PSIHOLOGIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT
Avem nevoie de reguli/norme de conduită?
-
Normele sunt menite să asigure regularitatea vieţii sociale. Prevederile normative pot lua forma: interdicţiilor, recomandărilor, modurilor de a face un lucru sau de a realiza o activitate (normele tehnice sau modelele de conduită în diferite situaţii).
Nimeni nu e complet liber. Noi interiorizăm de timpuriu regulile de conduită, astfel încât ele devin a doua noastră natură, iar atunci când acţionăm potrivit lor putem să nu fim conştienţi de acest lucru. Normele şi valorile asigură un grad ridicat de certitudine cu privire la ceea ce trebuie să aşteptăm din partea celorlalţi. Funcţionalitatea normelor şi comportamentul conformist asigură sentimentul securităţii personale/colective şi predictibilitatea acţiunii sociale.
Varietatea comportamentului deviant este extrem de mare
Unele acte deviante sunt supuse reprobării sociale, în timp ce altele sunt sancţionate penal. De aceea, actele deviante – extrem de variate – nu se bucură de aceeaşi atenţie din partea cercetătorilor domeniului.
Există persoane care se conformează normelor întotdeauna sau suntem, într-o măsură mai mare sau mai mică toţi devianţi?
Majoritatea oamenilor dispun, cel mai adesea, de mijloacele psihologice (cognitiv-afective) şi de condiţiile sociale necesare unei bune adaptări la mediul socio-cultural. Conformarea se datorează şi structurilor controlului social. Ce se întâmplă însă cu oamenii care nu se conformează?
I. UNITATEA ŞI DIVERSITATEA COMPORTAMENTULUI DEVIANT
1.1. ADAPTARE versus INADAPTARE
ADAPTAREA constă în ansamblul reacţiilor prin care un individ îşi ajustează structura sau comportamentul pentru a putea răspunde armonios condiţiilor de mediu şi noilor experienţe.
Adaptarea = asimilare+acomodare
INADAPTAREA înseamnă imposibilitatea unei persoane de a-şi satisface propriile nevoi şi pe cele ale anturajului, de a-şi însuşi şi juca un rol normal în societate.
În cazul inadaptării, competenţa interpersonală şi eficienţa în activitate scad simţitor.
Adaptarea/inadaptarea se realizează la nivel:
Biologic, Psihologic, Social.
prezintă următoarele forme:
Familială Şcolară Profesională
Caracteristicile persoanei bine adaptate (Derlega şi Janda, 1978)
Capacitatea de a percepe acurat realitatea;
Capacitatea de a valorifica experienţele anterioare şi a planifica viitorul;
Capacitatea de a se implica activ profesional si de a avea satisfacţii în muncă;
Capacitatea de a întreţine relaţii sociale satisfăcătoare şi de a atinge intimitatea relaţională;
Capacitatea de a simţi şi exprima o gamă largă de emoţii/sentimente;
Capacitatea de a se percepe pe sine şi pe ceilalţi într-o manieră pozitivă.
“Sindrom general de adaptare” (H. Selye, 1984)
reacţia de alarmă,
stadiul de rezistenţă,
stadiul de epuizare.
Stadiile procesului adaptării/ inadaptării la J. Starobinski
Mecanismele de apărare ale eului (microacţiuni desfăşurate la nivel intrapsihic, spontan şi inconştient)
Refularea Negarea Raţionalizarea Regresia Proiecţia Introiecţia Autoagresarea sau deturnarea spre sine Formarea reacţională Sublimarea
Devierile de comportament:
Reprezintă dezechilibrul psihic sau echilibrul parţial care implică modificări, cu precădere, în sfera emoţional-volitivă ale personalităţii, ca urmare a unor structuri morbide de natură sociogenă şi/sau a unor tulburări morfo-funcţionale ale organismului, în mod deosebit, a creierului.
Cauzalitate endogenă şi exogenă.
În cazul proceselor exogene: Stimul > Reacţii de inadaptare > Devieri de comportament.
În cazul proceselor organice sau endogene:
Tulburări organice > Devieri de comportament > Efecte de inadaptare
1.2. DEVIANŢA: PLURALITATEA PERSPECTIVELOR ŞI CRITERIILOR DE DEFINIRE
Definiţii: În sens restrâns, devianţa constă în multitudinea comportamentelor ale căror caracteristici apar mai mult sau puţin ofensatoare, reprobabile, condamnabile şi care generează sau ar genera dacă ar fi descoperite dezaprobare, ostilitate şi diferite sancţiuni faţă de autorii acestora.
În sens larg, devianţa poate fi definită prin anumite comportamente, moduri de a gândi şi identităţi ale căror caracteristici apar reprobabile şi care atunci când sunt descoperite generează respingere, dezaprobare sau diferite sancţiuni sociale şi/sau penale.
-
-
analiza la nivel macro- şi cea la nivel microsocial; conceptul de “devianţă” a fost propus de către Thorsten Sellin (1938); Perspective: Paradigme: Sociologică, - Pozitivistă, Juridică, - Constructivistă. Psihopatologic şi medico-legal, Psihosocială, Psihologică.
1. Criteriul statistic
devianţa este abaterea semnificativă de la media comportamentelor celorlalţi (Jaques Adolphe Quételet : “Omul normal este omul mediu”).
Avantajul utilizării unui criteriu obiectiv (care poate fi stabilit empiric: medie, mediana, modul) Limite: iau ca etalon al normalităţii comportamentul majorităţii. implică, din punct de vedere metodologic, utilizarea unor scale drept efect logic al utilizării criteriului statistic a apărut conceptul de „devianţă pozitivă”, nu pot fi aplicate decât la cazurile observabile, nu şi la bolnavii psihic.
2. Criteriul normativ Devianţa este o conduită ce dezamăgeşte o aşteptare, ce încalcă/neagă o normă sau o valoare socială. Normele reprezintă prescripţii ale acţiunii sau repere ideale ale comportamentului. Funcţiile normelor sociale: - asigură relativa predictibilitate a acţiunii umane şi sociale; - orientează sociabilitatea umană în sens dezirabil; - conferă un caracter raţional; - asigură legitimitatea, eficienţa şi corectitudinea C.
Un act deviant este înainte de toate un act blamat.
Avantaje: existenţa obiectivă a normelor, baza lor consensuală şi faptul caracterul lor democratic.
Limite: norma nu se identifică cu conduita; majoritatea aşteptărilor, normelor şi valorilor nu formează blocuri omogene uşor de recunoscut; normele pot varia de un grup la altul, de la o zonă culturală la alta.
3. Criteriul magnitudinii şi gravităţii actului deviant
devianţa este o conduită pe care membrii unei societăţi o consideră atât de rea şi de periculoasă încât elaborează sancţiuni speciale (juridice) împotriva ei;
cele mai grave infracţiuni (Dan Banciu şi S.M. Rădulescu, 1994), în opinia publicului românesc sunt (în ordinea lor descrescătoare): violurile, omuciderile, corupţia (sau crima organizată), furturile, alcoolismul, traficul cu arme, afacerile ilicite, delincvenţa juvenilă, traficul şi consumul de droguri, homosexualitatea şi prostituţia.
Avantaje: identice cu cele de la criteriul normativ. Limite: în viaţa socială nu există un singur comportament conform cu norma sau contrar normei, ci o mare varietate a acestuia. ambiguitatea conceptelor de magnitudine sau periculozitate. Pentru simţul comun, periculozitatea este o anomalie a moralităţii, în timp ce pentru criminologie ea reprezintă un criteriu clar de stabilire a răspunderii penale. De asemenea, expertizele psihiatrice, utilizate în criminologie, transferă noţiunea de periculozitate la nivelul personalităţii infractorilor, sugerând teza aşa-numitei “personalităţi periculoase”.
4. Criteriul reacţiei sociale Devianţa nu este o proprietate inerentă unor comportamente, ci o calitate atribuită de anturaj în funcţie de convenienţele sociale. Etapele definirii: a) interpretează un comportament ca fiind deviant, b) definesc persoanele care se comportă diferit ca deviante şi c) le aplică un tratament aparte.
Avantaje: devianţa nu depinde doar de comportamentul indivizilor. Limite: fiecare grup particular are propriile sale definiţii asupra normalităţii sau devianţei, iar această relativitate este o sursă de ambiguitate; nu explică devianţa secretă; criteriile obiective în definirea devianţei sunt înlocuite cu unul subiectiv; sunt omise cauzele iniţiale ale genezei devianţei, accentul fiind pus doar pe consecinţele acesteia (definiţia, sancţiunea, reacţia publicului).
5. Criteriul medical
devianţii sunt indivizii incapabili să respecte normele sociale, datorită deficienţelor lor fizice sau psihice (deficienţii, psihoticii, psihopaţii etc.). bolnavul se abate prin conduita sa de la cerinţele normalităţii incluse în noţiunea de sănătate fizică/psihică, valorizată într-o anumită societate (dar poate comite şi abateri de la normele juridice). boala este singura formă de “devianţă legitimă” (T. Parsons).
Avantaje: boala ca abatere normativă involuntară Limite: devianţa este confundată cu patologicul sau anormalitatea; persoana patologică este prezentată prea des ca ne-fiind liberă să-şi aleagă preferinţa sau conduita; nu ţine seama, suficient de mult, de faptul că societatea este aceea care stabileşte liniile de demarcaţie ale devianţei, psihiatrii având doar sarcina stabilirii cauzalităţii clinice.
1.3. DEVIAŢA COMPORTAMENTALĂ: CONCEPT ŞI FENOMEN Caracteristicile conceptului de devianţă sunt: - ambiguitatea, complexitatea şi extensia: abcd Absenţa controlului Prezenţa c.v. voluntar a. Bolnavii mintal şi deficienţii fizic. b. Indivizii cu tulburări de comportament (de ex., alcoolicii, toxicomanii, persoanele cu nevroze, psihopatii sau tulburări de caracter). c. Transgresorii (devianţii care încalcă în mod conştient, voluntar o normă a cărei valabilitate o acceptă: majoritatea delincvenţilor violează norme a căror legitimitate o recunosc şi admit). d. Devianţii subculturali (nonconformiştii la R. Merton, minorităţile active la S. Moscovici).
Fenomenul devianţei are unele caracteristici de bază precum: Universalitate (omorul voluntar, incest, viol, furt), Variabilitate (diferă de la o epocă sau societate la alta) Relativitate: 1. Pentru a fi etichetat ca deviant şi sancţionat, un act trebuie mai întâi să devină vizibil celorlalţi. 2. Un comportament poate să apară într-un context normativ ca deviant, iar în altul nu. 3. Un act poate să apară într-o anumită situaţie ca deviant, iar în alta nu (în cadrul aceluiaşi context normativ). 4. Un act va fi socotit sau nu deviant în funcţie de status-rolul autorului său. 5. Un act apare va fi socotit ca deviant sau nu în funcţie de modificările atitudinii majorităţii populaţiei. 6. Un act apare ca deviant atunci când cei înzestraţi cu puterea de a defini devianţa (în primul rând oamenii politicii şi diversele categorii de specialişti) au un interes să facă acest lucru.
1. 4. “DEVIANŢA” ŞI CONCEPTELE APROPIATE EI 1. Devianţă - problemă socială.
problema socială este definită ca o stare colectivă indezirabilă, circumscrisă unui spaţiu particular definit, care apare într-o anumită perioadă a dezvoltării. Exemple: sărăcia (românii cu salariu mediu aflându-se sub pragul minim al sărăciei cu cca. 0.50 de cenţi, în august 2002), şomajul (cu precădere în unele judeţe), corupţia, infracţionalitatea, scăderea autorităţii statului etc. Problema socială Devianţa socială Delicvenţa
2. Devianţă – anormalitate
Psihiatria tradiţională identifică adeseori devianţa cu anormalitate. Ea localizează de cele mai multe ori fenomenul de devianţă la nivelul unei adaptări deficitare a individului deviant la exigenţele vieţii familiale, profesionale şi sociale. Psihiatria actuală consideră că boala psihică apare din convergenţa factorilor interni şi externi care afectează echilibrul psihic. În timp ce anormalitatea reprezintă un fapt particular, ce caracterizează evoluţia structurii personalităţii şi a comportamentului în contextul situaţiilor stresante, fenomenul devianţei reprezintă, un fapt social care-şi are originea în modul de funcţionare al societăţii.
V.T. Dragomirescu (1976) aprecia că, putem deosebi următoarele aspecte etiopatogenice ale comportamentului deviant antisocial:
comportamentul motivat patologic, pentru care se impun măsuri permanente de ordin curativ; comportamentul potenţat (sensibilizat) patologic, pentru care se impun măsuri speciale, diferenţiate; comportamentul declanşat patologic, pentru care sunt indicate în primul rând măsurile cu caracter preventiv; comportamentul exacerbat al unui fond patologic în stare de latenţă şi pentru care, pe lângă măsurile preventive, se impun uneori măsuri curative diferenţiate.
3. Devianţă - anomie Dacă devianţa însemnă abaterea de la norme, anomia presupune absenţa acţiunii regulatorii a normei. Durkheim: Anomia este starea de dezordine normativă care împiedică indivizii să-şi dezvolte comportamentul în funcţie de repere clare şi precise. Ea reprezintă o patologie de tranziţie şi nu o stare funciară. Robert Merton (1968): Anomia este starea patologică a societăţilor moderne. Anomia rezultă din ruptura dintre scopurile culturale şi mijloacele instituţionale sau legale de a le transpune în realitate. Anomia este direct implicată în procesul producerii devianţei comportamentale, iar anomia socială generează şi întreţine anomia psihologică. Alienarea (M. Seeman ) cuprinde următoarele 5 dimensiuni: - lipsa de putere sau credinţa că nu poţi controla rezultatele acţiunilor tale; - lipsa de sens sau starea de confuzie în legătură cu modul de orientare a vieţii; - izolarea socială sau lipsa de adeziune le credinţele şi idealurile grupului de apartenenţă; - înstrăinarea de sine sau incapacitatea de a controla propriul destin; - anomia sau confuzia valorilor, lipsa normelor şi principiilor sau credinţa că obiectivele dezirabile pot fi atinse numai prin acte nelegitime, imorale.
4. Devianţă – marginalitate
Termenul a fost pentru prima dată utilizat, sub forma “individului marginal”, de R. Park în 1928, fiind ulterior dezvoltat de E. Stonequist, în 1937. Marginalitatea se referă la o poziţie socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor cu acces drastic limitat la resursele economice, politice, educaţionale, şi comunicaţionale ale societăţii. Sursa marginalizării se află în modul de organizare al unei societăţi. Psihologic, marginalizarea corespunde unui conflict intrapsihic, rezultat din frustrarea resimţită ca urmare a contradicţiei existente între procesul socializării primare şi cel al resocializării, între zestrea culturală deja asimilată şi cea care caracterizează sistemul cultural normativ în care persoana doreşte să se integreze. Marginalizarea are ca efect izolarea socială, alienarea, inadaptarea, neintegrarea socială, dezorganizarea familie etc. Grupurile marginale (compuse din noii veniţi într-un grup social sau organizaţie) includ: imigranţi, persoane inadaptate, săraci, şomeri, minorităţi etnice puternic discriminate, deficienţi, bolnavi psihic, delincvenţi.
1.5. FUNCŢIILE DEVIANŢEI 1.
T. Parsons (1951):
În raport cu procesul socializării, devianţa îndeplineşte funcţii pozitive. Reacţiile devianţilor pot fi: contestarea din interior a statutului marginal şi a motivelor marginalizării: induce schimbarea socială indiferenţa: asigură întărirea coeziunii grupului În cadrul interacţiunilor sociale, devianţa perturbă procesul comunicării, favorizând evoluţia spre disoluţia relaţiilor sociale. În acest sens, devianţa devine generatoare de stări şi fenomene patologice.
2. E. Durkheim identifica patru funcţii importante ale actelor deviante, toate pozitive prin finalitatea lor:
marchează graniţele comportamentului permisiv; întăreşte forţa morală a comportamentului considerat acceptabil de societate; măreşte solidaritatea socială; generează schimbarea socială.
3. Robert Merton: deviaţa ca produs al conflictului dintre scopuri culturale şi mijloace instituţionale. Moduri de adaptare
1. 2. 3. 4. 5.
Scopuri
Conformitate Inovaţie Ritualism Evaziune (sau Retragerea) Răzvrătire (sau Rebeliune)
+ + +
Mijloace
+ + +
Funcţiile devianţei: schimbarea societăţii: cei definiţi ca devianţi pot deveni la un moment dat eroii viitorului. funcţie cathartică, deoarece devianţa asigură eliberarea de tensiune, chiar dacă numai temporar.
4. Albert Cohen (1966): sinteza funcţiilor devianţei. - patru funcţii pozitive (asemănătoare celor enunţate de Durkheim): definirea şi clarificarea riguroasă a normelor, în scopul înlăturării ambiguităţii acestora; creşterea solidarităţii emoţionale a grupului; producerea unor schimbări necesare în sistemul social; considerarea conformităţii ca fiind mai dezirabilă decât devianţa. - trei funcţii negative: eliminarea motivaţiilor de conformare a membrilor societăţii; subminarea încrederii necesare în autoritatea normelor societăţii; reducerea interdependenţei necesare pentru funcţionarea normală a sistemului social şi dezvoltarea unor conflicte între rolurile sociale.
2. CATEGORIILE DEVIANŢEI ŞI REACŢIILE FAŢĂ DE TRANSGRESORI 2.1. CLASIFICAREA TIPURILOR DE DEVIANŢĂ 1. În funcţie de natura efectelor sociale ale devianţei (J. Fichter): devianţa pozitivă, negativă şi neutră. 2. În funcţie de magnitudinea şi gravitatea actelor deviante (J.A. Perez, 1996): devianţa gravă şi devianţa lejeră, mai puţin gravă. 3. În funcţie de etichetarea sau nu actelor deviante (Edwin Lemert, 1951): devianţa primară (faptul de a încălca o normă), devianţa secundară (sau recunoaşterea oficială a acestei încălcări de către o instanţă desemnată în acest scop).
4. În funcţie de “transparenţa” conduitei deviante: devianţa deschisă devianţa ascunsă sau secretă. 5. În funcţie de domeniul de manifestare al devianţei: devianţa penală, sexuală, politică, religioasă, familială autodistructivă, morală. 6. În funcţie de numărul celor implicaţi în realizarea actului deviant: devianţa individuală, devianţa de grup, devianţa organizaţională. 7. În funcţie de sănătatea psihică a deviantului: devianţa “normală”, cea “patologică”.
3. TEORII EXPLICATIVE 3.1. NIVELE DE INTERPRETARE ALE COMPORTAMENTULUI DEVIANT
Primul nivel: teoriile cauzale. De ce anumiţi indivizi sunt mai înclinaţi decât alţii să violeze normele sociale? Al doilea: teoriile cauzale comprehensive ale devianţei. De ce unii indivizi se centrează pe a fura, iar alţi pe a ucide sau pe suicid? La al treilea nivel: teoriile non-cauzale ale devianţei. Cum se desfăşoară acţiunea criminală?
III.2. Teoriile cauzale 1. Precursorii
Beccaria (1764): corp de legi scrise şi pedeapsa proporţională cu delictul Pinel (1801): teoria psihopatiei Gall (1810-1819): a intuit ideea localizării cerebrale Quételet (1835): autorul noţiunii de “om mediu”; delincvenţa = cost fix pe care societatea trebuie să-l plătească pentru imperfecţiunile ei; legea termică Lombroso (1876): comportamentul criminal e determinat ereditar; identificarea prin stigmate fizice, fiziologice şi psihologice Garofalo (1885): criminalul şi anormalitatea morală (lipsa milei, cinstei, altruismului)
2. Teoriile biologice Teoria etologică (Lorenz, 1952) : - indivizii agresivi îşi sporesc şansele de a supravieţui - agresivitatea are o bază biologic-instinctivă; Sociobiologia: valenţele adaptative ale a. Teoria aberaţiilor cromozomiale: xxy: sindromul Klinefelter (5-10 ori mai frecvent la criminali, transgresiuni polimorfe, cu prep. devianţei sexuale) xxx: sindromul triplu X (inteligenţă redusă) xyy: sindromul dublu Y (inteligenţă medie sau la limită, labilitate psihică şi comportament agresiv, e mai frecvent şi a fost descoperit în mediul penitenciar)
-
-
-
Modelul neurobiologic: structurile anatomice şi neurochimice ale a. Formaţiuni nervoase: disfuncţiile lobului temporal, diecefalului, a centrilor amigdalei, lobului frontal şi ale sistemului limbic (deteriorare procesării informaţiilor cu un puternic ecou afectiv) etc. Agresivitatea: stereotipă (tulb. hipotalamus) afectivă (tulb. lob temporal) impulsivă (tulb. lob frontal) Particularităţile sistemului nervos: funcţionarea neurotransmităţilor (S , D ), raportul excitaţieinhibiţie etc. Rolul glandelor endocrine, al testosteronului.
3. Teoriile biopsihologice Teoria excitaţiei (Eysenck, 1967), 2 circuite nervoase: - bucla cortico-reticulată (cortex, talamus, sist. reticular ascendent): rol în creşterea excitaţiei corticale + procesare informaţiilor = baza I/E; la introvertiţi excitaţia e mai rapidă şi intensă; E au un nivel cronic relativ scăzut de excitaţie, iar I Au un nivel cronic ridicat al excitaţiei - bucla viscero-corticală (cortex şi sist. limbic): controlează reactivitatea emoţională, în situaţii de stres): sistem excitabil la nevrotici şi mai puţin la cele mai stabile nervos - Concluzii: 1. Condiţionare mai grea la E, 2. E caută stimularea şi 3. SN au un autocontrol bun, N sunt mai agresivi, au reacţii impulsive, excesive.
Teoria sensibilităţii la întărire (J.A. Gray, 1981, 1991) utilizează 2 axe: - impulsivitatea: extaversiune ridicată şi un anumit gard de nevrozism - anxietatea: nivel ridicat de nevrozism şi un anumit gard de extaversiune - Sistemul inhibiţiei comportamentale: uşor de activat la anxioşi, mai introverţi, care reacţionează mai rapid la stimulii periculoşi (răspund bine la pedeapsă) - Sistemul activării comportamentale: mai uşor de activat la impulsivi (furia domină panica), sensibili la recompense (răspund bine la recompense).
-
-
-
Teoria lui Zuckerman (1991): nu există un izomorfism între trăsăturile de personalitate şi sistemele cerebrale. o super-trăsătură de personalitate: căutarea nesocializată a emoţiilor: dezinhibiliţie în situaţii criminale (cu RÎ şi PÎ) creşte excitaţia corticală la stimulii tot mai intenşi Dopamina ridicată şi serotonina scăzută în situaţii de stimulare intensă; nivel ridicat de testosteron
Teoriile constituţionale: > tipuri constituţionale Tipul constituţional= tip somatic + tip psihologic
Teoria constituţională a lui Kretschmer
Tip somatic Tip psihologic Tend. spre boală/devianţă
picnic astenic atletic
ciclotim b. maniaco-depr./c. tardivă schizotim schizofrenie /patrimonială tip “vâscos” epilepsie /cu agresivitate Î
Teoria constituţională a lui Sheldom
Tip psihologic
Tip somatic
endomorf ectomorf mezomorf
visceroton cerebroton somatoton (60,1% - delincvenţi (30, 7%))
4. Teoriile psihanalitice Freud – agresivitatea se impune individului Teoria instanţelor psihice: infractorul are un supraeu slab şi o insuficientă coerenţă a eului & slaba capacitate de sublimare sau absenţa ei Teoria pulsiunii: impuls, puseu, presiune; pulsiunea vieţii şi a morţii Aichorn: delincvenţii au o predispoziţie spre antisocialitate (delincvenţa latentă) şi urmăresc compulsiv recompensele. Abrahamsen: d. manifestă pulsiuni distructive (datorită abuzului în familie)
Alexander şi Staub: teoria criminalului nevrotic oamenii sunt ne-adaptaţi de la naştere primul act rebel: violarea normelor curăţeniei diferenţele mai vizibile de la 4-6 ani criminalitatea este atribuită nevroticilor Friedlander: presiunile prea mari asupra sinelui sunt generatoare de devianţă 3 etape ale adaptării sociale: formarea relaţiilor părinţi-copii, formarea supraeului, formarea relaţiilor de grup familiale
5. Teoriile criminologice E. de Greffe: teoria instinctelor (structura afectivă); instinctele de apărare şi de simpatie: în conflict şi echilibru precar tulburările de caracter şi limitele inteligenţei J. Pinel: teoria personalităţii criminale pragul delincvenţial nucleul personalităţii criminale: egocentrism, agresivitate, indiferenţă afectivă, labilitate Teoria ocaziilor criminale (privare relativă) Teoria constrângerii (săracii din mediul urban)
6. Teoria influenţelor familiale Familia are cea mai mare influenţă asupra dezvoltării copiilor Carenţele proceselor/structurii familiale D. Baumrind: importanţa stilului parental unitar Control ferm şi afecţiune ridicată: resp. ridicată Inconstanţa controlului/afecţiunii: resp. Scăzută Patterson: practicile coercitive parentale timpurii duritatea, “inflaţia pedepselor” dezacordul parental (violenţa în familie) nervozitate părinţilor (mamei)
-
Familiile cu management slab al practicilor educative: copii delincvenţi, puţin sensibili şi faţă de pedepse şi de recompense Alte carenţe ale sistemului parental: divergenţa metodelor educative atitudinea hiperprotectoare (intrusivă) indiferenţa parentală părinţii demisionari atitudinea excesiv de autoritară Efectele divorţului: tulburări de c. (la băieţi) Familiile criminogene
