilitate. Dovada desfăşurării cu regularitate a activităţii în România pe o perioadă de cel puţin 3 ani în domeniul dreptului românesc sau comunitar se face de către avocaţii solicitanţi care profesează sub titlul profesional din statul membru de origine, în faţa autorităţii române competente, prin: - prezentarea de informaţii şi documente relevante cu privire la numărul de cauze în care au acordat asistenţă juridică, precum şi cu privire la natura acestora; - verificarea de către autoritatea română competentă a caracterului efectiv şi a regularităţii activităţii desfăşurate de către avocatul solicitant.19 După cum am analizat deja, avocaţii care profesează în România sub titlul profesional din statul membru de origine, pot oricând să ceară ca diplomele lor să fie recunoscute, ca apoi să poată obţine admiterea în profesia de avocat în România şi a exercitării acesteia sub titlu profesional obţinut. Pe de altă parte, avocaţii care profesează sub titlu profesional din statul membru de origine şi care au desfăşurat efectiv şi cu regularitate o activitate profesională în România pe o perioadă de cel puţin 3 ani, dar pe o perioadă mai scurtă în domeniul dreptului românesc pot obţine admiterea în profesia de avocat şi dreptul de a o practica sub titlul profesional din România, fără a fi necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 80 indice 5 din Legea 51/1995, modificată, însă cu respectarea prevederilor legii avocaturii referitoare la exerciţiul drepturilor civile şi politice, şi respectiv la cazurile de nedemnitate şi incompatibilitate conform următoarei metodologii: - autoritatea română competentă ia în considerare desfăşurarea efectivă şi cu regularitate a activităţii în perioada de cel puţin 3 ani, cunoştinţele şi experienţa profesională dobândite în România, precum şi orice participare la prelegeri şi seminarii despre dreptul românesc sau deontologia profesiei de avocat; - solicitantul pune la dispoziţia baroului român orice informaţie şi documentaţie relevantă, în special despre cauzele în care a acordat asistenţă juridică. Autoritatea română competentă în cazul neacordării înscrierii automate în profesie emite o decizie care va fi motivată şi comunicată solicitantului şi baroului. Decizia este supusă căilor de atac prevăzute în statutul profesiei. De asemenea, autoritatea română competentă printr-o decizie motivată şi supusă căilor de atac prevăzute de statutul profesiei poate refuza avocatului solicitant acordarea titlului profesional de avocat în România, dacă se consideră că acesta nu aduce atingere ordinii publice, ca urmare a săvârşirii unor abateri disciplinare, a unor plângeri şi incidente de orice fel. În fine, reprezentanţii Uniunii Naţionale a Barourilor din România sunt obligaţi să păstreze confidenţialitatea informaţiilor primite cu ocazia examinării cererii de acordare a titlului profesional în România. În mod ocazional, sub forma prestării de servicii avocaţii provenind din statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European, pot desfăşura în România activităţi profesionale specifice. Activitatea de prestare de servicii se exercită în România prin reprezentarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în justiţie, în faţa autorităţilor publice, în condiţiile prevăzute pentru avocaţii stabiliţi în acest stat, fără a fi necesară înscrierea în barou. În acest caz, autoritatea română competentă are obligaţia de a cere avocatului care prestează servicii să facă dovada calităţii sale de avocat, iar dacă la verificare se constată nejustificarea calităţii, este în măsură a stabili consecinţele nerespectării, potrivit statutului. Orice decizie luată de autoritatea română competentă se va comunica spre informare autorităţii competente din statul membru de origine. Aceste comunicări au un caracter confidenţial. Reglementarea exercitării profesiei de avocat îşi are sediul materiei în Legea nr. 51/ 7 iunie 1995, republicată, precum şi în Statutul profesiei de avocat din 25 septembrie 2004 emis de Uniunea Naţională a Barourilor din România .20 2.2. Principiile fundamentale ale exercitării profesiei de avocat.
Profesia de avocat ca profesie liberală are scopul principal de a promova şi a apăra drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale omului. Pentru realizarea acestui scop profesia de avocat, este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, şi se supune numai legii, statutului profesiei şi codului deontologic (art. 2 alin.1 din Legea nr. 51/1995, modificată şi republicată). Principiile fundamentale de exercitare a profesiei de avocat sunt enunţate prin dispoziţiile art. 1-10 din Statutul profesiei. Pe baza acestor norme juridice în literatura de specialitate s-au evidenţiat următoarele principii fundamentale ale activităţii avocaţiale: - principiul legalităţii; - principiul libertăţii; - principiul independenţei; - principiul autonomiei şi descentralizării; 19
În acest caz, autoritatea română competentă poate cere avocatului, dacă este necesar, unele lămuriri, în scris sau verbal cu privire la informaţiile şi documentele prezentate de acesta. 20 Legea nr. 51/1995, a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113/6 martie 2001, şi respectiv a fost modificată aşa cum am amintit printr-o serie de acte normative publicate în Monitorul Oficial al României până la data de 11 iulie 2006. Statutul profesiei de avocat a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 45/13 ianuarie 2005.
9
- principiul păstrării secretului profesional.21
a. Principiul legalităţii. Principiul legalităţii este consacrat în mod expres în Legea nr. 51/1995, republicată, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Aşadar, prin dispoziţiile art. 1 alin 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, se arată că „profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile prezentei legi şi ale statutului profesiei”. De asemenea, în art. 3 alin 1 din Statutul profesiei de avocat se prevede că „în exercitarea profesiei avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului profesiei şi codului deontologic”.22 În literatura de specialitate prevederile art.2 alin 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, coroborate cu dispoziţiile art. 3 alin.1 din Statutul profesiei au fost interpretate în sensul că din punct de vedere al principiului legalităţii avocatul se află pe plan de egalitate cu organele judiciare.23 Chiar dacă, ideea că avocatul „se supune numai legii” este similară cu dispoziţiile art. 124 alin. 3 din Constituţia României care prevede că „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, trebuie să recunoaştem că funcţiile judecătorului şi avocatului, precum şi statutul acestora sunt fundamental diferite. Funcţiile judecătorului decurg din autoritatea statală (fiind în incompatibilitate „cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”) iar ale profesiei de avocat din caracterul liberal al acestei activităţi. Mai mult, avocatul pentru realizarea dreptului la apărare (art. 24 alin.1 şi 2 din Constituţia României) poate asista, reprezenta persoanele fizice şi juridice „în faţa instanţelor autorităţii judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi în faţa altor persoane fizice sau juridice, care au obligaţia să permită şi să asigure avocatului desfăşurarea nestingherită a activităţii sale, în condiţiile legii” .24 Funcţia de apărare se poate realiza numai prin mijloace de exercitare a profesiei de avocat: - consultaţii şi cereri cu caracter juridic; - asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane juridice, în condiţiile legii; - redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare; - asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate; - apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină; - activităţi de mediere; - activităţi fiduciare constând în primirea în depozit, în numele şi pe seama clientului, de fonduri financiare şi bunuri, rezultate din valorificarea sau executarea de titluri executorii, după încheierea procedurii succesorale sau a lichidării, precum şi plasarea şi valorificarea acestora, în numele şi pe seama clientului, activităţi de administrare a fondurilor sau a valorilor în care acestea au fost plasate; - stabilirea temporară a sediului pentru societăţi comerciale la sediul profesional al avocatului şi înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate; Menţionăm că activităţile menţionate mai sus se pot desfăşura numai în temeiul unui nou contract de asistenţă juridică. Acest lucru presupune că de fiecare dată şi pentru orice activitate se încheie un nou contract de asistenţă juridică. În fine, activitatea avocatului se realizează prin orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului la apărare, în condiţiile legii.
b. Principiul libertăţii. Principiul libertăţii profesiei de avocat poate fi analizat potrivit dispoziţiilor legale în vigoare din multiple puncte de vedere. În primul rând, acest principiu trebuie prezentat ca posibilitatea de alegere a formei de exercitare a profesiei de avocat. Astfel, potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, şi art. 169 alin. 1 din Statutul profesiei, formele de exercitare a profesiei de avocat sunt la alegere: - cabinete individuale; - cabinete asociate; - societăţile civile profesionale; - societăţile civile profesionale cu răspundere limitată. 21
A se vedea: Teodor Mara, op.cit.p. 50; Ioan Leş, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi activităţii notariale, Editura. Lumina Lex, 1997, p. 145. În acelaşi sens, a se vedea, art. 1 alin 2 din Statutul profesiei de avocat publicat în Monitorul Oficial al României nr. 45/13 ianuarie 2005. 22 De altfel, aceste prevederi sunt reluate, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată care se referă la principiul legalităţii, prin sublinierea expresă că avocatul se „supune numai legii…”. 23 A se vedea, Gheorghiţă Mateuţ, „Apărătorul subiect al procesului penal” în „Dreptul” nr. 5/1996, p. 83. 24 În acest sens, a se vedea, art. 24 din Constituţia României, coroborat cu prevederile art. 2 alin.3 din Legea nr. 51/1995, republicată.
10
Potrivit art. 6 alin. 2 din Statutul profesiei de avocat, avocatul este liber să-şi aleagă, să schimbe şi să dispună în tot sau în parte de forma de exercitare a profesiei, în condiţiile prevăzute de legea avocaturii şi de statutul profesiei. În al doilea rând, principiul libertăţii este evidenţiat de faptul că avocatul are posibilitatea de alegere a clienţilor şi respectiv de renunţare la calitatea de apărător într-o cauză civilă sau penală concretă. Profesia de avocat se exercită în temeiul unui contract încheiat, în formă scrisă, cu persoana care solicită asistenţă juridică sau cu mandatarul acestuia. Forma, conţinutul şi efectele contractului de asistenţă juridică sunt stabilite de Statutul profesiei de avocat .25 Legea şi statutul profesiei de avocat defineşte acest contract ca un contract de asistenţă juridică, care are la bază principiul libertăţii contractuale. Astfel, în baza art. 28 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, republicată, atât avocatul, cât şi clientul au dreptul să renunţe la contractul de asistenţă juridică sau să-l modifice de comun acord, în condiţiile prevăzute de statutul profesiei. Renunţarea unilaterală a clientului nu constituie cauză de exonerare pentru plata onorariului cuvenit, pentru serviciile avocaţiale prestate, precum şi pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de avocat în interesul procesual al clientului. Pe de altă parte, avocatul nu poate acţiona decât în limitele contractului de asistenţă juridică încheiat cu clientul său, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (art. 113 alin.3 din Statutul profesiei). În al treilea rând, principiul libertăţii este raportat şi la posibilitatea clientului de a-şi alege avocatul. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. 4 din Legea nr. 51/1995, republicată, „orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul”. În acelaşi sens, art. 6 alin. 3 din Statutul profesiei prevede că „orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul”. Nimeni nu poate impune unei persoane un avocat, cu excepţia cazurilor referitoare la asistenţa judiciară obligatorie şi la asistenţa gratuită. 26 Orice clauză sau convenţie contrară prohibitivă sau restrictivă, este lovită de nulitate absolută.
c. Principiul independenţei Independenţa avocatului este o consecinţă a autonomiei profesiei de avocat atât în ce priveşte organizarea, funcţionarea şi conducerea acesteia.27 De aceea autonomia profesiei de avocat nu ar putea fi concepută fără ca avocatul în exercitarea profesiei să fie independent. Pe de altă parte, principiul independenţei avocatului nu are însă caracter absolut de vreme ce avocatul trebuie să se supună legii. Această supunere nu poate fi privită ca o îngrădire a exercitării profesiei, ci ca un drept şi o obligaţie a avocatului de a stărui „prin toate mijloacele legale pentru realizarea liberului acces la justiţie, pentru un proces echitabil”. Independenţa avocatului se realizează şi prin sprijinul persoanelor fizice sau juridice, a instanţelor judecătoreşti, a autorităţilor şi instituţiilor care au obligaţia să asigure desfăşurarea nestingherită a activităţii avocatului în condiţiile legii. În cadrul acestor raporturi independenţa avocatului este garantată prin normele dreptului procesual. De pildă, art. 4 din Legea 51/1995, republicată, prevede că „în exercitarea profesiei şi în legătură cu aceasta avocatul este protejat de lege”. În acelaşi sens, art. 37 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, reluând normele legale care asigură protecţia avocatului prevede că „în exercitarea profesiei avocaţii sunt ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarului public sau altui salariat”. Ocrotirea pe care legea o asigură avocatului se realizează, în funcţie de faptele penale săvârşite, potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. 2 şi 3, astfel: - insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşite împotriva avocatului în timpul exercitării profesiei şi în legătură cu aceasta se pedepsesc cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.; - lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite împotriva avocatului în condiţiile aliniatului 2 se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate, iar în cazul lovirii sau altor acte de violenţă săvârşite împotriva avocatului şi din oficiu. Retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Legea nr. 51/1995, republicată, pentru a sublinia independenţa avocatului a instituit încă o măsură de protecţie a acestuia prin dispoziţiile cuprinse în art. 37 alin. 6 care prevede că „avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi numai dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea în acea cauză şi sunt necesare stabilirii adevărului”. Totuşi, dacă susţinerile avocatului ar aduce atingere demnităţii sau onoarei unor persoane, prestigiului instanţelor sau al autorităţilor publice, o atare manifestare sau atitudine constituie abatere disciplinară gravă şi poate atrage răspunderea disciplinară. Răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea penală sau civilă, după caz. Activitatea avocatului trebuie să se desfăşoare în conformitate cu legea, cu statutul profesiei şi cu normele Codului deontologic, deoarece în caz contrar răspunde disciplinar. În acest sens, art. 70 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, prevede că „avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi sau ale statutului, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei”. Existenţa răspunderii disciplinare a avocatului nu exclude antrenarea răspunderii penale a acestuia în măsura în care faptele săvârşite întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni. De altfel, conduita avocatului în cadrul şedinţelor de judecată este impusă prin dispoziţiile cuprinse în art. 37 alin. 5 din Legea nr. 51/1995, republicată, care în mod expres prevede că „avocatul este obligat să 25
Conform prevederilor art. 113 alin. 2 din Statutul profesiei de avocat, care reglementează relaţia dintre avocat şi client. În acest sens a se vedea, Teodor Mara, Claudia Mara, Asistenţa juridică parte esenţială în managementul societăţilor comerciale, Ed. Gutenberg Univers, Arad, 2005, p. 7 şi urm. 27 A se vedea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată şi respectiv art. 3 alin. 1 din Statutul profesiei. 26
11
respecte solemnitatea şedinţei de judecată, să nu folosească cuvinte sau expresii de natură a aduce atingere autorităţii, demnităţii şi onoarei completului de judecată, procurorului, celorlalţi avocaţi şi părţilor ori reprezentanţilor acestora din proces”. În acelaşi timp, independenţa avocatului înseamnă şi lipsa oricăror ingerinţe în legătură cu exercitarea profesiei. Astfel, art.2 alin. 3 din Legea nr. 51/1995, republicată, într-o formulare generală, instituie obligaţia persoanelor fizice şi juridice, a instanţelor autorităţii judecătoreşti, a altor organe de jurisdicţie, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor şi instituţiilor publice, să permită şi să asigure avocatului desfăşurarea nestingherită a activităţii sale, în condiţiile legii. De asemenea, potrivit prevederilor art. 7 alin. 3 din Statutul profesiei, „avocatul nu poate fi supus nici unei restricţii, presiuni, constrângeri sau intimidări din partea autorităţilor sau instituţiilor publice ori a altor persoane fizice sau juridice”. Atât libertatea cât şi independenţa avocatului sunt garantate de lege. Independenţa avocatului nu poate prejudicia interesele clientului său. În acest context, avocatul are obligaţia de a da clientului său sfaturi juridice corespunzătoare legii şi să acţioneze numai în limitele legii, statutului, Codului deontologic, potrivit crezului său profesional (art. 7 alin. 4 din Statutul profesiei). Independenţa avocatului în raporturile cu clienţii săi este stabilită şi prin alte reguli prevăzute de Statutul profesiei. De pildă, potrivit art. 138 alin. 4 din Statutul profesiei, „asistarea şi reprezentarea clientului impun diligenţă profesională adecvată, pregătirea temeinică a cauzelor şi proiectelor, cu promptitudine, potrivit naturii cazului, experienţei şi crezului său profesional”. Avocatul are obligaţia de a reprezenta clientul cu diligenţa unui bun profesionist, în limitele legii. Independenţa avocatului trebuie însă să fie în concordanţă cu întinderea mandatului încredinţat, adică în limitele contractului de asistenţă juridică încheiat cu clientul său. În fine, subliniem că independenţa avocatului este restrânsă sau limitată de obligaţia de a păstra secretul profesional. Această obligaţie este nelimitată în timp şi are în vedere toate activităţile desfăşurate de avocat, de asociaţii, de colaboratorii şi de avocaţii salarizaţi în interiorul profesiei, inclusiv cele referitoare la raporturile cu ceilalţi avocaţi.
d. Principiul autonomiei şi descentralizării. În conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, profesia de avocat, ca profesie liberală şi independentă, se bucură de autonomie atât în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea, cât şi în legătură cu conducerea acesteia. Profesia de avocat este organizată şi funcţionează în baza principiului autonomiei şi descentralizării, în condiţiile prevăzute de legea avocaturii, de statutul profesiei (art. 4 alin. 1 din Statutul profesiei). Alegerea organelor de conducere a profesiei de avocat se face numai prin vot secret. Avocatul are dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale profesiei, în condiţiile stabilite de legea avocaturii şi de Statut. Atât competenţa cât şi atribuţiile organelor de conducere ale profesiei sunt stabilite de lege şi Statut. Pe de altă parte, evidenţiem că în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti există şi funcţionează în temeiul legii un singur barou, persoană juridică de interes public. Baroul este constituit din toţi avocaţii înscrişi pe Tabloul avocaţilor, care au sediul profesional principal în localităţile de pe raza acestuia. La rândul lor, toate barourile din România, constituite potrivit legii privind profesia de avocat, sunt membre de drept ale Uniunii Naţionale ale Barourilor din România. Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou care la rândul său este component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România (U.N.B.R). Deşi dispoziţiile art. 1 alin.3 din Legea nr.51/1995, republicată, sunt imperative, în sensul că sunt interzise constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. în realitate astăzi mai funcţionează încă aşa-zisele „barouri constituţionale”. Cu toate că „actele de constituire şi de înregistrare ale acestor barouri sunt nule de drept (potrivit alineatului citat mai sus) încă pe rolul instanţelor româneşti există numeroase litigii având un astfel de obiect.28 Interdicţia de constituire şi funcţionare de barouri în afara U.N.B.R. conduce la nulitatea absolută. Nulitatea poate fi oricând constatată la cererea U.N.B.R., a barourilor membre, a Ministerului Public şi poate fi de asemenea sesizată de instanţă din oficiu. Constatarea nulităţii revine instanţei competente. Barourile şi U.N.B.R. asigură exercitarea calificată a dreptului de apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi onoarea avocaţilor membri (art. 9.alin.1 din Legea 51/1995, republicată). De asemenea, menţionăm că potrivit legii avocaturii în fiecare judeţ există şi funcţionează un singur barou membru al U.N.B.R., cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului. Fiecare barou are obligaţia de a organiza şi a asigura funcţionarea unui serviciu de asistenţă judiciară pe lângă fiecare judecătorie. Pentru organizarea şi funcţionarea unui astfel de serviciu răspunderea o poartă Consiliul baroului.
e. Principiul păstrării secretului profesional Păstrarea secretului profesional de către avocat, asociaţii colaboratori şi avocaţii salarizaţi în interiorul profesiei reprezintă o obligaţie esenţială şi legală. Astfel, în baza art. 10 din Legea nr. 51/1995, republicată, „avocatul este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege”. În acelaşi sens, art. 8 alin.1 din Statutul profesiei prevede că „secretul profesional este de ordine publică”. De aceea avocatul nu poate fi obligat în nici o împrejurare şi de către nici o persoană să divulge secretul profesional. Avocatul nu poate fi „dezlegat” de secretul profesional nici de către clientul său şi nici de către o altă autoritate sau persoană. Cu toate acestea, se exceptează cazurile în care avocatul este urmărit penal, disciplinar, sau atunci când există o contestaţie în privinţa onorariilor convenite, exclusiv pentru necesităţi stricte pentru apărarea sa. Avocatul însă poate folosi 28
Remarcăm aici inconsecvenţa instanţelor judecătoreşti în aplicarea acestor dispoziţii legale, chiar dacă litigii de această natură sunt pe rol şi la C.E.D.O. Demersurile U.N.B.R. precum şi soluţiile instanţelor nu au condus la stingerea acestor litigii, dimpotrivă, înverşunarea cu care se recurge la „autorizarea forţată” atinge cote imprevizibile şi de necontrolat.
12
informaţiile cu privire la un fost client, în măsura în care acestea au devenit publice. În acest caz, obligaţia de a păstra secretul profesional încetează sau nu constituie abatere disciplinară gravă. Totuşi, trebuie să subliniem că obligaţia de a păstra secretul profesional, este absolută şi nelimitată în timp. Obligaţia se întinde asupra tuturor activităţilor avocatului, ale asociaţilor săi, ale avocaţilor colaboratori, ale avocaţilor salarizaţi din cadrul formei de exercitare a profesiei, inclusiv asupra raporturilor cu alţi avocaţi. Pe de altă parte, aceeaşi obligaţie de a păstra secretul profesional revine şi persoanelor cu care avocatul conlucrează în exercitarea profesiei (de pildă, experţii, traducătorii, etc.), precum şi salariaţilor săi. Pentru respectarea acestor prevederi legale privind păstrarea secretului profesional, avocatul este dator să aducă la cunoştinţa celor menţionaţi această obligaţie. În fine, păstrarea secretului profesional se raportează şi la orice comunicare sau corespondenţă profesională între avocaţi, între avocat şi client, între avocat şi organele profesiei, indiferent de forma în care a fost făcută, atâta vreme cât ea are un caracter confidenţial. Aceeaşi soartă o regăsim şi cu privire la relaţiile cu avocaţii înscrişi într-un barou dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în care avocatul este obligat să respecte dispoziţiile speciale prevăzute de Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană. În astfel de relaţii, avocatul trebuie să se asigure, înainte de a schimba informaţii confidenţiale, că în ţara în care îşi exercită profesia confratele străin există norme ce permit asigurarea confidenţialităţii corespondenţei. În absenţa unor astfel de norme, se încheie un acord de confidenţialitate sau i se pune în vedere clientului său dacă acceptă, în scris, riscul unui schimb de informaţii neconfidenţiale. În aceeaşi ordine de idei, trebuie să subliniem că atât corespondenţa cât şi informaţiile transmise între avocaţi sau dintre avocat şi client, indiferent de tipul de suport, nu pot fi în nici un caz aduse ca probe în justiţie şi nici nu pot fi lipsite de caracterul confidenţial .29 2.3. Formele de exercitare a profesiei de avocat.
Activitatea avocatului se realizează prin consultaţii şi cereri cu caracter juridic; prin asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor; prin redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare; activităţi de mediere; activităţi fiduciare şi prin orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii. În conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, coroborat cu dispoziţiile art. 169 din Statutul profesiei de avocat, formele de exercitare a profesiei de avocat sunt la alegere: - cabinete individuale; - cabinete asociate; - societăţile civile profesionale; - societăţile civile profesionale cu răspundere limitată. În cadrul acestor forme de exercitare a profesiei potrivit prevederilor art. 169 alin.2 din Statutul profesiei, raportat la dispoziţiile art. 5 alin. 2-5, îşi pot exercita profesia şi avocaţii colaboratori, în baza unui contract de colaborare, avocaţii salarizaţi, în baza unui contract de salarizare în interiorul profesiei. În cabinetele individuale îşi pot exercita profesia un avocat definitiv, singur sau împreună cu alţi avocaţi colaboratori. Cabinetele individuale se pot grupa în scopul folosirii în comun a unui patrimoniu profesional sau a unor salariaţi. Fiecare cabinet însă îşi păstrează individualitatea sa în raport cu clienţii. Reţinem însă că avocaţii din cabinetele grupate nu pot acorda asistenţă juridică unor clienţi cu interese contrare. Cabinetele grupate se individualizează printr-o denumire specifică în care figurează numele fiecărui titular de cabinet, urmat de sintagma cabinete de avocat grupate (de pildă: „Tudor Ionescu, Paul Creţu-Cabinete de avocat grupate”). Contractul de grupare a cabinetelor individuale se încheie în formă scrisă, în conformitate cu modelul prevăzut de Statutul profesiei în Anexa XI. Avocatul este liber să aleagă şi să îşi schimbe în orice moment opţiunea pentru una dintre formele de exercitare a profesiei prevăzute de lege. Transformarea în oricare dintre formele de exercitare a profesiei se face fără a se intra în lichidare, însă numai cu respectarea prevederilor legii şi statutului profesiei de avocat. Transformarea se poate realiza separat sau odată cu reorganizarea formelor de exercitare a profesiei de avocat prin: - fuziune; - absorbţie; - divizare totală sau parţială. Avocatul îşi va începe activitatea, indiferent de formele de exercitare a profesiei, numai după obţinerea aprobărilor din partea consiliului baroului. În cazul în care intervin anumite modificări în forma de exercitare a profesiei, în cazurile de înstrăinare prin acte între vii a formelor de exercitare a profesiei sau de lichidare a acestora, precum şi în cazul transformării sau reorganizării formelor de exercitare a profesiei, avocatul are obligaţia de a înştiinţa în scris baroul despre toate acestea. Toate formele de exercitare a profesiei de avocat sunt supuse următoarelor principii: - patrimoniul comun este afectat exclusiv activităţii profesionale şi are regimul patrimoniului de afecţiune profesională; - titularul cabinetului individual şi avocatul asociat nu pot presta activităţi profesionale în afara formei de exercitare a profesiei pentru care au optat; - avocatul titular al cabinetului individual nu poate avea calitatea de avocat colaborator sau de avocat salarizat în cadrul profesiei; 29
În practică păstrarea secretului profesional, confidenţialitatea, secretul informaţiilor şi al corespondenţei implică o serie de riscuri care în final aduc atingere intereselor legitime, libertăţilor şi drepturilor persoanei.
13
- avocatul salarizat în interiorul profesiei şi avocatul colaborator nu pot activa, în aceeaşi calitate, în mai multe forme de exercitare a profesiei; - avocatul colaborator şi avocatul salarizat în interiorul profesiei nu au drept la clientelă proprie; - obligaţia de a comunica de îndată baroului, în scris, modificările privind asocierea, colaborarea sau angajarea revine atât avocatului cât şi titularului cabinetului individual sau coordonatorului cabinetelor asociate, societăţilor civile profesionale sau al societăţilor civile profesionale cu răspundere limitată; - formele de exercitare a profesiei se individualizează prin denumire, conform prevederilor legii şi ale Statutului profesiei. În cazul formelor de exercitare a profesiei de către avocaţii străini, se pot utiliza, la alegere, denumirea şi numele formei de exercitare a profesiei din ţară sau din străinătate. În cazul societăţilor civile profesionale şi al societăţilor civile profesionale cu răspundere limitată, convenţia de înstrăinare a formelor de exercitare a profesiei de avocat, încheiată în condiţiile prevăzute de lege, are ca obiect, exclusiv, părţi deţinute de asociaţi. În cazul înstrăinării formelor de exercitare a profesiei de avocat contractele încheiate de transmiţător cu avocaţii stagiari rămân în fiinţă pe durata convenită şi se preiau de către dobânditor dacă în persoana acestuia se verifică condiţiile prevăzute de lege şi statutul profesiei. De asemenea, între formele de exercitare a profesiei se pot stabili raporturi de conlucrare profesională pe baza unei convenţii care se înregistrează la barou. Regulile privind publicitatea profesională se aplică în mod corespunzător şi într-o astfel de situaţie. Neînţelegerile dintre avocaţi privind formele de exercitare a profesiei se rezolvă pe cale amiabilă. Dacă neînţelegerile nu se soluţionează pe cale amiabilă, avocatul este obligat să ceară concilierea decanului baroului, în condiţiile prevăzute de statutul profesiei. Dacă şi în urma concilierii litigiul dintre părţi nu se stinge, avocatul este obligat să recurgă la arbitrajul reglementat în statutul profesiei. Arbitrii pot fi numai avocaţi definitivi din baroul respectiv, cu cel puţin 10 ani vechime în profesie. Oficiul de arbitrare este gratuit, iar avocatul desemnat ca arbitru nu poate refuza numirea fără o justificare întemeiată. Totuşi, avocatul desemnat ca arbitru poate cere declinarea acestui oficiu, iar dacă este justificată, decanul va desemna un arbitru. În cadrul tuturor formelor de exercitare a profesiei se poate angaja personal auxiliar, însă este interzisă angajarea ca personal auxiliar a persoanelor cu studii juridice superioare.
a. Exercitarea avocaturii în cabinete individuale. În conformitate cu prevederile art.5 alin.2 din Legea nr. 51/1995, republicată şi respectiv art. 179 alin.1 din Statutul profesiei de avocat, în cabinetul individual îşi poate exercita profesia un avocat definitiv titular, singur sau împreună cu alţi avocaţi colaboratori. Cabinetul individual de avocat se organizează şi funcţionează în baza actului de înfiinţare înregistrat la barou şi întocmit conform anexei XXVIII la Statutul profesiei. Relaţiile dintre avocatul titular al cabinetului individual şi avocaţii colaboratori se stabilesc prin contractul de colaborare încheiat în formă scrisă. Contractul trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu menţiunile prevăzute în anexa nr. IX la Statutul profesiei. Cabinetul individual de avocat este identificat prin denumire care cuprinde numele avocatului titular urmat de sintagma „cabinet de avocat” (de exemplu: „Petru Avrămescu-Cabinet de avocat”, sau „P.Avrămescu-Cabinet de avocat”). Denumirea poate figura pe firma cabinetului şi se utilizează în actele profesionale cu respectarea prevederilor cuprinse în statutul profesiei de avocat. În caz de deces al titularului denumirea cabinetului poate fi păstrată cu acordul tuturor moştenitorilor celui decedat, exprimat în formă autentică. Dobânditorul denumirii transmise prin acordul moştenitorilor ca urmare a decesului titularului are obligaţia de a înştiinţa baroul despre aceasta şi de a informa publicul referitor la schimbarea intervenită cu privire la titularul cabinetului. În conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 51/1995, republicată, titularul cabinetului individual sau coordonatorul cabinetelor asociate ori al societăţilor civile profesionale sau al societăţilor civile profesionale cu răspundere limitată, poate încheia cu fiecare avocat colaborator sau avocat salarizat fie o convenţie de colaborare, fie un contract de muncă, în formă scrisă .30 Chiar dacă, asupra acestor dispoziţii legale menţionate mai sus s-au formulat critici justificate, totuşi Legea nr. 51/1995, după modificare şi în forma republicată, menţine soluţiile anterioare. În principal criticile formulate au avut ca punct de plecare faptul că statutul de salariat este ireconciliabil cu cel de avocat. Dacă profesia de avocat este liberă, independentă şi autonomă, persoana salarizată (avocat salarizat-iată altă contradicţie!) este în raport de subordonare faţă de avocatul titular al cabinetului avocaţial. De asemenea, prevederea cuprinsă în art. 175 din Statutul profesiei de avocat, prin care „este interzisă angajarea ca personal auxiliar a persoanelor cu studii juridice superioare” este în contradicţie cu dispoziţiile art. 41 alin. 1 din Constituţia României care în mod expres arată că „dreptul la muncă nu poate fi îngrădit”.
b. Cabinetele asociate de avocaţi. Potrivit prevederilor art. 5 alin.3 din Legea nr. 51/1995, republicată, şi respectiv a art. 181 alin.1 din Statutul profesiei, cabinetele individuale se pot asocia în scopul exercitării în comun a profesiei de avocat. Drepturile şi obligaţiile avocaţilor titulari ai unor cabinete asociate îşi păstrează caracterul personal şi nu pot fi cedate. De asemenea, asocierea nu poate restrânge drepturile avocaţilor asociaţi şi nici nu poate aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor aferente patrimoniului de afectaţiune profesională a fiecărui cabinet intrat în asociere. 30
Cu privire la criticile formulate, referitoare la instituirea de noi categorii de avocaţi, a se vedea: I.Leş, op. cit.,p.157; Şerban Beligrădeanu, Reglementări ilegale- în raport cu principiile şi normele dreptului muncii şi ale dreptului securităţii sociale, în „Dreptul” nr. 1/1996 p. 56-63; T.Mara, op. cit.,p. 61-62.
14
Avocaţii din cabinetele asociate intră în relaţii cu clienţii în numele asocierii din care fac parte şi nu al cabinetului individual. În acest sens, menţionăm că un asociat nu poate accepta o cauză sau un client, dacă unul dintre cabinetele asociate se opune în mod justificat. Mai mult, cabinetele asociate nu pot angaja clienţi cu interese contrare. Asocierea cabinetelor individuale de avocaţi are loc în baza unei convenţii de asociere. Convenţia se încheie în formă scrisă şi cuprinde în mod obligatoriu menţiunile prevăzute în anexa nr. XXIX din statutul profesiei, care se aplică în mod corespunzător.
c. Societatea civilă profesională. În temeiul art. 5 alin. 5 din Legea nr. 51/1995, republicată, şi respectiv al art. 185 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat, societatea civilă profesională se constituie din doi sau mai mulţi avocaţi definitivi care contribuie în natură şi/sau în numerar la constituirea unui patrimoniu de afectaţiune în vederea desfăşurării activităţii profesionale. Ceilalţi avocaţi activează în cadrul societăţii civile profesionale fie în calitate de avocaţi colaboratori, fie în calitate de avocaţi salarizaţi în cadrul profesiei. Asocierea şi colaborarea avocaţilor în cadrul societăţii profesionale are loc potrivit legii civile. Raportul juridic civil se naşte între client şi societatea civilă profesională, iar serviciile profesionale urmează să fie îndeplinite de oricare dintre avocaţii desemnaţi de avocatul coordonator fără a se cere opţiunea clientului.31 Societatea civilă profesională se individualizează printr-o denumire specifică în care se consemnează numele cel puţin al unuia dintre asociaţi, urmat de sintagma „societate civilă de avocaţi” (de exemplu: „Pavel Stănescu- Societate civilă de avocaţi” sau”Stănescu, Aleşu- Societate civilă de avocaţi”). Contractul de societate civilă profesională şi statutul acesteia sunt încheiate în formă scrisă între avocaţii asociaţi, potrivit legii civile şi cu respectarea anexelor nr. XII şi XIII la Statutul profesiei de avocat. Societatea civilă profesională de avocaţi se poate reorganiza prin: - absorbţie; - fuziune; - divizare totală; - divizare parţială (desprindere). Divizarea se realizează prin împărţirea patrimoniului de afectaţiune profesională între una sau mai multe forme de exercitare a profesiei de avocat, care există sau care iau astfel naştere. În fine, societatea civilă profesională nu încetează în situaţia divizării parţiale (desprindere) în cazul în care o parte din patrimoniul său de afectaţiune profesională se desprinde şi se transmite către o altă formă de exercitare a profesiei de avocat, care există sau care urmează să fie constituită.
d. Societatea civilă profesională cu răspundere limitată. Societatea civilă profesională cu răspundere limitată, potrivit prevederilor art. 5 indice 1 alin. 1 din Legea nr. 51/ 1995, republicată, se constituie prin asocierea a cel puţin doi avocaţi definitivi, aflaţi în exerciţiul profesiei. Are personalitate juridică şi patrimoniu propriu. Aporturile asociaţiile la capitalul social pot fi în industrie, în bani sau natură, reprezentat de activitatea profesională, inclusiv aportul de clientelă. Capitalul social al societăţii este format din părţi sociale transmisibile şi negociabile. Capitalul social este de cel puţin echivalentul în lei al sumei de 10.000 euro. Transmiterea părţilor sociale se poate face numai către avocaţii aflaţi în exerciţiul profesiei. Activitatea profesională se realizează de către avocaţii asociaţi, avocaţii colaboratori şi avocaţii salarizaţi. Avocaţii care îşi exercită profesia în cadrul societăţii civile profesionale cu răspundere limitată îşi angajează răspunderea profesională numai în limitele capitalului social subscris şi vărsat. Dobândirea personalităţii juridice a societăţii civile profesionale cu răspundere limitată are loc la data înregistrării la barou a deciziei emise de către consiliul baroului în a cărui rază teritorială se află sediul ei principal. Societăţile civile profesionale cu răspundere limitată sunt supuse regimului impozitului pe profit. În conformitate cu prevederile art. 188 alin.2 din Statutul profesiei de avocat, societatea civilă profesională cu răspundere limitată are ca obiect unic de activitate exercitarea profesiei de avocat, în condiţiile legii .32 Societatea civilă profesională cu răspundere limitată se individualizează printr-o denumire specifică care cuprinde numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, urmat de sintagma „societate civilă de avocaţi cu răspundere limitată” (de exemplu: „Dumitru Neagu-Societate civilă de avocaţi cu răspundere limitată” sau „Neagu, Bănescu-Societate civilă de avocaţi cu răspundere limitată”). Actul constitutiv şi statutul societăţii civile profesionale cu răspundere limitată sunt încheiate în formă scrisă, cu respectarea menţiunilor din anexele XIV şi XV la Statutul profesiei. Actul constitutiv se încheie în formă autentică atunci când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un bun imobil. În ceea ce priveşte Statutul societăţii civile profesionale cu răspundere limitată, el va cuprinde: - numele şi prenumele, codul numeric personal, locul şi data naşterii, domiciliul asociaţilor; - data dobândirii calităţii de avocat şi data definitivării în profesie a avocaţilor asociaţi; 31
Ţinându-se seama de dispoziţiile art. 2 alin. 4 din Legea nr. 51/1995, republicată, prevederile cuprinse în art. 185 alin. 2 din Statutul profesiei sunt în contradicţie cu cele ale legii, în baza cărora „orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul”, dar cum şi avocatul este liber de a-şi alege clientul sau chiar poate să refuze angajarea unei cauze, ne aflăm în prezenţa unei reglementări incoerente, chiar dacă liberalismul profesiei are întâietate în stabilirea sau naşterea raportului civil. 32 Exercitarea profesiei de avocat se realizează potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 3 alin 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, numai de către avocaţi, dacă legea nu prevede altfel. După opinia noastră cei care prestează activităţi avocaţiale în afara legii de organizare şi exercitare a profesiei de avocat, nu au calitatea de avocat.
15
- denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema societăţii; - capitalul social, integral vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în industrie, în bani sau în natură ori de clientelă, valoarea aporturilor în industrie, în natură sau în clientelă, precum şi modul evaluării lor; aportul în numerar la formarea capitalului social nu va putea fi inferior echivalentului în lei al sumei de 3.000 euro; - numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul părţilor sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său, respectiv participarea la beneficii şi pierderi a fiecărui asociat; - asociaţii care reprezintă şi administrează societatea împreună cu puterile ce li s-au conferit; dacă sunt mai mulţi administratori şi ei formează un consiliu de administraţie, se vor preciza regulile de organizare şi funcţionare a acestui organism; - reguli privind transmiterea părţilor sociale şi condiţiile de retragere a asociaţilor; - durata societăţii; - modul de transformare, reorganizare, dizolvare şi lichidare, inclusiv la situaţia clientelei. Actul constitutiv şi statutul societăţii civile profesionale cu răspundere limitată care se încheie în condiţiile legii avocaturii şi a statutului profesiei de avocat, sunt guvernate de legislaţia civilă în vigoare. Modificarea actului constitutiv şi a statutului societăţii civile profesionale cu răspundere limitată se poate face numai în scris, cu respectarea legii şi a statutului profesiei. Dovada personalităţii juridice în raporturile cu terţii se face în baza unui certificat de înregistrare, întocmit conform anexei XVI la Statutul profesiei. Baroul are obligaţia de a ţine „Registrul de evidenţă al societăţilor civile profesionale cu răspundere limitată” care are caracter public. Modelul acestui registru este specificat în anexa XXX la Statutul profesiei. În baza prevederilor art. 192 din Statutul profesiei de avocat, pot avea calitatea de asociaţi doi sau mai mulţi avocaţi definitivi aflaţi în exerciţiul profesiei, fie că sunt înscrişi în acelaşi barou, fie că aparţin la barouri diferite. În acest caz societatea îşi va stabili sediul principal în circumscripţia unuia dintre barourile de apartenenţă al unuia dintre asociaţii fondatori. Actul constitutiv al unei asemenea societăţi se depune spre verificare la consiliul baroului de la sediul principal al societăţii. De asemenea, acest act constitutiv se va transmite, exclusiv în scop de informare şi către toate barourile unde sunt înscrişi asociaţi ai societăţii civile profesionale cu răspundere limitată, alţii decât acela sau aceia care sunt înscrişi în Tabloul avocaţilor baroului de la sediul principal al societăţii. Clientela aparţine societăţii civile profesionale cu răspundere limitată şi nu avocaţilor care au calitatea de asociaţi (art. 193 alin.3 din Statutul profesiei). De asemenea, în cazul transmiterii părţilor sociale, retragerii sau decesului unui asociat al unei astfel de societăţi, toate bunurile împreună cu orice alte drepturi, inclusiv clientela, aduse ca aport la capitalul societăţii de către respectivul asociat rămân proprietatea societăţii, dacă prin lege, actul constitutiv sau statutul societăţii nu se prevede altfel. Societatea civilă profesională cu răspundere limitată este condusă de adunarea generală a avocaţilor. Activitatea executivă curentă este condusă de un avocat coordonator ales de majoritatea avocaţilor asociaţi. Adunarea generală se convoacă de către oricare dintre asociaţi prin orice mijloace care să poată face dovada că s-a realizat convocarea. Locul de întrunire al adunării generale este sediul principal al societăţii sau cu acordul unanim al asociaţilor în orice alt loc. Hotărârile adunării generale se iau prin votul asociaţilor reprezentând majoritatea părţilor sociale, cu excepţia cazurilor prevăzute în statutul profesiei. Pentru hotărârile având ca obiect modificarea actelor de constituire este necesar acordul unanim al asociaţilor (art. 195 alin.2 din Statutul profesiei). Competenţele avocatului coordonator sunt stabilite prin actul constitutiv şi Statutul societăţii. Avocatul coordonator al societăţii civile cu răspundere limitată trebuie să deţină calitatea de avocat definitiv şi să fie în exerciţiul profesiei. Avocatul coordonator va fi ales dintre asociaţii societăţii, pentru un mandat de doi ani. Asociaţii societăţii civile profesionale cu răspundere limitată pot analiza şi hotărî numirea unor cenzori sau a unui auditor. În cazul în care un asociat intenţionează să transmită părţile sociale pe care le deţine într-o societate civilă profesională cu răspundere limitată este obligat să notifice această intenţie cu minimum 30 de zile anterior transmiterii, către toţi ceilalţi asociaţi indicând persoana sau persoanele către care doreşte să transmită respectivele părţi sociale şi preţul. Transmiterea către terţi nu poate fi efectuată fără acordul unanim, exprimat în scris, al celorlalţi asociaţi, sau dacă în termenul de 30 de zile nici un asociat nu şi-a exercitat dreptul de preemţiune. Asociaţii rămaşi în societate au un drept de preemţiune la dobândirea părţilor sociale ale societăţii cu privire la care există intenţia de înstrăinare. Acest drept de preemţiune urmează să fie exercitat proporţional cu cota de capital deţinută de fiecare dintre asociaţii rămaşi şi care intenţionează să dobândească părţile sociale respective. Asociatul se poate retrage oricând din societate cu condiţia de a notifica, în scris, celorlalţi asociaţi intenţia de retragere cu cel puţin 3 luni înainte. La împlinirea acestui termen prevăzut în notificare consiliul baroului va lua act de retragerea asociatului, operând modificările corespunzătoare în evidenţele sale. În caz de retragere din societate, desocotirea dintre asociaţi se face pe cale amiabilă, ţinându-se seama de prevederile statutului societăţii. În caz de neînţelegere sunt aplicabile dispoziţiile privind arbitrajul reglementat de statutul profesiei. Dacă, din orice motive, în societate rămâne un singur asociat o perioadă mai mare de 3 luni de zile, societatea intră în lichidare, cu excepţia cazului în care asociatul rămas decide să continue activitatea sub forma cabinetului individual.
2.4.
Modalităţile de exercitare a profesiei de avocat.
Potrivit art. 201 din Statutul profesiei de avocat, modalităţile de exercitare a profesiei de avocat sunt: - avocat titular al cabinetului individual; - avocat asociat în cadrul cabinetelor asociate; - avocat asociat în cadrul societăţii civile profesionale de avocaţi; - avocat asociat în cadrul societăţii civile profesionale cu răspundere limitată;
16
- avocat colaborator; - avocat salarizat în interiorul profesiei. Avocatul exercită profesia de avocat, la alegere, numai într-una din aceste modalităţi, cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în art. 169 din Statutul profesiei.
a. Avocatul titular al cabinetului individual. În cadrul unui cabinet individual există un singur avocat titular care poate exercita profesia singur sau împreună cu alţi avocaţi colaboratori. În cazul asocierii cabinetelor individuale, calitatea de avocat titular al cabinetului individual încetează şi se dobândeşte calitatea de avocat asociat. La încetarea asocierii, ca o consecinţă a încetării formei de exercitare a profesiei în cabinete asociate de avocaţi, încetează calitatea de avocat asociat şi se redobândeşte calitatea de avocat titular al cabinetului individual.
b. Avocatul asociat. Calitatea de avocat asociat se dobândeşte de: - avocatul titular al cabinetului individual care se asociază potrivit art. 5 alin. 3 din Legea nr. 51/1995, republicată; - avocatul asociat într-o societate civilă; - avocatul asociat într-o societate civilă profesională cu răspundere limitată; avocatul devenit asociat ca urmare a transformării sau reorganizării formei de exercitare a profesiei căreia i-a aparţinut în calitate de avocat titular al cabinetului individual în cadrul unor cabinete asociate ori de avocat asociat într-o societate civilă profesională (art. 204 din Statutul profesiei).
c. Avocatul colaborator. Colaborarea este o modalitate de exercitare a profesiei de avocat prin care un avocat consacră activitatea sa unei forme de exerciţiu a profesiei de avocat pe baza unui contract de colaborare. Un avocat colaborator nu are dreptul la o clientelă proprie. În ce priveşte contractul de colaborare, subliniem că se încheie în formă scrisă între avocatul colaborator şi titularul cabinetului individual, sau coordonatorul celorlalte forme de exercitare a profesiei de avocat. Contractul de colaborare trebuie să cuprindă în mod obligatoriu menţiunile din anexa nr. IX la Statutul profesiei. Dacă avocatul colaborator este stagiar, contractul de colaborare trebuie să cuprindă şi clauze de formare profesională iniţială. Acele contracte de colaborare care în cuprinsul lor au inserate clauze contrare legii sau statutului profesiei sunt socotite nescrise. Contractul de colaborare poate fi denunţat de către oricare dintre părţile contractante printr-o înştiinţare prealabilă (făcută de partea interesată celeilalte părţi) cu cel puţin 3 luni înainte, în lipsa unor dispoziţii contractuale mai favorabile. Din cele prezentate, rezultă că un contract de colaborare încheiat între avocatul colaborator şi titularul cabinetului individual sau coordonatorul celorlalte forme de exercitare a profesiei, este guvernat de Legea nr. 51/1995, republicată şi de Statutul profesiei. Desocotirea între părţi în cazul denunţării contractului se va realiza potrivit contractului de colaborare (art. 206 alin 2 din Statutul profesiei).33
d. Avocatul salarizat în interiorul profesiei. Salarizarea în interiorul profesiei este o modalitate de exercitare a profesiei de avocat prin care un avocat consacră activitatea sa unei forme de exercitare a profesiei căreia îi este subordonat în legătură cu determinarea condiţiilor concrete de muncă. 34 Avocatul salarizat în interiorul profesiei nu are dreptul la clientelă proprie. Contractul de salarizare în interiorul profesiei se încheie în formă scrisă între avocatul salarizat şi titularul cabinetului individual sau coordonatorul celorlalte forme de exercitare a profesiei de avocat. Acest contract trebuie în mod obligatoriu să cuprindă menţiunile din anexa X la Statutul profesiei. Dacă avocatul salarizat este stagiar, contractul cuprinde şi clauze de formare profesională iniţială. Orice clauză contrară legii şi Statutului profesiei se consideră nescrisă, fapt pentru care este lipsită de eficacitate juridică. 2.5.Organizarea profesiei de avocat.
33
Această prevedere, chiar dacă, nu lasă să se înţeleagă că soluţionarea unor litigii urmează regulile statornicite de codul de procedură civilă, precizăm că în situaţia în care litigiile nu se sting pe cale amiabilă sau prin conciliere părţile sunt obligate să recurgă la arbitrajul reglementat de art. 340-370 Cod procedură civilă. 34 Considerăm, aşa după cum am mai precizat, că, modalitatea de exercitare a profesiei sub denumirea de „avocat salarizat în interiorul profesiei” vine în contradicţie cu însăşi principiile liberalismului, independenţei şi autonomiei care caracterizează profesia de avocat, iar pe de altă parte subordonarea este trăsătura specifică a raporturilor de muncă, reglementate de dispoziţiile Codului muncii, iar prin încadrarea în baza unui contract de muncă a unui „avocat salarizat în interiorul profesiei” se încalcă mai multe principii ale legislaţiei muncii: jurisdicţia muncii, salarizarea, plata ajutorului de şomaj sau contribuţiile pentru plata pensiilor suplimentare, chiar şi private.
17
2.5.1.Dobândirea calităţii de avocat. Avocaţii reprezintă un corp profesional constituit pe principii liberale. Exercitarea profesiei de avocat presupune conştiinciozitate şi probitate profesională, demnitate faţă de judecători, părţi, colegi sau alte persoane, comportament adecvat în orice împrejurare. În art. 11 din Legea nr. 51/1995 republicată, se precizează condiţiile de înscriere în avocatură. Astfel solicitantul trebuie: - să fie cetăţean român şi să aibă exerciţiul drepturilor civile şi politice; - să fie licenţiat al unei facultăţi de drept sau doctor în drept; - să nu se găsească în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de lege; - să fie apt din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei. Dovada îndeplinirii acestor condiţii se face în condiţiile legii, pe bază de acte justificative. De exemplu, buletinul sau cartea de identitate, diploma de absolvire a unei facultăţi de drept acreditate, certificatul medical de sănătate eliberat în condiţiile legii, cazierul judiciar, etc. Dacă avocatul este membru al unui barou din altă ţară poate exercita profesia de avocat în România, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea avocaturii, mai puţin cea referitoare la cetăţenia română. Orice persoană care îndeplineşte aceste condiţii poate solicita primirea în profesia de avocat printr-o cerere adresată Decanului baroului de pe raza teritorială unde doreşte să exercite profesia. Prin art. 16 indice 1 din Legea nr. 51/1995, republicată şi art. 14 alin. 2 din Statutul profesiei, se prevede că persoana care îndeplineşte condiţiile stabilite de lege pentru a fi primită în profesia de avocat poate solicita aceasta cu cel puţin 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare în sistemul de pensii şi asigurări sociale din care face parte. Curtea Constituţională, însă, prin Decizia nr. 513/2006 a constatat că dispoziţiile art. 16 indice 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, sunt neconstituţionale. 35 Cererea formulată de persoana care doreşte să fie primită în profesie pe bază de examen se depune în două exemplare şi cuprinde următoarele menţiuni: - numele, prenumele şi domiciliul solicitantului; - locul şi data naşterii; - elementele actului de identitate şi organul emitent; - indicarea diplomei de licenţă eliberată de o instituţie de învăţământ superior acreditată în condiţiile legii, care atestă calitatea de licenţiat al unei facultăţi de drept; - declaraţia că nu se află în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute la art. 13 din Legea nr. 51/1995, republicată; - declaraţia solicitantului că nu se află în nici unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art.14 din Legea nr. 51/1995, republicată, ori că înţelege să renunţe la orice stare de incompatibilitate, în cel mult două luni de la data comunicării deciziei de primire în profesia de avocat, sub sancţiunea prevăzută de art. 27 lit. a (suspendarea avocatului pe durata existenţei stării de incompatibilitate) din lege; - angajamentul de a realiza formarea profesională iniţială în profesia de avocat, pe perioada stagiului în condiţiile prevăzute de lege şi statutul profesiei; - declaraţia expresă că nu este sau nu a fost înscris într-un alt barou din România. În caz contrar, se vor indica: baroul, perioada, cauzele retragerii sau încetarea activităţii. La cererea de primire în profesia de avocat solicitantul va anexa următoarele acte în dublu exemplar: - copie de pe actul de identitate şi de pe actele de stare civilă; - copie de pe diploma de licenţă. În cazul în care se solicită primirea în profesie pe bază de diplome eliberate de instituţiile de învăţământ superior din altă ţară, se va depune şi dovada de echivalare, în condiţiile legii; - certificatul de cazier judiciar, eliberat cu cel mult 15 zile înainte de data depunerii cererii; - certificatul privind starea de sănătate a candidatului, eliberat de instituţia sanitară stabilită de barou conform hotărârii U.N.B.R. Durata de valabilitate a certificatului este de 60 de zile de la data emiterii; - certificat eliberat de baroul competent în care solicitantul a mai fost înscris în profesie, care să ateste cauzele încetării calităţii de avocat; - două fotografii tip legitimaţie. În cazul în care solicitantul doreşte primirea în profesie cu scutire de examen, cererea acestuia trebuie să cuprindă menţionarea temeiurilor pe baza cărora se solicită primirea în profesie cu scutire de examen. Scutirea de examen se poate acorda: - titularului diplomei de doctor în drept, caz în care se va anexa cererii de primire în profesie, actele care dovedesc titlul ştiinţific de doctor în drept; - celui care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani şi dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat. Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt exceptaţi de la prevederile art. 16 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, în sensul că primirea acestora în barou nu se obţine pe baza unui examen. În cazul în care cererea de primire în profesia de avocat într-un barou în România se depune de membrul unui barou din altă ţară, se va depune în dublu exemplar şi va cuprinde: - numele, prenumele şi domiciliul solicitantului; - locul şi data naşterii; - numărul, data şi emitentul paşaportului; 35
În conformitate cu prevederile art. 41 alin 1 din Constituţia României „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă”.
18
- indicarea sediului profesional unde solicitantul doreşte să îşi exercite profesia; - indicarea perioadei şi a formei în care a exercitat profesia de avocat în România, anterior depunerii cererii, acolo unde este cazul; - indicarea formei în care urmează să exercite profesia, conform art. 12 alin. 3 din Legea nr. 51/1995, republicată. De asemenea, la cerere solicitantul va anexa următoarele acte certificate, în dublu exemplar, traduse în limba română: - declaraţia expresă a solicitantului că nu se află în vreunul dintre cazurile de nedemnitate şi incompatibilitate prevăzute la art. 13 şi 14 din Legea nr. 51/1995, republicată; - declaraţia expresă a solicitantului că se obligă să respecte prevederile legii avocaturii, statutului profesiei şi ale Codului deontologic; - dovada încetării formei anterioare în care a exercitat profesia de avocat în România, conform art. II din Legea nr. 231/2000, după caz; - certificatul medical de sănătate; - două fotografii tip legitimaţie. Cererea de primire în profesie (o copie) se va afişa în cel mult trei zile de la înregistrare la sediul baroului. Afişarea se constată prin proces verbal. Orice persoană, în termen de 10 zile de la afişarea cererii, poate face opoziţie la aceasta. Persoana care face opoziţie la cererea de primire în profesie are obligaţia de a indica motivele, împrejurările şi probele pe care îşi întemeiază opoziţia. În termen de 3 zile de la înregistrarea cererii de primire în profesie, decanul va desemna un avocat-raportor dintre membrii consiliului care va efectua investigaţiile necesare cu privire la moralitatea şi demnitatea solicitantului, chiar dacă nu se face opoziţie la înscriere. Raportorul are sarcina de a face toate cercetările pe care le consideră necesare cu privire la îndeplinirea de către solicitant a condiţiilor prevăzute de lege şi Statutul profesiei pentru primirea în avocatură. În termen de 5 zile de la expirarea termenului de formulare a opoziţiei, avocatul raportor va depune la barou un raport scris care va cuprinde punctul de vedere motivat cu privire la admiterea sau la respingerea cererii de primire în profesia de avocat. Consiliul baroului, după depunerea raportului, analizează îndeplinirea condiţiilor pentru primirea în profesie şi soluţionează eventualele opoziţii. În cazul cererilor de primire în profesie cu scutire de examen consiliul baroului poate să verifice cunoştinţele solicitantului cu privire la organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Consiliul baroului va pronunţa o hotărâre motivată asupra cererii de primire în profesie. Hotărârea poate fi atacată în termen de 15 zile de la comunicare, la consiliul U.N.B.R. Persoana primită în profesia de avocat va fi înscrisă în Tabloul avocaţilor în baza deciziei emisă de consiliul baroului cu respectarea dispoziţiilor art. 19, 20 şi 21 din Legea nr. 51/1995, republicată. În conformitate cu prevederile art. 22 alin. 1 din Statutul profesiei, cererea formulată de membrul unui barou din altă ţară pentru a fi autorizat să acorde consultanţă juridică în dreptul românesc se depune la preşedintele U.N.B.R., după ce în prealabil, baroul în care este înscris avocatul îşi va da avizul pe baza unui raport ce se va efectua de decanul baroului. Raportul întocmit de decan se va înainta odată cu dosarul Comisiei de examinare. Metodologia examenului de verificare a cunoştinţelor de drept românesc şi de limba română ale avocaţilor străini se stabileşte de Consiliul U.N.B.R prin hotărâre. Comisia de examinare este desemnată de Consiliul U.N.B.R. şi poate fi alcătuită din avocaţi şi cadre didactice din învăţământul juridic superior, acreditate în condiţiile legii. Examenul va cuprinde probe scrise şi orale privind instituţiile de bază ale dreptului românesc şi cunoştinţele de limba română.
2.5.2.Cazurile de nedemnitate şi incompatibilităţile profesiei de avocat. Exercitarea profesiei de avocat, presupune o conduită civică ireproşabilă, întrucât avocatul este un colaborator apropiat al justiţiei sau a altor autorităţi publice şi instituţii, deşi îndeplineşte o profesie liberă. a. De aceea, Legea nr. 51/1995, privind reorganizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, la art. 13 prevede cazurile de nedemnitate. Astfel, este nedemn a fi avocat: - cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei; - cel care a săvârşit abuzuri prin care au fost încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, stabilite prin hotărâre judecătorească; - cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia de avocat, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească sau disciplinară; - falitul fraudulos, chiar reabilitat. Cazurile de nedemnitate se verifică atât cu ocazia primirii în profesie, cât şi pe întreaga durată a exercitării acesteia. Avocaţii care se găsesc în unul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de lege sunt obligaţi să prezinte baroului hotărârile judecătoreşti prin care au fost condamnaţi definitiv, prin care li s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, prin care au fost declaraţi faliţi frauduloşi sau prin care au fost condamnaţi definitiv pentru fapte săvârşite în legătură cu exercitarea profesiei. Consiliul baroului are obligaţia de a examina în termen de 15 zile, hotărârile judecătoreşti şi va aprecia asupra demnităţii avocatului, în raport cu dispoziţiile legale. Apoi, consiliul baroului va hotărî după caz, menţinerea în profesie sau încetarea calităţii de avocat potrivit legii avocaturii. Decizia Consiliului baroului trebuie să fie motivată şi se va comunica de îndată avocatului în cauză, precum şi preşedintelui U.N.B.R, împreună cu hotărârea judecătorească în baza căreia s-a verificat starea de nedemnitate. Decizia consiliului baroului poate fi atacată de preşedintele U.N.B.R. şi/sau de avocatul în cauză, în termen de 15 zile de la comunicare. Consiliul U.N.B.R. va analiza contestaţia şi va hotărî în condiţiile legii.
19
Decizia de încetare a calităţii de avocat devine executorie după soluţionarea cauzei de către Consiliul U.N.B.R. Baroul are obligaţia de a face menţiunile corespunzătoare în Tabloul avocaţilor pe baza hotărârii Consiliului U.N.B.R. b. Potrivit art. 14 din Legea nr. 51/1995, republicată, exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu: - activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat; - ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri; - exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ. În acest context, trebuie să subliniem că potrivit art. 30 alin 1 din Statutul profesiei, sunt incompatibile cu exercitarea profesiei de avocat, dacă legi speciale nu prevăd altfel: - faptele personale de comerţ exercitate cu sau fără autorizaţie; - calitatea de asociat într-o societate comercială în nume colectiv, de comanditar într-o societate comercială în comandită simplă sau comandită pe acţiuni; - calitatea de administrator într-o societate comercială în comandită pe acţiuni; - calitatea de preşedinte al consiliului de administraţie, administrator unic, sau membru în comitetul de direcţie al unei societăţi comerciale pe acţiuni sau cu răspundere limitată. Totuşi, avocatul poate fi asociat sau acţionar la societăţile comerciale cu răspundere limitată sau la cele pe acţiuni. De asemenea, avocatul poate îndeplini funcţia de membru în consiliul de administraţie al unei societăţi comerciale pe acţiuni sau cu răspundere limitată, cu obligaţia de a aduce acest fapt la cunoştinţa decanului baroului în care îşi exercită profesia. Avocatul are obligaţia de a furniza toate explicaţiile asupra condiţiilor în care el exercită funcţia de membru al consiliului de administraţie şi va prezenta toate documentele doveditoare în acest sens, cu respectarea regulilor confidenţialităţii. În cazul în care Consiliul baroului apreciază că exercitarea funcţiei de membru al consiliului de administraţie este sau devine incompatibilă cu demnitatea şi cu regulile de conduită impuse avocaţilor poate, în orice moment, să solicite celui interesat (avocatului) să păstreze funcţia pe care o ocupă. Incompatibilităţile prevăzute de lege se verifică şi se constată de consiliul baroului, chiar şi din oficiu. Avocatul care a devenit incompatibil are obligaţia de a aduce la cunoştinţa consiliului baroului în scris despre aceasta şi va solicita trecerea sa de pe Tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei pe Tabloul avocaţilor incompatibili. Dacă avocatul, totuşi, continuă exercitarea profesiei după intervenirea cazului de incompatibilitate constituie exercitare fără drept a profesiei de avocat, cu consecinţele prevăzute de lege. Înainte de trecerea pe Tabloul avocaţilor incompatibili consiliul baroului nu poate emite din oficiu decizia de trecere fără ascultarea avocatului în cauză. Convocarea avocatului în vederea ascultării se face prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Dacă avocatul nu s-a prezentat şi nici nu a justificat absenţa la data indicată în convocare nimic nu împiedică luarea măsurii de către Consiliul baroului. Cu toate acestea, exercitarea profesiei de avocat este compatibilă cu: - calitatea de deputat sau senator, consilier în consiliile locale sau judeţene; - activităţi şi funcţii didactice în învăţământul juridic superior; - activitatea literară şi publicistică; - calitatea de arbitru, mediator, conciliator sau negociator, consilier fiscal, consilier în proprietate intelectuală, consilier în proprietate industrială, traducător autorizat, administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de reorganizare şi lichidare judiciară, în condiţiile legii.
2.5.3.Modalităţile de primire în profesia de avocat. În conformitate cu prevederile art. 16 din Legea nr. 51/1995, republicată, primirea în profesia de avocat se obţine pe baza unui examen organizat de barou conform prevederilor legii avocaturii şi ale Statutului profesiei de avocat. Examenul de primire în profesie se organizează de consiliul baroului, în mod obligatoriu în fiecare an, în ultimul semestru al anului, cu consultarea Baroului Bucureşti, Data examenului se va anunţa prin publicarea într-un ziar de mare tiraj cu cel puţin 60 de zile înainte. Stabilirea tematicii şi a bibliografiei de examen, a subiectelor şi a metodologiei de examinare este asigurată unitar la nivel de ţară, de către Consiliul U.N.B.R. Examinarea se va face la 5 materii de examen pe baza a cel puţin 3 probe scrise. Consiliul U.N.B.R. are obligaţia de a comunica barourilor data, tematica şi bibliografia examenului cu cel puţin 60 de zile înainte de data desfăşurării examenului. De asemenea, consiliile barourilor numesc comisiile de examen, stabilesc materiile la care se organizează probe scrise, metodologia de examinare în scris şi oral. Aşadar, organizarea activităţii de examinare revine în întregime consiliului baroului. Subiectele de examen la probele scrise se vor trage la sorţi de comisia de examen, exclusiv dintre subiectele unice stabilite conform modalităţilor prevăzute în statutul profesiei. Stabilirea metodologiei de examinare este de competenţa fiecărui barou şi va fi adusă la cunoştinţa celor interesaţi cu cel puţin 30 de zile înainte de data examenului. Pentru înscrierea la examen candidatul va depune dosarul de înscriere la baroul în circumscripţia căruia doreşte să-şi exercite activitatea, cu îndeplinirea prevederilor cuprinse în statutul profesiei (amintite mai sus). Dosarul cuprinde cererea şi actele justificative prevăzute de statutul profesiei (art. 15). Depunerea dosarului se face cu cel puţin 25 de zile înainte de data examenului, iar candidatul este obligat să achite o taxă de participare la examen, stabilită de consiliul baroului. Separat se va achita şi o taxă de participare la examen cuvenită U.N.B.R. După validarea examenului, consiliul baroului prin decizie va dispune primirea în profesie a candidaţilor admişi. Barourile au obligaţia de a comunica rezultatele examenului, Consiliului U.N.B.R.
20
Altă modalitate de primire în profesia de avocat se realizează, la cerere, cu scutire de examen. Astfel, potrivit prevederilor art. 16 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, republicată, poate fi primit în profesia de avocat cu scutirea de examen: - titularul diplomei de doctor în drept; - cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani şi dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care-l fac nedemn pentru profesia de avocat; - persoanele care au deţinut funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Menţionăm că toate cazurile de primire în profesie cu scutire de examen sunt soluţionate individual de către Consiliul baroului la care s-a depus cererea. Decizia de primire în profesie va fi comunicată şi U.N.B.R. Decizia consiliului baroului poate fi atacată de către solicitant sau de preşedintele U.N.B.R., în termen de 15 zile de la comunicare, la Consiliul U.N.B.R., care poate aproba sau respinge contestaţia.
2.5.4.Stagiul şi definitivarea în profesia de avocat. Potrivit art. 17 din Legea nr. 51/1995, republicată, la începutul exercitării profesiei avocatul efectuează în mod obligatoriu un stagiu de pregătire profesională cu durata de 2 ani, timp în care are calitatea de avocat stagiar. Deşi, legea prin art. 17 alin. 2 prevede că statutul profesiei reglementează condiţiile efectuării stagiului, drepturile şi obligaţiile avocatului stagiar, ale avocatului îndrumător, precum şi ale baroului faţă de aceştia, constatăm că o astfel de reglementare nu există în noua formă a Statutului adoptat de U.N.B.R. şi publicat în Monitorul Oficial nr. 45/13 ianuarie 2005.36 Stagiul în profesia de avocat se suspendă în următoarele cazuri: - pe timpul serviciului militar ;37 - pe perioada concentrării; - în caz de lipsă motivată din profesie; - în caz de încetare a îndrumării profesionale fără culpa avocatului stagiar. După efectuarea stagiului de pregătire profesională de 2 ani avocatul stagiar va susţine examenul de definitivare. Dacă avocatul stagiar s-a prezentat la examenul de definitivare şi a fost respins a treia oară, acesta va fi exclus din profesie. Activitatea unui avocat stagiar poate fi îndrumată numai de avocaţi definitivi cu o vechime de cel puţin 6 ani în această calitate şi care se bucură de o reputaţie profesională neştirbită. Calitatea de avocat definitiv o dobândeşte avocatul stagiar care a promovat examenul de definitivare, precum şi avocatul care a promovat examenul de absolvire a Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, în condiţiile stabilite de Statutul profesiei. De asemenea, dobândeşte calitatea de avocat definitiv cel înscris în profesie, cu scutire de examen, dacă a promovat examenul de definitivare în funcţia juridică pe care a exercitat-o anterior. Cei care nu îndeplinesc condiţiile de vechime în profesiile anterioare vor fi obligaţi să susţină examenul de definitivare în avocatură. 38 Avocaţii care au avut calitatea de judecători înainte de a fi primiţi în profesie nu pot pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, iar foştii procurori şi fostele cadre de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la unitatea de urmărire penală la care şi-au desfăşurat activitatea timp de 2 ani de la încetarea funcţiei respective. În fine, profesia de avocat nu poate fi exercitată la judecătoriile, tribunalele specializate şi curţile de apel, precum şi la parchetele de pe lângă aceste instanţe, unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al III-lea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror. În aceeaşi situaţie, este avocatul al cărui soţ, rudă ori afin până la gradul al III-lea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător la Curtea Constituţională ori funcţia de judecător financiar, consilier de conturi sau procuror financiar la Instanţele Curţii de Conturi. La înscrierea în barou avocatul depune în faţa consiliului baroului, în cadru solemn următorul jurământ: „Jur să respect şi să apăr Constituţia şi legile ţării, drepturile şi libertăţile omului şi să exercit profesia de avocat cu cinste şi demnitate. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” (art. 21 din Legea nr. 51/1995, republicată). Jurământul poate fi depus şi fără formula religioasă din finalul acestuia, însă în acest caz el va începe cu formula: „Jur pe onoare şi conştiinţă!”. Avocatul stagiar poate pune concluzii numai la judecătorie şi poate asista ori reprezenta partea la organele şi instituţiile prevăzute la art. 3 din Legea 51/1995, republicată. Avocatul definitiv are dreptul să pună concluzii la toate instanţele, cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Constituţionale, unde va putea pune concluzii dacă are o vechime neîntreruptă în profesie de cel puţin 5 ani de la definitivare.
2.5.5.Tabloul avocaţilor. Baroul avocaţilor are obligaţia de a întocmi anual tabloul avocaţilor definitivi şi stagiari în ordine alfabetică. Tabloul trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: - numele şi prenumele; 36
Cu privire la criticile formulate pe marginea neconcordanţei între Legea nr. 51/1995 şi Statutul profesiei de avocat referitoare la stagiul în profesia de avocat, a se vedea, Teodor Mara, op. cit,.p. 77. 37 Este vorba de perioada în care serviciul militar era obligatoriu, astăzi asemenea situaţii nu mai există. 38 Prevederile art. 19 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, republicată, coroborate cu prevederile art. 16 alin. 2, lasă să se înţeleagă faptul că ar exista posibilitatea primirii în profesie şi a celor care nu au îndeplinit funcţiile enumerate cel puţin 10 ani, chiar dacă aici se face trimitere la definitivarea în avocatură, situaţie cu totul diferită. Considerăm că redactarea acestui text este incoerentă şi discutabilă.
21
- titlul ştiinţific; - data înscrierii în barou; - sediul profesional; - forma de exercitare a profesiei; - instanţele la care are dreptul să pună concluzii avocatul înscris în barou. În partea a doua a tabloului sunt menţionate cabinetele asociate, societăţile civile profesionale şi societăţile civile profesionale cu răspundere limitată, cu indicarea sediului şi a avocaţilor care le compun. Tabloul anual al avocaţilor, cu modificările intervenite, prin grija baroului, este comunicat la începutul fiecărui an instanţelor judecătoreşti, organelor de urmărire penală, autorităţilor administrative ale judeţului şi municipiului Bucureşti, precum şi U.N.B.R. Tabloul avocaţilor până la data de 15 ianuarie a fiecărui an, se supune de către decan aprobării consiliului baroului. Avocaţii străini sunt menţionaţi într-un tablou special. Distinct, sunt evidenţiaţi străinii care provin dintr-un stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European, care sunt autorizaţi să-şi desfăşoare activităţile profesionale sub titlul profesional corespunzător obţinut întrun stat membru, indicându-se faptul că desfăşoară activităţi avocaţiale cu caracter permanent în România. În cazul avocaţilor străini se va menţiona dacă sunt autorizaţi să acorde consultanţă juridică privind dreptul românesc. De asemenea, separat, se va întocmi un tablou al avocaţilor incompatibili, care se verifică şi se reactualizează până la data de 15 ianuarie a fiecărui an. Tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei, Tabloul special al avocaţilor străini şi Tabloul avocaţilor incompatibili se reactualizează lunar, se aduc la cunoştinţa tuturor membrilor baroului şi se comunică la U.N.B.R. Înscrierea avocaţilor stagiari şi definitivi în Tablou se face numai după depunerea jurământului prevăzut de lege şi respectiv este condiţionată de depunerea declaraţiei prevăzute la art. 3 din Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică. Nedepunerea declaraţiei, depunerea unei declaraţii false sau recunoaşterea faptului că avocatul a colaborat cu securitatea ca poliţie politică atrage consecinţele prevăzute de lege.
2.5.6.Suspendarea calităţii de avocat Cazurile de suspendare a calităţii de avocat sunt limitativ prevăzute de art. 27 din Legea nr. 51/1995, republicată. 39 Aceste cazuri se referă la: - incompatibilitate, pe durata existenţei acestei stări; - perioada interdicţiei de a profesa, dispusă prin hotărâre judecătorească sau disciplinară; - neplata totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale către barou, către U.N.B.R. şi către sistemul propriu de asigurări sociale, timp de 3 luni de la scadenţa acestora şi până la lichidarea integrală a datoriilor; - cererea scrisă a avocatului. Mai mult, normele statutare precizează că dreptul de a exercita profesia de avocat poate fi suspendat în cazul în care împotriva avocatului s-a pus în mişcare acţiunea penală sau s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive (art. 50 din Statutul profesiei). Aşadar, aceste prevederi ale statutului extind cazurile de suspendare şi la acele situaţii de natură a aduce atingere prestigiului profesiei de avocat, prin gradul sporit de ocrotire pe care-l asigură, nu fac altceva decât întregesc dispoziţiile legii, în sensul că se are în vedere nu numai perioada pentru care s-a dispus interdicţia de a profesa prin hotărâre judecătorească sau disciplinară, ci şi întreaga perioadă de urmărire penală sau de judecată, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Avocatul, are obligaţia de a aduce la cunoştinţa consiliului baroului orice situaţie care ar putea duce la suspendarea exerciţiului dreptului de a profesa. Nerespectarea acestei obligaţii constituie abatere disciplinară (art. 51 din Statutul profesiei). Trebuie să precizăm că Statutul profesiei nu prevede un termen expres în care avocatul are obligaţia de încunoştinţare a consiliului baroului, decât că avocatul este „dator de îndată” să anunţe consiliul. Pentru evitarea unor situaţii de această natură, considerăm că era necesară precizarea expresă în statutul profesiei a acestui termen de încunoştinţare a consiliului baroului, altfel limita de timp pentru aplicarea suspendării este de 3 luni. Dacă această înştiinţare nu se realizează datorită neglijenţei avocatului, totuşi decanul şi consiliul baroului se pot sesiza pe orice cale cu privire la aplicarea dispoziţiilor legii şi statutului privind suspendarea exerciţiului dreptului de a profesa (art. 51 alin. 2 din Statutul profesiei). Consiliul baroului poate decide în toate cazurile de suspendare numai după ascultarea avocatului în cauză. Decizia consiliului baroului este executorie şi se va face menţiunea de suspendare în Tabloul avocaţilor incompatibili, după caz. Împotriva deciziei consiliului baroului se poate face contestaţie la Consiliul U.N.B.R., în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia. Contestaţia nu suspendă executarea deciziei. 40 Independent de contestarea deciziei, în cazul în care măsura suspendării a fost luată pentru neplata totală sau parţială a taxelor şi contribuţiilor profesionale, la cererea avocatului în cauză, consiliul baroului, după verificarea temeiurilor cererii sau a dovezii achitării taxelor şi contribuţiilor, poate dispune încetarea măsurii suspendării şi ştergerea menţiunilor din tablou. Avocatul suspendat nu poate continua exercitarea profesiei în perioada măsurii suspendării (art.53 din Statutul profesiei). Încălcarea acestei dispoziţii statutare constituie abatere disciplinară gravă.
39
În acest sens, a se vedea şi art. 49-54 din Statutul profesiei, referitoare la metodologia suspendării calităţii de avocat. Statutul profesiei de avocat, în forma anterioară la art. 83 prevedea că se poate face contestaţie la Comisia permanentă a Uniunii Avocaţilor din România şi respectiv că o contestaţie suspendă executarea deciziei, la cererea celui în cauză, fapt ce nu mai este posibil în baza noii reglementări statuare. 40
22
De asemenea, avocatul împotriva căruia s-a dispus măsura suspendării are obligaţia de a asigura substituirea sa în toate cauzele în curs de soluţionare, în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării deciziei. Încălcarea obligaţiei de substituire în cauzele pe rol constituie abatere disciplinară gravă. Încetarea suspendării se dispune de către consiliul baroului la cererea avocatului în cauză când se constată că motivele pentru care s-a luat măsura suspendării nu mai sunt de actualitate.
2.5.7. Încetarea calităţii de avocat Calitatea de avocat încetează în următoarele cazuri: - prin renunţarea scrisă la exerciţiul profesiei; - prin deces; - dacă împotriva avocatului s-a luat măsura excluderii din profesie ca sancţiune disciplinară; - dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform 41 legii. Aşadar, în Legea nr. 51/1995, republicată, precum şi în Statutul profesiei, pensionarea nu mai este prevăzută ca fiind o cauză care atrage după sine încetarea calităţii de avocat. Încetarea calităţii de avocat se constată prin decizie a consiliului baroului şi are drept consecinţă radierea celui în cauză din Tabloul avocaţilor. În cazul renunţării la profesie, avocatul va formula o cerere în scris, cu cel puţin 60 de zile înainte de data prevăzută pentru încetarea activităţii, timp în care, el are obligaţia de a finaliza toate cauzele angajate sau de a asigura substituirea. Dacă au rămas cauze nefinalizate, avocatul are obligaţia de a prezenta baroului o listă cuprinzând aceste cauze şi totodată va indica numele avocaţilor care le vor prelua. În caz de deces al avocatului, cauzele acestuia vor fi preluate de către colaboratorii ori asociaţii defunctului, iar în lipsa lor, consiliul baroului are obligaţia de a desemna avocaţii care vor prelua cauzele avocatului decedat. Potrivit art. 61 din Statutul profesiei, chiar dacă avocatul îndeplineşte condiţiile de pensionare poate solicita continuarea exercitării profesiei. Cererea se soluţionează de Consiliul baroului, pe baza unui aviz medical privind menţinerea capacităţii fizice şi psihice necesare exercitării profesiei de avocat. Avizul medical se prezintă anual pentru înscrierea avocatului în tablou. Decizia de respingere a menţinerii în activitate poate fi contestată de avocatul în cauză, în termen de 15 zile de la comunicare, la Consiliul U.N.B.R.
2.5.8. Transferul avocaţilor. Legea nr. 51/1995, republicată, nu cuprinde prevederi speciale referitoare la transferarea avocaţilor. Cu toate acestea, Statutul profesiei de avocat la art. 55-57 reglementează transferul avocaţilor într-un alt barou. Cererea scrisă de transfer într-un alt barou se formulează de avocatul care doreşte să se transfere, are la bază motive bine justificate şi se adresează decanului baroului. Cererea de transfer trebuie să fie însoţită de actele pe care se întemeiază şi de un certificat eliberat de baroul de la care se solicită transferul. Certificatul va indica datele personale, profesionale, disciplinare ale solicitantului şi va atesta că solicitantul a achitat la zi taxele şi contribuţiile profesionale către barou, U.N.B.R. şi sistemul propriu de asigurări sociale. Consiliul baroului de la care se solicită transferul după ce avizează cererea o înaintează împreună cu dosarul de înscriere în profesie, baroului la care se solicită transferul. Cererea de transfer se soluţionează pe baza raportului întocmit de un consilier delegat care verifică dosarul de înscriere în profesie al celui care solicită transferul, prevăzut de normele statuare (art. 55 şi 56 din Statutul profesiei). Consiliul baroului se pronunţă asupra cererii de transfer printr-o decizie care se comunică solicitantului şi baroului din care acesta face parte. Consiliul baroului va face menţiunile corespunzătoare în Tabloul avocaţilor. În cazul respingerii cererii de transfer decizia poate fi contestată în termen de 15 zile de la comunicare, la Consiliul U.N.B.R. În fine, atât Legea 51/1995, republicată, cât şi Statutul profesiei de avocat, nu mai reglementează instituţia detaşării avocatului, ţinându-se seama de modificările legislative în acest domeniu şi inclusiv de posibilitatea avocatului de a-şi alege pe lângă sediul principal de exercitare a profesiei şi sedii secundare (inclusiv în circumscripţia altui barou).
2.5.9. Drepturile şi îndatoririle avocatului. 42 A. Consideraţii generale. Drepturile şi îndatoririle avocatului sunt reglementate în capitolul III art. 28-46 din Legea nr. 51/1995, republicată, şi respectiv în capitolul IV din Statutul profesiei de avocat (art. 208-218).
41
Cazurile de încetare a calităţii de avocat sunt reglementate de art. 26 din Legea nr. 51/1995, republicată, şi respectiv de art. 58-61 din Statutul profesiei. 42 Folosim noţiunea de „îndatoriri” în loc de „obligaţii” deoarece Legea nr. 51/1995, republicată şi respectiv Statutul profesiei de avocat, în capitolul III şi respectiv capitolul IV se referă la „drepturile şi îndatoririle avocatului”.
23
Pe de altă parte, codul de procedură civilă şi codul de procedură penală consacră dispoziţii cuprinzătoare cu privire la drepturile şi îndatoririle avocatului în timpul procesului, pe care le exercită în numele clientului său. 43 Menţionăm că Legea reglementează drepturile şi obligaţiile tuturor participanţilor la activitatea judiciară, ceea ce înseamnă că dispoziţiile respective sunt aplicabile inclusiv avocaţilor.
B. Drepturile avocatului. Principalele drepturi recunoscute de Legea nr. 51/1995, republicată, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat sunt următoarele: - dreptul de a asista şi de a reprezenta orice persoană fizică sau juridică; - dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale profesiei; - dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său; - dreptul la asigurări sociale; - dreptul la asigurarea păstrării secretului profesional; - dreptul la sediu profesional; - dreptul la ocrotire legală.
a. Dreptul de a asista şi reprezenta orice persoană fizică sau juridică. În conformitate cu prevederile art. 28 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, „avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică”. Asistarea şi reprezentarea are loc în baza unui contract încheiat în formă scrisă, denumit contract de asistenţă juridică. Contractul dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă. Atât avocatul, cât şi clientul au dreptul să renunţe la contractul de asistenţă juridică sau să îl modifice de comun acord, în condiţiile prevăzute de statutul profesiei. Dacă clientul renunţă unilateral la acest contract, renunţarea acestuia nu constituie o cauză de exonerare pentru plata onorariului cuvenit, pentru serviciile avocaţiale prestate, precum şi pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de avocat în interesul procesual al clientului. Potrivit art. 209 alin. 1 din Statutul profesiei, avocatul are dreptul de a asista, de a reprezenta ori de a exercita orice alte activităţi specifice profesiei. Aşadar, Statutul profesiei extinde sfera dreptului de a asista şi de a reprezenta la exercitarea a „orice alte activităţi specifice profesiei”. Întinderea şi limitele puterilor pe care clientul le conferă avocatului iau naştere în temeiul contractului de asistenţă juridică potrivit prevederilor statutului. Contractul de asistenţă juridică prevede în mod expres obiectul, limitele mandatului primit precum şi onorariul. În cazul în care contractul nu conţine aceste clauze, avocatul poate să efectueze orice act specific profesiei, pe care îl consideră necesar pentru promovarea drepturilor şi intereselor legitime ale clientului(art. 209 alin. 2 din Statutul profesiei). Aceste dispoziţii cuprinse în Statut sunt în concordanţă cu regulile statornicite de dreptul comun în materie, respectiv prin art. 62 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care precizează că „mandatul este presupus a fi dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nici o arătare în această privinţă; el poate fi însă restrâns numai la anumite acte sau pentru o anumită instanţă” .44 Cu toate acestea, prin procură specială, în mod excepţional, se pot face: - recunoaşterile privitoare la drepturile în judecată; - renunţările; - propunerile de tranzacţie. În conformitate cu prevederile art. 67 alin. 2 din Codul de procedură civilă „mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume”. Dreptul de a acorda asistenţă juridică are în componenţa sa două aspecte esenţiale: asistarea şi reprezentarea în faţa organelor judiciare.45 Activitatea avocaţială atinge culmile măiestriei prin probitate profesională, prin inteligenţa „mânuirii verbului”, prin exercitarea funcţiei de asistare şi reprezentare cu cinste şi demnitate. Reputaţia, diligenţele poleind „gloria” sau celebritatea unui avocat se reflectă fără îndoială în subtilitatea pledoariilor unui proces.
b. Dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale profesiei. Potrivit art. 29 din Legea nr. 51/1995, republicată, „avocatul are dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale profesiei”. Acest drept se referă atât la organele de conducere colectivă (Consiliul Baroului, Consiliul Uniunii, Comisia Permanentă etc.) cât şi la organele de conducere unipersonală (Decan al baroului, Preşedinte al Uniunii). 43
În acest sens, a se vedea, Gh. Mateuţ, „Apărătorul subiect al procesului penal, în lumina ultimelor modificări legislative” în Dreptul nr. 6/1996, p. 42-46. 44 Cu privire la noţiunea de reprezentare, la mandat, a se vedea, Teodor Mara, Claudia Mara, Asistenţa juridică parte esenţială în managementul societăţilor comerciale, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2005, p. 10-12. 45 Pentru detalii, a se vedea, V. Dongoroz, S. Kahne, G. Antoniu, C.Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, în „Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală român”, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 351-361; V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, vol. I p. 337-338-
24
Alegerea în aceste organe se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi respectiv Statutul profesiei. Pentru alegerea în funcţia de decan al baroului potrivit art. 74 alin. 1 din Statutul profesiei se cere ca avocatul să fie definitiv, să aibă o vechime neîntreruptă în profesie de cel puţin 8 ani şi respectiv să fie membru al baroului de cel puţin 5 ani. Avocaţii care formează organele de conducere ale U.N.B.R. sunt avocaţi definitivi, cu o vechime neîntreruptă în profesie de minimum 8 ani (inclusiv pentru Preşedintele U.N.B.R.). 46 Potrivit art. 63 alin. 1 lit. n din Legea 51/1995, republicată, Preşedintele U.N.B.R., vicepreşedinţii, membrii Comisiei permanente a U.N.B.R se aleg dintre avocaţii cu o vechime mai mare de 10 ani în profesie. Aşadar, subliniem neconcordanţa între prevederile Statutului profesiei şi dispoziţiile legale menţionate mai sus, cu privire la vechimea neîntreruptă în profesie necesară alegerii în organele de conducere ale Uniunii. Faţă de această situaţie considerăm că prevederile legale (art. 63 alin. 1 lit. n din Legea nr. 51/1995, republicată) în această materie reprezintă condiţia esenţială, obligatorie pentru alegerea în organele de conducere ale Uniunii.
c. Dreptul avocatului la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său. Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interes procesual al clientului său.47 Pentru încasarea onorariilor avocatul poate să-şi deschidă un cont bancar, iar pentru depunerea sumelor primite de la client pentru cheltuielile procesuale în interesul acestuia, un alt cont bancar. Statutul profesiei prin art. 132 stabileşte că pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la un onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său”. Pentru stabilirea onorariilor se au în vedere următoarele criterii: dificultatea, amploarea sau durata cazului. De asemenea, la stabilirea onorariilor se au în vedere şi următoarele elemente: - timpul şi volumul de muncă solicitată pentru îndeplinirea mandatului primit sau activităţii solicitate de client; - natura, noutatea şi dificultatea cazului; - importanţa intereselor în cauză; - împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigaţii suplimentare; - notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului; - conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului; - avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; - situaţia financiară a clientului; - constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante. Onorariile se stabilesc liber între avocat şi client, în limitele prevăzute de lege şi statutul profesiei. Este interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocaţi. Onorariile se prevăd în contractul de asistenţă juridică la data încheierii acestuia între avocat şi client, înainte de începerea asistenţei sau a reprezentării clientului. În cazul în care nu este posibilă încheierea unui contract de asistenţă juridică, din anumite împrejurări concrete, avocatul este obligat să transmită clientului în cel mai scurt timp posibil, o comunicare, prin care să aducă la cunoştinţa clientului onorariile pe care le propune pentru asistenţă sau reprezentare. În lipsa unui dezacord expres al clientului cu privire la onorarii se consideră că onorariile propuse de avocat au fost acceptate. Onorariile pot fi stabilite şi în monedă străină, sub condiţia ca plata acestora să respecte prevederile privind regimul legal al plăţilor. Ţinându-se seama de criteriile enumerate mai sus, onorariile sunt de mai multe feluri: - onorarii orare; - onorarii fixe sau forfetare; - onorarii de succes; - onorarii combinate sau mixte. În conformitate cu prevederile art. 135 alin. 1 din Statutul profesiei, se interzice avocatului să fixeze onorariile în baza unui pact „de quota litis”. 48 Analizând interdicţia impusă prin Statutul profesiei şi opiniile exprimate în literatura de specialitate, în sensul că „o atare soluţie nu ar fi întrutotul conformă cu regulile de deontologie profesională”, considerăm că este necesară reglementarea pactelor de „quota litis” şi în legea de organizare şi exercitare a profesiei de avocat, pentru a se elimina orice suspiciuni cu privire la acceptarea acestor pacte în contractele de asistenţă juridică sau chiar şi prin încheierea unor acte juridice care să suplinească sau să evite conceptul de „quota litis”, dar în realitate avocatul şi clientul să găsească o soluţie care să aibă drept consecinţă „obţinerea unui procent oneros” dintr-o prestaţie anumită sau afacere.49 46
În acest sens, a se vedea art. 79 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat. Conform art. 30 alin.. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată. 48 Pactul de „quota litis” este o convenţie încheiată între avocat şi client, înainte de soluţionarea definitivă a unei cauze, prin care se fixează onorariile în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă onorariile constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare. Cu privire la pactele de „quota litis” a se vedea: G.Boroi, Drept procesual civil, note de curs, Bucureşti, 1996, Vol. I, p. 63; Teodor Mara, op. cit.,p. 89; I.Leş op. cit.p. 183. 49 În dreptul comparat soluţiile sunt diferite: în SUA pactul de „quota litis” este admis, în timp ce, în majoritatea cantoanelor Elveţiei este interzis. 47
25
De asemenea, potrivit art. 135 alin. 3 din Statutul profesiei, onorariile reprezentând dobândirea sub orice formă, a unor „aporturi din afacere” sunt interzise. Contestaţiile şi reclamaţiile privind onorariile se soluţionează de decanul baroului, prin decizie motivată, după ascultarea părţilor. Soluţionarea contestaţiilor şi reclamaţiilor se face prin aplicarea principiilor medierii şi încercării concilierii părţilor, în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării contestaţiei. Decizia decanului poate fi atacată cu plângere la Consiliul baroului de către partea interesată. Consiliul baroului hotărăşte cu privire la legalitatea şi temeinicia decizie decanului, fără participarea acestuia la vot. Părţile interesate pot fi invitate pentru a da unele lămuriri şi explicaţii. Consiliul baroului se pronunţă în cel mult 30 de zile de la data sesizării, prin hotărâre motivată, care se va comunica părţilor interesate în cel mult 15 zile de la pronunţare. Legalitatea hotărârii consiliului baroului poate fi verificată de Consiliul U.N.B.R, la sesizarea decanului sau a părţii interesate, în termen de 15 zile de la comunicare. 50 Cu toate acestea, soluţionarea unei contestaţii de către organele de justiţie este îngrădită prin prevederile art. 137 alin. 6 din Statutul profesiei, care nu ţin seama de dispoziţiile art. 21 alin.3 din Constituţie potrivit cărora „părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”. Aceste dispoziţii constituţionale se încalcă şi prin faptul că atât în Consiliul baroului, cât şi în cel al U.N.B.R., decanul este membru de drept (chiar dacă nu are drept de vot într-o asemenea speţă) şi poate influenţa pronunţarea unei hotărâri „echitabile” chiar sub imperiul „legalităţii şi temeiniciei”.
d. Dreptul la asigurări sociale. În conformitate cu prevederile art. 32 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, „avocaţii au propriul sistem de asigurări sociale”. Sistemul de asigurări sociale al avocaţilor este reglementat prin lege, se bazează pe contribuţia acestora, precum şi pe alte surse prevăzute de lege sau de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor. În cadrul U.N.B.R, este organizată şi funcţionează Casa de Asigurări a Avocaţilor, având ca scop stabilirea şi acordarea pensiilor şi ajutoarelor sociale cuvenite avocaţilor şi urmaşilor acestora cu drepturi proprii la pensie, în condiţiile prevăzute de legea specială. 51 Casa de asigurări a Avocaţilor are personalitate juridică, patrimoniu şi buget proprii. Patrimoniul său poate fi folosit în activităţi economice producătoare de venituri, în condiţiile legii şi cu autorizarea consiliului uniunii. Sunt membri ai Casei de Asigurări a Avocaţilor toţi avocaţii în activitate, avocaţii pensionari şi urmaşii acestora. Toţi aceştia au drepturi proprii la pensie şi la ajutoare sociale. Au însă şi obligaţia de a contribui la constituirea fondului Casei de Asigurări a Avocaţilor. În acelaşi timp, avocaţii pot face parte şi din alte forme de asigurări sociale. Casa de asigurări a Avocaţilor este condusă şi administrată de un consiliu format din 5 membrii, dintre care 3 avocaţi în activitate şi 2 avocaţi pensionari, aleşi la congres pe o perioadă de 4 ani. Consiliul alege dintre membrii săi un preşedinte şi un vicepreşedinte. Preşedintele desemnează dintre membrii consiliului un secretar. Controlul financiar al Casei de Asigurări a Avocaţilor este exercitat de către comisia de cenzori, care este compusă din 3 membri, din care doi avocaţi în activitate şi unul pensionar. Barourile şi avocaţii au obligaţia de a pune la dispoziţia comisiei de cenzori şi a inspectorilor financiari ai Casei de Asigurări a Avocaţilor toate datele privind veniturile asupra cărora se reţine contribuţia pentru fondul de pensii şi ajutoare sociale.
e. Dreptul la asigurarea păstrării secretului profesional. Pentru asigurarea secretului profesional legea instituie anumite garanţii. În acest scop, art. 33 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, prevede că „actele şi lucrările cu caracter profesional aflate asupra avocatului sau cabinetul său sunt inviolabile”. De asemenea, aceeaşi dispoziţie legală, prevede în continuare, că, „percheziţionarea avocatului, a domiciliului ori a cabinetului său sau ridicarea de înscrisuri şi bunuri nu poate fi făcută decât de procuror, în baza unui mandat emis în condiţiile legii”. În acelaşi sens, trebuie să avem în vedere şi dispoziţiile art. 33 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, republicată, care subliniază că „nu vor putea fi ascultate şi înregistrate, cu nici un fel de mijloace tehnice, convorbirile telefonice ale avocatului şi nici nu va putea fi interceptată şi înregistrată corespondenţa sa cu caracter profesional, decât în condiţiile şi cu procedura prevăzută de lege”. În fine, contactul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului. Chiar şi în situaţia în care clientul se află în stare de arest sau detenţie, administraţia locului de arest ori detenţie are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru respectarea drepturilor acestuia (art. 33 alin 2 din Legea nr. 51/1995, republicată)
f.
Dreptul la sediul profesional.
Avocatul care profesează individual, cabinetele asociate, societatea civilă profesională şi societatea civilă profesională cu răspundere limitată au dreptul la sediu profesional în circumscripţia baroului în care sunt înscrişi şi la sedii secundare în alt barou din ţară sau din străinătate unde sunt luaţi în evidenţă.52 50
Prevederile art. 137 alin 6, care instituie ca „instanţă de ultim grad” Consiliul U.N.B.R., sunt în contradicţie cu prevederile art.21 alin. 1 şi 2 din Constituţia României: „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”. 51 În acest sens, a se vedea dispoziţiile art. 75 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată. 52 În acest sens, a se vedea, art. 35 din Legea nr. 51/1995, republicată..
26
Potrivit art. 210 alin.2 din Statutul profesiei, avocatul deşi exercită profesia la sediul principal, la sediile secundare, precum şi la biroul sau birourile birourile de lucru avizate avizate de consiliul baroului. Consiliul baroului poate aproba deschiderea unuia sau mai multor birouri de lucru în orice localitate din circumscripţia sa. Înfiinţarea de sedii secundare se aprobă, la cererea avocatului solicitant, de către consiliul baroului în circumscripţia căruia urmează să se deschidă sediul secundar. Cererea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: - forma de exercitare a profesiei; - adresa sediului secundar; - motivul deschiderii sediului; - avocaţii care îşi vor desfăşura activitatea la sediul secundar şi vechimea acestora în profesie. Decizia de aprobare a cererii de înfiinţare a sediului secundar se comunică baroului de la sediul principal. În cazul respingerii cererii de înfiinţare a sediului secundar, decizia consiliului baroului poate fi atacată la Consiliul U.N.B.R., U.N.B.R., în termen de 15 zile de la comunicare. În cazul aprobării cererii de înfiinţare a sediului secundar avocatul respectiv are obligaţia de a achita taxa de înscriere şi contribuţia la bugetul baroului pe raza căruia funcţionează sediul secundar, separat de taxele plătite la baroul la care îşi are sediul principal.53 Totuşi, contribuţia la fondul Casei de Asigurări a Avocaţilor se achită de fiecare membru al Casei de Asigurări a Avocaţilor la filiala Casei de pe lângă baroul la care este înscris sediul principal.
g. Drep Dreptu tull la ocr ocrot otir iree lega legală lă.. Potrivit prevederilor art. 37 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, „în exercitarea profesiei avocaţii sunt ocrotiţi de lege”. Cu toate acestea, avocaţii nu sunt şi nici nu pot fi asimilaţi funcţionarului public sau altui salariat. Deşi această prevedere expresă a legii, este fără echivoc, sub aspectul unor drepturi sociale, totuşi avocatul este asimilat cu o persoană încadrată în muncă. Astfel, art. 32 alin. 3 din Legea nr. 51/1995, republicată, precizează că „timpul servit în avocatură este considerat vechime în muncă”. În exercitarea profesiei lor, avocaţii beneficiază de ocrotire legală. În acest sens, art. 37 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, republicată prevede că „insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşite împotriva avocatului în timpul exercitării profesiei şi în legătură cu aceasta se pedepsesc cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”. Lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite împotriva avocatului, în timpul exercitării profesiei şi în legătură cu aceasta, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. 54 Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate, iar pentru faptele de lovire şi alte violenţe, şi din oficiu. Retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Pe de altă parte, avocatul trebuie să respecte solemnitatea şedinţei de judecată, să nu folosească cuvinte sau expresii de natură a aduce atingere autorităţii, demnităţii şi onoarei completului de judecată, procurorului, celorlalţi avocaţi şi părţilor ori reprezentanţilor acestora din proces (art. 37 alin. 5 din Legea nr. 51/1995, republicată). Nerespectarea de către avocat a acestor prevederi legale constituie abatere disciplinară gravă şi poate atrage răspunderea disciplinară, răspunderea penală sau civilă, după caz. În fine, avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie, dacă susţinerile sunt în legătură cu apărarea în acea cauză şi sunt necesare stabilirii adevărului.
C.
Îndatoririle avocatului.
Profesia de avocat are la bază o serie de principii fundamentale fundamentale care se constituie în totalitatea lor în tot atâtea îndatoriri pe care avocatul le are faţă de clientul său. În exercitarea profesiei avocatul se bucură de libertate şi independenţă, însă trebuie să-şi desfăşoare activitatea cu demnitate, conştiinciozitate, cu delicateţe şi loialitate, cu onoare şi umanism, cu probitate profesională şi tact. Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (republicată), la art. 38-46 reglementează îndatoririle avocatului, reglementare ce constituie o garanţie că profesia de avocat se exercită în cele mai bune condiţii şi că are o înrâurire benefică asupra realizării justiţiei în condiţiile legii. În acest context, vom prezenta în continuare, principalele îndatoriri ce revin avocatului potrivit legii de organizare şi exercitare a profesiei de avocat avocat şi respectiv respectiv Statutului profesiei. profesiei.
a. Studierea cu temeinicie a cauzelor încredinţate. Această îndatorire constituie însăşi obiectul contractului de asistenţă juridică şi este esenţială pentru exercitarea profesiei de avocat. Astfel, potrivit art. 38 din Legea nr. 51/1995, republicată, „avocatul este dator să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredinţate, angajate sau din oficiu, să se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecată sau la organele de urmărire penală ori la alte instituţii, conform mandatului încredinţat, să manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională, să pledeze cu demnitate faţă de judecători şi de părţile din proces, să depună concluzii scrise sau note de şedinţă ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta ori instanţa de judecată dispune în acest sens”. 53
Conform reglementărilor cuprinse în vechiul Statut al profesiei achitarea acestor taxe se efectua numai la baroul unde avocatul îşi avea sediul principal. 54 În acest sens, a se vedea, art. 37 alin. 3 din Legea nr. 51/1995, republicată. republicată.
27
Acest text de lege nu cuprinde numai îndatorirea de a studia cu temeinicie cauzele, ci conţine şi norme de conduită profesională pe care legea le impune avocatului în raport cu instanţa de judecată şi cu părţile din proces. Acest ultim aspect este subliniat şi prin prevederile art. 216 alin. 3 din Statutul profesiei, potrivit cărora „avocatul este obligat să respecte solemnitatea şedinţelor de judecată, să pledeze cu demnitate”. Avocatul nu are dreptul de a folosi expresii care ar putea leza instanţa şi participanţii la proces, atât în şedinţa de judecată, cât şi în afara acesteia. acesteia.
b. Acordarea asistenţei juridice în cauzele în care a fost desemnat din oficiu sau gratuit de către barouri. b arouri. 55 În conformitate cu prevederile art. 39 din Legea nr. 51/1995, republicată, „avocatul este obligat să acorde asistenţă juridică în cauzele în care a fost desemnat din oficiu sau gratuit de către barou”. De asemenea, potrivit art. 217 alin. 1 din Statutul profesiei, prevede că „avocatul are obligaţia să acorde asistenţă juridică obligatorie şi/sau gratuită. Cauzele vor fi repartizate cu precădere avocaţilor stagiari şi tinerilor avocaţi, cu respectarea competenţei profesionale prevăzute de lege” .56 Pe de altă parte, avocaţii pensionari care continuă activitatea nu vor putea fi repartizaţi pentru asistenţa judiciară obligatorie (art. 217 alin.2 din Statutul profesiei). În fine, precizăm că şi avocatul desemnat din oficiu sau gratuit de către barou, are obligaţia de a depune toate diligenţele pentru acordarea asistenţei juridice cu demnitate, conştiinciozitate şi probitate profesională.
c. Depune Depunerea rea de note note de de şedinţă şedinţă sau sau concluz concluzii ii scris scrise. e. Prin prevederile art. 38 din Legea nr. 51/1995, republicată, se instituie obligaţia avocatului avocatului de a depune „concluzii scrise sau note de şedinţă ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta ori instanţa de judecată dispune în acest sens”. Potrivit art. 216 alin. 4 din Statutul profesiei depunerea notelor de şedinţă sau a concluziilor scrise se poate face şi din iniţiativa proprie a avocatului în funcţie de natura sau dificultatea cauzei.
d. Prestarea Prestarea activităţ activităţii ii avocaţial avocaţialee cu cu loial loialitat itate. e. În conformitate cu prevederile art. 44 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, avocatul nu poate asista sau reprezenta părţi cu interese interese contrare contrare în aceeaşi cauză sau în cauze conexe conexe şi nu poate poate pleda împotriva împotriva părţii care le-a consultat consultat mai înainte în legătură legătură cu aspectele litigioase concrete ale pricinii. De asemenea, avocatul nu poate fi ascultat ca martor şi nu poate furniza relaţii nici unei autorităţi sau persoane cu privire la cauza care i-a fost încredinţată, decât dacă are dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă din partea tuturor clienţilor săi interesaţi în cauză. Pe de altă parte, calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de avocat cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreunei părţi în cauză. În acelaşi sens, avocatul nu poate îndeplini funcţia de expert sau de traducător în cauza în care este angajat apărător.
e. Participar Participarea ea avocatului avocatului la activităţ activităţile ile profesio profesionale nale şi la şedinţele şedinţele organelo organelorr de conducere conducere din care face parte. parte. Avocatul are obligaţia de a participa la toate şedinţele convocate de consiliul baroului, la activităţile profesionale şi la şedinţele organelor de conducere din care face parte (art. 41 din Legea nr. 51/1995, republicată). În cazul absentării în mod repetat şi nejustificat, avocatul săvârşeşte săvârşeşte o abatere disciplinară care va fi sancţionată ca atare. Activităţile profesionale sunt stabilite de Consiliul baroului care are obligaţia de a aduce la cunoştinţa avocaţilor data şi locul desfăşurăr desfăşurării ii acestora acestora atât pe baza unui convocato convocatorr (sub luare de semnătură) semnătură) cât şi prin anunţuri anunţuri afişate la sediile sediile instanţelor instanţelor din circumscripţia baroului respectiv.
f.
Păstr Păstrare areaa secret secretulu uluii profes profesion ional. al.
Avocatul are obligaţia de a păstra secretul profesional. Astfel, Astfel, avocatul nu poate furniza relaţii nici unei autorităţi sau persoane cu privire la cauza care i-a fost încredinţată încredinţată (art. 44 alin. alin. 2 din Legea nr. 51/1995, republicată). republicată). Totuşi, dacă are dezlegarea dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă din partea tuturor clienţilor săi interesaţi în cauză, avocatul poate furniza relaţii cu privire la cauza încredinţată. Secretul profesional vizează toate informaţiile şi datele de orice tip, în orice formă şi orice suport, furnizate avocatului de către client în scopul acordării asistenţei juridice şi în legătură cu care clientul a solicitat păstrarea confidenţialităţii, precum şi orice documente redactate de avocat, care conţin sau se fundamentează pe informaţiile sau datele furnizate de client în scopul acordării asistenţei juridice şi a căror confidenţialitate a fost solicitată de client. 55
Cu privire la asistenţa juridică şi asistenţa judiciară, a se vedea, Teodor Mara, Claudia Mara, „Asistenţa juridică parte esenţială în managementul societăţilor comerciale”, comerciale”, op. cit.,p. 15. 56 Chiar dacă în practică, majoritatea cauzelor cauzelor din oficiu sau gratuite sunt repartizate avocaţilor avocaţilor tineri sau stagiari trebuie să precizăm că normele statutare depăşesc cadrul legislativ stabilit în materie de art. 39 din Legea 51/1995, republicată. Indiferent de motivele avute în vedere la elaborarea art. 217 alin. 1 din Statut (partea finală), de cele mai multe ori procesele se desfăşoară la diferite instanţe şi grade de jurisdicţie, fapt ce atrage imposibilitatea imposibilitatea legală a avocatului stagiar de a acorda asistenţă juridică. Pe de altă parte în perioada de timp acordată asistenţei juridice din oficiu sau gratuite, avocatul stagiar sau tinerii avocaţi nu pot angaja alte cauze care să le aducă un anumit venit, în timp ce avocaţii definitivi şi cu vechime mare în avocatură beneficiază de un „regim special de protecţie” în această materie.
28
Pentru asigurarea secretului profesional, avocatul are obligaţia de a păstra lucrurile numai la sediul profesional sau în spaţiile avizate în acest sens de consiliul baroului. De asemenea, pentru asigurarea secretului profesional, avocatul are obligaţia de a se opune la percheziţionarea domiciliului, a sediului profesional principal, secundar şi al biroului de lucru, precum şi la percheziţia corporală, cu privire la actele actele sau lucrările lucrările cu caracter profesional profesional aflate în în locurile menţionate menţionate mai sus sau a celor aflate aflate asupra sa. În acelaşi sens, trebuie să subliniem că avocatul are obligaţia de a se opune şi la ridicarea înscrisurilor şi bunurilor, a actelor şi lucrărilor cu caracter profesional, dacă procurorul nu are un mandat emis în condiţiile legii. Avocatul nu poate fi ascultat ca martor în cauza care i-a fost încredinţată şi nu poate fi numit ca expert, interpret sau traducător într-o asemenea cauză. Calitatea de martor are întâietate faţă de cea de avocat. Dacă avocatul a fost ascultat ca martor nu mai poate desfăşura nici o activitate profesională în acea cauză (art. 44 alin. 4 din Legea nr. 51/1995, republicată). În fine, potrivit art. 139 alin. 4 din Statutul profesiei, avocatul este obligat să respecte secretul profesional în privinţa strategiilor, tacticilor, şi acţiunilor preconizate şi desfăşurate pentru client.
g. Primirea, Primirea, folosirea folosirea şi şi restituir restituirea ea actelor actelor încred încredinţat inţatee de client. client. Avocatul este obligat să folosească drept mijloc de probă, copii de pe actele care i-au fost încredinţate de client, păstrând actele originale pentru a le prezenta la cererea instanţei. Potrivit art. 43 din Legea nr. 51/1995 (republicată), la cerere, avocatul este obligat să restituie actele ce i s-au încredinţat. Restituirea actelor încredinţate se face persoanei de la care le-a primit, fie la terminarea judecăţii, fie anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti, fie fie după rămânerea rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii hotărârii judecătoreşti. judecătoreşti.
h. Organizar Organizarea ea şi ţinerea ţinerea evidenţ evidenţelor elor impuse impuse de lege. lege. Avocatul este obligat să ţină evidenţele cerute de lege şi de statut cu privire la cauzele în care s-a angajat .De asemenea, trebuie să achite cu regularitate şi la timp taxele şi contribuţiile stabilite pentru formarea bugetului baroului şi a fondurilor Casei de Asigurări a Avocaţilor din România şi ale filialelor (art. 42 din Legea nr. 51/1995, republicată) Aceste evidenţe se referă în principal la: - registrul de evidenţă a contractelor încheiate cu clienţii săi; - registrul de înregistrare a actelor juridice atestate de avocat cu privire la identitatea părţilor, a conţinutului şi a datei actelor; - contractele de asistenţă juridică; evidenţele cerute de legislaţia fiscală.
i.
Alte Alte înda îndator toriri iri esenţi esenţiale ale ale avocat avocatulu uluii
Potrivit prevederilor art. 45 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, avocatul este obligat să poarte robă în faţa instanţelor judecătoreşti. Purtarea robei în afara incintei instanţei judecătoreşti este interzisă, cu excepţia cazurilor în care avocatul este delegat de către organele profesiei să reprezinte baroul sau U.N.B.R. într-o ocazie care impune această ţinută. În cazul în care avocatul este împiedicat de diverse împrejurări să-şi îndeplinească serviciul avocaţial, el este obligat să asigure substituirea sa. Pentru activitatea de substituire, avocatul care preia cauza are dreptul la onorariul corespunzător activităţilor prestate. De asemenea, avocatul nu poate folosi, în mod nemijlocit sau prin persoane interpuse, procedee incompatibile cu demnitatea profesiei în scopul dobândirii clientelei. În acelaşi timp, subliniem că avocatului îi este interzis să folosească mijloace de reclamă sau de publicitate în acelaşi acelaşi scop. scop.57
2.5.10. Activitatea profesională a avocatului. A. Conţinutul Conţinutul activităţ activităţii ii profesional profesionale. e. Activitatea profesională profesională a avocatului, în conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 51/1995, republicată, şi respectiv în baza art. 89-112 din Statutul profesiei, se realizează prin: - consultaţii şi cereri cu caracter juridic; - asistarea şi reprezentarea clienţilor; - atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare; - activităţi de mediere; - activităţi fiduciare; - orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii.
a. Consul Consultaţ taţiil iilee şi cereri cererile le cu caract caracter er juridi juridic. c. Potrivit art. 89 din Statutul profesiei consultaţiile juridice pot fi acordate în scris sau verbal în domenii de interes pentru client. Aceste domenii se referă la : 57
Statutul profesiei de avocat stabileşte mijloacele de publicitate a formelor de exercitare a profesiei, plasarea firmei, dimensiunile acesteia, anunţurile în presa scrisă, etc.
29
- redactarea şi/sau furnizarea către client, prin orice mijloace, după caz, a opiniilor juridice şi informaţiilor cu privire la problematica solicitată a fi analizată; - elaborarea de opinii legale; - elaborarea proiectelor de acte juridice (contracte, convenţii, statute, etc.) şi asistarea clientului la negocierile referitoare la acestea; - elaborarea proiectelor de acte normative; - participarea în calitate de consultant la activitatea organelor deliberative ale unei persoane juridice, în condiţiile legii; - orice alte consultaţii în domeniul juridic. De asemenea, avocatul poate întocmi şi formula în numele şi/sau interesul clientului cereri, notificări, memorii sau petiţii către autorităţi, instituţii şi alte persoane, în scopul ocrotirii şi apărării drepturilor şi intereselor legitime ale acestuia (art. 90 din Statutul profesiei)
b. Asistarea şi reprezentarea clienţilor. Avocatul asigură asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice, a instituţiilor şi a altor persoane juridice, pentru apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice, a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor.58
c. Atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare. Orice act juridic semnat în faţa avocatului, care poartă o încheiere, o rezoluţie, o ştampilă sau un alt mijloc verificabil de atestare a identităţii părţilor, a consimţământului şi a datei actului poate fi prezentat notarului public în vederea autentificării (art. 92 din Statutul profesiei). De asemenea, avocatul are obligaţia de a ţine evidenţa actelor întocmite conform art. 3 alin. 1 lit. c din Legea nr. 51/1995, republicată, şi anume: - actele juridice redactate; - cele referitoare la atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare. Aceste acte trebuie să fie păstrate de avocat în arhiva sa profesională, în ordinea întocmirii lor.
d. Activităţile de mediere. Medierea este o modalitate de soluţionare a conflictelor, alternativă procesului obişnuit sau arbitral, este o negociere asistată de un terţ (mediatorul), este o tehnică consensuală de rezolvare a conflictelor, orientată permanent spre încheierea unei înţelegeri între părţi care au atât interese comune, cât şi divergenţe. Mediatorul propune părţilor, procedura de mediere a soluţiei, iar părţile o pot accepta sau refuza, în scris. Medierea are un caracter voluntar, se bazează pe convenţia sau acordul părţilor de a rezolva o neînţelegere. Acordul de mediere poate fi încheiat sub forma unei clauze contractuale sau sub forma unei convenţii separate. Prin acordul de mediere, părţile pot alege un avocat anume împuternicit cu atribuţii de mediere. În exerciţiul acestei atribuţii de mediere, avocatul are următoarele îndatoriri: - de a informa în legătură cu conflictul şi cu poziţia fiecăreia dintre părţi; - de a informa părţile asupra drepturilor şi obligaţiilor acestora, fiindu-i interzis să dea consultaţii juridice; - de a facilita sau a intermedia comunicarea între părţi; comunicarea nu necesită prezenţa fizică a părţilor, avocatul putând comunica şi separat cu fiecare dintre acestea, cu informarea lor prealabilă; - de a redacta propunerea de soluţie sub forma unei tranzacţii, parţiale sau totale, după caz (art. 94 alin. 2 din Statutul profesiei). În procedura de mediere, părţile pot fi asistate de avocaţi, alţii decât avocatul mediator. Avocatul însărcinat cu medierea trebuie să fie imparţial şi neutru în activitatea sa; trebuie să faciliteze comunicarea între părţi; este obligat să păstreze confidenţialitatea asupra dezbaterilor şi asupra informaţiilor obţinute în procesul de mediere.
e. Activităţile fiduciare. Avocatul are dreptul de a desfăşura activităţi fiduciare, în numele şi pe seama clientului, cu respectarea legii şi Statutului profesiei. Activităţile fiduciare exercitate de avocat pot consta în: - primirea în depozit de fonduri financiare şi bunuri rezultate din valorificarea de titluri executorii după finalizarea unui litigiu, a unei medieri, a procedurii succesorale sau a lichidării unui patrimoniu, în numele şi pe seama clientului; - plasarea şi valorificarea, în numele şi pe seama clientului, a fondurilor financiare şi a bunurilor încredinţate; - administrarea, în numele şi pe seama clientului, a fondurilor şi a valorilor în care acestea au fost plasate. În exercitarea activităţilor fiduciare avocatul are obligaţia de: - a respecta întocmai limitele şi durata mandatului încredinţat, expres prevăzut în contractul de asistenţă juridică special încheiat; 58
Cu privire la asistare şi reprezentare, a se vedea, Teodor Mara, Claudia Mara, op. cit.p. 10-19.
30
- de a acţiona cu bună credinţă, profesionalism şi diligenţa unui bun proprietar, fără să se abată de la regulile specifice activităţii profesionale; - de a administra afacerile încredinţate în interesul exclusiv al clientului; - de a nu influenţa clientul, direct sau indirect, în scopul de a obţine beneficii proprii, în afara onorariului de avocat; - de a informa corect şi cu promptitudine clientul cu privire la executarea mandatului fiduciar şi a rezultatelor obţinute. În executarea mandatului avocatul poate să desfăşoare activităţi de consultanţă; operaţiuni de conservare a substanţei şi valorii fondurilor financiare şi bunurilor încredinţate; operaţiuni de plasare a fondurilor active mobiliare şi imobiliare; activităţi conexe precum ar fi completarea declaraţiilor de impozit şi plata acestora; orice operaţiuni în numerar privind plăţi, încasări, efectuări de depozite bancare, compensări, rambursări impuse de natura activităţii încredinţate. De asemenea, avocatul are obligaţia de a deschide pentru fiecare client pentru care desfăşoară activităţi fiduciare un cont la o bancă reputată (cont fiduciar) destinat depozitării de fonduri fiduciare. Prin fonduri fiduciare, în acest context, se înţelege orice sumă primită de către avocat, cu titlu de fond iniţial sau rezultată din valorificarea acestuia sau a bunurilor încredinţate. Este bine de reţinut, că în contul fiduciar nu pot fi depozitate alte sume decât fonduri fiduciare. Plăţile legate de activităţile fiduciare efectuate pentru acelaşi client se vor efectua numai din contul fiduciar, iar încasările rezultate din activităţile fiduciare vor fi colectate în contul fiduciar al clientului respectiv. Există situaţii în care avocatul poate retrage sau autoriza retragerea fondurilor fiduciare din contul fiduciar, precum şi a instrumenta efectuarea de plăţi din acesta doar în următoarele situaţii: - pentru efectuarea de plasamente sau cheltuieli în condiţiile şi limitele mandatului fiduciar; - la instrucţiunea expresă a clientului, dar cu posibilitatea reţinerii contravalorii onorariilor agreate pentru activităţile fiduciare; - în baza unei hotărâri judecătoreşti; - în baza contractului de asistenţă juridică, pentru încasarea onorariilor legate de activităţile fiduciare desfăşurate; - în cazul în care este în curs o procedură execuţională privind bunurile sau fondurile administrate. În fine, avocatul are obligaţia de a păstra cel puţin un registru sau un sistem echivalent de înregistrare care să arate separat, pentru fiecare client pentru care a desfăşurat activităţi fiduciare următoarele: - identitatea clientului pe seama căruia fondurile şi/sau bunurile sunt primite şi/sau administrate; - un inventar al bunurilor primite, respectiv rambursate şi valoarea fondurilor primite şi rambursate, precum şi data primirii şi sursa fondurilor şi bunurilor şi data rambursării acestora sau al rezultatului administrării şi valorificarea acestora; - operaţiunile fiduciare efectuate cu indicarea datei, părţilor, valorii şi timpului operaţiunii. Înregistrarea fiecărei tranzacţii fiduciare trebuie să fie făcută cu promptitudine de către avocat, dar nu mai târziu de 3 zile de la efectuarea lor. Evidenţele legate de activităţile fiduciare se păstrează pe o perioadă de cel puţin 10 ani. Această obligaţie revine avocatului în baza art. 108 din Statutul profesiei.
B. Relaţiile dintre avocat şi client. a. Principiile şi regulile de bază ale relaţiei dintre avocat şi client. Relaţiile dintre avocat şi client îşi au temeiul în contractul de asistenţă juridică, încheiat în formă scrisă. Atât forma, conţinutul precum şi efectele contractului de asistenţă juridică, în esenţă sunt următoarele: - avocatul poate acţiona numai în limitele contractului încheiat cu clientul său, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege; - în exercitarea profesiei avocatul este independent; - apărarea libertăţilor, drepturilor şi intereselor legitime ale clientului să se realizeze cu diligenţa „unui bun profesionist”; - confidenţialitatea şi secretul profesional; - abţinerea în cazul intervenirii unui conflict de interese, când secretul profesional riscă să fie violat sau când independenţa riscă să fie ştirbită; - consilierea clientului privind posibilitatea soluţionării unui conflict pe cale amiabilă, pentru a asigura protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale acestuia; - caracterul permanent al obligaţiei avocatului de a se asigura de răspundere civilă; - verificarea identităţii exacte a clientului ori a persoanei care încredinţează cazul avocatului; - retragerea avocatului din cauză când se suspectează în mod serios că operaţia juridică la care participă ar avea drept rezultat o spălare de bani şi când clientul nu înţelege să renunţe la operaţia în sine; - acordarea de sfaturi clientului cu promptitudine, cu corectitudine, cu conştiinciozitate şi diligenţă. Menţionăm că întreaga activitate a avocatului nu poate fi motivată decât în interesul clientului, în limitele legii, ale Statutului profesiei şi ale Codului deontologic.
b. Contractul de asistenţă juridică. Contractul de asistenţă juridică este încheiat în formă scrisă. Această condiţie este cerută „ad probationem”. În acest sens, el trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de lege pentru încheierea valabilă a unei convenţii. Conţinutul dobândeşte dată certă prin înregistrarea sa în registrul oficial de evidenţă al avocatului, indiferent de modalitatea în care a fost încheiat. Ţinându-se seama de condiţiile de fond şi formă necesare pentru valabilitatea contractului de asistenţă juridică pot fi evidenţiate următoarele trăsături esenţiale:
31
- contractul de asistenţă juridică se poate încheia şi prin orice mijloc de comunicare la distanţă, care poate reproduce legal semnăturile părţilor (în acest caz, data încheierii contractului este data la care avocatul a luat cunoştinţă de semnarea contractului de către client); - contractul de asistenţă juridică poate lua forma unei scrisori de angajament care să ridice raporturile juridice dintre avocat şi destinatarul scrisorii (inclusiv,serviciile avocaţionale şi onorariul) semnată de avocat şi transmisă clientului; - semnarea scrisorii de angajament sub orice menţiune expresă de accept a conţinutului scrisorii, aceasta dobândeşte valoarea unui contract de asistenţă juridică; - contractul de asistenţă juridică, poate fi încheiat, în mod excepţional, şi în formă verbală în faţa unei autorităţi sau a oricăror persoane fizice sau juridice cu condiţia ca acestea să ateste că au fost de faţă la exprimarea acordului de voinţă dintre avocat şi client. - avocatul şi clientul pot conveni ca o terţă persoană să fie beneficiarul serviciilor avocaţiale stabilite prin contract, dacă terţul acceptă (chiar şi tacit) încheierea contractului în astfel de condiţii. Contractul de asistenţă juridică fiind încheiat în formă scrisă, „ad probationem”, avocatul are obligaţia de a ţine o evidenţă strictă a tuturor contractelor de asistenţă juridică într-un registru special, iar în arhiva sa se va păstra câte un exemplar al fiecărui contract şi un duplicat sau o copie după orice împuternicire de reprezentare primită în executarea contractelor. În conformitate cu prevederile art. 127 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat, contractul de asistenţă juridică trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele elemente: - datele de identificare ale formei de exercitare a profesiei, denumirea, sediul profesional şi reprezentantul acesteia; - datele de identificare ale clientului: se indică persoana reprezentantului legal, precum şi mandatarul clientului, dacă este cazul; - obiectul contractului, care poate fi limitat la una sau mai multe dintre activităţile prevăzute la art. 3 din Legea 51/1995, republicată, sau poate avea caracter general, dând dreptul avocatului la acte de administrare şi conservare a patrimoniului clientului; - onorariul; - atestarea identităţii clientului sau a reprezentantului acestuia; - modul de soluţionare a litigiilor între avocat şi client; - semnăturile părţilor. Lipsa acestor elemente atrage nevalabilitatea contractului dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi altfel remediată. Statutul profesiei (art. 128) prevede că părţile pot modifica contractul de asistenţă juridică, cu respectarea dispoziţiilor legii şi statutului. Contractul de asistenţă juridică prevede în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţială. În lipsa unor prevederi contrare, avocatul este împuternicit să efectueze orice act specific profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului. Pentru activităţile expres prevăzute în obiectul contractului de asistenţă juridică, acesta reprezintă un mandat special, în puterea căruia avocatul poate încheia, sub semnătură privată sau în formă autentică, acte de conservare, administrare sau dispoziţie, în numele şi pe seama clientului. Contractul de asistenţă juridică după învestirea cu formulă executorie, în condiţiile legii, constituie titlu executoriu cu privire la restanţele din onorariu şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul clientului. Procedura de executare, potrivit prevederilor art. 129 alin. 2 din Statutul profesiei, este cea prevăzută de dispoziţiile Codului de procedură civilă. Întrucât problema onorariilor a fost analizată în cuprinsul acestui capitol referitor la drepturile avocatului, facem trimiterea la acest capitol, pentru detalii.
c. Efectele contractului de asistenţă juridică. Statutul profesiei de avocat la art. 138-154 reglementează efectele contractului de asistenţă juridică. Astfel, principalele efecte ale contractului de asistenţă juridică, sunt următoarele: - avocatul în cazul în care se angajează să asiste şi să reprezinte un client într-o procedură legală, îşi asumă obligaţii de diligenţă; - avocatul trebuie să reprezinte clientul cu competenţă profesională prin folosirea cunoştinţelor juridice adecvate, abilităţilor practice specifice şi prin pregătirea necesară pentru asistarea sau reprezentarea concretă a clientului; - avocatul are obligaţia de a se abţine ori de câte ori nu poate acorda o asistenţă şi reprezentare competente; - asistarea şi reprezentarea clientului, impun diligenţă profesională adecvată, pregătirea temeinică a cauzelor, dosarelor, proiectelor, cu promptitudine, potrivit naturii cazului, experienţei şi crezului său profesional; - competenţa profesională adecvată presupune analiza şi cercetarea atentă a împrejurărilor de fapt, a aspectelor legale ale problemelor juridice incidente la situaţia de fapt, pregătirea adecvată şi adaptarea permanentă a strategiei, tacticilor, tehnicilor şi metodelor specifice în raport cu evoluţia cauzei în care avocatul este angajat; - avocatul îşi va reprezenta clientul cu diligenţa unui bun profesionist, în limitele legii; - avocatul este obligat să respecte secretul profesional în privinţa strategiilor, tacticilor şi acţiunilor preconizate şi desfăşurate pentru client; - neglijarea cauzelor clientului, absenţa nejustificată în mod repetat, fără asigurarea unei substituiri legale şi competente cu acordul prealabil al clientului, constituie abatere disciplinară; - avocatul va trata cu respect şi curtoazie orice persoană implicată în procedurile legale în care asistă sau reprezintă clientul şi se va abţine de la metode şicanatorii şi prejudiciabile pentru terţe părţi; - în activitatea de consiliere, avocatul va acţiona cu tact şi răbdare pentru a înfăţişa şi a explica clientului toate aspectele cazului în care asistă sau îl reprezintă pe client;
32
- avocatul se va consulta cu clientul pentru a stabili scopul, modalităţile şi finalitatea consilierii, precum şi soluţiile tehnice pe care le va urma pentru a realiza, când este cazul, asistenţa şi reprezentarea clientului; - avocatul va respecta opţiunile clientului în ceea ce priveşte scopul şi finalitatea asistenţei şi reprezentării, fără a abdica de la independenţă şi crezul său profesional; - ori de câte ori clientul propune un demers asupra căruia avocatul apreciază că va avea consecinţe legale negative, avocatul va atenţiona clientul cu privire la consecinţe sau, după caz, va putea denunţa contractul de asistenţă juridică; - avocatul va oferi clientului o opinie legală, onestă cu privire la consecinţele de fapt şi juridice ale cazului investigat, în limitele informaţiilor furnizate de client; - avocatul este obligat a se abţine de la asistarea şi sfătuirea conştientă a unui client în activităţi infracţionale; - avocatul are obligaţia de a informa clientul în legătură cu situaţia curentă a asistenţei şi reprezentării şi de a răspunde cu promptitudine oricăror solicitări de informare din partea clientului; - avocatul este obligat să comunice clientului informaţiile pe care le deţine în legătură cu cazul acestuia chiar şi în situaţia în care comunicarea lor ar contraveni interesului său personal; - avocatul va ţine distinct evidenţa bunurilor aparţinând clienţilor săi sau unor terţe părţi, care i-au fost încredinţate în legătură cu exercitarea profesiei; - contractul de asistenţă juridică, în afara cazurilor prevăzute de lege şi părţi, încetează prin renunţarea unilaterală a clientului sau, după caz, a avocatului.; - în caz de încetare a mandatului, avocatul are obligaţia să ia măsuri potrivite, în timp util, pentru apărarea intereselor clientului, cum ar fi: notificarea acestuia, acordarea unui timp suficient clientului pentru a-şi angaja un alt avocat, predarea documentelor şi a bunurilor la care clientul este îndreptăţit şi înştiinţarea organelor judiciare.
C. Asistenţa judiciară. În conformitate cu prevederile art. 68 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, baroul asigură asistenţa judiciară în toate cazurile în care apărarea este obligatorie potrivit legii, precum şi la cererea instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a organelor administraţiei publice locale în cazurile în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în imposibilitate vădită de a plăti onorariul. Dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârziere, decanul baroului poate aproba acordarea de asistenţă gratuită. Asistenţa judiciară este coordonată de către un membru al consiliului baroului. Consiliul baroului desemnează un responsabil dintre avocaţii definitivi pentru fiecare localitate în care funcţionează o instanţă de judecată. În cauzele în care asistenţa judiciară este acordată din oficiu la cererea instanţelor de judecată sau a organelor de urmărire penală, plata onorariilor se face din fondurile Ministerului Justiţiei. În cazurile în care asistenţa judiciară este acordată din oficiu la cererea organelor administraţiei publice, plata onorariilor se face din fondurile acestor organe (art. 69 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 51/1995, republicată). Când prin legi speciale sunt apărate unele categorii de persoane, cheltuielile suportate de barou pentru organizarea apărării gratuite vor fi desocotite cu autorităţile şi instituţiile competente prin aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 69 din Legea nr. 51/1995, republicată. Desemnarea avocatului care acordă asistenţă juridică este atributul decanului baroului. Obligaţiile avocatului desemnat să acorde asistenţă judiciară obligatorie încetează în momentul în care în cauză se prezintă un avocat ales. Avocatul care acordă asistenţă judiciară obligatorie are dreptul de a încasa onorariul potrivit tarifelor stabilite de comun acord de Ministerul Justiţiei şi U.N.B.R, în raport cu natura şi dificultatea cauzelor. Dacă se face dovada îmbunătăţirii stării materiale reale a părţii care a beneficiat de asistenţă judiciară gratuită, aceasta poate fi retrasă de către decanul baroului. Ameliorarea stării materiale trebuie să fie de natură a permite plata onorariului. În cazul în care în mod ilicit s-a obţinut asistenţă judiciară gratuită partea care a beneficiat de aceasta urmează a suporta renumeraţia (onorariul) cuvenită avocatului.
D. Relaţiile dintre avocaţi. Relaţiile dintre avocaţi se bazează pe încredere, respect reciproc şi se impun printr-un comportament adecvat pentru menţinerea reputaţiei profesiei. În acest spirit, avocatul nu poate comunica autorităţilor jurisdicţionale acte, note sau alte documente, fără ca ele să nu fi fost comunicate şi avocatului părţii adverse, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. Avocatul nu trebuie, în nici o împrejurare, să prezinte cu bună ştiinţă o informaţie falsă ori să inducă în eroare alţi avocaţi. Pe de altă parte, avocatul nu poate nici să pretindă, dar nici să accepte din partea unui alt avocat (sau terţ) un onorariu, un comision sau vreo altă compensaţie pentru faptul că a recomandat un avocat unui client sau că a trimis un client la un avocat. De asemenea, avocatul nu poate vărsa nimănui un onorariu, un comision şi nici vreo altă compensaţie în contrapartidă pentru că i-a fost procurat un caz. Exercitarea activităţii avocaţiale are la bază buna-credinţă, cinstea, respectarea intereselor clienţilor şi a cerinţelor loiale. Dimpotrivă, orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea avocaţială constituie concurenţă profesională neloială. Reprezintă acte sau fapte contrare uzanţelor cinstite, de pildă, utilizarea unor mijloace nelegale sau frauduloase pentru a elimina de pe piaţă sau a afecta poziţia avocaţilor concurenţi pe piaţă. Potrivit art. 165 din Statutul profesiei, este interzisă concurenţa neloială săvârşită prin: - racolarea de personal, respectiv oferta agresivă de angajare a avocaţilor asociaţi, colaboratori sau salarizaţi;
33
- racolarea clientelei, personal sau prin intermediul altor persoane; - divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unor informaţii confidenţiale, de către un avocat sau colaboratori, fără consimţământul deţinătorului legitim şi într-un mod contrar uzanţelor cinstite; - încheierea de contracte prin care un avocat asigură serviciile sale unui client în mod avantajos, fie pentru a concura cu ceilalţi avocaţi prin preţuri reduse, fie pentru a determina clientul să racoleze şi alţi clienţi pentru avocatul în cauză; - comunicarea sau răspândirea în public de către un avocat, de afirmaţii asupra firmei sale sau activităţii acesteia, menite să inducă în eroare şi să îi creeze o situaţie de favoare în dauna unor concurenţi; - comunicarea (chiar confidenţială) sau răspândirea de către un avocat de afirmaţii mincinoase relative la un concurent sau asupra serviciilor sale, afirmaţii să dăuneze bunului mers al activităţii avocatului concurent; - oferirea, promiterea sau acordarea de daruri ori de alte avantaje asociatului, colaboratorului sau salariatului unui avocat pentru ca aceştia să divulge informaţii confidenţiale, pentru a cunoaşte sau folosi clientela concurentului ori pentru a obţine un folos pentru sine. Săvârşirea faptelor de concurenţă neloială, expuse mai sus, constituie abatere disciplinară gravă pentru avocaţii participanţi.
E. Răspunderea juridică a avocaţilor. În conformitate cu prevederile art. 70-74 din Legea nr. 51/1995, republicată, este reglementată în mod expres numai răspunderea disciplinară a avocatului. Cum această lege nu reglementează răspunderea civilă sau penală a avocatului, nu se poate trage concluzia potrivit căreia avocatul n-ar răspunde penal şi civil. În cele ce urmează vom face câteva precizări cu privire la răspunderea penală, civilă şi disciplinară a avocatului.
a. Răspunderea penală a avocatului. Dina analiza textelor Legii avocaturii şi ale Statutului profesiei, nerespectarea obligaţiilor de către avocat poate duce la angajarea răspunderii penale a acestuia în legătură cu activitatea sa profesională. În acest sens, sunt dispoziţiile art. 37 alin. 5 din Legea nr. 51/1995, republicată, care prevede că „avocatul este obligat să respecte solemnitatea şedinţelor de judecată şi să nu folosească expresii jignitoare faţă de completul de judecată, faţă de ceilalţi avocaţi sau faţă de părţile din proces”. Încălcarea acestor dispoziţii poate antrena răspunderea disciplinară fiind considerată abatere disciplinară gravă, dar nu exclude şi răspunderea penală. a avocatului, după caz. Pe de altă parte, reţinem că „avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în faţa instanţei de judecată sau a altor organe, dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea şi sunt necesare stabilirii adevărului (art. 37 alin. 6 din Legea nr. 51/1995, republicată). În fine, amintim că avocatul poate săvârşi în exercitarea profesiei sale şi alte infracţiuni, de pildă: infracţiunile de fals şi uz de fals, încercarea de a determina mărturia mincinoasă, darea şi luarea de mită, precum şi multe altele. În cazul săvârşirii unor astfel de infracţiuni, potrivit prevederilor art. 13 lit. a din Legea nr. 51/1995, republicată, este nedemn a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei.
b. Răspunderea civilă a avocatului. Legea nr. 51/1995, republicată reglementează răspunderea civilă a avocatului. În exercitarea profesiei sale, avocatul poate săvârşi fapte care pot atrage răspunderea civilă, în cazul prejudicierii părţilor din proces. Iată şi câteva exemple, care pot întării principiul angajării răspunderii civile a avocatului: - absenţa avocatului la proces, deşi a încheiat valabil un contract de asistenţă juridică; - prescrierea dreptului la acţiune din cauza nedepunerii (introducerii) la termen a cererii de chemare în judecată; - îndeplinirea cu rea-credinţă a unor acte procedurale. Cu toate acestea, antrenarea răspunderii civile a avocatului are loc numai în conformitate cu principiile dreptului comun. În legislaţia unor ţări precum Germania, răspunderea civilă este antrenată şi în cazul necunoaşterii jurisprudenţei Curţii federale de către avocat, iar în Italia avocatul răspunde numai în caz de greşeală gravă. 59 În concluzie, răspunderea civilă a avocatului se angajează în conformitate cu prevederile dreptului comun în materie. În acelaşi timp, subliniem că răspunderea avocatului nu operează automat prin simplul fapt al pierderii procesului. Obligaţiile avocatului sunt asumate în concordanţă cu prevederile contractului de asistenţă juridică şi sunt obligaţii de mijloace. Avocatul depune toate diligenţele pentru o reprezentare în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Aşadar, obligaţiile avocatului nu sunt obligaţii de rezultat. În literatura de specialitate s-a apreciat că ar fi utilă şi în cazul avocaţilor, instituirea obligaţiei de a încheia o obligaţie de răspundere profesională, aşa cum este reglementată în cazul notarilor publici. 60 În conformitate cu prevederile art. 40 din Legea nr. 59 60
În acest sens, a se vedea, Teodor Mara, op.cit p. 106. În acest sens, a se vedea propunerile de „lege ferenda” în: I.Leş, op.cit.p. 196; T.Mara, op.cit.p.107.
34
51/1995, republicată, iată că obligaţia avocatului de a se asigura pentru răspunderea profesională şi-a dobândit în timp reglementarea legală necesară şi în cazul exercitării acestei profesii liberale. Aceasta reprezintă încă o dovadă că opiniile specialiştilor şi-au atins scopul în bătălia pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor legitime ale oricărei persoane. De asemenea, potrivit art. 124 alin. 1 din Statutul profesiei, avocatul este obligat să se asigure de răspundere profesională. Obligaţia de asigurare de răspundere civilă este permanentă. Suma asigurată nu poate fi mai mică decât cea prevăzută în Statutul profesiei. Prin contractul de asistenţă juridică, părţile pot stabili limitele răspunderii avocatului. Clauzele de exonerare de răspundere profesională „sunt socotite nescrise”. Această expresie trebuie înţeleasă că asemenea clauze sunt nule de drept, deci sancţionate cu nulitatea absolută sau că ele nu produc efecte juridice. În fine, potrivit art. 218 alin. 1 din Statutul profesiei avocatul are obligaţia să se asigure pentru răspundere profesională, în temeiul art. 40 din Legea nr. 51/1995, republicată. Prin răspundere profesională, în temeiul art. 218 alin. 2 din Statutul profesiei, se înţelege „acoperirea daunelor efective suferite de client şi rezultate din exercitarea profesiei cu nerespectarea prevederilor legii, ale prezentului statut şi ale regulilor deontologice”.
c. Răspunderea disciplinară a avocatului. Legea nr. 51/1995, republicată, prin dispoziţiile art. 70 alin. 1 prevede că „avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi sau ale statutului, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătura cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei”. Răspunderea disciplinară a avocatului este angajată numai dacă avocatul săvârşeşte fapta cu vinovăţie şi este de natură a prejudicia, „onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei”. Sesizarea consiliului baroului pentru faptele comise de orice avocat se face în scris de către avocatul care conduce asistenţa judiciară de pe lângă fiecare instanţă. De asemenea, instanţele judecătoreşti şi parchetele Ministerului Public sunt obligate să înainteze consiliului baroului orice plângere făcută împotriva unui avocat şi să-l înştiinţeze despre orice acţiune de urmărire penală sau de judecată pornită împotriva unui avocat. Anchetarea abaterii şi exercitarea acţiunii disciplinare sunt de competenţa consiliului baroului. În cazul săvârşirii abaterii disciplinare de către decanii barourilor şi membrii Consiliului U.N.B.R., anchetarea abaterii şi exercitarea acţiunii disciplinare, sunt de competenţa U.N.B.R. În acest caz persoana anchetată sau trimisă în judecată disciplinară nu participă la luarea hotărârii. Membrii comisiei permanente care sunt anchetaţi nu pot participa la dezbaterile privind luarea deciziei de exercitare a acţiunii disciplinare. În toate cazurile acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârşirii abaterii. Organele de jurisdicţie disciplinară sunt organizate la nivelul fiecărui barou şi respectiv în cadrul U.N.B.R., după cum urmează: 1.Comisia de disciplină, care este organizată şi funcţionează în cadrul fiecărui barou, judecă în primă instanţă abaterile disciplinare săvârşite de avocaţii din acel barou, în complet format din 3 membrii; 2.Comisia centrală de disciplină, care este organizată şi funcţionează în cadrul U.N.B.R., care judecă: ca instanţă de fond, în complet de 3 membrii, abaterile disciplinare săvârşite de membrii Consiliului U.N.B.R. şi de decanii barourilor; în contestaţie, în complet format din 5 membrii, potrivit prevederilor Statutului profesiei. 3. Consiliul U.N.B.R., ca instanţă de fond, judecă recursul declarat împotriva deciziei disciplinare a Comisiei centrale de disciplină. Ca instanţă disciplinară este constituit în plenul său, în afară de persoana implicată în cauză. Potrivit prevederilor art. 72 alin. 4, împotriva hotărârilor pronunţate, în contestaţie şi în recurs de Consiliul U.N.B.R, partea interesată poate declara recurs la secţia de contencios a Curţii de Apel Bucureşti, a cărei hotărâre este definitivă şi irevocabilă. Procedura judecării abaterilor disciplinare este stabilită de Statutul profesiei şi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă. Sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate avocaţilor în conformitate cu prevederile Legii nr. 51/1995, republicată, sunt următoarele: - mustrarea; - avertismentul; - amenda de la 500000 lei la 5000000 lei, care se face venit la bugetul baroului; 61 - interdicţia de a exercita profesia pe o perioadă de o lună la un an; - excluderea din profesie. În perioada interdicţiei de a exercita profesia, avocatul nu poate presta sub nici o formă asistenţa juridică, nu poate face uz de calitatea de avocat şi nu poate participa la activitatea organelor profesiei. Împotriva deciziei disciplinare persoana interesată, decanul baroului şi preşedintele Uniunii pot declara recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.
61
Amenda se actualizează periodic de către Consiliul U.N.B.R, în funcţie de rata inflaţiei. Plata amenzii se face în 30 de zile din data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea amenzii în acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei, până la achitarea sumei..
35
În cazul săvârşirii de abateri disciplinare evidente şi grave, instanţa disciplinară poate lua măsura suspendării avocatului din exerciţiul profesiei până la judecarea definitivă a cauzei. În acest caz, împotriva încheierii prin care s-a luat măsura suspendării se poate declara recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul este suspensiv de executare şi se va soluţiona de urgenţă.
2.5.11. Organele profesiei de avocat. A. Consideraţii generale. Profesia de avocat este o profesie liberală, organizată pe baza principiului autonomiei şi se exercită numai în limitele competenţelor prevăzute de Legea nr. 51/1995, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (republicată). Organele de conducere ale profesiei de avocat sunt alese numai prin vot secret. Pe de altă parte, organele de conducere colegiale iau hotărâri numai prin vot deschis. Atât deliberările cât şi votul constituie un secret profesional. Structura organizatorică a profesiei de avocat o reprezintă: - baroul la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti; - Uniunea Naţională a Barourilor din România (denumită prescurtat U.N.B.R.), la nivel central. Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise, iar actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept.
B. Baroul. Potrivit art. 48 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, baroul este constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti. Sediul baroului este în oraşul de reşedinţă al judeţului şi respectiv în municipiul Bucureşti. Baroul are personalitate juridică, patrimoniu şi buget proprii. Organele de conducere ale baroului sunt: - adunarea generală; - consiliul baroului; - decanul. În cadrul baroului se constituie şi funcţionează: - comisia de cenzori - comisia de disciplină.
a. Adunarea generală. În conformitate cu prevederile art. 50 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, adunarea generală este formată din toţi avocaţii înscrişi în Tabloul baroului cu drept de exercitare a profesiei. Adunarea generală a baroului poate fi: - ordinară; - extraordinară. La şedinţele adunării generale au dreptul să participe avocaţii care sunt înscrişi în Tabloul baroului, cu drept de exercitare a profesiei, care au achitat la zi taxele şi contribuţiile prevăzute de lege şi nu se află în situaţii ce atrag incompatibilitatea ori suspendarea dreptului de exerciţiu al profesiei sau după caz, nu se află în executarea unei sancţiuni disciplinare. Adunarea generală ordinară se întruneşte anual, în primul trimestru la o dată ce se stabileşte de către Consiliul baroului în prima şedinţă din luna ianuarie a fiecărui an. Adunarea generală extraordinară poate fi convocată de comisia de cenzori a baroului, precum şi la cererea a peste o treime din totalul membrilor baroului. Adunarea generală este legal constituită cu participarea majorităţii avocaţilor care au dreptul de a participa la adunarea generală. Hotărârile adunării generale se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea prevede alt cvorum de şedinţă şi de vot. Adunarea generală a baroului adoptă hotărâri care sunt obligatorii pentru toţi membrii baroului, în condiţiile legii şi Statutului profesiei. De asemenea, adunarea generală, poate adopta rezoluţii şi moţiuni. Adunarea generală a baroului are următoarele competenţe: stabileşte măsuri pentru exercitarea profesiei în baroul respectiv, în limitele legii şi ale statutului; alege şi revocă decanul, membrii consiliului, membrii comisiei de cenzori şi pe cei ai comisiei de disciplină. Decanul este ales pentru un mandat de 4 ani şi poate fi reales o singură dată. Decanul se alege dintre avocaţii cu o vechime de minimum 8 ani în profesie; alege delegaţii baroului la Congresul avocaţilor; aprobă proiectul de buget al baroului şi dă descărcare Consiliului cu privire la activitatea şi gestiunea sa.
b. Consiliul baroului.
36
Consiliul baroului este format din 5 până la 15 membri, avocaţi definitivi cu o vechime neîntreruptă în profesie de cel puţin 8 ani. Decanul şi prodecanul se includ în acest număr. Alegerea consiliului baroului se face pentru o perioadă de 4 ani. Numărul consilierilor este proporţional cu numărul membrilor baroului înscrişi în tablou, după cum urmează: 5 consilieri pentru barourile cu mai puţin de 50 avocaţi; 7 consilieri pentru barourile cu număr între 51-100 avocaţi; 9 consilieri pentru barourile cu număr între 100-200 avocaţi; 11 consilieri pentru barourile cu număr între 201-500 avocaţi; 13 consilieri pentru barourile cu număr între 501-1000 avocaţi; 15 consilieri pentru barourile cu peste 1001 avocaţi. Fiecare consilier va coordona unul sau mai multe departamente de activitate ale consiliului. Consiliul baroului are următoarele atribuţii: adoptă hotărâri pentru aplicarea şi respectarea legii avocaturii şi Statutului profesiei; duce la îndeplinire hotărârile Consiliului U.N.B.R. şi ale adunării generale a baroului; întocmeşte, modifică şi dă publicităţii tabloul anual al avocaţilor, membrii ai baroului, şi îl comunică celor în drept; adoptă măsuri pentru organizarea controlului profesional disciplinar şi deontologic, pentru soluţionarea sesizărilor şi reclamaţiilor, în condiţiile legii şi Statutului profesiei; verifică şi constată îndeplinirea condiţiilor legale ale cererilor de primire în profesie şi aprobă primirea în profesie cu examen sau cu scutire de examen; hotărăşte asupra schimbării de incompatibilitate şi asupra încetării acesteia; soluţionează cererile de transfer în conformitate cu prevederile legii şi ale statutului profesiei; verifică şi constată dacă actele privind constituirea, modificarea şi schimbarea formelor de exercitare a profesiei, precum şi convenţiile de grupare sau de conlucrare profesională îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege şi de statutul profesiei; organizează şi ţine evidenţa acestora; coordonează activitatea filialelor sau sucursalelor Casei de Asigurări a Avocaţilor din raza de competenţă; organizează conferinţe de stagiu, cercurile de studii şi editează publicaţiile baroului; organizează şi îndrumă activitatea serviciilor de asistenţă juridică din judeţ, potrivit legii şi statutului profesiei; sesizează comisia de disciplină cu judecarea abaterilor disciplinare ale avocaţilor; suspendă din exercitarea profesiei, pe durata neplăţii taxelor, avocatul care nu achită taxele şi contribuţiile prevăzute de lege şi de Statutul profesiei timp de 3 luni de la scadenţa acestora, dacă a fost avertizat despre neplată şi nu s-a conformat obligaţiei; soluţionează contestaţiile împotriva deciziei decanului privind onorariile; stabileşte cota de contribuţie a avocaţilor la bugetul baroului; acceptă donaţiile şi legatele făcute baroului; aprobă statul de funcţii şi angajează personalul baroului; întocmeşte proiectul de buget anual, pe care îl supune adunării generale şi administrează patrimoniul baroului; prezintă anual adunării generale, spre aprobare, raportul de activitate al consiliului şi al decanului, de gestiune curentă şi de gestionare a patrimoniului baroului; alege prodecanul baroului; soluţionează plângerile şi contestaţiile împotriva deciziilor decanului baroului; îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau de hotărârile Consiliului Uniunii Barourilor din România. Consiliul baroului lucrează legal în prezenţa a două treimi din numărul membrilor săi şi ia hotărâri valabile cu votul majorităţii membrilor prezenţi.
c. Decanul. Decanul baroului este ales de adunarea generală a baroului dintre avocaţii definitivi cu o vechime neîntreruptă în profesie de cel puţin 8 ani. El trebuie să fie membru al baroului în care urmează (sau este) ales de cel puţin 5 ani. În conformitate cu prevederile art. 55 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, decanul baroului are următoarele competenţe: - reprezintă baroul în raporturile acestuia cu persoanele fizice sau juridice din ţară şi din străinătate; - convoacă şi prezidează şedinţele consiliului baroului; - aprobă cererile de asistenţă juridică gratuită; - exercită căile de atac împotriva hotărârilor comisiei de disciplină şi împotriva deciziilor baroului pentru care sunt prevăzute căi de atac; - ordonanţează cheltuielile baroului; - ia măsuri privind conducerea baroului care nu sunt de competenţa adunării generale sau a consiliului baroului; - îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau hotărâte de organele de conducere ale U.N.B.R. şi date în competenţa sa. Prodecanul îl înlocuieşte pe decan la cererea sau în absenţa sa. Dacă decanul şi prodecanul sunt în imposibilitate temporară de aşi exercita funcţiile, consiliul baroului poate delega un consilier pentru a îndeplini, în tot sau în parte, atribuţiile decanului. La baroul Bucureşti, consiliul baroului alege 2 prodecani. Decanul este înlocuit, la cererea sau în absenţa sa, de către prodecanul pe care îl desemnează în scris. În exercitarea atribuţiilor sale decanul emite decizii. Ele se consemnează într-un registru special, ţinut la sediul baroului, care poate fi consultat de către orice avocat interesat şi de organele U.N.B.R.
37
De asemenea, decanul va încerca medierea oricărui litigiu dintre avocaţii baroului în vederea soluţionării amiabile a litigiului. În fine, deciziile emise de decan pot fi atacate la consiliul baroului.
C. Uniunea Naţională a Barourilor din România. Uniunea Naţională a Barourilor din România (U.N.B.R.) este formată din toate barourile din România şi are sediul în capitala ţării-municipiul Bucureşti. U.N.B.R. este persoană juridică de interes public, are patrimoniu şi buget proprii. Bugetul U.N.B.R. se formează din contribuţia barourilor în cote stabilite de Congresul avocaţilor. Patrimoniul U.N.B.R poate fi folosit şi din activităţi producătoare de venituri, în condiţiile legii. U.N.B.R. este succesoarea de drept a Uniunii Avocaţilor din România. Potrivit art. 58 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, organele de conducere ale U.N.B.R. sunt: - Congresul avocaţilor; - Consiliul U.N.B.R.; - Comisia permanentă a U.N.B.R.; - preşedintele U.N.B.R.
a. Congresul avocaţilor. În conformitate cu prevederile art. 59 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, şi respectiv cu art. 80 alin. 1 din Statutul profesiei, Congresul avocaţilor este organul suprem de conducere a profesiei de avocat şi este constituit din delegaţii fiecărui barou, potrivit normei de reprezentare stabilite de statutul profesiei, şi respectiv, din membrii Consiliului U.N.B.R. La congresele la care sunt alese organele profesiei pot participa, în calitate de delegaţi şi avocaţii care nu îndeplinesc condiţia de minimum 8 ani vechime neîntreruptă în profesie. Congresul avocaţilor se întruneşte anual în sesiune ordinară, la convocarea Consiliului U.N.B.R. De asemenea, la cererea a cel puţin unei treimi din numărul barourilor, Consiliul U.N.B.R. este obligat să convoace Congresul avocaţilor în sesiune extraordinară. Convocarea congresului se face cu cel puţin o lună înainte de data stabilită, prin înştiinţarea scrisă a barourilor şi prin publicare într-un ziar central. Consiliile barourilor au obligaţia de a afişa data convocării şi ordinea de zi la sediul baroului şi la instanţele judecătoreşti din raza acestora. Barourile sunt obligate să-şi aleagă delegaţii cu cel puţin 10 zile înainte de congres. Congresul este legal constituit în prezenţa a două treimi din numărul membrilor săi şi adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi. În afara membrilor de drept, din congresul avocaţilor mai fac parte şi delegaţii aleşi de adunările generale ale barourilor potrivit normei de reprezentare de 1 delegat la 200 de avocaţi (art. 81 alin. 5 din Statutul profesiei). Congresul avocaţilor are următoarele atribuţii: - analizează şi aprobă raportul anual al Consiliului U.N.B.R.; - alege Comisia centrală de cenzori şi Consiliul de conducere al Casei de Asigurări a Avocaţilor; - face propuneri autorităţilor cu drept de iniţiativă legislativă privind profesia de avocat; - adoptă şi modifică statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, în conformitate cu prevederile legii avocaturii şi pe baza proiectelor întocmite de Consiliul U.N.B.R.; - adoptă hotărâri privitoare la relaţiile dintre barouri, perfecţionarea pregătirii profesionale şi respectarea regulilor deontologice ale profesiei; - alege şi revocă membrii Comisiei centrale de disciplină. Fiecare barou are dreptul de a propune câte un candidat pentru Comisia centrală de disciplină. Competenţa şi procedura de judecată ale Comisiei centrale de disciplină se stabilesc prin statut; - aprobă bugetul anual al Casei de Asigurări a Avocaţilor şi execuţia bugetară anuală; - aprobă bugetul anual al U.N.B.R. şi execuţia bugetară anuală a acestuia şi stabileşte cota de contribuţie a barourilor la formarea bugetului U.N.B.R. Cheltuielile necesare organizării congreselor se suportă de fiecare barou în funcţie de numărul reprezentanţilor săi. Hotărârile, rezoluţiile şi moţiunile se iau prin vot deschis. Hotărârile congresului sunt definitive şi obligatorii pentru toate organele profesiei. Potrivit prevederilor art. 83 alin. 2 din Statutul profesiei, alegerea organelor profesiei se face prin vot secret. Congresul alege o comisie de numărare a voturilor dintre delegaţii care nu candidează, compusă din minimum 5 membri. Votul secret se exprimă prin buletine de vot introduse în urne sigilate. Pe buletinul de vot se menţionează: numele şi prenumele candidatului, funcţia pentru care candidează şi baroul din care face parte. b.Consiliul U.N.B.R. Congresul avocaţilor alege Consiliul U.N.B.R.,care este format din decanii barourilor şi reprezentanţii barourilor aleşi potrivit normei de reprezentare stabilite în statutul profesiei (art. 62 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată). Norma de reprezentare în Consiliul U.N.B.R. este următoarea: - un reprezentant, pentru barourile cu până la 500 de avocaţi; - doi reprezentanţi pentru barourile care au peste 500 de avocaţi; - câte doi reprezentanţi pentru barourile care depăşesc prima mie de avocaţi pentru fiecare mie. (art. 84 alin. 2 din Statutul profesiei).
38
Mandatul de membru al Consiliului U.N.B.R. este de 4 ani. În cazul încetării mandatului unuia dintre membrii consiliului înainte de împlinirea celor 4 ani, înlocuitorul său execută diferenţa de mandat. În caz de schimbare a decanului unui barou, noul decan îl înlocuieşte de drept pe predecesorul său. Celelalte vacanţe sunt completate la proximul congres al avocaţilor. Consiliul U.N.B.R. se convoacă trimestrial în şedinţe ordinare sau în situaţii excepţionale în şedinţe extraordinare de către preşedintele U.N.B.R. De asemenea, preşedintele U.N.B.R. va convoca Consiliul U.N.B.R. şi la cererea a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului U.N.B.R. (art. 84 alin, 3 din Statutul profesiei), în cel mult 10 zile de la data solicitării sau a evenimentului justificativ. Consiliul U.N.B.R. îşi desfăşoară activitatea în comisii de lucru şi în plen, potrivit Regulamentului de desfăşurare a şedinţei Consiliului U.N.B.R., adoptat de către acesta. Consiliul baroului adoptă decizii şi hotărâri obligatorii. La cererea majorităţii barourilor hotărârile consiliului pot fi atacate pentru ilegalitate, la Congresul avocaţilor, în prima sa şedinţă. Potrivit prevederilor art. 63 din Legea nr. 51/1995, republicată, Consiliul U.N.B.R. are următoarele atribuţii: - este organul reprezentativ şi deliberativ al barourilor din România şi asigură activitatea permanentă a U.N.B.R.; - duce la îndeplinire hotărârile Congresului avocaţilor; - rezolvă orice probleme interesând profesia de avocat între sesiunile Congresului avocaţilor, cu excepţia acelora care sunt date în competenţa exclusivă a Congresului avocaţilor; - exercită controlul asupra activităţii şi asupra hotărârilor Comisiei permanente a U.N.B.R.; - organizează examenul de verificare a cunoştinţelor de drept românesc şi de limba română ale avocaţilor străini; - organizează şi conduce activitatea Institutului Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Avocaţilor, constituit ca persoană juridică de drept privat nonprofit şi care nu face parte din sistemul naţional de învăţământ şi nu este supus procedurilor de autorizare şi acreditare; - adoptă hotărâri în toate problemele privind pregătirea şi perfecţionarea profesională a avocaţilor, precum şi recomandări privind relaţiile dintre barouri; - asigură caracterul unitar al examenelor de primire şi de definitivare a profesiei; - organizează şi supraveghează serviciul statistic general al U.N.B.R.; - organizează şi editează publicaţiile U.N.B.R. şi sprijină publicaţiile barourilor; - întocmeşte proiectul de buget al U.N.B.R. şi îl supune spre aprobare Congresului avocaţilor, precum şi execuţia bugetară anuală a bugetului U.N.B.R.; - întocmeşte raportul anual de activitate şi de gestiune a patrimoniului U.N.B.R. şi le supune spre aprobare Congresului avocaţilor; - stăruie pentru realizarea bugetului U.N.B.R. şi executarea de către barouri a hotărârilor adoptate de Congresul avocaţilor şi de Consiliul U.N.B.R.; - alege şi revocă preşedintele şi vicepreşedintele U.N.B.R. şi membrii Comisiei permanente a U.N.B.R., dintre membrii săi, avocaţi cu o vechime mai mare de 10 ani în profesie, pentru un mandat de 4 ani; - verifică legalitatea şi temeinicia deciziilor de primire în profesie, date de către consiliile barourilor, la cererea persoanelor interesate; - anulează hotărârile barourilor pentru cauze de ilegalitate şi rezolvă plângerile şi contestaţiile făcute împotriva hotărârilor adoptate de consiliile barourilor, în cazurile prevăzute de lege şi de Statutul profesiei; - înfiinţează Casa Centrală de Credit şi Ajutor a Avocaţilor şi controlează activitatea acesteia; - coordonează activitatea Casei de Asigurări a Avocaţilor şi adoptă regulamentul acesteia; - îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege şi adoptă hotărâri în interesul profesiei, cu respectarea legii; - acordă, la propunerea Comisiei permanente a U.N.B.R., titlul de membru de onoare, respectiv de preşedinte de onoare al U.N.B.R.
c. Comisia permanentă a U.N.B.R. Comisia permanentă a U.N.B.R. se compune din 15 membri, dintre care 5 membri sunt reprezentanţi ai Baroului Bucureşti, iar 10 membri sunt reprezentanţi ai celorlalte barouri din ţară (art. 64 din Legea nr. 51/1995, republicată). Preşedintele şi vicepreşedinţii U.N.B.R. sunt membri de drept ai Comisie permanente a U.N.B.R., şi se includ în cei 15 membri. În caz de încetare a mandatului unui membru al Comisiei permanente a U.N.B.R., desemnarea înlocuitorului se face pe aceleaşi criterii. Înlocuitorul execută diferenţa de mandat. Unul dintre membrii Comisiei permanente a U.N.B.R. îndeplineşte funcţia de secretar al acesteia şi este desemnat prin vot de Comisia permanentă a U.N.B.R. Preşedintele U.N.B.R. este şi preşedintele Comisiei permanente a U.N.B.R. Comisia permanentă a U.N.B.R., în desfăşurarea activităţii curente emite decizii şi dispoziţii, în condiţiile prevăzute de lege. Deciziile şi dispoziţiile au caracter obligatoriu şi pot fi atacate cu plângere de către cei interesaţi în termen de 15 zile de la comunicare, la Consiliul U.N.B.R. În conformitate cu prevederile art. 65 alin. 1 din legea nr. 51/1995, republicată, Comisia permanentă a U.N.B.R., are următoarele atribuţii: - este organul executiv al Consiliului U.N.B.R., cu activitate permanentă şi de legătură cu barourile U.N.B.R.; - duce la îndeplinire hotărârile Congresului avocaţilor şi ale Consiliului U.N.B.R şi supraveghează executarea acestor hotărâri de către barouri, adoptând decizii corespunzătoare; - organizează serviciile Consiliului U.N.B.R. şi serviciile proprii şi angajează personalul acestora;
39
- asigură execuţia bugetară şi urmăreşte realizarea resurselor bugetelor U.N.B.R.; - acceptă donaţiile şi legatele făcute U.N.B.R; - în realizarea atribuţiilor sale, emite decizii executorii. Comisia permanentă a U.N.B.R. îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite de lege sau de organele ierarhice ale profesiei. Comisia permanentă a U.N.B.R. lucrează valabil în prezenţa majorităţii membrilor săi şi tot astfel adoptă deciziile.
d. Preşedintele U.N.B.R. Preşedintele U.N.B.R., potrivit prevederilor art. 66 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, are următoarele atribuţii: - reprezintă U.N.B.R. în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice din ţară şi din străinătate; - încheie convenţii, acorduri şi contracte în numele U.N.B.R., cu autorizarea Consiliului U.N.B.R; - convoacă şi conduce şedinţele Consiliului U.N.B.R. şi ale comisiei permanente a U.N.B.R.; - ordonanţează cheltuielile bugetare şi extrabugetare ale U.N.B.R.; - semnează actele Consiliului şi ale Comisiei permanente ale U.N.B.R.; - supraveghează relaţiile dintre structurile centrale ale profesiei şi barouri, precum şi relaţiile dintre barouri; - acordă sprijin şi ajutor barourilor în relaţiile lor cu autorităţile centrale şi locale; - veghează la asigurarea condiţiilor corespunzătoare de desfăşurare a activităţii avocaţilor la instanţele judecătoreşti şi la organele de urmărire penală; Preşedintele este înlocuit, la cererea sau în absenţa sa, de către vicepreşedintele pe care îl desemnează în acest scop. În conformitate cu prevederile art. 58 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, republicată, în cadrul U.N.B.R., se constituie şi funcţionează: Comisia centrală de cenzori; Comisia centrală de disciplină; Aparatul tehnic-administrativ.
CAPITOLUL III PROFESIA DE NOTAR PUBLIC 3.1.Importanţa activităţii notariale.
Activitatea notarială are scopul de a asigura persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea. 62 Totuşi, activitatea notarială nu poate fi redusă numai la „constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase”. Activitatea notarială are un caracter mult mai complex, aşa cum vom încerca să demonstrăm în cele ce urmează. În primul rând, trebuie să recunoaştem că în ceea ce priveşte competenţa notarilor publici, nu numai că este destul de largă, dar în complexitatea ei cuprinde: redactări şi autentificări de înscrisuri; procedura succesorală; legalizări de semnături; dare de dată certă; legalizări de copii şi de traduceri; numeroase alte proceduri speciale, precum şi orice alte operaţiuni prevăzute de lege. Aşadar, întinderea activităţii notariale precum şi competenţele date prin lege notarilor publici scot în evidenţă importanţa deosebită a acestei activităţi pentru persoanele fizice şi juridice. În ultimii ani, ţinându-se seama de transformările economice şi sociale, de aderarea României la Uniunea Europeană, activitatea notarială cunoaşte o deosebită revigorare: tot mai mulţi cetăţeni apelează la serviciile notariale în cazul dobândirii sau înstrăinării de bunuri; persoanele juridice prin alegerea pârghiilor activităţii notariale se asigură de validitatea raporturilor juridice, a tranzacţiilor de orice fel precum şi de întărirea permanentă a legalităţii cu privire la activităţile pe care le desfăşoară. Pe de altă parte, birourile notariale furnizează informaţiile necesare pentru încheierea în viitor a unor acte notariale, acordă consultaţii juridice notariale în condiţiile legii, cu privire la actele ce urmează să fie încheiate la cerere. De asemenea, evidenţiem faptul că legea de organizare şi funcţionare a activităţii notariale, prevede, de pildă: o procedură succesorală specială; alte proceduri speciale pentru legalizare de semnături; dare de dată certă pentru înscrisuri; certificarea unor fapte; legalizarea copiilor după înscrisuri; efectuarea şi legalizarea traducerilor; primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor; actele de protest al cambiilor cecurilor şi a altor titluri de ordin; eliberarea de duplicate ale înscrisurilor notariale şi respectiv reconstituirea actelor originale. Această varietate de servicii ale birourilor notarilor publici subliniază importanţa practică a activităţii notariale pentru tot mai mulţi cetăţeni români şi chiar străini. În acelaşi timp, aşa cum am subliniat mai sus, a crescut şi interesul persoanelor juridice pentru a constata pe cale notarială existenţa unor raporturi juridice sau îndeplinirea de operaţii juridice, ca o cerinţă expresă a dispoziţiilor legale expres prevăzute în anumite acte normative sau ca urmare a manifestării de voinţă a părţilor interesate (de pildă, autentificarea contractelor de vânzare-cumpărare, de schimb, donaţie, constituirea de ipotecă, gaj, etc.). 62
Cu privire la importanţa activităţii notariale, a se vedea: Teodor Mara op. cit.p. 129-130; Legea nr. 36/12 mai 1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 92/16 mai 1995 (art.1), modificată prin OUG nr. 85/1997 şi abrogată prin O.G. nr. 73/1999; modificată prin Legea nr. 267/2003, O.U.G.nr. 25/2005 aprobată prin Legea nr. 178/2005; O.U.G. nr. 190/2005. Legea nr. 36/1995 a mai fost modificată prin O.U.G. nr. 177/2000, ordonanţă ce a fost respinsă prin Legea nr. 223/2001.
40
3.2.Principiile
activităţii notariale.
Principiile de bază ale activităţii notariale rezultă din dispoziţiile art. 1-7 ale Legii nr. 36/1995, modificată. Aceste principii îşi au izvorul în legea fundamentală a ţării, Constituţia României, dar se reflectă direct în specificul activităţii notariale. Principalele principii ale activităţii notariale sunt următoarele: principiul legalităţii; principiul egalităţii de tratament în faţa organelor notariale; principiul păstrării secretului profesional; principiul realizării unui serviciu de interes public; principiul desfăşurării activităţii notariale numai la cererea persoanelor interesate.
a. Legalitatea actelor notariale. Principiul legalităţii actelor notariale, cu valoare constituţională are o importanţă deosebită în activitatea notarială. 63 Astfel, notarii publici au obligaţia de a verifica legalitatea actelor pe care le instrumentează, inclusiv prin solicitarea de lămuriri părţilor asupra conţinutului acestor acte, pentru a se convinge că se încheie în conformitate cu prevederile legale, că părţile le-au înţeles sensul şi le-au acceptat efectele, în scopul prevenirii litigiilor. În cazul în care actul solicitat este contrar legii şi bunelor moravuri, notarul public poate refuza întocmirea lui (art. 6 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 36/1995). Dacă înscrisul prezentat spre autentificare are un conţinut îndoielnic, iar notarul public nu poate refuza instrumentarea actului, va atrage atenţia părţilor asupra consecinţelor juridice la care se expun şi va face menţiune expresă în act. Dacă partea se opune la inserarea menţiunii, notarul public va refuza întocmirea actului (art. 6 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 36/1995). De altfel, după unele opinii s-a exprimat ideea că în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 36/ 1995, se conferă notarului public şi un rol activ în ceea ce priveşte instrumentarea actelor notariale. 64 Prin respectarea principiului legalităţii şi prin exercitarea rolului activ de către notarul public se realizează şi funcţia preventivă a activităţii notariale, prevăzută expres în art. 6 alin. 1 din Legea nr. 36/1995. Deci, notarii publici şi instituţiile abilitate de lege îşi desfăşoară activitatea notarială în conformitate cu legea şi în scopul prevenirii litigiilor.
b. Egalitatea de tratament în faţa organelor notariale. În conformitate cu prevederile art. 7 din Legea nr. 36/1995, activitatea notarială se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială. Reglementarea acestui principiu prin Legea nr. 36/1995, are ca temei: dispoziţiile art. 16 alin. 1 din Constituţie, conform căruia „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Principiul egalităţii de tratament pentru toate persoanele în faţa organelor notariale are o valoare incontestabilă. Potrivit acestui principiu notarul public nu poate refuza întocmirea actului solicitat de o persoană pe unul din motivele enunţate în art. 7 din Legea nr. 36/1995( respectiv rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială).
c. Păstrarea secretului profesional. Potrivit prevederilor art. 36 din Legea nr. 36/1995, notarii publici şi personalul birourilor notariale au obligaţia să păstreze secretul profesional cu privire la actele şi faptele despre care au luat cunoştinţă în cadrul activităţii lor, chiar şi după încetarea funcţiei, cu excepţia cazurilor în care legea sau părţile interesate îl eliberează de această obligaţie. Aşadar, din dispoziţiile legii rezultă că au obligaţia păstrării secretului profesional atât notarii publici cât şi personalul birourilor notariale (secretari, referenţi, operatori calculator, etc.). Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale în art. 29 acelaşi text al regulamentului impune şi interdicţia de a da informaţii, precum şi de a permite accesul la actele notariale a altor persoane în afara părţilor, succesorilor şi reprezentanţilor acestora, precum şi acelora care justifică un drept sau un interes legitim. Aceste dispoziţii au un caracter destul de restrictiv, dar aşa cum s-a apreciat şi în opinia unor autori, este bine justificat. Pe de altă parte, s-a susţinut că situaţia sau implicaţia unui terţ, în principiu, nu ar putea justifica un drept sau un interes legitim pentru cunoaşterea conţinutului actelor întocmite de către părţi .65 Obligaţia de păstrare a secretului profesional există şi în cazul în care notarul public este chemat în faţa unui organ judiciar pentru a depune mărturie. În acest caz, art. 29 alin. 3 din Regulament precizează că notarul public care este chemat ca martor în faţa unei instanţe sau a unui organ de urmărire penală poate fi scutit de păstrarea secretului profesional doar de cei interesaţi în apărarea secretului. Arhiva notarului public poate fi cercetată numai de către un magistrat şi numai pe baza unei delegaţii emise în acest scop de către autoritatea judiciară competentă. Dacă înscrisurile notariale sunt cercetate pentru fals, pot fi ridicate şi rămân la dosarul cauzei în măsura în 63
În acest sens, a se vedea, Teodor Mara, op. cit.,p. 130-131. În acest sens, a se vedea Ioan Leş, op. cit, .p. 218 De asemenea considerăm şi noi că în afara de simpla instrumentare a actului, notarul public verifică nu numai legalitatea, ci şi dacă actul este în concordanţă cu bunele moravuri, poate cere lămuriri părţilor, se convinge că părţile au înţeles sensul şi au acceptat efectele în scopul prevenirii litigiilor. 65 În acest sens, a se vedea Ioan Leş, op. cit. p. 220-221. 64
41
care sunt declarate ca false, cu obligaţia comunicării hotărârii sau a ordonanţei procurorului. În caz contrar, înscrisurile reţinute de organele judiciare competente trebuie restituite (art. 29 alin. 4 din Regulament).
d. Realizarea unui serviciu de interes public. Activitatea notarială se realizează de către notarii publici prin acte notariale şi consultaţii juridice notariale, în condiţiile legii. 66 Prin intermediul notarilor publici persoanele fizice sau juridice îşi pot satisface unele interese determinate de nevoile acestora, în măsura în care participă la viaţa juridică. De aceea şi actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul şi semnătura acestuia este un act de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege (art. 4 din Legea nr. 36/1995). Mai mult, art.3 din Legea nr. 36/1995, prevede în mod expres că notarul public este investit să îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome, adică independente, de sine stătătoare.
e. Desfăşurarea activităţii notariale numai la cererea persoanelor interesate. În conformitate cu prevederile art. 43 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, toate actele notariale se îndeplinesc la cerere. Ţinându-se seama de faptul că principiul acesta este reglementat de legea notarilor şi a activităţilor notariale la capitolul V intitulat „Procedura actelor notariale” s-ar putea trage concluzia că principiul desfăşurării activităţii notariale numai la cererea persoanelor interesate este unul strict procedural. În realitate lucrurile nu stau aşa, întrucât acest principiu are incidenţă asupra activităţii notariale în integralitatea sa şi nu poate fi separat de aceasta pe baza unor criterii, precum sunt: natura juridică a actelor îndeplinite, drepturile şi interesele ocrotite, calitatea persoanelor care solicită constatarea raporturilor juridice civile, etc. 3.3. Structurile organizatorice ale activităţii notariale.
Structurile organizatorice ale activităţii notariale sunt: Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România; Camerele Notarilor Publici; Birourile Notarilor Publici.
3.3.1. Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România. Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România este o organizaţie profesională cu personalitate juridică, constituită din notarii publici din România având drept scop reprezentarea şi apărarea intereselor profesionale ale membrilor săi şi acţionează pentru asigurarea prestigiului şi autorităţii profesiei de notar public. 67 Uniunea are personalitate juridică de la data constituirii ei şi a adoptării statutului de către primul Congres al Notarilor publici.68 Uniunea are sigiliu şi siglă proprii, iar sediul este în municipiul Bucureşti. Din structura Uniunii fac parte Camerele Notarilor Publici în compunerea cărora intră toţi notarii publici care funcţionează în circumscripţia fiecărei Curţi de Apel.
A. Obiectul şi principiile de funcţionare ale Uniunii. Între Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, Camerele Notarilor Publici (din circumscripţia Curţilor de Apel) şi notarii publici (constituiţi la nivel local în Birouri Notariale) relaţiile decurg din drepturile şi obligaţiile notarilor publici în calitatea lor de membri şi se întemeiază pe principiul colegialităţii. Pe plan naţional, Uniunea coordonează activitatea notarilor publici şi urmăreşte respectarea regulilor deontologice în activitatea acestora. Pe de altă parte, Uniunea asigură perfecţionarea nivelului profesional, a calităţii actelor întocmite şi a întăririi autorităţii instituţiei notarului public, prin: - informarea cu privire la practica judiciară, notarială şi doctrina de specialitate în materie; - organizarea unor centre în care se vor desfăşura colocvii semestriale, precum şi desfăşurarea unor reuniuni, simpozioane şi a altor forme de întâlniri la nivel zonal, naţional şi internaţional, la care se vor prezenta şi se vor analiza practici, metode sau principii pentru perfecţionarea activităţii notariale; - editarea unor publicaţii proprii pe probleme de doctrină, practică, drept comparat, breviarul legislativ al actelor emise de Uniune, aspecte din activitatea organelor reprezentative ale Uniunii, participarea la reuniuni, schimburi de experienţă în ţară şi în străinătate; - organizarea controlului profesional, financiar şi administrativ; 66
Conform prevederilor art. 2 din Legea nr. 36/1995, ar rezulta că activitatea notarială se realizează numai de către notarii publici. Însă coroborând acest text cu dispoziţiile art. 5 din aceeaşi lege, rezultă că desfăşoară activităţi notariale şi misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, precum şi alte instituţii, în condiţiile şi limitele legii. 67 În acest sens, a se vedea, dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 36/1995, art. 1 şi 2 din Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor publici din România. 68 Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici modificat a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 11 februarie 1999.
42
- elaborarea unor sinteze de probleme rezultate din controlul profesional, financiar şi administrativ; - unificarea practicii notariale şi aplicarea unitară a legii prin opinii exprimate în special cu privire la: activitatea notarială, conduita notarilor publici, pregătirea şi formarea profesională a stagiarilor, evidenţe notariale, condiţii de funcţionare a birourilor notariale şi de conservare a arhivelor acestora, furnizarea datelor statistice; - introducerea şi însuşirea tehnicilor noi în activitatea notarială; - stimularea notarilor publici prin asigurarea condiţiilor de exprimare a opiniilor cu caracter profesional în publicaţiile Uniunii, ale Uniunii Internaţionale a Notariatului Latin, în alte publicaţii de specialitate, precum şi delegarea acestora la manifestări naţionale şi internaţionale de interes notarial. De asemenea, în scopul îmbunătăţirii sistemului legislativ, al actualizării şi oportunităţii acestuia, Uniunea, prin structurile sale, formulează propuneri autorităţilor sau persoanelor cu iniţiativă legislativă pentru proiecte de legi sau acte ale Guvernului şi ale ministerelor, participând la elaborarea acestora. În vederea realizării scopului şi obiectului de activitate, Uniunea îşi desfăşoară activitatea pe baza următoarelor principii: - autofinanţarea realizată pe baza contribuţiei membrilor ei şi din alte surse, potrivit statutului; - neangajarea politică a Uniunii şi Camerelor prin acţiunile membrilor lor; - asigurarea apărării intereselor profesionale ale membrilor lor; - rezolvarea problemelor Uniunii şi Camerelor şi raporturile acestora cu membrii lor, printr-o colaborare colegială permanentă, în mod egal, fără privilegii şi discriminări; - actele Uniunii şi Camerelor (emise în baza legii, regulamentului şi statutului) sunt obligatorii şi executorii faţă de membrii lor, în condiţiile stabilite, sub sancţiunea atragerii răspunderii disciplinare; - asigurarea condiţiilor necesare pentru perfecţionarea profesională a notarilor publici şi pentru întărirea autorităţii instituţiei notarului public.
B. Drepturile şi obligaţiile membrilor Uniunii. În conformitate cu prevederile art. 10 din Statutul Uniunii, au calitatea de membrii ai Uniunii, toţi notarii publici cuprinşi în Camere, care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României. a. Membrii Uniunii au următoarele drepturi: - să aleagă şi să fie aleşi în organele reprezentative ale Uniunii şi ale Camerelor, în condiţiile prevăzute de statut; dreptul la vot nu poate fi delegat; - să se adreseze nemijlocit tuturor organelor Uniunii şi ale Camerelor şi să primească informaţiile solicitate; - să participe la manifestările organizate de Uniune şi de Camerele din care fac parte; - să poarte însemnele Uniunii; - să beneficieze de un concediu de odihnă anual de 30 de zile lucrătoare; - să aibă acces la toate datele care privesc organizarea administrativă a activităţii notariale atât la nivelul Camerelor, cât şi al Uniunii; - să li se acorde pentru merite deosebite recompense, diplome de onoare şi de excelenţă, la propunerea Colegiului director al Camerei sau, după caz, a Consiliului Uniunii; - să beneficieze de asigurări sociale de stat în condiţiile legii (art. 11 din Statutul Uniunii). Pentru merite deosebite în promovarea, organizarea şi ridicarea prestigiului instituţiei notarului public, Consiliul Uniunii poate acorda calitatea de membru de onoare. b. Membrii Uniunii au următoarele obligaţii: - să respecte dispoziţiile legii şi ale regulamentului; - să respecte dispoziţiile Statutului şi hotărârile organelor de conducere ale Uniunii şi ale Camerelor; - să rezolve sarcinile ce le-au fost încredinţate de organele de conducere, să conlucreze activ la aplicarea şi executarea hotărârilor acestora şi să acţioneze pentru realizarea scopului Uniunii; - să participe la manifestările iniţiate de organele de conducere, la activităţile profesionale, precum şi la şedinţele organelor de conducere din care fac parte; - să se abţină de la deliberările organelor de conducere în care sunt aleşi, în cazul în care în îndeplinirea unor atribuţii ale acestor organe, au un interes propriu; - să achite cu regularitate cotele de contribuţie stabilite pentru formarea bugetului Camerelor şi al Uniunii; - să păstreze secretul profesional; - să păstreze în cadrul profesiei confidenţialitatea asupra dezbaterilor, opiniilor şi voturilor exprimate în organele de conducere; - să respecte normele, principiile şi îndatoririle deontologiei notariale şi să aibă un comportament demn în exercitarea profesiei (art. 13 din Statutul Uniunii).
C. Structura organizatorică a Uniunii. În conformitate cu prevederile art. 14 din Statutul Uniunii, organele de conducere ale acesteia sunt: Congresul notarilor publici;
43
-
Consiliul Uniunii; Biroul executiv al Consiliului Uniunii; Preşedintele.
a. Congresul notarilor publici Convocarea Congresului notarilor se face de către Biroul executiv, la cererea Consiliului Uniunii, cu cel puţin o lună calendaristică înainte de data stabilită pentru ţinerea acestuia, iar în sesiune extraordinară cu cel puţin 10 zile înainte, prin înştiinţarea în scris a Camerelor prin publicaţii în presă, cu menţionarea datei, a locului desfăşurării şi a ordinii de zi. Congresul este valabil constituit în prezenţa a două treimi din numărul membrilor săi şi adoptă hotărâri cu majoritatea membrilor prezenţi. Cvorumul stabilit la începutul sesiunii va fi valabil, cu toate efectele, pe întreaga durată a lucrărilor Congresului. În cazul neîntrunirii cvorumului, prezidiul Congresului, de faţă cu membrii prezenţi stabileşte un nou congres în cel mult 30 de zile. Preşedintele Uniunii are obligaţia să îndeplinească procedura de convocare cu cel puţin 15 zile înainte de data fixată. Congresul convocat în aceste condiţii este valabil constituit cu participarea a cel puţin jumătate din numărul membrilor Uniunii şi adoptă hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenţi. Congresul notarilor publici are următoarele atribuţii: - adoptă Statutul Uniunii şi completările sau modificările care i se aduc; - adoptă Codul deontologic al notarului public şi completările sau modificările care i se aduc; - adoptă Statutul de organizare şi funcţionare a Casei de Asigurări a Notarilor Publici şi completările sau modificările care i se aduc; - verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Statut pentru notarii publici desemnaţi ca reprezentanţi ai Camerelor în Consiliul Uniunii şi în Consiliul de disciplină şi constată incompatibilităţile, după caz; după verificare, validează în bloc reprezentanţii în Consiliul Uniunii şi în Consiliul de disciplină; - alege preşedintele şi vicepreşedinţii dintre reprezentanţii desemnaţi de camere; - alege comisia de cenzori a Uniunii; - alege preşedintele Casei de Asigurări a Notarilor Publici; - stabileşte plafonul cotelor de contribuţie a notarilor publici la Camere şi la Uniune; - analizează şi aprobă raportul de activitate al Consiliului Uniunii; - analizează şi aprobă raportul de activitate al comisiei de cenzori; - ratifică între congrese completările sau modificările aduse statutului de către Consiliul Uniunii ca urmare a hotărârii Camerelor; - adoptă însemnele Uniunii; - îndeplineşte orice alte atribuţii date în competenţa sa prin lege, regulament sau statut.
b.Consiliul Uniunii. Consiliul Uniunii este organ de conducere, constituit din câte un membru titular reprezentant al fiecărei Camere. Camerele vor alege şi câte un membru supleant al titularului lor în Consiliul Uniunii, care dacă va participa la şedinţele Consiliului Uniunii, acesta are toate drepturile şi obligaţiile membrului titular pe care îl înlocuieşte. Membrul supleant nu îl poate înlocui pe membrul titular al Consiliului Uniunii în calitatea acestuia de membru al Biroului executiv al Consiliului Uniunii. Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi dintre membrii titulari ai Consiliului Uniunii numai prin vot secret. Desemnarea candidaţilor propuşi se va face numai cu consimţământul acestora. Candidatul care întruneşte majoritatea simplă din numărul voturilor exprimate va fi declarat ales. În cazul existenţei8 unei singure candidaturi pentru ocuparea funcţiei şi candidatul nu obţine majoritatea cerută, se organizează un al doilea tur de scrutin cu alt (alţi) candidat (candidaţi) şi este declarat ales candidatul care întruneşte majoritatea simplă. Când pentru ocuparea funcţiei există mai multe candidaturi şi nici unul dintre candidaţi nu întruneşte majoritatea, se organizează al doilea tur de scrutin, cu participarea primilor doi candidaţi care au obţinut cele mai multe voturi. În acest caz, va fi declarat ales candidatul care a întrunit cele mai multe voturi. Alegerile pentru funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte au loc simultan, pe buletine de vot separate. Orice candidatură se depune pentru o singură funcţie. Consiliul Uniunii se întruneşte trimestrial în şedinţe şi ori de câte ori este convocat de preşedinte. El îşi desfăşoară activitatea cu participarea a două treimi din numărul membrilor săi. Hotărârile Consiliului Uniunii se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate. Consiliul Uniunii are următoarele atribuţii principale: - propune numărul notarilor publici şi al birourilor notariale în circumscripţia fiecărei judecătorii, precum şi, după caz actualizarea anuală a acestora, pe baza hotărârilor primite de la Camere, în raport cu numărul notarilor publici în exerciţiu, cu cerinţele locale rezultate din întinderea teritoriului, numărul locuitorilor, volumul solicitărilor, după numirea notarilor stagiari care au promovat examenul de notar public; - organizează concursuri pentru ocuparea locurilor vacante de notar public şi elaborează norme de desfăşurare şi de promovare a acestuia; - propune ministrului justiţiei numirea, suspendarea, revocarea şi încetarea calităţii de notar public în condiţiile legii şi ale regulamentului; - elaborează norme privind condiţiile-cadru de încheiere a contractului individual de muncă şi cu privire la formarea profesională a notarului stagiar şi stabileşte condiţiile de desfăşurare şi promovare a examenelor de notar public;
44
- stabileşte onorariile minimale pentru serviciile prestate de notarii publici, precum şi, după caz, actualizarea acestora şi le propune spre aprobare ministrului justiţiei; - examinează şi aprobă bilanţul contabil şi execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli pentru exerciţiul financiar încheiat, precum şi raportul comisiei de cenzori asupra gestiunii economico-financiare a Uniunii; - aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli al Uniunii pentru exerciţiul financiar următor, prezentat de biroul executiv; - aprobă cotele de contribuţie a notarilor publici la Camere, precum şi a Camerelor la Uniune, în limitele stabilite de Congresul notarilor publici; - soluţionează contestaţiile împotriva hotărârilor Consiliului de disciplină; - reprezintă Uniunea în raporturile cu terţii pe plan intern şi internaţional, prin preşedintele său sau prin alt reprezentant desemnat de acesta; - stabileşte modelul sigiliului notarilor publici şi îl supune spre aprobare ministrului justiţiei, precum şi modelul unitar al firmelor birourilor notariale şi ale Camerelor; - exercită controlul profesional-administrativ asupra Camerelor şi birourilor notarilor publici, precum şi asupra calităţii actelor notariale, cel puţin o dată la 2 ani; - stabileşte indemnizaţia de conducere a preşedintelui şi indemnizaţiile vicepreşedinţilor; - stabileşte indemnizaţiile membrilor Consiliului Uniunii; - stabileşte structura organizatorică şi numărul personalului de specialitate şi administrativ al Uniunii, limitele de salarizare a acestuia, precum şi condiţiile de încheiere a contractului individual de muncă; - desemnează prin vot 2 membrii ai săi în componenţa biroului executiv al Consiliului Uniunii; - repartizează sarcinile şi responsabilităţile vicepreşedinţilor şi ale celorlalţi membri ai Consiliului Uniunii; - organizează şi coordonează activitatea de editare a Buletinului notarilor publici şi a altor publicaţii privind activitatea notarială, şi desemnează redactorul şef; - elaborează norme de evidenţă financiar-contabilă, în condiţiile legii şi ale regulamentului, atât pentru activitatea notarială cât şi pentru activităţile proprii; - ţine, prin aparatul propriu, evidenţa notarilor publici şi a birourilor notariale şi centralizează datele statistice privind activitatea notarială, pe baza rapoartelor anuale ale Camerelor; - avizează cererile notarilor publici de schimbare a sediilor birourilor lor în circumscripţia altei judecătorii, în condiţiile statului; - rezolvă neînţelegerile dintre Camere, precum şi dintre Camere şi membrii acestora, în legătură cu exercitarea atribuţiilor profesionale stabilite de lege, regulament şi statut; - aprobă afilierea Uniunii la organizaţii internaţionale profesionale ale notarilor publici şi cotele de contribuţie la acestea; - convoacă, în mod excepţional, potrivit art. 41 din Statutul Uniunii, Adunarea generală a Camerei Notarilor; - acceptă donaţiile şi legatele făcute Uniunii; aprobă sponsorizări; - îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, regulament, de Statutul Casei de Asigurări a Notarilor Publici şi de Statutul Uniunii. (art. 20 alin. 1 din Statut). De asemenea, subliniem că în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 2 din Statutul Uniunii, în cazul atribuţiilor prevăzute la lit. a), e), f), g),h),m),n),o),x), hotărârile se adoptă cu majoritatea calificată de două treimi din numărul voturilor exprimate de membrii Consiliului Uniunii. Potrivit art. 21 din Statutul Uniunii, membrii Consiliului Uniunii răspund pentru prejudiciile cauzate prin hotărârile adoptate în legătură cu administrarea şi gestionarea patrimoniului Uniunii, în funcţie de votul exprimat. 69 La nivelul Consiliului Uniunii funcţionează comisii permanente, care sunt organe de lucru ale Consiliului, înfiinţate în scopul de a pregăti temeinic lucrările Congresului notarilor publici sau ale Consiliului Uniunii, pentru fundamentarea teoretică a hotărârilor şi pentru asigurarea aplicării acestora. Comisiile permanente constituite la nivelul Consiliului Uniunii sunt următoarele: - Comisia pentru stabilirea numărului notarilor publici, a numărului notarilor stagiari şi a tarifului onorariilor minimale pentru serviciile prestate de notarii publici; - Comisia de învăţământ şi formare profesională a notarilor publici; - Comisia de control al activităţii notarilor publici de unificare a practicii notariale şi de aplicare unitară a legii; - Comisia de organizare a colaborării interne şi externe; - Comisia de disciplină, mediere şi deontologie profesională; - Comisia de pregătire a congreselor şi a reuniunilor cu caracter ştiinţific; - Comisia pentru activitatea financiară, statistică şi logistică. Consiliul Uniunii în conformitate cu prevederile art. 23 alin. 2 din Statutul Uniunii poate înfiinţa şi alte comisii speciale în funcţie de cerinţele şi atribuţiile care revin Consiliului. Comisiile permanente îşi desfăşoară activitatea în mod continuu, pe baza unor norme proprii aprobate de Consiliul Uniunii. Preşedintele Comisiei permanente are obligaţia de a informa Consiliul Uniunii despre activitatea pe care o desfăşoară. Dacă o anumită problemă înscrisă pe ordinea de zi a şedinţei Consiliului Uniunii necesită prezenţa preşedintelui unei comisii permanente, acesta va fi invitat la dezbateri cu drept de vot consultativ.
c. Biroul Executiv al Consiliului Uniunii. Potrivit prevederilor art. 25 alin. 1 din Statutul Uniunii biroul executiv al Consiliului Uniunii se compune din : 69
Statutul Uniunii a prevăzut în mod expres existenţa unui patrimoniu propriu şi a unui buget propriu prin art. 29 alin. 1.
45
preşedinte; cei 2 vicepreşedinţi; doi membri aleşi de Consiliul Uniunii. Biroul executiv al Consiliului Uniunii se întruneşte în şedinţă ordinară lunar şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este nevoie, la convocarea preşedintelui, lucrează valabil în prezenţa majorităţii membrilor săi şi adoptă decizii cu majoritatea simplă a voturilor exprimate, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 26 lit. h din Statutul Uniunii (numai în situaţii excepţionale), când hotărârile se iau cu votul calificat a două treimi din numărul membrilor săi. Biroul executiv al Consiliului Uniunii are următoarele atribuţii principale: - asigură activitatea permanentă a Consiliului Uniunii; - pregăteşte proiectele de documente care vor fi prezentate spre dezbatere şi aprobare Consiliului Uniunii; - elaborează proiectul raportului anual al activităţii Uniunii; - elaborează proiectul de buget anual al Uniunii, asigură gestionarea curentă a patrimoniului, urmăreşte întocmirea bilanţului financiar-contabil şi execută bugetul; - întocmeşte proiectul tarifului minimal de onorariu al notarilor publici; - propune Consiliului Uniunii aprobarea actelor de contribuţie a notarilor publici la Camere şi contribuţia fiecărei Camere la Uniune; - aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului Uniunii şi exercită orice alte atribuţii stabilite de acesta; - în cazuri excepţionale, pentru situaţiile prevăzute la art. 20 lit. c, d, j, l, r, şi g, din Statutul Uniunii, Biroul executiv poate adopta şi hotărâri, acestea urmând a fi examinate şi ratificate, după caz, în prima şedinţă a Consiliului Uniunii. De asemenea, membrii biroului executiv răspund pentru prejudiciile cauzate prin hotărârile adoptate privind gestionarea curentă a patrimoniului, în funcţie de votul exprimat.
d. Preşedintele Uniunii. În conformitate cu prevederile art. 27 din Statutul Uniunii are următoarele atribuţii principale: - reprezintă Uniunea în raporturile cu autorităţile publice din România, cu organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, cu cele profesionale şi cu alte persoane juridice, iar în plan extern, cu organizaţiile naţionale şi internaţionale ale notarilor publici şi oriunde va fi invitat oficial în calitate de preşedinte al Uniunii; - angajează personalul de specialitate şi administrativ al Uniunii; - convoacă şi conduce şedinţele Consiliului Uniunii şi ale Biroului executiv al acestuia; - ordonanţează cheltuielile bugetare ale Uniunii. Preşedintele poate delega această atribuţie unuia dintre vicepreşedinţi; - comunică notarilor publici, prin intermediul Camerelor, toate actele cu caracter normativ adoptate de Consiliul Uniunii şi, după caz, de Biroul executiv; - în absenţă, preşedintele este înlocuit de unul dintre vicepreşedinţi, pe care îl desemnează în acest scop; în lipsa unei astfel de desemnări, atribuţiile preşedintelui vor fi preluate de vicepreşedintele mai în vârstă. Funcţia de preşedinte nu poate fi exercitată decât cel mult două mandate. Preşedintele în exercitarea atribuţiilor sale emite dispoziţii. În cazul incapacităţii preşedintelui al demisiei sau al decesului, Consiliul Uniunii va alege prin vot, dintre vicepreşedinţi persoana care va prelua atribuţiile preşedintelui până la organizarea următorului congres şi, de asemenea, va alege un alt vicepreşedinte în locul devenit vacant în acest fel. Pe perioada mandatului atât preşedintele, cât şi vicepreşedinţii uniunii au obligaţia de a exercita în continuare funcţia de notar public. În fine, în afara organelor de conducere ale Uniunii, este organizată şi funcţionează Comisia de cenzori. Comisia de cenzori a Uniunii este compusă din 5 membri, dintre care trei membri sunt notari publici aleşi de Congres, iar doi membri sunt experţi contabili desemnaţi de Consiliul Uniunii. De asemenea, şi cenzorii nu pot îndeplini mai mult de două mandate consecutive.70 Comisia de cenzori are sarcina de a supraveghea gestiunea patrimoniului Uniunii şi verifică execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli al Uniunii. Cenzorul este îndreptăţit să ceară lămuriri tuturor celor care se ocupă de gestiune şi să examineze orice acte şi documente privitoare la această gestiune. Mai mult, cenzorul are dreptul să obţină de la Biroul executiv al Uniunii, trimestrial, o situaţie cu privire la exerciţiul bugetului şi conturile Uniunii. Comisia de cenzori raportează atât Consiliului Uniunii, cât şi Congresului notarilor publici, după caz, neregulile pe care le constată în administrarea şi gestionarea patrimoniului Uniunii, încălcările unor dispoziţii legale şi ale altor acte normative în acest domeniu. În fine, calitatea de cenzor este incompatibilă cu orice altă funcţie eligibilă în cadrul Camerelor şi al Uniunii.
D. Patrimoniul şi bugetul Uniunii. Uniunea are buget şi patrimoniu proprii (art. 29 alin. 1 din Statutul Uniunii). Fondurile Uniunii sunt formate din contribuţii băneşti, taxe, bunuri primite ca urmare a unor acte cu titlu gratuit, precum şi din beneficiile rezultate din activităţi economice conexe. 70
După opinia noastră considerăm că dispoziţiile art. 28 alin. 1 din Statut, partea finală, face trimitere numai la cei trei membri notari publici aleşi de Congres şi nu la cei doi experţi contabili desemnaţi de Consiliul Uniunii.
46
Pentru atragerea de venituri la bugetul Uniunii, fiecare notar public, după numirea sa în condiţiile legii, are obligaţia de a plăti o taxă stabilită de Consiliul Uniunii. Cotele de contribuţie a notarilor publici, se stabilesc de Consiliul Uniunii, în raport cu veniturile lor brute, fără a putea depăşi 5% din acestea. Aceste cote de contribuţie se plătesc lunar, fără a se depăşi prima decadă a lunii următoare, sub sancţiunea disciplinară prevăzută de lege. Cotele de contribuţie cuvenite Uniunii se vor transmite lunar de către Camerele notarilor până la data de 15 a lunii următoare.
3.3.2. Camera Notarilor Publici. Camera Notarilor Publici este compusă din toţi notarii publici care funcţionează în circumscripţia fiecărei Curţi de Apel (art. 26 alin. 2 din Legea nr. 36/1995). Camera Notarilor Publici, are personalitate juridică, sigiliu, patrimoniu şi buget proprii. 71 Organele de conducere ale Camerei Notarilor Publici sunt: adunarea generală a notarilor publici; Colegiul director; Preşedintele. Organizarea şi funcţionarea tuturor organelor Camerei se realizează potrivit normelor statornicite de Statutul Uniunii şi de regulamentul propriu al acestuia.
A. Adunarea generală a notarilor publici. Adunarea generală se întruneşte trimestrial în şedinţă ordinară şi ori de câte ori este nevoie în şedinţă extraordinară, la convocarea preşedintelui Colegiului director sau la cererea a cel puţin o treime din numărul membrilor săi ori la solicitarea Consiliului Uniunii în condiţiile prevăzute în Statutul Uniunii. Convocarea adunării generale în şedinţă ordinară se face cu cel puţin 15 zile înainte de data stabilită pentru ţinerea acesteia, iar în şedinţă extraordinară, cui cel puţin 7 zile înainte, prin înştiinţarea membrilor săi, cu menţionarea datei, a locului desfăşurării şi a ordinii de zi. Prezenţa notarilor publici la adunările generale este obligatorie (art. 32 alin. 3 din Statutul Uniunii). Adunarea generală a notarilor publici este legal constituită în prezenţa majorităţii membrilor săi. Notarul public care a fost suspendat nu poate participa cu drept de vot la adunarea generală. 72 În cazul în care adunarea generală nu este legal constituită din lipsă de cvorum, Colegiul director, de faţă cu cei prezenţi, stabileşte o nouă adunare generală în termen de cel mult 7 zile. Adunarea generală, în acest caz, îşi va putea desfăşura activitatea în prezenţa a cel puţin 1/3 din numărul membrilor săi. Adunarea generală adoptă hotărâri cu votul majorităţii celor prezenţi, cu excepţiile prevăzute de Statutul Uniunii. Adunarea generală a Camerei are următoarele atribuţii principale: - alege pentru un mandat de 3 ani Colegiul director compus din preşedinte, vicepreşedinte şi 3-5- membri şi stabileşte indemnizaţia acestora; - îi alege şi îi revocă pe membrii Colegiului director, pe reprezentantul Camerei şi pe supleantul acestuia în Consiliul Uniunii. 73 - stabileşte anual numărul notarilor stagiari din circumscripţia sa şi condiţiile de încheiere a contractului individual de muncă, la propunerea Colegiului director; - propune Consiliului Uniunii numărul notarilor publici din circumscripţia fiecărei judecătorii din raza sa de activitate, precum şi actualizarea anuală a acestuia, potrivit criteriilor prevăzute la art. 20 lit. l din Statutul Uniunii şi a art. 26 lit. c din lege; - alege Comisia de cenzori a Camerei şi stabileşte indemnizaţia cenzorilor; - aprobă bugetul anual şi raportul comisiei de cenzori şi de descărcare de gestiune; - îi alege şi îi revocă pe reprezentantul Camerei şi pe supleantul acestuia în Consiliul de disciplină al Uniunii; - îi alege şi îi revocă pe reprezentantul Camerei şi pe supleantul acestuia în Consiliul de administraţie al Casei de Asigurări a Notarilor Publici; - analizează anual activitatea Colegiului director; - îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament şi de Statutul Uniunii. Hotărârile cu privire la îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la art. 34 alin. 1 la lit. b,c,d,e, şi f din Statutul Uniunii se adoptă cu votul calificat a două treimi din numărul celor prezenţi. De asemenea, potrivit prevederilor art. 35 alin. 1 din Statutul Uniunii, alegerea preşedintelui, a vicepreşedintelui, precum şi a reprezentanţilor şi supleanţilor acestora în Consiliul Uniunii şi în Consiliul de disciplină se face de Adunarea generală a Camerei, prin vot secret, dintre notarii cu prestigiu moral şi profesional neştirbit. Pentru funcţiile de preşedinte, vicepreşedinte şi de membru al Colegiului director al Camerei notarii publici propuşi pentru a fi aleşi trebuie să aibă o vechime de cel puţin 5 ani în profesia de notar. 71
În acest sens, a se vedea, art. 26 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, art. 30 şi art. 42 din Statutul Uniunii Notarilor Publici din România. În această situaţie, potrivit prevederilor art. 33 alin. 2 din Statutul Uniunii, considerăm că nu este interzisă participarea la şedinţa adunării generale a notarului public ci numai participarea cu drept de vot. 73 Potrivit prevederilor art. 34 alin. 2 din Statutul Uniunii, revocarea se va putea hotărî, la cererea majorităţii membrilor Adunării generale a Camerei, pentru inactivitate, comportament necorespunzător în exercitarea funcţiei sau a calităţii de notar public, de natură să aducă atingere intereselor Uniunii, Camerei sau prestigiului instituţiei notariale. 72
47
Pentru alegerea în funcţia de reprezentant al Camerei în Consiliul Uniunii candidatul trebuie să aibă o vechime de cel puţin 5 ani în profesia de notar, pe care a exercitat-o în mod continuu. Reprezentantul Camerei în Consiliul Uniunii nu poate fi una şi aceeaşi persoană, adică preşedintele acesteia. Pentru funcţia de reprezentant în Consiliul de disciplină candidaţii trebuie să aibă o vechime în profesia de notar de minimum 5 ani, şi odată aleşi, ei nu pot îndeplini alte funcţii eligibile. În concluzie, analizând atribuţiile adunării generale a notarilor publici, considerăm că prevederile art. 32 alin. 1 din Statutul Uniunii referitoare la întrunirea trimestrială a acesteia sunt lipsite de eficienţă şi chiar de obiect. Pe de altă parte, întruniri trimestriale, pe diferite probleme, în simpozioane, consfătuiri, etc., le calificăm absolut necesare.
B. Colegiul Director al Camerei. Colegiul director al Camerei, este ales de adunarea generală a membrilor Camerei pentru o perioadă de 3 ani dintre notarii publici (art. 26 alin. 3 din Legea nr. 36/1995). Colegiul director lucrează legal în prezenţa majorităţii membrilor săi şi adoptă hotărâri cu majoritatea simplă a voturilor exprimate. Se întruneşte în şedinţele ordinare lunar sau în şedinţe extraordinare, la convocarea preşedintelui. Preşedintele Colegiului director primeşte o indemnizaţie al cărei cuantum se stabileşte de adunarea generală. Colegiul director are un secretar salarizat şi personal auxiliar, în numărul şi în structura stabilite de adunarea generală a notarilor publici din judeţele ce compun circumscripţia Camerei. Principalele atribuţii ale Colegiului director al Camerei sunt prevăzute de art. 26 alin. 5 din Legea nr. 36/1995 şi respectiv art. 38 alin. 1 din Statutul Uniunii. Astfel, Colegiul director al Camerei are următoarele atribuţii: - primeşte cererile solicitanţilor pentru ocuparea posturilor de notar public, împreună cu documentaţia necesară în acest scop, şi le înaintează Consiliului Uniunii cu cel puţin 10 zile înainte de data stabilită pentru concurs, dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege; - primeşte contestaţiile formulate împotriva rezultatelor concursului şi le înaintează Consiliului Uniunii; - întocmeşte recomandările şi confirmările prevăzute de regulament privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru numirea notarului public şi înregistrarea biroului notarial; - primeşte certificatul de înregistrare a biroului notarial, eliberat de primul grefier al Curţii de apel, şi îl comunică de îndată Consiliului Uniunii şi compartimentului de specialitate notarială din Ministerul Justiţiei; - avizează cererea de angajare a notarului stagiar de către notarul public şi verifică semestrial stadiul pregătirii şi al formării profesionale a notarilor stagiari în condiţiile statutului; - soluţionează sesizările împotriva notarilor publici şi propune, după caz, luarea măsurilor legale şi statuare; - deleagă, în cazurile prevăzute de lege şi de regulament, un notar public, cu acordul acestuia, din aceeaşi circumscripţie a judecătoriei sau dintr-o altă circumscripţie, care să asigure funcţionarea unui birou notarial pentru îndeplinirea actelor care sunt de competenţa teritorială a acelui birou; - avizează cererile notarilor publici de schimbare a sediilor birourilor lor în cadrul aceleiaşi circumscripţii şi face recomandări Consiliului Uniunii de avizare a cererilor de schimbare a sediilor în circumscripţia altei judecătorii; - reprezintă Camera în relaţiile cu terţii, prin preşedinte, iar în lipsa acestuia, prin vicepreşedinte; - difuzează Buletinul notarilor publici, aduce la cunoştinţa notarilor publici din circumscripţia sa măsurile privind unificarea practicii notariale; - exercită acţiunea disciplinară împotriva notarilor publici; - în vederea exercitării controlului profesional-administrativ desemnează notarii publici care vor verifica birourile notariale din circumscripţie o dată pe an;74 - desemnează biroul notarial din circumscripţia fiecărei judecătorii, care va ţine opisul de evidenţă a procedurilor succesorale înregistrate în întreaga circumscripţie teritorială, registrul de renunţări la succesiune şi care primeşte sesizările secretarilor consiliilor locale pentru deschiderea procedurilor succesorale, cu excepţia municipiului Bucureşti şi a altor circumscripţii în care se va stabili că aceste registre să fie păstrate la Cameră; - stabileşte modul de repartizare a cauzelor succesorale vacante; - stabileşte organigrama secretariatului, schema de funcţii şi de salarizare, precum şi condiţiile de angajare a personalului de specialitate şi administrativ; - prezintă adunării generale rapoarte privind modul în care au fost realizate veniturile şi cheltuielile prevăzute în bugetul Camerei şi informează în acest sens birourile notariale; - asigură, prin personalul propriu de specialitate şi administrativ, efectuarea lucrărilor de personal, a dosarelor de pensie, concedii şi alte drepturi de asistenţă socială privind personalul angajat al Camerei; - îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament şi de Statutul Uniunii.
C. Preşedintele Colegiului director al Camerei. 74
Potrivit art. 38 alin. 2,3 şi 4 din Statutul Uniunii, controlul se va face de către un notar public dintr-o altă circumscripţie a judecătoriei decât cea în care funcţionează notarul public controlat. Toţi notarii publici sunt supuşi controlului, care se referă la toate lucrările, gestiunea şi conduita notarului public. Controlul conţine şi îndrumările necesare pentru remedierea aspectelor negative constatate şi propuneri, după caz, pentru exercitarea acţiunii disciplinare de către Colegiul director al Camerei. Actul de constatare al controlului se întocmeşte în 4 exemplare: unul pentru Colegiul director al Camerei, unul ministrului justiţiei, unul Consiliului Uniunii şi notarului public verificat, iar al patrulea exemplar se va păstra în arhiva Colegiului director al Camerei.
48
Preşedintele Colegiului director este ales de Adunarea generală a Camerei, prin vot secret, dintre notarii publici cu o vechime de cel puţin 5 ani în profesia de notar şi care se bucură de aprecierile membrilor adunării generale, de un prestigiu moral şi profesional neştirbit. În exercitarea sarcinilor care îi revin, preşedintele Colegiului director al Camerei are următoarele atribuţii: - reprezintă Camera în raporturile cu terţii; - aduce la îndeplinire hotărârile Colegiului director şi rezolvă lucrurile curente; - angajează personalul de specialitate şi administrativ al secretariatului Camerei; - prezintă periodic adunării generale şi Colegiului director al Camerei rapoarte privind activitatea desfăşurată şi propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii; - convoacă şi conduce şedinţele Adunării generale şi ale Colegiului director al Camerei; - ordonanţează cheltuielile bugetare ale Camerei. Preşedintele poate delega această atribuţie vicepreşedintelui; - comunică notarilor publici actele normative ale Colegiului director şi actele cu caracter normativ adoptate de Consiliul Uniunii şi, după caz, de Biroul executiv; - îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament şi de Statutul Uniunii.75 De asemenea, reţinem că funcţia de preşedinte al Colegiului director al Camerei nu se subordonează reprezentantului Consiliului 76 Uniunii. Pe de altă parte, funcţia de preşedinte nu poate fi exercitată decât cel mult două mandate. În lipsa preşedintelui, vicepreşedintele exercită atribuţiile acestuia, precum şi responsabilităţile stabilite de Colegiul director sau de adunarea generală.
D. Patrimoniul şi bugetul Camerei Notarilor. Potrivit art. 42 alin. 1 din Statutul Uniunii Camera Notarilor Publici are patrimoniu şi buget proprii. De asemenea, fondurile Camerei sunt formate din contribuţii băneşti, taxe, bunuri mobile, imobile şi din beneficii rezultate din activităţi economice conexe. Pe de altă parte, pentru înscrierea la concursul de ocupare a unui post de notar public candidatul va plăti o taxă stabilită de Consiliul Uniunii, care se face venit la bugetul Camerei în circumscripţia căreia se află postul vacant de notar public pentru care candidatul s-a înscris la concurs.
E. Comisia de cenzori a Camerei Notarilor. Potrivit art. 34 alin. 1 lit. e, Adunarea generală a Camerei Notarilor Publici alege comisia de cenzori şi stabileşte indemnizaţia cenzorilor. Comisia de cenzori a Camerei Notarilor este compusă din 3 membri, dintre care doi notari publici şi un expert contabil. Comisia de cenzori a Camerei verifică modul de executare a bugetului Camerei Notarilor Publici şi prezintă anual un raport adunării generale a notarilor. Personalul cu atribuţii financiar-contabile al Camerei este obligat să pună la dispoziţia comisiei de cenzori toate evidenţele şi datele necesare pentru efectuarea verificărilor.
3.3.3. Biroul notarului public. A. Consideraţii generale. În conformitate cu prevederile art. 14 alin. 1 din Legea nr. 36/1995 şi respectiv art. 44 din Statutul Uniunii, activitatea notarilor publici se desfăşoară în cadrul unui birou, în care pot funcţiona unul sau mai mulţi notari publici asociaţi, cu personalul auxiliar corespunzător. Exercitarea funcţiei de notar public are loc în cadrul unui birou individual, prin asociere sau în societăţi civile profesionale. Prin asociere, notarul public nu îşi pierdea dreptul la birou notarial individual. Notarul public sau notarii publici asociaţi, titulari ai unui birou, pot angaja notari stagiari, traducători, alt personal de specialitate, precum şi personal administrativ şi de serviciu necesar activităţii notariale. Biroul notarial public şi societatea civilă profesională nu sunt persoane juridice (art. 47 din Statutul Uniunii). De asemenea, biroul notarial va avea un sediu corespunzător pentru desfăşurarea activităţii cu publicul şi pentru depozitarea, păstrarea şi conservarea în foarte bune condiţii a arhivei. În acelaşi timp, notarul public are obligaţia de a asigura securitatea biroului său prin măsuri de protecţie împotriva incendiilor, efracţiilor sau a altor cauze previzibile. În circumscripţia unei judecătorii pot funcţiona unul sau mai multe birouri de notari publici. Evidenţa birourilor de notari publici şi lucrările privind numirea şi încetarea funcţiei notarilor publici se întocmesc de către personalul de specialitate notarială din Ministerul Justiţiei. Numărul notarilor publici şi al birourilor în care aceştia îşi desfăşoară activitatea se stabilesc de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici. Actualizarea anuală a numărului de notari publici revine ministrului justiţiei, în funcţie 75
Aceste atribuţii care revin preşedintelui Colegiului director al Camerei sunt prevăzute la art. 39 alin.1 din Statutul Uniunii. Potrivit art. 40 alin. 1 din Statutul Uniunii reprezentantul Camerei în Consiliul Uniunii are următoarele drepturi şi obligaţii: participă de drept la şedinţele Colegiului director; are acces la toate documentele Camerei; are dreptul la o indemnizaţie stabilită de Consiliul Uniunii; participă din partea Camerei la toate şedinţele Consiliului Uniunii; prezintă Consiliului Uniunii propunerile Adunării generale a Camerei şi apără interesele acesteia; informează cu regularitate Adunarea generală şi Colegiul director ale Camerei despre toate hotărârile adoptate de Consiliul Uniunii; întocmeşte trimestrial rapoarte de activitate şi le supune spre aprobare adunării generale; îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite de Adunarea generală. 76
49
de propunerile Camerelor Notarilor Publici şi cu prioritate, în raport cu numărul notarilor stagiari care au promovat examenul de notar public. În cazul în care în aceeaşi circumscripţie a unei judecătorii îşi desfăşoară activitatea mai multe birouri de notari publici, competenţa teritorială a fiecărui birou notarial se întinde pe tot cuprinsul acelei circumscripţii. Programul de activitate al biroului notarial este obligatoriu de cel puţin 8 ore zilnic, dintre care 6 ore activitate cu publicul, în fiecare zi lucrătoare. Orice modificare de program de lucru, în baza unor cauze obiective, trebuie să fie comunicată Colegiului director al Camerei. În fine, potrivit prevederilor art. 51 din Statutul Uniunii, patrimoniul biroului notarial are regimul juridic al bunurilor afectate exercitării profesiei de notar public. Patrimoniul biroului notarilor publici asociaţi are regimul juridic corespunzător aportului fiecărui membru al societăţii civile fără personalitate juridică, constituită în acest scop. În privinţa creanţelor personale ale notarului public, subliniem că ele nu pot fi realizate prin urmărirea patrimoniului biroului notarilor asociaţi decât după partajul intervenit cu ceilalţi asociaţi.
B. Notarul public. Potrivit prevederilor art. 16 din Legea nr. 36/1995, poate avea calitatea de notar public cel care îndeplineşte următoarele condiţii: - are numai cetăţenia română, domiciliul în România şi are capacitatea de exerciţiu al drepturilor civile; - este licenţiat în drept (ştiinţe juridice) sau doctor în drept; - nu are antecedente penale; - se bucură de o bună reputaţie; - cunoaşte limba română; - este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea funcţiei; - a îndeplinit timp de 2 ani funcţia de notar stagiar şi a promovat examenul de notar public sau a exercitat timp de 5 ani funcţia de judecător, procuror, avocat sau o altă funcţie de specialitate juridică şi dovedeşte cunoştinţele necesare funcţiei de notar public, prin promovarea unui concurs organizat, potrivit regulamentului de aplicare a Legii nr. 36/1995, de Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici. Notarul public este numit de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Uniunii, în baza cererii celui interesat şi după ce face dovada îndeplinirii cerinţelor legii. Notarul public înainte de începerea activităţii sale în termen de 60 de zile de la numire, are obligaţia de a-şi înregistra biroul la Curtea de Apel în circumscripţia căreia îşi are sediul biroul de notar public. În vederea înregistrării biroului, notarul public are obligaţia de a prezenta sigiliul şi specimenul de semnătură. În cazuri temeinic justificate, ministrul justiţiei poate să prelungească termenul în care notarul public trebuie să-şi înregistreze biroul la Curtea de Apel. Dacă notarul public nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 18 alin. 1 din Legea nr. 36/1995 (menţionate mai sus) în termenul stipulat, acest fapt atrage după sine revocarea numirii notarului public din profesie. În fine, dacă notarul public îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege, va depune jurământul în faţa ministrului justiţiei şi a preşedintelui Uniunii Naţionale a Notarilor Publici sau a reprezentanţilor acestora.77 Jurământul notarului public are următorul conţinut: „Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să-mi îndeplinesc cu onoare şi credibilitate publică, cu conştiinţă şi fără părtinire atribuţiile ce-mi revin şi să păstrez secretul profesional. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă în funcţie de credinţa religioasă a notarului public. Dacă notarul public nu are confesiune, depune jurământul fără formula religioasă, pe conştiinţă şi onoare.
C. Notarul public stagiar. Are calitatea de notar public stagiar cel care: - îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 16 lit.a-7 din Legea nr. 36/1995; - este angajat într-un birou de notar public; - se află în perioada de stagiu până la promovarea examenului de notar public. În perioada de stagiu, notarul public poate delega pe notarul stagiar să îndeplinească următoarele atribuţii: - să efectueze lucrări de secretariat; - să legalizeze copiile de pe înscrisuri; - să legalizeze semnătura traducătorului; - să facă menţiuni referitoare la darea de dată certă pentru înscrisurile prezentate de părţi; - să redacteze unele proiecte de înscrisuri cu conţinut juridic. Condiţiile de încheiere a contractului de muncă şi de formare profesională a notarului stagiar cad în sarcina Camerei Notarilor Publici şi se stabilesc prin Statutul Uniunii. 77
Deşi profesia de notar public are un caracter liberal din reglementările legale în vigoare nu rezultă cu claritate autonomia şi independenţa, principii fundamentale care stau la baza exercitării acestei profesii. De altfel, implicarea ministrului justiţiei în numirea notarului public, existenţa unui departament de specialitate notarială în cadrul Ministerului Justiţiei, precum şi controlul activităţii notariale prin organele Ministerului Justiţiei, ne încredinţează convingerea că exercitarea acestei profesii liberale are un caracter limitat.
50
Pe de altă parte, subliniem că pot fi notari stagiari persoanele care pe lângă condiţiile expres prevăzute de lege (art. 16 lit. a-7 din Legea nr. 36/1995), nu depăşesc perioada de 5 ani de la data obţinerii diplomei de licenţă. De asemenea, numai notarii publici care au o vechime de 5 ani în profesia de notar, pot angaja notari stagiari. Potrivit art. 54 alin. 2, notarul public poate angaja în aceeaşi perioadă un singur notar stagiar prin contract de muncă individual, încheiat pe durată determinată cu notarul public, în condiţiile prevăzute de lege, de regulament şi de Statutul Uniunii. În cazul încetării calităţii notarului public sau al suspendării executării funcţiei acestuia pe o perioadă mai mare de 6 luni, obligaţiile din contractul individual de muncă al notarului stagiar vor fi preluate de Cameră sub aspectul salariului. Colegiul director al Camerei are obligaţia de a nominaliza notarul public în biroul căruia îşi va desfăşura activitatea notarul stagiar până la susţinerea examenului de notar public.
D. Încetarea calităţii de notar public. Calitatea de notar public încetează în următoarele cazuri: - la cerere; - prin pensionare sau în cazul constatării incapacităţii de muncă, în condiţiile legii; - prin desfiinţarea biroului notarului public, urmată de neexercitarea fără justificare de către titularul acestuia a profesiei, în condiţiile legii, într-un alt birou de notar public, în termen de 6 luni; - prin excluderea din profesie, dispusă ca sancţiune disciplinară, în condiţiile prezentei legi; - în cazul văditei sale incapacităţi profesionale constatată în urma unor inspecţii repetate; - în cazul condamnării definitive pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei; - în cazul în care notarul public nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 16 lit. a, d, şi f din Legea nr. 36/1995. Încetarea calităţii de notar public se constată sau se dispune, după caz, de ministrul justiţiei.
E. Suspendarea calităţii de notar public. În conformitate cu prevederile art. 24 din Legea nr. 36/1995, exerciţiul funcţiei de notar public se suspendă: - în caz de incompatibilitate; - în situaţiile prevăzute la art. 41 lit. c şi art. 42 din Legea 36/1995 ;78 - în caz de neachitare a obligaţiilor băneşti profesionale, după 6 luni de la scadenţa acestora, până la achitarea debitului; - în caz de incapacitate temporară de muncă. Suspendarea calităţii de notar public se dispune de ministrul justiţiei, la solicitarea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici (art. 25 din Legea nr. 36/1995). În fine, încetarea suspendării se poate dispune, cu respectarea prevederilor legale, tot la solicitarea Consiliului Uniunii de către ministrul justiţiei. 3.4. Drepturile şi îndatoririle notarilor public.
A. Drepturile notarului public. În conformitate cu prevederile art. 30 din Legea nr. 36/1995, notarii publici îşi exercită profesiunea personal şi se bucură de stabilitate în funcţie, în sensul că nu pot fi mutaţi în altă localitate fără acordul lor. Notarii publici au dreptul la onorarii pentru fiecare serviciu prestat, în conformitate cu prevederile art. 28 alin. 2 lit. c din Legea nr. 36/1995. De asemenea, notarul public are dreptul la un concediu de odihnă, în condiţiile prevăzute de statut, adică la 30 de zile lucrătoare anual. În acelaşi timp, notarii publici beneficiază de drepturile de asigurări sociale pe baza contribuţiei la sistemul asigurărilor de stat, în condiţiile legii. Pe de altă parte, menţionăm că dispoziţiile Legii nr. 36/1995, referitoare la drepturile notarilor publici se întregesc cu prevederile art. 11 din Statutul Uniunii care reglementează drepturile de care se bucură notarii publici în calitatea lor de membri ai Uniunii, pe care leam analizat în cadrul subcapitolului dedicat Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România. În strânsă legătură cu drepturile notarului public, amintim că potrivit art. 35 din Legea nr. 36/1995, exercitarea profesiei de notar public este incompatibilă cu: a. desfăşurarea unei activităţi salarizate cu excepţia: - activităţii didactice universitare; - activităţi literare şi publicistice; - calităţii de deputat sau senator, ori a celei de consilier în consiliile judeţene sau locale, pe durata mandatului; b. desfăşurarea unor activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse; 78
Potrivit art. 41 lit. c din Legea nr. 36/1995 se prevede suspendarea din funcţie pe o durată de maximum 6 luni, ca sancţiune disciplinară. La art. 42 din aceeaşi lege, se prevede suspendarea notarului public ca urmare a luării împotriva acestuia a măsurii arestării, până la soluţionarea cauzei penale
51
c. Calitatea de asociat într-o societate în nume colectiv, de asociat comanditat în societăţile în comandită simplă sau pe acţiuni, administrator al unei societăţi cu răspundere limitată, preşedinte al unui consiliu de administraţie, membru al consiliului de conducere, director general sau director al unei societăţi pe acţiuni, administrator al unei societăţi civile.
B. Îndatoririle notarului public. Potrivit art. 36 din Legea nr. 36/1995, notarii publici şi personalul birourilor notariale au obligaţia să păstreze secretul profesional cu privire la actele şi faptele despre care au luat cunoştinţă în cadrul activităţii lor, chiar şi după încetarea funcţiei, cu excepţia cazurilor în care legea sau părţile interesate îi eliberează de această obligaţie. Notarul public nu poate absenta mai mult de 5 zile consecutiv, fără a asigura funcţionalitatea biroului său, în condiţiile legii. Dacă notarul public absentează mai mult de 5 zile consecutiv, Camera Notarilor Publici are obligaţia de a delega, după caz, un alt notar public pentru îndeplinirea atribuţiilor notarului public absent, în condiţiile prevăzute de Statutul Uniunii (art. 37 alin. 2 din Legea nr. 36/1995). Pe de altă parte, adăugăm că prevederile Legii nr. 36/1995, se întregesc cu dispoziţiile art. 13 din Statutul Uniunii referitoare la obligaţiile membrilor Uniunii, în calitatea lor de notari publici. 3.5. Răspunderea juridică
a notarului public.
Legea nr. 36/1995 reglementează la art. 38 răspunderea civilă a notarului public, iar la art. 39-42 răspunderea disciplinară a acestuia. În legătură cu răspunderea penală Legea nr. 36/1995 nu face nici o referire de vreme ce în materie se aplică normele dreptului comun, respectiv legislaţia penală. Totuşi, în art. 42 din Legea nr. 36/1995 se prevede că în cazul în care împotriva notarului public s-a luat măsura arestării preventive, ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici va lua măsura suspendării din funcţie până la soluţionarea cauzei penale, iar dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi se referă la infracţiunile prevăzute la art. 23 lit. f din aceeaşi lege, cu acea dată ministrul justiţiei dispune excluderea din profesie a notarului public condamnat.
3.5.1. Răspunderea civilă a notarilor publici. Răspunderea civilă a notarilor publici în practică se întâlneşte destul de rar datorită faptului că actele notariale se îndeplinesc în prezenţa părţilor, în majoritatea cazurilor, conform acordului lor de voinţă, cu respectarea prevederilor legale. Cu toate acestea, reglementarea răspunderii civile a rămas în atenţia legiuitorului în scopul de a asigura repararea prejudiciului produs de notarul public unei persoane fizice sau juridice. În acest sens, art. 38 alin. 1 din Legea nr. 36/1995 prevede că „răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat un prejudiciu”. Avându-se în vedere opiniile exprimate în literatura de specialitate cu privire la înţelesul dispoziţiilor Legii nr. 36/1995 şi ţinânduse seama de faptul că activitatea notarială se exercită în baza legii iar actele notarului public sunt acte de autoritate publică subliniem că nu au la bază raporturi contractuale, motiv pentru care răspunderea notarului public este antrenată de regulă în condiţiile dreptului comun privitoare la răspunderea delictuală.79 De la această regulă, art. 44 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, a instituit o excepţie privind consultaţiile notariale care se dau persoanelor fizice sau juridice şi pe bază de contract cu durată determinată. În acest caz, producerea unui prejudiciu în urma acordării de consultaţii în „domeniul juridic notarial”, fie sub formă scrisă sau verbală, pe bază de „contract cu durată determinată;” angajează răspunderea notarului public în condiţiile dreptului comun, respectiv potrivit principiilor răspunderii contractuale. În vederea acordării de despăgubiri, legislaţia noastră a creat un sistem de asigurare de răspundere profesională a notarului public. Asigurarea de răspundere profesională a notarului public se realizează prin casa de asigurări care a fost constituită în acest scop. 80 În acelaşi sens, menţionăm că au fost adoptate şi dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora Casa de Asigurări este organizată şi funcţionează „pentru garantarea responsabilităţii civile a notarilor publici”. Această Casă de Asigurări s-a constituit în cadrul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici potrivit legii şi Statutului Uniunii.
3.5.2. Răspunderea disciplinară a notarilor publici. A. Reglementarea răspunderii disciplinare a notarilor publici. Notarul public exercitându-şi profesia în cadrul unui serviciu de interes public, legiuitorul a reglementat şi răspunderea disciplinară a acestuia.
79
În acest sens, a se vedea: Ioan Leş, op. cit.p. 258; Teodor Mara, op. cit.p. 174. A se vedea, dispoziţiile art. 38 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, care reglementează asigurarea de răspundere profesională a notarului public. 80
52
Sediul materiei răspunderii disciplinare a notarului public îl constituie dispoziţiile art. 39-42 din Legea nr. 36/1995, iar procedura judecării abaterilor disciplinare este stabilită de Regulamentul de aplicare a acestei legi. 81 Totuşi, condiţiile generale de angajare a răspunderii disciplinare sunt reglementate de normele dreptului comun. De aceea, aici ne vom ocupa numai de unele particularităţi ale răspunderii disciplinare a notarului public. Astfel, potrivit prevederilor art. 39 din Legea nr. 36/1995, răspunderea disciplinară a notarului public intervine în cazul săvârşirii următoarelor abateri: întârziere sau neglijenţă în efectuarea lucrărilor; lipsă nejustificată de la birou; nerespectarea secretului profesional; comportament care aduce atingere onoarei sau probităţii profesionale. Din analiza acestui text legal, rezultă fără îndoială, că abaterile pentru care intervine răspunderea disciplinară a notarului public sunt prevăzute limitativ de lege. De altfel, în Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, nu lasă să se înţeleagă că ar exista şi alte cazuri. De asemenea, altă observaţie pe care o facem, se referă la faptul că două abateri disciplinare sunt strict determinate (lipsa nejustificată de la birou şi nerespectarea secretului profesional), iar celelalte au o sferă de cuprindere destul de largă şi au un mare grad de generalitate. Abaterea disciplinară care intervine pentru lipsă nejustificată de la birou reglementată la art. 39 lit. b din Legea nr. 36/1995 trebuie coroborată cu dispoziţiile art. 37 alin. 1 din aceeaşi lege prin care se instituie obligaţia notarului public de a „nu absenta mai mult de 5 zile consecutiv fără a asigura funcţionalitatea biroului său, în condiţiile legii”. În acelaşi sens, subliniem că abaterea disciplinară reglementată de art. 39 alin. 1 lit. c din Legea nr. 36/1995 referitoare la nerespectarea secretului profesional, care atrage după sine angajarea răspunderii disciplinare a notarului public trebuie coroborată cu prevederile art. 36 din lege care instituie în sarcina notarilor publici obligaţia de a păstra „secretul profesional cu privire la actele şi faptele despre care au luat cunoştinţă în cadrul activităţii lor chiar şi după încetarea funcţiei…”. Expresia „chiar şi după încetarea funcţiei”, aici, trebuie înţeleasă numai sub aspectul importanţei pe care o acordă legiuitorul exercitării funcţiei de notar public, a obligaţiei acestuia de a păstra secretul profesional în mod permanent, deoarece angajarea răspunderii disciplinare nu poate fi atrasă decât în condiţiile dreptului comun. Pe de altă parte, referindu-se la răspunderea disciplinară a notarilor publici, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 44/1995, a statuat că „libertatea indispensabilă exercitării acestei profesii nu exclude instituirea anumitor reguli a căror respectare presupune şi stabilirea prin lege a unor sancţiuni. În consecinţă, instituirea prin lege a unor sancţiuni, nu contravine, în nici un fel, prevederilor Constituţiei”. Am subliniat acest lucru deoarece reglementarea răspunderii disciplinare în domeniul profesiilor liberale (avocaţi, notari, medici, farmacişti etc.) comportă o serie de reguli specifice .82 În legătură cu celelalte abateri disciplinare (prevăzute la art. 39 lit. a şi d din Legea nr. 36/1995), deşi au grad mare de generalitate, pot atrage răspunderea disciplinară a notarului public. Sancţiunile disciplinare care se pot aplica notarului public, în raport cu gravitatea faptelor, prevăzute la art. 41 din Legea nr. 36/1995, constau în: a. Observaţie scrisă; b. amendă de la 50000 la 200000, care se face venit la bugetul Camerei Notarilor Publici. Neachitarea în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii atrage suspendarea de drept a notarului public până la achitarea sumei. Hotărârea definitivă constituie titlu executoriu; c. suspendarea din funcţie pe o durată de maximum 6 luni; d. excluderea din profesie. Competenţa de soluţionare a abaterilor disciplinarea aparţine Consiliului de disciplină iar acţiunea disciplinară se exercită de Colegiul director.
B. Procedura de soluţionare a abaterilor disciplinare. Soluţionarea abaterilor disciplinare în conformitate cu prevederile art. 40 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, este de competenţa Consiliului de disciplină constituit la nivelul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România. Procedura judecării abaterilor disciplinare este prevăzută de art. 61-75 din Statutul Uniunii precum şi de regulamentul pentru punerea în aplicare a Legii nr. 36/1995. Pentru stabilirea răspunderii disciplinare este necesară efectuarea cercetării prealabile .83 Consiliul de disciplină judecă în complet format din 3 membri, prezidat de un preşedinte desemnat de către preşedintele Consiliului de disciplină. De regulă, şedinţele de judecată se ţin la sediul Uniunii, dar preşedintele Consiliului de disciplină poate dispune ca ele să se desfăşoare şi la sediul Camerei notariale din care face parte notarul public judecat. La şedinţele de judecată poate participa orice notar public din Camera al cărei membru este judecat. 81
În acest sens, a se vedea dispoziţia cuprinsă în art. 40 alin. 8 din Legea nr. 36/1995. A se vedea: Ion Traian Ştefănescu, Tratat elementar de dreptul muncii, Bucureşti, 1999 p. 20-23; Eugen Popa, „Regimul juridic al profesiunii de medic”, în Dreptul nr. 2/1998, p. 42. 83 Cu privire la necesitatea efectuării cercetării prealabile a abaterilor disciplinare, cu notă critică, a se vedea, Teodor Mara, op. cit.p. 177 şi urm. 82
53
Lucrările cu caracter tehnic ale Consiliului de disciplină vor fi efectuate de un secretar. Consiliul de disciplină are competenţa de a judeca abaterile prevăzute de lege, săvârşite de notarii publici, indiferent de calitatea pe care o au în structurile organizatorice ale Uniunii şi Camerei pentru: întârziere sau neglijenţă în efectuarea lucrărilor; lipsa nejustificată de la birou; nerespectarea secretului profesional; comportament care aduce atingere onoarei sau probităţii profesionale (art. 65 din Statutul Uniunii). Titular al acţiunii disciplinare este Colegiul director al Camerei, care se poate autosesiza sau poate fi sesizat, după caz, de ministrul justiţiei sau de organele de control ale Consiliului Uniunii, prin preşedintele său. Acţiunea disciplinară se promovează de către Colegiul director, fie din oficiu, fie la sesizare în termen de 60 de zile de la data la care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei abateri. De asemenea, Colegiul director are şi obligaţia de a efectua cercetarea prealabilă, să ancheteze notarul public în cauză şi să îi aducă la cunoştinţă conţinutul dosarului. Dacă se constată că notarul public cercetat a săvârşit una din abaterile disciplinare prevăzute de lege, Colegiul director sesizează Consiliul de disciplină. În cazul în care notarul public cercetat refuză să dea declaraţii sau se sustrage de la cercetări Colegiul director are obligaţia de a întocmi un proces-verbal despre toate acestea şi nimic nu împiedică finalizarea cercetării (art. 66 alin. 5 din Statutul Uniunii). În cazul sesizării Consiliului de disciplină, preşedintele acestuia înregistrează cauza, fixează termenul şedinţei, desemnează completul, preşedintele acestuia, arată sau stabileşte locul desfăşurării şedinţei şi citează părţile şi, după caz, martorii. Dacă notarul public, deşi legal citat, nu se prezintă la judecată la termenul şi locul stabilit, judecarea se face în lipsă (art. 67 alin. 2 din Statutul Uniunii). Colegiul director la judecată este reprezentat de preşedinte, vicepreşedinte sau de unul dintre membrii săi. Notarul public împotriva căruia a fost promovată acţiunea disciplinară are dreptul să cunoască toate actele dosarului, să solicite probe în apărare şi să fie asistat de un alt notar public ori de către un avocat. În conformitate cu prevederile art. 68 alin. 1 din Statutul Uniunii, Consiliul de disciplină la judecarea abaterii disciplinare trebuie să ţină seama de etapele obligatorii de parcurs, şi anume: preşedintele completului expune conţinutul sesizării; se ascultă părţile şi, eventual martorii; declaraţiile se consemnează în scris şi vor fi semnate de către părţi, precum şi de preşedinte; se administrează alte probe şi dovezi necesare pentru rezolvarea cauzei. Cu ocazia soluţionării abaterii disciplinare, la cererea preşedintelui completului, părţile au obligaţia de a pune la dispoziţia acestuia toate informaţiile şi actele cerute. În caz de amânare a judecării se redactează o încheiere, în cuprinsul căreia se arată motivele care au determinat amânarea. După administrarea probelor preşedintele completului dă cuvântul părţilor. Dacă notarul public supus judecării este asistat de un avocat sau alt notar public, se va da cuvântul şi acestuia în calitate de apărător. Completul de judecată dacă reţine că notarul public judecat a săvârşit abaterea (fiind găsit vinovat) dispune aplicarea uneia dintre sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 41 din Legea nr. 36/1995. Dacă notarul public nu a fost găsit vinovat, la fel şi în cazul când sesizarea s-a făcut peste termenul prevăzut de lege, completul dispune respingerea acţiunii disciplinare şi închiderea dosarului. Completul de judecată ia hotărârea cu majoritatea de voturi, care se comunică apoi părţilor în termen de 15 zile. Hotărârea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: numărul dosarului; numele şi prenumele membrilor completului şi al secretarului; numele şi prenumele, domiciliul sau sediul părţilor; susţinerile părţilor; descrierea în esenţă a abaterii disciplinare; probele administrate; textele de lege aplicate; soluţia şi data pronunţării; indicarea căii de atac; menţiunea dacă pronunţarea s-a făcut în prezenţa sau în lipsa părţilor. Hotărârea se semnează de preşedintele completului şi de secretar, şi se comunică părţilor. Părţile nemulţumite de hotărârea pronunţată pot face contestaţie la Consiliul Uniunii în termen de 10 zile de la comunicare pentru părţile lipsă şi de la pronunţare pentru cei care au fost prezenţi. În fine, trebuie să remarcăm faptul că prin dispoziţiile art. 40 alin. 6 din Legea nr. 36/1995 şi respectiv ale art. 72 alin. 2 din Statutul Uniunii s-a prevăzut posibilitatea ca hotărârea Consiliului Uniunii să poată fi atacată în justiţie, potrivit legii, la instanţa judecătorească civilă competentă sau de contencios administrativ. Cheltuielile efectuate cu ocazia soluţionării cauzei sunt suportate conform regulilor statornicite de normele dreptului comun (art. 73 din Statutul Uniunii). Notarul public care a fost sancţionat disciplinar nu poate exercita funcţii eligibile pe o perioadă de 3 ani de la data rămânerii definitive a măsurii sancţionatorii.84 84
În conformitate cu prevederile art. 75 din Statutul Uniunii interdicţia impusă prin sancţiune notarului public de a exercita funcţii eligibile se întinde pe o perioadă de 3 ani, echivalentă cu un mandat, dar nu se suprapune cu acesta.
54
Notarul public suspendat şi cel exclus din profesie în condiţiile legii, are obligaţia de a depune sigiliul, registrele şi lucrările acestora la Camera Notarilor Publici, sub luare de semnătură. 3.6.Arhiva şi evidenţele activităţii notariale.
În conformitate cu prevederile art. 102 din Legea nr.36/1995, arhiva activităţii notariale este proprietatea statului care se păstrează, se conservă şi se predă în condiţiile legii. Această dispoziţie legală are menirea de a sublinia importanţa activităţii notariale, faptul că deşi este o funcţie autonomă, profesia de notar public este învestită pentru a îndeplini un serviciu de interes public, iar actul care poartă sigiliul şi semnătura notarului, este un act de autoritate publică, cu forţa probantă prevăzută de lege.85 Fiecare birou notarial în mod obligatoriu are arhivă proprie şi anual trebuie să predea la Arhivele Statului actele notariale în conformitate cu prevederile legale în materie în condiţiile prevăzute de nomenclator. De asemenea, biroul notarial are registratură proprie, un secretariat care efectuează operaţiuni privind primirea, înregistrarea şi expedierea corespondenţei, înregistrarea şi îndosarierea actelor, păstrarea registrelor, precum şi alte lucrări cu caracter auxiliar, necesare bunei desfăşurări a activităţii notariale (art. 103 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 36/1995). Pe lângă evidenţa activităţii notariale, notarul public are obligaţia de a ţine şi o evidenţă financiar-contabilă. Pentru buna funcţionare a biroului notarial art. 40 din Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 36/1995, impune obligativitatea organizării unei evidenţe riguroase pentru păstrarea, conservarea documentelor şi pentru posibilitatea exercitării contractului profesional prevăzut de lege. Această evidenţă riguroasă se realizează de către biroul notarial cu ajutorul următoarelor registre: registrul general; opisul registrului general; registrul de succesiuni; opisul succesiunilor; registrul special de renunţări la succesiune; opisul renunţărilor la succesiune; registrul de termene succesorale; registrul de depozite; registrul de proteste; registrul de consultaţii juridice notariale; registrul de traduceri; registrul de corespondenţă. În cazul în care biroul notarial are unul sau mai multe sedii secundare, evidenţele menţionate mai sus sunt obligatorii, separat pentru fiecare dintre sediile secundare. În registrul general se înregistrează toate lucrările notariale, excepţie făcând cele privind procedura succesorală notarială, primirile de înscrisuri în depozit (documente şi valori), precum şi protestele. Înscrisurile autentice sunt înregistrate separat după obiectul lor şi vor avea un număr special de autentificare. Opisul registrului general are ca scop consemnarea numelui şi prenumelui părţilor ce au figurat în actul notarial, a datei la care părţile s-au adresat biroului notarial cu o cerere. Consemnarea în opis se face în ordine alfabetică, pentru a fi utilizat mult mai uşor şi mai rapid. În registrul de succesiuni se înregistrează toate dosarele succesorale. Această înregistrare este necesară pentru evitarea unei duble proceduri succesorale. Verificarea este obligatorie, este din oficiu şi înlătură înregistrarea unui dosar având acelaşi obiect, aceiaşi moştenitori, etc. Poziţia din registrul succesoral se închide numai la soluţionarea definitivă a dosarului succesoral, care coincide cu eliberarea certificatului de moştenitor sau de pildă în cazul suspendării, închiderii procedurii succesorale pe diferite alte motive. În cazul repunerii pe rol a dosarului succesoral în mod obligatoriu se va face o nouă înregistrare, cu un număr nou de ordine, inclusiv cu o nouă înscriere în opisul succesoral. Opisul succesoral are acelaşi scop ca şi opisul registrului general. Un opis de evidenţă a procedurilor succesorale se ţine la biroul notarial desemnat de Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici. Această evidenţă se realizează numai în situaţia în care în circumscripţia teritorială a unei judecătorii funcţionează mai multe birouri notariale. În registrul de renunţări la succesiune se consemnează declaraţiile de renunţare precum şi cele de acceptare sub beneficiu de inventar. Opisul renunţărilor la succesiune cuprinde numele şi prenumele persoanelor care au făcut declaraţiile menţionate anterior, inclusiv cele de acceptare sub beneficiu de inventar. Aceste documente se ţin de un singur birou notarial pentru întreaga circumscripţie teritorială a unei judecătorii în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu. Registrul de termene succesorale evidenţiază şedinţele în care are loc dezbaterea succesiunii precum şi soluţiile adoptate în cauzele succesorale. Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 cuprinde dispoziţii importante şi cu privire la înregistrările în registrul de termene succesorale. Astfel, certificatele de moştenitor primesc un număr evidenţiat în ordinea soluţionării cauzelor. La sfârşitul fiecărei luni secretarul biroului notarial înscrie în registrul de termene succesorale situaţia dosarelor existente pe rol, a celor rezolvate, cu soluţiile date, taxele şi onorariile stabilite, precum şi cauzele rămase nesoluţionate (art. 46 din Regulament). 85
A se vedea, în acest sens dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 36/1995.
55
Registrul de depozite cuprinde menţiuni referitoare la înscrisurile, documentele şi valorile precizate în procesul verbal de inventariere a bunurilor succesorale şi pe care notarul public şi-a dat încuviinţarea pentru a se păstra în biroul său. Registrul de proteste evidenţiază zilnic şi în ordinea datei efectele de comerţ prestate cu efectuarea menţiunilor cerute de lege (art. 48 din Regulament). În registrul de consultaţii se înregistrează toate consultaţiile juridice notariale acordate solicitanţilor. În cazul solicitării de consultaţii în scris (prin scrisori, adrese scrise, etc.) se păstrează o mapă specială cu câte un exemplar al acestora (art. 49 din Regulament). Registrul de traduceri se foloseşte numai în cazul în care notarii publici au angajat traducători cu contract de muncă. Ţinerea evidenţei în asemenea cazuri, în registre de traduceri este obligatorie. Registrul de corespondenţă cuprinde întreaga corespondenţă oficială a notarului public (atât pentru intrare cât şi pentru ieşire) alta decât cea înregistrată în registrele menţionate mai sus. Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, stabileşte câteva reguli privind modul în care se realizează înregistrările în registre, respectiv cum anume trebuie făcute acestea în evidenţele biroului notarial. Unele reguli se referă la modul de pregătire a registrului pentru înregistrare, înainte de utilizare. Astfel, registrele vor fi numerotate pagină cu pagină, iar ultima pagină se va sigila şi semna de notarul public. De asemenea, se încheie şi un proces verbal pe prima pagină a registrului în care de regulă se menţionează tipul registrului şi numărul de pagini pe care îl conţine. În conformitate cu prevederile art. 53 alin. 1 din Regulament toate înregistrările în registrele notariale se fac în momentul şi în ordinea obligatorie a primirii lucrărilor, cererilor sau corespondenţei. Remedierea greşelilor de înregistrare se face conform dispoziţiilor cuprinse în Regulament, în sensul că se îndreaptă fără a se şterge vechiul text, peste care se trage o linie, astfel ca acesta să poată fi citit. Fiecare birou notarial în afara registrelor menţionate în art. 40 din Regulament are obligaţia de a alcătui mape cu actele notariale efectuate. În ceea ce priveşte actele autentice, acestea se păstrează în mape speciale în care se compactează câte 50 de acte împreună cu documentaţia care a stat la baza autentificării. Celelalte acte se compactează în câte 100 de bucăţi şi se arhivează în mape. Biroul notarial trebuie să deţină şi o mapă specială în care sunt îndosariate certificatele de moştenitor. La fiecare certificat de moştenitor se va anexa şi încheierea finală a procedurii succesorale (care este întocmită în 2 exemplare, din care celălalt se păstrează în dosarul succesoral). Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, prevede că fiecare birou notarial este obligat să organizeze depozitarea şi conservarea tuturor lucrărilor efectuate în condiţii corespunzătoare în arhivă. Evidenţa şi arhivarea actelor notariale are o importanţă deosebită. În primul rând prin aceasta actele notariale sunt păstrate de aşa natură încât nu se permite distrugerea sau deteriorarea lor prin influenţa factorilor fizico-chimici şi respectiv menţinerea lor în condiţii de siguranţă şi securitate totală. Pe de altă parte, conservarea actelor notariale în bună stare permite realizarea controlului acestora de către organele cu atribuţii în acest sens. În fine, evidenţa actelor notariale este importantă şi pentru părţi. O evidenţă corectă permite părţilor în situaţii deosebite să consulte actele notariale şi pot să solicite un duplicat al acestora în cazul pierderii sau distrugerii propriului act. 3.7. Competenţa în materie notarială.
3.7.1. Noţiunea de competenţă notarială. Trăsături specifice. Prin competenţă, în general, se înţelege acea capacitate a unui organ sau persoane, recunoscută de lege, în vederea îndeplinirii atribuţiilor ce le revin pentru soluţionarea anumitor probleme. 86 În materie notarială competenţa este strâns legată de atribuţiile ce intră în sfera de activitate a biroului notarial în conformitate cu prevederile Legii nr. 36/1995. Pe de altă parte, competenţa notarială este determinată de cererile persoanelor fizice şi juridice, respectiv de procedurile speciale notariale. În legătură cu terminologia întrebuinţată de Legea nr.36/ 1995, referitoare la competenţa notarială, facem următoarele precizări: - capitolul II, intitulat „Competenţa notarilor publici” conţine unele inadvertenţe. Astfel, art. 8 din Legea nr. 36/1995, se referă la atribuţiile notarului public, în cadrul competenţei generale a acestuia. Pe de altă parte, art. 10 lit. a, c şi d din aceeaşi lege, arată că notarul public în îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin, are competenţă generală, afară de unele excepţii: în procedura succesorală notarială se întocmesc de notarul public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu; actele de protest al cambiilor, biletelor la ordin şi cecurilor se fac de notarul public din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care urmează a se face plata; eliberarea duplicatelor şi reconstituirea actelor notariale se face de notarul public în al cărui birou se află originalul acestora; - textul art. 10 lit. b din Legea nr. 36/1995 se referă la „ competenţa oricăruia dintre birourile notariale” (s.n.) din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă”, care poate fi aleasă de moştenitori în cazul moştenirilor succesive. În acelaşi sens, sunt şi prevederile art. 11 din legea nr. 36/1995, care dispune: „Conflictele de competenţă între birourile notarilor publici” (s.n.) situate în aceeaşi circumscripţie a unei judecătorii se soluţionează de acea judecătorie, la sesizarea părţii interesate”.
86
A se vedea, Teodor Mara, op. cit.p. 152.
56
Faţă de observaţiile de mai sus, am considerat că este necesar să subliniem această inconsecvenţă a legiuitorului deoarece în materia dreptului procesual civil toate reglementările se raportează la organele chemate să soluţioneze cererile sau litigiile şi nu se referă la persoanele care alcătuiesc autorităţile publice respective. 87 Pentru a păstra regulile statornicite de dreptul comun în materie (la care fac trimitere dispoziţiile art. 104 din Legea nr. 36/1995), în sensul că prevederile acesteia „se completează cu cele ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă”) legiuitorul trebuie să fie consecvent, în sensul de a întrebuinţa terminologia normală care să se refere la competenţa birourilor notariale. 88 Asemenea inconsecvenţe sunt cuprinse şi în dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 36/1995, în comparaţie cu prevederile art. 13 din aceeaşi lege. În acest sens, exemplificăm prin a arăta că „secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale notarilor publici vor îndeplini, la cererea părţilor următoarele acte notariale…” (art. 12 din Legea 36/1995) sau că „activitatea notarială a misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României se desfăşoară…” (art. 13 din Legea nr. 36/1995), cuprind aceleaşi inconsecvenţe. Subliniem că prevederile art. 13 din Legea nr. 36/1995 se referă la competenţa notarială a misiunilor diplomatice şi consulare ale României, ceea ce pare a fi un lucru normal (potrivit dreptului comun în materie), în contradicţie cu reglementarea referitoare la competenţa secretarilor consiliilor locale (art. 12 din Legea nr. 36/1995), pe care am analizat-o mai sus. În concluzie considerăm că birourile notarilor publici au o competenţă generală în materia actelor notariale. Competenţa birourilor notariale se delimitează însă de competenţa instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii jurisdicţionale datorită caracterului necontencios al procedurii de soluţionare a cererilor de către birourile notariale. Aşadar, pe lângă competenţa generală reglementată prin art. 8 şi 9 din Legea nr. 36/1995, birourile notariale au şi o competenţă teritorială excepţională (potrivit art. 10 din aceeaşi lege).
3.7.2. Formele competenţei notariale A. Competenţa generală a birourilor notariale. 89 Legea nr. 36/1995 la art. 8 stabileşte atribuţiile notarului public, respectiv actele notariale pe care acesta le îndeplineşte în cadrul exercitării profesiei sale. Totuşi, subliniem că din „economia” textului legal, noi considerăm că legea face trimitere la competenţa birourilor notariale. Aşadar, birourile notariale au competenţă generală cu privire la: a. redactarea înscrisurilor cu conţinut juridic, la solicitarea părţilor; b. autentificarea înscrisurilor redactate de notarul public, de parte personal sau de avocat; c. procedura succesorală notarială; d. certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege; e. legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de semnătură, precum şi a sigiliilor; f. darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părţi; g. primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor prezentate de părţi; h. actele de protest al cambiilor, al biletelor la ordin, şi al cecurilor; i. legalizarea copiilor de pe înscrisuri; j. efectuarea şi legalizarea traducerilor; k. eliberarea de duplicate de pe actele notariale pe care le-a întocmit; l. orice alte operaţiuni prevăzute de lege. 90 De asemenea, precizăm că art. 9 din Legea nr. 36/1995 se referă la un alt caz de competenţă generală, în baza căreia „notarii publici dau consultaţii juridice în materie notarială, altele decât cele referitoare la conţinutul actelor pe care le îndeplinesc şi participă, în calitate de specialişti desemnaţi de părţi, la pregătirea şi întocmirea unor acte juridice cu caracter notarial”.
B. Competenţa teritorială excepţională a birourilor notariale. Competenţa teritorială excepţională a birourilor notariale (potrivit art. 10 din Legea nr. 36/1995, a notarului public), se referă la situaţiile următoare: a. procedura succesorală notarială este de competenţa notarului public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu; b. în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege competenţa notarului public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă; c. actele de protest ale cambiilor, biletelor la ordin şi cecurilor se fac de notarul public din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care urmează a se face plata; 87
Din păcate, inconsecvenţa este evidentă şi rezultă din faptul că unele texte enunţate se referă la competenţa notarilor publici iar altele la competenţa birourilor notariale. 88 În acest sens, a se vedea, Ioan Leş, op. cit.p. 240. 89 În prezenta monografie, folosim această terminologie, în loc de competenţa notarilor publici. În acelaşi sens, a se vedea Ioan Leş, op. cit.p. 241. 90 Cazurile specificate la art.8 lit. a,b,d,e,f,g,i,j din Legea nr. 36/1995, se referă la competenţa generală a birourilor notariale, iar cele de la literele c,h,k la competenţa teritorială excepţională a acestora..
57
d.
eliberarea duplicatelor şi reconstituirea actelor notariale se fac de notarul public în al cărui birou se află originalul acestora. Aşadar, în materie succesorală, competenţa este stabilită de ultimul domiciliu al defunctului pentru biroul notarial din circumscripţia teritorială a judecătoriei respective. În cazul în care pe aceeaşi rază teritorială a judecătoriei funcţionează mai multe birouri notariale, considerăm că oricare dintre acestea pot îndeplini procedura succesorală deoarece legea nu prevede altfel .91 Totuşi, nu este lipsită de interes stabilirea unei competenţe teritoriale excepţionale pentru fiecare birou notarial, însă acest lucru ar crea o serie de dezavantaje atât pentru părţile interesate cât şi pentru autorităţile publice. În cazul moştenirilor succesive, legea prevede posibilitatea alegerii de către moştenitori a competenţei oricăruia dintre birourile din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă (art. 10 lit. b). Potrivit prevederilor art. 10 lit.c din Legea nr. 36/1995, referitoare la actele de protest al cambiilor, biletelor la ordin şi cecurilor, competenţa teritorială excepţională revine biroului notarial din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care urmează a se face plata. În sfârşit, competenţa teritorială excepţională este stabilită prin lege şi numai unui anumit birou notarial, în cazul eliberării duplicatelor şi reconstituirea actelor notariale care revine notarului public în al cărui birou (arhivă) se găseşte originalul acestora (art. 10 lit. d din Legea nr. 36/1995). După ce competenţa birourilor notariale a fost odată stabilită (potrivit legii sau la cererea părţilor), nu se mai poate aduce în discuţie din nou competenţa acestora. Ţinându-se seama de opiniile specialiştilor în materie de competenţă notarială, considerăm că se impune modificarea sau adaptarea legislaţiei în ce priveşte definirea cât mai exactă a competenţei generale şi excepţionale a birourilor notariale.
C. Conflictele de competenţă în materie notarială. Potrivit normelor dreptului comun conflictele de competenţă sunt reglementate de art. 20-23 din Codul de procedură civilă. În materie notarială conflictele de competenţă şi procedura de soluţionare a acestora sunt prevăzute la art. 11 din Legea nr. 36/1995. Conflictele de competenţă între birourile notariale sunt destul de rare sau aproape inexistente, aceasta datorită atribuţiilor pe care le au în temeiul legii. Posibilitatea apariţiei unor conflicte de competenţă s-ar ivi îndeosebi în procedura succesorală notarială. Din acest motiv, Legea nr. 36/1995 reglementează procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă în materie notarială (art. 11) spre a se face deosebirea de procedura instituită prin Codul de procedură civilă (art. 20-23). Când conflictele de competenţă se ivesc între birourile notarilor publici situate în aceeaşi circumscripţie a unei judecătorii soluţionarea revine acelei judecătorii, la sesizarea părţii interesate (art. 11 alin. 1 din Legea nr. 36/1995). Când conflictul intervine însă între birouri notariale situate în circumscripţii diferite, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află biroul de notar public cel din urmă sesizat (art. 11 alin. 2 din Legea nr. 36/1995). Conflictele de competenţă se soluţionează de judecătorie, la sesizarea părţii interesate, conform prevederilor art. 11 din Legea nr. 36/1995. Hotărârea pronunţată de judecătorie este definitivă. Potrivit dispoziţiilor dreptului comun în materie (art. 22 alin. ultim C.pr.civ.) hotărârea instanţei competente se pronunţă cu drept de recurs, în timp ce procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă în materie notarială stabileşte că hotărârea pronunţată de judecătorie este definitivă. Aşadar, în cazul soluţionării conflictelor de competenţă notarială se aplică legea specială (în acest caz, Legea nr. 36/1995). Hotărârea pronunţată de judecătorie în cazul soluţionării conflictelor de competenţă în materie notarială este definitivă.
D. Competenţa notarială a organelor administraţiei publice. În conformitate cu prevederile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale notarilor publici, la cererea părţilor pot îndeplini anumite acte notariale. Aceste acte notariale date spre competentă soluţionare secretarilor de consilii locale şi orăşeneşti se referă la: - legalizarea semnăturilor de pe înscrisurile prezentate de părţi; - legalizarea copiilor de pe înscrisuri, cu excepţia înscrisurilor sub semnătură privată. - Potrivit prevederilor art. 12 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, când asemenea acte trebuie depuse la anumite instituţii sau agenţi economici, legalizarea actelor poate fi îndeplinită de acestea. Deşi legea nu precizează dacă prevederile art. 12 alin. 2 se aplică numai instituţiilor publice şi agenţilor economici cu capital de stat, considerăm că dispoziţiile Legii nr. 36/1995, nu sunt restrictive, ele se pot aplica şi instituţiilor şi agenţilor economici cu capital privat.
E. Competenţa notarială a misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare ale României. Potrivit prevederilor art. 13 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, activitatea notarială a misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare ale României se desfăşoară pe baza legii române, a înţelegerilor internaţionale la care România este parte, precum şi potrivit uzanţelor internaţionale. Astfel, persoanele fizice care au cetăţenia română şi persoanele juridice române, la cerere pot solicita îndeplinirea unor acte notariale de către misiunile diplomatice şi a oficiilor consulare ale României. Aceste acte se referă la: 91
În acest sens, a se vedea şi Ioan Leş, op. cit.p. 242.
58
a. redactarea de înscrisuri în vederea autentificării sau legalizării semnăturii; b. autentificarea înscrisurilor; c. legalizarea sigiliilor şi a semnăturilor; d. darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părţi; e. certificarea unor fapte; f. legalizarea de copii de pe înscrisuri; g. efectuarea şi legalizarea traducerilor; h. primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor prezentate de părţi; i. eliberarea de duplicate de pe actele notariale întocmite de misiunile diplomatice şi oficiile consulare. Prin excepţie, în măsura în care legile şi reglementările statului de reşedinţă nu se opun, activităţile notariale prevăzute la art. 13 alin. 2 lit. c, f, şi g pot fi îndeplinite de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României şi la cererea persoanelor fizice sau juridice străine. Actele notariale se îndeplinesc la sediile misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare, precum şi la bordul navelor şi aeronavelor sub pavilion românesc care se află staţionate în raza de activitate a acestor organe. În fine, aceste acte notariale se pot îndeplini şi la domiciliul cetăţeanului român ori în alt loc, dacă acest lucru este prevăzut în convenţiile internaţionale la care România şi statul de reşedinţă sunt părţi sau legea locală nu se opune. 3.8. Procedura actelor notariale.
Activitatea notarială este astfel organizată încât să satisfacă interese publice şi private. De aceea subliniem importanţa acestei activităţi pentru viaţa economică şi socială a comunităţii pe de o parte, şi necesitatea garantării operaţiunilor juridice încheiate în faţa notarilor publici, pe de altă parte. În acest scop, Legea nr.36/1995 cuprinde în capitolul V distinct procedura actelor notariale. 92 Dispoziţiile cu privire la procedura notarială se regăsesc şi în Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995. Aşadar, aceste acte normative reglementează procedura de încheiere a unor acte notariale şi unele reguli speciale privind realizarea procedurii succesorale notariale sau a altor proceduri notariale. Dintre acestea cele mai importante sunt: - procedura autentificării actelor; - procedura succesorală notarială. Legea nr.36/1995 reglementează şi alte proceduri notariale precum sunt: - legalizarea semnăturilor şi a sigiliilor; - darea de dată certă înscrisurilor; - certificarea unor fapte; - legalizarea copiilor după înscrisuri; - efectuarea şi legalizarea traducerilor; - primirea în depozit de înscrisuri şi documente; - acte de protest al cambiilor, cecurilor şi a altor titluri la ordin; - eliberarea de duplicate ale înscrisurilor notariale; - reconstituirea actelor originale. În cele ce urmează, vom prezenta mai întâi regulile generale ale procedurii notariale, apoi vom face o analiză detaliată ale tuturor procedurilor amintite mai sus, cu precizarea că vom acorda importanţa cuvenită principalelor proceduri notariale.
3.8.1. Reguli generale privind procedura notarială. A. Redactarea actelor notariale . Potrivit art.43 alin.1 din Legea nr.36/1995, toate actele notariale se îndeplinesc numai la cererea părţilor. Înscrisurile care urmează a fi autentificate pot fi redactate de părţi, de reprezentanţii lor legali sau convenţionali. Notarul public are obligaţia de a verifica înscrisurile prezentate de părţi spre autentificare, cu privire la îndeplinirea condiţiilor de formă şi fond, având totodată posibilitatea de a aduce modificările şi completările corespunzătoare, cu acordul părţilor. În acest sens trebuie să subliniem o dispoziţie expresă a Legii nr.36/1995 care prevede că “ înscrisurile referitoare la actele notariale se redactează potrivit voinţei părţilor şi în condiţiile prevăzute de lege ” (art.43 ali.2).
92
Deşi Legea nr.36/1995 intitulează capitolul V “Procedura actelor notariale”, considerăm că ar fi fost mult mai potrivită denumirea acestui capitol de “Procedura notarială” care are un înţeles mult mai larg faţă de complexitatea şi de importanţa activităţii notariale. De altfel în literatura de specialitate s-a consacrat această terminologie. În acest sens a se vedea I.Leş, op. cit. p.264. Facem precizarea că în afara titlului capitolului (în lege şi unele lucrări de specialitate) se vorbeşte despre “procedura notarială”. Nu este cazul să dezvoltăm aici argumentele în favoarea acestei opinii pe deplin justificate.
59
Pentru ca înscrisurile să producă efectele juridice urmărite de părţi, ele trebuie să fie “ redactate citeţ, îngrijit şi fără prescurtări, iar menţiunile în cifre se vor înscrie şi în litere ”. În cazul existenţei unor spaţii goale (pe rândurile tehnoredactate) se vor completa prin tragere de linii (art.43 alin.3 din Legea nr.36/1995). Aşa cum subliniam mai sus, redactarea înscrisurilor poate fi făcută de părţi sau de reprezentanţii acestora fie ei legali sau convenţionali, aceasta numai în măsura în care înscrisurile sunt autentice. Potrivit art.44 alin.1 din Legea nr.36/1995, au dreptul de a redacta înscrisuri în formă autentică următoarele persoane: - notarii publici; - avocatul părţilor interesate; - consilierul juridic ori reprezentantul legal al persoanei juridice. Pe lângă aceste persoane, legea prevede şi o excepţie, prin care se acordă posibilitatea persoanelor care au o pregătire juridică superioară de a redacta înscrisurile în care figurează ca parte, atât acestea în nume personal, cât şi soţii, ascendenţii sau descendenţii lor. Deşi legea nu prevede în cuprinsul textului precitat posibilitatea redactării înscrisurilor în formă autentică şi de către alţi reprezentanţi legali ai părţilor (de pildă tutori, curatori, etc) considerăm că în conformitate cu prevederile dreptului comun în materie, aceştia pot redacta astfel de înscrisuri, de vreme ce legea specială oferă şi părţilor acest drept. Am subliniat acest lucru, deoarece art.43 din lege stipulează clar că înscrisurile pot fi redactate de părţi sau după caz de reprezentanţii lor legali sau convenţionali. Cu toate acestea art.44 din Legea nr.36/1995 cuprinde o precizare expresă că în cazul în care legea prevede forma autentică înscrisurile pot fi redactate numai de notarii publici, avocaţii şi consilierii juridici, sau prin excepţie, pentru soţi, ascendenţi sau descendenţi, pot îndeplini asemenea operaţii, persoanele cu pregătire juridică superioară, inclusiv pentru ele. În ceea ce priveşte consultaţiile din domeniul juridic notarial, acestea pot fi date de notarul public atât persoanelor fizice cât şi juridice. Răspunsurile pot fi formulate atât verbal cât şi scris. Acordarea de consultaţii juridice notariale se face la cererea părţilor interesate (fie scris, fie verbal) sau pe baza unui contract “ cu durată determinată ”. Această formulare “ pe bază de contract cu durată determinată” (art.44 alin.2 din Legea nr.36/1995) nu mi se pare cea potrivită deoarece ne duce cu gândul la contractele de muncă pe perioadă determinată, care au o altă natură juridică. Un astfel de contract sau convenţie nu poate fi decât de natură civilă, precizarea “ cu durată determinată ” nu era necesară, este un adaos care scoate în evidenţă greşeli nepermise în metodologia de elaborare a actelor normative. Din păcate, atât legea avocaturii cât şi legea activităţii notariale au numeroase formulări neglijente, iar uneori din analiza textelor legislative, rezultă şi inconsecvenţa legiuitorului, ceea ce credem că pentru adaptarea acestor acte normative a existat o anume “ grabă”.93 Notarul public are ca obligaţie principală să desluşească raporturile reale dintre părţi cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în concordanţă cu legea şi să dea îndrumările necesare asupra efectelor juridice ale actului pe care urmează să-l încheie. În acest sens, notarul public trebuie să solicite părţilor, ori de câte ori este cazul, documentele justificative şi autorizaţiile necesare pentru încheierea actului. De asemenea, notarul public poate el singur să obţină documentaţia necesară în anumite cazuri (de pildă la cererea părţilor). Actele supuse publicităţii mobiliare sau imobiliare se comunică de notarul public de îndată la instituţia unde se ţine o atare evidenţă. Toate demersurile necesare se fac în numele titularului pentru aducerea la îndeplinire a tuturor lucrărilor (operaţiilor) de publicitate. Dacă părţile solicită în scris că sunt dispuse să facă ele însele aceste formalităţi, legea scuteşte pe notarul public de această obligaţie, pe cale de excepţie (art.45 alin.3 din Legea nr.36/1995). Pentru efectuarea operaţiunilor privind publicitatea mobiliară şi imobiliară sau obţinerea documentaţiei justificative şi a autorizaţiilor necesare, notarul public are accesul liber. În principiu, notarul public nu poate refuza îndeplinirea unui act notarial solicitat de persoana fizică sau juridică, dacă înscrisul respectiv nu cuprinde clauze contrare legii şi bunelor moravuri. Dacă dimpotrivă, actul notarial a cărui îndeplinire se cere este contrar legii şi bunelor moravuri, notarul public este îndreptăţit a refuza instrumentarea acestuia (art.6 din Legea nr.36/1995). Un alt principiu procedural deosebit de important este prevăzut de art. 47 alin.2 din Legea nr.36/1995. Potrivit acestui text actele solicitate de părţi precum şi orice acte de procedură notarială se întocmesc în limba română. Cetăţenii care aparţin minorităţilor naţionale sau persoanele care nu vorbesc ori nu înţeleg limba română au posibilitatea de a lua cunoştinţă de cuprinsul actului respectiv prin intermediul unui interpret. Funcţia de interpret poate fi îndeplinită, în afară de notarul public, şi de către un angajat al biroului notarial care cunoaşte limba acelei persoane, precum şi de către traducătorii autorizaţi. De asemenea, actele redactate de părţi şi prezentate pentru efectuarea operaţiunilor notariale vor fi în limba română (art.47 alin.3 din Legea nr.36/1995). De la această regulă art.47 alin.4 din lege instituie o excepţie. Astfel, la cererea justificată a părţilor, notarul public poate îndeplini acte în legătură cu înscrisurile întocmite de părţi într-o altă limbă decât cea română. Însă, pentru aceasta notarul care instrumentează acele acte trebuie să cunoască limba în care sunt întocmite actele sau dacă a luat cunoştinţă de cuprinsul acestora prin interpret. În acest din urmă caz, un exemplar tradus în limba română şi semnat de cel ce a efectuat traducerea se va ataşa la dosarul notarial. În ceea ce priveşte înscrisurile care trebuie să fie traduse din limba română într-o limbă străină se procedează astfel: - redactarea are loc pe două coloane din care pe prima se redă textul în limba română şi pe cea de a doua textul în limba străină; 93
În acest sens, a se vedea numeroasele critici formulate, de pildă de Ioan Leş în lucrarea sa, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţii notariale, Bucureşti 1997.
60
- redactarea dacă nu s-a făcut după procedeul descris mai sus, poate să aibă loc prin transcrierea în mod succesiv a textului: mai întâi în limba română şi apoi se continuă cu textul în limba străină.
B. Supralegalizarea semnăturii şi sigiliului. Actele notariale valabil încheiate pot fi întrebuinţate şi în străinătate. În acest caz este necesară îndeplinirea unor condiţii expres prevăzute de lege. Astfel, potrivit art.57 alin.1 din Legea nr.36/1995, pentru valabilitatea în străinătate a actului notarial este necesară supralegalizarea semnăturii şi a sigiliului public de către Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Externe şi misiunea diplomatică sau oficiul consular din România ale statului în care actul urmează a fi folosit. Notarul public are obligaţia de a pune în vedere părţii interesate îndeplinirea acestei cerinţe legale. În cazul în care prin convenţii internaţionale la care România este parte se poate stipula scutirea de supralegalizare sau ca supralegalizarea să fie făcută într-un alt mod. În literatura juridică s-a invocat că deşi legea nu se referă la o supralegalizare ierarhică a actului notarial aceasta totuşi ar fi necesară.94 În sprijinul acestei opinii se invocă prevederile art.162 alin.1 din Legea nr.36/1995 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Potrivit acestui text: “ Actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite în faţa instanţelor române numai dacă sunt supralegalizate, pe cale administrativ ierarhică şi în continuare de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, spre a li se garanta astfel autenticitatea semnăturilor şi a sigiliului. ” Atât cu privire la opinia exprimată cât şi la invocarea în sprijinul acesteia a acestui text legal, facem următoarele observaţii: 1. Legea nr.36/1995 apare ulterior adoptării Legii nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Aşadar, dacă legea notarială a ţinut seama de prevederile acestui act normativ în integralitatea sa (subliniem aici dispoziţiile art.162 din Legea 105/1992), este mai mult decât îndoielnic. 2. Legea nr.105/1992 se referă la supralegalizarea actelor oficiale pe când Legea nr.36/1995 face trimitere la actele notariale, ceea ce este o diferenţă de reglementare foarte mare. 3. Sfera de cuprindere a actelor notariale (autentificarea lor, etc) este mult mai mare, iar supralegalizarea semnăturii şi a sigiliului public este de competenţa Ministerului Justiţiei, a Ministerului Afacerilor Externe şi a misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare din România ale statului în care actul urmează a fi folosit. 4. Supralegalizarea actelor oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină, se face “ pe cale administrativ ierarhică şi în continuare de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României ”. După cum se poate observa acest text de lege (art.162 din Legea nr.105/1992) face trimitere la: - actele oficiale; - organele administrativ ierarhice şi în continuare la misiunile diplomatice şi consulare ale României. 5. Art.57 din Legea nr.36/1995 când face trimitere la supralegalizarea actelor notariale arată că este de competenţa: - Ministrului Justiţiei; - Ministerului Afacerilor Externe; - misiunii diplomatice sau oficiului consular din România ale statului în care actul urmează a fi folosit. Din cele prezentate mai sus rezultă că supralegalizarea la cele două categorii de acte (oficiale şi notariale) se face de către organe diferite. În cazul actelor oficiale se face de organele administrativ ierarhice şi apoi de misiunile diplomatice şi consulare ale României , iar în cazul actelor notariale supralegalizate este de competenţa Ministerului Justiţiei, Ministerului Afacerilor Externe şi a misiunulor diplomatice sau oficiilor consulare din România ale statului în care actul urmează a fi folosit. Aşadar, considerăm că organismele care supralegalizează actele arătate mai sus sunt diferite precum diferite sunt şi actele supuse acestei operaţiuni. În cazul în care intenţia legiuitorului ar fi fost de asimilare a actelor oficiale cu cele notariale, în contextul arătat, era absolut necesară corelarea celor două dispoziţii legale (art.162 din Legea nr.105/1992 cu art.57 din Legea nr.36/1995) chiar dacă art.57 alin.2 din Legea nr.36/1995 instituie o obligaţie în sarcina birourilor notariale, aceea de a nu lua în considerare actele care emană de la autorităţile altui stat, decât dacă semnăturile şi sigiliile acelor autorităţi sunt supralegalizate de misiunea diplomatică sau oficiul consular al României din acest stat sau de către Ministerul Afacerilor Externe al României. Alin.2 al art.57 din Legea nr.36/1995, deşi nu o precizează expres se referă, considerăm noi, la actele oficiale, şi pentru care din veriga obligatorie de supralegalizare (în condiţiile art.57 alin.1) este înlăturat Ministerul Justiţiei, iar între misiunea diplomatică şi Ministerul Afacerilor Externe, este valabilă supralegalizarea numai de către unul dintre aceste două organe. Simplificarea acestei operaţiuni privind supralegalizarea este benefică părţilor, dar nu este reglementată corespunzător.
C. Locul încheierii actului notarial. Actele notariale se îndeplinesc la biroul notarului public în timpul programului de serviciu cu publicul, care trebuie să fie afişat în mod corespunzător (art.48 alin.1 din Legea nr.36/1995). De la această regulă, legea prevede şi unele cazuri (excepţii) potrivit cărora un act notarial se poate îndeplini în afara sediului biroului notarului public, dar în limitele circumscripţiei sale teritoriale: 94
În acest sens, a se vedea I. Leş. op.cit. p.267.
61
- dacă la incheierea lui este interesat un număr mai mare de persoane; - dacă partea care-l solicită este împiedicată să se prezinte din motive temeinice, la sediul biroului (de pildă un caz de boală gravă datorită vârstei). Pe de altă parte, legea prevede pe cale de excepţie, faptul că în cazul în care întocmirea unui act nu suferă amânare din motive obiective, notarul public poate îndeplini şi acel act şi în afara programului de lucru, dar numai la cererea părţii interesate (art.48 alin. ultim din Legea nr.36/1995).
D. Încheierea notarială. În procedura notarială potrivit art.49 alin.1 din Legea nr.36/1995 s-a statornicit regula că îndeplinirea actelor notariale se constată prin încheiere. Fac excepţie de la această regulă, redactarea înscrisurilor şi consultaţiilor juridice notariale. Din punct de vedere al formei, în mod obligatoriu o încheiere cuprinde: a) sediul biroului notarial; b) denumirea încheierii şi numărul acesteia; c) data îndeplinirii actului notarial; d) numele şi prenumele notarului public; e) locul unde s-a îndeplinit actul notarial, în cazul îndeplinirii în afara sediului biroului notarial, precizându-se împrejurarea care justifică întocmirea înscrisului în acel loc; f) numele sau denumirea părţilor, domiciliul sau sediul acestora şi menţiunea faptului prezentării lor în persoană, reprezentate sau asistate, precum şi modul în care li s-a constatat identitatea, cu excepţia încheierilor prin care se dă dată certă înscrisurilor sau se legalizează copii de pe înscrisuri; g) arătarea îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă ale actului notarial întocmit în raport cu natura acelui act; h) constatarea îndeplinirii actului notarial şi a citirii acestuia de către părţi; i) menţiunea perceperii taxelor de timbru, a onorariilor şi cuantumului acestora; j) semnătura notarului public; k) sigiliul biroului notarului public.
E. Identificarea părţilor. Notarul public are obligaţia de a identifica părţile participante la actul notarial. Despre realizarea identificării notarul public face menţiunea în încheiere, în sensul că părţile sunt cunoscute personal de acesta. În cazul în care notarul public nu cunoaşte părţile, ca o excepţie de la regula stabilită în art.50 alin.1 din Legea nr.36/1995, acesta este obligat să se convingă de identitatea acestora. Astfel, identitatea părţilor poate fi stabilită prin: a) acte de identitate sau legitimaţii oficiale prevăzute cu semnătură, ştampilă şi fotografia posesorului; b) atestarea avocatului care asistă partea; c) doi martori de identitate, cunoscuţi personal de notarul public sau legitimaţi în condiţiile stabilite prin prezenta lege (prevăzute de art.50 lit. a). Calitatea de martor de identitate nu o pot avea următoarele persoane: - cel care nu a împlinit vârsta de 18 ani; - persoana care figurează în act ca parte sau ca beneficiar; - persoana care din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu este apt pentru dovedirea identităţii.
F. Încheierea de respingere. Pe lângă încheierea de autentificare sau de constatare a îndeplinirii actului notarial, notarul public în cazul în care constată că actul este contrar legii sau bunelor moravuri va da o încheiere de respingere a acestuia. Încheierea de respingere se va întocmi numai dacă părţile stăruie în cerere, după ce li s-a atras atenţia că actul solicitat este contrar legii sau bunelor moravuri. Încheierea de respingere reprezintă un refuz de îndeplinire a unui anumit act notarial. Încheierea va cuprinde pe lângă cerinţele stabilite potrivit art.49 lit.a-k din Legea nr.36/1995, şi următoarele: - motivarea refuzului; - calea de atac la judecătoria din circumscripţia respectivă; - termenul de exercitare al căii de atac. Îndeplinirea unui act notarial poate fi respinsă şi pentru următoarele motive: - în cazul în care solicitarea efectuării lucrărilor notariale a fost făcută în afara programului de lucru. Fac excepţie acele cazuri prevăzute de art.48 alin.3 din din Legea nr.36/1995; - în caz de neprezentare a documentaţiei necesare sau prezentarea ei incompletă; - neplata taxelor şi a onorariului stabilit; - imposibilitatea identificării părţilor sau lipsa lor de discernământ. Legea nr.36/1995 conţine şi prevederi referitoare la sancţiunea încălcării dispoziţiilor art.49 (care prevede ce anume trebuie să cuprindă o încheiere notarială). Astfel, art.52 din lege stabileşte că: “ Încălcarea cerinţelor la art.49 lit. c, f, j şi k se sancţionează cu nulitatea, iar a celorlalte cerinţe cu anularea, în afară de cazul în care îndeplinirea acestora rezultă din lucrările actului ”.
62
Din analiza acestui text de lege rezultă că prin “ nulitate” trebuie să înţelegem că este vorba de nulitate absolută a încheierii notariale, iar atunci când se face referire la “ anularea” încheierii pentru “ nerespectarea celorlalte cerinţe ” se face trimitere la nulitatea relativă, cu toate consecinţele ce decurg de acolo.95
G. Îndreptarea erorilor materiale şi completarea omisiunilor. În activitatea notarială, uneori actele notariale îndeplinite de notarul public prezintă erori materiale sau omisiuni. Îndreptarea erorilor materiale sau a omisiunilor are loc prin încheiere care se dă de notarul public, la cerere sau din oficiu cu acordul părţilor (art.53 din Legea nr.36/1995). Îndreptarea acestora se poate efectua numai dacă lucrările cuprind date care fac posibilă îndreptarea greşelilor sau completarea omisiunilor. Dacă părţile au fost legal citate şi nu îşi manifestă opunerea se prezumă că există acordul părţilor pentru îndreptarea greşelilor respective. Specificăm faptul că despre îndreptarea sau completarea efectuată, notarul public trebuie să facă menţiunea pe toate exemplarele actului notarial. În Codul de procedură civilă îndreptarea hotărârilor (inclusiv a greşelilor strecurate într-o încheiere) este reglementată de art.281. Potrivit acestor dispoziţii, pot fi îndreptate “ greşelile asupra numelui, calităţii şi susţinerilor părţilor sau cele de socoteli, precum şi orice alte greşeli materiale strecurate în hotărâre… ”. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art.53 din Legea nr.36/1995, actele notariale pot fi îndreptate sau completate prin încheiere atât pentru erori materiale cât şi pentru omisiuni vădite. Întrucât Legea nr.36/1995 nu defineşte eroarea materială şi ţinându-se seama de dispoziţiile art.104 din lege, aceasta se completează cu prevederile art.281 Cod procedură civilă care stabileşte în ce anume constă o eroare materială. Astfel, eroarea materială cuprinsă într-un act notarial poate consta în greşeli privitoare la nume, la calitatea participanţilor, cele de socoteli sau chiar cu privire la susţinerile părţilor. Prin omisiuni vădite se înţelege lipsa unor elemente importante ale actului notarial, datorate unor neglijenţe grave (de pildă domiciliul părţilor). Specificăm însă că lipsa unor elemente esenţiale ale actului notarial (schimbarea obiectului, lipsa unei părţi, etc) nu poate fi îndreptată pe calea procedurii notariale prevăzută de art.53 din Legea nr.36/1995. Aşadar, erorile materiale sau omisiunile vădite cuprinse în actele notariale pot fi îndreptate sau completate, la cerere sau din oficiu cu acordul părţilor, prin încheiere de către notarul public. Aşa cum am stabilit deja, această procedură poate fi urmată numai “ dacă lucrările cuprind date care fac posibilă îndreptarea greşelilor sau completarea omisiunilor ”, şi respectiv după prezentarea tuturor exemplarelor actului notarial,pentru a se face menţiune pe acestea despre îndreptarea erorilor materiale sau completarea omisiunilor. În conformitate cu prevederile art.61 alin.1 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995, actele notariale nu pot fi îndreptate sau completate prin “ rectificare directă ”, în caz de erori sau omisiuni, ci numai pe calea unei “ încheieri de rectificare ” ce se va anexa la toate exemplarele originale (art.61 alin.2 din Regulament).
H. Reconstituirea actelor notariale. Reconstituirea actelor notariale este reglementată de prevederile art.54 din Legea nr.36/1995. Potrivit acestui text legal, actele notariale care au dispărut fără a mai fi rămas un exemplar original, se reconstituie la cerere prin încheiere. Reconstituirea se face pe baza acordului părţilor sau în cazul în care acestea sunt decedate, a succesorilor acestora. Reconstituirea are loc la biroul notarului public la care s-a întocmit actul. În lipsa acordului părţilor, reconstituirea actelor dispărute se face de judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul biroul notarial care a întocmit actul. 96 În acest din urmă caz, sunt aplicabile dispoziţiile art.583 din Codul de procedură civilă care reglementează refacerea înscrisurilor şi a hotărârilor dispărute. Reconstituirea aparţine judecătoriei şi în cazul în care actul dispărut a fost întocmit de alte instituţii cu activitate notarială. Competenţa revine judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are sediul instituţia care a întocmit acel act sau se află domiciliul ori sediul uneia dintre părţi.
I. Eliberarea unui duplicat al actului notarial original. Potrivit art.55 din Legea nr.36/1995, la cererea părţilor se poate elibera un duplicat al actului notarial original.competenţa eliberării unui duplicat al actului revine biroului notarial care a întocmit acel act. Legea foloseşte termenul de “ încuviinţare a eliberării duplicatului”. În vederea eliberării duplicatului (la cerere) notarul public va trebui să citeze părţile mai întâi sau pe succesorii acestora, după caz.
95
96
Cu privire la interpretarea art.52 din Legea nr.36/1995, legată de nulitatea absolută şi relativă a încheierii notariale, a se vedea I.Leş, op.cit. p.269-270. În legătură cu reconstituirea actelor notariale , a se vedea, I.Leş, op.cit. p.272-273. Dispoziţiile art.54 din Legea nr.36/1995 se completează cu prevederile art.583 Cod procedură civilă, referitoare la refacerea înscrisurilor şi hotărârilor dispărute.
63
În textul duplicatului trebuie să fie reprodus cuprinsul înscrisului, cuvânt cu cuvânt, precum şi cel al încheierii prin care s-a constatat întocmirea înscrisului original. Menţionăm faptul că în locul semnăturilor de pe înscrisul original se trece numele de familie şi prenumele fiecărui semnatar. Astfel, duplicatul eliberat în condiţiile prevăzute de lege are aceeaşi forţă probantă ca şi originalul (art.55 alin.3 din Legea nr.36/1995).
3.8.2.Procedura autentifiării actelor notariale Procedura autentificării actelor notariale este reglementată de prevederile Legii nr.36/1995 (art.58-67). Trebuie să specificăm însă că dispoziţiile de reglementare a procedurii autentificării actelor notariale se completează cu regulile generale privind procedura actelor notariale pe care le-am analizat mai sus. În vederea autentificării unui act, notarul public trebuie să verifice şi să stabilească, în prealabil, identitatea părţilor. Modul de identificare a părţilor este stabilit în art.50 din Legea nr.36/1995, pe care l-am analizat deja în secţiunea anterioară, la care facem trimitere. Părţile se pot prezenta personal pentru autentificarea unui act, dar ele pot şi să fie reprezentate la autentificare. Reprezentarea părţilor poate fi făcută prin-un mandatar cu procură specială autentică (a se vedea acest lucru, potrivit modelelor anexate la sfârşitul cursului). Dacă uneori notarul public are unele îmdoieli legate de deplinătatea facultăţilor mintale ale vreuneia dintre părţi va proceda la autentificarea actului numai dacă un medic specialist va atesta că poate să-şi exprime în mod valabil consimţământul în momentul încheierii acelui act (art.59 din Legea nr.36/1995). La luarea consimţământului părţilor, după ce actul le-a fost citit, notarul public trebuie să le întrebe dacă au înţeles conţinutul acelui act, şi respectiv, dacă cele menţionate şi cuprinse în act exprimă voinţa lor. Pentru motive temeinice, notarul public poate lua şi separat consimţământul părţilor, însă acest lucru trebuie făcut în aceeaşi zi. În această situaţie notarul public, în încheierea de încuviinţare a autentificării, va trebui să menţioneze ora şi locul luării consimţământului fiecărei părţi. O situaţie deosebită o reprezintă cazurile prezentate de lege în art.61-62, referitoare la surzi, muţi, surdomuţi şi infirmi. Astfel, potrivit art.61 din Legea nr.36/1995, declaraţia de voinţă a surdului, mutului sau surdomutului care este ştiutor de carte, se dă în scris în faţa notarului public, prin înscrierea de către partea respectivă, înaintea semnăturii (de locul destinat anume acesteia), a menţiunii: “consimt la prezentul act, pe care l-am citit ”. În cazul în care surdul, mutul sau surdomutul, indiferent de motiv, se găsesc în imposibilitatea de a scrie, declaraţia de voinţă se va lua prin interpret. Cu toate aceste prevederi legale, dacă avem în vedere şi dispoziţiile art.47 din Legea nr.36/1995, care defineşte calitatea de interpret, considerăm că expresia “ din orice motiv se găsesc în imposibilitate de a scrie ” şi respectiv că “ declaraţia de voinţă se va lua prin interpret ” nu precizează dacă interpretul semnează acel act (deşi art.62 din lege “ in extenso ” dispune acest lucru şi din “ orice alte cauze nu pot semna”, care este modalitatea încheierii actului în asemenea cazuri). De asemenea, în cazul unui nevăzător, pentru a-i lua consimţământul, notarul public va întreba dacă a auzit bine când i s-a citit înscrisul, respectiv dacă cele auzite de el reprezintă voinţa sa. Despre toate aceste lucruri notarul public trebuie să consemneze în încheierea de autentificare. Există situaţii când, din cauza unei infirmităţi, a bolii sau din orice alte motive unele persoane nu pot semna actul. În asemenea cazuri la îndeplinirea actului notarul public va face menţiunea despre această împrejurare în încheierea pe care o întocmeşte. Menţiunea făcută astfel de notarul public va ţine loc de semnătură (art.62 din Legea nr.36/1995). Deşi art.63 din Legea nr.36/1995 nu precizează în ce situaţie “martorii de identitate ” participă “ la semnarea actului ” la cererea notarului public sau a părţilor, considerăm că după modul de expunere a acestei prevederi în lege se referă în primul rând la situaţiile expres prevăzute în art.61-62 din lege. Considerăm însă că legea, la solicitarea notarului sau a părţilor, permite prezenţa acestor martori la semnarea actului şi în alte situaţii. Deci prevederile acestui articol nu au un caracter limitativ sau restrictiv. Toate exemplarele originale ale înscrisului autentificat, cerute de părţi şi cel care se păstrează în arhiva biroului notarial (conform dispoziţiilor legale), împreună cu anexele care fac parte integrantă din acel înscris, se semnează în faţa notarului public de către părţi sau reprezentanţii lor, de cei chemaţi a încuviinţa actele pe care părţile le întocmesc (de pildă tutori, curatori, etc.), de martorii asistenţi, atunci când este cerută prezenţa lor şi dacă este cazul, de cel care a redactat înscrisul în condiţiile Legii nr.36/1995. Fiecare parte are dreptul de a solicita cel puţin un exemplar original al înscrisului autentic. Încheierea prin care se constată autentificarea unui înscris, poartă denumirea de încheiere de autentificare şi cuprinde sub sancţiunea nulităţii, pe lângă datele prevăzute la art.49 din Legea nr.36/1995, şi următoarele menţiuni: a) constatarea că s-a luat consimţământul părţilor; b) constatarea că înscrisul a fost semnat în faţa notarului de toţi cei ţinuţi să-l semneze; c) numărul anexelor cuprinse în actul autentic; d) dispoziţia de investire cu formulă autentică, care se exprimă prin cuvintele: “ Se declară autentic prezentul înscris ”.97 Actul autentificat prin care se constată o creanţă certă şi lichidă are puterea unui titlu executoriu, dar numai la data exigibilităţii creanţei. În situaţia în care actul autentic original lipseşte, poate constitui titlu executoriu duplicatul sau copia legalizată de pe exemplarul actului original aflat în arhiva notarului public. 97
Cu privire la nulitatea încheierii de autentificare, a se vedea I. Leş, op. cit. p.276. Considerăm şi noi că nulitatea acesteia nu poate fi privită pentru lipsa oricărui element prevăzut de art.65, decât nuanţat (de pildă lipsa numărului de anexe).
64
Actul autentic produce efecte juridice de la data emiterii încheierii de autentificare. În cazul în care notarul public repinge cererea de autentificare şi se face plângere împotriva acesteia la judecătorie, iar instanţa admite plângerea, notarul public trebuie să dea o încheiere de autentificare a actului în baza hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă. În acest caz, notarul public este obligat să facă menţiunea că actul produce efecte de la înregistrarea cererii de autentificare (art.67 alin.2 din Legea nr.36/1995).
3.8.3. Procedura succesorală notarială A. Natura procedurii succesorale. Pentru a determina natura juridică a procedurii succesorale notariale vom face unele precizări în legătură cu rolul acesteia pentru viaţa economico – socială, în general. Problemele succesorale sunt deosebit de complexe deoarece de multe ori dau naştere la litigii. Ca părţi în litigiile succesorale sunt persoane între care există legături de rudenie. Neînţelegerile dintre aceste persoane sunt determinate fie de stabilirea cotelor de moştenire, fie de calitatea de moştenitor, fie de reducţiunile testamentare, etc. Soluţionarea unor neînţelegeri privind litigiile între diferite categorii de moştenitori este de competenţa instanţelor judecătoreşti. Cu toate acestea un rol aparte în soluţionarea unor neînţelegeri o au notarii publici care prin consultaţiile juridice notariale pot aplana virtuale conflicte. În măsura în care între moştenitori nu există conflicte de interese şi sunt de acord cu deschiderea procedurii succesorale notariale, birourile notariale sunt competente a soluţiona toate cauzele succesorale. Apariţia oricărui litigiu după deschiderea procedurii succesorale în faţa notarului public duce în mod inevitabil la suspendarea acesteia, caz în care părţile sunt îndrumate să soluţioneze neînţelegerile dintre ele pe cale judecătorească. Aşadar, procedura succesorală notarială este o procedură necontencioasă. 98 Birourile notariale nu exercită o procedură contencioasă. Cu toate acestea trebuie să subliniem că procedura notarială are şi un caracter facultativ. 99 Aceasta rezultă din interpretarea dispoziţiilor art.78 alin.1 lit.c din Legea nr.36/1995, în baza căruia procedura succesorală se suspendă dacă “ moştenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanţei de judecată pentru stabilirea drepturilor lor ”. În mod indirect se poate trage concluzia că procedura succesorală are un caracter facultativ şi din analiza celorlalte cazuri de suspendare (prevăzute de art.78 din Legea nr.36/1995), inclusiv când succesibilii îşi contestă unii altora calitatea şi sunt îndrumaţi să-şi soluţioneze neînţelegerile prin instanţa judecătorească.
B. Competenţa de soluţionare a cauzelor succesorale necontencioase. Competenţa de soluţionare a cauzelor succesorale necontencioase aparţine biroului notarial din raza teritorială în care defunctul a avut ultimul său domiciliu. Regula aceasta este stabilită de dispoziţiile art.10 alin.1 lit.a din Legea nr.36/1995. În cazul în care există moşteniri succesive, moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre birourile notariale din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă (art.10 alin.1 lit.b). Pe de altă parte, facem precizarea că în conformitate cu prevederile art.14 din Codul de procedură civilă: “ În materie de moştenire sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al mortului: 1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare; 2. cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia; 3. cererile legatarilor sau ale creditorilor mortului împotriva vreunuia din moştenitori sau împotriva executorului testamentar ”. Din analiza acestui text din Codul de procedură civilă, coroborat cu dispoziţiile art.8 alin.1 lit.c şi art.10 alin.1 lit.a şi b din Legea nr.36/1995, rezultă că notarul public are competenţă generală în materie succesorală notarială necontencioasă, iar în litigiile succesorale competenţa aparţine instanţelor judecătoreşti. De la această regulă, legea instituie o excepţie, în cazul decesului unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu în ţară. În astfel de cazuri procedura succesorală se poate îndeplini de “ notarul public din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut bunurile cele mai importante ca valoare”.100 De asemenea, potrivit art.68 alin.4 din Legea nr.36/1995, în situaţia în care într-o cirumscripţie teritorială sunt mai multe birouri de notari publici (având competenţă notarială succesorală toate), competenţa de îndeplinire a procedurii succesorale aparţine primului birou sesizat. Notarul public are obligaţia de a verifica în cadrul atribuţiilor sale, dacă procedura succesorală nu s-a deschis la un alt birou notarial din aceeaşi circumscripţie. Verificarea are loc prin cercetarea registrului de evidenţă a succesiunilor în conformitate cu prevederile Regulamentului de aplicare a Legii nr.36/1995. 98
99 100
În acest sens, a se vedea: A. Hilsenrad, D. Rizeanu, C. Zirra, op. cit. p.182; I. Stoienescu, G. Porumb, op. cit. p.483; G. Boroi, op. cit. vol. II p.128; I. Leş op. cit. p.278. A se vedea I. Leş, op. cit. p.278-279. Cu privire la această prevedere (art.68 alin.2 din Legea nr.36/1995) în literatura de specialitate s-a exprimat opinia că “norma de competenţă analizată este susceptibilă de interpretări diferite” şi că o eventuală soluţie potrivit căreia competenţa ar putea reveni biroului notarial de la locul unde este situat imobilul ar fi fost mult mai inspirată. În acest sens, a se vedea I. Leş op. cit. p.280. Soluţie la care subscriem şi noi.
65
În cazurile în care între birourile notarilor publici s-au ivit conflicte de competenţă în materie succesorală, soluţionarea lor are loc potrivit regulilor generale stabilite prin art.11 din Legea nr.36/1995.
C. Deschiderea procedurii succesorale. Procedura succesorală notarială se deschide în conformitate cu prevederile art.68 alin.1 din Legea nr.36/1995: - la cererea oricărei persoane interesate; - la cererea procurorului; - la solicitarea secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu. În acest caz, secretarul consiliului local poate cere deschiderea procedurii succesorale notariale, numai dacă are cunoştiinţă că moştenirea cuprinde bunuri imobile. Potrivit art.75 alin.1 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995, secretarii consiliilor locale sunt obligaţi să trimită sesizările pentru deschiderea procedurii succesorale notarului public care ţine opisul de evidenţă a procedurilor succesorale. 101 Posibilitatea pe care legea o acordă şi procurorului de a cere deschiderea procedurii succesorale notariale are ca temei de pildă ocrotirea intereselor persoanelor minore sau a celor puse sub interdicţie, ori chiar situaţia moştenirilor vacante. Cererea de deschidere a procedurii succesorale trebuie să cuprindă: - datele de stare civilă ale defunctului; - numele, prenumele şi domiciliul moştenitorilor prezumtivi; - bunurile defunctului, cu menţiunea valorii acestora, precum şi a pasivului succesoral. După verificarea în prealabil a competenţei teritoriale, cererea de deschidere a procedurii succesorale notariale va fi înscrisă în registrul succesoral al notarului public. Dacă se constată că succesiunea este în competenţa altui birou notarial, notarul public sesizat se va desesiza, fără să mai citeze părţile şi va trebui să trimită cauza notarului public competent.
D. Inventarierea bunurilor succesorale. Legea nr.36/1995 în art.70 – 73 precum şi Regulamentul de aplicare a acesteia reglementează procedura de inventariere a bunurilor succesorale. Astfel, inventarierea bunurilor succesorale se face în cazurile prevăzute de lege sau la cererea celor interesaţi. Inventarierea se poate face personal de către notarul public sau printr-un delegat al acestuia. În măsura în care procedura succesorală nu a fost deschisă printr-o cerere de către persoanele îndreptăţite prin lege a o face, cererea de inventariere ţine loc şi de cerere de deschidere a acestei proceduri (art.70 din Legea nr.36/1995). Pentru efectuarea inventarierii notariale este necesar acordul persoanei în posesia căreia se află bunurile defunctului. În cazul în care persoana aceasta refuză inventarierea bunurilor defunctului se încheie un proces verbal de către cei prezenţi. Cu ocazia inventarierii notariale se încheie un proces verbal care va cuprinde enumerarea, descrierea şi evaluarea provizorie a bunurilor ce se aflau în posesia defunctului la data decesului (art.71 alin.1 din Legea nr.36/1995). În cazul în care există bunuri a căror proprietate este contestată, acestea se vor menţiona separat în procesul verbal. De pildă, unele bunuri împrumutate de la alte persoane sau bunuri care au fost date în folosinţă pe timpul vieţii cu obligaţia de a fi restituite de moştenitori. De asemenea, în situaţia în care bunurile defunctului se găsesc în posesia altei persoane se vor inventaria şi acestea. În acest caz se va preciza locul unde se află bunurile şi motivele pentru care se găsesc în acel loc (de pildă, au fost împrumutate de defunct). Dacă la efectuarea inventarierii se va găsi un testament lăsat de defunct, acesta va fi vizat spre neschimbare şi se va depune în depozit la biroul notarului public. După încheierea operaţiunilor de inventariere se întocmeşte procesul verbal care consemnează rezultatele inventarierii. Procesul verbal se semnează de persoana care l-a întocmit (notarul public sau delegatul acestuia), de succesibilii aflaţi la locul inventarului, iar în lipsa acestora sau în caz de refuz din partea succesibililor de a semna, inventarul va fi semnat de martorii prezenţi. Notarul public poate conserva bunurile succesorale în cazul în care există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a acestor bunuri. În acest scop notarul public va putea pune aceste bunuri sub sigiliu sau le va preda unui custode spre păstrare şi conservare. Dacă pentru conservarea bunurilor succesorale sunt necesare anumite cheltuieli pe care trebuie să le suporte custodele sau curatorul special numit pentru administrarea bunurilor, acestea pot fi făcute numai cu încuviinţarea notarului public. Bunurile succesorale care au fost date în conservare sau administrare se predau de către notarul public pe bază de proces verbal custodelui sau curatorului sub luare de semnătură. Când predarea în custodie are loc odată cu inventarierea, în procesul verbal întocmit cu acea ocazie se va menţiona acest lucru. Un exemplar al procesului verbal de inventariere (în care este menţionată predarea în custodie) se va preda şi custodelui sau curatorului special. Custodele sau curatorul la finalizarea procedurii succesorale (sau când notarul public va considera necesar) este obligat să restituie bunurile şi să depună conturile la biroul notarului public.
101
Această atribuţie revine numai secretarilor consiliilor locale conform art.75 alin.2 din Regulament, atunci când moştenirea cuprinde bunuri imobile. Moştenitorii sau orice persoană interesată pot să sesizeze şi ei la rândul lor biroul notarial competent, deoarece nici o dispoziţie legală nu le interzice acest lucru. Pentru unele considerente, a se vedea I. Leş op. cit. p.281-282.
66
Măsurile de conservare luate de notarul public trebuie să fie aduse la cunoştinţa moştenitorilor legali, testamentari sau executorilor testamentari, după caz. Aceste măsuri având drept scop conservarea bunurilor succesorale în bune condiţiuni pot fi completate sau modificate până la finalizarea procedurii succesorale. Când la inventariere s-au găsit sume de bani, hârtii de valoare, cecuri sau alte valori toate acestea se vor depune în depozitul notarial sau la o instituţie specializată. În procesul verbal de inventariere se va face menţiune despre aceasta. De la această regulă instituită prin art.73 alin.1 din Legea nr.36/1995, există o excepţie în baza căreia din sumele de bani găsite la inventariere se vor lăsa moştenitorilor sau celor care locuiau cu defunctul şi se gospodăreau împreună cu acesta sumele necesare pentru: - întreţinerea persoanelor ce erau în sarcina celui decedat, pentru maximum 6 luni; - plata sumelor datorate în baza contractelor de muncă sau plata asigurărilor sociale; - acoperirea cheltuielilor pentru păstrarea şi administrarea averii succesorale. În cazul în care exită unele indicii potrivit cărora succesiunea urmează a fi declarată vacantă, notarul public va putea încredinţa administrarea provizorie a bunurilor succesorale unui curator desemnat. În acelaşi timp notarul public are obligaţia de a încunoştiinţa autoritatea administrativ-teritorială pentru luarea măsurilor ce se impun în asemenea cazuri. Potrivit prevederilor art.74 alin.4 din Legea nr.36/1995, orice persoană care se consideră vătămată prin inventarul întocmit sau prin măsurile de conservare luate de notarul public se poate adresa cu o plângere la judecătorie. Această cale de atac împotriva procesului verbal de inventariere sau a măsurilor de conservare este deschisă în primul rând moştenitorilor, dar şi terţelor persoane care se consideră vatămate.
E. Înregistrarea cauzei succesorale, citarea şi stabilirea calităţii moştenitorilor şi legatarilor. Deschiderea procedurii succesorale se face printr-o cerere adresată biroului notarial care trebuie să îndeplinească cerinţele legale. Odată sesizarea făcută în condiţiile prevăzute de lege notarul public înregistrează cererea. După îndeplinirea acestei operaţiuni, notarul public dispune citarea celor care au vocaţie la moştenire, iar dacă există testament se vor cita legatarii şi după caz executorul testamentar instituit. În cadrul procedurii de citare legea reglementează câteva cazuri particulare. Astfel, dacă prin testamentul autentic a fost instituit un legatar universal, în lipsa moştenitorilor rezervatari se citează numai legatarul. Dacă testamentul este olograf sau mistic se vor cita şi moştenitorii legali. În aceste două cazuri, dacă a fost desemnat prin testament un executor testamentar se citează şi acesta (art.75 alin.2 din Legea nr.36/1995). În situaţia în care notarul public a fost sesizat cu o succesiune ce urmează a fi declarată vacantă, acesta va trebui să citeze autoritatea administraţiei publice competentă a prelua bunurile. Întrucât calitatea de moştenitori poate fi dobândită în condiţiile legii şi de moştenitori incapabili (de pildă, minorii, puşi sub interdicţie, etc) în mod obligatoriu se citează reprezentanţii legali ai acestora precum şi autoritatea tutelară. În asemenea cazuri notarul public trebuie să ţină seama de următoarele: - dacă moştenitorul este o persoană cu o capacitate de exerciţiu restrânsă sau nu; - dacă moştenitorul este lipsit total de capacitate; - dacă există contradicţie de interese între reprezentantul legal şi succesibil. Astfel, pentru ocrotirea intereselor unei astfel de persoane se vor aplica dispoziţiile în materie de reprezentare şi asistare. Când se constată că este cazul, notarul public în conformitate cu prevederile legale va lua toate măsurile pentru desemnarea unui curator. O atribuţie deosebit de importantă pe care o are notarul public în cadrul procedurii succesorale este stabilirea calităţii moştenitorilor şi legatarilor. De asemenea trebuie să remarcăm rolul notarului public în ceea ce priveşte întinderea drepturilor moştenitorilor, precum şi compunerea masei succesorale. În cadrul dezbaterilor succesorale dacă se constată existenţa unui testament (descoperit cu ocazia inventarierii sau prezentat de partea interesată) notarul public va proceda la deschiderea lui. În cazul testamentului olograf sau mistic se constată starea lui materială şi se întocmeşte un proces-verbal. Notarul public, în conformitate cu prevederile art.76 alin.3 din Legea nr.36/1995, va trebui să stabilească dacă moştenitorii au acceptat succesiunea în termenul legal. Acceptarea succesiunii se poate stabili atât prin declaraţiile părţilor, cât şi prin probele administrate în cauza succesorală (declaraţiile de martori, înscrisuri prezentate de părţile interesate). În cazul în care unul sau mai mulţi moştenitori nu acceptă succesiunea, notarul public va lua act de voinţa acestora prin intermediul declaraţiei de renunţare la succesiune. Declaraţiile de acceptare sau renunţare la succesiune (legea prevede expres, cele sub beneficiu de inventar) se înscriu într-un registru special (art.76 alin.ultim din Legea nr.36/1995). Calitatea de moştenitor şi numărul acestora se stabilesc prin acte de stare civilă şi cu martori. Bunurile care alcătuiesc masa succesorală se dovedesc prin înscrisuri sau orice mijloace de probă admise de lege. În majoritatea cazurilor masa succesorală este formată din bunurile comune ale autorului succesiunii şi ale soţului supravieţuitor. În acest caz, cotele de contribuţie ale acestora la dobândirea bunurilor se stabilesc prin acordul moştenitorilor (art.77 din Legea nr.36/1995). Deşi legea nu precizează ce se întâmplă dacă nu se realizează un astfel de acord între moştenitori (deşi era absolut necesar acest lucru, cunoscându-se numeroasele neînţelegeri între aceştia cu ocazia dezbaterilor succesorale) se subânţelege că se aplică prevederile dreptului comun în materie succesorală.
67
F. Suspendarea procedurii succesorale. Procedura succesorală poate fi suspendată în cazurile expres prevăzute de lege. Astfel, în conformitate cu prevederile art.78 alin.1 din Legea nr.36/1995, procedura succesorală se suspendă dacă: a) au trecut 6 luni de la deschiderea succesiunii şi, deşi au fost legal citaţi, succesibilii nu s-au prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere eliberarea certificatului de moştenitor şi există dovada că cel puţin unul dintre ei a acceptat moştenirea; b) succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg cu privire la compunerea masei succesorale şi la întinderea drepturilor ce li se cuvin; c ) moştenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanţei de judecată pentru stabilirea drepturilor lor. Măsura suspendării procedurii succesorale se ia de către notarul public, în cazurile menţionate mai sus, printr-o încheiere de suspendare. În încheierea de suspendare sunt consemnate toate elementele care au rezultat din dezbateri până în momentul suspendării, cu privire la: - identitatea celor prezenţi; - opţiunea succesorală a moştenitorilor; - compunerea masei succesorale. În cazul că succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg cu privire la compunerea masei succesorale şi la întinderea drepturilor ce li se cuvin, notarul public trebuie să stabilească prin încheiere masa succesorală, cu precizarea bunurilor sau a drepturilor care se contestă, întinderea drepturilor moştenitorilor şi motivele neînţelegerii. În acest caz notarul public are obligaţia de a îndruma părţile să soluţioneze neînţelegerile dintre ele pe cale judecătorească. În cazurile de suspendare prevăzute la art.78 alin.1 lit. a şi b din Legea nr.36/1995, dacă nu s-a făcut dovada că persoanele în cauză s-au adresat instanţei sau persoanele interesate n-au cerut repunerea pe rol a cauzei, notarul public stabileşte taxele succesorale provizorii şi onorariile care se vor comunica organelor financiare în vederea încasării lor. În măsura în care se constată încetarea cauzelor care au determinat suspendarea, dosarul succesoral se poate repune pe rol. Cererea de repunere pe rol se face de către părţi şi este adresată notarului public. Notarul public poate repune pe rol oricând dosarul succesoral, dar nu înainte de a constata, aşa cum am subliniat, încetarea cauzelor care au dus la suspendarea procedurii succesorale.
G. Încheierile de şedinţă şi încheierea finală. În cadrul procedurii actelor notariale, din capitolul anterior, am analizat în mod detaliat conţinutul încheierii notariale. Precizăm doar atât că Legea nr.36/1995 prin art.49 reglementează în mod succint elementele unei încheieri notariale. Cu ocazia dezbaterilor succesorale, la fiecare termen, notarul public întocmeşte o încheiere de şedinţă motivată, care trebuie să cuprindă menţiuni referitoare la: - îndeplinirea procedurii de citare; - declaraţiile părţilor; - prezenţa martorilor; - măsurile dispuse în vederea soluţionării cauzei (art.79 din Legea nr.36/1995). Când din dezbaterile succesorale, notarul public constată că, în masa succesorală nu există bunuri, dispune prin încheiere închiderea procedurii succesorale şi clasează cauza ca fiind rămasă fără obiect. 102 Considerăm întemeiate criticile formulate în literatura de specialitate, referitoare la dispoziţiile art.80 din Legea nr.36/1995, în care se precizează că notarul public atunci când nu există bunuri “ dispune prin încheiere închiderea procedurii succesorale şi clasează cauza ca fără obiect ”.103 Aşadar, soluţia pe care o pronunţă notarul public prin încheiere este clasarea cauzei succesorale ca fiind rămasă fără obiect. Aşa cum procedura succesorală se deschide printr-o cerere, închiderea procedurii succesorale are loc printr-o încheiere motivată în care se dispune “ clasarea cauzei ca fără obiect ”. Atât deschiderea cât şi închiderea procedurii succesorale nu sunt decât două etape distincte cu consecinţe deosebit de importante pentru întreaga procedură succesorală. Dimpotrivă, în succesiunile în care există bunuri, după administrarea probelor şi realizarea acordului între moştenitori notarul public întocmeşte o încheiere finală a procedurii succesorale. Încheierea finală va cuprinde pe lângă menţiunile comune încheierilor notariale şi următoarele elemente: - numele, prenumele şi ultimul domociliu al defunctului; - data decesului; - numele, domiciliul şi întinderea drepturilor moştenitorilor şi legatarilor; - bunurile succesiunii; - taxele de timbru; - onorariul; - alte date care au fost necesare soluţionării cauzei. Legea prevede de asemenea cazul în care moştenitorii şi-au împărţit bunurile prin bună-învoială. În acest caz în încheierea finală se va arăta modul de împărţeală precum şi bunurile succesorale care au fost atribuite fiecăruia dintre moştenitori. “ Actul de împărţeală ” va putea fi cuprins în încheierea finală sau se va putea întocmi separat, într-una din formele prescrise de lege (art.81 alin.3 din Legea nr.36/1995). 102 103
Cu privire la închiderea procedurii succesorale şi clasarea dosarului succesoral, a se vedea I. Leş, op. cit. p.287-288. Idem.
68
Procedura succesorală se poate încheia şi înainte de expirarea termenului de acceptare a succesiunii, dacă este neîndoielnic că nu mai sunt şi alte persoane îndreptăţite la succesiune. Această excepţie instituită în art.81 alin.1 din Legea nr.36/1995 trebuie privită cu serioase rezerve, întrucât ar putea da naştere ulterior la unele litigii succesorale şi respectiv ar duce la anularea certificatului de moştenitor. Alt caz de încheiere “ de îndată” a procedurii succesorale este reglementată de art.82 alin.2 din Legea nr.36/1995. Acest caz se referă la testamentul ce îndeplineşte condiţiile legale de formă, ce nu conţine dispoziţii contrare legii şi nu aduce atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari sau există acordul acestora. În aceleaşi condiţii notarul public poate stabili drepturile legatarului particular asupra bunurilor determinate prin testament. Potrivit art.82 alin.3 din Legea nr.36/1995, notarul public, atunci când are acordul tuturor moştenitorilor, va putea proceda la reducerea liberalităţilor cuprinse în testamente până în limitele prevăzute de lege.
H. Certificatul de moştenitor. Certificatul de moştenitor reprezintă actul notarial final în care sunt consemnate constatările referitoare la numărul şi calitatea moştenitorilor, la masa succesorală şi la cotele ce le revin succesibililor din patrimoniul defunctului. Certificatul de moştenitor sau cel de legatar se redactează de notarul public, pe baza datelor cuprinse în încheierea finală, în termen de 20 zile de la data întocmirii acesteia. Subliniem faptul că încheierea finală are la bază şi acordul de voinţă al părţilor asupra tuturor aspectelor succesorale ale cauzei, dar nu se poate confunda cu certificatul de moştenitor, care este ultimul act procedural notarial ce se întocmeşte şi se eliberează fiecăruia dintre moştenitori sau legatari, după caz. Eliberarea se face numai după achitarea taxelor notariale şi a onorariilor. Certificatul de moştenitor nu poate fi identificat nici cu o hotărâre judecătorească deşi reprezintă “ o sinteză a activităţii succesorale notariale”. În literatura de specialitate, precum şi în practica judiciară a fost conturată natura juridică a certificatului de moştenitor şi s-a stabilit că nu îndeplineşte decât funcţia unui instrument probator, prin care se constată calitatea de moştenitor ca urmare a deschiderii succesiunii.104 În cazul suspendării procedurii succesorale (potrivit dispoziţiilor art.78 alin.1 lit. b şi c) certificatul de moştenitor se eliberează pe baza hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă, şi nu în baza încheierii finale. Spre deosebire de condiţiile cerute de lege pentru emiterea unui certificat de moştenitor, legea prevede posibilitatea stabilirii la cerere numai a calităţii de moştenitor (art.84 din Legea nr.36/1995). Potrivit acestui text legal, atunci când “ nu s-a făcut dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului ori determinarea acestora necesită operaţiuni de durată şi moştenitorii solicită să li se stabilească numai calitatea, se poate emite certificat de calitate de moştenitor ”. Forţa probantă a certificatului de moştenitor este stabilită prin art.88 alin.1 din Legea nr.36/1995. Astfel, certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor ce se cuvin fiecărui moştenitor în parte, până la anularea sa prin hotărâre judecătoreasă. Anularea certificatului prin hotărâre judecătorească se poate cere de către persoanele care se consideră vătămate în drepturile lor prin emiterea acelui certificat. Totodată prin acţiunea în anulare se poate pretinde şi stabilirea drepturilor persoanelor considerate vătămate, în condiţiile legii .105 Dacă instanţa judecătorească printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă a anulat certifiatul de moştenitor, notarul public are obligaţia ca în baza acestei hotărâri să elibereze un nou certificat. De aceea, instanţa judecătorească are sarcina de a trimite hotărârea rămasă definitivă şi irevocabilă în copie, împreună cu dosarul succesoral, dacă a fost cerut în timpul soluţionării cauzei, biroului notarial competent. Există situaţii când o succesiune nu are moştenitori legali sau testamentari. Legea reglementează şi astfel de cazuri. Potrivit art.85 din Legea nr.36/1995, în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari la cererea reprezentantului statului, notarul public constată că succesiunea respectivă este vacantă. În acest caz, notarul public, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii, trebuie să elibereze un certificat de vacanţă succesorală. Certificatul de moştenitor este un act unic, fapt pentru care după emiterea acestuia nu mai este posbilă întocmirea altui certificat, decât în condiţiile prevăzute de lege (art.86 alin.1 din Legea nr.36/1995). Pentru ca notarul public să poată relua procedura succesorală în vederea completării încheierii finale cu bunurile succesorale omise din masa succesorală (în vederea eliberării unui certificat de moştenitor suplimentar) trebuie să constate că s-a realizat acordul tuturor moştenitorilor cu privire la aceasta. În acest caz nu este vorba de o anulare a certificatului de moştenitor eliberat în condiţiile legii, ci numai de o completare a acestuia. Uneori în cuprinsul încheierii finale se strecoară unele erori materiale. Atât erorile materiale, cât şi eventualele omisiuni se pot îndrepta la cererea moştenitorilor în baza unei încheieri. În mod obligatoriu, în asemenea situaţii, notarul public trebuie să facă menţiune despre aceasta în încheierea finală şi pe toate exemplarele certificatului de moştenitor (art.87 din Legea nr.36/1995).
104
105
A se vedea: A. Hilsenrad, D. Rizeanu, C. Zirra, op. cit. p.237; T. Popescu, op. cit. p.18; M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul Republicii Socialiste România, Bucureşti 1996, p.178. O problemă deosebită ridicată de practica judiciară şi literatura de specialitate a fost prescriptibilitatea şi imprescriptibilitatea acţiunii în anulare a certificatului de moştenitor. Astfel s-a ajuns la concluzia că dacă dreptul încălcat este prescriptibil şi acţiunea în anulare are acelaşi caracter şi dimpotrivă dacă dreptul este imprescriptibil acţiunea va fi şi ea imprescriptibilă. Din punct de vedere al prescripţiei sunt aplicabile dispoziţiile art.3 din Decretul nr.167/1958. A se vedea T. Popescu, op. cit. p.24; I. Leş, op. cit. p.294.
69
Subliniem că legea nu dă o definiţie erorii materiale sau omisiunii. Însă considerăm că ambele concepte, aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate vizează greşeli materiale strecurate în încheierea finală şi nicidecum greşeli de apreciere cu privire la drepturile părţilor sau la alcătuirea masei succesorale.106 Ţinându-se seama şi de prevederile art.87 alin.1 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995, se poate concluziona că “erorile materiale ” şi “eventualele omisiuni ” la care se referă art.87 din Legea nr.36/1995 au aceeaşi semnificaţie cu conceptele reglementate de art.281 Cod procedură civilă pentru rectificare a greşelilor materiale cuprinse într-o hotărâre judecătorească. Menţionăm că legea nu reglementează şi cazul în care erorile materiale sau eventualele omisiuni sunt cuprinse numai în certificatul de moştenitor. Considerăm că îndreptarea acestora este posibilă şi în acest caz pe baza unei încheieri, fără a se mai face menţiunea despre aceasta în încheierea finală, ci numai pe toate exemplarele certificatului de moştenitor. O atare soluţie se impune deoarece nu ne aflăm în situaţia anulării certificatului de moştenitor, reglementată de art.88 din Legea nr.36/1995. Pentru soluţionarea cererii de îndreptare a erorilor materiale sau a omisiunilor cuprinse în încheierea finală şi certificatul de moştenitor, notarul public trebuie să procedeze la citarea moştenitorilor cu menţiunea de a prezenta toate certificatele de moştenitor sau legatar. Prezentarea tuturor certificatelor de moştenitor este necesară în vederea înscrierii şi pe acestea a menţiunilor de îndreptare a greşelilor materiale sau omisiunilor făcute şi pe încheierea finală din dosarul succesoral. Aşadar, cu ocazia dezbaterilor succesorale notarul public poate elibera următoarele tipuri de certificate de moştenitor, în funcţie de situaţiile reglementate de lege: - certificatul de moştenitor propriu-zis; - certificatul de vacanţă succesorală; - certificatul de moştenitor suplimentar; - certificatul de calitate de moştenitor.
3.8.4. Alte proceduri notariale. A. Legalizarea semnăturilor şi a sigiliilor. Potrivit dispoziţiilor art.89 din Legea nr.36/1995 notarul public poate legaliza semnătura părţilor numai pe înscrisurile pentru care legea nu cere formă autentică. Este vorba despre acele înscrisuri autentice pentru care forma este impusă de lege ca o condiţie de valabilitate a actului. Pentru ca notarul public să poată trece la legalizarea semnăturii, părţile sunt obligate să prezinte toate exemplarele înscrisului nesemnate. Conform procedurii notariale generale, notarul public va identifica părţile şi se va convinge că ele cunosc conţinutul înscrisului. După îndeplinirea acestei operaţiuni, notarul public le cere părţilor să semneze în faţa sa toate exemplarele înscrisului. În încheierea notarială se va arăta că au fost îndeplinite condiţiile esenţiale ale legalizării de semnătură, aşa cum dispune art.49 lit.g din Legea nr.36/1995. Totodată încheierea trebuie să cuprindă şi următoarele menţiuni: a) data (anul, luna, ziua); b) numele părţii şi faptul prezentării ei în persoană; c) constatarea subscrierii în faţa notarului public a tuturor exemplarelor înscrisului. Trebuie să menţionăm faptul că legea distinge între legalizarea semnăturii şi legalizarea specimenului de semnătură. La legalizarea semnăturii se are în vedere legalizarea acesteia numai pe înscrisurile ce se încheie în formă autentică (pentru care legea cere această formă ca o condiţie de valabilitate a actului). Semnarea tuturor exemplarelor înscrisului are loc numai în faţa notarului. În ceea ce priveşte legalizarea specimenului de semnătură , aceasta are loc la cererea părţii (persoanei). Pentru acest lucru persoana trebuie să se prezinte personal la sediul biroului notarial şi va semna în faţa notarului public. Deci, practic în acest caz se legalizează specimenul de semnătură, fără alte condiţii. În conformitate cu prevederile art.89 alin.6 din Legea nr.36/1995, este reglementată în mod distinct legalizarea sigiliului. În baza acestui text de lege partea interesată trebuie să prezinte notarului public sigiliul a cărei legalizare o cere. După verificarea sigiliului de către notarul public, acesta va întocmi o încheiere de legalizare. Deşi legea nu prevede expres cuprinsul încheierii pentru legalizarea specimenului de semnătură şi a sigiliului, după părerea noastră aceasta ar trebui să cuprindă elementele unei încheieri notariale (art.49 lit.g), cu următoarele menţiuni: - data (ziua, luna, anul); - numele părţii şi faptul prezentării sigiliului pentru legalizare; - faptul verificării sigiliului de către notarul public, şi descrierea acestuia cu exactitate.
B. Darea de dată certă înscrisurilor. Notarul public poate să dea dată certă înscrisurilor în numărul de exemplare cerut de partea interesată (art.90 alin.1 din Legea nr.36/1995). Înscrisurile pentru care orice persoană poate solicita notarului public darea de dată certă, sunt diverse, în funcţie şi de interesele urmărite de aceasta. În încheiere notarul public trebuie să precizeze că sunt îndeplinite condiţiile esenţiale pentru darea de dată certă (în sensul art.49 lit. g din Legea nr.36/1995), prin următoarele menţiuni: a) data (anul, luna, ziua); 106
în acest sens, a se vedea I. Leş, op. cit. p. 295.
70
b) starea în care se află înscrisul. Înscrierea unor astfel de menţiuni este cât se poate de justificativă (mai ales că în situaţii diverse poate constitui un instrument probator de importanţă deosebită pentru parte, iar consemnarea stării materiale a înscrisului poate duce la lămurirea unor fapte legate de deteriorarea, distrugerea în tot sau parte a înscrisului, locul prezntării, etc.).
C. Certificarea unor fapte. Potrivit art.91 alin.1 din Legea nr.36/1995, notarul public poate certifica unele fapte pe care le constată personal. Astfel, notarul public are posibilitatea certificării următoarelor fapte prevăzute expres de textul legii: a) faptul că o persoană se află în viaţă; b) faptul că o persoană se află într-un loc anumit; c) faptul că persoana din fotografie este aceeaşi cu persoana care cere certificarea; d) faptul că o persoană, ca urmare a unei somaţii sau notificări s-a prezentat, sau nu într-o anumită zi şi la o anumită oră la sediul biroului notarial şi declaraţia acesteia. De asemenea, în încheiere se va menţiona şi ora constatării şi fapta care se certifică. În Capitolul V, Secţiunea IV “ Alte proceduri notariale” la litera C “ Certificarea unor fapte ”, art.92 prevede şi certificarea proceselor verbale şi a hotărârilor adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor societăţilor comerciale. Astfel, la cerere, notarul public poate certifica asemenea acte printr-o încheiere notarială. Această încheiere trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la: - data şi locul adunării; - faptul semnării procesului verbal sau a hotărârii de către preşedintele adunării generale sau de către toţi participanţii. Dacă preşedintele sau o parte a participanţilor la adunarea generală formulează cererea şi în sensul identificării participanţilor la adunarea generală, notarul public poate stabili identitatea acestora, făcând despre aceasta, menţiune în încheierea notarială. Acordarea unei atenţii sporite de către legiuitor pentru legalizarea unor astfel de “ înscrisuri” se justifică, mai ales, ca material probator în litigiile cu caracter patrimonial.
D. Legalizarea copiilor după înscrisuri. O activitate notarială importantă o reprezintă eliberarea copiilor legalizate după înscrisurile originale prezentate de părţi. Notarul public poate elibera asemenea copii numai după confruntarea lor cu originalul. Încheierea de legalizare trebuie să facă menţiunea că s-au îndeplinit condiţiile esenţiale ale legalizării copiei (în sensul art.49 lit.g). Această menţiune se referă la: a) atestarea conformităţii copiei cu înscrisul prezentat; b) starea în care se află înscrisul; c) semnătura secretarului care a făcut colaţionarea. În cazul legalizării unui înscris sub semnătură privată sau din arhiva biroului notarial, în încheiere se va face o menţiune expresă despre aceasta. Dacă pentru confruntarea copiei cu originalul înscrisului prezentat se cere o pregătire de specialitate, copia se va elibera numai pe baza unei confirmări efectuate de către un expert desemnat de notar, în condiţiile prevăzute de lege. În acest caz încheierea de legalizare se va semna atât de notarul public cât şi de expertul desemnat de acesta. În ceea ce priveşte eliberarea de copii legalizate de pe actele autentificate care se găsesc în arhiva biroului notarial, aceasta se poate face numai părţilor, succesorilor şi reprezentanţilor lor, şi respectiv celor ce justifică un drept sau interes legitim (art.93 alin.5 din Legea nr.36/1995).
E. Efectuarea şi legalizarea traducerilor. Efectuarea traducerilor se poate efectua de către notarul public autorizat în acest scop şi respectiv de un traducător atestat potrivit legii. Cel ce a efectuat traducerea va semna formula de certificare a acesteia, iar notarul va legaliza semnătura traducătorului (în cazul în care traducerea nu se face de notarul public autorizat). De asemenea, legalizarea semnăturii traducătorului se poate face şi după specimenul de semnătură depus la biroul notarului public. În cazul în care înscrisul se traduce în limba română dintr-o limbă străină sau dintr-o limbă străină în altă limbă străină notarul public certifică traducerea şi legalizarea semnăturii traducătorului. Certificarea şi legalizarea semnăturii se vor face şi în limba străină în care se face traducerea.
F. Primirea în depozit de înscrisuri şi documente. Notarul public potrivit atribuţiilor sale poate primi în depozit înscrisuri şi documente. La primirea în depozit a acestora va întocmi o încheiere în care se va menţiona că s-au îndeplinit condiţiile esenţiale ale primirii în depozit (în sensul cerut de art.49 lit.g din Legea nr.36/1995). Iată, menţiunile speciale pe care trebuie să le cuprindă o astfel de încheiere: a) data depunerii înscrisului în depozit (anul, luna, ziua), iar la cererea părţii se va consemna şi ora; b) identificarea înscrisurilor predate, arătându-se toate datele necesare în acest scop; c) numele deponentului şi al persoanei căreia trebuie să i se elibereze înscrisurile;
71
d) termenul de păstrare (art.95 din Legea nr.36/1995).
G. Eliberarea de duplicate ale înscrisurilor notariale. În cazul pierderii, deteriorării sau distrugerii unui act original deţinut de parte, aceasta poate la cerere solicita un duplicat de pe originalul actului care se află în arhiva biroului notarial. Pentru soluţionarea unei asemenea cereri, notarul public va trebui să citeze toate părţile sau după caz, pe toţi succesorii acestora. În textul duplicatului se reproduce cuvânt cu cuvânt atât cuprinsul înscrisului, cât şi cel al încheierii prin care s-a încuviinţat întocmirea înscrisului original. De asemenea, în locul semnăturii originale se menţionează numele de familie şi prenumele fiecărui semnatar. Potrivit art.97 alin.3 din Legea nr.36/1995, duplicatul are aceeaşi forţă probantă ca şi înscrisul original. Eliberarea duplicatelor de pe actele emise de fostele notariate de stat sau alte organe cu activitate notarială cade în sarcina acelei instituţii care a preluat arhiva acestora.
H. Reconstituirea actelor originale. Există situaţii în care un act dispare şi nemaifiind posibilitatea eliberării unui duplicat de pe vreun original se va proceda la reconstituirea acelui act. Aşadar, pentru reconstituirea actelor se cer următoarele condiţii: a) actul notarial să fie dispărut; b) să nu mai existe nici un exemplar original, după care să poată fi eliberat un duplicat; c) să se depună la biroul notarial o cerere de reconstituire; d) părţile să fie de acord cu reconstituirea acelui act. Din punct de vedere procedural, menţionăm că reconstituirea se face la biroul notarial public unde s-a întocmit actul. Este obligatorie citarea părţilor sau a succesorilor acestora, după caz. În situaţia în care actul dispărut a fost întocmit de alte organe cu activitate notarială, reconstituirea se face de judecătoria în raza căreia şi-a avut sau îşi are sediul organul care a întocmit actul, în condiţiile pe care le-am amintit mai sus. În acest din urmă caz, sunt aplicabile şi prevederile art.583-585 din Codul de procedură civilă referitoare la refacerea înscrisurilor şi a hotărârilor dispărute.
I. Actele de protest al cambiilor, cecurilor şi altor titluri de ordin. Legea nr.36/1995 nu se referă la procedura notarială cu privire la actele de protest al cambiilor, cecurilor şi a altor titluri de ordin. Cu toate acestea art.97 din lege prevede că întocmirea unor asemenea acte se face în condiţiile stabilite prin legile speciale (Legea asupra cambiei şi biletului la ordin, Legea asupra cecului, etc).
3.8.5.Controlul asupra activităţii notariale A. Controlul judecătoresc asupra actelor şi activităţiilor notariale Controlul asupra activităţii notariale se exercită în condiţiile prevăzute de art.99-101 din Legea nr.36/1995. Actele notariale sunt supuse controlului judecătoresc conform dispoziţiilor cuprinse în art.100 din Legea nr.36/1995. Astfel, potrivit acestui text legal, actele notariale pot fi atacate de părţi sau de orice persoană interesată pe calea acţiunii în anulare la instanţa judecătorească în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă. Competenţa aparţine judecătoriei din circumscripţia teritorială în care ăşi are sediul biroul notarial care a emis actul respectiv. Acţiunea în anulare se exercită de către părţi sau orice persoană interesată, în scopul anulării certificatului de moştenitor sau a altor acte notariale, de regulă cele autentice. Judecătoria competentă soluţionează acţiunea în anulare, cu citarea părţilor şi cu respectarea tuturor normelor procedurale civile. Actul notarial, până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, produce efecte juridice depline, socotindu-se ca fiind valabil îndeplinit (art.111 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995). În cazul anulării actului notarial acesta va fi lipsit total sau parţial de eficacitate juridică. De pildă, în cazul anulării certificatului de moştenitor, notarul public va trebui să elibereze un nou certificat, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, în condiţiile art.88 alin.2 din Legea nr.36/1995. Controlul judecătoresc asupra activităţii notariale se poate exercita şi pe calea plângerii împotriva încheierii de respingere a cererii de îndeplinire a unui act notarial . Astfel, partea nemulţumită, introduce plângerea la judecătoria din circumscripţia căreia îşi are sediul biroul notarial care a refuzat îndeplinirea actului, în termen de 10 zile de la data luării la cunoştinţă a refuzului. Plângerea se depune la biroul notarului public care a refuzat cererea, care are obligaţia de a o înainta împreună cu dosarul cauzei, de îndată, instanţei competente. Judecarea plângerii se face cu citarea tuturor părţilor interesate în cauză. Dacă instanţa admite plângerea formulată, va trebui să indice în hotărâre modul în care trebuie întocmit actul (art.100 alin.4 din Legea nr.36/1995). Hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă este obligatorie pentru notarul public, care trebuie să se conformeze dispozitivului acesteia.
72
B. Controlul profesional administrativ. Pe lângă controlul judecătoresc exercitat asupra actelor notariale, Legea nr.36/1995 prin art.99 alin.1 prevede că: “ Activitatea notarilor publici este supusă controlului profesional administrativ, în condiţiile prezentei legi ”. Astfel, potrivit prevederilor art.101 din Legea nr.36/1995, controlul profesional administrativ se exercită de către Uniunea Naţională a Notarilor Publici, prin Consiliul de Conducere. Acest control are în vedere următoarele: a) organizarea Camerei Notarilor Publici şi a birourilor notarilor publici; b) calitatea actelor şi lucrărilor încheiate de notarii publici. Controlul privind calitatea actelor şi lucrărilor încheiate poate fi exercitat de către Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici dacă a fost special delegat de Consiliul Uniunii, dar numai în circumscripţia sa teritorială. De asemenea, în cadrul atribuţiilor care îi revin, ministrul justiţiei poate ordona un control asupra activităţii notarilor publici prin inspectorii generali de specialitate (art.101 alin.2 din Legea nr.36/1995).
CAPITOLUL IV PROFESIA DE MEDIC 4.1. Reglementarea profesiei de medic.
Exercitarea profesiei de medic precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România sunt reglementate prin Legea nr. 306/28 iunie 2004, care a intrat în vigoare începând cu data de 14 decembrie 2005 .107 Această lege a fost modificată prin următoarele acte normative: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2004, aprobată cu modificări prin Legea nr. 475/2004; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 135/2004, aprobată cu modificări prin Legea nr. 59/2005; Legea nr. 59/2005; Legea nr. 221/2005; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 175/2005; De asemenea, Legea nr. 306/2004 a mai fost modificată şi de Ordonanţa Guvernului nr. 53/2004, care a fost abrogată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 60/2004 şi respinsă prin Legea nr. 428/2004. Menţionăm că în cuprinsul acestui capitol, am ţinut seama de toate modificările aduse Legii nr. 306/2004, iar textul actualizat al acestuia corespunde actelor normative modificatoare până la data de 14 decembrie 2005. 108 4.2. Principiile fundamentale privind exercitarea profesiei de medic.
În conformitate cu prevederile art. 1-12 din Legea nr. 306/2004, cu modificările ulterioare sunt reglementate principiile fundamentale privind exercitarea profesiei de medic. Aceste principii se referă la: legalitatea exercitării profesiei de medic; independenţa şi libertatea profesională; nediscriminarea între pacienţi; loialitatea faţă de pacienţi; respectarea demnităţii umane; păstrarea secretului profesional; etica şi deontologia medicală.
a.Principiul legalităţii exercitării profesiei de medic.
107
Pe data intrării în vigoare a acestei legi a fost abrogată Legea nr. 74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 12 decembrie 2000, cu modificările şi completările ulterioare. 108 După cum se poate observa, instabilitatea legislativă în materie, este rezultatul inconsecvenţei legiuitorului în crearea unui sistem coerent în materie, inclusiv în ceea ce priveşte armonizarea legislaţiei noastre cu legislaţia europeană.
73
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 306/2004, profesia de medic se exercită pe teritoriul României în condiţiile acestei legi, de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de calificare în medicină. De asemenea, potrivit art. 24 alin. 3 din Legea nr. 306/2004, exercitarea activităţilor de medic, pentru medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în unul dintre aceste state se face în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi drepturi şi obligaţii prevăzute de lege pentru medicii cetăţeni români. Aşadar, medicii cetăţeni străini, enunţaţi mai sus, îşi exercită profesia de medic în temeiul legii, la fel ca şi medicii cetăţeni români. Pe de altă parte, când medicii cetăţeni străini, încalcă dispoziţiile profesionale cu caracter disciplinar sau administrativ prevăzute de lege, autorităţile române competente au obligaţia de a informa statul membru în care cei în cauză sunt stabiliţi. În acelaşi sens, art. 28 din Legea nr. 306/2004, dispune că medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, care în timpul exercitării profesiei în România, încalcă dispoziţiile şi regulamentele profesiei, răspund potrivit legii. În cazul nerespectării legilor şi regulamentelor profesiei medicale, medicul răspunde disciplinar potrivit legii. Răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea penală, contravenţională, civilă sau materială, conform prevederilor legale în vigoare (art. 69 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 306/2004).
b.Principiul independenţei şi libertăţii profesionale. Potrivit prevederilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 306/2004, în vederea asigurării în orice împrejurare a intereselor pacientului, profesia de medic are la baza exercitării sale independenţa şi libertatea profesională a medicului, precum şi dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical. De asemenea, în legătură cu exercitarea profesiei şi în limita competenţelor profesionale, medicului nu-i pot fi impuse îngrădiri privind prescripţia şi recomandările cu caracter medical. În acelaşi sens. Ţinându-se seama de caracterul umanitar al profesiei de medic, de obligaţia medicului de deosebit respect faţă de fiinţa umană şi de loialitate faţă de pacientul său, de dreptul medicului de a prescrie şi recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere medical pacientului, toate acestea constituie principalul scop al profesiei de medic: asigurarea stării de sănătate prin prevenirea îmbolnăvirilor, promovarea, menţinerea şi recuperarea sănătăţii individului şi a colectivităţii. Esenţa principiului independenţei şi libertăţii profesionale însă, este consacrată de prevederile art. 9 alin.1 din Legea nr. 306/2004, care precizează că la primirea în rândurile Colegiului Medicilor din România, medicul va depune jurământul lui Hipocrate, în formularea modernă adoptată de Asociaţia Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva din anul 1975: „O dată admis printre membrii profesiunii de medic, Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii, Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate, Voi executa profesiunea cu conştiinţă şi demnitate, Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţia sacră, Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi, chiar şi după decesul acestora, Voi menţine prin toate mijloacele, onoarea şi nobile tradiţie a profesiunii de medic, Colegii mei vor fi fraţii mei, Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială, Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii. Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!”. Pe de altă parte, exercitarea profesiei de medic se face, după obţinerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România, pe baza autorizaţiei de liberă practică acordate de Ministerul Sănătăţii, până la aderarea României la Uniunea Europeană, iar de la 1 ianuarie 2007 această competenţă a trecut în responsabilitatea Colegiului Medicilor din România. În fine, medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau al Confederaţiei Elveţiene se bucură de o serie de facilităţi privind dreptul de stabilire şi de liberă prestare a serviciilor medicale, în condiţiile prevăzute de lege pentru medicii cetăţeni români.109
c. Principiul nediscriminării între pacienţi. În conformitate cu prevederile art. 5 alin. 3 din Legea nr. 306/2004, deciziile şi hotărârile cu caracter medical vor fi luate avânduse în vedere interesul şi drepturile pacientului, principiile medicale general acceptate, printre care un loc important îl ocupă nediscriminarea între pacienţi. În acest sens, o subliniere expresă este cuprinsă şi în jurământul depus de medic la primirea în profesie, prin faptul că nu va îngădui „să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială” (art. 9 alin. 1 din Legea nr. 306/2004). Mai mult, prin jurământul său, medicul se angajează solemn, liber şi pe onoare că va păstra „secretul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare” şi că nu va utiliza cunoştinţele sale medicale „contrar legilor umanităţii”.
d. Principiul respectării demnităţii umane. 109
În acest sens, a se vedea Capitolul II „Dispoziţii privind exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României de către medici cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene”, art. 19+30 din Legea nr. 306/2004.
74
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 3 din Legea nr. 306/2004, medicul are obligaţia de a respecta principiile medicale general acceptate, între care un loc important îl ocupă respectarea demnităţii umane. În acest sens, sunt formulele cuprinse în jurământul lui Hipocrate depus de medic la intrarea în profesie, în sensul că „va exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate”. Pe de altă parte, art.14 alin. 1 lit. c din aceeaşi lege, prevede că exercitarea profesiei de medic este incompatibilă cu „orice ocupaţie de natură a aduce atingere demnităţii profesionale de medic sau bunelor moravuri, conform Codului de deontologie medicală”. Aşadar, respectarea demnităţii umane, are strânsă legătură şi cu desfăşurarea unor activităţi care aduc atingere demnităţii profesionale. În fine, potrivit art. 39 lit. k din Legea nr. 306/2004, medicul trebuie să aibă un comportament demn în exercitarea profesiei ori a calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România. În cazul încălcării acestui principiu, care ar aduce atingere onoarei şi prestigiului profesiei, medicul poate răspunde disciplinar. Răspunderea disciplinară însă nu exclude angajarea răspunderii penale, contravenţionale, civile sau materiale, în condiţiile legii. Mai mult, este nedemn a exercita profesia de medic, cel care a fost condamnat pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni contra umanităţii sau vieţii în împrejurări legate de exercitarea profesiei de medic şi pentru care nu a intervenit reabilitarea, şi respectiv cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, pe durata stabilită, prin hotărâre judecătorească sau disciplinară (art. 13 lit. a şi b din Legea nr. 306/2004).
e. Principiul păstrării secretului profesional. În conformitate cu prevederile art. 9 alin. 1 din Legea nr. 306/2004, prin jurământul dat la primirea în profesie medicul se angajează că va păstra secretele încredinţate de pacienţi, chiar şi după decesul acestora. De asemenea, potrivit art. 39 lit h din Legea nr. 306/2004, medicii au obligaţia de a păstra secretul profesional. Aşadar, prin păstrarea secretului profesional medicul contribuie la întărirea încrederii pacienţilor în actul medical, în profesionalismul medicului, în disponibilitatea acestuia, în corectitudinea, devotamentul şi respectul faţă de fiinţa umană. Chiar, dacă medicul are obligaţia de a păstra secretul profesional, în legătură cu exercitarea profesiei şi în limita competenţelor profesionale, medicului nu-i pot fi impuse îngrădiri privind prescripţia şi recomandările cu caracter medical, de vreme ce el asigură în orice împrejurare apărarea sau promovarea intereselor pacientului prin prevenirea îmbolnăvirilor, menţinerea şi recuperarea sănătăţii individului. În fine, păstrarea secretului profesional se întinde nu numai pe perioada vieţii pacientului ci chiar şi după decesul acestuia. Acest fapt evidenţiază respectul deplin al medicului pentru viaţa umană de la începuturile sale, indiferent de ameninţările care îi vor fi aduse, punându-se în prim plan toate mijloacele de care dispune, onoarea şi nobile tradiţie a profesiunii de medic.
f. Principiile eticii şi deontologiei profesionale. Potrivit prevederilor art. 5 alin. 3 din Legea nr. 306/2004, deciziile şi hotărârile cu caracter medical vor fi luate ţinându-se seama de interesul şi drepturile pacientului, cu respectarea principiilor eticii şi deontologiei medicale. Pe de altă parte, exercitarea profesiei de medic este incompatibilă cu orice ocupaţie de natură a aduce atingere demnităţii profesionale de medic sau bunele moravuri, conform Codului de deontologie medicală. Elaborarea codului de deontologie medicală este atribuţia esenţială a Colegiului Medicilor din România (art. 33 alin. 1 lit. d din Legea nr. 306/2004). În baza art. 39 lit. j din Legea nr. 306/2004, medicii au obligaţia de a respecta normele, principiile şi îndatoririle deontologice medicale. În acelaşi sens, potrivit prevederilor art. 40 lit. a membrii Colegiului Medicilor din România, au obligaţia de a respecta şi aplica în orice împrejurare normele de deontologie medicală, în calitatea lor specială de medici. De asemenea, potrivit art. 40 lit.c din aceeaşi lege, medicii Colegiului au obligaţia de a acorda cu promptitudine şi necondiţionat, îngrijirile medicale de urgenţă, ca o îndatorire fundamentală profesională şi civică. 4.3. Exercitarea profesiei de medic.
Profesia de medic se exercită pe teritoriul României, de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de calificare în medicină. Aceste persoane pot fi: -cetăţeni ai statului român; -cetăţeni ai unui stat membru aş Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene; -soţul şi descendenţii de gradul I aflaţi în întreţinerea unui cetăţean al unuia dintre statele Uniunii Europene, Spaţiul Economic European sau Confederaţiei Elveţiene, care desfăşoară legal activităţi salariate sau nesalariate pe teritoriul României, indiferent de cetăţenia acestora; -beneficiarii statutului de rezident pe termen lung, acordat conform normelor Uniunii Europene de către unul din statele Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene. Prin titlu oficial de calificare în medicină se înţelege: -diploma de medic, eliberată de către o instituţie de învăţământ superior medico-farmaceutic acreditată în România; -certificatul de medic specialist, eliberat de Ministerul Sănătăţii 110; 110
Calificarea profesională de medic primar cuprinsă în nomenclatorul de specialităţi medicale, în prezent este contestată de reprezentanţi ai Ministerului Sănătăţii, aşa încât nu este exclus ca pe viitor ea să dispară sau să fie înlocuită, deoarece în legislaţia europeană o astfel de
75
-certificatul de medic primar, eliberat de Ministerul Sănătăţii; -ddiploma, certificatul sau un alt titlu în medicină, eliberate conform normelor Uniunii Europene de către statele membre ale Uniunii Europene, statele aparţinând Spaţiului Economic European sau de către Confederaţia Elveţiană; -diploma, certificatul sau un alt titlu în medicină, dobândite într-un stat terţ şi recunoscute de unul dintre statele membre ale Uniunii Europene, Spaţiul Economic European sau Confederaţiei Elveţiene, ori echivalate în România. Potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 306/2004, profesia de medic, indiferent de forma de exercitare salariată şi/sau independentă, se exercită numai de către medicii membri ai Colegiului Medicilor din România. Medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene sunt exceptaţi de la obligativitatea înscrierii în Colegiul Medicilor din România în cazul prestării de servicii medicale temporare pe teritoriul României. Potrivit prevederilor art. 10 alin. 1, coroborat cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 306/2004, profesia de medic se exercită pe teritoriul României de către persoanele menţionate de lege, dacă îndeplinesc următoarele condiţii: -deţin un titlu oficial de calificare în medicină; -nu se găsesc în vreunul dintre cazurile de nedemnitate sau incompatibilitate prevăzute de lege; -sunt membri ai Colegiului Medicilor din România sau sunt înregistraţi temporar la Colegiul Medicilor din România; -sunt apţi din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei de medic. Profesia de medic se exercită în România cu titlul profesional corespunzător calificării însuşite, după cum urmează: -medic de medicină generală; -medic specialist în una dintre specialităţile clinice sau paraclinice prevăzute de nomenclatorul de specialităţi medicale, medicodentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală; -medic primar în una dintre specialităţile clinice sau paraclinice prevăzute de Nomenclatorul de specialităţi medicale, medico dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală. De titlul profesional obţinut pe baza calificării profesionale însuşite, beneficiază şi cetăţenii unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene care deţin un titlu oficial de calificare în medicină şi care exercită profesia în România. De asemenea, certificatele eliberate de autorităţile competente ale unui stat membru al Uniunii Europene, ale unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ale Confederaţiei Elveţiene, care atestă că medicul posesor, cetăţean al acestora, este titularul de drept câştigat, sunt recunoscute de autorităţile competente române, permiţând exercitarea activităţilor de medic şi respectiv de medic de familie, inclusiv în cadrul sistemului naţional de asigurări sociale de sănătate, cu respectarea prevederilor legale. Prin drept câştigat se înţelege dreptul de a exercita activităţile de medic, precum şi cele de medic generalist, inclusiv în cadrul sistemului de protecţie socială al statului membru de origine sau de provenienţă, în cazul în care au beneficiat de dreptul de liberă practică a profesiei şi erau stabiliţi în statul membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, anterior implementării Directivei Consiliului Uniunii Europene nr. 93/16/CEE. 4.4.
Nedemnităţile şi incompatibilităţile profesiei de medic.
În conformitate cu prevederile art. 13 din Legea nr. 306/2004, este nedemn de a exercita profesia de medic: -medicul care a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni contra umanităţii sau vieţii în împrejurări legate de exercitarea profesiei de medic şi pentru care nu a intervenit reabilitarea; -medicului căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, pe durata stabilită, prin hotărâre judecătorească sau disciplinară; În ceea ce priveşte incompatibilitatea exercitării profesiei de medic, art. 14 alin. 1 din Legea nr. 306/2004, stabileşte următoarele cazuri: -calitatea de angajat sau colaborator al unităţilor de producţie ori de distribuţie de produse farmaceutice sau materiale sanitare; -calitatea de comerciant; -orice ocupaţie de natură a aduce atingere demnităţii profesionale de medic sau bunelor moravuri, conform Codului de deontologie medicală; -starea de sănătate fizică sau psihică necorespunzătoare pentru exercitarea profesiei medicale. Pe întreaga perioadă a existenţei stării de incompatibilitate se suspendă de drept calitatea de membru al Colegiului Medicilor din România şi dreptul de exerciţiu al profesiei. În cazul apariţiei stării de incompatibilitate, în termen de 10 zile medicul are obligaţia de a anunţa colegiul al cărui membru este pentru evidenţierea acestei situaţii. La cererea medicului, la sesizarea unei persoane sau instituţii interesate, preşedintele colegiului din care face parte medicul poate constitui o comisie specială pentru fiecare caz în parte pentru a confirma sau infirma starea de incompatibilitate. Comisia specială în mod obligatoriu este alcătuită din trei medici primari.
4.5. Autorizarea exercitării profesiei de medic.
Exercitarea profesiei de medic nu se poate face numai după obţinerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România pe baza autorizaţiei de liberă practică. Această autorizaţie era eliberată de Ministerul Sănătăţii (până la data de 1 ianuarie 2007, adică până la calificare nu este cuprinsă în nomenclator.
76
aderarea României la Uniunea Europeană). Începând cu data de 1 ianuarie 2007 autorizaţia de liberă practică este acordată potrivit competenţei Colegiului Medicilor din România. Pentru obţinerea certificatului de membru al Colegiului Medicilor din România sunt necesare următoarele acte: titlurile oficiale de calificare în medicină, prevăzut de lege; certificatul de cazier judiciar; certificatul de sănătate; declaraţia pe proprie răspundere privind îndeplinirea condiţiilor referitoare la situaţiile de nedemnitate şi incompatibilitate prevăzute la art. 13 şi 14 din Legea nr. 306/2004. Colegiul Medicilor din România are obligaţia de a comunica, din oficiu, în termen de 5 zile, Ministerului Sănătăţii o copie a certificatului de membru eliberat. Medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, care sunt stabiliţi în România exercită profesia pe baza documentelor emise în conformitate cu prevederile art. 21 şi în condiţiile prevăzute la art. 35 din Legea nr. 306/2004. În cazul prestării temporare de servicii medicale în România, medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în unul dintre aceste state, sunt exceptaţi de la obligativitatea obţinerii certificatului de membru al Colegiului Medicilor din România, precum şi a autorizaţiei de liberă practică a profesiei de medic. Vârsta de pensionare a medicilor este de 65 de ani, indiferent de sex. Doctorii în medicină îşi pot continua activitatea până la împlinirea vârstei de 70 de ani. De asemenea, academicienii, profesorii, conferenţiarii universitari şi cercetătorii ştiinţifici de gradul I şi II, care desfăşoară activităţi medicale, pot continua, la cerere, activitatea medicală până la vârsta de 70 de ani. Menţinerea în activitatea medicală a acestora după împlinirea vârstei de 70 de ani se face cu acordul Colegiului Medicilor din România şi cu aprobarea Ministerului Sănătăţii. Medicii care au depăşit vârstele de pensionare pot profesa în continuare pe baza certificatului de membru al Colegiului Medicilor din România, numai în sectorul privat, pe baza autorizaţiei anuale a Colegiului Medicilor din România, eliberat în urma examenului medical.111 În privinţa funcţiilor de conducere, persoanele care au împlinit vârsta de 65 de ani nu pot ocupa sau deţine următoarele funcţii: a. director general şi director general adjunct, în cadrul Ministerului Sănătăţii şi al ministerelor şi instituţiilor centrale cu reţea sanitară proprie, al direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi al caselor judeţene de asigurări de sănătate; b. director general, director general adjunct de spital şi şef de secţie. În spitalele clinice şi universitare profesorii universitari pot ocupa funcţia de şef de secţie până la împlinirea vârstei de 70 ani. În mod excepţional, în situaţia unui deficit de personal medical superior, pentru unităţile aflate în subordinea Ministerului Sănătăţii şi respectiv a direcţiilor de Sănătate publică, medicii de specialitate din unităţile sanitare publice îşi pot continua activitatea după împlinirea vârstei de pensionare, la solicitarea angajatorului, cu aviz anual eliberat de Ministerul Sănătăţii şi de Colegiul Medicilor din România, pe baza certificatului de sănătate. În acelaşi sens, pentru buna funcţionare a unor secţii de spitale, în specialităţile medicale fără acoperire în teritoriu se pot face derogări, la propunerea direcţiilor de sănătate publică, judeţene şi a municipiului Bucureşti, cu avizul Colegiului Medicilor din România şi cu aprobarea Ministerului Sănătăţii. Aceste derogări se pot face numai pe durata unui an cu condiţia scoaterii posturilor neocupate la concurs. Dacă un medic îşi întrerupe activitatea profesională sau se află într-o stare de incompatibilitate pe o perioadă mai mare de 5 ani, Colegiul Medicilor din România are obligaţia de a reatesta competenţa profesională a acestuia, în vederea reluării activităţii medicale. În acest caz, procedura privind modalităţile şi condiţiile de verificare şi atestare a nivelului profesional se stabileşte de către Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor din România. În fine, practicarea profesiei de medic de către o persoană care nu are această calitate constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit dispoziţiilor Codului penal (art. 18 alin. 1 din Legea nr. 306/2004). Colegiul Medicilor din România, prin preşedintele colegiului teritorial, are dreptul de a exercita acţiunea civilă sau de a sesiza după caz, organele judiciare sau autorităţile competente, pentru urmărirea şi trimiterea în judecată a persoanelor care îşi atribuie sau care întrebuinţează fără drept titlul ori calitatea de medic sau care practică în mod nelegal medicina. Acţiunea penală împotriva unui membru al Colegiului Medicilor din România cu privire la fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic se pune în mişcare cu înştiinţarea prealabilă a colegiului teritorial al cărui membru este medicul respectiv. Instanţele de judecată civile sau penale, din oficiu, au obligaţia de a comunica Colegiului Medicilor din România hotărârile judecătoreşti rămase definitive, prin care s-au pronunţat cu privire la fapte exercitate în timpul şi în legătură cu profesia de către medici pe teritoriul României. 4.6.Exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României de către medici cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui Stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene.
A. Dreptul de stabilire în România 111
Considerăm că art. 16 alin. 4 din Legea nr. 306/2004, aduce o îngrădire exercitării profesiei de medic, de vreme ce în alte situaţii aceeaşi lege prevede excepţii fie pentru motive politice (anterioare revoluţiei din 1989),fie pentru motive politice (anterioare revoluţiei din 1989), fie pentru neacoperirea cu medici de familie în mediul rural.
77
La intrarea în profesie, medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, au obligaţia de a prezenta autorităţilor române competente certificatul cazierului judiciar emis de statul membru de origine sau de provenienţă, iar în lipsa acestuia, un document echivalent emis de acel stat. De asemenea, ei vor prezenta autorităţilor române competente certificatul de sănătate fizică şi psihică eliberat de statul membru de origine sau de provenienţă. Dacă statul de origine sau de provenienţă nu impune o astfel de cerinţă şi, în consecinţă, nu emite cetăţenilor săi un astfel de document, autorităţile competente române acceptă din partea acestuia un atestat echivalent certificatului de sănătate. Cererile medicilor cetăţeni ai unui stat membru 112 cu privire la accesul în România la una dintre activităţile medicale se soluţionează de către Ministerul sănătăţii, în colaborare cu Colegiul Medicilor din România, în termen de 3 luni de la data depunerii dosarului complet de către cel interesat. În acest sens, menţionăm că dosarul trebuie să cuprindă următoarele documente: -documentul de identitate; -diploma de medic obţinută în România, diploma de medic obţinută sau, după caz, recunoscută într-un stat membru, respectiv atestatul de echivalare emis de Ministerul Educaţiei şi Cercetării în cazul diplomelor de medic obţinute într-un stat terţ şi care nu au fost recunoscute de unul dintre statele membre enumerate; -în situaţia medicilor specialişti, şi diploma, certificatul sau titlul care atestă specializarea în una dintre specialităţile clinice sau paraclinice prevăzute de nomenclatorul de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală sau de normele Uniunii Europene după caz; -certificatul de sănătate sau atestatul echivalent al acestuia, emis de statul membru de origine sau de provenienţă; -certificatul de cazier judiciar, emis de statul membru de origine sau de provenienţă, în cazul în care intrarea în profesie se face în România, iar în lipsa acestuia, documentul echivalent emis de statul respectiv. Deciziile autorităţilor române competente în cazul respingerii cererii de acces în profesia de medic pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ. Când autorităţile române competente au cunoştinţe de fapte grave şi precise care pot avea repercusiuni asupra începerii activităţii profesionale sau asupra exercitării profesiei de medic în România, comise de medicii cetăţeni ai unui stat membru, anterior stabilirii în România şi în afara teritoriului său, acestea informează statul membru de origine sau de provenienţă al celor în cauză. În acelaşi context, autorităţile române competente comunică statului membru gazdă informaţiile solicitate cu privire la sancţiunile penale interesând exerciţiul profesiei de medic, aplicate medicilor pe durata exercitării profesiei în România. Pe de altă parte, autorităţile române competente analizează informaţiile transmise de statul membru gazdă cu privire la faptele grave şi precise comise de medici cetăţeni români sau care provin din România, anterior stabilirii în statul membru gazdă şi în afara teritoriului, sau fapte care pot avea repercusiuni asupra începerii activităţii profesionale sau asupra exercitării profesiei de medic în acel stat. Autorităţile române competente decid asupra naturii şi amplorii investigaţiilor pe care le întreprind în situaţiile pentru care au fost sesizate şi comunică statului membru gazdă, în termen de trei luni de la primirea solicitării acestuia, consecinţele care rezultă cu privire la atestatele şi documentele pe care le-au emis în cazurile respective. Autorităţile române competente au obligaţia de a asigura confidenţialitatea informaţiilor transmise. Toate documentele care formează cuprinsul dosarului de acces în profesia de medic au o valabilitate de 3 luni de la data emiterii lor. Cererea de reexaminare a dosarului de acces în profesia de medic suspendă termenul legal de soluţionare. Autorităţile române competente continuă procedura prevăzută la art. 21 alin. 1 din Legea r. 306/2004 după primirea răspunsului din partea statului membru consultant sau după expirarea termenului de 3 luni prevăzut de normele Uniunii Europene pentru formularea răspunsului de către statele membre consultate în aceste situaţii.
B. Prestarea liberă a serviciilor medicale. În conformitate cu prevederile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 306/2004, medicii cetăţeni ai unui stat membru, stabiliţi în unul dintre aceste state, sunt exceptaţi de la obligaţia înscrierii în Colegiul Medicilor din România, precum şi de la plata cotizaţiei de membru, atunci când solicită accesul la una dintre activităţile de medic, în vederea prestării temporare de servicii medicale în România. De asemenea, exercitarea activităţilor de medic în aceste situaţii se face cu drepturile şi respectarea celorlalte obligaţii prevăzute de lege pentru medicii cetăţeni români. Dacă pe durata prestării de servicii în mod temporar în România, persoanele (medici cetăţeni ai unui stat membru) încalcă dispoziţiile profesionale cu caracter disciplinar sau administrativ prevăzute de lege, autorităţile române competente informează statul membru în care cei în cauză sunt stabiliţi. Prestarea temporară de servicii medicale pe teritoriul României de către medicii cetăţeni ai unui stat membru, stabiliţi în unul dintre aceste state se face pe baza următoarelor documente: -declaraţia prealabilă adresată autorităţilor române competente de către solicitant, declaraţie în care se precizează durata de prestare a activităţii medicale, natura şi locul de desfăşurare a acestor activităţi. În cazuri urgente, declaraţia poate fi făcută în termen de maximum 7 zile de la încetarea prestării acestor activităţi; -dovezi prin care autorităţile competente ale statului membru în care este stabilit atestă că solicitantul exercită legal activităţile respective pe teritoriul acelui stat; 112
În cuprinsul monografiei vom folosi doar această expresie, iar prin aceasta se subînţelege că fiecare trimitere la medici cetăţeni ai unui stat membru al UE, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene.
78
-dovezi prin care autorităţile competente ale statului membru de origine sau de provenienţă atestă că solicitantul este posesor al diplomelor, certificatelor sau altor titluri de medic prevăzute de normele Uniunii Europene pentru prestarea activităţilor în cauză. Aceste documente sunt valabile timp de 12 luni de la data emiterii lor. În caz de prestare temporară a serviciilor care antrenează deplasarea prestatorului în România, medicii cetăţeni ai unui stat membru, stabiliţi în unul dintre aceste state, sunt exceptaţi de la procedura de acreditare prevăzută de legislaţia asigurărilor sociale de sănătate 8art. 26 alin. 1 din Legea nr. 306/2004). Persoanele care prestează servicii temporare în România au obligaţia de a informa în prealabil Casa Naţională de Asigurări de Sănătate asupra acelor servicii pe care urmează să le presteze, iar în caz de urgenţă, în termen de maximum 7 zile de la prestarea acestora. În fine, autorităţile române competente au obligaţia de a retrage temporar sau definitiv, după caz, dovezile eliberate medicilor cetăţeni români, precum şi medicilor unui stat membru, stabiliţi în România, în cazul în care acestora li se aplică sancţiunile prevăzute de lege cu ridicarea dreptului de liberă practică a profesiei.
4.7.
Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România.
A. Consideraţii generale. Colegiul Medicilor din România se organizează şi funcţionează ca organizaţie profesională a corpului medical, de interes public, apolitică şi fără scop patrimonial, având ca principal obiect de activitate controlul şi supravegherea exercitării profesiei de medic. Colegiul Medicilor din România se organizează şi funcţionează pe criterii teritoriale, la nivel naţional şi judeţean, respectiv la nivelul municipiului Bucureşti. Între Colegiul Medicilor din România şi colegiile teritoriale există raporturi de autonomie funcţională, organizatorică şi financiară. Colegiul medicilor din România are sediul în municipiul Bucureşti.
B. Atribuţiile Colegiului Medicilor din România. Principalele atribuţii ale Colegiului Medicilor din România sunt următoarele: - asigură aplicarea legilor, regulamentelor şi normelor care organizează şi reglementează exercitarea profesiei de medic; - apără demnitatea şi promovează drepturile şi interesele membrilor săi în toate sferele de activitate; apără onoarea, libertatea şi independenţa profesională a medicului, precum şi dreptul acestuia de decizie în exercitarea actului medical; - asigură respectarea de către medici a obligaţiilor ce le revin faţă de bolnav şi de sănătatea publică; - elaborează şi adoptă Statutul Colegiului medicilor din România şi Codul de deontologie medicală; - controlează şi supraveghează modul de exercitare a profesiei de medic, indiferent de forma de exercitare şi de unitatea sanitară în care se desfăşoară, precum şi aplicarea legilor şi regulamentelor specifice; - colaborează cu Ministerul Sănătăţii la formarea, specializarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a medicilor; - acţionează atât singur, cât şi împreună cu autorităţi sau instituţii publice cu atribuţii în domeniu, în vederea asigurării calităţii actului medical în unităţile medicale; - elaborează ghiduri şi protocoale de practică medicală, criteriile şi condiţiile privind asigurarea calităţii actului medical, pe care le propune, spre aprobare, Ministerului Sănătăţii; - colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea metodologiei de acordare a gradului profesional şi tematica de concurs; - organizează forme de educaţie medicală continuă şi de ridicare a gradului de competenţă profesională a membrilor săi; - colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea criteriilor şi standardelor de dotare a cabinetelor de practică medicală independentă; - stabileşte şi reglementează regimul de publicitate a activităţilor medicale; - asigură cadrul necesar desfăşurării unei concurenţe loiale bazate exclusiv pe promovarea competenţei profesionale; - controlează modul în care sunt respectate de către angajatori independenţa profesională a medicilor şi dreptul acestora de decizie în exercitarea actului medical; - promovează şi stabileşte relaţii pe plan extern cu instituţii şi organizaţii similare; - colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea reglementărilor din domeniul medical sau al asigurărilor sociale de sănătate; - reprezintă medicii cu practică independentă care desfăşoară activităţi medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate: în acest sens, se va organiza o comisie care va negocia condiţiile şi raporturile juridice ale acestei categorii de medici cu sistemul de asigurări sociale de sănătate; - organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică profesională, de deontologie medicală şi de la regulile de bună practică profesională, în calitate de organ de jurisdicţie profesională; - stabileşte, în funcţie de gradul riscului profesional, valoarea riscului asigurat în cadrul asigurărilor de răspundere civilă profesională pentru membrii săi; - sprijină instituţiile şi acţiunile de prevedere şi asistenţă medico-socială pentru medici şi familiile lor; - participă, împreună cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Ministerul Sănătăţii, la stabilirea numărului anual de locuri în facultăţile de medicină acreditate, precum şi a numărului de locuri în rezidenţiat; - organizează centre de pregătire lingvistică, necesare pentru exercitarea activităţii profesionale de către medicii cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, ai statelor aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene; - participă la elaborarea contractului cadru, în condiţile legii;
79
- participă, alături de Ministerul Sănătăţii, în mod egal, la constituirea comisiilor paritare de acreditare a medicilor. Colegiul Medicilor din România avizează înfiinţarea cabinetelor medicale private indiferent de forma lor juridică şi participă, prin reprezentanţi anume desemnaţi, la concursurile organizate pentru ocuparea posturilor din unităţile sanitare publice. În fine, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, Colegiul medicilor din România, prin structurile naţionale sau teritoriale, are dreptul de a formula acţiune în justiţie în nume propriu sau în numele membrilor săi.
C. Membrii Colegiului Medicilor din România. Medicii cetăţeni români şi medicii cetăţeni ai unui stat membru, în vederea exercitării profesiei de medic dacă sunt stabiliţi în România, au obligaţia să se înscrie în Colegiul medicilor din România. Calitatea de membru este dovedită prin certificatul de membru al Colegiului Medicilor din România, care se eliberează la înscrierea în corpul profesional. Înscrierea în Colegiul Medicilor din România şi eliberarea certificatului de membru se face numai pentru medicii care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art, 10 alin. 1 lit. a, b, şi d, şi au depus jurământul prevăzut la art. 9 din Legea nr. 306/2004. Potrivit art. 35 alin. 4 din Legea nr. 306/2004, despre depunerea jurământului se va menţiona în certificatul de membru al Colegiului Medicilor din România. De asemenea, pot deveni, la cerere, membri ai Colegiului medicilor din România şi medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în unul din aceste state şi care prestează temporar servicii medicale în România, cu respectarea prevederilor art. 35 alin. 3 din Legea nr. 306/2004. Medicii pensionari care au practicat profesia de medic, la cerere, îşi pot păstra calitatea de membru al Colegiului medicilor din România. Membrii Colegiului Medicilor din România sunt înscrişi într-un registru, care se face public anual de către Colegiul Medicilor din România. Evidenţa şi identificarea membrilor Colegiului Medicilor din România se vor putea face şi prin folosirea codului numeric personal. În conformitate cu prevederile art. 36 din Legea nr. 306/2004, calitatea de membru al Colegiului Medicilor din România se suspendă şi se întrerupe. Astfel, la cererea membrilor Colegiului Medicilor din România, care din motive obiective nu îşi exercită profesia de medic pe o durată de până la 5 ani, se poate solicita suspendarea calităţii de membru pe acea durată. Pe durata suspendării la cerere a calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România se suspendă obligaţiile şi drepturilor ce decurg din lege. Pe de altă parte, întreruperea exercitării profesiei de medic pe o durată mai mare de 5 ani atrage de drept, pierderea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România. În fine, medicii cetăţeni români ai unui stat membru, stabiliţi în România, care doresc să exercite profesia, se înscriu ca membri ai Colegiului Medicilor din România la colegiul teritorial în raza căruia se află unitatea la care urmează să îşi desfăşoare activitatea sau la colegiul teritorial în raza căruia îşi au domiciliul sau reşedinţa. Medicii luaţi în evidenţa unui colegiu teritorial, dacă exercită activităţi medicale şi pe raza altui colegiu teritorial, au obligaţia de a anunţa şi acest colegiu.
D. Drepturile şi obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din România. a. Drepturile membrilor Colegiului Medicilor din România. În conformitate cu prevederile art. 38 din Legea nr. 306/2004, membrul Colegiului Medicilor din România în principal au următoarele drepturi: - să aleagă şi să fie aleşi în organele de conducere de la nivelul structurilor teritoriale sau naţionale ale Colegiului Medicilor din România; - să se adreseze organelor abilitate ale Colegiului Medicilor din România, şi să fie informaţi în timp util despre aceasta; - să folosească împreună cu membrii lor de familie, toate dotările sociale, profesionale, culturale şi sportive ale Colegiului Medicilor din România şi ale Colegiilor teritoriale; - să poarte însemnele Colegiului Medicilor din România; - să conteste sancţiunile primite; - să solicite ajutoare materiale pentru situaţii deosebite, atât personal, cât şi prin membrii lor de familie; -medicii în activitate sau pensionari, precum şi soţul sau soţia şi copii aflaţi în întreţinerea acestora beneficiază în mod gratuit, începând cu data de 1 ianuarie 2007, de asistenţă medicală, medicamente şi proteze, în condiţiile respectării dispoziţiilor legale privind plata contribuţiei la asigurările sociale de sănătate.
b. Obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din România. Potrivit prevederilor art. 39 din Legea nr. 3006/2004, obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din România sunt următoarele: -să facă dovada cunoaşterii normelor de deontologie profesională şi a celor care reglementează organizarea şi funcţionarea corpului profesional; modalitatea de testare a cunoştinţelor de deontologie şi a legislaţiei profesionale se stabileşte de Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România; -să respecte dispoziţiile Statutului Colegiului Medicilor din România, ale Codului de deontologie medicală, hotărârile organelor de conducere ale Colegiului Medicilor din România şi regulamentele profesiei; -să rezolve sarcinile ce le-au fost încredinţate în calitate de membri sau de reprezentanţi ai corpului profesional;
80
-să participe la manifestările iniţiate de organele de conducere, la activităţile profesionale ori de pregătire profesională iniţiate ori organizate de către organele de conducere naţionale sau locale; -să participe la şedinţele ori adunările la care au fost convocaţi; -să execute cu bună credinţă sarcinile ce decurg din hotărârile organelor de conducere ale Colegiului Medicilor din România; -să se abţină de la deliberările organelor de conducere în care sunt aleşi, în cazul în care, în îndeplinirea unor atribuţii ale acestor organe, au un interes propriu; -să păstreze secretul profesional; -să păstreze, în cadrul profesiei confidenţialitatea asupra dezbaterilor, opiniilor şi voturilor exprimate în organele de conducere; -să respecte normele, principiile şi îndatoririle deontologiei medicale; -să aibă un comportament demn în exercitarea profesiei ori a calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România; -să achite, în termenul stabilit, cotizaţia datorată în calitate de membru al Colegiului Medicilor din România; -să rezolve litigiile cu alţi membri, în primul rând prin mediere de către comisiile organizate în acest scop în Cadrul Colegiului Medicilor din România; -să execute cu bună credinţă atribuţiile ce le revin în calitate de reprezentant sau membru în organele de conducere ale Colegiului medicilor Municipiului Bucureşti. De asemenea, potrivit art. 40 din Legea nr. 306/2004, obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din România, ce decurg din calitatea specială de medici sunt următoarele: să respecte şi să aplice, în orice împrejurare, normele de deontologie medicală; să nu aducă prejudicii reputaţiei corpului medical sau altor membri, respectând statutul de corp profesional al Colegiului Medicilor din România; să acorde, cu promptitudine şi necondiţionat, îngrijirile medicale de urgenţă, ca o îndatorire fundamentală profesională şi civică; să acţioneze pe toată durata exercitării profesiei, în vederea creşterii gradului de pregătire profesională; să aplice parafa, cuprinzând numele, prenumele, gradul, specialitatea şi codul, pe toate actele medicale pe care le semnează; să respecte drepturile pacienţilor. În fine, în vederea creşterii gradului de pregătire profesională şi a asigurării unui nivel ridicat al cunoştinţelor medicale, medicii sunt obligaţi să efectueze un număr de cursuri de pregătire şi alte forme de educaţie medicală continuă şi informare în domeniul ştiinţelor medicale, pentru cumularea numărului de credite stabilit în acest sens de către Colegiul Medicilor din România. Sunt creditate programele, precum şi celelalte forme de educaţie medicală continuă avizate de către Colegiul Medicilor din România. De asemenea, medicilor care nu realizează pe parcursul a 5 ani numărul minim de credite de educaţie medicală continuă, stabilit de Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor din România, li se suspendă dreptul de liberă practică până la realizarea numărului de credite respectiv.
E.Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor la nivel teritorial. În conformitate cu prevederile art. 42 din Legea nr. 306/2004, la nivelul fiecărui judeţ, respectiv al municipiului Bucureşti, este organizat câte un colegiu al medicilor care este format din toţi medicii cu drept la liberă practică din unitatea administrativ-teritorială respectivă, denumit colegiu teritorial. Colegiile teritoriale ale medicilor ai personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu. Patrimoniul colegiului teritorial este constituit din bunurile mobile şi imobile, dobândite în condiţiile legii. Sediile colegiilor teritoriale ale medicilor sunt în oraşele reşedinţă ale judeţelor ţării şi respectiv în municipiul Bucureşti. Potrivit art. 42 alin. 4 din Legea nr. 306/2004, nici un colegiu teritorial nu poate funcţiona în afara Colegiului Medicilor din România. Organele de conducere ale colegiului teritorial al medicilor sunt: adunarea generală; consiliul; biroul consiliului; preşedintele.
a. Adunarea generală a colegiului teritorial. Adunarea generală este formată din totalitatea membrilor colegiului teritorial. Se întruneşte anual, în primul trimestru, la convocarea consiliului şi adoptă hotărâri cu majoritate simplă în prezenţa a 2/3 din numărul membrilor săi. Dacă la prima convocare nu s-a realizat majoritatea de 2/3 din numărul membrilor adunării generale, după 10 zile se organizează o nouă şedinţă, cu aceeaşi ordine de zi, care va adopta hotărâri cu majoritate simplă, indiferent de numărul membrilor prezenţi. Atribuţiile adunării generale a colegiului teritorial sunt următoarele: -aprobă proiectul de buget al colegiului şi, în baza raportului cenzorilor, descarcă de gestiune consiliul pentru anul fiscal încheiat; -stabileşte indemnizaţia de şedinţă a membrilor comisiei de disciplină; -alege comisia de cenzori a colegiului.
b. Consiliul colegiilor teritoriale.
81
Adunarea generală a colegiilor teritoriale alege pe o perioadă de 4 ani membrii colegiului respectiv, potrivit unui regulament electoral, aprobat de către Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor din România. Potrivit art. 46 alin. 1 din Legea nr. 306/2004 consiliul are un număr de membrii proporţional cu numărul medicilor înscrişi în evidenţa colegiului la data organizării alegerilor, după cum urmează: 11 membri, pentru un număr de până la 500 de medici înscrişi; 13 membri, pentru un număr de 501 până la 1000 de medici înscrişi; 19 membri, pentru un număr de 1001 până la 2000 de medici înscrişi; 21 de membri, pentru un număr de peste 2000 de medici înscrişi; Consiliul constituit la nivelul municipiului Bucureşti este format din 23 de membri. Proporţional cu numărul de membri ai Consiliului se aleg un număr de 3-9 membri supleanţi. Consiliul colegiului teritorial execută atribuţiile prevăzute de lege şi date în competenţa sa prin Statutul Colegiului Medicilor din România sau prin hotărârea Consiliului Naţional.
c. Biroul consiliului. Consiliul colegiului teritorial, în prima sa şedinţă care în mod obligatoriu este organizată în termen de maximum 5 zile de la alegere, alege biroul consiliului. Biroul consiliului colegiului teritorial este format dintr-un preşedinte, 3 vicepreşedinţi şi un secretar.
d. Preşedintele colegiului teritorial. Preşedintele colegiului teritorial, în conformitate cu prevederile art. 48 alin. 3 din Legea nr. 306/2004 în mod obligatoriu este şi preşedintele biroului consiliului colegiului teritorial al medicilor.
F. Organizarea Colegiului Medicilor la nivel naţional. Colegiul Medicilor din România este format din toţi medicii înscrişi în colegiile teritoriale, are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu. Bugetul propriu cuprinde şi contribuţiile colegiilor teritoriale în cotă fixă de 20% din cuantumul cotizaţiilor. Patrimoniul poate fi folosit şi în activităţile producătoare de venituri, în condiţiile legii. Organele de conducere, la nivel naţional, ale Colegiului Medicilor din România sunt: adunarea generală naţională; consiliul naţional; biroul executiv; preşedintele.
a. Adunarea generală naţională. Adunarea generală naţională este alcătuită din membrii Consiliului naţional al Colegiului Medicilor din România şi reprezentanţi ai fiecărui colegiu teritorial, aleşi potrivit art. 46 alin. 1 din Legea nr. 306/2004. norma de reprezentare în adunarea generală naţională este de un reprezentant la un număr de 200 de membri, potrivit legii. Reprezentanţii în adunarea generală naţională sunt aleşi pe o durată de 4 ani. De asemenea, proporţional cu numărul de medici înscrişi în evidenţa colegiului teritorial se va alege un număr de 3-11 membri supleanţi. Potrivit art. 52 din Legea nr. 306/2004, adunarea generală naţională, are următoarele atribuţii: adoptă Statutul Colegiului Medicilor din România, precum şi Codul de deontologie medicală; aprobă modificarea acestora; aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli şi execuţia celui pentru exerciţiul expirat; alege, dintre membri săi, comisia de cenzori; adoptă puncte de vedere care să reflecte poziţia Colegiului Medicilor din România cu privire la aspecte de interes general în ceea ce priveşte profesia de medic ori statutul medicului în societate. Hotărârile adunării generale naţionale se adoptă în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul membrilor săi, cu majoritatea simplă de voturi. În cazul în care la prima convocare nu se realizează cuantumul legal, după două săptămâni se va organiza o altă şedinţă, cu aceeaşi ordine de zi, care va putea adopta hotărâri indiferent de numărul membrilor prezenţi. Cu toate acestea. Trebuie să precizăm că în situaţiile prevăzute la art. 52 lit.a şi b (adoptarea Statutului, a Codului de deontologie medicală, precum şi modificarea acestora) cvorumul legal necesar pentru adoptarea hotărârilor este stabilit de art. 53 alin. 1 din Legea nr. 306/2004, în sensul că adunarea generală naţională adoptă hotărâri în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul membrilor săi, cu majoritate simplă de voturi. Adunarea generală naţională se întruneşte în şedinţă ordinară în primul trimestru al anului în curs, iar lucrările acesteia sunt conduse de către preşedintele Colegiului Medicilor din România. Convocarea adunării generale naţionale se poate face de către: - preşedintele Colegiului Medicilor din România; - 3 dintre membrii biroului executiv;
82
- 1/3 dintre membrii Consiliului naţional al Medicilor din România.
b.Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România. Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România este alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui judeţ, din trei reprezentanţi ai municipiului Bucureşti şi din câte un reprezentant al medicilor din fiecare minister şi instituţie centrală cu reţea sanitară proprie. De asemenea, Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România, poate fi asistat, cu rol consultativ, de câte un reprezentant aş Academiei de Ştiinţe Medicale, Ministerul Sănătăţii, Ministerului Muncii, Solidarităţii sociale şi Familiei şi Ministerului Justiţiei. Reprezentanţii în Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România sunt aleşi pe o perioadă de 4 ani de către membrii consiliilor colegiilor teritoriale şi reprezentanţii acestora în Adunarea Generală naţională, întruniţi într-o şedinţă comună. Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România se întruneşte legal în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul total al reprezentanţilor şi ia decizi cu majoritate simplă de voturi. Deciziile Consiliului naţional al Medicilor din România sunt obligatorii pentru colegiile teritoriale şi respectiv pentru toţi medicii care practică medicina în România. 113 Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România are în principal următoarele atribuţii: - elaborează Statutul Colegiului Medicilor din România, precum şi proiectele de modificare a acestuia; - elaborează Codul de deontologie medicală, precum şi proiectele de modificarea a acestuia; - colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea de norme privind exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României; - colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea Nomenclatorului de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală; - colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea tematicilor şi a metodologiei concursurilor şi examenelor pentru medici; - stabileşte sistemul de credite de educaţie medicală continuă, pe baza căruia se evaluează activitatea de perfecţionare profesională a medicilor; - colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea criteriilor medicale de selecţie a pacienţilor în cazul unor tipuri de tratamente disponibile în număr limitat; - aprobă ghidurile şi protocoalele de practică medicală; - fixează cotizaţia care trebuie plătită obligatoriu de către fiecare medic colegiului teritorial; - gestionează bunurile Colegiului Medicilor din România şi poate să iniţieze şi să subvenţioneze acţiuni interesând profesia medicală, acţiuni de întrajutorare sau de sponsorizare; - soluţionează, prin comisiile de specialitate, în termen de 30 de zile de la înregistrare, contestaţiile formulate împotriva deciziilor date de consiliile teritoriale 114 respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în conformitate cu regulamentele proprii; - alege dintre membrii săi Biroul executiv al Colegiului Medicilor din România; - propune adunării generale naţionale proiectul privind bugetul de venituri şi cheltuieli al Colegiului Medicilor din România; - alege dintre membrii săi pe cei care vor forma comisiile de lucru; - stabileşte indemnizaţiile membrilor Biroului executiv şi indemnizaţia de şedinţă a membrilor Comisiei Superioare de disciplină; - stabileşte condiţile privind desfăşurarea de către cabinetele medicale a publicităţii, iar prin comisia de specialitate, aprobă conţinutul materialului publicitar; - reprezintă medicii aflaţi în relaţii contractuale cu casele de asigurări sociale de sănătate la negocierea anuală a contractului 115 cadru. De asemenea, Consiliul naţional al Medicilor din România, potrivit art. 59 din Legea nr.306/2004, aprobă exercitarea ocazională, cu caracter didactic, de instruire, informare şi schimb de experienţă, a profesiei de medic, de către medicii care nu au calitatea de membru al Colegiului Medicilor din România. În fine, Consiliul naţional stabileşte strategia şi planul anual de control şi supraveghere a modului de exercitare a profesiei de medic.
c. Biroul executiv al Colegiului Medicilor din România. 113
În dispoziţiile Legii nr. 306/2004, pe de o parte se face trimitere la obligativitatea înscrierii medicilor în Colegiul Medicilor din România, lucru esenţial pentru practicarea legală a profesiei de medic, iar pe de altă parte se referă la medicii care practică medicina în România, nemaivorbind de medici cetăţeni ai unui stat membru aparţinând Uniunii Europene, situaţii care relevă inconsecvenţa legiuitorului în reglementarea exercitării profesiei de medic. Dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 306/2004, în contextul menţionat mai sus ar fi fost mult mai convingătoare dacă textul evidenţia obligativitatea deciziilor „ pentru toţi medicii care practică legal medicina în România”. (s.n.). 114 În art. 58 lit k din Legea nr. 306/2004, se face trimitere la „consiliile judeţene”, respectiv la „Consiliul general al Municipiului Bucureşti” ceea ce considerăm că nu a fost în intenţia legiuitorului. Corect şi conform prevederilor legale în vigoare în materie (pentru a se evita confuzia sau orice nelămuriri legate de existenţa şi a unor astfel de instituţii ale administraţiei publice de la nivel judeţean şi respectiv al municipiului Bucureşti) această prevedere trebuia să facă trimitere la „Colegiile teritoriale ale medicilor din judeţele ţării” şi respectiv la „ Colegiul Medicilor din Municipiul Bucureşti”, iar de aici, apoi la „Consiliile teritoriale ale Colegiilor Medicilor din judeţele ţării”, respectiv „Consiliul Colegiului Medicilor din Municipiul Bucureşti”. Terminologia folosită de Legea nr. 306/2004, este mult prea apropiată ( se suprapune) cu noţiunile mult mai cunoscute în materia administraţiei publice. 115 La redactarea art. 58 lit. r se poate observa o neglijenţă inadmisibilă (din Legea nr. 306/2004) cu privire la aşezarea sau toponimia cuvintelor din textul citat. În ce ne priveşte, am „corectat” această neatenţie a celor care au elaborat proiectul acestui act normativ.
83
Biroul executiv al Colegiului Medicilor din România este format dintr-un preşedinte, 3 vicepreşedinţi şi un secretar general. Alegerea acestora se face în mod individual de către Consiliul naţional, dintre membrii săi, pe o durată de 4 ani. Biroul executiv lucrează legal în prezenţa a cel puţin 3 dintre membrii săi şi aprobă deciziile cu votul a cel puţin 3 membri. Biroul executiv se întruneşte o dată pe săptămână sau ori de câte ori este cazul, la cererea preşedintelui sau a cel puţin 2 dintre membrii săi. În condiţiile stabilite de Statutul Colegiului Medicilor din România, votul poate fi exprimat şi prin corespondenţă sau în format electronic. Atribuţiile Biroului executiv sunt următoarele: -asigură activitatea permanentă a Colegiului Medicilor din România între şedinţele Consiliului naţional; - aprobă angajarea de personal şi asigură execuţia bugetului Colegiului Medicilor din România; - întocmeşte raportul anual de activitate şi gestiune, pe care îl supune aprobării Consiliului naţional; - acceptă donaţiile, legatele şi sponsorizările făcute Colegiului Medicilor din România; - execută hotărârile adunării generale naţionale şi ale Consiliului naţional; - elaborează şi supune spre avizare Consiliul naţional proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli, pe baza bugetelor locale; - informează Consiliul naţional cu privire la deciziile emise între şedinţele Consiliului; - îndeplineşte orice alte sarcini stabilite de către Consiliul naţional; De asemenea, Biroul executiv coordonează activitatea comisiilor de lucru ale Consiliului naţional al Colegiului Medicilor din România. Membrii Biroului Executiv şi membrii birourilor consiliilor colegiilor teritoriale au dreptul la o indemnizaţie lunară, al cărei cuantum este aprobat de către Consiliul naţional sau de consiliile colegiilor teritoriale, după caz.
d. Preşedintele Colegiului Medicilor din România. Preşedintele Biroului executiv al Consiliului Naţional este preşedintele Colegiului Medicilor din România. Atribuţiile principale ale preşedintelui Colegiului Medicilor din România sunt următoarele: - reprezintă Colegiul Medicilor din România în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice din ţară şi străinătate; - încheie contracte şi convenţii în numele Colegiului Medicilor din România, cu aprobarea Biroului executiv; - convoacă şi conduce şedinţele adunării generale şi ale Consiliului naţional; - aduce la îndeplinire deciziile biroului executiv, hotărârile Conssiliului naţional date în sarcina sa şi rezolvă problemele şi lucrările curente; - angajează personalul de specialitate şi administrativ; - îndeplineşte orice alte sarcini stabilite de Consiliul naţional şi de Biroul executiv, potrivit legii. Subliniem faptul că, nu pot primi sau exercita mandatul de membru al organelor de conducere ale Colegiului Medicilor din România, atât la nivel naţional, cât şi teritorial, medicii care deţin funcţii de conducere în cadrul Ministerului Sănătăţii, respectiv al ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, al structurilor descentralizate ale acestuia ori în cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, precum şi al caselor de asigurări de sănătate de la nivel teritorial, în aceeaşi situaţie se află şi medicii pentru care, în timpul mandatului de membru al organelor de conducere, s-a ivit starea de incompatibilitate, caz în care ei sunt suspendaţi din funcţie. Suspendarea se întinde până la încetarea situaţiei de incompatibilitate sau până la expirarea mandatului. Numărul de mandate în organele de conducere de la nivel teritorial şi naţional nu este limitat.
G. Răspunderea disciplinară. În conformitate cu prevederile art. 69 alin. 1 din Legea nr. 306/2004, medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie medicală şi a regulilor de bună-credinţă profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România. Răspunderea disciplinară a medicilor nu exclude răspunderea penală, contravenţională, civilă sau materială, conform prevederilor legale în vigoare.
a. Sesizarea Comisiei de disciplină. Sesizarea Comisiei de disciplină se face printr-o plângere împotriva unui medic. Plângerea se depune la colegiul teritorial al cărui membru este medicul. În cazul medicilor cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, plângerea se depune la colegiul în raza căruia medicul îşi desfăşoară activitatea. Biroul Consiliului are obligaţia de a dispune trimiterea plângerii şi a întregului dosar disciplinar la comisia de disciplină. Comisia de disciplină se pronunţă prin decizie. În cazul respingerii plângerii, împotriva deciziei, persoane care a formulat plângerea poate depune contestaţie la Colegiul teritorial. Soluţionarea contestaţiei este de competenţa Biroului executiv al Consiliului naţional. Potrivit prevederilor art. 70 alin. 4 din Legea nr. 306/2004 plângerile împotriva unui membru al organelor de conducere de la nivel teritorial sau naţional se înaintează Comisiei superioare de disciplină spre competentă soluţionare.
b. Organizarea şi funcţionarea Comisiei de disciplină.
84
Comisia de disciplină este organizată şi funcţionează în cadrul fiecărui colegiu teritorial. Comisia judecă în complete formate din 3 membri abaterile disciplinare săvârşite de medicii înscrişi în acel colegiu. Comisia de disciplină ca organ jurisdicţional are autonomie şi este independentă de conducerea colegiului. Aşa cum subliniem, membrii comisiei de disciplină nu pot face parte din organele de conducere de la nivel teritorial şi naţional. În acelaşi sens, nici membri organelor de conducere nu pot fi membri ai comisiei de disciplină. De asemenea, la nivelul Colegiului Medicilor din România este organizată şi funcţionează Comisia superioară de disciplină care este independentă de conducerea colegiului. Comisia superioară de disciplină judecă în complet format din 5 membri contestaţiile formulate împotriva deciziilor comisiilor de disciplină teritoriale. 116 Potrivit prevederilor art. 71 alin. 3 din Legea nr. 306/2004, unul dintre membrii comisiilor de disciplină este desemnat de direcţiile de sănătate publică, la nivel teritorial, şi respectiv de către Ministerul Sănătăţii, la nivelul Comisiei Superioare de disciplină .117 Procedura de soluţionare a abaterilor disciplinare este prevăzută în Statutul Colegiului Medicilor din România. Membrii comisiilor de disciplină de la nivelul colegiilor teritoriale sunt aleşi de către adunările generale ale acestor colegii, iar membri Comisiei superioare de disciplină sunt aleşi de adunarea generală naţională. Pentru a putea fi aleşi în calitate de membrii ai comisiilor de disciplină, art. 72 alin.2 din Legea nr. 306/2004, stabileşte următoarele condiţii: să aibă calitatea de medic primar; să aibă o vechime în profesie de peste 7 ani; să nu fi avut abateri disciplinare în ultimi 5 ani. De asemenea, calitatea de membru al comisiei de disciplină este incompatibilă cu orice altă funcţie în cadrul Colegiului Medicilor din România.118 Durata mandatului membrilor comisiilor de disciplină este de 6 ani. Calitatea de membru a comisiilor de disciplină încetează în următoarele cazuri: prin deces; prin demisie; prin pierderea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România; prin numirea unui alt reprezentant în cazul membrilor desemnaţi de către Ministerul Sănătăţii sau direcţia de sănătate publică. Alegerea membrilor comisiilor de disciplină se face prin vot secret şi pe baza candidaturilor depuse. La nivel teritorial se va alege un număr de 5-9 membri, iar la nivel naţional se vor alege 10 membri. Membrii comisiilor de disciplină îşi aleg un preşedinte care are ca atribuţie principală conducerea activităţii administrative a acestor comisii. În fine, preşedintele comisiei de disciplină prezintă adunării generale anual un raport asupra activităţii comisiei de disciplină.
c. Sancţiunile disciplinare. În conformitate cu prevederile art. 74 alin. 1 din Legea nr. 306/2004, sancţiunile disciplinare care se pot aplica medicilor care au calitatea de membru al Colegiului Medicilor din România sunt următoarele: mustrarea; avertismentul; votul la blam; amendă de la 1.000.000 lei la 15.000.000 lei.119 Plata amenzii se face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei a medicului, până la achitarea sumei; interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi medicale pe o perioadă de la o lună la un an; retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România. Potrivit prevederilor art. 74 alin. 2 din Legea nr. 306/2004, retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România operează de drept pe durata stabilită prin hotărâre definitivă de către instanţele judecătoreşti, în legătură cu interzicerea exercitării profesiei. Alături de aceste sancţiuni Legea nr. 306/2004 la art. 74 alin. 3, prevede posibilitatea obligării celui sancţionat şi la efectuarea unor cursuri de perfecţionare sau de educaţie medicală, ori de alte forme de pregătire profesională, după caz.
d. Metodologia de aplicare a sancţiunilor disciplinare. 116
Avându-se în vedere prevederile art. 70 alin. 3 din Legea nr. 306/2004 şi respectiv ale art. 71 alin. 2 din aceeaşi lege, competenţa soluţionării contestaţiilor împotriva deciziilor pronunţate de comisiile de disciplină teritoriale revine Comisiei Superioare de disciplină şi nu Biroului executiv al Consiliului naţional, care poate avea ca atribuţie doar trimiterea întregului dosar Comisiei Superioare, cum în mod greşit este reţinut prin lege. 117 Chiar dacă legea nu face trimitere la alcătuirea completelor de judecată cu membri desemnaţi de direcţiile de sănătate publică sau de către Ministerul Sănătăţii, considerăm că se subînţelege că vor face parte din aceste complete şi nu numai din comisiile de disciplină care cuprind un număr mai mare de membri, dintre care numai 3 sau 5 membri judecă, după caz. 118 Considerăm că expresia folosită de art. 72 alin. 3 din Legea nr. 306/2004, şi anume „ funcţia de membru” al comisiei de disciplină” este inadecvată, de vreme ce însăşi legea prevede în cuprinsul său o expresie mult mai potrivită, respectiv „calitatea de membru”. 119 În prezent amenda este de la 100 la 1500 lei (RON), în funcţie de evoluţia cursurilor reaşezate faţă de moneda unică europeană.
85
Aplicarea sancţiunilor disciplinare revine comisiilor de disciplină a colegiilor medicale teritoriale, iar la nivel naţional, comisiei superioare de disciplină. Decizia comisiei de disciplină se comunică: persoanei sancţionate; persoanei care a făcut sesizarea; Ministerului Sănătăţii; Biroului executiv al Colegiului Medicilor din România; Persoanei cu care medicul sancţionat are încheiat contractul de muncă. Conform prevederilor art. 75 alin.2 din Legea nr. 306/2004, termenul de contestaţie, împotriva deciziei disciplinare pronunţată de comisia de disciplină a colegiului teritorial, este de 15 zile de la comunicare. Au dreptul de a formula contestaţie persoana care a fost sancţionată, persoana care a făcut sesizarea, Ministerul Sănătăţii, preşedintele Colegiului teritorial sau preşedintele Colegiului Medicilor din România. În ceea ce priveşte acţiunea disciplinară, precizăm că, poate fi pornită în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii consecinţelor prejudiciabile. De asemenea, sancţiunile prevăzute la art. 74 alin. 1 lit. a, d, din Legea nr. 306/2004 se radiază în termen de 6 luni de la data executării lor, iar cea prevăzută la lit. e, în termen de un an de la data expirării perioadei de interdicţie. În cazul aplicării sancţiunii de retragere a calităţii de membru a Colegiului Medicilor din România (art. 74 alin. 1 lit. f din Legea nr. 306/2004), medicul poate face o nouă cerere de redobândire a calităţii de membru al colegiului după expirarea perioadei stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă de interdicţie a exercitării profesiei sau după 2 ani de la data aplicării sancţiunii de către comisiile de disciplină. Redobândirea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România se face în condiţiile Legii nr. 306/2004. Pe de altă parte, dacă prin decizia comisiei de disciplină a fost dispusă măsura de obligare a celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de perfecţionare, de educaţie medicală ori alte forme de pregătire profesională, radierea sancţiunii se face numai după prezentarea dovezii aducerii la îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină. În cazul săvârşirii în mod repetat a unei abateri disciplinare până la radierea sancţiunii aplicate, această situaţie constituie o circumstanţă agravantă care va fi luată în considerare la aplicarea unei noi sancţiuni. Potrivit art. 77 alin. 1 din Legea nr. 306/2004, ancheta disciplinară se exercită prin persoane desemnate în acest scop de către consiliul colegiului teritorial sau, după caz, de către Biroul executiv al Colegiului Medicilor din România. În acelaşi sens, unităţile sanitare sau cele de medicină legală au obligaţia de a pune la dispoziţia comisiilor de disciplină sau a persoanelor desemnate cu investirea abaterilor disciplinare documentele medicale solicitate, precum şi orice alte date şi informaţii necesare soluţionării cauzei. În fine, medicul sancţionat prin decizia de sancţionare a Comisiei superioare de disciplină, poate formula o acţiune în anulare la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia îşi desfăşoară activitatea, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei.
CAPITOLUL V PROFESIA DE FARMACIST 5.1. Reglementarea profesiei de farmacist.
Exercitarea profesiei de farmacist ;i respectiv înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România sunt reglementate de legea nr. 81/9 mai 1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 14 mai 1997. intrarea în vigoare a acestei legi a fost stabilită începând cu data de 14 iunie 1997, deci la 30 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial. De asemenea, Legea nr. 81/1997 a fost modificată şi completată prin Legea nr. 498/11 iulie 2002, care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 524/18 iulie 2002. 120 În acest context, vom analiza principalele aspecte legate de exercitarea profesiei de farmacist, de înfiinţarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România. În fine, considerăm că o nouă reglementare a profesiei de farmacist se impune numai după adoptarea de către Parlamentul României a legii privind statutul profesiilor liberale în România, lege care constituie fundamentul liberalismului, al independenţei şi autonomiei profesiilor.
5.2.
Principiile fundamentale privind exercitarea profesiei de farmacist.
Exercitarea profesiei de farmacist are la bază următoarele principii fundamentale: legalitatea exercitării profesiei; libera practică a profesiei; umanismul; păstrarea secretului profesional. 120
În prezent, ţinându-se seama de aderarea României la Uniunea Europeană, de necesitatea armonizării legislaţiei româneşti cu legislaţia europeană, se preconizează adoptarea unor noi legi privind exercitarea profesiei de farmacist în România.
86
a.Principiul legalităţii exercitării profesiei. Exercitarea profesiei de farmacist se îndeplineşte de persoana fizică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 81/1997, cu modificările ulterioare. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 81/1997, modificată, exercitarea profesiunii de farmacist este un drept al oricărei persoane fizice, cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, posesoare a diplomei de farmacist, eliberată de o instituţie de învăţământ universitar cu profil farmaceutic, acreditată din România ori din străinătate, şi echivalată potrivit legii. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. 1 lit. b şi c din Legea nr. 81/1997, modificată, profesia de farmacist se exercită de către cel licenţiat al unei instituţii de învăţământ universitar cu profil farmaceutic, în condiţiile legii şi respectiv, nu se găseşte în vreunul din cazurile de nedemnitate prevăzute de lege. Pe de altă parte, potrivit art. 10 din Legea nr. 81/1997, modificată, controlul şi supravegherea exercitării profesiei de farmacist se realizează de către Colegiul Farmaciştilor din România şi de către Ministerul Sănătăţii, în condiţiile legii. În cazul încălcării jurământului depus, a legilor şi regulamentelor specifice privind exercitarea profesiei de farmacist, membrul Colegiului Farmaciştilor din România, răspund disciplinar (art. 36 alin. 1 din Legea nr. 81/1997 modificată şi completată). În acelaşi sens, subliniem că răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Farmaciştilor din România, stabilită potrivit Legii nr. 81/1997, nu exclude răspunderea penală, contravenţională, civilă sau materială, conform legii. În cazul practicării profesiunii de farmacist de către o persoană care nu are calitatea de farmacist dobândită în condiţiile prevăzute de lege, constituie infracţiune şi se pedepseşte conform legii penale
b.Principiul independenţei şi liberei practici a profesiei de farmacist. În conformitate cu prevederile art. 3 alin. 4 din Legea nr. 81/1997, profesiunea de farmacist este o profesie liberală, iar farmacistul nu este funcţionar public. În acest sens, subliniem că potrivit prevederilor art. 12 lit. a din Legea nr.81/1997, cu modificările ulterioare,Colegiul Farmaciştilor din România au atribuţia de a apăra libertatea şi independenţa profesională a farmacistului în exercitarea profesiunii. Pe de altă parte, Colegiul Farmaciştilor din România are autonomie instituţională şi îşi exercită atribuţiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni (art. 11 alin. 2 din Legea nr. 81/1997, modificată). În fine, exercitarea profesiei de farmacist se face pe baza autorizaţiei de liberă practică, eliberată de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei, cu avizul Colegiului Farmaciştilor din România (art. 1 din legea nr. 81/1997, modificată).
c.Principiul umanismului în exercitarea profesiei de farmacist. În conformitate cu prevederile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 81/1997, modificată, în exercitarea profesiunii, farmacistul trebuie să dovedească devotament, corectitudine, disponibilitate şi respect faţă de persoana care i se adresează pentru procurarea medicamentelor necesare. În acest sens, evidenţiem şi solemnitatea jurământului farmacistului, care face legământ că în întreaga sa activitate va „da dovadă de o atitudine profund umană faţă de om şi colectivitate” (art. 3 alin. 3 din Legea nr. 81/1997, modificată). Pe de altă parte, membrii Colegiului Farmaciştilor din România au obligaţia de a nu prejudicia interesele bolnavului şi de a acorda cu promptitudine asistenţa farmaceutică de urgenţă, ca o îndatorire fundamentată, profesională şi civică. Realizarea principiului umanismului are o strânsă legătură cu însăşi scopul profesiunii de farmacist, acela de asigurare a sănătăţii publice, prin cercetarea, producerea difuzarea şi eliberarea medicamentelor în condiţiile de calitate prevăzute de Farmacopeea Română şi de alte standarde oficiale dinţară şi din străinătate, aprobat de Ministerul Sănătăţii. Astfel, în întreaga activitate de farmacist trebuie să fie „răbdător şi înţelegător” faţă de cel care, datorită boli, nu îi „acordă respectul cuvenit”. Această trăsătură esenţială a activităţii de farmacist evidenţiază disponibilitatea totală a farmacistului pentru asigurarea sănătăţii persoanei suferinde, pentru ocrotirea vieţii omului ca supremă valoare.
d. Principiul păstrării secretului profesional. Potrivit prevederilor art. 14 lit. g din Legea nr. 81/1997, cu modificările şi completările ulterioare, în exercitarea profesiunii de farmacist, farmacistul ca membru al Colegiului Farmaciştilor din România are obligaţia de a păstra secretul profesiunii ţinându-se seama de dispoziţiile legale în vigoare. Prin respectarea acestui principiu se asigură propăşirea şi păstrarea prestigiului profesiunii de farmacist în cadrul vieţii sociale, se consfinţeşte necesara încredere a persoanei bolnave în activitatea desfăşurată de farmacist, în sprijinul acestuia pentru satisfacerea intereselor bolnavului.
e. Principiul respectării normelor eticii şi deontologiei farmaceutice. Exercitarea profesiunii de farmacist se realizează prin respectarea normelor de etică şi deontologie farmaceutică (art. alin. 3 din Legea nr. 82/1997, modificată). În acest sens, evidenţiem că potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. 1 din Legea nr. 81/1997membrii Colegiului Farmaciştilor din România sunt obligaţi să respecte reglementările în vigoare referitoare la exercitarea profesiunii de farmacist (legea, Statutul Colegiului Farmaciştilor din România, Codul deontologiei farmaceutice), să respecte şi să aplice regulile de bună practică farmaceutică. În cazul, în care membrii Colegiului Farmaciştilor din România, încalcă jurământul depus, legile şi regulamentele specifice profesiei, care nu respectă Codul de deontologie farmaceutică răspunde disciplinar, în funcţie de gravitatea abaterii.
87
Pentru soluţionarea abaterii disciplinare este organizată şi funcţionează Comisia de deontologie, iar sancţiunile disciplinare se aplică după cum urmează: -Consiliul judeţean al farmaciştilor aplică pedepsele: mustrarea; avertismentul şi votul de blam. -Consiliul naţional al Colegiului Farmaciştilor din România, aplică pedeapsa suspendării temporare, pe un interval de 6-12 luni a calităţii de membru şi respectiv pedeapsa retragerii calităţii de membru al Colegiului Farmaciştilor din România.
5.3.
Exercitarea profesiei de farmacist.
A. Consideraţii generale. Potrivit art. 1 din Legea nr. 81/1997, modificată şi completată, exercitarea profesiei de farmacist este un drept al oricărei persoane fizice, cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, posesoare a diplomei de farmacist, eliberată de o instituţie de învăţământ universitar cu profil farmaceutic, acreditată, din România ori din străinătate, şi echivalată potrivit legii. Exercitarea profesiei de farmacist se face în baza autorizaţiei de liberă practică, eliberată de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei, cu avizul Colegiului Farmaciştilor din România. Scopul profesiunii de farmacist îl reprezintă asigurarea sănătăţii publice, prin cercetarea, producerea, difuzarea şi eliberarea medicamentelor în condiţiile de calitate prevăzute de Farmacopeea Română şi de alte standarde oficiale din ţară şi din străinătate, aprobate de Ministerul Sănătăţii. Profesia de farmacist este o profesie liberală, iar farmacistul nu este funcţionar public. Farmacistul la absolvirea instituţiei de învăţământ depune următorul jurământ: „În întreaga mea activitate voi da dovadă de o atitudine profund umană faţă de om şi colectivitate. Voi respecta demnitatea şi personalitatea bolnavului, exercitând profesiunea cu conştiinciozitate, respectând normele de etică şi de deontologie farmaceutică. Voi fi corect cu mine însumi şi cu confraţii mei, cărora le voi cere colaborarea, şi nu voi refuza să le acord sprijinul, când mi se va cere, în interesul bolnavului. Nu voi accepta sub nici un motiv ca activitatea mea de farmacist să fie utilizată împotriva sănătăţii şi vieţii omului. Voi fi răbdător şi înţelegător faţă de cel care, datorită bolii, numi acordă respectul cuvenit. Jur, pe onoare, în mod solemn şi liber .121 Profesia de farmacist poate fi exercitată de cel care îndeplineşte condiţiile următoare: - este cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene; - este licenţiat al unei instituţii de învăţământ universitar cu profil farmaceutic, în condiţiile legii; - nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de lege; - este apt din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiunii (art. 4 alin. 1 din Legea nr. 81/1997, modificată). De asemenea, profesia de farmacist poate fi exercitată în România şi de către farmacişti cetăţeni străini, în condiţiile prevăzute de legea nr. 81/1997, modificată, şi pe bază de reciprocitate, stabilite prin convenţii la care România este parte. Ţinându-se seama de accesul liber în profesie atât al cetăţenilor români, cât şi străini, art. 4 alin. 3 din Legea nr. 81/1997, modificată, prevede că farmaciştii cetăţeni români cu domiciliul în străinătate şi farmaciştii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, care exercită profesiunea de farmacist în România, au aceleaşi drepturi şi obligaţii, cu privire la exercitarea profesiunii de farmacist, ca şi farmaciştii cetăţeni români, membri ai Colegiului Farmaciştilor din România.
B. Interdicţiile şi incompatibilităţile profesiei de farmacist. a. Interdicţiile privind exercitarea profesiei de farmacist. Potrivit art. 5 din Legea nr. 81/1997, modificată, nu pot exercita profesiunea de farmacist: - farmacistul care a fost condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească, chiar dacă a fost reabilitat, pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni contra umanităţii sau vieţii, în împrejurări legate de exercitarea profesiei de farmacist; - farmacistul căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesiunea, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă sau disciplinară. Se poate observa că interdicţiile privind exercitarea profesiei de farmacist sunt limitativ prevăzute de lege şi respectiv, că se constată şi stabilesc prin hotărâre judecătorească definitivă sau disciplinară.
b. Incompatibilităţile privind exercitarea profesiei de farmacist. În conformitate cu prevederile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 81/1997, modificată, exercitarea profesiei de farmacist este incompatibilă cu: - difuzarea şi comercializarea altor produse în afara celor înregistrate şi aprobate de Ministerul Sănătăţii; 121
Depunerea jurământului la absolvirea instituţiei de învăţământ reprezintă o noutate faţă de celelalte profesii liberale la care legea impune obligativitatea depunerii lui la intrarea în profesie. De aceea, nedepunerea jurământului în aceste din urmă cazuri este o condiţie esenţială pentru primirea în profesie şi este sancţionată ca atare. În cazul profesiei de farmacist legea nu prevede o astfel de sancţiune, de vreme ce nu este o condiţie de admisibilitate în profesie. Cu toate acestea încălcarea jurământului constituie abatere disciplinară fapt ce angajează răspunderea disciplinară a farmacistului, care nu exclude răspunderea penală, contravenţională, civilă sau materială a acestuia.
88
- profesia de medic; - oricare profesie sau ocupaţie de natură a aduce atingere demnităţii profesiei de farmacist sau bunele moravuri. Pe de altă parte, profesia de farmacist nu poate fi exercitată de către o persoană, dacă s-a constatat că starea de sănătate a acesteia este necorespunzătoare, fiind atestată, ca atare, prin certificat medical eliberat de Comisia de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă, potrivit legii (art. 6 alin. 2 din Legea nr. 81/1997, modificată).
C. Autorizarea de liberă practică a profesiei de farmacist. Profesia de farmacist se poate exercita pe baza autorizaţiei de liberă practică, eliberată de Ministerul Sănătăţii în termen de 30 de zile de la depunerea documentelor. Pentru eliberarea şi acordarea autorizaţiei de liberă practică a profesiunii de farmacist sunt necesare următoarele acte: - diploma eliberată de o instituţie de învăţământ universitar cu profil farmaceutic, acreditată în condiţiile legii; - certificat de cazier judiciar; - certificat de sănătate; - avizul Colegiului Farmaciştilor din România. Farmaciştii supraveghează şi coordonează sau conduc activităţile farmaceutice privind prepararea, eliberarea, controlul şi conservarea produselor şi substanţelor farmaceutice din farmacii şi laboratoare. În farmaciile de spital farmacistul eliberează medicamentele numai pentru secţiile spitalului. În cadrul industriei farmaceutice şi în depozitele de medicamente, farmacistul are sarcina de a supraveghea procesele specifice de preparare, control, eliberare şi conservare a produselor şi substanţelor farmaceutice. În cazul eliberării medicamentelor pe bază de prescripţie medicală, în farmacii, trebuie să specificăm faptul că se face numai sub supravegherea farmacistului. Farmacişti pot fi menţinuţi, la cerere în activitatea profesională, cu avizul Colegiului Farmaciştilor din România, până la vârsta de 60 de ani femeile şi de 65 de ani bărbaţii, cu excepţia celor care au doctoratul şi a căror activitate poate fi prelungită până la vârsta de 65 de ani femeile şi de 70 bărbaţii. După depăşirea acestei vârste farmaciştii pot profesa în continuare, la cerere, în următoarele condiţii: - obţinerea autorizaţiei de liberă practică acordată anual, în condiţiile art. 7 din Legea nr. 81/1997, modificată; - activitatea farmaceutică a farmacistului să se desfăşoare numai în sectorul privat. Controlul şi supravegherea exercitării profesiei de farmacist se realizează de către Colegiul Farmaciştilor din România şi de către Ministerul Sănătăţii, în condiţiile legii. 5.4. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România.
A. Consideraţii generale. Colegiul Farmaciştilor din România este organizat şi fiinţează ca organizaţie profesională, neguvernamentală are personalitate juridică, este apolitică şi fără scop patrimonial. El reprezintă interesele profesiunii de farmacist, asigură propăşirea şi păstrarea prestigiului acestei profesii în cadrul vieţii sociale. Reţinem, de asemenea, ca trăsătură esenţială faptul că, profesia de farmacist fiind o profesie liberală, Colegiul farmaciştilor din România, are autonomie instituţională şi îşi exercită atribuţiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni. Colegiul Farmaciştilor din România cuprinde toţi farmaciştii, cetăţeni români, domiciliaţi în România, autorizaţi să practice profesia de farmacist.122 Colegiul Farmaciştilor din România îşi are sediul central în municipiul Bucureşti.
B. Atribuţiile Colegiului Farmaciştilor din România. Potrivit prevederilor art. 12 din Legea nr. 81/1997, modificată, Colegiul Farmaciştilor din România, are următoarele atribuţii: - apără demnitatea şi promovează drepturile şi interesele membrilor săi; apără onoarea, libertatea şi independenţa profesională a farmacistului în exercitarea profesiei; asigură respectarea de către farmacişti a obligaţiilor ce le revin; - elaborează, adoptă şi supraveghează aplicarea statutului propriu şi a Codului de deontologie farmaceutică; - avizează eliberarea autorizaţiei de liberă practică; - susţine activitatea şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice farmaceutice şi poate organiza manifestări ştiinţifice; - reprezintă pe membrii săi în relaţiile cu instituţiile ştiinţifice şi cu sindicatele; - colaborează cu Ministerul Sănătăţii la formarea, specializarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a farmaciştilor; - elaborează, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii, metodologia de acordare a gradului profesional şi tematica de concurs; - propune şi stabileşte, împreună cu Ministerul Sănătăţii, principiile privind teritorializarea şi înfiinţarea de noi farmacii, laboratoare şi depozite farmaceutice; - acordă burse pentru specializarea în ştiinţele farmaceutice; 122
Considerăm că o nouă modificare sau completare a Legii nr. 81/1997 ar trebui să cuprindă acele reglementări necesare armonizării legislaţiei româneşti cu legislaţia europeană, în sensul extinderii dispoziţiilor legii şi la exercitarea profesiei de către cetăţenii străini, farmacişti în statele membre UE.
89
- informeazaă pe membri săi asupra noutăţilor ştiinţifice şi organizează, în acest scop, un centru de informare şi publicaţii profesionale; - judecă abaterile de la normele de etică profesională şi de deontologie farmaceutică; - înfiinţează şi sprijină instituţiile şi acţiunile de prevedere şi asistenţă medico-socială pentru farmacişti şi familiile lor; - colaborează cu organizaţii similare din alte ţări. 123
C. Drepturile şi obligaţiile membrilor Colegiului Farmaciştilor din România. În conformitate cu prevederile art. 13 alin. 1 din Legea nr. 81/1997, modificată, farmaciştii, membrii ai Colegiului Farmaciştilor din România sunt înscrişi într-un registru, care are rolul de a ţine o evidenţă exactă a acestora. Lista nominală a farmaciştilor înscrişi în acest registru se publică periodic. Deşi, lege nu prevede, un anume interval la care se publică lista farmaciştilor, considerăm că în lipsa unei astfel de prevederi, publicarea are loc anual, iar în mod excepţional semestrial sau ori de câte ori se impune, dar nu la intervale mai mari de trei luni. Potrivit prevederilor art. 13 alin. 2, se pot înscrie în Colegiul Farmaciştilor din România şi farmaciştii pensionari. 124
a. Drepturile membrilor Colegiului Farmaciştilor din România. Deşi, Legea nr. 81/1997, modificată, nu face o trimitere expresă, cu privire la drepturile membrilor Colegiului Farmaciştilor din România, considerăm că ele se referă în principal la: - dreptul de a alege şi a fi ales în structurile Colegiului Farmaciştilor din România; - dreptul de a face parte din Colegiul Farmaciştilor; - dreptul la ocrotire legală; - dreptul la pensie; - dreptul la concediu de odihnă; - dreptul la asigurări sociale.
b. Obligaţiile membrilor Colegiului Farmaciştilor din România. Potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 81/1997, modificată, membrii Colegiului Farmaciştilor din România au următoarele principale obligaţii: să respecte reglementările în vigoare referitoare la exercitarea profesiunii de farmacist; să respecte şi să aplice regulile de bună practică farmaceutică; să acorde cu promptitudine asistenţă farmaceutică de urgenţă, ca o îndatorire fundamentală, profesională şi civică; să nu prejudicieze interesele bolnavului; să respecte Statutul Colegiului Farmaciştilor din România; să se preocupe de perfecţionarea calificării profesionale; să păstreze secretul profesiei de farmacist, potrivit legii.
D. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România la nivel judeţean şi naţional. Colegiul Farmaciştilor din România este organizat la nivel naţional şi judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti. a.Organele de conducere ale Colegiului Farmaciştilor la nivel judeţean. Organele de conducere ale Colegiului Farmaciştilor din România, la nivel judeţean sau al municipiului Bucureşti sunt: adunarea generală; consiliul judeţean sau al municipiului Bucureşti; comitetul director (art. 18 din Legea 81/1997, modificată). b.Organele de conducere ale Colegiului Farmaciştilor la nivel naţional. 123
Constatăm că „deşi legea dispune că are autonomie instituţională şi îşi exercită atribuţiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni, dependenţa Colegiului Farmaciştilor din România de Ministerul Sănătăţii este încă în mare măsură „stânjenitoare”, deoarece, „colaborarea”, „elaborarea în colaborare” sau „stabilirea şi propunerea împreună”, constituie elemente determinante de imixtiune şi în final de limitare a autonomiei instituţionale. În acest sens, considerăm necesară o reglementare strictă a atribuţiilor Colegiului Farmaciştilor, iar „colaborarea” cu alte instituţii din domeniul farmaceutic, medical etc, să fie evidenţiată şi reglementată separat prin lege (de pildă, la capitolul „Dispoziţii finale şi tranzitorii” după caz). 124 Ţinându-se seama de modificările aduse Legii nr. 81/1997 şi de preconizatele modificări „susţinute” de Ministerul Sănătăţii, se impune modificarea şi a capitolului referitor la „Drepturile şi obligaţiile” membrilor Colegiului Farmaciştilor prin extinderea aplicabilităţii lor şi cetăţenilor străini care îndeplinesc condiţiile de a exercita profesia de farmacist în România, deoarece formularea articolului 4 alin. 3 din lege, introdus prin legea nr. 498/11 iulie 2002 nu satisface exigenţele unei legislaţii care are tendinţe de europenizare.
90
La nivel naţional, conducerea Colegiului farmaciştilor din România este alcătuită şi exercitată de către: adunarea generală; consiliul naţional; comitetul director. (art. 26 din Legea 81/1997, modificată). Potrivit art. 19 din Legea nr. 81/1997, modificată, Colegiul Farmaciştilor din România „va colabora cu Ministerul Sănătăţii în elaborarea actelor normative specifice”.125 Pe perioada îndeplinirii unei funcţii de conducere de către un farmacist, la cererea acestuia, contractul individual de muncă se suspendă, iar locul de muncă se menţine. Legea nr. 81/1997 prin art. 20 alin. 1 se referă la o funcţie de conducere în comitetul director al consiliului judeţean sau al municipiului Bucureşti şi respectiv în Consiliul naţional al Colegiului Farmaciştilor din România. Pe perioada suspendării, farmacistul beneficiază de vechime în muncă, în situaţia exercitării unei funcţii de conducere.
1. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor la nivel Judeţean. Organele de conducere ale Colegiului Farmaciştilor din România la nivel judeţean sunt următoarele: adunarea generală; consiliul judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti; comitetul director. Adunarea generală a Colegiului Farmaciştilor din România la nivel judeţean sau al municipiului Bucureşti este alcătuită din totalitatea farmaciştilor înscrişi în registrul de evidenţă. Se întruneşte anual. Dintre cele mai importante atribuţii ale adunării generale, amintim: alege membrii consiliului judeţean sau ai Consiliului municipiului Bucureşti; alege membrii supleanţi ai consiliului judeţean sau ai consiliului municipiului Bucureşti; adoptă bugetul de venituri şi cheltuieli; alege comisiile de specialitate pe domenii de activitate sau pe specialităţi farmaceutice; alegerea reprezentanţilor pentru adunarea generală a Colegiului Farmaciştilor din România. Alegerea membrilor consiliului judeţean, respectiv ai consiliului municipiului Bucureşti, titulari şi supleanţi se face pentru o perioadă de 4 ani. Alegerea are loc prin vot secret, cu o majoritate simplă, prin participarea a minimum jumătate plus unul din numărul total al farmaciştilor înscrişi. Dacă nu se realizează proporţia de jumătate plus unul din numărul total al farmaciştilor, pentru alegerea consiliului judeţean sau al municipiului Bucureşti se vor organiza, la un interval de două săptămâni, alte alegeri, în prezenţa majorităţii simple din numărul membrilor prezenţi. 126 Consiliul judeţean sau al municipiului Bucureşti, al Colegiului Farmaciştilor din România, are un număr de membri proporţional cu numărul farmaciştilor înscrişi în evidenţă, aleşi de adunarea generală, după cum urmează: -până la 100 de farmacişti înscrişi în registru 7 membri; -între 101 şi 500 de farmacişti înscrişi în registru 11 membri; -între 501-1000 de farmacişti înscrişi în registru 13 membri; -între 1001-2000 de farmacişti înscrişi în registru 19 membri; -peste 2000 de farmacişti înscrişi în registru 21 membri; Consiliul judeţean sau al municipiului Bucureşti, are un număr de 3-11 membri supleanţi, după caz, aleşi de adunarea generală. Consiliul judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, se întruneşte la convocarea preşedintelui, în şedinţe ordinare, la un interval de două luni. În mod excepţional, la solicitarea unei treimi din numărul membrilor săi, consiliul, poate fi convocat în şedinţe extraordinare. Consiliul judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti în şedinţele ordinare sau extraordinare pentru îndeplinirea sarcinilor ce îi revin potrivit competenţelor date prin lege, regulamente sau Statut, adoptă decizii, cu votul a jumătate plus unul din numărul total al membrilor. În vederea exercitării atribuţiilor, consiliul judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, îşi desfăşoară activitatea în comisii, alese de adunarea generală respectivă, pe domenii de activitate sau pe specialităţi farmaceutice, în conformitate cu regulamentul de funcţionare adoptat de adunarea generală a Colegiului Farmaciştilor din România. Consiliul judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, alege dintre membrii săi un comitet director, format din preşedinte, trei vicepreşedinţi şi un secretar. Comitetul director are ca atribuţii soluţionarea problemelor curente în intervalul dintre şedinţele consiliului; aducerea la îndeplinire a deciziilor adoptate de consiliu, precum şi orice alte sarcini date prin lege, regulamente sau Statutul Colegiului Farmaciştilor din România, în competenţa sa. Funcţiile de preşedinte, vicepreşedinte şi secretar sunt incompatibile cu: - funcţia corespunzătoare dintr-un sindicat profesional; 125
Această prevedere expresă, cuprinsă în secţiunea a –IV-a la „Organizare şi funcţionare” (art. 19 din Legea nr. 81/1997) este o subtilitate juridică şi are menirea de a limita autonomia instituţională, de vreme ce nu este definită în ce anume constă colaborarea. După modul de aşezare în text a conceptului de colaborare, acesta are subînţelesul de subordonare. 126 Această procedură, cu un text greoi şi o exprimare inadecvată este prevăzută de art. 23 alin. 2 din legea nr. 81/1997. Aşadar, în elaborarea unor astfel de proiecte de acte normative constă colaborarea cu Ministerul Sănătăţii.
91
- funcţia de director şi de director adjunct al unei societăţi comerciale farmaceutice înfiinţate prin H.G. nr. 15/1991 privind înfiinţarea societăţilor comerciale farmaceutice- SA; - funcţia de conducere în structura Ministerului Sănătăţii (ministru, secretar de stat, şef de departament, director general, director general adjunct, director şi director adjunct).
2. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România, la nivel naţional. Organele de conducere ale Colegiului Farmaciştilor din România, la nivel naţional, potrivit art. 26 din Legea nr. 81/1997, modificată, sunt următoarele: adunarea generală; consiliul naţional; comitetul director. Adunarea generală a Colegiului Farmaciştilor din România, este alcătuită din reprezentanţii aleşi de adunarea generală din fiecare judeţ şi din municipiul Bucureşti, prin vot direct şi secret. Norma de reprezentare este de 1 la 50 de farmacişti. Adunarea generală a Colegiului Farmaciştilor din România se întruneşte anual. Atribuţiile cele mai importante ale acestei adunări generale sunt: adoptarea Codului de deontologie farmaceutică; adoptarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a colegiului Farmaciştilor din România. adoptarea Statutului Colegiului Farmaciştilor din România. Consiliul naţional al Colegiului Farmaciştilor din România este organul care asigură conducerea Colegiului între sesiunile adunării generale. El este alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui judeţ, trei reprezentanţi ai municipiului Bucureşti şi câte un reprezentant al farmaciştilor din fiecare minister care are reţea sanitară proprie. De asemenea, Consiliul naţional al Colegiului Farmaciştilor din România poate fi asistat, cu rol consultativ, de câte un reprezentant al Academiei de Ştiinţe Medicale, al Ministerului Sănătăţii, al Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi al Ministerului Justiţiei. Consiliul naţional al Colegiului Farmaciştilor din România adoptă decizii prin votul a cel puţin jumătate plus unul din numărul total al membrilor. Potrivit art. 32 din Legea nr. 81/1997, modificată, atribuţiile Consiliului naţional al Colegiului Farmaciştilor din România sunt: - elaborează Codul de deontologie farmaceutică, statutul şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a Colegiului Farmaciştilor din România, în termen de 6 luni de la constituirea consiliului naţional; - fixează cotizaţia care trebuie plătită de către fiecare farmacist consiliului judeţean sau al municipiului Bucureşti, după caz, stabilind cota parte din această cotizaţie care trebuie virată către consiliul naţional; - gestionează bunurile Colegiului Farmaciştilor din România şi poate să creeze şi să subvenţioneze acţiuni interesând profesiunea farmaceutică, acţiuni de întrajutorare sau de sponsorizare; - controlează gestiunea consiliului judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, care trebuie să-l informeze cu privire la toate acţiunile financiare; - soluţionează, în termen de 30 de zile de la înregistrare, ca instanţa superioară, contestaţiile formulate împotriva deciziilor date de consiliile judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, în conformitate cu regulamentele proprii. În cadrul Consiliului naţional al Colegiului Farmaciştilor din România, funcţionează mai multe comisii de specialitate al căror număr şi competenţe sunt stabilite de către consiliu prin regulamente proprii. Comitetul director al Colegiului Farmaciştilor din România asigură activitatea permanentă a Colegiului, în conformitate cu legea şi cu regulamentele proprii de organizare şi funcţionare. Din Comitetul director fac parte: preşedintele, trei vicepreşedinţi şi un secretar general, care sunt aleşi de Consiliul naţional.
E. Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Farmaciştilor din România. În conformitate cu prevederile art. 35 din Legea nr. 81/1997, modificată, Colegiul Farmaciştilor din România (s.n.) soluţionează litigiile şi abaterile deontologice şi disciplinare ale farmaciştilor. 127 Membrii Colegiului Farmaciştilor din România, care încalcă jurământul depus, legile şi regulamentele specifice privind exercitarea profesiunii de farmacist şi care nu respectă Codul de deontologie farmaceutică, răspund disciplinar, în funcţie de gravitatea abaterii. Potrivit art. 36 alin. 1 din Legea nr. 81/1997, modificată, sancţiunile disciplinare care se pot aplica farmaciştilor sunt: mustrarea; avertismentul; votul de blam; 127
Modalitatea redactării acestui articol (35) din Legea nr. 81/1997 ne întăreşte opinia potrivit căreia acest act normativ cuprinde o serie de greşeli nescuzabile. Potrivit art. 26 din Legea nr. 81/1997 conducerea Colegiului Farmaciştilor din România se exercită de către adunarea generală, consiliul naţional şi respectiv comitetul director. Dacă vom corobora aceste dispoziţii cu cele ale art. 35 din aceeaşi lege, vom constata că există încă un organism de conducere şi anume Colegiul Farmaciştilor, adică însăşi organizaţia profesională în ansamblul ei, care are pe lângă organele ei de conducere atribuţii excepţionale potrivit cărora soluţionează litigiile şi abaterile deontologice şi disciplinare ale farmaciştilor. Considerăm aşadar, că într-o viitoare reglementare, eliminarea textului art. 35 din Legea nr. 81/1997, modificată, se impune întrucât este în contradicţie cu cele mai elementare norme de drept. Altfel spus, dispoziţiile acestuia nu au relevanţă juridică, însă aduc în discuţie probitatea profesională a celor care au elaborat acest proiect de lege.
92
suspendarea temporară, pe un interval de 6-12 luni a calităţii de membru al Colegiului Farmaciştilor din România, retragerea calităţii de membru al Colegiului Farmaciştilor din România. Primele trei sancţiuni se aplică de către consiliul judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, pentru membrii lor, iar ultimele două de către Consiliul naţional al Colegiului Farmaciştilor din România. Concluziile anchetei privind abaterea disciplinară precum şi sancţiunea aplicată se comunică în termen de 24 de ore, în mod obligatoriu, Ministerului Sănătăţii şi persoanei juridice cu care farmacistul sancţionat a încheiat contractul individual de muncă. Acestea, după caz, decid, pe baza documentaţiei prezentate, cu privire la avizul de liberă practică a profesiei de farmacist, precum şi cu privire la contractul individual de muncă. În cazul aplicării sancţiunilor prevăzute la art. 36 alin. 1 lit. a-c, farmacistul poate introduce contestaţie la comisia deontologică competentă, în termen de 30 de zile de la comunicarea sancţiunii. Împotriva sancţiunilor prevăzute de art. 36 alin. 1 lit d-e, contestaţia se poate introduce la judecătoria în raza căreia îşi desfăşoară activitatea farmacistul sancţionat, în termen de 30 de zile de la comunicarea sancţiunii. Potrivit prevederilor art. 38 din Legea nr. 81/1997, răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Farmaciştilor din România, nu exclude răspunderea penală, contravenţională, civilă sau materială, conform legilor în vigoare. De asemenea, precizăm că, după un interval de 6 luni de la emiterea deciziei de suspendare a autorizaţiei de liberă practică farmaceutică, farmacistul în cauză poate cere reexaminarea deciziei. În situaţia respingerii cererii de reexaminare, farmacistul poate formula o nouă cerere numai după scurgerea unui interval de 6 luni. În fine, ca o măsură de protecţie, de asigurare a sănătăţii publice, de prevenire şi combatere a unor fapte care aduc atingere sănătăţii şi vieţii omului, art. 40 din Legea nr. 81/1997, modificată, prevede că practicarea profesiunii de farmacist de către o persoană care nu are această calitate constituie infracţiune şi se pedepseşte conform legii penale. 5.5. Concluzii privind exercitarea profesiei Farmaciştilor din România.
de farmacist sau membru al Colegiului
În primul rând, ca urmare a analizei instituţiei Colegiului Farmaciştilor din România, a exercitării profesiei de farmacist se poate observa că reglementarea legală a acestora s-a făcut fără a se avea în vedere principiile fundamentale care stau la baza existenţei acestora. De asemenea, am subliniat o serie de neajunsuri, unele referindu-se la condiţiile de formă ale Legii nr. 81/1997, altele, la condiţiile de fond. În acelaşi sens, colaborarea textelor actului normativ menţionat se face cu destulă dificultate, iar redactarea şi exprimarea conţinutului a numeroase articole din lege s-a făcut cu încălcarea celor mai simple reguli gramaticale. În acest fel, textul devine excesiv de greoi şi cuprinde exprimări echivoce, fără sens. În al doilea rând, încercarea de armonizare a acestei legi cu legislaţia europeană în materie este superficială, chiar derizorie, fapt ce explică numeroasele inadvertenţe cuprinse în textul legii. Este adevărat, că nu de puţine ori la nivel naţional, inclusiv prin „colaborarea” cu Ministerul Sănătăţii s-au „mimat” exerciţiile privind adoptarea unor noi legi în materie sau modificarea celei în vigoare. Influenţele politice sau politica în farmaceutică nu au dat rezultate. Interesele de o parte şi de alta, golesc de conţinut şi lasă fără eficienţă jurământul farmacistului sau angajamentul acestuia la absolvire: „Voi respecta demnitatea şi personalitatea bolnavului, exercitând profesiunea cu conştiinciozitate, respectând normele de etică şi de deontologie farmaceutică”. În concluzie, considerăm „răbdarea şi înţelegerea noastră”, pentru a parafraza jurământul farmacistului, ca fiind doar o opinie pentru „armonizarea legislaţiei în materie”, nefiind totodată nepăsători, acordând respectul cuvenit, ne gândim că politica farmaceutică, chiar „datorită bolii” de care suferă, să nu întârzie să fie îndreptată pentru şi nu împotriva sănătăţii şi vieţii omului.
CAPITOLUL VI
PROFESIA DE ARHITECT
6.1. Consideraţii generale
Organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect a fost reglementată prin Legea nr. 184/2001, lege care a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 195/ 18 aprilie 2001. Aşadar, acest act normativ reglementează modul de exercitare a profesiei de arhitect şi respectiv constituirea Ordinului Arhitecţilor din România, ca formă de organizare independentă şi autonomă, apolitică, de interes public. Activitatea arhitecturală este considerată un act de cultură de interes public, având deosebite implicaţii urbanistice şi în acelaşi timp în domeniul economic, social şi ecologic. Potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 184/2001, creaţia arhitecturală are menirea de a organiza atât din punct de vedere funcţional cât şi estetic spaţiul construit, de a valorifica şi a sistematiza în mod armonios mediul înconjurător, de a conserva patrimoniul imobiliar şi de a permanentiza respectul pentru peisajele naturale. În acelaşi timp, construcţiile civile, industriale, agricole sau de orice altă natură se pot realiza numai cu respectarea autorizaţiei de construire, în baza reglementărilor privind proiectarea şi executarea construcţiilor. De asemenea, planurile de urbanism sociale, de detaliu sau generale, supuse avizării sau aprobării, la fel ca şi proiectele de arhitectură pentru a căror materializare legea impune obţinerea autorizaţiei de construire, în mod obligatoriu vor fi elaborate de un arhitect cu drept de semnătură.
93
Titlul de arhitect îl au cetăţenii români care au absolvit o instituţie de învăţământ superior de arhitectură, posedă diploma de licenţă sau asimilată acesteia, recunoscută de statul român, iar durata studiilor universitare să fi fost de minimum 5 ani. Potrivit art. 4 alin.2 din Legea nr. 184/2001, sunt consideraţi arhitecţi şi absolvenţii cu diplomă de licenţă ai unei instituţii din străinătate, recunoscută de statul român şi echivalată în condiţiile legii. Pe de altă parte, exercitarea profesiei de arhitect are un rol deosebit în amenajarea teritoriului, urbanismului şi arhitecturii şi constă în: - proiectarea, concilierea, asistenţa tehnică şi supravegherea lucrărilor de construcţii; - proiectarea de documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism, restaurări de monumente, peisagistică, design, amenajări şi decoraţiuni interioare, scenografie şi alte asemenea activităţi; - studiul, cercetarea, planificarea consilierea şi reglementarea specifică în domeniile amenajării teritoriului, urbanismului, construcţiilor, utilizării materialelor de construcţie şi tehnologiilor specifice; - verificarea, avizarea, aprobarea, controlul şi expertiza tehnică a proiectelor de urbanism şi construcţii; În fine, practica arhitecturii reprezintă un act de creaţie tehnică şi estetică, de furnizare de servicii, care se realizează prin întocmirea de proiecte pe bază de studii şi documentaţii, machete, relevee şi alte asemenea activităţi. Această activitate în domeniul arhitecturii se întregeşte cu studii, teme de cercetare, de proiectare şi respectiv cu participarea la concursuri care reprezintă un etalon pentru creaţia estetică arhitecturală a timpului. 6.2. Exercitarea profesiei de arhitect.
A. Dobândirea şi exercitarea dreptului de semnătură. Profesia de arhitect se exercită în sectorul privat în mod liber, independent şi cu titlu individual, iar în sectorul public, arhitecţii au statutul de funcţionar public şi sunt supuşi legilor speciale, regulamentelor sau statutelor instituţiilor respective. Dobândirea dreptului de semnătură implică asumarea de către arhitect a responsabilităţilor profesionale faţă de client pe de o parte şi respectiv faţă de autorităţi pe de altă parte, cu privire la calitatea şi funcţionalitatea soluţiilor propuse, la integrarea în ambianţa înconjurătoare a posibilităţilor tehnice de realizare şi cu respectarea legislaţiei în domeniu (art. 7 alin. 1 din Legea nr. 184/2001). În ce priveşte dreptul de semnătură, acesta se exercită olograf, cu menţionarea clară a numelui, prenumelui şi a numărului de înregistrare în Tabloul Naţional al Arhitecţilor. În cazul lucrărilor colective, acestea trebuie să cuprindă semnătura tuturor arhitecţilor care au contribuit la elaborarea lor. Arhitectul dobândeşte dreptul de semnătură numai în următoarele condiţii, dacă: a fost atestat potrivit legii; are capacitatea drepturilor civile. Dobândirea dreptului de semnătură are drept consecinţă înscrierea în Tabloul Naţional al Arhitecţilor. Arhitecţii cetăţeni străini pot dobândi drept de semnătură în România în condiţiile stabilite prin convenţii de reciprocitate încheiate de statul român sau de Ordinul Arhitecţilor din România şi organizaţia similară din ţara de origine, cu respectarea legislaţiei în domeniu din România. Prin dobândirea dreptului de semnătură, cetăţenii arhitecţi străini pot solicita înscrierea în Tabloul Naţional al Arhitecţilor din România. Arhitectul care a absolvit o instituţie de învăţământ superior de arhitectură îşi poate desfăşura activitatea profesională ca stagiar pe o perioadă de 2 ani. Activitatea de stagiar a arhitectului poate fi desfăşurată fie în baza unui contract individual de muncă, fie în baza unei convenţii civile de prestări servicii, sub îndrumarea unui arhitect cu drept de semnătură. După perioada de stagiu realizată efectiv în domeniul arhitecturii sau urbanismului, pentru a obţine dreptul de semnătură arhitectul stagiar trebuie să promoveze un examen, care se organizează anual de Ordinul Arhitecţilor din România. Înscrierea arhitecţilor stagiari la examene se face pe baza următoarelor acte: cererea de înscriere la examen; diploma de licenţă sau asimilată acesteia, în copie legalizată; portofoliul de lucrări la care a colaborat; dovada efectuării stagiului profesional (în copie legalizată); recomandările a 2 arhitecţi cu drept de semnătură. Pe perioada stagiului, arhitecţii stagiari pot semna studii, planuri şi proiecte proprii, care au fost întocmite pentru participarea la concursuri, expoziţii sau alte manifestări specializate, în măsura în care, acestea nu presupun eliberarea unei autorizaţii de construire. În măsura în care, semnătura arhitectului stagiar este dublată de semnătura unui arhitect având drept de semnătură, arhitectul stagiar poate întocmi planuri de urbanism şi proiecte de arhitectură care potrivit legii sunt de competenţa conductorilor arhitecţi. Cu toate acestea, exercitarea dreptului de semnătură este incompatibilă cu situaţiile în care arhitectul: - îndeplineşte pentru acelaşi proiect funcţia de verificator, de expert sau de consilier ales în cadrul administraţiei publice implicate în procesul de avizare şi autorizare; - este funcţionar public în cadrul autorităţii administraţiei publice centrale sau locale care are în competenţă avizarea, autorizarea şi controlul lucrării în cauză. Exercitarea dreptului de semnătură fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 184/2001, constituie infracţiune şi se sancţionează potrivit prevederilor art. 281 din Codul penal.128 128
Această dispoziţie cuprinsă în art. 12 din Legea nr. 184/2001 (legea specială în materia exercitării profesiei de arhitect), asigură exercitarea profesiei de arhitect în conformitate cu prevederile legale care stabilesc condiţiile de exercitare a acesteia. După cum se poate observa, acest text legal face trimitere la dispoziţiile art. 281 Cod penal care regelementează infracţiunea de „exercitare fără drept a unei
94
B. Modalităţile de exercitare a profesiei de arhitect. Exercitarea profesiei de arhitect, de către arhitecţii cu drept de semnătură, se poate face la alegere, potrivit legii în următoarele forme: prin birouri individuale; prin birouri asociate; prin societăţi civile profesionale; în temeiul unor contracte de muncă sau convenţii civile. În conformitate cu prevederile art. 13 alin. 1 din Legea nr. 184/2001, arhitecţii cu drept de semnătură, indiferent de forma de exercitare a profesiei pot dobândi calitatea de proiectant general şi pot angaja salariaţi. În acelaşi timp, legea stabileşte că societăţile comerciale sau alte persoane juridice, care nu au în cadrul personalului un arhitect cu drept de semnătură şi care desfăşoară activităţi de proiectare, au obligaţia ca, pentru întocmirea documentaţiilor de urbanism şi a proiectelor de arhitectură supuse aprobării sau autorizării, să folosească serviciile unui arhitect cu drept de semnătură, încheind cu aceasta fie un contract individual de muncă, fie o convenţie civilă de prestări servicii. 129 În conformitate cu prevederile art. 14 alin. 1 din Legea nr. 184/2001, birourile individuale de arhitectură care s-au constituit potrivit dispoziţiilor legale, în mod obligatoriu se declară la ordinul Arhitecţilor din România. Raporturile contractuale se stabilesc între biroul individual şi client. De asemenea, pentru o mai bună administrare a spaţiilor, dotărilor sau reducerii cheltuielilor administrative, de secretariat, personal salariat etc. şi pentru o eficienţă sporită asupra activităţii de arhitect, birourile individuale se pot asocia prin contract. Indiferent de formele şi modalităţile de exercitare a profesiei de arhitect, declarate la Ordinul Arhitecţilor din România, acestea sunt obligatoriu înregistrate în Tabloul Naţional al Arhitecţilor. 130 Societatea civilă profesională se constituie de către 2 sau mai mulţi arhitecţi cu drept de semnătură, prin contract de societate declarat la Ordinul Arhitecţilor din România. Raporturile contractuale de prestări servicii se nasc între societatea civilă profesională şi client, fără a se ţine seama care dintre arhitecţii asociaţi sau salariaţi îndeplineşte serviciul profesional. În cadrul societăţilor civile profesionale patrimoniul este comun şi aparţine asociaţilor în cotele-părţi stabilite prin contractul de societate. În cazul stabilirii raporturilor contractuale prin contracte de muncă între angajator (societate comercială sau o instituţie) şi arhitect, acestea sunt reglementate, se încheie şi se execută potrivit legislaţiei muncii. Exercitarea profesiei de arhitect prin convenţii civile şi în conformitate cu prevederile Legii nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect. 6.3. Drepturile şi obligaţiile arhitecţilor cu drept de semnătură.
Potrivit prevederilor art. 16 din Legea nr. 184/2001, arhitectul cu drept de semnătură are următoarele drepturi: - să elaboreze şi să semneze planurile de urbanism zonale, planurile de urbanism de detaliu şi planurile de urbanism generale supuse avizării sau aprobării, precum şi proiectele de arhitectură pentru materializarea cărora legea impune obţinerea autorizaţiei de construire; - să verifice în timpul execuţiei lucrării conformitatea acesteia cu autorizaţie emisă, chiar dacă asistenţa tehnică nu i-a fost încredinţată; - să beneficieze, pentru serviciile prestate în relaţiile contractuale ce se stabilesc cu clientul, de un onorariu negociat în mod liber cu acesta, onorariu al cărui nivel minim se stabileşte de Ordinul Arhitecţilor din România, cu avizul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei şi al Ministerului Culturii şi Cultelor. Practicarea unor onorarii sub nivelul minim stabilit fiind interzisă; - să introducă în contractul încheiat cu clientul clauze privind protecţia dreptului de autor. În conformitate cu prevederile art. 17 din Legea nr. 184/2001, arhitectul cu drept de semnătură are în principal următoarele obligaţii: - să cunoască şi să respecte reglementările legale în vigoare referitoare la exercitarea profesiei de arhitect; 131 - să se conformeze şi să respecte codul deontologic al profesiei de arhitect şi Regulamentul Ordinului Arhitecţilor din România; - să facă cunoscută clientului obligaţia de a obţine şi de a respecta avizele, acordurile şi autorizaţiile necesare, prevăzute de lege; - să se ocupe de perfecţionarea calificării profesionale; - să îşi asume, prin exercitarea dreptului de semnătură, întreaga responsabilitate profesională faţă de client şi autorităţi, manifestând conştiinciozitate şi probitate profesională; - să servească interesele clientului în acord cu interesul public şi cu exigenţele profesionale, acţiunile şi măsurile care ar putea aduce prejudicii materiale sau morale clientului fiind interzise. profesii sau a oricărei alte activităţi pentru care legea cere autorizaţie, ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, cu închisoarea de la o lună la 1 an sau cu amendă. 129 În acest sens, a se vedea dispoziţiile art. 13 alin. 4 din Legea nr. 184/2001. 130 Aşadar, în Tabloul Naţional al Arhitecţilor din România sunt înscrişi atât arhitecţii cu drept de semnătură cât şi formele de exercitare a profesiei de arhitect. Arhitecţii stagiari vor fi înscrişi numai în măsura promovării examenului după perioada de stagiu de 2 ani. 131 Pentru obţinerea dreptului de semnătură de către arhitectul stagiar, condiţia esenţială este să promoveze examenul privind legislaţia specifică domeniului. În acest sens, a se vedea dispoziţiile art. 9 alin. 2 din Legea nr. 184/2001.
95
6.4. Suspendarea şi încetarea dreptului de semnătură.
În conformitate cu prevederile art. 18 din Legea nr. 184/2001, dreptul de semnătură al arhitectului se suspendă în următoarele cazuri: - la cererea persoanei înscrise în Tabloul Naţional al Arhitecţilor din România. În acest caz suspendarea este temporară; - după 6 luni de neplată fără justificare a cotizaţiilor anuale către Ordinul Arhitecţilor din România, până la achitarea lor integrală; - pe perioada suspendării dreptului de a profesa dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă; - cu titlu de sancţiune disciplinară, pe toată durata sancţiunii. Aşadar, suspendarea în primul caz are loc la cererea arhitectului înscris în Tabloul Arhitecţilor din România, pentru motive care nu-i sunt imputabile, pe când în celelalte cazuri suspendarea dreptului de semnătură este urmarea săvârşirii unor abateri disciplinare sau a unor cauze care îi sunt imputabile. Potrivit prevederilor art. 19 alin. 1 din Legea nr. 184/2001, dreptul de semnătură al arhitectului încetează în două cazuri: prin renunţarea scrisă la exerciţiul dreptului de semnătură; prin condamnarea definitivă pentru o faptă prevăzută de lege, în legătură directă cu exercitarea dreptului de semnătură a arhitectului înscris în Tablou sau dacă i s-a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interdicţiei exercitării profesiei, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Încetarea dreptului de semnătură, în primul caz, prin renunţare scrisă, nu are în vedere o cauză imputabilă arhitectului, în timp ce în al doilea caz, încetarea este consecinţa unei condamnări definitive a arhitectului, în legătură directă cu exercitarea dreptului de semnătură sau ca o pedeapsă complementară aplicată prin interdicţia de a profesa, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Încetarea dreptului de semnătură, indiferent de situaţiile care au generat-o, are drept consecinţă radierea arhitectului din Tabloul Naţional al Arhitecţilor din România. 6.5. Ordinul Arhitecţilor din România.
A. Organizarea şi funcţionarea Ordinului Arhitecţilor din România. a. Consideraţii generale. Ordinul Arhitecţilor din România este organizaţie profesională, cu personalitate juridică de drept privat, apolitică, de interes public, cu patrimoniu şi buget proprii, autonomă şi independentă. Această organizaţie profesională are menirea de a reprezenta şi ocroti, la nivel naţional şi internaţional interesele profesiei de arhitect. Din Ordinul Arhitecţilor din România fac parte toţi arhitecţii cu drept de semnătură, stagiarii şi toţi ceilalţi membrii purtători ai titlului de arhitect, la cererea acestora. Patrimoniul şi bugetul Ordinului Arhitecţilor din România sunt constituite din taxele de înscriere, cotizaţiile anuale ale membrilor, fondurile rezultate din manifestările culturale, ştiinţifice, economice şi din drepturile editoriale, precum şi din donaţii, legate, sponsorizări sau alte surse, în condiţiile legii. Ordinul Arhitecţilor din România îşi are sediul central în municipiul Bucureşti, iar filialele teritoriale sunt organizate în fiecare judeţ al ţării. Anual, Ordinul Arhitecţilor din România are obligaţia de a publica Tabloul Naţional al Arhitecţilor. În conformitate cu prevederile art. 20 alin. 4 din Legea nr. 184/2001, subliniem că arhitecţii au dreptul la liberă aderare şi la alte forme de asociere profesională, decât Ordinul Arhitecţilor din România. Din acest punct de vedere, evidenţiem această trăsătură specifică, în cadrul reglementărilor legale în vigoare, care nu limitează dreptul la liberă aderare şi la alte forme de asociere profesională, fapt ce nu se regăseşte la celelalte profesii liberale.
b. Atribuţiile Ordinului Arhitecţilor din România .132 Chiar dacă, art. 21 alin. 1 din Legea nr. 184/2001 se referă la atribuţiile Ordinului Arhitecţilor din România, considerăm că legea prin această reglementare defineşte scopul pentru care a fost constituită această organizaţie profesională. Cu această precizare, enumerăm sarcinile pe care Ordinul le are: - să protejeze şi promoveze calitatea produsului de arhitectură şi urbanism; - să urmărească exercitarea competentă şi calificată a profesiei în respectul codului deontologic al acesteia; - să propună reglementări legislative şi normative specifice, în vederea promovării lor; - să reprezinte interesele membrilor săi în faţa autorităţilor publice şi administrative, precum şi în organismele profesionale internaţionale; - să ateste arhitecţilor dreptul de semnătură şi să gestioneze Tabloul Naţional al Arhitecţilor. 132
Reglementarea atribuţiilor Ordinului din România la art. 21 alin. 1 din Legea nr. 184/2001, ca organizaţie profesională, este neavenită, deoarece, analizând textul legii în integralitatea sa, inclusiv art. 20 alin.1, partea finală, din aceeaşi lege, ne justifică pe deplin consideraţia că legiuitorul a avut în vedere precizarea scopului Ordinului Arhitecţilor din România şi mai puţin a atribuţiilor, chiar dacă textul este confuz prin faptul că nu delimitează Ordinul de forurile de conducere ale acestuia.
96
Potrivit prevederilor art. 21 alin. 2 din Legea nr. 184/2001, acordarea dreptului de semnătură revine numai Ordinului Arhitecţilor din România, fapt pentru care nici o altă instituţie sau asociaţie profesională nu poate elibera o dovadă sau un act în acest sens.
B. Organele de conducere ale Ordinului Arhitecţilor din România. Conducerea Ordinului Arhitecţilor din România, potrivit art. 23 din Legea nr. 184/2001, se realizează prin: Conferinţa naţională; Consiliul de conducere; Colegiul director; Preşedintele Ordinului. Mandatul persoanelor alese în funcţiile de conducere (care fac parte din Consiliul de conducere din Colegiul director şi respectiv preşedintele Ordinului) este de 4 ani, iar alegerea este posibilă doar pentru două mandate consecutive.
a. Conferinţa Naţională a Ordinului Arhitecţilor din România. Conferinţa naţională a Ordinului Arhitecţilor din România este constituită din membri delegaţi, cu drept de reprezentare, ai tuturor filialelor teritoriale. În acest sens, filialele teritoriale au obligaţia de a asigura participarea la Conferinţa Naţională a Ordinului cel puţin a unui reprezentant din fiecare filială teritorială judeţeană. Potrivit art. 25 alin. 1 din Legea nr. 184/2001, Conferinţa Naţională a Ordinului Arhitecţilor din România, are următoarele atribuţii: - adoptă şi modifică Regulamentul Ordinului, codul deontologic al profesiei şi regulamentul cadru pentru filialele teritoriale; - adoptă organizarea aparatului administrativ al Ordinului; - alege şi revocă preşedintele Ordinului; - alege şi revocă membrii Consiliului de conducere al Ordinului; - alege membrii comisiilor de cenzori, de disciplină şi membrii altor comisii de specialitate; - aprobă regulamentele de organizare şi funcţionare ale comisiilor Ordinului, stabilind numărul membrilor şi competenţa lor; - adoptă hotărâri cu privire la toate problemele aflate pe ordinea de zi stabilită de convocare; - aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli, precum şi bilanţul Ordinului şi dă Consiliului de conducere descărcare de gestiune a fondurilor Ordinului; - aprobă cotizaţia anuală şi onorariile minimale. Conferinţa naţională a Ordinului Arhitecţilor din România este legal constituită dacă la prima convocare sunt prezenţi cel puţin două treimi din numărul total al delegaţiilor aleşi de către filialele teritoriale. Hotărârile Conferinţei naţionale a Ordinului se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Dacă la prima convocare condiţia de cvorum nu este îndeplinită se procedează la o nouă convocare, la care Conferinţa naţională este legal constituită în prezenţa majorităţii membrilor delegaţi. Şi în acest caz Conferinţa naţională a Ordinului adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi.
b. Consiliul de conducere al Ordinului Arhitecţilor din România. În conformitate cu prevederile art. 25 alin. 1 lit. d din Legea nr. 184/2001, Conferinţa naţională a Ordinului Arhitecţilor din România alege şi revocă membrii Consiliului de conducere al Ordinului. Consiliul de conducere al Ordinului are sarcina de a coordona activitatea Ordinului Arhitecţilor din România între reuniunile Conferinţei naţionale. În componenţa Consiliului de Conducere, două treimi din numărul total al membrilor trebuie să fie arhitecţi cu drept de semnătură. De asemenea, în cadrul Consiliului de conducere trebuie asigurată reprezentativitatea proporţională a membrilor filialelor teritoriale.
c. Colegiul director al Ordinului Arhitecţilor din România. Colegiul director al Ordinului Arhitecţilor din România asigură coordonarea activităţii curente. Colegiul director este ales cu votul majorităţii membrilor Consiliului de conducere al Ordinului Arhitecţilor din România, iar în componenţa acestuia, cel puţin două treimi din numărul membrilor, trebuie să fie arhitecţi cu drept de semnătură. Potrivit prevederilor art. 29 din Legea nr. 184/2001, forurile de conducere, comisiile Ordinului Arhitecţilor din România şi respectiv conducerea filialelor teritoriale sunt alese prin vot secret al majorităţii participanţilor cu drept de vot.
d. Preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România. În conformitate cu prevederile art. 25 alin. 1 lit. C Conferinţa naţională a Ordinului Arhitecţilor din România alege şi revocă preşedintele Ordinului. Preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România este ales dintre arhitecţii cu drept de semnătură. Preşedintele reprezintă Ordinul Arhitecţilor din România în relaţiile cu alte persoane fizice şi juridice sau cu autorităţi din România şi din străinătate, poate încheia în numele Ordinului, convenţii şi contracte. De asemenea, preşedintele conduce lucrările Conferinţei naţionale şi ordonanţează cheltuielile bugetare ale Ordinului. În activitatea sa preşedintele este sprijinit de vicepreşedinţii Ordinului care sunt şi înlocuitorii de drept ai acestuia, în ordinea stabilită de Conferinţa naţională.
C. Organizarea şi funcţionarea filialelor teritoriale ale Ordinului Arhitecţilor din România.
97
Potrivit prevederilor art. 31 alin. 1 din Legea nr. 184/2001, la nivelul judeţelor cu cel puţin 50 de arhitecţi, precum şi în municipiul Bucureşti se vor înfiinţa filiale teritoriale prin libera asociere la Ordinul Arhitecţilor din România. Aşadar, filialele teritoriale, reunesc arhitecţii domiciliaţi pe raza teritorială a judeţului respectiv. În cazul în care într-un judeţ există un număr mai mic de 50 de arhitecţi, este posibilă înfiinţarea de filiale teritoriale prin asocierea arhitecţilor cu domiciliile în judeţele limitrofe, până când numărul acestora ajunge la minimum 50 de membri (art. 31 alin. 2 din Legea 184/2001). Filialele teritoriale dobândesc personalitate juridică de drept privat de la data adunării generale constitutive a membrilor. Adunarea generală a filialei are atribuţia de a stabili oraşul reşedinţă a filialei teritoriale, sediul acesteia, precum şi forurile de conducere ale filialei. De asemenea, la înfiinţarea lor filialele au obligaţia de a elabora propriile regulamente de organizare şi funcţionare în baza regulamentului-cadru la nivel naţional, aprobat de Conferinţa naţională a Ordinului Arhitecţilor din România.
D. Tabloul Naţional al Arhitecţilor din România. În vederea centralizării evidenţei arhitecţilor la nivelul întregii ţări s-a înfiinţat Tabloul Naţional al Arhitecţilor din România, care se publică anual în Monitorul Oficial al României, Partea I. La nivelul fiecărei filiale teritoriale se înfiinţează şi tabloul arhitecţilor filialei, care cuprinde evidenţa arhitecţilor filialei. Pentru întocmirea şi actualizarea Tabloului Naţional al Arhitecţilor, filialele teritoriale au obligaţia de a comunica Ordinului Arhitecţilor din România, în termen de 30 de zile de la data efectuării lor, toate datele şi informaţiile cuprinse şi înregistrate în tablourile arhitecţilor din fiecare judeţ. Potrivit prevederilor art. 33 alin. 4 din Legea nr. 184/2001, tablourile arhitecţilor vor cuprinde: arhitecţii cu drept de semnătură; conductorii arhitecţi cu drept de semnătură; arhitecţii stagiari; conductorii arhitecţi stagiari; arhitecţi, membrii ai Ordinului Arhitecţilor din România, fără drept de semnătură; arhitecţii care nu sunt membri ai Ordinului Arhitecţilor din România. Înregistrarea în tabloul arhitecţilor permite exercitarea profesiei de arhitect în întreaga ţară. Atât Ordinul Arhitecţilor din România cât şi filialele teritoriale ale acestuia, au obligaţia de a furniza terţilor orice informaţie legată de datele înregistrate în Tabloul Naţional al Arhitecţilor, respectiv în tablourile teritoriale ale arhitecţilor. Tablourile arhitecţilor evidenţiază şi modalitatea sau formele în care persoanele înscrise îşi exercită profesia. La cererea arhitectului înscris în Ordinul Arhitecţilor din România se poate elibera un certificat în care se menţionează toate datele referitoare la acesta şi sunt înregistrate în tablourile arhitecţilor. 6.6. Răspunderea disciplinară a arhitecţilor.
Potrivit art. 35 alin. 1 din Legea nr. 184/2001, membrii Ordinului Arhitecţilor din România, răspund disciplinar potrivit prevederilor legale, a codului deontologic al profesiei, a hotărârilor proprii adoptate de forurile de conducere abilitate ale Ordinului, precum şi pentru orice abateri săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia care aduce prejudicii prestigiului profesiei sau Ordinului. Sancţiunile disciplinare care se pot aplica arhitecţilor sunt următoarele: avertismentul; votul de blam; suspendarea pe o perioadă de 6-12 luni a dreptului de semnătură;133 suspendarea pe o perioadă de 6-12 luni a calităţii de membru al Ordinului Arhitecţilor din România; retragerea definitivă a dreptului de semnătură pentru membrii Ordinului Arhitecţilor din România înscrişi în tabloul Naţional al Arhitecţilor; retragerea definitivă a calităţii de membru al Ordinului Arhitecţilor din România. Colegiul director teritorial, la propunerea comisiei teritoriale de disciplină aplică următoarele sancţiuni disciplinare: avertismentul; votul de blam; Consiliul de conducere al Ordinului Arhitecţilor din România, la propunerile Comisiilor teritoriale de disciplină, în baza hotărârii comisiei de disciplină la nivel naţional, aplică sancţiunile prevăzute de art. 35 alin. 2 lit. c şi f, numai după efectuarea unei expertize de specialitate, întocmită de o comisie formată din 5 membri propuşi de Consiliul de conducere al Ordinului şi acceptaţi de cel în cauză. Persoana sancţionată disciplinar poate formula o contestaţie împotriva hotărârii comisiei de disciplină prin care s-a aplicat una din sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 35 alin. 2 lit. a şi b, (avertisment şi vot de blam), care se înaintează la Comisia naţională de disciplină, în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii. De asemenea, împotriva hotărârii Comisiei naţionale de disciplină, prin 133
Pe lângă suspendarea dreptului de semnătură, ca sancţiune disciplinară, Legea nr. 184/2001 prevede la art. 18 lit. a suspendarea temporară a dreptului de semnătură, la cererea persoanei înscrise în Ordinul Arhitecţilor din România.
98
care s-a soluţionat contestaţia persoanei sancţionate se poate formula o plângere (contestaţie) la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii. Comisiile de disciplină ale Ordinului Arhitecţilor din România sunt organe cu activitate jurisdicţională. Ele se organizează şi funcţionează atât la nivel naţional cât şi teritorial, pentru fiecare filială. La nivel naţional este constituită Comisia naţională de disciplină care este alcătuită din 5 arhitecţi cu minimum 10 ani de vechime în profesie, din care în mod obligatoriu 3 arhitecţi cu drept de semnătură. Comisia de disciplină alege un preşedinte din rândul membrilor săi. Hotărârile comisiilor de disciplină se validează cu majoritatea simplă de voturi. Procedura de soluţionare a abaterilor disciplinare este prevăzută de Regulamentul Ordinului Arhitecţilor din România şi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, care este dreptul comun în materie. După un an de la aplicarea deciziei de retragere a dreptului de semnătură sau a calităţii de membru al Ordinului Arhitecţilor din România, cel în cauză poate cere reexaminarea deciziei. În cazul respingerii cererii de reexaminare, persoana în cauză poate formula o nouă cerere numai după trecerea unei perioade de un an de la data respingerii cererii anterioare. În fine, potrivit prevederilor art. 38 din Legea nr. 184/2001, în cazul în care instanţele judecătoreşti pronunţă hotărâri definitive de condamnare a unui arhitect cu drept de semnătură pentru faptele penale în legătură cu exercitarea profesiei de arhitect sau aplică sancţiunea complementară a interdicţiei de exercitare a acestei profesii, o copie de pe dispozitivul hotărârii se comunică filialei Ordinului Arhitecţilor din România pentru a opera radierea din tabloul arhitecţilor în raza căruia arhitectul îşi are domiciliul. Test nr. 1 1. Profesiile liberale îşi au originea în : a. b. c. d.
lumea antică; ţările europene din evul mediu; Uniunea Europeană; România.
2. Profesia liberală se certifică prin: a. atestat în ştiinţe juridice; b. certificat de absolvire a unei şcoli de arte şi meserii a unei instituţii acreditate; c. diplomă eliberată de o instituţie de învăţământ superior legal înregistrată, prin care se oferă servicii intelectuale şi conceptuale în interesul cetăţenilor; d. certificat de liber profesionist eliberat în condiţiile legii. 3. Profesiile liberale au constituit o asociaţie sau organizaţie neguvernamentală, cu personalitate juridică, fără scop lucrativ şi funcţionare autonomă denumită: a. b. c. d.
Asociaţia profesiilor liberale din România; Societatea profesiilor liberale din România; Statutul profesiilor liberale din România; Uniunea profesiilor liberale din România;
4. Organele de conducere a Uniunii profesiilor liberale din România sunt: a. b. c. d.
Adunarea generală; Conferinţa Naţională; Consiliul de conducere; Preşedintele.
5. Asociaţiile membre ale Uniunii Profesiilor Liberale din România sunt: a. Uniunea Naţională a Barourilor; Colegiul Medicilor; Clubul Român de presă; b. UNIUNEA Naţională a Notarilor publici; Colegiul Farmaciştilor; Uniunea Naţională a Practicienilor în Reorganizare şi Lichidare. c. Camera Auditorilor financiari din România; Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România; Ordinul Arhitecţilor din România; d. Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România; Uniunea Naţională a Executorilor judecătoreşti din România; Uniunea Experţilor tehnici din România. 6. Principiile fundamentale de exercitare a profesiei de avocat sunt: a. principiul legalităţii;
99
b. principiile libertăţii, autonomiei şi descentralizării; c. principiile independenţei şi al păstrării secretului profesional; d. principiile bunei-credinţe, respectului faţă de clienţi şi al subordonării necondiţionate faţă de justiţiabili. 7. Formele de exercitare a profesiei de avocat, la alege sunt: a. b. c. d.
cabinetele individuale; cabinetele asociate; societăţile civile profesionale; societăţile civile profesionale cu răspundere limitată.
8. Reorganizarea formelor de exercitare a profesiei de avocat sau transformarea acestora (dintr-o formă în altă formă de exercitare) se poate realiza prin: a. b. c. d.
fuziune; absorbţie; dizolvare; divizare totală sau parţială.
9. Modalităţile de exercitare a profesiei de avocat sunt: a. b. c. d.
avocat titular al cabinetului individual; avocat asociat; avocat colaborator; avocat salarizat în interiorul profesiei;
10. Avocatul, membru al unui barou din altă ţară poate exercita profesia de avocat în România dacă: a. b. c. d.
are exerciţiul drepturilor civile şi politice şi respectiv cetăţenia română; este licenţiat al unei facultăţi de drept sau doctor în drept; nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de lege; este apt medical pentru exercitarea profesiei.
11. Primirea în profesia de avocat se face pe bază de: a. b. c. d.
concurs în condiţiile legii şi statutului; examen; scutire de examen; titlu ştiinţific dobândit în condiţiile legii.
12. Durata stagiului în avocatură, potrivit legii şi statutului profesiei este de: a. b. c. d.
un an; doi ani; trei ani; un an sau doi ani, după caz, în condiţiile legii.
13. Avocatul stagiar poate pune concluzii: a. b. c. d.
numai la judecătorie; la judecătorie şi la tribunal; la Tribunal; la Tribunal şi Curtea de Apel.
14. Neplata totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale către barouri, U.N.B.R. şi sistemul propriu de asigurări sociale, timp de trei luni de la scadenţa acestora şi până la lichidarea integrală a datoriilor constituie: a. b. c. d.
un caz de incompatibilitate pe durata existenţei acestei stări; un caz de încetare a exercitării profesiei; un caz de nedemnitate; un caz de suspendare a calităţii de avocat.
100
15. Onorariile prevăzute în contractul de asistenţă juridică şi care se pot aplica şi în conformitate cu prevederile legale în vigoare sunt: a. b. c. d.
onorariile orare; onorariile fixe; onorariile de succes; onorariile pe baza unui pact de „quota litis”.
16. Contractul de asistenţă juridică trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a. să respecte toate condiţiile cerute de lege pentru valabilitatea unei convenţii; b. se încheie în formă scrisă, „ad probationem” şi în mod excepţional în formă verbală, dar numai în faţa unei autorităţi sau a persoanelor fizice ori juridice, în măsura în care acestea atestă că au fost de faţă la exprimarea acordului de voinţă între avocat şi client; c. dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă al avocatului; d. se încheie în formă scrisă, ca o condiţie de validitate a acestuia. 17. Asistenţa judiciară, conform Legii nr. 51/1995, republicată, se acordă în următoarele cazuri: a. în toate cazurile în care apărarea este obligatorie potrivit legii; b. la cererea instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau ale administraţiei publice locale dacă se apreciază că persoanele se găsesc în imposibilitatea vădită de a plăti; c. dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârziere; d. dacă persoana în cauză din motive obiective nu se poate prezenta la proces. 18. Organele de conducere ale baroului sunt: a. b. c. d.
Adunarea generală; Consiliul baroului; Comisiile de specialitate; Decanul.
19. Organele de conducere ale Uniunii Naţionale ale Barourilor din România sunt: a. b. c. d.
Congresul avocaţilor; Consiliul U.N.B.R. Comisia permanentă a U.N.B.R.; Preşedintele U.N.B.R.
20. Comisia permanentă a U.N.B.R., în desfăşurarea activităţii curente adoptă: a. b. c. d.
hotărâri în condiţiile legii; decizii obligatorii şi executorii; dispoziţii obligatorii; nu adoptă acte juridice cu caracter obligatoriu şi executoriu. Test nr. 2
1. Activitatea notarială are scopul de a asigura: a. b. c. d.
persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor civile; persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor comerciale nelitigioase; exerciţiul drepturilor persoanelor fizice şi juridice; ocrotirea intereselor în conformitate cu legea.
2. Principalele principii ale activităţii notariale sunt: a. b. c. d.
principiile legalităţii şi egalităţii de tratament; principiile realizării unui serviciu de interes public şi al desfăşurării activităţii notariale numai la cererea persoanelor interesate; principiul păstrării secretului profesional; principiile descentralizării activităţii notariale şi ale autonomiei funcţionale.
3. Structurile organizatorice ale activităţi notariale sunt:
101
a. b. c. d.
Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România; Congresul Notarilor publici; Camerele Notarilor Publici; Birourile Notarilor Publici.
4. Structura organizatorică a Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România este următoarea: a. b. c. d.
Congresul; Consiliul; Colegiul director; Decanul.
5. Comisiile permanente constituite la nivelul Consiliului U.N.N.P. din România sunt: a. b. c. d.
comisia pentru stabilirea numărului notarilor publici; comisia de învăţământ şi formare profesională; comisia de mediere, fiduciară şi de relaţii internaţionale; comisia de uniformizare a practicii notariale şi de colaborare europeană.
6. Biroul Executiv al Consiliului Uniunii este format din: a. b. c. d.
Decan; Preşedinte; Doi vicepreşedinţi; Doi membrii aleşi de Consiliu.
7. Camera notarilor publici este compusă din: a. b. c. d.
toţi notarii publici din judeţul respectiv; toţi notarii publici care funcţionează în circumscripţia fiecărei Curţi de Apel; toţi notarii publici din România; toţi notarii publici care funcţionează în circumscripţia unei judecătorii.
8. Organele de conducere ale Camerei Notarilor Publici sunt: a. b. c. d.
Congresul; Adunarea generală şi colegiul director; Biroul executiv; Preşedintele.
9. Preşedintele Colegiului director al Camerei pentru a fi ales, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a. b. c. d.
să exercite profesia de notar de cel puţin 5 ani; să exercite profesia de cel puţin 10 ani; să se bucure de aprecierile membrilor adunării generale; să urmeze cursurile de master în activitatea notarială.
10. Activitatea notarilor publici se desfăşoară în cadrul: a. b. c. d.
cabinetului individual; cabinetului asociat; biroului notarial individual; Societăţii civile profesionale.
11. Notarul public este numit de: a. b. c. d.
Consiliul Uniunii; Preşedintele Camerei; Ministrul justiţiei; Preşedintele Colegiului director.
102
12. Condiţiile de încheiere a contractului contractului de muncă muncă şi de formare formare profesională cad în în sarcina: a. b. c. d.
Came Camere reii Nota Notari rilo lorr Publ Public ici; i; Preşedintelui Colegiului Colegiului director; director; Notarului Notarului publi publicc care are o vechime vechime de cel puţin 5 ani în în profesie profesie;; Biro Biroul ului ui not notar arul ului ui pub publi lic. c.
13. Calitate Calitateaa de notar notar înceteaz încetează: ă: a. b. c. d.
la ce cerere; în caz de incompatibilitate; incompatibilitate; prin rin pen penssiona ionarre; ca urmar urmaree a săvârşiri săvârşiriii unei unei abate abateri ri discip disciplinar linare. e.
14. Notar Notarul ul pub publi lic: c: a. nu poate absenta mai mai mult de 5 zile consecutiv, consecutiv, fără fără a asigura asigura funcţionalitatea funcţionalitatea biroului său, său, în condiţiile legii; b. poate absenta mai mai mult de 5 zile zile consecutiv, cu aprobarea Camerei Camerei Notarilor Publici, caz în care activitatea activitatea notarială se suspendă; c. are obligaţia obligaţia de a păstra păstra secretul secretul profesional cu privire la actele şi şi faptele despre care a luat la cunoştinţă în activitatea lui, chiar şi după pensionare; d. poate da publicităţii săptămânal orarul de funcţionare al al Biroului, Biroului, însă numai în publicaţiile de interes interes local. 15. Răspunderea disciplinară disciplinară a notarului notarului public intervine intervine în cazul săvârşirii săvârşirii următoarelor următoarelor abateri: a. b. c. d.
întârzie întârziere re sau sau negli neglijenţă jenţă în efect efectuarea uarea lucrăril lucrărilor; or; lipsă nejustificată nejustificată de la birou; birou; neresp nerespect ectare areaa secret secretulu uluii profe profesio sional nal;; comporta comportament ment care care aduce aduce atingere atingere onoarei onoarei sau probit probităţii ăţii profesi profesionale onale..
CUPRINS ARGUMENT.............................................................................................3 CAPITOLUL I CONSIDERAŢII CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROFESIILE LIBERALE….6 1.1. 1.1. Conc Concep eptu tull de prof profes esii ii lib liber eral ale… e……… ………… ………… ………… ………… ………… ……....…6 …6 1.2. 1.2. Trăsăt Trăsături urile le esenţi esenţiale ale ale profe profesii siilor lor liber liberale ale……… ……………… ……………. ……...1 ..144 a. Independe Independenţa nţa şi imparţia imparţialita litatea… tea……………… ………………………… …………….... .....16 .16 b. Accesul liber în în profesie…………………………………....... profesie………………………………….......16 16 c. Secret Secretul ul profes profesion ional… al………… ……………… ……………… ……………… ……………. ……........ ...16 16 d. Formarea Formarea profesiona profesională lă continuă… continuă……………… ………………………… ……………...1 ...177 e. Loialitate Loialitateaa faţă de client……… client…………………… ………………………… …………….... .......1 ...177 f. Integrit Integritatea atea şi demnitate demnitateaa profesiona profesională…… lă………………… ………………... ….....17 ..17 g. Angajarea Angajarea responsab responsabilită ilităţii ţii profesiona profesionale…… le………………… ………………..1 …..188 h. Coduri Codurile le deonto deontolog logice ice……… ……………… ……………… ……………… ……………… ………..1 ..188 i. Contro Controlul lul corpu corpului lui profes profesion ional… al………… ……………… ……………… ……………. ……..18 .18 1.3. Uniunea Profesiilor liberale din România………………………….20 a. Uniunea Profesiilor Liberale- persoană juridică română……...20 b. Obiectivele Uniunii Profesiilor liberale din România………....21 c. Organismele de conducere a Uniunii Profesiilor Liberale din România………………………………………………………………...22 d. Asociaţiile membre ale Uniunii Profesiilor P rofesiilor Liberale din România……………………………………………………………....24 1.4.Realităţi şi perspetive în domeniul profesiilor liberale…………....26 CAPITOLUL II PROFESIA DE AVOCAT......................................................................29 2.1.Reglementarea 2.1.Reglementarea profesiei de avocat…………………………… avocat………………………………....29 …....29 2.2. Pricipiile fundamentale ale exrcitării profesiei de avocat……….....37 avocat……….....37 a. Principiul legalităţii………………………………………….......38 legalităţii………………………………………….......38 b. Principiul libertăţii………………………………………... libertăţii………………………………………............40 .........40
103
c. Principiul independenţei………………………………....... independenţei………………………………................42 .........42 d. Principiul autonomiei şi descentralizării…………………..... descentralizării…………………............45 .......45 e. Principiul Principiul păstrării păstrării secretului secretului profesiona profesional……… l……………... ……....... ........ ........ ........ ........ ....47 47 2.3.Formule de exercitare a profesiei de avocat………………………..49 a. Exercitarea avocaturii în cabinete individuale…………………...53 individuale…………………...53 b.Cabinetele asociate asociate de avocaţi……………………………… avocaţi……………………………… ....55 c. Societatea civilă profesională………………………………...... profesională………………………………........55. ..55. d. Societatea civilă profesională cu răspundere limitată……............ limitată…….............57 .57 2.4. Modalităţile de exercitare a profesiei de avocat………………........62 avocat………………........62 a. Avocatul titular al cabinetului individual…………………….......63 b. Avocatul asociat……………………… asociat……………………………………………...... …………………….........63 ...63 c. Avocatul colaborator……………………………………….... colaborator………………………………………..........64 ......64 d. Avocatul salarizat în interiorul profesiei…………………….........65 profesiei…………………….........65 2.5. Organizarea profesiei de avocat……………………… avocat…………………………….......... ……............65 ..65 2.5.1. Dobândirea calităţii de avocat………………………… avocat………………………………........65 ……........65 2.5.2. Cazurile de nedemnitate şi incompatibilităţile incompatibilităţile profesiei de avocat…………………………………………………………….... avocat………………………… …………………………………...........71 .......71 2.5.3. Modalităţile de primire în profesia de avocat……………........75 2.5.4. Stagiul şi definitivarea în profesia de avocat…………………77 2.5.5. Tabloul avocaţilor…………………………………………..... avocaţilor…………………………………………......79 .79 2.5.6. Suspendarea calităţii de avocat……………………… avocat………………………………..81 ………..81 2.5.7. Încetarea calităţii de avocat…………………………… avocat……………………………………83 ………83 2.5.8. Transferul avocaţilor……………………………………………85 avocaţilor……………………………………………85 2.5.9. Drepturile şi îndatoririle avocatului……………………………86 avocatului……………………………86 A. Consideraţii generale………………………………………....86 generale………………………………………....86 B. Drepturile avocatului…………………………………………87 a. Dreptul de a asista şi reprezenta price persoană fizică sau juridică…………………………………………………………………87 juridică…………………………………………………………………87 b. Dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale profesiei……………………………………………………………. profesiei…………………………………………………………….....89 ....89 c. Dreptul avocatului la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său………………………....90 d. Dreptul la asigurări sociale…………………………………94 sociale…………………………………94 e. Dreptul la asigurarea păstrării secretului profesional……....95 f. Dreptul la sediul profesional………………………………...96 profesional………………………………...96 g. Dreptul la ocrotire legală…………………………………….97 C. Îndatoririle avocatului……………………………………………99 avocatului……………………………………………99 a. Studierea cu temeinicie a cauzelor încredinţate………….....99 încredinţate………….....99 b. Acordarea asistenţei juridice în cauzele în care a fost desemnat din oficiu sau gratuit de către barouri………………………………...100 barouri……………………… ………...100 c. Depunerea de note de şedinţă sau concluzii scrise………...101 d. Prestarea activităţii avocaţiale cu loialitate………………..101 loialitate………………..101 e. Participarea avocatului la activităţi profesionale profesionale şi la şedinţele organelor de conducere din care face parte…………………………..102 parte………………………… ..102 f. Păstrarea secretului profesional……………………………102 profesional……………………………102 g. Primirea, folosirea şi restituirea actelor încredinţate de client...................................................................................................104 h. Organizarea şi ţinerea evidenţelor impuse de lege………....104 i. Alte îndatoriri esenţiale ale avocatului……………………...105 2.5.10. Activitatea profesională a avocatului……………………....105 A. Conţinutul activităţii profesionale………………………….....105 profesionale………………………….....105 a. Consultaţiile şi cererile cu caracter juridic……………....…106 juridic……………....…106 b. Asistarea şi reprezentarea clienţilor……………………...…107 clienţilor……………………...…107 c. Atestarea identităţii părţilor………………………………....107 părţilor………………………………....107 d. Activităţi de mediere………………………………………..108 mediere………………………………………..108 e.Activităţile e.Activităţile fiduciare………………………………………...109 fiduciare………………………………………...109 B. Relaţiile dintre avocat şi client………………………………..111 a. Principiile şi regulile de bază ale relaţiei dintre avocat şi client.....................................................................................................111 b.Contractul de asistenţă juridică…………………………...113 c.Efectele contractului de asistenţă juridică………………...115 C. Asistenţa judiciară…………………………………………....118 judiciară…………………………………………....118
104
D. Relaţiile dintre avocaţi…………………………… avocaţi………………………………………..119 …………..119 E. Răspunderea juridică a avocaţilor…………………………….121 a. Răspunderea penală a avocatului………………… avocatului…………………………121 ………121 b. Răspunderea civilă a avocatului…………………………..123 c. Răspunderea disciplinară a avocatului…………………… avocatului…………………….125 .125 2.5.11. Organele profesiei de avocat…………………………… avocat……………………………...127 ...127 A. Consideraţii generale………………………………………...127 generale………………………………………...127 B. Baroul………………………… Baroul………………………………………………………..128 ……………………………..128 a. Adunarea generală…………………………………….....129 generală…………………………………….....129 b. Consiliul baroului………………………………………..130 baroului………………………………………..130 c.Decanul…………………………………………………...133 C. Uniunea Naţională a Barourilor din România………………...134 a. Congresul avocaţilor……………………………………...134 avocaţilor……………………………………...134 b. Consiliul U.N.B.R………………………………………...137 U.N.B.R………………………………………...137 c. Comisia permanentă a U.N.B.R…………………………...140 U.N.B.R…………………………...140 d. Preşedintele U.N.B.R……………………………………...141 U.N.B.R……………………………………...141 CAPITOLUL III PROFESIA DE NOTAR PUBLIC..................................................143 3.1. Importanţa activităţii notariale……………………………….143 notariale……………………………….143 3.2. Principiile activităţii notariale………………………………..145 notariale………………………………..145 a. Legalitatea actelor notariale………………………………145 b. Egalitatea de tratament în faţa organelor notariale………..146 c. Păstrarea secretului profesional……………………………147 d. Realizarea unui serviciu de interes public…………………148 e. Desfăşurarea activităţii notariale numai la cererea persoanelor interesate……………………………………………………………..149 3.3. Structurile organizatorice organizatorice ale activităţii notariale…………...149 notariale…………...149 3.3.1. Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România………150 A. Obiectul şi principiile de funcţionare ale Uniunii……………150 B. Drepturile şi obligaţiile membrilor Uniunii…………………..153 Uniunii…………………..153 C. Structura organizatorică a Uniunii……………………… Uniunii…………………………...154 …...154 a. Congresul notarilor publici………………………………..155 publici………………………………..155 b. Consiliul Uniunii……………………………………….....156 Uniunii……………………………………….....156 c. Biroul executiv al Consiliului Uniunii………………….....161 d. Preşedintele P reşedintele Uniunii………………………………………163 Uniunii………………………………………163 D. Patrimoniul şi bugetul Uniunii…………………………….…165 3.3.2. Camera notarilor publici……………………………………165 A. Adunarea generală a notarilor publici………………………...166 publici………………………...166 B. Colegiul director al Camerei………………………………….169 C. Preşedintele Colegiului Director……………………………...172 Director……………………………...172 D. Patrimoniul şi bugetul Camerei Notarilor……………………173 E. Comisia de Cenzori…………………………………………..174 Cenzori…………………………………………..174 3.3.3. Biroul notarului public……………………………………...174 public……………………………………...174 A. Consideraţii generale………………………………………...174 generale………………………………………...174 B. Notarul public………………………… public………………………………………………...176 ……………………...176 C. Notarul public stagiar………………………………………...178 stagiar………………………………………...178 D. Încetarea calităţii de notar public………………………….....179 E. Suspendarea calităţii de notar public………………………....180 public………………………....180 3.4. Drepturile şi îndatoririle notarilor publici…………………….180 A. Drepturile notarului public…………………………………...180 B. Îndatoririle notarului public…………………………………. public………………………………….182 182 3.5. Răspunderea juridică a notarului public………………………182 3.5.1. Răspunderea civilă a notarilor publici………………………183 publici………………………183 3.5.2. Răspunderea disciplinară a notarilor publici………………..184 A. Reglementarea răspunderii disciplinare a notarilor publici…184 B.Procedura de soluţionare a abaterilor disciplinare……………187 3.6. Arhiva şi evidenţele activităţii…………………………………192 activităţii…………………………………192 3.7. Competenţa în materie notarială……………………………….197 notarială……………………………….197 3.7.1. Noţiunea de competenţă notarială……………………….......197 notarială……………………….......197 3.7.2. Formele competenţei notariale………………………………199 notariale………………………………199 A. Competenţa generală a birourilor notariale…………………..199 B. Competenţa teritorială excepţională a birourilor notariale…...201
105
C.Conflictele de competenţă în materie notarială……………....202 D. Competenţa notarială a organelor administraţiei publice............204 E. Competenţa notarială a misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare ale României...............................................................204 3.8. Procedura actelor notariale…………………………………….206 3.8.1. Reguli generale privind procedura notarială…………………207 A. Redactarea actelor notariale………………………………….207 B. Supralegalizarea semnăturii şi sigiliului……………………..210 C. Locul încheierii actului notarial……………………………..212 D. Încheierea notarială………………………………………….212 E. Identificarea părţilor………………………………………….213 F. Încheierea de respingere……………………………………..214 G. Îndreptarea erorilor materiale……………………………….215 H. Reconstituirea actelor notariale……………………………..216 I. Eliberarea unui duplicat al actului notarial orginal………….216 3.8.2. Procedura autentificării actelor notariale…………………...217 3.8.3. Procedura succesorală noatarială…………………………...219 A. Natura procedurii succesorale……………………………....219 B.Competenţa de soluţionare a cauzelor succesorale necontencioase…………………………………………………….....220 C. Deschiderea procedurii succesorale………………………..221 D. Inventarierea bunurilor succesorale………………………..222 E. Înregistrarea cauzei succesorale……………………………224 F. Suspendarea procedurii succesorale…………………………226 G. Încheierile de şedinţă şi încheierea finală……………………227 H. Certificatul de moştenitor…………………………………....229 3.8.4. Alte proceduri notariale……………………………………..232 A. Legalizarea semnăturilor şi a sigiliilor……………………...232 B. Darea de data certă înscrisurilor……………………………233 C. Certificarea de fapte…………………………………………233 D. Legalizarea copiilor după înscrisuri…………………………234 E. Efectuarea şi legalizarea traducerilor…………………………235 F. Primirea în depozit de înscrisuri şi documente……………….235 G. Eliberarea de duplicate ale înscrisurilor materiale…………...236 H. Reconstituirea actelor originale……………………………...236 I. Actele de protest al cambiilor şi cecurilor……………………...237 3.8.5. Controlul judecătoresc asupra actelor şi activităţilor notariale.................................................................................................237 A. Controlul judecătoresc asupra actelor şi activităţilor notariale….............................................................................................237 B. Controlul profesional administrativ…………………………..238 CAPITOLUL IV PROFESIA DE MEDIC…………………………………………...239 4.1. Reglementarea profesiei de medic…………………………....239 4.2. Principiile fundamentale privind exercitarea profesiei de medic....................................................................................................240. a. Principiul legalităţii………………………………………..240 b.Principiul independenţei şi libertăţiiprofesionale……….....241 c.Principiul nediscriminării…………………………………...243 d. Principiul respectării demnităţii umane…………………....244 e. Principiul păstrării secretului profesional……………….....245 f. Principiile eticii şi deontologiei profesionale……………....246 4.3. Exercitarea profesiei de medic………………………………...246 4.4. Nedemnitzatea şi incompatiobilităţile profesiei de medic….....249 4.5. Autorizarea exercitării profesiei de medic………………….....251 4.6. Exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României de către medici cetăţeni ai unui stat membru UE……………………………..254 A. Dreptul de stabilire în România……………………………..254 B. Prestarea liberă a serviciilor medicale……………………...257 4.7. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România...............................................................................................259 A. Consideraţii generale………………………………………..259 B. Atribuţiile Colegiului Medicilor…………………………..…259 C. Membrii Colegiului Medicilor……………………………….262
106
D. Drepturile şi obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din România……………………………………………………………...264 a. Drepturile membrilor Colegiului Medicilor………………264 b. Obligaţiile Colegiului Medicilor………………………….265 E.Organizarea şi funcţionarea Colegiului madicilor la nivel teritorial.......................................................................................................267 a. Adunarea generală..............................................................268 b. Consiliul colegiilor teritoriale.............................................269 c. Biroul consiliului................................................................270 d. Preşedintele colegiului teritorial........................................270 F.Organizarea Colegiului Medicilor la nivel naţional......................270 a. Adunarea generală..............................................................271 b. Consiliul naţional................................................................272 c. Biroul executiv...................................................................275 d. Preşedintele Colegiului Medicilor......................................276 G.Răspunderea disciplinară..............................................................278 a. Sesizarea Comisiei de disciplină........................................278 b. Organizarea şi funcţionarea Comisiei de disciplină...........279 c. Sancţiunile disciplinare.......................................................281 d. Metodologia de aplicare a sancţiunilor disciplinare...........282 CAPITOLUL V PROFESIA DE FARMACIST.........................................................285 5.1. Reglementarea profesiei de farmacist........................................285 5.2. Principiile fundamentale privind exercitarea profesiei de farmacist......................................................................................................286 a. Principiul legalităţii...........................................................286 b. Principiul independenţei şi liberei practici a profesiei de farmacist............................................................................287 c. Principiul umanismului......................................................288 d. Principiul păstrării secretului profesional..........................289 e. Principiul respectării normelor eticii şi deontologiei farmaceutice.......................................................................289 5.3. Exercitarea profesiei de farmacist..............................................290 A.Consideraţii generale...............................................................290 B.Interdicţiile şi incompatibilităţile profesiei de farmacist.........292 a. Interdicţiile privind exercitarea profesiei de farmacist.....292 b. Incompatibilităţile privind exercitarea profesiei de farmacist............................................................................293 C.Autorizarea de liberă practică a profesiei de farmacist.............294 5.4. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România......................................................................................................295 A.Consideraţii generale................................................................295 B.Atribuţiile Colegiului Farmaciştilor.........................................296 C.Drepturile şi obligaţiile membrilor Colegiului Farmaciştilor...297 a. Drepturile membrilor Colegiului....................................298 b. Obligaţiile membrilor Colegiului....................................298 D.Organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor la nivel judeţean şi naţional......................................................................................299 a. Organele de conducere la nivel judeţean.........................300 b. Organele de conducere la nivel naţional..........................303 E.Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Farmaciştilor................................................................................................305 5.5. Concluzii privind exercitarea profesiei de farmacist.................307 CAPITOLUL VI PROFESIA DE ARHITECT.............................................................309 6.1. Consideraţii generale.................................................................309 6.2. Exercitarea profesiei de arhitect.................................................311 A.Dobândirea şi exercitarea dreptului de semnătură..................311 B.Modalităţile de exercitare a profesiei de arhitect.....................313 6.3. Drepturile şi obligaţiile arhitecţilor cu drept de semnătură.......315 6.4. Suspendarea şi încetarea dreptului de semnătură......................316 6.5. Ordinul Arhitecţilor din România.............................................318 A.Organizarea şi funcţionarea Ordinului Arhitecţilor..................................................................................................318
107
