PSIHOLOGIA PERSONALITĂTII SINTEZA cartii „ PSIHOLOGIA PERSONALITATII SI LEGENDA PERSONALA”Autor:ION RADU- TOMSA, Editura Argument (seria Psyche), Bucuresti,2008 1.CONCEPTUL DE PERSONALITATE- CARACTERIZARE GENERALA În psihologie se distinge între individ, persoană şi personalitate. Termenul individ se aplică tuturor organismelor vii şi desemnează „acea totalitate a elementelor şi însuşirilor fizice, biochimice, biologice şi psihofiziologice-înnăscute sau dobândite-care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediu”(M. Golu, A. Dicu, 1972, p.239). Fiind o fiinţă vie, o entitate biologică şi o unitate structuralfuncţională indivizibilă, omul este, primordial, un individ. Derivat din acest termen este cel de individualitate, ce desemnează individul luat în ansamblul proprietăţilor sale distinctive şi originale. Acest aspect impune, din punct de vedere metodologic, ca fiecare individ să fie acceptat ca unicitate, practic irepetabilă, ca mod de a fi al „ generalului în şi prin particular” (n.n.I.RT). Persoana (lat. persona- mască, aparenţă), se referă explicit la fiinţa umană, la modul său de a fi o reuniune de trăsături psihomorale interne şi psihofizice externe; „ persona est substantia individua rationalis naturae” / persoana este o substanţă individuală de natura raţională-(Boethius, sec. VI). Similar cu individualitatea, personalitatea este conceptul care cuprinde întregul sistem al atributelor, structurilor şi valorilor de care dispune o persoană; este un sistem generic supraordonat al componentelor bioconstituţionale, psihice şi socio-culturale ale omului ( persoana şi personalitatea sunt determinaţii atribuite exclusiv omului). Altfel spus, conceptul de personalitate desemnează subiectul uman considerat ca unitate bio- psiho-socială, ca purtător al funcţiilor epistemice ( homo sapiens), comunicării ( homo comunicans), pragmatice (homo faber) şi axiologice ( homo valens). In accepţia sistemică, personalitatea este un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali, ce se exprimă constant în conduită şi sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect. Personalitatea este obiectul mai multor ştiinţe, fiecare dintre ele abordâd-o sub alt unghi specific. Antropologia (ramură a filosofiei)
se ocupă de sensul şi semnificaţia vieţii, de esenţa umană, de specificitatea omului în raport cu alte modalităţi de fiinţare. Din antichitate până în prezent, esenţa umană a fost identificată cu capacitatea omului de a fi: purtătorul raţionalităţii, de a dispune de liber- arbitru, de a-şi produce mijloacele de trai prin folosirea uneltelor, de a fi fiinţă socială, de a fi capabil de utilizarea simbolurilor şi limbajului, de a participa la istorie, de a produce valori şi cultură şi de a se orienta după valori etc. Practic, fiecare şcoală sau curent filosofic are un mod propriu de a înţelege şi explica omul, aspect din care derivă şi un anumit punct de vedere psihologic de a defini şi accepta omul ca personalitate. Câteva definiţii psihologice ale personalităţii se impun: G.W. Allport : personalitatea este o unitate a sistemelor dinamice prin care se efectuează o adaptare originală; R. Cattel explică temenul ca fiind : un sistem al deprinderilor proprii subiectului, care permit o previziune asupra comportamentelor acestuia; W. Stern ( fondatorul personologiei) apreciază că personalitatea este un tot funcţional, structurat, orientat finalist, articulat într-un sistem ierarhic de persoane; Pentru H. S. Sullivan, este un model de durată relativă a situaţiilor periodice interpersonale, ce caracterizează viaţa umană. Şcoala antropologică culturală de la Chicago afirmă corespondenţa dintre organizarea comportamentală a personalităţii şi structura comportamentelor sociale, iar A. Kardiner operează o distincţie între personalitatea de bază ce rezultă dintr-o comunitate de cultură şi personalitatea de statut, suprapusă primeia şi rezultând din pozitia individului în sistemul social. In acelaşi curent de idei, G.H. Mead, apoi T. Parsons definesc personalitatea ca un set de roluri şi valori interiorizate. C.L. Rogers consideră că sistemul de personalitate se închide în sine organizându-se şi se deschide spre lume, obiectivându-se în valori. După K. Lewin, persoana şi mediul sunt interdependente, unul construindu- se în funcţie de celălalt sau de ansamblul celorlalte etc. Aceste puncte de vedere exprimate de diverşi autori evidenţiază printre altele şi faptul că în domeniul sistemului psihologiei se diferenţiază cel puţin două accente: unul care afirmă perspectiva psihologiei sociale şi se orientează pe omul „ în situaţie”, în relaţie cu „ ceilalţi oameni” şi un altul care impune perspectiva psihologiei individuale. Psihologia generală are în vedere acest ultim aspect, personalitatea ca structură supraordonată şi integrativă a funcţiilor, proceselor şi faptelor psihice ale subiectului / individului uman, dată de maniera lui de a fi şi de a coexista cu alţi oameni.
Inţelegând personalitatea ca proces şi produs, ce integrează biologicul şi ereditatea, psihologicul şi viaţa concretă, socialul şi valorile, încercăm să afirmăm toate aceste dimensiuni, fără a absolutiza pe una în defavoarea celeilate. În studiul psihologic al personalităţii se detaşează (în mare) două modalităţi de abordare: cea factorială preocupată de identificarea şi stabilirea corelaţiilor dintre trăsături şi cea structurală, preocupată de surprinderea organizării globale a personalităţii, de identificare a profilelor. Trasăturile de personalitate desemnează elementele de stabilitate şi consistenţă ale acesteia, care nu se obsevă direct, ci se deduc. G. Allport le denumeşte „ fapte biofizice, dispoziţii psihofiziologice actuale, în strânsă dependenţă de sistemele neurale de tensiune”. Nici o trasătură nu se manifestă singură, ci este o „ dispoziţie organizată şi focalizată”, o „reacţie generalizată” ce le presupune pe toate celelalte, o potenţialitate actualizată cicumstanţial, o constantă dinamică. Se distinge între:t. direcţionale ( motivaţionale, sau de atitudine) şi t. stilistice ( instrumentale, aptitudinale), iar R.B.Cattell (1943) a diferenţiat între t. de adâncime, nenominalizate şi t. de suprafaţă, care sunt secundare, variabile şi sistematizare. In ceea ce priveşte numărul, inventarul trăsăturilor este foarte mare ( 17 000 după G. Allport şi Adbert; 4 000 după L. Klages, de 1 100 după Baumgarten etc.). În analiza factorială a personalităţii, se consideră că trasătura intră ca un factor (H. Eysenck), iar G. Allport le consideră ca avand o dispoziţie ierarhică ( la fiecare subiect alta) şi le delimitează: t. cardinale sau teleonomice nu mai mult de 1- 2 t. [persistente, dominante şi reprezentative pentru subiectul în cauză]; t. centrale sau principale ( 20-30 ) ce definesc profilul persoanei;t. secundare, mai puţin conturate, în număr de câreva mii. O viziune realistă asupra omului poate considera că toate t. constatate la umanitate sunt prezente ( intr-un anume grad, uneori latent şi cu infime şanse de actualizare) la fiecare om (P.P. Neveanu). Trăsăturile de personalitate se disting prin sintetism, constanţă şi relativă stabilitate- respectiv- se confirmă în variate împrejurări- şi prin generalitate, ajungând să fie definitorii pentru subiectul în cauză. Metodologic, în abordarea sistemului personalităţii trebuie să se ţină seama de principiul integrarii şi ierarhiei, conform căruia t. generale le integrează pe cele particulare, iar t. cardinale sau „stăpâne”, dominante şi caracteristice pentru un subiect le exprimă pe cele centrale, dar şi pe cele latente, discrete, de fond etc., cât şi de principiul relativismului dominantelor, după care ierarhia trăsăturilor variază de la un individ la altul, ceea ce este la unul dominant la altul putând fi subordonat şi nesemnificativ.
Studiul psihologic al personalitaţii nu cuprinde întreg sistem psihic uman ci numai programele acestuia, structurile profunde şi organizarea de ansamblu. Prin aspectele de relativă stabilitate ale elementelor sistemului de personalitate, se pot face previziuni asupra reacţiilor şi conduitei subiectului într-o situaţie dată sau într-o sarcină pe care urmează să o abordeze. Tipologiile personalităţii, ca modalităţi de clasificare în tipuri şi criterii după care se efectuează, include: o Tipologii morfo- fizio-psihologice; o Tipologii psihofiziologice; o Tiplogii psihologice; o Tipologii psihosociologice; o Tipuri de lider; o Tipologii clinice. În concluzie, psihologia contemporană include o mare varietate de sisteme de modelare a personalităţii, cea mai cunoscută şi acceptată ca fiind „clasică”este cea realizată în termeni de temperament, aptitudini şi caracter, la care se adaugă referirile la Eu ca factor integrator al sistemului de personalitate.
CONCLUZII LA TEORIA PERSONALITĂŢII 1. Personalitatea este un sistem bio- psiho- socio- cultural: • fiecare om dispune de un program ereditar;moşteneşte şi o potenţială structură psihică ; • la om, este specifică dimensiunea socio- culturală, dată de influenţa socialului asupra unui potenţial nativ;• dimensiunea psihică, presupune conştiinţa ca factor de sinteză şi premisă a dezvoltării; se constituie prin multiplele intracţiuni ale individului uman cu mediul de existenţă, caracterizat de prezenţa facturilor socio- culturali • personalitatea, ca mod unic de a fi al omului, implică trei aspecteacţiune practică, cunoaştere, valorizare; • • •
omul trebuie înţeles în integralitatea lui; omul este produsul istoriei sale şi actor la istoriei; personalitatea este unică şi originală; 2. Conceptul de personalitate apare ca un integrator semantic de ordin superior, ce coordonează funcţional- dinamic conţinuturile noţiunilor referitoare la multitudinea componentelor bioconstituţionale, a proceselor, stărilor şi condiţiilor psihice particulare;
3. Studiul psihologic al psihologiei nu include întregul SPU, ci numai structurile profunde, esenţiale şi de ansamblu ale omului; 4. Trăsăturile de personalitate sunt caracterizate de- aspectul sintetic, relativa stabilitate şi esenţielitate; 5. Factorii de personalitate sunt organizaţi în structuri; prin autocunoaştere este posibilă autodepăşirea; 6. Eul se află în centrul personalităţii, el se constituie ca rezultat al interacţiunii cu mediul; 7. Componentele Eului sunt rezultatul evoluţiei- eul corporal, eul social, eul spiritual; există un eu activ şi un altul pasiv; etapele superioare le integrează pe cele inferioare. 2.TEMPERAMENTUL SAU LATURA DINAMICOENERGETICĂ A PERSONALITĂŢII *Omul concret, adică fiecare dintre noi, suntem “moduri de a fi în lume”. Cum “suntem în lume”este determinat de toate aspectele bio-psihosociale care se reunesc şi se sintetizează în fiecare moment al existenţei noastre.Cine suntem şi cum suntem exprimă “personalitatea”noastră, altfel spus “trăsăturile noastre de personalitate”. Pentru ca ceva să ne caracterizeze, adică să fi o trăsătură de personalitate, trebuie să reprezinte ceva relativ stabil, sintetic şi esenţial, adică nu întâmplător, nici fragmentar sau “de suprafaţă”. Astfel, în fiecare moment exprimăm ereditatea noastă (adică ceea ce am moştenit genetic- de la înfăţişare, o anumiă fiziologie, un anumit tip de reactivitate etc.), ce am simţit, gândit, memorat, imaginat, sperat, voit etc., cât şi modul în care am fost inflenţaţi de oamenii şi locurile unde şi cum am trăit. Aceasta înseamnă foatre eliptic determinarea bio-psiho-socială a omului. Pentru ca ştiinţele să opereze asupra obiectului lor utilizează noţiuni (concepte) prin care desemnează acel ceva (aspectal realităţii) la care se referă şi îl comunică ( vezi “logos”, discurs, vorbire despre). Cum şi psihologia este “discurs” despre …, ştiinţă despre…şi ea utilizează concepte ca: personalitate, sistetem, informaţie psihică etc.Numai în acest context trebuie să înţelegem afirmaţiile de mai jos: • Personalitatea este conceptul care cuprinde întregul sistem al atributelor, structurilor şi valorilor de care dispune o persoană; este un sistem generic supraordonat al componentelor bioconstituţionale, psihice şi socio-culturale ale omului
( persoana şi personalitatea sunt determinaţii atribuite exclusiv omului). • Conceptul de personalitate desemnează subiectul uman considerat ca unitate bio- psiho-socială, ca purtător al funcţiilor epistemice ( homo sapiens), comunicării ( homo comunicans), pragmatice (homo faber) şi axiologice ( homo valens). • Personalitatea este un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali, ce se exprimă constant în conduită şi sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect. • Personalitatea este o structură supraordonată şi integrativă a funcţiilor, proceselor şi faptelor psihice ale subiectului / individului uman, exprimată de maniera lui de a fi şi de a coexista cu sine cu alţi oameni. • Trăsăturile de personalitate sunt caracterizate de- aspectul sintetic, relativa stabilitate şi esenţialitate. • Personalitatea este simultan proces şi produs, ce integrează biologicul şi ereditatea, psihologicul şi viaţa concretă, socialul şi valorile, afirmăm toate aceste dimensiuni, fără a absolutiza pe una în defavoarea celeilate. • Personalitatea exprimă în modul persoanei de a fi şi a coexista cu ceilalţi oameni Acum putem să distigem între realitatea concretă reprezentată de om şi discursul despre om reprezentat în cazul de faţă de psihologie?! Parafrazând pe I.Kant, “maestrul disocierilor”, care explica, referindu-se la raportul dintre realitatea obiectivă şi cea conceptualizată:”conceptul de câine nu latră” şi “una este să ai doi galbeni în buzunar, alta este să-i ai în minte”, am putea spune: “conceptul de personalitate nu se bucură,nici nu plânge”! 2.1. Temperamentul - definiţie şi caracterizare generală Omul concret este caracterizat de un anumit tip de dinamică energetică, adică de forţa, mobiltatea, echilibrul şi dinamismul proceselor sale psihice şi al actelor sale motorii. Conceptul care desemnează aceste aspecte este denumit de (unele) psihologii ale personalităţii temperament. Raportat la sistemul de personalitate: • Temperamentul dă structura dinamico-energetica a personalităţii, adică intensitatea, pregnanţa, acuitatea, modalitatea, echilibrul proceselor psihice şi actelor motorii. • Structura temperamentală a omului este înnăscută, determinată genetic şi constituie fondul energetic şi dinamic al personalităţii, cu exprimare evidentă în conduita generală.
•
Alături de predispoziţii, temperamentul reprezintă aspectul ereditar (moştenit) în organizarea internă a personalităţii, adică biologicul exprimat în variabile bioconstituţionale şi bioenergetice. • Acestă latură a personalităţii se regăseşte în principal în modul de a reacţiona al subiectului în diferite situaţii, în forţa, echilibrul şi mobiltatea proceselor sale psihice, cât şi în orientarea generală a sistemului său de personalitate. • Reprezentând pecetea şi dimensiunea energetică, temperamentul se regăseşte şi se dezvăluie de la primele manifestări ale individului uman şi în orice situaţie. • Trăsăturile temperamentale sunt implicate în relaţiile interpersonale; atracţiile şi respingerile, simpatiile şi antipatiile dintre membrii unui grup fiind condiţionate de ele. • Temperamentul este propriu deopotrivă omului cât şi animalelor! Fiind prima determinaţie a personalităţii care se impune observaţiei psihologice, a fost şi cea la care s-au făcut primele referiri. Primele clasificări după „ firea” oamenilor datează încă din antichitate ( Hippocrate, Galenius), iar în epoca modernă I.P.Pavlov şi-a elaborat teoria despre temperamente prin cercetări efectuate pe animale, fapt veridic şi posibil rezultat din aceea că, fiind dependent de structura biologică, este propriu deopotrivă omului cât şi animalelor! Temperamentul este o variabilă evidentă în procesul adaptativ; comportamentul uman este influenţat de aspectele dinamicoenergetice atât în raporturile cu natura, cu sine şi cât şi cu alţi oameni. Concluzie: temperamentul este programat genetic odată cu o anumită morfologie bio-constituţională, un tip de fiziologie umorală şi o anumită predispoziţie psihică; determină şi susţine structura dinamico-energetică a personalităţii şi se exprimă în întreaga conduită internă (activitate psihică) şi externă (comportament). Temperamentul este aspectul ereditar în organizarea internă a personalităţii, aspectul său dinamic şi energetic. 2.2. Clasificarea temperamentelor Ca oricare alt aspect al psihologiei,în pofida faptului că temperamentul s-a impus atenţiei, observaţiei şi evaluării de foarte mult timp, identificarea şi clasificarea tipurilor temperamentale a fost şi este obiect de dispută, de la numarul dimensiunilor sale, până la validitatea criteriilor de clasificare. Astfel, raportat la criterii, repertoriul schemelor de clasificare poate fi împărţit în trei categorii: a) criterii morfologice sau bioconstituţionale; b) criterii fiziologice şi psihofiziologice; c) criterii psihologice, la care se adaugă raportarea la numărul dimensiunilor după care se delimitează tipurile temperamentale (a) multidimensionale şi b] binare sau dihotomice).
A. Tipologii morfologice sau bioconstituţionale Au fost primele care s-au impus atenţiei observatorilor şi au fost utilizare încă din antichitate de Hippocrate şi Galenus, care, într-o viziune originară şi naivă, au explicat caracteristica dinamică a organismului, comportamentului şi vieţii psihice prin amestecul celor patru umori socotite ca fundamentale (sânge, fiere neagră şi fiere galbenă, spută), din care una ar domina, de unde s-au păstrat tipurile: sangvinic, coleric, melancolic, flegmatic, reconfirmate de Pavlov (sec.XX, anii 20) pe altă bază ( tipul de activitate nervoasă superioară). Hippocrate, influenţat şi de concepţia cosmogonică a gânditorului Empedocle, considera că lumea se compune din patru elemente: aerul, pământul, focul şi apa, care, aşa cum se regăsesc în cele patru anotimpuri, sunt prezente şi în om ca umori. Temperamentul sangvinic este ca primăvara, nestabil şi violent, determinat de predominanţa sângelui şi reprezentând aerul. Colericul, determinat de bila galbenă, reprezintă focul cosmic şi căldura verii. Melancolicul este determinat de bila neagră şi reprezintă pământul, respectiv toamna, iar flegmaticul fiind determinat de flegmă reprezintă apa şi umiditatea iernii. Tot Hippocrate a fost cel care a folosit noţiunea de tip corporal, determinat de aspectul constituţional exterior, de raportul dintre tesutul muscular şi osos, precum şi cel dintre cutia toracică şi abdomen. Ca medic, H. a delimitat şi predispoziţiile la diverse boli ale celor tipuri corporale: a) tipul ftizic- caracterizat de aspect scheletic, fragil, alungit, temperament rece, calculat, tăcut, reflexiv, predispus medical la ftizie (tuberculoză); b) tipul apoplecticpredispus la apoplexie (tulburării circulatorii şi digestive), caracterizat prin aspect musculos-obez, statură mijlocie sau mică, temperament jovial, impulsiv, instabil, emoţional, necontrolat. Tipologia lui E. Kretschmer În epoca modernă, primul care a reuşit să încadreze tipologia constituţională în coordonatele psihologiei a fost medicul psihiatru german, E. Kretschmer în clinica de neurologie a Universităţii din Tubingen (1913-1926). Acesta a identificat corespondenţe între simptomatologia psihocomportamentală şi aspectul bioconstituţional extern şi a impus o tipologie pe criterii morfologice ( lucrarea „Structura corpului şi caracterul”, 1921). El a pornit de la constatarea unor corespondenţe între afecţiunile psihice şi constituţia corporală. Majoritatea celor care sufereau de schizofrenie aveau costituţie astenică, iar maniaco- depresivii aveau constituţie picnică. Deci, între constituţia corporală şi profilul psihologic există o anumită corelaţie, fapt constatat şi confirmat ulterior şi de cercetările fiziologice şi biochimice. Structura corporală corelează semnificativ cu particularităţile individuale ale metabolismului, ale proceselor
endocrine, energetice şi nervoase. E.K.a distins trei tipuri constituţionale: picnicul cu membre scurte, gâtul mai scurt, cu abdomenul şi toracele bine dezvoltate; astenicul ( sau leptosomul), caracterizat prin membre mai lungi, gâtul mai lung şi trunchiul mai puţin dezvoltat şi atleticul cu toracele şi musculatura bine dezvoltate. Acestor tipuri constituţionalele le corespund două constituţii psihice şi anume ciclotimia ( cu înclinaţie spre o boală de circulaţie sangvină şi patologie psihică de genul maniaco- depresivă) şi schizotimia cu înclinaţie spre schizofrenie. Persoanele atletice sunt predispuse parţial la epilepsie, parţial la schizofrenie sau afecţiuni maniaco- depresive. Rezultă următorul tablou bioconstituţional şi psihologic cu trei trei tipuri principale: a. picnic-ciclotim; b.astenic (leptosom)- schizotim; c. atletic- vâscos. Temperamentele cilotimice sunt: 1. Hipomaniac (euforic, mobil, sociabil, comunicativitate exagerată); 2. Sintonic (spirit realist, pragmatic, tolerant, cu simţul umorului); 3. Greoi (lent, inert, reacţii întărziate, praguri senzoriale ridicate, adaptare pasivă, sumisivă, extraversie/ predispuşi la psihoze maniaco-depresive). Temperamente schizotimice includ tipurile: 1. Hiperestezic ( nervos, iritabil, interiorizat, delicat, circumspect); 2. Schizotimic (intermediar,rece, calm, energic); 3. Anestezic ( rece, nervos, logic, sistematic, obtuz, leneş, indolent, apasional/ predispuşi la schizofrenie. Tipologia kretschmeriană continuă să fie folosită în medicină, îndeosebi în ţările de limbă germană. Biotipologia italiană Criteriile şi clasificările morfoconstituţionale au fost şi în atenţia cercetătorilor italieni; începând cu C. Lombroso (1836-1909), continuând cu G. Viola şi N. Pande.Ultimul a adăugat aspectelor biotipologice şi criteriul fiziologic, identificând patru tipuri biopsihice: 1. longilin stenic; 2. longilin astenic; 3. brevilin stenic; 4.brevilin astenic. Biotipologia franceză L.Rostan şi C. Sigaut au elaborat o biotipologie în care au introdus importanţa mediului şi funcţiunile pe care le solicită: digestia, respiraţia, forţa musculară şi activitatea cerebrală.Sigaut a delimitat patru biotipuri:1.respirator, carcterizat de dinamism, mobilitate ; 2.digestiv, caracterizat prin sedentarism şi lentoare; 3. muscular,
caracterizat de forţă, energie, agresivitate;4.cerebral, caracterizat de activism cerebral şi interiorizare. Biotipologia americană Pe fondul disputelor dintre susţinătorii şi adversarii biotipologiei germanului Kretschmer, W.H.Sheldon (1899-1977) -împreună cu S.S. Stevens- întreprinde o vastă cercetare, care a permis recoltarea unui foarte bogat material faptic. Sheldon, după două doctorate (psihologie şi medicină) şi specializări cu Kretschmer şi Jung, intersându-se şi de biotipologia şcolii franceze şi italiene, ia ca bază pentru delimitarea biotipurilor cele trei membrane embriogenetice ( din care derivă organele interne, sistemul muscular şi osos, organele de simţ şi sistemul nervos) : endoderma, mezoderma şi ectoderma. Astfel, el delimitează trei biotipuri principale: endomorf, mezomorf şi ectomorf. Acestea coincid cu tipurile picnic, atletic şi astenic, descrise de Kretschmer, precum şi cu tipurile brevilin, normal şi longilin, stabilite de italianul Pende. Meritul lui Sheldon constă în vastitatea cercetării, efortul de sinteză şi rigurozitatea clasificărilor. Endomorful (determinat de predominarea endodermului şi viscerelor) este carcterizat de: • Dezvoltare corporală predominant internă (viscerotonic); predispus la psihoză maniaco-depresivă; • Constelaţia psihică include: dorinţa de odihnă şi relaxare; preferă confortul, digestia; dependent de aprobarea socială, are nevoie de consolare la necaz; reacţii încete; iubitor de ceremonii;socifil şi tolerant; comunicare uşoară şi rapidă; fire extavertită. Mezomorful ( determinat de predominarea mezodermei) este caracterizat de: • Dezvoltarea superioară a oaselor şi muşchilor(somatotonic); predispus la paranoia şi delicvenţă; • Constelaţia psihică include: iubire de risc, de mişcare fizică şi sport; manieră deschisă, directă, chiar dură; curaj şi combativitate;agresivitate competitivă; voce nereţinută; fără inhibiţii; • Din acest tip se recrutează atleţii, aventurierii şi militarii de profesie. Ectomorful ( determinat de predominanţa în faza embrionară a ectodermei) se distinge prin: • Dezvoltare corporală predominant externă( cerebrotonic); predispus la schizofrenie; • Poziţie şi mişcare reţinute; inhibiţii; ermetism, însingurare; activism mintal; sociofobie; inhibiţii în public; reţineri verbale; evită zgomotul; prezentare infantilă.
In plan medical, biotipurile, după Sheldon, corelează relevant cu anumite tipuri de maladii psihice: endomorfia cu bolile afective; mezomorfia cu schizofrenia paranoidă şi paranoia; ectomorful este predispus la schizofrenie; displasticul predispune la complexe de inferioritate şi reacţii isterice în cazuri uşoare, şi la schizofrenie, în cazuri grave. Se confirmă şi ipoteza lui Kretschmer, respectiv biotipul este determinat precompănitor genetic (genotip, mai puţin fenotip), bărbatul este precumpănitor mezomorf şi ectomorf, iar femeia este precumpănitor endomorfă sau ectomorfă. Inversiunea masculinităţii cu feminitatea predispune la homosexualitate. Idei principale rezultate din aprecierea globală a biotipologiei: ♦ Se confirmă legătura dintre soma(corp, planul fizic) şi structura psihocomportamentală; ea nu este de natură cauzală sau genetică, ci corelativă; ♦ Structura temperamentală, latura dinamico-energetică a personalităţii este determinată genetic; trăsăturile fenotipice (în care sunt implicaţi factori de mediu, inclusiv cei educaţionali) sunt implicate în structura caracterului; ♦ Biotipul nu oferă informaţii despre semnificaţia şi direcţia de evoluţie în plan individual a diversilor parametrii; în consecinţă psihologia personalităţii trebuie să se intereseze şi de individul concret; ♦ Raporturile dintre biotip şi psihotip sunt multimediate şi condiţionate atât genetic, cât şi onto şi sociogenetic, fiind necesare criterii suplimentare pentru identificarea şi evaluarea trăsăturilor temperamentale. B. TIPOLOGIILE FIZIOLOGICE ŞI PSIHOFIZIOLOGICE Cea mai cunoscută şi cu cele mai profunde implicaţii în psihologie este tipologia fundamentată de I.P.Pavlov. Laureat al Premiului Nobel (1904) pentru psihologie şi medicină, după cercetări privind circulaţia sangvină şi digestia, a fundamentat teoria reflexelor condiţionate (în opoziţie cu cele înnăscute, necondiţionate) şi a evidenţiat rolul lor în psihismul animal şi uman. Prin lucrarea „ Tipologia şi psihologia activităţii nervoase superioare”, amintind de clasificarea hippocratică, el evidenţiază argumentat ştiinţific principiul nervismului (rolul principal în reglarea raporturilor organism-mediu şi în funcţionarea organelor interne, inclusiv al sistemului umoral (endocrin) revine creierului), iar psihicul, în toate componentele şi funcţiile sale, inclusiv latura temperamentală, dinamico-energetică, este funcţie a creierului. Raportat la temperament, acesta este un dat genetic, derivă din proprietăţile înnăscute ale celor două procese nervoase
fundamentale- excitaţia şi inhibiţia- cu trei caracteristici naturale, care împreună dau tipul general de sistem nervos sau tipul general de activitate nervoasă superioară (tip a.n.s.). Cele trei caracteristici sunt: forţa, mobilitatea şi echilibrul. Forţa este proprietatea determinantă şi primordială, pentru că ea reflectă încărcarea energetică a neuronului, defineşte atât excitaţia cât şi inhibiţia şi condiţionează întregul sistem nervos şi comportamen-tul.Forţa sistemului nervos se relevă în: capacitatea de lucru;durata şi complexitatea sarcinilor; rezistenţa la stimuli afectogeni şi la stres; nivelul ridicat al pragurilor senzoriale; rezistenţă la acţiunea substanţelor farmacodinamice etc. După valorile acestor indicatori, se delimitează două tipuri generale de sistem nervos: tipul puternic şi tipul slab. Mobilitatea defineşte dinamica proceselor nervoase fundamentale, respectiv viteza şi durata instalării lor, rapiditatea trecerii de launul la celălalt. Inicatorii principali ai mobilităţii: rapiditatea formării legăturilor temporale; timpul formării frânelor condiţionate; rapiditatea trecerii de la o activitate la alta; uşurinţa şi rapiditatea adaptării la schimbare. După valoarea acestor indicatori sunt delimitate două tipuri de sistem nervos: mobil şi inert. Echilibrul este definit de raportul de forţă dintre excitaţie şi inhibiţie şi se obiectivează în tendinţele de : impulsivitate (când forţa excitaţei predomină asupra forţei inhibiţiei ); inhibare ( predomonă forţa inhibiţiei asupra forţei excitaţiei); echilibru (forţele celor două este aproximativ egală). Impulsivitatea sau calmul îşi pun amprenta pe orice răspuns motor, verbomotor sau emoţional, iar echilibrul este cea dintâi însusire observată în plan coportamental. Pe baza acestei însuşiri, au fost identificate şi descrise două tipuri de sistm nervos: echilibrat şi neechilibrat ( cel neechilibrat având şi două subtipuri: neechilibrat excitabil şi neechilbrat inhibabil). Tabloul rezultat din combinarea celor trei însuşi naturale, conduce la patru tipuri de a.n.s., astfel: I. tipul puternic-echilibrat-mobil (valori ridicare ale celor trei însuşiri); II. tipul puternic-echilibrat-inert( valori ridicate ale forţei şi echilibrului, valori scăzute ale mobilităţii); III. tipul puternic-neechilibrat-excitabil( valori ridicate ale forţei şi valori acăzute ale echilibrului, cu predominarea excitaţiei aspra echilibrului) ; IV. tipul slab (caracterizat de valori scăzute ale forţei şi insuficienta individualizare a mobilităţii şi echilibrului).
I.P.Pavlov a pus în corespondenţă tipurile de a.n.s. cu cele patru tipuri de temperament stabilite în antichitate. Astfel au rezultat cunoscutele tipuri temperamentale: a) sangvinic cu caracteristicile (I), descris ca: vioi, sociabil, comunicativ, adaptabil; b) flegmatic cu caracteristicile (II): calm, tăcut, nesociabil, lent, greoi în adaptare, puţin impresionabil, rezistent la stres şi frustrare; c) coleric cu caracteristicile (III): rezistent, vioi, hiperactiv, exploziv, instabil comportamental, cu tendinţă de dominare, sturaţie şi plictiseală rapidă la monotonie); d) melancolic cu caracteristicile (IV): interiorizat, retras, sensibil, delicat. Pavlov a mai demonstrat că cele patru tipuri nu sunt în nici un caz „pure”, ele se combină rezultând 16 tipuri mixte. Cercetările postpavloviene au condus şi la introducerea unei a patra dimensiuni a tipului de a.n.s. şi anume dinamismul, ce se distinge de mobilitate prin aceea că defineşte: viteza cu care celulele nervoase generează procesele de excitaţie şi/sau inhibiţie; tipul parţial de sistem nervos, care stabileşte tabloul neurodinamicii corticale; reactivitatea. Tipologii derivate din asimetria funcţională a emisferelor cerebrale Au la bază cercetările privind specializarea şi asimetria funcţională a emisferelor cerebrale (pentru care un cercetător a primit Premiul Nobel pentru medicină, R. W. Sperry,1981). Au fost delimitate patru tipuri cerebrale funcţionale, cărora le corespund tablouri temperamentale distincte: 1. tipul cortical stâng (C.S.)- raţional, organizat, logic, stabil, conservator; 2. tipul cortical drept (C.D.)- intuitiv, ingenios,emoţional, creativ, instabil, deschis; 3. tipul limbic stâng (L.S.)- sigur pe sine, rezistent la frustraţii, activ; 4. tipul limbic drept (L.D.)-serviabil, amabil, comunicativ, afectuos. Clasificări după grupele sanguine Medicul francez Bernard Montain (1992), pornind de la cercetările compatriotului său Leone Bourdel (1960,1961), a elaborat o tipologie fiziologică nouă a temperamentelor, în care pune în corespondenţă cele patru grupe sanguine cu patru tipuri temperamentale: 1. temperamentul armonic corespunde grupei sanguine A;
2. temperamentul melodic pentru grupa sanguină O; 3. temperamentul ritmic corespunde grupei sanguine B; 4. temperamentul complex pentru grupa AB. Armonicul se caracterizează prin căutarea permanentă a armoniei cu anturajul; se dezvoltă şi realizează cu această condiţie. Tipul melodic caută „consonanţa” cu mediul extern şi se adaptează fară dificultate la situaţii; ritmicul este slab sensibil la mediu, se exprimă în ritm propriu, relativ independent de ambianţă; subiecţii cu tipul de temperament complex reunesc trăsăturile contradictorii ale celorlale trei tipuri şi, în consecinţă, au dificultăţii în găsirea unui echilibru satisfăcător. C. TIPOLOGIILE PSIHOLOGICE Tipologiile fiziologice oferă mai multe elemente de analiză psihologică decât cele morfo-constituţionale, dar nici ele nu satisfac toate exigenţele. Obiecţia principală este de ordin metodologic: nu se pot explica, descrie şi clasifica fenomene de o anumită natură calitativă (psihologică)- prin dimensiuni şi criterii deduse dintr-un fenomen de altă natură, cea neurofizio- logică. S-a trecut astfel la elaborarea unor tipologii temperamentale specific psihologice. Tipologia olandeză (G. Heymans şi E. D. Wiersma) sau despre primaritate/secundaritate. Are la bază ipotezele neurofiziologice ale psihiatrului Otto Gross, pentru care orice fenomen psihic ( o emoţie, de exemplu) declanşează o activitate a celulelor nervoase care, mai mult sau mai puţin, persistă şi după terminarea lui, influenţând inconştient şi activităţile ulterioare ale spiritului. Unii subiecţi dezvoltă o activitate mentală superficială, la care funcţia primară este rapidă ( prevalează procesele primare- senzaţiile şi emoţiile), la alţii se constată o activitate mentală profundă, cu o funcţie secundară mult prelungită ( prevalează procesele secundare: gândirea abstractă, imaginaţia, sentimentele) de unde dificultatea de integrare a fenomenelor psihice. G. Heymans şi E. D. Wiersma, folosind aceste concepte, descriu personalitatea pe baza a trei dimensiuni (trăsături)- emotivitatea sau instabilitatea emoţională, activitatea sau forţa pulsională generală şi primaritate- secundaritate, determinată după predominarea unei dintre cele două funcţii identificare de O. Gross. Decupând fiecare distribuţie de trăsături în două părţi rezultă opt tipuri psihologice temperamentale: Emotivitate/ Activitate/ Forţa PrimaritateTipul Instabilitatea pulsională generală Secundaritate emoţională P Amorf S Apatic
+ + + +
+ + + +
P S P S P S
Nervos Sentimental Sangvin Flegmatic Coleric Pasional
In tabel, semnul „ + ” semnifică faptul că subiecţii se situează deasupra mediei pentru dimensiunea considerată; semnul „ – ” are semnificaţia că subiecţii se situiază sub media pentru dimensiunea considerată, iar literele P şi S indică predomnarea funcţiei primare, respectiv secundare. Şcoala olandeză a introdus în psihologie termenii de “primaritate”/ ”secundaritate”. Subiectul “primar”, la care predomină funcţiile primare (senzaţia-percepţia-emoţia) este expansiv şi vesel, iubeşte schimbarea şi pare superficial; pentru el contează prezentul şi viitorul imediat. Secundaritatea,dată de predominarea funcţiei secundare (sentiment- gândire-voinţă), este orientat spre trecut şi viitorul îndepărtat. Este evidentă corelaţia primarităţii cu extravesia şi a secundarităţii cu introversia (aspecte evidenţiate de C.G.Jung). Tipologia franceză ( R. Le Senne, G. Berger) preia lucrările şcolii olandeze şi dezvoltă tipologia acesteia, respectiv, pe lângă trăsăturile ( trei) evidenţiate de Heymans şi Wiesma, adaugă lărgimea sau întinderea câmpului conştiinţei, polaritatea, aviditatea, interesele senzoriale, tandreţea şi pasiunea intelectuală- rezultă nouă tipuri particulare. Studii ulterioare, prin analiză factorială, indică faptul că rămân doar doi factori independenţi: emotivitate şi primaritatesecundaritate. Tipologiile psihanalitice au la bază teoria psihanalizei fundamentată de S. Freud dezvoltată de neo- freudieni. Tipologiile elaborate din această perspectivă sunt denumite „ pur psihologice”. Freud a realizat o atare tipologie pornind de la stadiile evoluţiei sexualităţii. A identificat cinci tipuri de bază: oral, anal, urtral, falic şi genital. Tipul Caracterizare oral „Nevoia” de a depinde excesiv de alţii pentru a-şi menţine respectul de sine; pasiv- dependent, acompaniat de trăsături opuse, derivate din aspectul „ a da- a primi ( generozitate- avariţie; volubilitatetăcere ) anal Parcimonios, iritabil, pedant uretral Ambiţios, dornic de competiţie ( trăsături aflate în raport invers cu ruşinea) falic Temerar, determinat, sigur pe sine, ceea ce reprezintă în mare măsură realizarea dorinţei în raport cu angoasa de castrare genital Corespunde „ normalităţii ideale” a personalităţii; subiecţii de acest
tip parcurg fără probleme şi remanenţe deosebite toate stadiile evoluţiei libidinale Pe lângă această tipologie „ ortodoxă”, în cadrul psihanalizei culturaliste, întâlnim numeroase alte încercări, ca cele ale lui Erich Fromm şi Karen Horney. Ultima ia ca premise direcţiile principale pe care le poate lua copilul în relaţiile cu anturajul: de a se apropia de oameni, de a se opune sau de ase îndepărta. Rezultă trei tipuri temperamentale: complezent, agresiv, detaşat. E. Fromm consideră că intracţiunea cu părinţii determină tipul de orientare specială al copilului şi al viitorului adult. Respectiv, există cinci tipuri de orientări principale, cu caracterizările lor: Tipul de Caracterizare generală orientare receptivă Subiectul aşteaptă tot ce doreşte de la o sursă externă de exploatare Individul încearcă să ia totul prin forţă acumulativă Işi fondează securitatea sa pe economisirea şi conservarea a ceea ce posedă comercială Işi consideră propria persoană ca pe o marfă ce poate fi cumpărtă şi vândută productivă Individul îşi foloseşte aptitudinile sale pentru a-şi realiza potenţialităţile proprii EXTRAVERSIE şi INTROVERSIE Tipologiile culturaliste se bazează pe relaţiile cu celelalte persoane, pe când altele operează cu criteriul „orientarea spre lume”. Aşa au procedat C.G. Jung şi H. Rorschach (infuenţat de primul). Jung a introdus în psihologia personalităţii conceptele de „ extraversiune” şi „ introversiune”. Tipologia sa are la bază orientarea tendinţelor libidoului, a energiilor instinctuale ( care la Jung nu sunt de natură exclusiv sexuală), de a se orienta spre lumea externă, a obiectelor (extravertiţii) sau spre lumea interioară, spre sine ( introvertiţii). Tipologia sa corespunde relativ cu cea originată în concluziile olandezului Gross; extravertitul este similar tipului superficial, iar introvertitul tipului profund, deoarece „ introversiunea se caracterizează printr-o funcţie primară intensă şi, în consecinţă, printr-o funcţie secundară prelungită”. Există similitudini şi cu tipologia lui Kretschmer- ciclotimul este asimilat cu extravertitul, iar schizotimul cu introvertitul etc. Tipologia lui Rorschach, adaugă celor două tipuri jungiene tipul coartat, care corespunde slăbiciunii energiilor instinctuale, neutralitaţii în viaţa interioară ( în medicină, coartat are sens de retractat) Omul poate fi nu numai intro- sau extravert ci şi orientat de funcţii psihice opuse: gândirea şi sentimentul (afectivitatea) care produc
funcţia raţională versus sensibilitate şi intuiţie care alcătuiesc funcţia iraţională. Deşi fiecare om are în sine toate cele patru funcţii, una din perechi este dominantă, celelale trec în inconştientul personal. Cele două funcţii: gândirea şi afectivitatea sunt total opuse; gândirea operază asupra experienţelor în termenii de adevărat şi fals, iar afectivitatea în termenii de plăcut- neplăcut. Mai mult, dacă gândirea evaluează experienţele, sentimentele (afectivitatea) stă la baza lor şi le dă conţinut. Combinând cele patru aspecte- extraversia, introversia, gândirea şi intuiţia- rezultă- în opinia lui C.G.Jung, opt tipuri psihologice (vezi lucrarea lui Jung, Tipurile psihologice,1921) • extravert- gânditor- tinde să-şi reprime emoţiile; este obiectiv şi dogmatic în gânduri şi opinii; *extravert- sentimental- reprimă logica; se comportă după norme şi valori, tradiţii şi norme învâtate; sensibil la expectanţele şi opiniile celorlalţi; *extravert- sensibil- centrat pe plăcere; caută noi experienţe; foarte adaptabil la persoane şi situaţii noi; *extravert-intuitiv- dotat pentru afaceri şi politică; creativ, profitor de oameni şi situaţii; lider incontestabil; *introvertit- gânditor- dificultăţi de comunicare; rece şi lipsit de consideraţie pentru ceilalţi; *introvertit – sentimental- îşi reprimă gândirea şi exprimarrea deschisă a afectivităţii; misterios şi inaccesibil; liniştit, modest, copilăros; *introvertit- sensibil- închis în sine; detaşat de cotidian; sensibil la frumos; concentrat pe senzaţii şi intuitiv; *introvertit-intuitiv- contact redus cu realitatea; visător; ciudat şi excentric. D. TIPOLOGIILE CLINICE Au la bază multitudinea de observaţii asupra deviaţiilor personalităţii, care au fost iniţial descrise ca anomalii, ulterior, prin extensie, devenind posibilă descrierea tipologică la personalitatea normală. Sistemul cel mai integrat şi mai cunoscut este cel elaborat de Kurt Schneider, care include principalele tipuri descrise şi de alţi autori. Tipul de personalitCaracterizare ate Hipertimic hipomaniac
Depresiv Neliniştit
Stare de permanentă deviere spre euforie şi hiperactivitate maniacală; deşi este vorba de o stare permanentă, cu hipomanie la limita inferioară, aceasta nu este o psihoză Deviere spre depresie şi durere morală; prezintă la maximum trăsăturile melancoliei Cu două subtipuri- subtipul senzitiv, caracterizat printr-o sensibilitate crescută pentru toate experienţele trăite, incapabil de descărcare;
Fanatic Isteroid, histrionic sau
subtipul anancastic, denumit şi obsesional sau compulsiv, sinonim, până la identificare cu tipul anal descris de psihanalişti Numit adesea paranoic- rigid, orgolios ( Eu hipertrofic), paralogism ( hiper-logic pe baza unor premise false), falsitatea spiritului, în limbaj comun Egocentric, superficial în sentimente, zgomotos, tendinţa spre fabulaţie şi mitomanie
mitoman
Instabil Exploziv Apatic Abulic Astenic
Oscilaţie emoţională, instabilitate socială, delicvenţă minoră; corespunde cu tipul dezechilibratului mintal, aşa cum este descris în literatura psihiatrică franceză Reacţii emoţionale violente, agresive, numite „ de scurt-circuit” Instabil şi rece afectiv; corespunde cu tipul schizoid al lui Kretschmer Trăsătura majoră este influienţabilitatea, „maleabilitatea voinţei”; uşor manevrabil de ceilalţi Fragil neuropsihic în situaţii tensionate; afectiv, fatigabil
Concluzii asupra tipologiilor temperamentale Prima impresie este de „haos”; există o diversitate de termeni, o multitudine de abordări, după criterii ce par arbitrare. Totuşi, se poate observa o trecere de la primele tipologii ce operau cu criterii morfologice şi bioconstituţional ( prin excelenţă „ exterioare”) la cele fiziologice, psihologice şi clinice ( „interioare”, fără a fi absconse). Apoi, există numeroase corespondenţe în schemele de clasificare; tendinţa fiind de a lua în considerare doar aspecte parţiale ale temperamentului. În consecinţă, o tipologie veritabilă ar trebui să ia în considerare, simultan, componentele morfologice, fiziologice şi psihologice şi să respecte principiul metodologic al determinismului genetic. Rezultă concluzia cu valoarea de principiu în abordarea personalităţii: temperamentul este programat genetic odată cu o anumită morfologie bio-constituţională, un tip de fiziologie umorală şi o anumită predispoziţie psihică; determină şi susţine structura dinamico-energetică a personalităţii şi se exprimă în întreaga conduită internă (activitate psihică) şi externă (comportament). Temperamentul este aspectul ereditar în organizarea internă a personalităţii, aspectul său dinamic şi energetic. Unificarea tipologiilor parţiale este o sarcină a viitorului, aşa cum rămân de explorat majoritatea aspectelor de mare complexitate ale psihicului uman. 3.CARACTERUL SAU LATURA RELAŢIONAL-VALORICĂ A PERSONALITĂŢII
3.1.
Definiţie şi descriere generală
Etimologia noţiunii de caracter trimite la greaca veche cu întelesul de tipar, pecete, iar, cu aplicare la psihologia omului, semnifică „modul de a fi” şi de a se comporta în activitate şi în relaţii cu ceilalţi oameni. Este, deci, o fizionomie spirituală, prin care subiectul se prezintă ca individualitate irepetabilă,aşa cum se deosebeşte de ceilalţi prin înfăţişarea sa fizică. Caracterul (ca şi o pecete sau marcă), este stabil şi generic pentru fiecare om; este schema logică de organizare a profilului psiho-social al personalităţii, considerat în termenii unor norme şi criterii valorice. În psihologie, se întâlnesc două curente: a) unul, consideră caracterul ca reunire atât a însuşirilor genotipice, determinate biologic, cât şi celor fenotipice, dobândite sub influenţa mediului natural şi social ; b) un altul, raportează caracterul numai la personalitatea umană, respectiv la însuşirile fenotipice (dobândite) de esenţă socio-culturală şi etico-axiologică. Opţiunea metodologică adoptată de noi este pentru al doilea curent, ce abordează caracterul ca entitate distinctă a sistemului de personalitate, ireductibil la temperament. Există, de asemenea, două accepţii: una lărgită şi o alta restrânsă, prima fiind cadrul general de referinţă, cealaltă un instrument de cercetare şi abordare concretă. În accepţie lărgită, caracterul exprimă schema logică a profilului psihosocial al personalităţii, realizat din perspectiva unor norme şi valori şi include: • concepţia generală despre lume şi viaţă („ filosofia persoanei”) a subiectului; • sfera convingerilor şi sentimentelor socio- morale; • conţinutul şi scopurile activităţilor; • aspiraţiile şi idealurile. Toate aceste elemente fiind reunite coerent de o structură funcţională unitară, printr-un mecanism de selecţie, apreciere şi valorizare. Restrâns, caracterul reprezintă un ansamblu unitar de atitudini, care determină un mod relativ stabil de orientare şi raportare a omului la semeni, la societate şi la sine. Dacă temperamentul este implicat în orice situaţie- naturală sau socială- caracterul se manifestă numai în situaţiile şi relaţiile sociale, se edifică în şi prin acestea ca mecanism specific de relaţionare şi adaptare la paricularităţile mediului social. Privitor la normele şi valorile sociale,putem opera o distincţie şi între planul etic şi cel psihic; etica şi morala evidenţiază şi operează raportat la concordanţa sau disonanţa cu normele,principiile şi modelele proprii mediului socio- cultural care înglobează individul uman, iar psihologia, în mod deosebit, studiază caracterul sub
aspectul mecanismului, structurii şi rolului adaptativ pentru individ. Etica are caracter normativ, prescrie şi sancţionează normele de comportament, iar psihologia explică cum apare şi evoluează un profil caracterial în contextul adaptării sociale. Etica operează cu criterii morale de genul „bun” sau „rău”, pe când psihologia explică „cum”şi „de ce” un om este în consonanţă sau disonanţă cu normele şi valorile sociale. • Caracterul se structurează prin internalizarea a ceea ce este semnificativ pentru individ în experinţele sociale şi se manifestă numai în acele împrejurări.
3.2.
Structura psihologică a caracterului
Structura caracterului include elemente de ordin afectiv,motivaţional, cognitiv şi volitiv, toate integrate in „modul de a fi” al subiectului. Ponderea celor patru componente în structura caracterului este diferită în diferite perioade ale vieţii: • la vârstele mici integrarea caracterială se realizează pe dimensiunea afectivă şi motivaţional (vezi S.Freud ; autoritatea parentală şi supra-Eul); • la vârsta adolescenţei pe cea cognitivă ; • ulterior, la vârsta adultă, pe cea volitivă. Ponderea componentelor indicate în structura caracterului este şi un criteriu de clasificare tipologică, iar gradul de elaborare a acesteia este şi el diferit (K.Lewin) de la unul incipient (elementar), printrunul mediu spre superior (înalt integrat şi stabilizat). Caracterul- spre deosebire de temperament (care este „fondul general” al personalităţii)- trimite la conţiutul esenţial al personalitaţii, la dimensiunea sa relaţional-valorică. În sistemul de personalitate, caracterul: • dă orientarea direcţionlă a conduitei prin „filosofia de viaţă” subiectului şi valorile internalizate („ cadre de orientare şi devoţiune’, E. Fromm) ale subiectului; • susţine energetic actiunea prin afectivitatea situaţionlă , motivaţia (habituală şi curentă) şi voinţă. Cele două „blocuri” funcţionale ( direcţional şi de execuţie) se corelează permanent ca o „stare de set”(M. Golu,2002), ca sistem atitudinal. Atitudinea este tocmai poziţia interioară stabiliztă faţa de „ceva”; o organizare selectivă, relativ durabilă, a tuturor componentelor psihice capabilă să se activeze într-o situaţie similară cu cea anterior trăită; o verigă de legătură între prezentul trăit „acum şi aici şi “trecutul memorat”; între dominanta psihică actuală şi mulţimea situaţiilor la
care se raportează subiectul pe axa timpului psihologic (trecut, prezent, viitor). Atitudinea se caracterizează prin: direcţie sau orientare şi un anumit grad de intensitate, putând fi orientată pozitiv (favorabil) sau negativ (nefavorabil), de o intensitate diferită, toate aspectele sale (orientare, intensitate) fiind funcţie de semnificaţia acordată elementelor la care subiectul se raportează. După orientare, atitudinile pot fi: • pozitive („spre”/căutare, apropiere); • negative (evitare, îndepărtare) . După gradul lor de intensitate pot fi: • puternice, slabe sau neutre Precizare:toate valorile depizind decisiv de „mărimea semnificaţiei” acordate de subiect. Atitudinile sunt prioritar implicate în întregul demers acţional, de la evalurea situaţiei şi lurea deciziilor până la execuţie şi evalurea rezultatelor. Altfel expresia externă a sistemului atitudinal este opinia şi acţiunea. Opinia -fiind forma de exteriorizare a atitudinii sub formă verbalpropoziţională, constând în judecăţi de valoare, de acceptare sau respingere în legătură cu persoane, evenimente şi valori- poate fi aprobată sau respinsă de „ceilalţi”, uneori funcţionând ca opinie publică, ce poate fi interpretată ca dimensiune a caracterului social (E.Fromm). Acţiunea exprimă şi ea sistemului atitudinal, dar, mai mult decât opinia, este prioritar transformatoare, implică modificare, schimbare de situaţie şi adeziune la un sistem de valori concret-materiale, obiective. De aceea, acţiunile, mai mult decât opiniile, sunt indicii ai structurii caracteriale pe care o relevă în esenţa sa obiectivă. Planul intern al convingerilor şi atitudinilor poate disocia de cel extern al opiniilor şi acţiunilor pe o plajă foarte largă, graţie funcţiei reglatorii a conştiinţei- de la conformism sumisiv al dedublării în concordanţă cu aşteptările societăţii, până la negativism şi ostilitate. Valoarea adaptativă a dedublării este certă, prin ea se realizează un compromis acceptabil şi acceptat dinte indivd şi societate, dar dacă se stabilizează ca trăsătură de caracter dominantă, ea ajunge să fie nefavorabilă individului, fiind repudiată social! După obiectul de referinţă atitudinile sunt de două categorii: a) atitudini fată de sine şi b) atitudini faţă de societate. Atitudinile faţă de sine reflectă caracteristicile imaginii de sine elaborate pe baza autopercepţiei şi autoevaluării- pe de o parte, şi a percepţiei şi evaluării celorlalţi, pe de altă parte ( aşa cum subiectul crede că este „văzut” de celalţi!). Acest tip de atitudini se structurează
la două nivele: unul segmentar şi altul global. Aspectul segmentar se referă la atitudinea faţă de Eul fizic, apoi cea raportată la Eul psihic şi Eul social. Atitudinea globală faţă de sine este cea adoptată faţă de propria personalitate în unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale. Reuşita socială şi adaptarea satisfăcătoare au ca premisă o atitudine pozitivă faţă de sine. Dar, la diferiţi indivizi, această caracteristică psihologică se poate structura pe grade de autoevaluare: • Autoevaluare obiectivă-realistă- ce asigură cele mai bune premise de relaţionare; • Autoevaluare în hiper (supraestimare); • Autoestimare în hipo (subestimare). Alături de imaginea de sine (IDS), prin ea şi cu ea, apare şi se edifică respectul de sine (RDS), apreciat ca fiind cea mai sintetică componentă a atitudinii faţă de sine şi, implicit a personalităţii. Are ecou de la nivel biologic, prin sfera psihică, până la relaţionarea socială. Cel care a impus conceptul de r.d.s., Nathaniel Branden (vezi:Cei şase stâlpi ai respectului de sine, Ed. Colloseum, 1998) îl apreciază ca un „sistem imunitar al conştiinţei”! Atitudinile faţă de societate se diferenţiază şi se individualizează ca: • Atitudini faţă de muncă ( cu sensul larg de sarcini şi solicitări impuse social; • Atitudinea faţa de norme, principii, convenţii sociale şi etaloane morale; • Atitudinea faţă de diferitele instituţii sociale (familie, şcoală, biserică,armată etc); • Atitudinea faţă de ceilalţi semeni etc.
3.3.
Trăsăturile caracteriale
Trăsăturile caracteriale sunt utilizate pentru descrierea şi evaluarea caracterului (alte procedee mai sintetice de genul factorilor, fiind mai putin operante datorită complexităţii lor) şi pot fi definite ca structura psihică internă, care conferă constanţă modului de comportare a unui individ în situaţii semnificative pentru el. Spre deosebire de trasăturile temperamentului, care determină parametrii dinamico-energetici în orice situaţie, trăsăturile caracteriale se identifică şi se evaluează numai prin comparaţia socială a unei persoane cu altul/altele. Au sens numai în cadru social şi au o dinamică polară; de regulă formează perechi antagonice (ex.: curajos-laş, altruist- egoist,muncitor-leneş etc). De subliniat că la orice persoană se întâlneşte întreaga gamă de trăsături ( perechi antagonice), diferă preponderenţa: spre polul pozitiv, spre cel
negativ sau de echilibru (ambiguu) (vezi „Modelul balanţei”/ M. Zlate, 1999). După G.W. Allport (1981),trasăturile caracteriale se împart în: • comune ( care îi apropie pe oameni prin asemănare); • individuale (care îi diferenţiază). Trăsăturile individuale sunt, la rândul lor, cardinale (dominante, semnificative pentru o persoană, cu amprenta pe fiecare act de conduită); centrale ( mai multe decât primele, dar controlează aspecte cotidiene, obişnuite); secundare (mai puţin active, exprimă aspecte mai puţin esnţiale ale activităţii şi conduitei). Trăsăturile se formează şi se individulizează pe fondul activării în diferite situaţii a unor componente psihice ( cognitive, afective, motivaţionale şi volitive), care în procesul vieţii cotidiene, prin remanenţa lor, vor deveni t. globale (care definesc ansamblul caracterial) şi t. particulare (care definesc semnificatia relaţionalvalorică socială a diferitelor componente psihice. In categoria t. globale se includ: ♦ unitatea caracterului; ♦ pregnanţa; ♦ originalitatea; ♦ plasticitatea; ♦ stabilitatea scopurilor; ♦ integritatea. Trăsăturile particulare poartă în ele amprenta componentei psihice, pe baza căreia sau format, ele pot fi grupate în: 1. trăsături de natură cognitivă ( reflexivitatea, obiectivitate, spiritul critic şi opusul lor; 2. t. de naură afectivă (sentimentalismul, timiditatea); 3. t. de natură motivaţională ( rapacitatea, avariţia, mercantilismul etc.şi opusele lor); 4. t. de natură intersubiectivă (solicitudinea, cooperarea, altruismul etc. şi opusele lor); 5. t. de natură morală (bunătatea, cinstea, demnitatea, modestia şi opusele lor; 6 . t. de natură voliţională (curajul, independenţa, fermitetea, autocontrolul şi opusele lor. Lista trasăturilor particulare este mult mai lungă (depăseşte zece mii), în consecinţă, există mari dificultăţi în a oferi un tablou descriptivevaluativ şi un instrument eficient de diagnosticare- evaluare; orice probă şi tehnică de determinare a caracterului este incompletă, sursa cea mai autentică de informaţii rămâne observarea şi analiza comportamentelor reale în situaţii semnificative pentru subiect.
4. APTITUDINILE SAU LATURA INSTRUMENTALOPERAŢIONALĂ Sub aspect adaptativ- instrumental, măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii este dată de ceea ce psihologia denumeşte aptitudine. Ce poate şi / sau ce face efectiv un anumit individ în cadrul unei activităţi pe care o desfăşoară?, care este măsura cantitativă şi calitativă a acelei activităţi, cu ce efort, la ce nivel de performanţă ? etc.-toate răspunsurile la aceste întrebări derivă din potenţialul adaptativ al individului, adică din sistemul său de aptitudini. Respectiv, cu cât performanţele sale ( cantitativ şi calitativ) sunt mai înalte, cu atăt aptitudinile sale sunt mai bine structurate, şi invers. Orice aptitudine, pune în evidenţă un aspect absolut şi unul relativprimul indică prezenţa sau absenţa unei aptitudini, al doilea ne indică faptul cât de mult şi cât de bine realizează un subiect o sarcină în raport cu alţii şi ce poziţie ocupă într-o clasificare valorică. Termenul de aptitudine îl putem folosi în sens larg ca expresie a potenţialului adaptativ general al individului uman, pe baza căruia el reuşeşte să răspundă solicitărilor externe, diveselor situaţii ale existenţei şi şă- şi stisfacă stările de necesitate. In sens restrâns, termenul de aptitudine este aplicabil numai omului şi el desemnează acel potenţial instrumental-adaptativ care permite individului uman realizarea unor performanţe superioare mediei comune, într-unul sau mai multe domenii de activitate recunoscute social. Nivelul aptitudinal se reflectă în formele fundamentale de activitate umană: comunicarea, jocul, munca, învăţarea, cu toate aspectele lor fizice şi intelectuale, in unitatea lor executivă şi creatoare. De aici rezultă faptul că evaluarea veridică a aptitudinilor se poate face în cel mai eficient mod prin analiza produselor activităţii, orice altă metodă sau test de aptitudini nu relevă decât „ fragmente” mai mult sau ami puţin reprezentative din structura complexă a unei aptitudini reale. Aptitudinea nu este reductibilă la un proces psihic particular, oricare ar fi acesta- percepţie , memorie, gândire sau imaginaţie- ci exprimă personalitatea ca tot, ca întreg-sub raport instrumental, performanţial. Altfel spus, aptitudinea este o structură complexă, multidimensională, în care se integrează şi se articulează diverse entităţi psihice, motorii şi bio-constituţionale, după o formulă şi o schemă în acelaşi timp comună mai multor indivizi, dat totuşi diferită semnificativ de la un om la altul, atât ca nivel de dezvoltre al componentelor de bază, cât şi ca mod specific de interacţiune şi articulare a lor. În principiu, schema structurală a unei aptitudini cuprinde:
•
veriga informaţională- adică tot ceea ce reprezintă informaţia despre un domeniu de activitate ( cunoştinţe, idei, înţelegeri, intrepretări s.a.m.d); • veriga operatorie- ansamblul de operatori şi cindiţii logice care se aplică elementelor informaţionale pentru realizarea modelului mentel al produsului ce se propune a fi obţinut; • veriga executivă- care include tot ceea ce individul angajează ca resurse efectorii; • veriga dinamogenă şi de autosusţinere- reprezentată de motivaţie şi afectivitate; • veriga de reglare- cu două secvenţe- una de selectere şi orientare valorică deivată din sistemul atitudinal propriu personalităţii, şi o alta de coordonare, optimizare şi (auto)perfecţionare dată de funcţia evaluativ- critică a propriei conştiinţe şi de voinţă, ca suport în perpetuarea efortului pentru surmontarea obstacolelor, a dificultăţilor şi eşecurilor. Raportat la o activitate, nivelul valoric al aptitudinii, la acelaşi individ, are un caracter dinamic, foarte variabil, dependent atât de ceea ce priveşte natura sarcinilor şi situaţiilor, cât şi de vârstă, starea energetică generală, dispoziţie etc. Putem spune că o aptitudine a unui individ urmează o traiectorie evolutivă, ce se poate rezuma în trei stadii: de structurare şi maturizare, de optim funcţional şi de regresie. Există o evidentă diferenţă între oameni în ceea ce priveşte viteza de dezvoltare, nivelul atins , ritmul evoluţiei ş.a. Deci, evoluţia aptitudinilor nu este rectilinie; există momente critice, când o aptitudine trece în latenţă sau regresie temporară, a alta trece în prim plan; practic ritmul dezvoltării depinde de o multitudine de condiţii bilogice, sociale şi, chiar …geografice. Un copil din mediul urban, de regulă, are un ritm mai înalt al dezvoltării psihice generale decât cei din mediul rural; meridionalii sunt ceva mai precoce decât nordicii etc. Apoi, sunt evidente, la maturitate, aspectele de relativă constanţă aptitudinală, cât şi degradări evidente la vârsta senescenţei cu diminuarea acuităţii senzoriale, a calităţilor atenţiei şi memoriei, diminuarea interesului pentru ceea ce se întămplă în jur… Altfel spus, legile vârstei influenţează esenţial sistemul aptitudinal, aşa cum şi împrejurările de mediu pot amplifica sau diminua/ estompa structurarea şi manifestarea unei aptitudini. De aici necesitatea identificării şi cultivării indivizilor cu aptitudini speciale (talente), existând o înaltă corelatie între caracterul favorabil al condiţiilor de mediu (educaţie, stimulare, preţuire, valorificare) şi procentajul cazurilor de aptitudini dezvoltate la nivel superior .
RAPORTUL ÎNNĂSCUT- DOBÂNDIT ÎN STRUCTURA APTITUDINILOR Natura şi determininismul aptitudinilor este o problemă foarte controversată în psihologia clasică. Se delimitează două orientări diametral opuse- cea inneistă şi cea genetistă, ambele cu origini în filosofie; prima în filosofia idealist- raţionalistă, care afirmă caracterul înnăscut şi imanent al ideilor şi principiilor ( Platon, Descartes, Kant, Hegel), cea de a doua, în filosofia empiristpozitivistă ( senzualismul lui J. Locke, materialismul francez al sec. XVIII, cu principiu „tabula rasa”). Ştiinţific, orientarea ineistă este susţinută de teoria eredităţii elaborată de Morgan şi Mendell, iar cea genetistă de teoria evoluţionistă a lui Darwin. Inneismul absolutizează rolul eredităţii în aptitudini, mediului revnindu-i cel mult rolul de activator- declanşator. Asfel, într- o celebră lucrare Hereditary Genius (1914), savantul englez Fr. Galton afirmă că individul se naşte cu un potenţial mai prolific sau mai steril, mai bogat sau mai sărac, care în esenţa sa rămâne neschimbat, mediul neadăugând nimic semnificativ la el. O aptitudine ori există ca un dat ereditar, şi atunci ea se manifestă, oricât de vitrege ar fi condiţiile externe, ori nu există şi atunci nu are de unde şi cum să seamnifeste, oricăt de prielnice ar fi condiţiile externe, iar geniul este integral înnăscut şi nicicum făcut. Inneisnul are numerosi partizani (vezi aşa numita „psihologie a facultăţilor”), iar ,în prezent, psihobiologia încearcă să demonstreze determinarea aptitudinilor de către gene specifice. Genetismul, fidel principiului „ tabula rasa”, absolutizează rolul mediului extern şi reduce la zero valoarea fondului ereditar. Altfel spus, oamenii sunt egali de la natură, diferenţierile intervin în structura lor psihică prin influenţa factorilor mediului extern, ideosebi cei socio-culturali şi economici. Aptitudinea este considerată un produs exclusiv al mediului care determină şi controlează integral prodesul învăţării si dezvoltării. Orice individ poate sa-şi formeze orice aptitudine printr-un program educaţional adecvat, prin execiţiu temeinic şi îndelungat- aceasta este concluzia logică a genetismului. Acesta, ca şi inneismul, a fost adoptat pe scară largă de psihologia sec.XX, mai cu seamă în asociaţionismul behaviorist şi psihologia de sorginte materialist-dialectică, maximal ideologizată şi politizată. În contemporanietate, prin prisma metodologiei ştiinţifice, ambele sunt la fel de eronate, nici una neputând oferi o explicaţie total coerentă şi satisfăcătoare. O asemenea explicaţie poate fi găsită doar prin prisma principiului interacţiunii, cea care reclamă admiterea determinismului complex al aptitudinilor: ereditate x mediu. Conform acestui principiu, aptitudinea, aşa cum o definim, nu poate fi înnăsctă, dar nici
introdusă de mediu. Ea se constituie în ontogeneză (cursul vieţii) numai prin interacţiunea complexă, contradictorie şi continuă dintre „fondul ereditar” şi mediu. În „fondul ereditar”sunt inscrise informaţiile genetice, prin care se moştenesc predispoziţii, tendinţe, însuşiri constituţionale, fiziologice şi senzorial- cerebrale asamblate bio- tipal înrut-un „profil intern de stare”, cel care va determina decisiv modul de receptare, prelucrare şi integrare a tuturor influentelor ulterioare ale mediului intra- şi extrauterin. Relaţia va fi reciprocă, va produce modificări şi transformări succesive în ambii „directori”- atât în „ profilul de stare”cât şi „mediu”, ducând la diferenţierea, individualizarea şi consolidarea structurilor aptitudinale. Raportul ereditate/ mediu nu este linear şi invariant- în momente diferite de timp, ponderile, proporţiile şi greutatea specifică a lor se modifică- esenţială fiind compensarea reciprocă dintre cei doi factori. Pot fi identificate posibile variante relaţionale: a) fond ereditar superior asociat cu mediu favorabil (este situaţia ideală pentru dezvoltarea înaltă a aptitudinilor); b) ereditate superiară- mediu neprielnic, nefavorabil ( ereditatea poate compensa „deficitul de mediu”; în mod excipţional, se poate asigura o dezvoltare înaltă a aptititudinilor; c) fond erditar mediocru- mediu înalt favorabil (compensare marcantă din partea mediului; aptitudiea poate fi superioară mediei); d) fond ereditar mediocru- mediu neprielnic (compensarea poate fi majoritar erediară; aptitudinea rămâne sub nivelul mediu); e) fond ereditar slab- mediu înalt favorabil ( compensare supralicitată de mediu; nivel aptitudinal superior eredităţii); f) situaţie total defavorabilă dezvoltării aptitudinale (conjguare negativă a celor doi factori- ereditate/ mediu). Principial, studiul ereditate- mediu implică metoda analizei comparative, prin care ereditatea şi mediul sunt identice sau absolut diferite- apariţia unor deficienţe relevante sau compensări este evidentă. Rolul mediului este relevată şi prin exoticele referiri la cazurile unor copii “pierduţi” întru-un mediu total diferit de cel considerat „civilizat” (junglă, pădure- caz în care, cei găsiţi după o vărstă târzie- 14-16 ani, cu toate eforutrile „civilizatoare”au rămas comporatamental dependenţi de „părinţii adoptivi” şi de mediul în care au crescut!!!
CONCLUZIE: o aptitudine integrală se datoreşte deopotrivă eredităţii şi mediului; unul din factori nu poate compensa total absenţa celuilalt; în debutul ontogenezei ereditatea asigură fondul informaţional necesar „supravieţuirii ca animal nu ca om”, ulterior mediul diferenţiază şi valorifică potenţialul ereditar.
CLASIFICAREA APTITUDINILOR La momentul actual, psihologia operează o diferenţiere şi o clasificare distinctă în interiorul sistemului aptitudinal, creiteriul cel mai larg acceptat fiind sfera de solicitare şi implicarea în cadrul activităţii. Se delimitează între: a) aptitudini generale şi b) aptitudini speciale. a. Aptitudinea generală este accea care este solicitată şi intervine în orice fel de activitate a omului sau în rezolvarea unor clase diferite de sarcini. Aptitudinile generale alcătuiesc repertoriul instrumentaladaptativ bazal al oricărui individ, care asgură o relaţionare şi o adaptare cât de cât satisfăcătoare în condiţiile variate ale mediului. Se împart în aptitudini senzo- motorii şi intelectuale. Aptitudinile senzo- motorii intervin în toate situaţiile în care este necesară discriminarea, identificarea şi efectuarea unor acţiuni directe asupra unor obiecte, în vederea satisfacerii unor nevoi curente. Includem aici caracteristicile analizatorilor (pragurile sensibilităţii, dinamica generală a sensibilităţii, acuitatea, capacitatea de admisie şi de procesare informaţională, capacitatea de fixare- păstrare etc.) şi caracteristicile structural- dinamice ale aparatelor motorii (fortă, viteză, fineţea şi armonia mişcărilor, tempoul, ritmul, precizia, complecitatea acţiunilor etc.). Aptitudinile intelectuale reunesc mai multe funcţiuni psihice care, simultan, sunt implicate în toate formele de activitate şi, totodată, sunt proprii tuturor oamenilor. Acestea sunt memoria, imaginaţia şi inteligenţa proprou- zisă. În mod curent, se consideră aptitudine generală intelectuală numai inteligenţa, ea subsumând memoria şi imaginaţia. Psihologia, prin scalele de inteligenţă (Binet-Simon, Terman Wechsler- Bellvue, Alexander etc.) evaluează această aptitudine generală utilizând subteste distincte pentru principalele funcţiuni psihice mentale- memorie, imaginaţie, atenţie, raţionament, rezolutivitate numerică şi logico-verbală. Scorurile parţiale reunite întru-un scor final se consideră a fi indicator al nivelului de dezvoltare a inteligenţei generale. INTELIGENŢA (IQ)- DIMENSIUNEA COGNITIV- CREATIVĂ A PERSONALITĂŢII
Noţiunea ca atare este greu de definit, diferiţi autori conferindu-i conţinuturi diferite. Etimologic, termenul provine din latină, unde inter- legere înseamnă în acelaşi timp a discrimina (disocia) şi a lega. Concluzie: inteligenţa este capacitatea de a stabili relaţii între obiecte, fenomene şi evenimente, de a găsi soluţii optime în situaţii noi, inedite, nonrutiniere. Cu evidenţă, inteligenţa se leagă de activitatea de cunoaştere sub dublu aspect: extensional (diversitatea modală a situţiilor problematice abordabile şi rezolvabile) şi intensional (profunzimea pătrunderii şi a înţelegerii aspectelor relevante, semnificative şi esenţiale ale unui obiect sau situaţii). Ironic, se spune: inteligenţa este ceea ce măsoară testele de inteligenţă sau ceea ce indică testele de inteligenţă!! Multitudinea de definiţii şi accepţii ale inteligenţei este ea înseşi un indicator al complexităţii extraordinare a fenomenului, ce prezintă un tablou eterogen, multicomponenţial, cu organizare heteronomă, strict individualizată. Modul diferit de combinare-articulare a componentelor de bază determină forma diferite de manifestare a inteligenţei. L. Thorndike, încă în 1920, determina cel puţin trei tipuri deinteligenţă: inteligenţa conceptuală sau abstractă ( abilitatea de a opera uşor şi adecvat cu materialul verbal şi simbolic); inteligenţa practică ( definită ca aptitudinea de a opera cu material intuitiv, obiectual şi de a obţine performanţe ridicate la sarcini cu caracter situaţional- cocret; inteligenţa socială, accea care rezidă în abilitatea individului de a se descurca în situaţiile sociale, de a se relaţiona şi înţelege cu semenii. La râdul lor, D. Hebb şi R.B. Cattell, disting între două forme de inteligenţă- una denumită cristalizată (inteligenţă de tip B), caracterizată prin desfăşurare ordonată, coerntă, logică, consistentă şi riguroasă în argumentare) şi, o alta fluidă (inteligenţă de tip A), caracterizată prin spontanietate, caracter imprevizibil şi originalitate. Prima asigură un bun randament în situaţiistructurate, bine definite; cea dea doua, dimpotrivă- este eficientă în situaţii problematice, slab definite. Teoria factorială, în varianta dezvoltată de L. Thurstone, susţine şi ea caracterul multidimensional, complex al inteligenţei, incluzând trei categorii de factori: un factor general (G), evidenţiat prima oară de C. Spearman, căruia i se atribuie intervenţia in soluţionarea oricărui gen de sarcini (probe); mai mulţi factori de grup (6), care intervin în rezolvarea unei anumite clase de sarcini (probe)- cum ar fi, de exemplu, un factor numeric (N), implicat în calcul, un factor verbal (V) implicat în întelegerea propoziţiilor, ordonarea cuvintelor s.a., un factor imaginativ ( I ), solicitat în sarcinile de transformare şi
combinare, un factor mecanic (W), implicat în înţelegerea raporturilor funcţionale, tehnice şi un număr şi mai mare de factori specifici ( SI), care intervin în rezolvarea unor sarcini individuale din cadrul unei clase (aceştia din urmă corelează cu difertele aptitudini speciale şi, ca atare, nu se includ în testele de inteligenţă generală. S-a impus în practică determinarea inteligenţei generale, scop în care se operează cu trei unităţi de masură: quotidientul intelectual ( Q.I), centila şi scara în abateri- etalon (ultimele două fiind aplicabile şi altor aptitudini, respectiv, cele speciale).Q.I este un indicator ce se obţine prin raportarea scorurilor obţinute la testul de inteligenţă care dau vârsta mintală ( Vm), la vârsta cronologică ( Vc): Q.I= Vm / Vc x 100, unde Vm şi Vc sunt exprimate în luni. Prin definiţie, se acceptă că subiectul normal mediu are un Q.I = 100, deci vârsta lui mintală este egală cu vârsta cronologică; un Q.I. mai mare decât 100 indică o inteligenţa superioară mediei, ajungând pănă la categoria ”super” („super inteligent”); un Q.I. mai mic decât 100, ajungăndu-se până la categoria „ debilitate mintală”. (Q.I mai mic de 40). Centila este o unitate de măsură care permite clasificarea unui subiect în funcţie de scorul obţinut la testul de inteligenţă, prin raportarea la un eşantion de 100 de subiecţi reprezenţând populaţia de referinţă. Subiectul cu scorul cel mai mare primeşte centila 99, cel cu scorul mediu- centila 50, iar cel cu scorul cel mai slab- centila 1. Scara de abatere- etalon tinde să fie generalizată în prezent. Pornind de la scorurile eşantionului, se calculează media aritmetică şi abaterea standard (etalon); subiectul ocupă un loc prin distanţa sa în abaterea standard faţă de media aritmetică. H. Gardner (1983) a introdus noţiunea de inteligenţă multiplă, identificând nu mai puţin de şapte forme (tipuri): i. multiplă; i. muzicală; i. logico-matematică; i. spaţială; i.kinestezică a corpului; i. interpersonală; i. intrapersonală- această clasificare depăşeşte limitele inteligenţei generale, fiind mai mult proprie domeniului aptitudinilor speciale. În fine R. Sternberg (1985) dezvoltă teoria triarhică a inteligenţei, in care trei aspecte distincte ale inteligenţei se combină fiecare cu celelalte două pentru a produce un comportament inteligent. Fiecărui aspect îi corespunde o subteorie. Prima este subteoria contextuală, cea care leagă contextul cultural de comportamentul inteligent; o decizie sau acţiune pot fi considerate inteligente într-o cultură, dar în alta nu. În viaţa reală, spre deosebire de cea de test,există totdeauna o motivaţie a comportamen-tului inteligent, iar ceea ce într-o cultură poate fi o motivaţie bună în alta poate fi rea. A doua subteorie este cea componenţială, care exprimă modul cum experienţele noastre anterioare afectează felul în care ne comportăm.
După Sternberg, inteligenţa trebuie abordată cognitivist, respectiv, analiza să fie orientată pe componentele procesului de tratare a informaţiilor. Cea de a treia subteorie vizează cele două faţete ale inteligenţei- cea legată de noutate şi cea legată de prelucrarea automată a datelor şi informaţiilor. În definirea inteligenţei noutatea trebuie considerată mai importantă decât automatismul sau rutina! Controversele vizează nu numai definirea inteligenţei, cât şi determinismul ei. Multă vreme s-a considerat de unii autori că este integral înnăscută, tinând doar de ereditate; alţii o consideră dobândită sub influienţa mediului. Soluţia corectă: şi aici intervine principiul interacţiunii ereditate- mediu, cu acordarea unei mai mari ponderi eredităţii. O altă întrebare: când se consideră structurarea inteligenţei ca încheiată? Mult timp s-a crezut că vârsta limită a maturizării inteligenţei este de 14 ani, ulterior, sub presiunea faptelor s-a acceptat limita de 21- 25 de ani. Valoarea exactă a acestei limite poate fi încă obiect de discuţie, certă este constatarea că dezvoltare inteligenţei este mai scurtă decât cea a altor aptitudini speciale. Vârsta antrenează cu sine un implacabil proces de deteriorare a eficienţei structurilor inteligenţei şi o scădere a QI; nu toate componentele sunt afectate în acelaşi ritm- primele afectate sunt calităţile perceptive, de memorie, de atenţie şi imaginaţie, apoi cele verbale şi de raţionament Interesează şi corelaţia dintre reuşita şcolară şi profesională cu nivelul inteligenţei. Experimental s-a dovedit că este necesar şi suficient un nivel mediu de inteligenţa, dar corelat cu un optim motivaţional, o atitudine pozitivă şi voinţa de reuşită! INTELIGENŢA EMOŢINALĂ (EQ)sau UN ALT MOD DE A FI INTELIGENT Limitele IQ în predicţia succesului în carieră şi în viaţă în general au fost evidenţiate în mod elocvent de Daniel Goleman într-o lucrare celebră deja imediat după apariţia sa “Working with Emotional Inteligence” (1998) [trad.rom.Inteligenţa emoţională, cheia succesului în viaţă, Ed. Allfa, Bucureşti, 2004]. Acesta a impus în psihologie conceptul şi metodologia educării inteligenţei emoţionale (EQ). Este cea care contează cu adevărat în viaţa cotidiană şi conduce la succes şi performanţă. “ IQ-ul nu explică 75% dintre succesele profesionale, dacă nu chiar, în cel mai rău caz, 96%. Un studiu despre absolvenţii în drept, medicină, pedagogie şi economie de la Harvard, a relevat că scorurile de la examenele de admitere- un surogat de IQ- aveau o corelaţie nulă cu succesul lor în carieră” (p.19), ceea ce înseamnă că secretul succesului nu este asigurat de ce se predă în şcoală, nici de diploma unei facultăţi, nici măcar de anii de experienţă. Singurul factor de importanţa majoră
pentru performanţa profesională şi nu numai este inteligenţa emoţională”. O contribuţie majoră în înţelegerea EQ-ului şi educarea sa o au cercetătorii care de mai mult timp ajunseseră la concluzii similare cu ale lui D. Goleman,dar le lipsea conceptul şi teoria prin care să le exprime. Un asemenea caz este Jeanne Segal, cea care în lucrarea “Raising Your Emotional Inteligece”(1997) [trad. rom. “Dezvoltarea inteligenţei emoţionale”, Ed. Teora] concepe un adevărat manual practic, cu mare valoare didactică şi formativă. Începând cu un set de teste de verificare a nivelului de conştientizare emoţională, cu exerciţii de formare a “muşchilor emoţionali” şi terminând cu modul de folosire a inteligenţei emoţionale în relaţiile afective, profesionale şi familiale. Autoarea, doctor în psihologie, cu peste 30 de ani de experienţa în psihologia clinică, i-a avut ca mentori şi a lucrat cu mulţi giganţi în psihoterapie, printre care Abraham Maslow, Rolo May şi Carl Rogers. Ea realizează o veritabilă reabilitare a emoţiilor şi sentimentelor ca cele mai puternice resurse cu care este înzestrată fiinţa umană. Prin afectivitate nu numai că avem conştiinţa de sine, dar ne şi cunoaştem pe noi şi pe ceilalţi, comunicăm cu adevărat cu noi înşine, cu ceilalţi oameni şi chiar cu natura şi cosmosul. Emoţiile ne spun cu adevărat care lucruri sunt importante şi esenţiale în viaţă, ne motivează şi ne ajută să cultivăm autocontrolul şi perseverenţa. In viziune holistică, caracteristică psihologiei transpersonale (din care se reclamă şi Goleman), J. Seagal, participă în cadrul Universităţii Los Angeles la un program de cercetare a rolului jucat de emoţii în vindecarea pacienţilor bolnavi de cancer. Observaţia esenţială pe care a făcut-o s-ar putea formula astfel: cei care îşi conştientizează senzaţiile pe care le încearcă, nu se tem de emoţii puternice ale lor şi ale celorlaţi, le exprimă şi le trăiesc plenar au mai multe şanse de supravieţuire, întărindu-şi dorinţa de a trăi. Mai mult, emoţiile îi conduc la relaţii spirituale, relaţii care, în opinia mai multor supravieţuitori ai groaznicei maladii, sunt esenţiale în procesul de vindecare. Carcteristicile comune ale acestor pacienţi : capacitatea de a conştientiza ceea ce simţeau; capacitatea de a-şi accepta sentimentele, indiferent de intensitatea lor, şi capacitatea de a cultiva aceste informaţii emoţionale. “De vreme ce majoritatea nu avem aceste aptitudini, cum să ni le dezvoltăm? Răspunsul lui Seagal face obiectul lucrării citate. La vremea respectivă, ca şi acum, emoţiile erau de multe ori considerate ca fiind maligne în procesul vinecări mentale, ignorate şi blamate ca surse de sănătate şi de vindecare. Doar medicamentele erau capabile să
elimine durerea fizică, iar tratamentele psihologice vizau să paralizeze şi să anuleze emoţiile şi sentimentele! Convingerea sa a fost că cele mai multe răspunsuri la va primi cercetând corpul uman şi simţirea asociată lui. Prin educaţie venerăm intelectul şi desconsiderăm emoţiile, suntem raţionali, nu sentimentali. Nu avem încredere în emoţii, pentru că ele denaturează, chipurile, informaţia pe care o furnizează intelectul; sunt semn de slăbiciunen neputinţă de autocontrol şi naivitate. Aici intervine paradoxul: venerăm mintea şi ignorăm inima, dar instinctiv simţim ca nu este aşa! Este înţelept să simţi! Inima şi mintea nu sunt atât de separate. Din punct de vedere evoluţionist, componenta emoţională a existat în creierul uman cu mult înainte de dezvoltatea raţiunii (neocortexului), suportul său neuronal este în sistemul limbic (nucleii amigdalieni), iar aceşti centri au evoluat şi ei odată cu neocortexul şi exercită o puternică influenţă a tuturor funcţiilor cerebrale.Mai mult studiile din ultimul deceniu au demonstrat că fluxul electromagnetic generat de inimă este de aproape 5000 de ori decât cerebral, iar inima are independenţa sa funcţională dată de nuclei neuronali proprii! (vezi cercetările Hearthmat, Institutul de Matematica Inimii,n.n.). Emoţia şi intelectul sunt partea aceluiaşi întreg.IQ şi EQ sunt în interdependenţă –incompleţi şi ineficienţi unul fără celălalt. IQ este cel care face să iai nota maximă la un test şi se măsoară cu diferite teste de inteligenţă. EQ ne ajută în relaţiile personale şi interpersonale şi se apreciază doar prin nivelul de succes şi de performanţă în viaţa cotidiană, la serviciu şi în familie. Mulţumirea şi bucuria de a trăi sunt indicatorii săi! Un EQ scăzut face să ne respingem semenii, să eşuăm cu un IQ de invidiat în profesie şi în luarea celor mai bune decizii. Dacă IQ este relativ limitat genetic, EQ oferă posibilităţi infinite de creştere, fiind dat de viaţa însăşi. Coeficientul emoţional se poate dezvolta la infinit, pe când cel inteligenţă este fix, predeterminat! Primul este un aliat mai puternic în viaţă concretă, al doilea …ne ajută la teste! Fiecare om poate să evolueze şi să-şi perfecţionez la infinit EQ-ul. J. Segal propune pentru educarea EQ o adevărată “şcoală” cu : un ciclu primar denumit şcoala senzaţiilor cu obiectivul denumit conştientizarea emoţiilor prin exerciţii de formare a “muşchiului emoţional”; un curs liceal cu obiectivul de a accepta şi tolera ceea ce simţi realizat prin exerciţii de creşterea muşchiului emoţional şi un set de mantre ca cea anti-teamă, de exemplu; un ciclu colegial destinat conştientizării active a emoţiilor şi perfecţionării muşchiului emoţional; şi, un curs postuniversitar care are ca obiectiv dezvoltarea capacităţii empatice şi trecerea de la inteligenţă la înţelepciune.
Ca un adevărat ghid practic, cartea lui Segal include la fiecrare capitol teste şi exerciţii practice. Partea a treia o denumeşte ÎNVAŢĂ SĂ FI TU ÎNSUŢI şi indică zece trepte în dobândirea inteligenţei emoţionale. Este o perspectivă holistică în care sunt vizate toate laturile personalităţii umane. 1. Faceţi din îngrijirea corpului o prioritate; 2. Simţiţi cu trupul, nu cu mintea; 3. Conştientizaţi-vă permanent senzaţiile; 4. Acceptaţi-vă sentimentele; 5. Fiţi deschişi în relaţia cu ceilalţi; 6. Acţionaţi, astfel încât să vă simţiţi folositor; 7. Fiţi empatic; 8. Nu ascundeţi ceea ce simţiţi; 9. Folosiţi schimbarea pentru a evolua; 10. Orice aţi face, nu uitaţi doza de umor. Perspectiva oferită de EQ este umanistă, înainte de a fi elitistă. Fiecare individ uman se poate dezvolta la infinit şi poate dispune de toate resursele necesare de a fi mulţunit de sine şi de ceilalţi, întelegându-se mai bine pe sine, nu doar prin ceea ce crede despre el, cât din ceea ce simte că este şi poate fi. Terapia sa se centrează pe emoţie, pe conştientizarea şi trăirea ei, pe autoaceptarea ideii că suntem cu adevărat ceva dacă suntem noi înşine. Concluziile privind EQ sunt în concordanţă cu noua ramură medicală denumită psihoneuroimunologia, potrivit căreia persoanele care simt că au pentru ce trăi şi vor acest lucru cu toată puterea simţirii au mai multe şanse în depăşirea bolii şi vindecare. Vindecarea înainte de a fi organică şi fiziologică este informaţională, psihică / emoţională; informaţiile chimice din creier şi din sistemul imunitar ar fi mai dense în zonele generatoare de emoţii decât în oricare parte a organismului. D.Goleman pledează pentru includerea intervenţiei emoţionale în vieţile celor grav bolnavi printre procedeeele standard ale medicinei, iar J. Segal recomandă tehnicile sale de cultivare a emoţiilor nu doar pentru lupta împotriva bolilor ci şi pentru identificarea a ceea ce este cu adevărat important în viaţă şi pentru a lua decizii vitale în fluxul vieţii cotidiene. Simţind şi exteriorizând emoţii, activăm centri amorţiţi ai creierului, dăm energie şi oferim obiective minţii. ”A trăi viata este mult mai incitant decât a vorbi despre viaţă. Sper că şi voi simţiţi la fel”- încheie J. Segal.
Rolul “simţirii” este evident în comunicarea care se doreşte persuasivă. De câte ori încercaţi să convingeţi pe cineva şi spuneţi “Eu cred că..”daţi dovadă de nesiguranţă, nu convigenţi, cu atât mai mult când “citaţi o autoritate” (fie ea o carte, un profesor, un decret etc). Simpla înlocuire a formulei “Cred că “ prin cea “Simt că” vă face brusc convingători, ascultaţi cu interes şi implicit interesanţi. b. Aptitudinile speciale sunt acele structuri ale personalităţii de natură instrumentală care asigură obţinerea unor performanţe deasupra mediei în anumite sfere particulare de activitate profesională. Au la bază premise native, ereditare care ţin de calităţile unor subsisteme strict individualizate ale personalităţii: analizatorul auditiv ( auzul absolut, memoria structurilor muzicale), analizatorul vizual (sensibilitatea cromatică, vivacitatea reprezentărilor, memoria formelor), subsistemul cognitiv ( combinativitatea imagerială, memoria verbală şi numerică, rezolutivitatea figurală sau simbolică etc.) Clasificarea aptitudinilor speciale se operează, de regulă, după genul de activităţi în cadrul cărora se manifestă. Astfel se enumeră: aptitudini artistice ( pentru literatură, pictură, sculptură, teatru tetc.); aptitudini ştinţifice ( pentru amtematică, fizică, biologie etc.); aptitudini sportive ( atletism, box, tir tetc.); aptitudini tehnice; aptitudini manageriale (pentru organizare, administraţie, conducerecomandă etc.). Precizare: în interiorul fiecărei clase, se evidenţiază aotitudini cu un grad şi mai mare de specializare. Aşa cum precizam, aptitudinea specială condiţioneză nivelul peste medie al performanţelor într-un domeniu. Astfel persoanele cu aptitudini muzicale, spre exemplu, se ierarhizează pe o scală foarte largă- intre un punct limită inferior, ce marchează trecerea în „ comun”, până la punctul valoric cel mai înalt în care putem vorbi de talent deosebit sau geniu. Talentul denumeşte ansamblul dispoziţiilor funcţionale, ereditare şi a sistemelor operaţionale dobândite ce mijlocesc performanţe deosebite şi realizări originale în activitate ( P. Popescu- Neveanu, 1978). Apare ca o continuare a aptitudinii pe o treaptă superioră de dezvoltare a acestei; se asociază cu originalitatea şi este efectul interacţiunii, intermodelării a unor diferite şi eterogene aptitudini superior dezvoltate. Literatura de specialitate şi experimentele au dovedit, spre exemplu, că antrenamentul şi educaţia muzicală sporeşte nivelul de performanţă al elevilor la matematici ( G. Milaret), cât şi faptul că talentul nu se reduce la un optimum instrumental al personalităţii ci necesită o sinergie dintre aptitudinile centrale, sistemul atitudinal sau vectorial şi muncă.
Vocaţia desemnează „ chemarea” către o anumită activitate sau spre o „misiune” socială prin care subiectul „ simte” că îsi valorifică propriile aptitudini, se valorizează la maximum. Filosoful şi psihologul român C. Rădulescu- Motru interpretează vocaţia prin prisma filosofiei sale ( personalismul energetic) considerând-o ca fiind o sinteză de însuşiri care obligă la manifestări personale, originale, creatoare de valori. Altfel spus, vocaţia include şi o organizare ierarhică a rolurilor sociale prin care se exprimă o personalitate; un anume rol devine privilegiat în raport cu celelalte, care sunt auxiliare sau inhibate, iar Eul se autopercepe ca „ realizat”, exprimat „ total”. Geniul desemnează acea persoană cu o excepţională dotaţie şi calităţi ce conduc la realizări de însemnătate istorică; deschide un nou drum în cultură, tehnică, istorie tec..Implică nu numai un QI superior ( peste 140) dar, în primul rând, creativitate excepţională obictivată în „ ceva”, apreciat ca excepţional. Spre deosebire de talent, unde performanţele sunt în coordonatele valorice ale epocii, al cărui tezaur îl îmbogăţeşte, performanţele geniului crează o epocă nouă întrunul sau mai multe domenii; geniul crează un nou stil, un nou mod de gândire etc.
EUL ŞI PERSONALITATEA. EUL- NUCLEUL ERSONALITĂŢII • TEORII DESPRE NATURA UMANĂ ŞI PERSONALTATEDe mai bine de un secol Eul şi problematica sa ocupă un loc central în psihologie. Domeniul cel mai controversat îl reprezintă natura psihică a Eului; aici opţiunile diverşilor autori nu sunt numai diferite ci şi total contradictorii. Punctele de vedere exprimate sunt (relativ) comune în a afirma rolul său central în structura personalităţii, calitatea de a fi nucleul acesteia, „instanţa”ce asigură continuitatea, unitatea şi relativa stabilitate a vieţii psihice individuale. Dincolo de aceasta, întrebările persistă: simţirea sau gândirea? -emoţia sau reflecţia? -conştiinţa sau interpretarea ? etc.sunt atributele esenţiale al Eului. De altfel, debutul dificultăţii abordării acestei problematici se declanşează chiar cu polisemia termenului ( Eu), pe care unele vocabulare nu îl includ decât ca pronume personal la persoana întâi,
altele îl acceptă doar din punctul de vedere psihanalitic ( ego ). Traducerea unor lucrări dintr- o limbă în alta introduce noi dificultăţi. „Selful” lui W. James devine în traducerea franceză „ le Moi”, care devine „ le Soi”, când se traduce acelaşi termen, dar după lucrările lui H.G.Mead !! Ego- în latină; Self, I, Me- în engleză; Je, Moi, Soi- în franceză; Eu, Mine, Sine, Sinea- în română – sunt doar exemple pentru a ilustra neconcordanţa terminologiei utilizate.Mai mult, unii autori preferă să diferenţieze Self-ul de Egou, alţii folosesc un termen în locul celuilalt sau, pur şi simplu, propun înlocuirea termenului Eu cu cel de proprium ( G. W. Allport). O analiză istorică a problematicii poate ar fi o încercare lămuritoare. O primă constatare se impune: distingem cel puţin următoarele două direcţii în evoluţia concepţiilor despre Eu- una având ca sursă un sistem filosofic care, explicit sau implicit, se referă la om şi natura psihicului său, urmărind să identifice aspectele esenţiale, genera-le şi constante, ca mod specific de fiinţare; altele, declarat psihologice, îşi propun cu pri-orioritate identificarea naturii psihice a Eu-lui. Astfel, I. Kant se referă în opera sa filosofică la „ Eul cunoscător”, J.G. Fichte distinge între Eu şi Non- Eu, A. Schopenhauer descrie „Eul ca purtător al voinţei şi reprezentării”. Apoi, pragmatismul şi instrumentalismul american de la sfârşitul sec. al XIX-lea (W. James şi J. Dewy), intuiţionismul lui H. Bergson, filosofia fenomenologică fundamentată de E. Husserl, continuată de cea existenţialistă ( J.P. Sartre, G. Marcel) toate se referă într-un mod sau altul la ceea ce numim generic „ Eu”. Am putea spune că prima etapă ( până în jurul anului 1900) s- a caracterizai mai degrabă prin practicarea unei psihologii filosofice decât pozitive, proprii psihologiei experimentale. Exemplificări: W. James, în lucrarea sa „ Principii de psihologie”: „ In sensul cel mai larg, cuvântul Eu desemnează tot ceea ce un om recunoaşte ca fiind al său, nu numai corpul şi facultăţile psihice, ci şi îmbrăcămintea, familia, prietenii, operele de artă, toate aceste obiecte dându-i aceleaşi emoţii „ ( W. J., Essai sur les donnees immediates de la conscience ( trad. fr), F.Alcan, Paris, 1926, p. 97). Aici, această entitate este analizată în elementele sale integrate ( Eu mintal; Eu social; Eu spiritual), precum şi ca aspect afectiv (emoţii şi sentimente provocate) şi acţional; deci, cum acesta se afirmă şi se apără (instinctele de conservare, de apărare, de expensiune etc.). H.Bergson, în Eseu asupra faptelor imediate de conştiinţă ( Essai sur les donnees immediates de la conscience, Paris, F.Alcan, 1926),argumentează existenţa a două forme de multiplicitate a stărilor de conştiinţă ( numerică şi cantitativă), a două aprecieri distincte ale
duratei, a două aspecte ale vieţii conştiente ( unul cu elemente bine definite, altul în care succesiunea implică fuziune şi organizare). Respectiv, identifică un Eu profund, fundamental [care nu are nici un raport cu cantitatea, iar stările profunde de conştiinţă care îl compun sunt pure, indistincte] şi un altul secund, un Eu social …” o umbră a Eului fundamental proiectat în spaţiul omogen”, a cărui existenţă se manifestă în momente diferite şi se exprimă în cuvinte. Distincţia realizată de Bergson , cea dintre Eul fundamental şi Eul secund, se va dovedi utilă şi altor cercetători. În etapa psihanalitică şi interacţionistă ( 1900- 1940), dominante sunt poziţiile lui S. Freud şi ale continuatorilor săi, iar în America cea a lui George Herbert Mead. Cea mai cunoscută contribuţie este cea freudiană, după care operează şi în prezent mulţi cercetători. Freud consideră că Eul apare prin diferenţierea Sinelui la contactul cu realitatea externă, ca un fel de „excrescenţă” a Sinelui. Structural şi funcţional, Eul este un intermediar, o verigă aflată la confluenţa Sinelui cu realitatea exterioară; permanent Eul trebuie să împace „ doi tirani”: Sinele dominat de „principiul plăcerii” şi Supra-Eul dominat de „principiul normei”. Eul este subordonat astfel în totalitate Id-ului şi realităţii externe şi- „ strivit” de cele două contradicţii- îndeplineşte ordinele imperative ale Id-ului, căutând soluţii de satisfacere a lor în şi prin realitatea externă. Ultima lucrare a lui Freud ( Abriss der Psychoanalise, 1938) reabilitează poziţia precară a Eului pe care acum îl consideră ca având funcţia esenţială de a elibera omul de constrângerile inconştientului: „ Eul trebuie să expulzeze Sinele” aşa încât „ ../acolo unde se află Sinele, el trebuie să devină Eu”. INTERACŢIONISMUL SAU DIMENSIUNEA SOCIALĂ A EULUI In America, G.H. Mead, nemulţumit de behaviorismul naturalist şi mecanicist al lui Watson, orientat de behaviorismul social, se axează pe analiza unor fenomene psihice (conştiinţa, spiritul, Eul) interpretate nu ca substanţe ci ca funcţii, ce se nasc în procesele sociale, în asumarea rolurilor, în comunicarea socială, interpersonală şi de grup. După G.H. Mead, dimensiunea socială este detrminantă în constituirea şi devenirea Eului: • Eul şi alter-eul se nasc împreună; • nu există de la naştere, se constituie progresiv în experienţa şi activităţile sociale; nu este altceva decât „ altul” internalizat [ „ Structura Eului unei persoane reflectă modelul general de comportament al grupului social căruia îi aparţine „]; • cel mai important mecanism psihologic prin care se construieşte Eul este comunicarea cu „alţii” şi cu „sine”în cadrul interacţiunii sociale; Tot autorul american indică şi proprietăţile Eului:
•
este obiect pentru el însuşi; nu există decât ca relaţie, ca interacţiune ; • este un ansamblu de atitudini sociale preluate de la ceilalţi; • variaţiile şi diferenţele dintre diferite persoane sunt evidente, fiecare Eu reflectă un aspect, o latură din realitate; Mead operează şi distincţia dintre Mine, Eu, Sine: • Minele este fiinţa biologică a omului, iar Eul este reacţia organismului (a Minelui) la atitudinile altora; • Eul este o formă de adaptare a Minelui la solicitările sociale; • Prin Eu ne adaptăm Minele care poate schimba realiatea exterioară şi pe sine; • Minele este structura care se exprimă prin Eu; Eul este expresia unei structuri [ a Minelui]; Eul poate dispune de Mine, dar nu oricum: „ Există un control social care stabileşte limitele, fixează condiţiile care îi permit Eului să utilizeze de Mine ca mijloc de realizare a scopusilor comune” ( G.H.Mead, L’ esprit, le soi et la societe, Paris, P.U.F., 1963, p. 139); Eul total este conceptul a cărei paternitate aparţine aceluiaşi autor, prin care reunifică o serie de faţete ale Eului. Denumit şi Eul unificator sau Eul complet, acesta se defineşte în raport cu comunitatea din care face parte individul, cu situaţia sa prezentă, cu ansamblul relaţiilor pe care le întreţine şi le traversează. Eul va fi unitar, armonios, echilibrat într-o societate cu aceste caracteristici; dimpotrivă, procesele sociale disociate, dezorganizate, haotice vor produce un Eul disociat, dedublat. In concluzie, G.H. Mead face din problematica Eului un aspect al psihologiei sociale. iar orientarea sa va marca decisiv noile piste de investigare. Fondatorii noii orientări, ce urmează, după moartea lui Freud (1939) [numită şi „ autonomistă” şi psihoumanistă] ( N. Hartman, R. M. Loewenstein, E. Kris, respectiv, A.H.Maslow, C. Rogers ), consacră Eul ca o forţa centrală în cadrul personalităţii, ca o entitate care cunoaşte, doreşte, poate şi vrea. Este un centru de energie personală ( J. MacMurray), din care decurg toate faţetele personalităţii, de la asumarea identităţii ( ego identity) şi calităţilor personale (ego qualities), până la triumful asupra hazardului şi a crizelor sociale. Eul asumă personalitatea ca nucleu al său şi o dezvoltă (Erik Erikson). Originea noii orientări o reprezintă articolul lui H. Hartman “ Psihologia Eului şi problema adaptării”, publicat în anul 1939, imediat după moartea lui Freud. Deşi, în interiorul acestei orientări, există numeroase variante, poziţia lor, în esenţă, concordă. Principalul aspect este considerarea Eului ca dispunând de
autonomie în raport cu celelalte formaţiuni ale personalităţii şi cu mediul de existenţă. Eul este autonom atât prin originea, cât şi prin funcţionarea sa. Astfel, ca origine, Eul este înnăscut ca şi Sinele, dar se diferenţiază treptat de el; dacă într-o stare iniţială, pulsiunile specifice Sinelui există amestecate cu aparatele specifice Eului ( capacitatea de a percepe, învăţa, memora, gândi, acţiona), ulterior, prin achiziţii succesive de deprinderi, mecanisme de apărăre etc., Eul devine autonom. În consecinţă se vorbeşte de o autonomie primară şi o alta secundară a Eului, ultima permiţând o adaptare raţională la mediu. În concluzie: EUL este înnăscut, ca şi Sinele, dar se diferenţiază treptat de el; dacă într-o stare iniţială, pulsiunile specifice Sinelui există amestecate cu aparatele specifice Eului , ulterior, prin achiziţii succesive de deprinderi, mecanisme de apărăre etc., Eul devine autonom. După o primă fază de „autonomie primară”, prin formarea şi dezvoltarea unor aparate achiziţionate ( deprinderi, atitudini, mecanisme de apărare etc) se constituie o „autonomie secundară”ce permite organismului omului adaptarea raţională la mediul încojurător. Acum Eul este acceptat ca un instrument raţional al adaptării, capabil de selectivitatea scopurilor, care nu mai sunt orientate spre reducerea tensiunilor, ci spre scopuri fără origine sexuală, în care voinţa şi energia libidinală „ desexualizată” alimentează Eul cu energia necesară funcţionării normale într-o „sferă fără conflicte ale Eului”. Acum se identifică şi funcţia esenţială a Eului : adaptarea specific umană. Energia sa se păstrează în propriile structuri ca „ libidou neutralizat , ca energie libidinală desexualizată”. Spre exemplu, J. MacMurray consideră Eul ca „o forţă centrală în cadrul personalităţii, o entitate care cunoaşte, doreşte, vrea „( The Self as Agent, 1957). În anii ’60 constatăm că începe să se contureze în psihologie ceea ce avea să se numească „psihologia umanistă”, pe care fondatorul ei ( A. H. Maslow) o consideră „a treia forţă în psihologie”, alături de psihanaliză şi behaviorism. Dacă până atunci Eul fusese negat ( de behaviorism) sau supralicitat şi hipertrofiat ( de „psihologia Eului”), de data acesta, se încearcă redimensionarea locului şi rolului său în structura personalităţii. Mai mult, se produce ”marea trecere”de la omul şi Eul său psihopat, angoasat, nevropat la Eul omului normal, membru al unei societăţi, integrat în diverse tipuri de grupuri social, aflat într-o multitudine de relaţii sociale. Unghiul de abordare nu mai era nici el prioritar teoretic, ci predominant practic, de ameliorarea existenţei Eului într-o lume cu numeroase probleme sociale, politice, economice, demografice şi …foarte umane. Acum în prim plan trece Eul (auto)actualizat, ca formă superioară a Eului, integrator al unei personalităţi dominată de valoarea
perfecţiunii, succesului, împlinirii, calmului, satisfacţiei şi liniştii interioare. Astfel, teoria personalităţii la Maslow include o nouă viziune despre motivaţia umană ( vezi celebra „piramidă a trebuinţelor”),având ca nivel superior„trebuinţa de autoactualizare”, dar şi descrierea caracteristicilor personalităţii autoactualizate capabile să perceapă lumea eficient, realist şi mai ales „metamotivat”, nu de complexe, ca la Freud şi urmaşii săi, ci de bogăţie interioară, totalitate, comprehensivitate. Tot în acest cadru, C. Rogers „se centrează pe client”, pe Eul autentic, adică netrucat, nemascat sau disimulat. În noua psihologie nu puteau fi eludate nici problemele sociale, respectiv atingerea stadiului de Eu autoactualizat sau de Eu autentic implică un nou concept şi o nouă realitate socială. Numai o sociatate Eu- psihică ar putea asigura o deplină realizare a personalităţii umane. Acum se formulează şi instrumentele necesare pentru a măsura diferenţele dintre perceperea Eului real şi Eul ideal [ C. Rogers preia Q technique de la W. Stephensen (1953) şi o adaptează necesităţilor terapeutice sub formă de Q Sort ], sau se introduc tehnicile destinate recuperării conştiente a experienţei pozitive [ H. A.Otto cu tehnica numită „experienţa Minerva”] şi investigării unor caracteristici a ceea ce se numeşte de acum „ personalitatea optimală”[ vezi:R. W. Coan , tehnica „ Cine sunt Eu?”]. Aşa cum am subliniat deja, „ psihologia Eului” a devenit o influentă şi prestigioasă psihologie, ea nu şi- a propus şi nu a depăşit psihanaliza, a completat-o, a revizuit-o şi a făcut-o mai practică şi mai bine înţeleasă şi , mai mult, a deschis prin A. H. Maslow drumul psihologiei transpersonale. A patra etapă ( 1980 până în prezent) consacră redescoperirea Eului de către psihologia socială ( M. Zlate, 2002), dar şi (chiar) „dizolvarea Eului” şi afirmarea Sinelui, amplificarea fiinţei biologice umane la limitele maxime ale potenţelor sale ( vezi obiectivele şi instrumentele prin care operează psihologia transpersonală). Practic, până acum, psihologia socială nu se oprise decât accidental asupra Eului, iar concepţia interacţionistă- socială a lui G. H. Mead, din anii ’30, a fost numai invocată în argumentarea faptelor sociale. În noua etapă, titluri şi preocupări de genul Eul, situaţiile şi comportamentul social [ Ph. Shaven,1985], Redescoperirea Eului în psihologia socială. Implicaţii teoretice şi metodologice [o problematică ce ocupă doi ani paginile revistei „ Journal for the Teory of Social Behaviour ( 1985, 1986)] , Efectul vârstei asupra conceptului de Eu; Eul la tinerii delicvenţi; Studiu comparativ al Eului la femei şi bărbaţi; Conceptul de Eu la femeile sedentare etc. [ vezi revista „Psychological Abstracts”-1987] devin prioritare.
Redescoperirea Eului de către psihologia socială, după anii ’80, legată de necesitatea interpretării situaţionale şi interrelaţionale a omului, nu numai că dă un nou impuls domeniului, dar face şi o descoperire surprinzătoare: lipsa de validitate a experimentelor psihosociale anterioare, respectiv „ o criză a confidenţei”, ca urmare a nesesizării că „ imaginea de sine nu este numai un puternic reglator al comportamentului, ci şi un element esenţial implicat în întreaga cercetare din ştiinţele sociale” ( S. Hales, Journal for the Theory of social Behavior, 1985). Practic,această constatare punea sub semnul întrebării întreaga cercetare psihosociologică anterioară! Ce a determinat această orientare şi a impulsionat cercetările în domeniu? : • nevoia de centrare a psihologiei pe implicaţiile sale practice, pe omul concret aflat în relaţii sociale concrete; • provocările altor domenii de cercetare ca psihologia genetică şi psihosociologia organizaţională; • „comanda socială” care cerea fapte, instrumente, aplicaţii practice şi nu studii academice prin excelenţă teoretice, dar, uneori, fără finaliate practică.
IMAGINEA DE SINE-„CHEIA PERSONALITĂŢII ŞI COMPORTAMENTULUI” AUTOR : prof. univ. dr. Ion RADU- TOMŞA, Universitatea Ecologică din Bucureşti Problematica imaginii de sine şi respectului de sine, fără a fi absolut nouă în psihologia actuală, se consideră a fi de o importanţă crucială din punctul de vedere al „psihologiei practice”, al psihologiei dezvoltării personale şi „ personalităţii optimale”. Câteva aprecieri sunt lămuritoare: „ Imaginea de sine înseamnă destinul. Sau, mai exact, tinde să însemne.Imaginea despre propria persoană înseamnă cine şi ce credem noi, conştient şi subconştient, că suntem-trăsăturile noastre fizice şi psihice,activul şi pasivul, posibilităţile şi limitele, forţa şi slăbiciunea. O imagine despre sine include şi nivelul respectului de sine, numai că ea e mai cuprinzătoare. Nu putem să înţelegem comportamentul unei persoane fără să descifrăm înainte imaginea despre sine care se ascunde în spatele acestuia”.- Nathaniel Branden, The Six Pillars of Self- Esteem, 1994 [ Cei şase stâlpi ai respectului de sine (trad.rom.), Ed. Colosseum, Bucureşti, p.27,1996] )
„ De fapt, imaginea pe care o are cineva asupra propriului viitor poate fi un profet mai bun în privinţa realizării decât performanţele anterioare”- E. Paul Torrance, specialist în psihologie educaţională; „ Prin tot ceea ce întreprinde, individul apără, afirmă sau tinde să creeze celor din jur o anumită imagine de sine, suma reprezentărilor sale cu privire la el însuşi”- Valeriu Ceauşu, Autocunoaştere şi creaţie, Ed. Militară, p.11 (1983); „ Pe lângă tulburările ale căror cauze sunt biologice, nu cunosc nici o măcar o singură problemă psihologică- de la anxietate şi depresie, până la eşecul şcolar sau profesional, la teama de intimitate, fericire şi succes, la abuzul de alcool sau de droguri, la molestarea soţiei sau copilului, la co- dependenţă şi tulburări sexuale, la pasivitate şi lipsă cronică de ţeluri, până la sinucidere şi crime cu violenţă- care să nu se lege, fie şi numai parţial, de o deficienţă a respectului de sine. Din toate judecăţile pe care le facem în viaţă, nici una nu este aşa de importantă ca judecata despre noi înşine”…” Pentru mine este cel mai important subiect din psihologie „ (N. Branden, Op.cit,p. 10). DELIMITĂRI CONCEPTUALE La momentul actual, în psihologie se consideră că în personalitatea reală a omului concret există, de fapt, mai multe „ faţete” ale acesteia. M. Zlate ( Eul şi personalitatea, Ediţia a treia,Ed. Trei, 2004, p. 50) distinge şi identifică următoarele: 1.personalitatea reală ( PR), aşa cum este ea în realitate; 2. personalitatea autoevaluată ( PA), adică imaginea pe care individul o are despre sine; 3. personalitatea ideală ( PI), adică cea dorită, cea spre care aspiră să şi-o formeze; 4. personalitatea percepută (PP), imaginea individului despre alţii; 5. personalitatea proiectată ( Ppro), imaginea despre ce crede individul că alţii cred despre el; 6.personalitatea manifestă (PM), adică cea exteriorizată, obiectivată în comportament. Imaginea de sine( IDS) este tocmai personalitatea autoevaluată (PA): • imaginea de sine (IDS) cuprinde totalitatea reprezentărilor, ideilor, credinţelor individului despre propria personalitate ( V. Ceauşu, Op.cit); • IDS reprezintă felul cum individul se percepe, ce crede despre sine, ce loc îşi atribuie în raport cu ceilalţi ( Aurora Perju-Liiceanu, Cunoaşterea de sine şi comportamentul autoevaluativ, în: „Rev. de psihologie”, nr.1, 1981); • IDS este nucleul central al personalităţii, reper, constantă orientativă a ei, element definitoriu al statusului şi rolului social ( Nicolae Bogatu, Implicaţii psihosociale ale imaginii de sine, „Rev. de psihologie”, nr.4, 1981); In opinia noastă (I R-T), I.D.S. este un „ interpretor- operator al acţiunii situaţionale”; este „ Eul de lucru”, ce se stabilizează funcţional ca reflex al perceperii dinamicii succes/eşec, al
comparaţiei sociale cu”altul generalizat ”, al preţuirii / respingerii de către grup (socio- organizare), totul amalgamat într-o matrice socială în care individul uman s-a inserat prin fenomenul de însuşire a unei culturi, cu normele şi valorile de referinţă pe care acestea le-a internalizat şi la care a aderat ( Ion Radu- Tomşa, Eul, imaginea de sine şi comportamentul, Ed. AISM, 1999); • „imaginea personală”, este „cheia personalităţii şi comportamentului uman” ( Dr. Maxwell Maltz, Psycho- Cybernetics, Psihocibernetica, Imaginea de sine- cheia spre o viaţă mai bună (trad.rom.), Curtea Veche, Bucureşti, 1999). IMAGINEA DE SINE STADIU AL DEZVOLTĂRII PSIHICE INDIVIDUALE ŞI COMPONENTĂ A PROPRIUM-LUI ( EULUI) Referirile la acestă tematică sunt relativ puţine în psihologia anterioară anilor ’70, dar nu lipsesc. Astfel, Karen Horney, psihanalist disident, distinge între o imagine de sine realistă, flexibilă şi dinamică, proprie subiecţilor normali şi o alta specifică nevroticilor, unde aceasta este construită puternic deformat; pentru aceşti subiecţi imaginea ideală nu corespunde realităţii, pentru ei nu există imagine de sine ideală, ci o alta iluzorie, pe care şi-o asumă. Nevroticul este convins de realitatea imaginii de sine construite, deşi, pentru ceilalţi, este evident că nu corespunde realităţii. G.W. Allport, în lucrarea sa fundamentală „ Personalitatea: o interpretare psihologică” (1937), propune termenul de proprium pentru a înlocui pe cel de ego sau self. Aici imaginea de sine apare ca stadiu al dezvoltării proprium-ului. Respectiv, după stadiul Eului corporal ( 1-3 ani), în care copii disting între ei înşişi şi obiectele din jur, se produce identitatea Eului ( sesizarea constanţei identităţii în raport cu schimbările din jur), apare auto-stima şi conştientizarea numelui propriu, iar între 4- 6 ani, pe fondul extensiunii Eului ( acum copilul ajunge să recunoască obiecte şi persoane care fac parte din lumea sa), apare şi se manifestă imaginea de sine actuală şi idealizată în raport de cum satisfac sau nu expectaţiile parentale. Evoluţia proprium-ului, în esenţă, ar putea fi descrisă după cum urmează .Prima componentă a subiectivităţii umane-care funcţionează ca o ancoră a conştiinţei de sine pe tot parcursul vieţii individului-este simţul Eului corporal, mărturia de bază a existenţei noastre. Se formează încă din primul an de viaţă, probabil, odată cu maturizarea incipientă a cortexului cerebral şi cu posibilitatea reţinerii în memorie a „urmelor existenţei”. Este percepţia propriului corp şi a distincţiei că „ acolo, afară” este altceva decât „aici, înăuntru”. Aspectul fusese semnalat încă de Th.Ribot („ Les maladies de la personalite ”[1885]), cel care găsea baza senzorială a conştiinţei de sine în cenestezie ( gr.v.
koinas- comun; aisthesis-senzaţie), în senzaţia că „ eu sunt un corp”), cu un jol major în viaţa psihică. Atât de mare este aceast rol încât pierderea, chiar şi temporară a percepţiei corporale, ca în cazul privării senzoriale prelungite ( vezi experimentele de privare senzorială totală), conduce la tulburări neuropsihice şi pierderea simţului Eului. Şi reciproca este valabilă: o psihopatie, ca nevroza astenică, se asociază şi cu cenestopatia ( stare de jenă şi rea funcţionalitate). Simţul propriului corp se impune în viaţa psihică prin senzaţia de rezistenţă, uneori chiar dureroasă a lumii, percepută ca „altceva” decât „sub pielea proprie”. Ceea ce se simte că aparţine propriului corp este „cunoscut, cald, diferit faţă de ceea ce este “afară”. Aşa cum remarca şi Allport, experienţa vieţii conţine în prima sa parte numeroşi stimuli care dau senzaţia de durere, mult mai numeroşi şi diferenţiaţi decât cei de plăcere. Astfel, deja la vârsta de un an aspectele afective de teamă, dezgust sau furie sunt deja mai bine cunoscute decât cele de „plăcere”. Tocmai pe această bază apare şi se manifestă „simţul de sine continuu”, în care un rol deosebit revine însuşirii limbajului şi al pronumelui personal singular „eu”. Confuziile între „eu”, „tu” sau „el” sunt inerente vârstei de doi ani când propria identitate nu este încă pe deplin înţeleasă. Când individul se identifică cu propriul nume/ prenume, acest fapt are ecouri psihologice importante; acum apare şi respectul de sine, ca tendinţă de afirmare a propriei identităţi. Această componentă a subiectivităţii (personalităţii), apărută la vârsta copilăriei ( trei ani) are un rol fundamental în identificarea şi manifestarea personalităţii. O poreclă peiorativă, faptul că cineva ne uită numele sau ne neagă personalitate are (uneori) efect de „rană psihică”. Hobbes, Schopenhauer , Stirner au considerat că acesta constituie cea mai de seamă trăsătură a omului; în acţiunile noastre un scop este şi menţinera nivelului ridicat al Eului, respectiv al respectului de sine. La Allport, imaginea de sine apare odată cu afirmarea respectului de sine şi cu simţul proprietăţii, acest stadiu fiind urmat de cel al gândirii raţionale ( intre 6 şi 12ani când copilul începe să utilizeze logica în soluţionarea problemelor cotidiene) şi cel al constituirii proprimum-lui ( în adolescenţă) odată cu formularea scopurilor şi planurilor pe termen lung destinate satisfacerii temei centrale de efort. IMAGINEA DE SINE IN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI SOCIALE. IDS -REZULTAT AL INTERACŢIUNII, PERCEPŢIEI ŞI COMPARAŢIEI SOCIALE Aşa cum vom demonstra mai jos,imaginea de sine nu poate fi veridic conceptualizată şi interpretată decât în şi prin perspectiva socială. Modul specific de existenţa al individului uman este de „ a-fi- înlume”(vezi fenomenologia lui E. Husserl sau K. Jaspers, cât şi
existenţialismul lui J.P.Sarte sau G. Marcel etc.) , de a comunica ( vezi şcoala de la Palo Alto) şi de a acţiona conform motivaţiilor sale, inclusiv pentru autoafirmarea Eului ( vezi, spre exemplu, teoria personalităţii la A.H. Maslow). Toate manifestările omului concret sunt marcate de „imaginea personală”,denumită chiar „cheia personalităţii şi comportamentului uman” ( Dr. Maxwell Maltz, PsychoCybernetics, Psihocibernetica, Imaginea de sine- cheia spre o viaţă mai bună (trad.rom.), Curtea Veche, Bucureşti, 1999). Astăzi se admite în psihologie că imaginea de sine nu reprezintă doar rezultatul unei introspecţii. Ci, aşa cum remarca P. Fraisse (1967), omul este capabil de o dublă cunoaştere: una , prin care sesizează propriile senzaţii, sentimente sau gânduri şi o alta, prin care se vede pe sine trăind şi acţionnând ca şi ceilalţi oameni. Autoobservaţia este de fapt precedată de observarea aplicată asupra celorlalţi şi, mai mult, omul se cunoaşte din activitatea proprie, din succese şi eşecuri, din relaţiile cu alţi oameni, într-un cuvânt din „încercările vieţii”. Prin actele sale de conduită, prin nivelul autoperceput al prestaţiilor personale în împrejurări de viaţa obişnuite, cât şi în situaţii-limită, se edifică imaginea de sine ca interiorizare a conduitei celorlalţi. Ch. Cooley şi G. Mead au subliniat faptul că înţelegerea propriei identităţi de către copil este reflexul (ecoul) reacţiilor celorlalte persoane faţă de el, iar conştiinţa de sine este imaginea eului în oglinda socială ( Cf ,I. Radu, Imaginea de sine şi percepţia socială, în: Psihologie socială,Ed. EXE S.R.L, p.21-24). Sau, cum afirmă, Ch. Baldwin psihogeneza imaginii de sine este simultană cu „imaginea de altul”, respectiv, reprezentarea despre celălalt funcţionează ca prototip, ca „altul generalizat” în edificarea propriei imagini de sine. Sursa autentică de autocunoaştere este comparaţia socială în cadrul intracţiunii umane şi opinia exprimată sau indusă de grupul social de referinţă. Continuu se produc la nivelul propriu de conştientizare decantări şi procesări de informaţii rezultate din percepţia celorlalţi, experienţa succesului / eşecului, preţuirea / respingerea de către grup, la care se răspunde cu autopercepţia propriei identităţi şi cu imaginea de sine proprie. Imaginea de sine se cristalizează într-o matrice socială care oferă cadrul social de comparaţie, criteriile, standardele necesare şi un eventual „model” de urmat prin persoanele de referinţă pe care subiectul concentrează preţuirea sa. Atunci şi acolo, unde apar disonanţe percepute acut între imaginea de sine reală ( cea cu care operează individul), cea „atribuită altora” şi imaginea de sine ideală ( cea spre care subiectul tinde să o impună sieşi şi altora), intervin (între anumite limite ale normalităţii) din subconştient mecanismele de protecţie a Eului. Dacă disonanţa nu poate fi
compensată se pot produce patologizări ale imaginii de sine şi implicit ale Eului şi personalităţii. Deosebit de importantă pentru „ psihologia practică” este o formă a imaginii de sine pe care Albert Bandura (1989) o denumeşte „conştiinţa eficienţei proprii” validată de performanţe. Aceasta are o mare valoare acţională şi motivaţională, prezenţa sa ridică nivelul de aspiraţie, creşte perseverenţa şi investiţia de efort pe termen lung. Încrederea în eficienţa personală are şi ecou fiziologic, respectiv subiecţii expuşi la factori stresanţi în condiţiile prezenţei încrederii în eficienţa personală înregistrează puţine efecte fiziologice adverse, faţă de cei care nu au convingerea în eficienţa personală. Depresia, de asemenea, implică şi o lipsă acută în forţele proprii, ceea ce se soldează şi cu descreşterea funcţiei imunitare ( T. Herbert & S. Cohen, 1993). IMAGINEA DE SINE ÎN PERSPECTIVA COGNITIVACŢIONALĂ O sinteză a cercetărilor în această direcţie conduce la acceptarea imaginii de sine (I.D.S.) ca element definitoriu al personalităţii în care se regăsesc următoarele elemente elementele: „ cum arăt”; „ce am, pe care pot conta”; „ce pot să fac”. „ Cum arăt?”- este elementul strălucit evidenţiat de M. Maltz, chirurgul estetician care în anii ’60 a formulat conceptul şi teoria psihociberneticii, preluate ulterior de cercetătorii şi practicienii din domeniul psihologiei dezvoltării personale şi personalităţi optimale. După mulţi ani de experinţă clinică, chirurgul şi profesorul Maltz a făcut o observaţie crucială: în multe cazuri în care bisturiul profesorului producea o modificare reuşită a fizionomiei, se produceau şi mutaţii fericite în structura personalităţii pacientului şi, implicit, în comportamenul lor. Fără nici un adaos de cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi noi, comportamentul se modifică într-un sens pozitiv, apropiindu-se de calităţile care asigură succesul în viaţa cotidiană ( activism, agreabilitate, iniţiativă, nonşalanţă, adaptare rapidă la situaţii noi etc.). Meditând asupra fenomenului, Maltz ajunge la concluzia că o imagine fizică necorespunzătoare, neacceptată sau neconformă cu modelul autoevaluat ca „pozitiv”, poate avea consecinţe negative în planul personalităţii, antrenând cu sine complexe de inferioritate şi o conduită în consecinţă. Este suficient să înlături cauza ( defectul estetic) pentru ca efectul psihic să dispară! Dacă în locul bisturiului am utiliza numai sugestia pozitivă sau am re-defini „handicapul, nu s-ar putea obţine acelaşi lucru? Răspunsul a fost pozitiv, iar rezultatul a fost crearea psihociberneticii sau „programarea pe succes”. Fenomenul a fost explicat de Maltz prin ideea următoare: creierul uman funcţionează după programe înscrise în subconştient, programarea făcându-se în funcţie de
dinamica succes / eşec al acţiunii şi de I.D.S. cu care subiectul se identifică ( M.Maltz, Op. Cit., p.27). Ce am? Pe ce pot conta?- exprimă simţul proprietăţii, care nu include numai propriul nume şi prenume, ci şi întreaga istorie şi proprietate simţită ca fiind „a mea”, respectiv acel „ceva” de care eşti mândru şi pentru care poţi să te sacrifici. I.D.S. rezultă şi din „comparaţia cu alţii”, din interacţiunea socială, din acceptarea sau respingerea celorlalţi; altfel spus din „încercările vieţii”, din „relaţiile cu alţii” în împrejurări obişnuite sau în situaţii limită ( vezi K. Jaspers şi teoria sa privind confruntarea cu o situaţie limită ca fiind un veritabil „revelator al personalităţii”) Permanenta „testare a realităţii” se face prin situarea între reperele oferite de cadrul social: dinamica succes / eşec, opinia grupului, comparaţie interindividuală, preţuirea / respingerea colectivă sunt elementele matricei socio-culturale în care se cristalizează I.D.S. Ce pot să fac?- rezultă din structurarea I.D.S. în cadru şi context social, în care se produc reprezentări corporal-dinamice ( cum sunt?), reprezentări ale proprietăţii individuale ( ce am? ) şi, în special, reprezentări asupra posibilităţilor de acţiune ( ce pot să fac?).Acest ultim aspect este o faţetă a I.D.S. prin care se exprimă conştiinţa eficienţei personale validată de performanţe în comparaţie cu ceilalţi. Concluzia majoră a celor de mai sus : I.D.S. nu este un simpu epifenomen, ea este rezultatul unor modificări pe întrega scală a sistemului bio-psiho-social reprezentat de personalitatea întruchipată într-un individ uman. Dacă acceptăm Eul ca“interpretor global al fiinţării umane” într-o socio- organizare, prin care individul se auto-interpretează, se autoevaluează şi îşi anticipează compotamentul în relaţiile cu lumea, cu semenii şi cu sine (vezi col. dr. Ion Radu-Tomşa, Eul, imaginea de sine şi comportamentul în luptă,Ed. Academiei de Inalte Studii Militare, 1999), atunci I.D.S. apare ca „ interpretor- operator al acţiunii situaţionale”sau „ Eu de lucru ”. I.D.S. se constituie în procesul evolutiv al interpretărilor constatatoare de genul: „ sunt un corp”, „ sunt mai puternic /slab decât G.” şi pot „ să fac / sau nu acest lucru ”. Rezultatul final este o interpretare- interogatoare: „Cine sunt eu?” Fiecare socio- organizare, într-o anumită secvenţă istorică propune mode şi modele ale reuşitei sociale ( „cavalerul”, „sfântul”, „campionul”, „vedeta de cinema”, „politicianul”, „ omul de afaceri” etc.) care funcţionează pot funcţiona ca „imagini de sine ideale”, în special la vârsta adolescenţei. Omul concret se utilizează şi se raportează permanent la o I.D.S. reală (aşa cum se percepe şi cum o interpretează), o I.D.S. ideală
( spre care tinde să şi-o impună sieşi şi celorlalţi) şi o I.D.S (auto)atribuită altora ( cum interpretează că este perceput de semenii săi ). Fără a fi cu obligativitate conştientizată, I.D.S are ca miză majoră „confirmarea de sine” şi realizarea controlului ( întotdeauna imperfect) asupra unui sistem- lume în care este implacabil inserat. I.D.S. este elementul de structură a personalităţii şi, implicit, al Eului care dă coerenţă subiectivă raporturilor cu lumea prin „ lupta pentru propria identitate ”.Ea se exprimă şi funcţionează ca atitudine faţă de sine , ca autoevaluare; respectiv, poate fi: • autoevaluare realistă – cu cele mai mari şanse de reuşită socială a subiectului; • autoevaluare în hiper ( supraevaluare); • autoevaluare în hipo ( subevaluare ). I.D.S. ÎN PERSPECTIVĂ PSIHONEUROFIZIOLOGICĂ Dacă I.D.S. este o realitate acceptată în psihologia de dată relativ recentă, încă nu a fost identificat de către psihologi suportul bioenegetic al acesteia. Astfel, perspectiva psihologică este eliptică, iar cea neurologică şi fiziologică lipseşte sau este neinteresată de posibilele ecouri psihologice. O lucrare stiinţifică de fiziologie [ Arthur C. Guyton, Human Psysiology and Mechanisms of Disease (trad. rom.), Fiziologie, Ed. Medicală Amaltea, 1996], în capitolul referitor la sistemul limbic- definit ca totalitatea circuitelor nervoase care controlează comportamentul emoţional şi acţiunile motivaţionale- este descrisă şi amigdala (amygdala), ca element al sistemului limbic : un complex de nuclei localizat sub cortexul polului anterior medial al fiecărui lob temporal, având conexiuni bidirecţionale cu hipotalamusul; primeşte semnale nervoase din toate zonele cotexului limbic, cât şi de la neocortexul lobilor temporali, parietali şi occipitali ( ariile de asociaţie olfactive, auditive şi vizuale). Datorită multiplelor sale conexiuni cu sistemul limbic, al cărui element este, dar şi cu neocortexul, amigdala este denumită de autor „ ferestra” prin care prin sistemul limbic fiecrare îşi„ vede” poziţia proprie în lume. Stimularea amigdalei produce aceleaşi efecte ce se obţin prin stimularea hipotalamusului („ creierul vegetativ al organismului”). Funcţia globală a amygdalei, avansată de Guyton, pare a fi cea de arie de conştientizare ce operează la nivelul subconştientului şi proiectează în sistemul limbic poziţia real percepută a individului în raport cu lumea înconjurătoare şi cu ideile proprii (p. 409). Pe această bază se acreditează ideea că amigdala este decisiv implicată în formarea modelului de răspuns adecvat fiecărei situaţii în parte. Putem deci considera că amygdala (sistemul rino-amigdalian) constituie un bio-procesor implicat în procesarea bio-informaţiei, cu funcţii coordonatoare majore de
orientare şi susţinere energetică a comportamentului uman. La acest nivel (subconştient) se integrează perpetuu [în starea de conştienţă] „imaginea lumii” cu „imaginea sinelui”, conştiinţa cu afectivitatea, răspunsurile comportamentale cu cele fiziologice. Ca produs psihic, I.D.S. funcţionează ca interpretor- operator al ativităţii umane, al bioorganizării denumită organism uman. Ea este şi o „ grilă selectoare” a informaţiei din perspectiva insului şi interfaţa între procesele informaţionale şi energetice aferente coportamentului situaţional. Dacă amygdala este bio- hardul, I.D.S. este bio-softul, iar rolul său este similar cu cel atribuit de neurochirurgul canadian W.Penfield formaţiunii reticulate ascendent activatoare ( SRAA), de la care amigdala primeşte impulsuri nervoase, ca fiind „ cel mai înalt nivel de integrare a conştienţei ”( stare fiziologică particulară, condiţie a conştiinţei). [ vezi şi Constantin- Dumitru-Dulcan, Inteligenţa materiei, Ed. Teora, Bucureşti, 1992, p. 239]. Acest interpretor-operator (I.D.S.), deşi de natură informaţională, modelează procese energetice- descrise de psihologia tradiţională ca afectivitate şi motivaţie- implicate în funcţionarea organismului de la răspunsurile fiziologice şi cele ale sistemului imunitar, până la expresia coportamentală de adaptare la o situaţie de viaţă curentă. CONCLUZII I.D.S. nu este un simplu epifenomen, ci o rezultantă cu finalitate integratoare a unor procese biologice, psihice şi sociale. Este de aşteptat ca amigdala ( bio-hard al I.D.S.) să utilizeze ca bio-soft şi programe înscrise în memoria ereditară a individului, la care se adaugă cele memorate în cursul ontogenezei, practic, întreaga experienţa de viaţă a individului. I.D.S. -ca „ interpretor- operator al acţiunii” sau „ Eu de lucru „- se stabilizează funcţional ca reflex al perceperii dinamicii succes / eşec, al comparaţiei sociale cu „ altul generalizat ”, al preţuirii / respingerii de către grup (socio- organizare), totul amalgamat într-o matrice socială în care individul uman s-a înserat prin fenomenul de însuşire a unei culturi, cu normele şi valorile de referinţă pe care acestea le-a internalizat şi la care a aderat. I.D.S. ca interpretor- operator al acţiunii situaţionale asigură şi integrarea timpului psihologic ( trecut, prezent, viitor) în devenirea insului, cât şi individualizarea sa ca realitate psihică subiectivă. Ea poate activa sau bloca procesele informaţionale şi fiziologice, poate orienta manifestarea lor, poate exploata anumite posibilităţii funcţionale, cum poate, deopotrivă, să lase neexperimentate alte posibilităţi. I.D.S. este astfel implicată în toate acţiunile umane ce presupun reprezentare, evaluare, anticipare şi control al unei situaţii concrete de
viaţă, aşa cum este implicată şi în starea de normalitate sau anormalitate psihică a persoanei. Problematica aferentă I.D.S. rămâne una din cele mai interesante şi importante din perspectiva psihologiei contemporane. Putem spune cu dr.Maxwell Maltz că „Imaginea de sine este cheia personalităţii şi comportamantului uman”.
EUL ŞI PERSONALITATEA ÎN CONCEPŢIA PSIHANALIŞTILOR DISIDENŢI Carl Gustav Jung ( 1875- 1961), fondatorul psihologiei analitice, după o colaborare de cinci ani ( 1907- 1912 ) cu Freud, nu este de acord cu acesta în ceea ce priveşte natura libidoului. Pentru el libidoul este tot o energie, dar o energie vitală nediferenţiată, nu o energie eminamente sexuală ( ca la S. Freud). Mai mult, C.G. Jung utilizează termenul cu înţelesul de energie vitală difuză şi energie psihică ce alimentează activitatea psihică şi face posibile activităţi ca percepţia, gândirea sau emoţia etc. Energia psihică a libidoului asigură dinamismul personalităţii umane. Ego-ul reprezintă partea conştientă a psihicului şi este responsabil cu procesele desfăşurate în starea de veghe; are şi o funcţie selectivă de filtru pentru stimulii la cere este supus subiectul şi asigură acestuia coerenţă, continuitate, identitate şi stabilitate în modul cum percepe lumea.C.G. Jung a introdus în psihologie conceptele de introversiune şi extraversiune prin care a descris modul cum energia psihică ( libidoul) poate fi orintată spre interior ( tipul introvert) sau spre exterior ( extravert). Fiecare om are în sine ambele orientări, dar una din ele devine dominantă şi orintează modul de comportare al subiectului. Omul poate fi nu numai intro- sau extravert ci şi orientat de funcţii psihice opuse: gândirea şi sentimentul (afectivitatea) care produc funcţia raţională şi sensibilitatea şi intuiţia care alcătuiesc funcţia iraţională. Deşi fiecare om are în sine toate cele patru funcţii, una din perechi este dominantă, celelale trec în inconştientul personal. Cele două funcţii: gândirea şi afectivitatea sunt total opuse; gândirea operază asupra experienţelor în termenii de adevărat şi fals, iar afectivitatea în termenii de plăcut- neplăcut. Mai mult, dacă gândirea evaluează experienţele, sentimentele (afectivitatea) stă la baza lor şi le dă conţinut. Combinând cele patru aspecte- extraversia, introversia, gândirea şi intuiţia- rezultă opt tipuri psihologice:
•
extravert- gânditor- tinde să reprime emoţiile; este obiectiv şi dogmatic în gânduri şi opinii; *extravert- sentimental- reprimă logica; se comportă după norme şi valori, tradiţii şi norme învâtate; sensibil la expectanţele şi opiniile celorlalţi; *extravert- sensibil- centrat pe plăcere; caută noi experienţe; foarte adaptabil la persoane şi situaţii noi; *extravert-intuitiv- dotat pentru afaceri şi politică; creativ, profitor de oameni şi situaţii; lider incontestabil; *introvertit- gânditor- dificultăţi de comunicare; rece şi lipsit de consideraţie pentru ceilalţi; *introvertit – sentimental- îşi reprimă gândirea şi exprimarrea deschisă a afectivităţii; misterios şi inaccesibil; liniştit, modest, copilăros; *introvertit- sensibil- închis în sine; detaşat de cotidian; sensibil la frumos; concentrat pe senzaţii şi intuitiv; *introvertit-intuitiv- contact redus cu realitatea; visător; ciudat şi excentric. Inconştientul personal la Jung se aseamănă cu preconştientul din teoria lui Freud; conţine tot ceea ce a fost uitat sau reprimat; experienţele aflate în inconştientul personal se aglutinează în complexe alcătuite din emoţii, amintiri, dorinţe, centrate în jurul unei teme. Complexele dirijeză comportamentele subiectului, nu se află sub control conştient, dar, odată formate, poate interfera cu planul conştiinţei. Originile complexelor poate fi în experinţele din copilărie, în cele ancestrale,dar şi în viaţa de adult. Inconştientul colectiv ( transpersonal) reprezintă nivelul cel mai profund şi greu accesibil al inconştientului; el este depozitul experienţelor ancestrale, se moşteneşte indirect, sub formă latentă, apare ca predispoziţie care poate deveni realitate prin anumite experienţe individulale. Fiecare generaţie, după C.G. Jung, are experienţe bazale specifice, iar omenirea în totalitatea sa istorică a trăit experienţa naşterii şi a morţii, s-a confruntat cu figuri materne, cu necunoscutul sau teroarea, cu figuri divine sau opusul lor- aceste experienţe universale vor marca modul de a percepe şi reacţiona la datele realităţii. Aceste experienţe ancestrale stocate la nivelul inconştientului colectiv sunt exprimate sub formă de imagini sau simboluri pe care Jung le numeşte arhetipuri. Nu sunt bine structurate, ci sunt predispoziţii care se pot defini şi structura prin experienţe actuale, directe. Ele se manifestă în visele şi fantasmele oamenilor. Arhetipuri descrise pe larg de Jung: eroul, copilul, Dumnezeu, moartea, puterea, înţeleptul. Există şi arhetipuri mai bine conturate şi dezvoltate care influenţează
viaţa psihică în mod sistematic. Aceste sunt: persona, anima şi animus, umbra şi self- ul. Pentru Jung, dezvoltarea personalităţii este orientată spre viitor ( auto-actualizare), prin scopuri şi obiective, dar şi prin nevoia de cunoaştere şi percepţie corectă a Eu-lui propriu. Persoana prezentă este determinată atât de ceea ce individul doreşte să devină, cât şi de trecutul său. Implicit sistemul psihic este atât orientat teleologic ( de viitor), dar şi cauzal ( prin trecut). Două principii sunt invocate pentru a explica dezvoltarea pesonalităţii: progresia şi regresia, la care se asociază principiul sincronicităţii ( a fi sincron cu …”cosmosul”- modalitate prin care Jung explică fenomenele paranormale). Spre deosebire de Freud, Jung este de părere că dezvoltarea personalităţii nu se opreşte niciodată; primii ani din viaţă nu sunt hotărâtori pentru formarea personalităţii. Ego-ul se formează când omul- copil este capabil să distingă între sine şi ceilalţi, iar conştienţa se formează când subiectul începe să spună „ eu „. Naşterea psihică se produce la pubertate când se conturează forma şi conţinutul psihicului viitorului adult. Deosebit de importantă pentru Jung este vârsta între 35 şi 40 de ani când omul trăieşte o criză de identitate, convertită într-o orientate de la extraversie spre intoversie, asociată cu începerea procesului de auto- realizare, cu tendinţa de echilibru dintre conştient şi inconştient, respectiv de sănătate psihică numită de Jung individuare. Odată ce această stare a fost atinsă, urmează etapa denumită transcendenţă- acum polarităţile sunt depăşite, iar unitatea psihică atinge apogeul. Individuarea şi transcendenţa pot fi blocate de factori şi condiţii nefavorabile ( căsătorie nefericită, profesie nestimulativă etc.). Ultimul stadiu al evoluţiei omului este vârsta înaintată ( senescenţa) pe care autorul o aseamănă cu vârsta copilăriei, acum psihicul fiind dominat de procese de natură inconştiente. Se poate spune că pentru Jung scopul existenţei nu îl reprezintă reducerea tensiunilor ( ca la Freud), ci individuarea sau autorealizarea. Omul este unic în modul său de a fi, dar acest lucru este valabil în prima jumătate a vieţii, după care se formează, ceea ce el numeşte personalitate universală. Evaluarea personalităţii şi terapia jungiană se realizează prin : tehnica asociaţiei verbale ( prin care se depistează complexele); analiza simptomelor şi analiza viselor. Visele, după Jung, nu sunt expresia unor tendinţe şi dorinţe inconştiente, ci au două funcţii majore: asigură perspectiva asupra viitorului ( pregătesc subiectul pentru experienţele viitoare); asigură compensarea, realizarea unui echilibru între strucurile psihice aflate în opoziţie.
Alfred Adler ( 1870- 1937), disident faţă de acelaşi S. Freud, introduce în psihologie conceptul de sentiment de inferioritate, pe care îl consideră mobilul de bază al comportamentului uman. Progresul fiinţei umane se originează în tendinţa de a compensa o inferioritate reală sau imaginară. Experienţa inferiorităţii începe în copilărie ca urmare a dependenţei şi neajutorării în faţa adulţilor. Atunci când copilul nu reuşte să compenseze sentimentul de inferioritate, acesta se intensifică şi devine complex de inferioritate, definit ca „ incapacitate de a-şi rezolva problemele de viaţă”. Sursele complexului de inferioritate: inferioritatea organică, răsfăţul şi neglijarea. Unii subiecţi au tendinţa să supracompenseze complexul de inferioritate care se converteşte în complexul de superioritate ( opinie şi convingere exagrată cu privire la calităţile şi realizările personale). Scopul evoluţiei umane este lupta pentru dobândirea superiorităţii ( care este altceva decât complexul se superioritate), obţinerea perfecţiunii ( o expectaţie spre viitor). In concepţia lui Adler comportamentul uman este orientat finalist şi dirijat de ficţiuni, iar ficţiunea cea mai cuprinzătoare este idealul de perfecţiune sintetizat sub forma conceptului de divinitate. Scopul ultim al omului este obţinerea superiorităţii şi perfecţiunii care subordonează multe comportamente pariculare şi dezvoltă particularităţi psihice şi deprinderi specifice pe care Adler le numeşte stil de viaţă. Acesta se achiziţionează în urma interacţiunilor sociale, se cristalizează între 4 şi 5 ani şi este dificil de modificat mai târziu; ulterior va funcţiona ca un schelet de bază al caracterului. Stilul de viaţă depinde de relaţia părinte- copil şi de ordinea naşterii, iar caracterul este chiar stilul de viaţă. Deci, stilul de viaţă nu este predeterminat ci creat de subiect, rămâne constant şi definitoriu pentru atitudinile şi comportamentele subiectului. Adler a utilizat diverşi termeni pentru stilul de viaţă: personalitate, individualitate sau self, pe cel din urmă numindu-l şi „ forţa creatoare a ego-ului”. Autorul grupează problemele de viaţă în trei categorii: relaţiile cu semenii; problemele ocupaţionale; probleme legate de dragoste. Astfel, Adler postulează existenţa a patru stiluri de viaţă bazale, caracteristice modului de abordare a problemelor menţionate. Aceste stiluri sunt: 1. stilul dominant ( cu interese sociale reduse); 2. stilul achizitiv ( cel mai răspândit); 3. stilul evitant ( ezită să lupte cu dificultăţile vieţii); 4. stilul socialmente util. Optimist cu privire la natura umană, A. Adler argumentează că omul nu este victima propriului destin, poate să- şi creeze propriul self, nu este nici victima instinctelor şi a experienţelor din copilăria timpurie.
Karen Horney ( 1885- 1952 ) influenţată de teoriile lui A. Adler , E. Fromm şi de gestaltism, contestă de pe principii feministe psihanaliza ortodoxă a lui Freud. Ea afirmă, pe baza observaţiilor clinice, că sursa motivaţională la femei nu este invidia penisului, pentru că şi bărbaţii sunt invidioşi pe femei pentru că nu pot da naştere copiilor. Ea consideră că forţa motivaţională principală care stă la baza dezvoltării personalităţii nu este nici nevoia sexuală, nici agrsivitatea, ci nevoia de securitate. Forţele de natură socială, nu cele biologice, influenţeaza dezvoltatea personalităţii. Securitatea şi satisfacţia sunt mobilul evoluţiei, iar cheia dezvoltării personalităţii stă în interrelaţia dintre părinţi şi copil. Cele două nevoi fundamentale, securitatea şi satisfacţia, au un caracter universal, nevoia de securitate având un rol prioritar. Obţinerea siguranţei şi eliberarea de teamă marcheză normalitatea psihică la vârsta adultă. Părinţii sunt responsabil de formarea sentimentului de securitate la copil; el ( copilul) poate trece peste psihotraume severe ( bătăi, experienţe sexuale timpurii) dacă se simte iubit şi dorit ( adică în siguranţă). Dragostea părinţilor nu poate fi mimată, copii au capacitatea intuitivă de descoperi adevărata dragoste. Comportamentele care slăbesc sentimentul de secutitate al copilului sunt: preferinţa pentru alt frate; pedepse nedrepte; compotament inconstant; promisiuni neonorate; umilirea copilului; izolarea acestuia de ceilalţi. Tot Horney a argumentat sentimentul de neajutorare şi cel de culpabilitate [„ sentimentul insidios de a se simţi singur şi neajutorat într-o lume ostilă, sentiment ce invadează persoana”], care pot genera anxietatea bazală, reflectată în comportamentul nevrotic. Există în cultura occidentală patru moduri de autoapărare împotriva anxietăţii bazale: • câştigarea afecţiunii ( strategia urmată:” cine mă iubeşte, nu mă loveşte”); • supunerea ( „ dacă mă supun, nu voi fi lovit”); • obţinerea puterii („ dacă am putere, nu voi fi lovit”); • retragerea ( nimeni nu mă vede, nimeni nu mă va lovi”) Fiecare strategie este un mecanism de apărare a Eu-lui, orientat spre obţinerea securităţii personale şi evitatea durerii; nu au scop pozitiv cum ar fi bunăstarea persoanei, dar sunt forţe motivaţionale mai puternice decât nevoile sexuale sau nevoile fiziologice. Aceste mecanisme de protecţie a Eu-lui se pot permanentiza, pot deveni componente ale personalităţii şi pot influenţa decisiv comportamentul individului.
Spre deosebire de Freud, K. Horney are o viziune mai optimistă asupra personalităţii umane. Omul nu este dominat de forţe de natură biolgică; comportamentul nevrotic, când se manifestă, este determinat de factori psihosociali care acţionează în copilările. Fiecare persoană are în sine capacitatea de a se schimba, iar experienţele mai târzii au o importanţa la fel de mare ca cele de la vârsa copilăriei. Erich Fromm-( 1900- 1980 )- reprezentant al Şcolii de la Frankfurt, după ce a emigrat în S.U.A., a fost preocupat să elaboreze o concepţie integrală aupra omului şi naturii umane, în care scop a încercat o revizuire a doi titani care marcau epoca sa , S. Freud cu psihanaliza şi Karl Marx cu ideologia. A rezultat o „ sociologizare” a freudismului şi o „ umanizare” a marxismului. După Fromm, în om exiată tendinţe inconştiente spre raţionalitate, creativitate şi iubire; dar, dacă aceste forţe sunt contrariate, ele generează drame, nevroze, dezechilibre sufleteşi şi alienarea ( înstrăinarea ). Strivit de o societate birocratică, traumatizantă, represivă, omul se dezorientează şi se alienează, fiind redus la un „ lucru”, la o marfă. Idealul pe care îl propune este o „ societate sănătoasă”, întemeiată pe iubire. Revoluţia preconizată se va întemeia pe autoperfecţionarea morală şi „ religia iubirii”, pe trecerea omului de la „ a Avea” la „ a Fi”! Fromm este un teoretician psiho- social, pentru care omul şi umanitatea nu sunt dirijaţi în mod inexorabil de forţe biologice sau de instincte. Sexul nu este o forţă modelatoare a comportamentului normal sau nevrotic, ci nevoile sociale, cultura au acest rol. Oamenii îşi crează propria natură, fapt dovedit de istoria speciei umane. Omul trăieşte în mod paradoxal o dilemă fundamentală: libertate versus securitate, este o fiinţă care suferă de „ evadarea în libertate”.Oamenii suferă pentru că ştiu că vor muri, ceea ce îi separă de animale şi de restul naturii. Prin mituri, religii şi ritualuri vizează obţinerea securităţii prin apartenenţa la un grup şi respectă un set de reguli impuse social. Cum fug oamenii de libertate şi insignificienţă? Există două căi: dobândirea libertăţii pozitive în unirea cu ceilalţi oameni prin muncă şi dragoste, cu posibilitatea de exprimare sinceră şi deschisă a trăirilor emoţionale şi intelectuale ( altfel spus, crearea unei „ socieţăţi umaniste”); alt mod este cel de a câştiga securitatea prin „ fuga de libertate”, suprimarea individualităţii şi integrităţii într-un regim totalitar ( ca cel nazist din 1930, de exemplu). Mecanismele psihice pentru câştigarea securităţii sunt similare cu cele de evadare nevrotică propuse de K. Horney: 1) autoritarismul; 2) distrugerea; 3) conformarea automată. Autoritarismul – se manifestă prin tendinţele masochiste şi cele sadice. Tendinţa masochistă se asociază cu inferioritatea şi mediocritatea- subiecţii resimt dependenţă faţă de o persoană sau
instituţie care le anulează sentimentul singurătăţii. Tendinţa sadică se reflectă ca impuls pentru a-i domina pe celilalţi şi se exprimă în trei moduri: a) caută să-i facă pe celalţi dependenţi de ea, pentru a avea putere absolută aupra lor; b) conducerea ( dictarea) vieţii altora şi exploatarea lor ; c) dorinţa de a-i vedea pe alţii suferind şi de a cauza suferinţe ( nu doar durere fizică, ci şi durere şi suferinţa emoţională, cum este jena sau umilinţa). Distrugerea - opusă autoritarismului, vizează eliminarea obiectului fricii şi insecurităţii prin „ distrugerea lumii înconjurătore”. Specific uman, tendinţa de distrugere poate fi disimulată şi „ raţionalizată”. Inclusiv dragostea , datoria sau iubirea de ţară ( patriotismul) pot reprezenta raţionalizări ale tendinţei spre distrugere! Conformarea automată – este un mecanism cu cea mai mare semnificaţie socială. Prin el se anulează singurătatea şi izolarea şi se şterg diferenţele dintre subiect şi ceilalţi. Pasionat de identificarea similitudinilor cu istoria umanităţii re-trăită de fiecare om în cursul vieţii, cât şi de similitudini cu viaţa animalelor, Fromm aseamănă acest mecanism cu „ camelonismul”, cu tendinţa unor animale de a „lua culoarea locului”- omul nu mai are nici o identitate, nici un „ eu” real şi ia o nouă identitate, falsă, dar protectoare, obţinută prin conformare constantă la regulile sociale. Dezvoltarea individului în copilărie repetă evoluţia speciei umane, în sensul că el creşte şi dobândeşte treptet independenţă şi libertate. Creşte independeţa faţă de mamă, dar şi sentimentul insecurităţii se amplifică. Pentru a evada utilizează trei mecanisme: a) relaţionarea simbolică; b) distrugerea; c) dragostea ( distanţarea). Fromm este de acord cu Freud asupra importanţei extreme a primilor cinci ai de viaţă, dar nu crede că personalitatea este definitiv închiată la acestă vârstă; evenimentele târzii pot fi la fel de importante în influenţarea personalităţii. Ca toate organisme vii, oamenii au trebuinţe psihologice fundamentale care cer a fi satisfăcute în ordine, pentru a putea supravieţui. Nevoile fundamentale, primare, ca cele de hrană, apă sau sex, deşi comune cu cele ale animalelor, nu se satisfac de o manieră instinctuală, prin pattern-uri comportamentale înnăscute, fixe, rigide. Variabilitatea şi flexibilitatea caracterizează comportamentul uman, care se învăţă în mediul social, în care se crează şi al doilea set de trebuinţe: cele de natură psihică, ca cea de securitate şi cea de libertate. Polaritatea dintre presiunea securităţii şi tendinţa spre libertate este universală; ea creează şase nevoi de bază: a) de relaţionare- derivată din legăturile primare cu natura, devine relaţie cu alte fiinţe umane, având corolor „ iubirea productivă”, care poate fi direcţionată către acelaşi sex ( iubire fraternă), spre sexul opus ( iubire erotică) sau către un copil ( iubire maternă); „ narcisismul”
este eşuarea în iraţionalitate a satisfacerii trebuinţei de relaţionare; b) de transcendenţă – se referă la nevoia de a se ridica deasupra stării de animal pasiv, prin raţiune şi imaginaţie, prin creaţie; o blocare a creativităţii, din oricare motiv, îl face pe om să devină distructiv; c) de înrădăcinare- prin care tind să înlocuiască legăturile pierdute cu natura printr-o „ inrădăcinare”, realizată prin fraternizare cu alţii, la fel de singuri şi dezorientaţi; această nevoie poate deveni ca o legătură incestuasă cu mama sau cu comunitatea şi naţiunea [ „ naţionalismul- forma noastră de incest…”- cum scria Fromm]; pentru a simţi apartenenţa, oamenii au nevoie de sentimentul identităţii cu indivizi unici ( modele) sau cu instituţii percepute ca fiind prestigioase, de elită; d) conformarea- este un mod nesănătos de a obţine sentimentul identităţii, deoarece identitatea cuiva este definită numai prin calităţile grupului la care s-a conformat, iar Eu-l devine unul fals, „ de împrumut”; e) nevoia de câmp de orientare şi de devoţiune – rezultă din nevoia şi capacitatea omului de a raţiona şi de a imagina; are nevoie să înţeleagă lumea, să se orinteze în ea fie şi printr-un zeu căruia să se devoteze; f) nevoia de stimulare- ca organism înzestrat cu creier, omul are nevoie de solicitări, de alertă şi de activitate care sa-l menţină la niveluri de vârf ale performanţei. O serie de compromise între trebuinţe şi condiţii sociale fac ca persoana să îşi devolte structura personalităţii pe care Fromm o numea orientare sau caracter. Tipurile de caracter le împarte în două: tipuri non- productive şi productive. Primele includ orientări receptive, explorative, de acumulare şi de valorificare care nu sunt moduri sănătoase de relaţionare cu lumea. Tipul productiv este cel ideal şi reprezintă scopul ultim în dezvoltarea umană. Orientarea productivă este o atitudine ce poate fi atinsă de orice fiinţă umană, cu toate că nu poate fi încă o caracteristică pentru nici o societate. La momentul când scria acest lucru, Fromm aprecia că structura socială prezentă poate doar tinde spre tipul productiv prin transformarea trăsăturilor nonproductive [ spre exemplu, agresivitatea tipului explatativ poate deveni iniţiativă; tipul acumulativ poate deveni econom etc.]. Ca filosof social, Fromm este optimist, oamenii nu sunt dirijaţi total nici de forţe biologice imuabile, nici de forţe politice, sociale sau economice- nu sunt nici o coală albă de hârtie pe care să scrie cultura un text- din contră, ei au o natură proprie, calităţi psihologice şi potenţial de a se modela personalitatea şi societatea în care trăiesc.
HENRY MAC MURRAY Tot printre neo- freudieni se înscrie şi Henry Mac Murray ( 18931988), cel care, împreună cu Cristiana Morgan, a elaborat cunoscutul T.A.T. ( Test de Apercepţie Tematică). Originaliatea lui constă mai ales în elaborarea unei liste a trebuinţelor umane şi sintetizarea principiilor de bază ale personologiei. Aceste principii sunt: *Procesele psihice depind de procesele fiziologice („ fără creier nu există personalitate”); atunci când ceva se modifică în fiziologia creierului se modifică şi personaliatea [ un drog sau un accident vascular alterează personalitatea, spre exemplu]; *Modificarea tensiunii psihice este forţa motivaţională primordială [ idee care amendează conceptul clasic de reducere a tensiunii psihice]; *Personaliatea se dezvoltă în timp sub influenţa tuturor evenimentelor vieţii; *Fiecare personalitate este unică, deşi conţine elemente comune cu ale altor oameni. *Nevoile ( trebuinţele) umane explică motivarea şi direcţionarea comportamen tului; ele au o bază fiziologică şi prin starea de tensiune pe care o generează direcţionează procesele intelectuale şi abilităţile perceptive ale subiectului; sursa lor poate fi procesele interne ale organismului sau evenimente din mediul extern. Indiferent de origine, trebuinţele cresc nivelul de activism şi determină organismul să le reducă prin satisfacerea lor. Lista trebuinţelor ( nevoilor ) umane majore: Dominanţa- nevoia de a controla mediul, de a-i influenţa şi controla pe ceilalţi prin sugestie, seducţie, persuasiune sau comandă; Deferenţa- nevoia de a admira sau susţine o pesoană considerată superioară ( a preţui, a onora, a elogia, a respecta); Autonomia- nevoia de a rezista constrângerilor, de a fi liber şi independent, de aevita convenţiile şi dominaţia altora; Agrsivitatea- nevoia de a depăşi opoziţia celorlalţi; nevoia de luptă şi de revanşă; de a se opune prin forţă, de a pedepsi, de a deprecia, umili, ridiculiza; Supunerea- nevoia de a se lăsa dominat în mod pasiv de forţe externe, de a admite propria inferioritate, căutarea şi satisfacţia obţinută din durere, pedeapsă, boală, neşansă; Realizarea- nevoia de valorizare prin sarcini dificile, prin depăşirea de obstacole şi rivalizare cu ceilalţi; adică a stăpâni, manipula, organiza persoane, idei, obiecte; Stimularea- nevoia de a căuta şi obţine satisfacţii prin impresii senzoriale;
Exhibiţionismul ( nevoia de a ieşi în evidenţă)- a fi văzut, auzit, de a fascina, şoca, amuza; Nevoia de joc ( ludică)- de a face ceva fără un scop anume ; a râde, a glumi, a dansa, a frecventa petreceri şi locuri; Afilierea- nevoia de a fi aproape, de coopera cu alte persoane cu care seamănă sau îl agreează; de obţine afecţiunea, de a adera şi a fi fidel, loial cuiva; Respingerea- nevoia de exclude, a rejecta sau a rămâne indiferent faţă de persoane considerate inferioare sau apreciate negativ; Nevoia de suport- de a fi gratificat, ajutat, susţinut, iertat, consolat, încurajat; Nevoia de nursuranţă ( nursă= bonă, doică)- de a ajuta persoane slabe, bolnave, lovite de viaţă; de a gratifica persoane neajutorate; Evitarea inferiorităţii- nevoia de a ieşi din situaţii jenante, ridicole şi de a evita eşecul; Nevoia de apărare a Ego-ului- autoapărare de critici, atacuri, blamare; a justifica o acţiune greşită, un eşec, o umilinţă; Nevoia de contracarare- trimite la repararea unui eşec prin contraacţiune şi revanşă, de a reprima teama, a menţine autorespectul şi mândria; Nevoia de evitare a durerii- luarea măsurilor de precauţie, de preîntâmtinare a pericolului; Nevoia de ordine- a pune în ordine lucrurile, a fi în echilibru; Nevoia de înţelegere- interesul pentru probleme teoretice, nevoia de a analiza şi generaliza evenimentele; Nevoia sexuală- de a iniţia şi menţine o legătură, o relaţie erotică. Murray precizează că nu este obligatoriu ca toate trebuinţele de bază să se manifeste la o singură persoană sau toate să fie permenent activate. Ele se diferenţiază prin urgenţă sau insistenţă, pot fi complementare, pot fi trecute în susidiar, pot avea o temă comună şi să poarte acelaşi vector comportamental etc. O altă temă abordată este cea a stadiilor evoluţiei personalităţii. Ca şi Freud, apreciază rolul decisiv al experinţelor din copilăria timpurie şi al evenimentelor trăite atunci. Fiecare din cele cinci stadii ale copilăriei este caracterizat de o anumită trăire a plăcerii, care în mod inevitabil este stopată de cerinţele societăţii. Impresiile din fiecare stadiu al copilăriei direcţioneză din inconştient evoluţia viitoare a adultului. Nimic nu este anormal decât dacă subiectul rămâne fixat la un anumit stadiu; atunci personalitatea devine incapabilă de flexibilitate şi spontanietate, Ego-ul şi Supraego-ul sunt influenţate de această fixare.
Fiecare stadiu al copilăriei, chiar din viaţă intrauterină, poate deveni un complex. 1.Pântecele mamei care asigură o existenţa sigură, liniştită, caldăcomplex de claustrare; 1. suptul generează satisfacţie- complex oral; 2. satisfacţia defecării- complex anal; 3. urinarea generează satisfacţie- complex uretral; 4. satisfacţii genitale- complex de castrare. Complexul de claustrare se converteşte în dorinţa adultului de spaţii mici, calde, întunecoase, sigure. Adultul poate manifesta tendinţa de a fi „acasă”, de a rămâne în pat, acoperit, dimineaţa, să se izoleze pe o insulă sau într-o mâmăstire= complexul de claustrare simplu; sau, dimpotrivă, să nege acest spaţiu ca fiind insecurizant, sufocant şi să tindă spre spaţii deschise, libere pentru a elimina teama de a se sufoca= complexul de regresie. Complexul oral are trei variante: oral pasiv- cu tendinţa pasivă de a fi susţinut şi protejat; comprtament preferenţial pentru supt, mâncat, băut, sărutat; nevoie de afecţiune, de protecţie şi dragoste; oral agresiv- muşcat, rupt, scuipat, ţipat, ceea ce la vârsta adultă devine preferinţă pentru ironie şi sarcasm; oral de rejecţie- vomitat, teamă de contaminare orală ( de exemplu, sărut!), evitarea dependenţei de alţii. Complexul anal poate fi de genul rejecţie- interes pentru materialele ce se aseamănă cu fecalele ( lut, plastilină, noroi); umor scatologic, aruncat lucruri, preocuparea pentru arme de foc şi explozibile; adultul este permanent muradar şi dezorganizat – sau de genul retenţie- adult curat, ordonat, exact, pasionat de a păstra, a colecţiona, a acumula. Complexul uretral- convertit la adult în ambiţie excesivă, iubire de sine; idealuri înalte distruse de realitate. Se mai numeşte şi complexul Icar. Complexul de castrare- nu este decât „ fantezia de a avea penisul tăiat”, rezultă din fricile de pedepsele părinţilor pentru comportamentul de masturbare. Concluzie: H. Murray, deşi puternic marcat de S. Freud, admite că persoana este parţial marcat de nevoi biologice şi de mediu, admite un anume grad de libertate a voinţei; scopul existenţei nu îl reprezintă anularea stărilor de tensiune, ci satisfacţia izvorâtă din reducerea tensiunii; complexele copilăriei marcheză viaţa individului, dar personalitatea este determinată şi de prezent, precum şi de aspiraţiile spre viitor, iar omul are capacitatea de a se dezvolta permanent
ANALIZA TRANZACŢIONALĂ (A.T)sau PSIHANALIZA REACTUALIZATĂ ŞI UMANIZATĂ
Opera şi practica de pionerat a psihiatrului psihanalist american Eric Berne(1910- 1970) , deşi marcată de mecanicismul freudist, este deosebit de actuală. Oferă simultan o teorie a personalităţii, o teorie a comunicării şi o premisă a psihoterapiei.”scurte”. Fondatorul A.T.a murit în 1970 şi a apucat să vadă cu ochii săi impactul extraordinar al operei sale- în SUA, Germania, Franţa sau Canada există clinici unde nevrozele şi psihozele se vindecă prin tenicile analizei tranzacţionale. În întreaga lume există asociaţii şi federaţii naţionale, AT pătrunde în marketing, în comunicare, în pedagogie, în vânzări şi negocierea afacerilor. In primul rând, AT este o teorie a personalităţii, dezvoltă şi crează concepte noi şi ne ajută să înţelegem ce şi cum sunt oamenii, sub aspectul structurilor de personalitate şi reacţiilor comportamentale. Apoi AT este o teorie a comunicării umane, pe baza ei se se creează tehnici şi instrumente care pot ameliora comunicarea intra şi interumane, se rezolvă conflicte se armonizează relaţiile din interiorul organizaţiilor. Este simultan şi o teorie a psihopatologiei umane, generează psihoterapii prin care sunt corectate tare psihice, psihosomatice şi comportamentale, se ameliorează capacitatea de integrare în grup, ca şi instrumente de marketing şi managementul resurselor umane. Filosofia AT este optimistă şi generoasă, explică omul, viaţa, schimbările intra şi interumane, capacitatea noastră de a ne modela propriul destin. Postulatul său fundamental este acela că NOI doi, TU şi EU, avem valoare intrinsecă, suntem importanţi şi demni ca TOATE fiinţele umane. Oamenii normali, cu rare excepţii ( cei cu grave leziuni cerebrale), au capacitatea de a gândi, sunt liberi şi au în mâini propriul destin, care poate fi reconstruit prin voinţă şi acţiune. Conceptele cheie: stările Eului( Părinte, Adult, Copil), egograma, tranzacţia, stroke-ul, poziţiile de viaţă, simbioza, pasivitatea şi necunoaşterea, sentimentul dominant, scenariile de viaţă, injoncţiunile, permisiunile şi prescripţiile parentale etc.
STĂRILE EULUI O stare a Eului – după E. Berne-este un ansamblu coerent de sentimente, gânduri şi comportamente, care devine maniera noastră concretă de a exprima un anumit aspect al personalităţii noastre, întrun moment dat, într-un context dat. Personalitatea umană este structurată pe trei niveluri şi trei stări fundamentale ale eului ( egoului): Părinte, Adult, Copil ( PAC) Modelul PAC evocă structurile descrise de psihanaliză- Id, Ego, Superego ( Sine, Eu, Supraeu)- dar operează cu concepte „ direct oservabile”, nu cu construcţii ipotetice, plasate în infraconştient.
Astfel, în fiecare fiinţă umană normală, în orice moment subzistă un părinte, un adult şi un copil. O personalitate normală şi completă trece periodic, indiferent de vârstă, prin fiecare dintre cele trei stări ale eului său- trecere care aduce modifică semnificative şi observabile în modul de a sinţi, a gândi şi a se comprta. O stare sau alta poate fi predominantă, adecvată sau indecvată la o persoană sau alta, fapt ce influenţează puternic succesul sau eşecul, maniera sa de a-şi rezolva problemele şi a- şi construi viaţa. Părint P Părintele din fiecare este conştiinţa morală, sistemul de valori şi norme, ethos-ul şi tradiţia, adică viaţa aşa cum a învăţat-o de la alţii Adult A Adultul este gândirea şi acţiunea lucidă, raţiunea rece, adică viaţa aşa cum o experimentăm noi însine, aici şi acum Copil C Copilul este sentimentul, emoţia şi visarea, neajutorarea, dependenţa de alţii, viţa aşa cum o simţim Modelul structurii personalităţii [ trei niveluri şi trei stări fundamentale ale Eului] 1. Starea parentală- ( P)- activează normele morale, valorile şi sistemul de atitudini şi credinţe; ne aflăm în starea de părinte când gândim, sinţim şi ne comportăm într-o manieră copiată după unul din părinţi sau o altă figură parentală ( profesor, preot, unchi, frate mai mare, erou literar, vedetă, şef sau altă persoană) ce a intervenit decisiv în educaţia şi formarea noastră; acum „ auzim „ vocile care ne spun ce avem de făcut. Se activeză, cel puţin, în relaţiile cu proprii copii sau cu cei pe care îi asemănăm lor într-un moment lor. Părintele domină, critică, judecă, ordonă, sancţionează, îngrijeşte, hrăneşte, orientează, mângâie, respectând principii morale, valori culturale şi norme sociale. De remarcat că nu este vorba de sensul biologic al cuvântului părinte, ci de atitudini şi comportamente parentale independente de vârstă, neconştientizte totdeauna. Cum ne recunoaştem ca fiind în starea P? Atunci când prioritar simţim, gândim şi ne comportăm responsabil sau răspunzători faţa de cineva . În raport cu ceilalţi, starea euluiPărinte poate fi de două feluri distincte: Părinte Normativ ( sau Critic)[ PN] şi Părinte Grijuliu[PG]. PN foloseşte cuvinte precum : „trebuie”, „este necesar”, „totdeauna”, „ niciodată” etc.- adică un „vocabular al normei”, care sugerează autoritate, indignare, mânie şi fermitate şi un comportament în consecinţă- strângem pumnul, dăm din mână, încreţim fruntea, nu admitem replici. Pe alt nivel de detaliere, s-ar putea face şi distincţia între PN pozitiv şi PN negativ.
Părintele Grijuliu ( Afectiv) suntem când ocrotim, susţinem, suntem atenţi cu ceilalţi, adică- încurajăm, îngrijim, mângăiem sau compătimim. Preoţii, educatorii, asistenţii sociali, medicii pot avea cu precădere un comportament de acest tip. Vocea este caldă, privirea este blândă şi protectoare, tonul este tandru şi compătimitor. Se poate vorbi totuşi şi de un PG negativ şi un PG pozitiv.Primul exagerează cu „ grja faţă de alţii”şi de cele mai multe ori „ aduce peşte, deşi trebuie să-i înveţi şi pe celalţi şi să pescuiască”! 2. Starea de adult – (A)- este cea în care gândesc şi mă comport, prin raportare directă la ceea ce este în jurul meu, acum şi aici; observ atent, raţionez rece, lucid, găsesc soluţii, fără a fi afectat de emoţie. Adultul este logosul, sediul gândirii verbale, al raţiunii, al dimensiunii cerebrale. Comunicarea în această stare se bazează pe contactul real, pe interogaţii, parafraze şi reformulări de genul : „ Dacă am înţeles bine, atunci…”. Adultul relativizează şi problematizează în termeni precum : „Gândeam că…”, „Bine, dar „… „ Probabil” etc. Dacă Părintele era autoritar, Adultul este ferm, dar flexibil. Este atent, prezent şi caută contactul cu privirea al partenrului de comunicare. Vrea şi acţionează în raport cu locul şi faptele percepute „ la rece”. 3. Starea de copil- ( C)- există în fiecare om normal, indiferent de vârstă, atunci când simt, gândeşte şi se comportă ca în copilăria timpurie. Copilul din noi, nu numai că nu ne părăseşte niciodată, dar este rezerva de energie vitală, emoţie, sentiment şi creativitate. AT face distincţie între trei forme de manifestare ale eului Copil : Copilul Liber, Copilul Adaptat Obedient şi Copilul Adaptat Rebel. Copilul Liber ( Spontan)- CL- este starea eului necenzurat de nici o normă parentală sau rigoare adultă; este liber, spontan, sincer, direct, entuziast, intuitiv, empatic. El se bucură, se întristează, se teme sau se mânie spontan, fără inhibiţii sau temeri. Copilul Adaptat Obedient- CAO- este starea eului supus pentru a intra în graţiile celor mari; scopul său este obţinerea bunăvoinţei. Nu plânge, nu se înfurie, nu se întristează pentru a nu supăra părinţii sau şefii. Se justifică, este timid, roşeşte des, iar relaţiile sale interumane sunt marcate de respect excesiv, fapt ce generează raporturi de inferioritate. Se salvează în anonimat prin respetarea normelor, oportunism şi scropulozitate. Copilul Adaptat Rebel- CR- este şocant, trăsnit, obraznic, face orice pentru a ieşi din anonimat. Acuză, se înfurie, refuză orice influenţă sau interdicţie. Se exprimă explicit sau implicit utilizând sintagme de genul : „ Voi nu aveţi dreptul să…”. Copilul autist ar putea fi considerat o formă de rebel pur, care interzice orice contact cu
ceilalalţi şi rămâne cantonat în propriul univers. Pe o nouă treapt de analiză, se poate distinge între Copilul Adptat pozitiv ( OK) şi Copilul Adaptat negativ ( non- OK), respectiv, între Copilul Liber pozitiv şi Copilul Liber negativ. Părinte P Adult Copil
Părinte Grijuliu / Părinte Normativ PG / PN A Adult (A) C Copil Adaptat ( CAO)/ Copil Rebel ( CR)/ Copil Liber ( CL)
DIAGRAMA STRUCTURALĂ A PERSONALITĂŢII SCHIMBAREA STĂRILOR EULUI – exemplificare Mâine trebuie să fiu intervievat de un anajator ( ştiu că acesta va fi însoţit de „ şeful personalui”, de un psiholog şi, probalil, de o sectertară), de acest interviu depinde „ soarta” mea. În seara ce precede momentul decisiv, încolţit de emoţii, mă întreb: Voi fi capabil să- mi stăpânesc emoţiile? Ce mă vor întreba? Când voi mai întâlni o asemenea ocazie? Voi fi suficient de atent? Ce poziţie să adopt? Retrăiesc spaimele copilăriei, când nejutorat şi speriat trebuia să spun o poezie la serbarea şcolară de sfârşit de an şcolar. Memorasem poezia destul de uşor, dar toată lumea îmi da sfaturiînvăţătoarea- „ nu mai fi speriat”: tata- „bă, să vorbeşti tare”, mama„vezi, să nu mai roşeşti”; bunicu’- „ cel mai bine ar fi să nu …”; bunica- „ să nu mănânci îngheţată”… Adorm greu, mâine va fi „ ziua cea mare”. A doua zi , şi alţii, unii, mai detaşaţi sau alţi mai speriaţi ca mine, aşteapă acelaşi examen. [Până la intrarea la interviu am fost în starea eului Copil]. Intru. Încerc să fiu calm şi să realizez „ captatio benevolente”. Răsund calm, „ mă prind” când ghicesc „capcane”, chiar încerc să glumesc ; simt că „ totul merge bine” şi ,oricum, „ nu va fi sfârsitul lumii”. [La interviu- probabil- am fost în starea eului Adult]. Ies. Spun către cei ce aşteaptă la intrare : „ nu fiţi speriaţi , oricum, cine treuia să fie angajat, a primit deja postul! [ Starerea eului Părinte].
PATOLOGIA ŞI PATOLOGIZAREA STĂRILOR EULUI Un individ normal manifestă un anumit echilibru între perioadele de activare ale diferitelor stări ale eului. Respectiv, situarea într-o stare, gradul său de activare, depinde de energia psihică alocată – şi se
numeşte în AT- Egogramă. În raport cu circumstanţele şi cu starea eului, energia psihică tinde să se stabilizeze într-o anumită stare. Disfuncţionaltatea şi patologia se instalează când se produce ocluzarea şi contaminarea. Ocluzarea survine în situaţia când una sau două dintre cele trei stări ale eului sunt reprimate şi / sau împidicate să se manifeste efectiv. Atunci , individul va fi cantonat în numai în celelalte două stări disponibile şi se va manifesta ca o personalitate incompletă. Cel mai frecvant, oamenii se iau „ prea în serios” şi nu mai reuşesc, parţial sau total, să trăiască starea eului Copil. În cosecinţă, nu mai pot fi liberi, spontani şi creativi, visători şi emoţionaţi. Sunt reci, prea serioşi şi autoritari, tind să fie prizonierii normelor, logicii reci şi autoritarismului. Este posibilă şi ocluzarea altor stări. Ocluzarea poate fi , la limită, lipsă de respect pentru norme, valori şi tradiţii ( atunci este ocluzată satrea Părintelui), sau lipsa de responsalitate ( anulată starea eului Adult). Handicapatului mintal îi lipseşte starea de Adult şi, în consecinţă, este lipsit, practic, de autonomie. Atunci când funcţionează doar stare de Părinte avem de a face cu subiecţii paranoizi, fixişti, predicatori fanatici şi orbi. Caută permanent păcate şi păcătoşi pe care să- i aducă pe calea cea bună!! Contaminarea se referă la situaţiile în care satrea de Adult nu poate fi niciodată pură şi autonomă, ci un amestec în diferite proporţii cu celelalte stări ale eului. Tipice sunt trei forme de contaminare : • contaminarea Adultului prin Părinte ( A & P); • contaminarea Adultului prin Copil ( A & C); • dubla contaminare a Adultului prin Părinte şi prin Copil ( A & P & C). Prima formă de contaminare o recunoaştem după judecăţi fixiste de pervertite în prejudecăţi de genul : „ Tinerii din ziua de azi nu mai sunt destoinici ca altădată” etc. A doua formă de contaminare provoacă judecăţi de genul „ Dacă nu mai gândesc, va veni cineva să mă ajute”. Aceştia aşteaptă un miracol, o zână bună sau se ascund după deget. A treia formă, cea de dublă contaminare a Adultului este cea mai gravă : amestecul A & P & C devine exploziv, halucinant- delirant, iluzoiu şi utopic. Extremişti, naţionaliştii şi marii cuceritori ai lumiiTimur Lenk sau Gingis- Han, Stalin sau Hitler etc. pot fi exemple bune. SEMNELE DE RECUNOAŞTERE sau GOANA DUPĂ STROKES Nevoia de a fi recunoscut de ceilalţi, de a primi un semn de iubire sau, măcar, de ură este devastatoare penrtu om.E.Berne spunea că cineva căruia nimeni nu- i spune „Bună ziua „, nu este văzut şi nu
este auzit este „ anulat” din punct de vedere social şi psihologic. Orice este mai mult şi mai bun decât izolarea. Iubirea şi ura sunt ambele opuse indiferenţei. Dacă nevoia de contacte fizice nu este satisfăcută, atunci „pesonalitatea se pierde, slăbeşte precum corpul supus înfometării”. Studii -făcute în orfelinate, în care copii sunt privaţi de mângâieri, atingeri şi vorbe bune –au demonstrat o drastică scădere a imunităţii şi cotractarea rapidă a unor boli grave. De altfel, se ştia mai de mult despre influienţa depreciativă a privării senzoriale asupra psihicului. Neurulogii au demonstrat că formaţiunile reticulate din creierul uman nu pot fi activate în lipsa unei simulări senzoriale, iar sănătatea fizică şi mentală este dependentă de stimuli verbali şi sociali. Când doi oameni comunică, ei nu-şi transmit doar informaţii, ci şi energie psihică, afecte, emoţii şi sentimente. Fie că se alintă sau se înjură, se iubesc sau se urăsc, ei comunică, adică pun ceva în comun şi se stimulează reciproc. Aceste semne de recunoaştere sunt stimulii psihici care dau oamenilor sentimentul că ei există, unul pentru celălalt. Dr. E. Berne a dat acestor simuli denumirea de „ strokes”; este foarte potrivită, pentru că în lb. engleză acest cuvât înseamnă şi mângâiere şi lovitură, în acelaşi timp. În consecinţă, orice manifestare prin care fiinţele umane îşi recunosc existenţa şi îşi acordă o valoare, pozitivă sau negativă: o privire, o mângâiere, o atingere, o vorbă, un cadou, un compliment…, dar şi ogrimasă, o critică dură, o înjurătură, o palmă- constituie un stroke, un indiciu de recunoaştere sau valorizare. Viaţa omului este o goană după strokes. Starea normală a fiinţei umane este comunicarea, iar stroke-ul este mai mult decât ce se înţelege prin mesaj- este transfer de energie şi căldură umană, dincolo de cuvinte şi tăcere se ajunge la indiferenţă, la anularea stării normale a omului. Privarea sau penuria de stimuli poate avea consecinţe grave sub raport psihosomatic. Un bolnav sau un bătrân, de care nimeni nu se mai interesează, nu-l ia în seamă, de regulă „ moare” psihic, apoi fizic!
ANALIZA TRANZACŢIONALĂ În opinia lui Berne, tranzacţia este unitatea de bază a relaţiilor umane; adică schimburile de strokes. Pentru a-şi mentine echilibrul fizic şi mentel, oamenii au nevoie să primească şi să transmită strokes, să facă tranzacţii, adică să schimbe stimuli. Analiza distinctă a fiecărei tranzacţii, dintr-un sir oricât de lung, se numeşte analiză tranzacţională. Când doi oamenii se află împreună, avem de-a face cu şase stări ale eului ( vezi structura personalităţii). Cum am văzut, stările eului diferă atât între ele, cât şi de la o persoană la alta. O relaţie interumană reprezintă un lanţ de tranzacţii,
in care stările eului se succed sau se atrag ca polii unui magnet, funcţie de starea eului la care este „ branşat” fiecare din cei doi interlocutori. Putem distinge cel puţin câteva tranzacţii uzuale : simplă, paralelă, încrucişată , unghiulară şi dublă. a. Tranzaţia simplă Exemplu: noi doi, tu şi eu, nu ne cunoaştem, dar ne întâlnim întâmplător într-un vagon de tren. Intru şi spun: „ Bună ziua!”. Întorci privirea spre mine şi răspunzi : „ Bună ziua!” Am realizat o tranzacţie simplă: un partener ( eu) propune o anumită formă de comunicare, iar celălalt răspunde. Mesajul de deschidere se numeşte stimul, iar reacţia partenerului se numeşte răspuns. De aici rezultă formula tranzacţiei : Tranzacţie= un stimul tranzacţional + un răspuns tranzacţional [ Avem aici şi motiv pentru care E. Berne a spus că tranzacţia este „ unitatea de bază a discursului social”] Comunicarea umană ia întotdeauna forma unui lanţ de tranzacţii. b. Tranzaţia paralelă Exemlificare: tranzacţie de tip AA ( Adult- Adult)- o relaţie directă, conştientă, o tranzacţie precisă între mine şi vânzător Mesaj
Starea eului
Cât costă această cravată?
P
A C
cumpărător
Stimul / răspuns Spre partener ( S-stimul) De la partener ( R-răspuns) ---------------
Starea eului
Mesaj
P
Aveţi aici catalogul de preţuri.
A C
Activat starea verbal Activat starea eului Adult eului Adult Cuvintele şi indicii corporali ( minica, privirea, gesturile) confirmă că ambii parteneri se află în starea eului A- A ( Adult- Adult). Săgeţile indică direcţia schimbului de masaje. În limbaj AT, aceste săgeţi se numesc vectori tranzacţionali. Litera S simbolizează stimulul, iar litera R este răspunsul. Ambii vectori pleacă din starea A, atât la cumpărător cât şi la vânzător. În consecinţă, tranzacţia se numeşte paralelă sau comlementară [ vectorii sunt paraleli de la (A) la (A); starea eului vizat de vectorul stimul ( S ) este şi cea care pleacă din vectorul răspuns.
vânzător
Dacă eu ( cumpărătorul) întreb de ca preţul este atât de mare, este posibil ca vânzătorul să treacă rapid la stare Părinte şi, adresăndu-se starii mele Copil, să înşiruie o mulţime de motive şi performanţe justificative [ ca şi cum m-ar certa sau m-ar încâta cu aceste evidenţe] Exemplificarea tranzacţiei (P)- © : Mesaj Starea eului Stimul / Starea eului răspuns Nu vă daţi Spre partener P seama că este ( S-stimul) din colecţia A Armani?! Asta A De la partener poartă şi ( R-răspuns) C Mutu! ---------------
P
Mesaj Aveţi dreptate, face banii!
C
vânzător
Activat starea Verbal şi Activat starea eului Adult corporal eului Copil Tranzacţia care s-a prodis este tot una paralelă. Vectorul stimul (S) pleacă din starea Părinte la starea Copil, iar vectocul răspuns ® din starea Copil către cea de Părinte. O tranzacţie paralelă sau complementară are în ea ceva previzibil şi acceptat de ambii parteneri. De aici rezultă şi prima regulă a comunicării : cât timp tranzacţiile rămân paralele ( complementare), comunicarea poate continua nestingheri indefini de mult. c. Tranzacţia încrucişată În acelaşi context, eu ( cumpărătorul) răspund la argumentaţie ( stimul ) cu mesajul : „Atunci,să- l lăsăm numai pe Mutu s-o poarte (cravata) şi să căutăm una mai „ serioasă!” Nu este răspunsul Copil aşteptat de vânzător. Este un răsuns Adult, care poate creia derută şi disconfort vânzătorului. Ilustrarea tranzacţiei : Mesaj Starea eului Stimul / Starea eului răspuns „Nu vă daţi Spre partener P seama că este ( S-stimul) din colecţia Armani?! Asta A De la partener poartă şi ( R-răspuns) C Mutu!” --------------C
P
A
cumpărător
Mesaj „Da, atunci o las lu’ Mutu, eu vreau una „serioasă!”
Avem acum o tranzacţie încrucişată. De ce? Vectorii tranzacţionali nu rămăn paraleli, iar starea eului vizată de stimul ( spre eul Copil) nu este şi aceea din care pleacă răspunsul ( starea eului Adult). „Încrucişat” este cel mai nimerit cuvânt care descrie, destul de bine, ceea ce resimte partenerul unei astfel de tranzacţii. Partenerul care face acest lucru devine imprevizibil şi incomod, comunicarea se întrerupe. Pentru a continua, trebuie ca unul dintre parteneri sau ambii, să – şi schimbe starea eului. A doua regulă a comunicării: când o tranzacţie debutează sau devine încrucişată, comunicarea nu este posibilă, ceea ce impune cu necesitate ca unul sau ambii parteneri să- şi schimbe starea eului, pentru ca să se producă restaurarea comunicării fluente, complementare. Matematic analizând, sunt posibile 72 de tranzacţii încrucişate şi numai 9 tranzacţii paralele ( complementare) 4. Tranzacţia ascunsă ( dublă) sau despre nivelul psihologic al comunicării Cele mai multe tranzacţii nu se dezvoltă pe un singur nivel, cel declarat, deschis ( verbal), numit şi nivel aparent sau social. De cele mai multe ori sunt totale, complete- adică un mesaj (social) este acompaniat de un altul, care este secret, ascuns la un nivel psihologic ( de regulă, non- verbal sau paraverbal). In aproape toate comunicările sunt utilizate toate resursele – verbale şi non-verbale, aparente şi ascunse, conştiente şi inconştiente. Comunicăm cum suntem la un moment dat! Atunci când unuldintre parteneri lansează simultan două masaje, unul aparent şi altul ascuns, avem de-a face cu o tranzacţie dublă. Mesajul aparente este transmis la nivel social, sub forma ( cel mai adesea) verbală şi este de tipul AA. Mesajul ascuns este transmis la nivel psihologic şi, de regulă, este un vector tip PC sau CP. Exemplificări de tranzacţii ascunse ( duble), în care este important nivelul şi mesajul ascuns ( psihologic): Mesaj social (verbal) Stările Stimul / Stările Mesaj (răspuns) la eului Răspuns eului un stimul social ( cum a fost perceput) „Priviţi, domnule, acest P Stimul P „Îl cumpăr imediat. Eu cadou pentru (numai) îmi pot permite;nici nu „franţuzoaica” verbal şti cine sunt eu! „ C C dvs.Presupun, însă că (aparent) /
A
A
nu vă puteţi permite!”
Răspuns verbal ----------------------------- ----------- -----------------------Mesaj (răspuns) -Mesaj real psihologic Stările Stimul / Stările (ascuns) eului Răspuns eului [„ Fraiere îngâmfat, Stimul P ( uşor ofensat) cazi imediat în (numai) A „Îl cumpăr imediat. Eu A capcană”] verbal îmi pot permite;nici nu C (aparent) / şti cine sunt eu! „ Răspuns verbal Şi în acest caz tranzacţia de comunicare continuă: cumpărătorul nu sesizează că vanzătorul, în fapt, nu utilizează starea eului A către sarea eului A, ci starea P spre starea C, a Copilului intuitit din potenţialul cumpărător. Tranzacţia a continuat pentru că este paralelă sau complementară. Când s-ar întrerupe? Atunci când ar deveni o tranzacţie unghiulară. Exemplificare - tranzacţie unghiulară: un alt client, să-i spunem 2 , nu cade în capcana orgoliului vizată de mesajul ascuns al vânzătorului ( AC) ; refuză starea eului Copil, rămâne în starea Adult ( A) şi tranzacţia propusă PC devine PA, mesajul secret al vânzătorului a ricoşat, iar negocierea a lua alt curs pentru că ”paralela” (vizată de vânzător) nu s-a realizat, measjul a ricoşat de la al doilea client cel ce nu era în starea C , ci a rămas în starea A. Un exemplu de tranziţie ascunsă utilizat de fondatorul teoriei şi practicii AT (dr.Eric Berne) . Un dialog între doi studenţi ( El & Ea) în sesiune: • El : Sunt singur în cameră. La noapte poţi să vi să învăţăm împreună. • Ea : Ce idee …bună. Sper că ai toate cursurile profului. La nivel social ( aparent ), este o tranzacţie de tip AA- AA. La nivel psihologic pare mai mult o propunere „ indecentă”, cu voalate conotaţii sexuale, adică de tip CC- CC. Aşa cum şi este în mod real! Matematic sunt posibile 81 x 81 de tranzacţii duble. Dacă scădem pe cele 81 de tranzacţii paralele şi încrucişate, tot mai rămân 6480 !! Observaţie 1 ( a treia regulă a comunicării) : Atunci când cineva lansează un stimul tranzacţional, nu poate să- şi oblige partenerul să meargă într-o stare a eului. Poate, însă, să-i inducă un răspuns pornind de la acea stare a eului. Observaţie 2 : Dacă vrem să înţelegem un comportament, trebuie să investigăm nivelul psihologic ( ascuns) al comunicării şi nu doar cel social, verbal ( aparent). Observaţie 3: Nu da prea multă atenţie cuvintelor. Orice mesaj social este însoţit şi de unul non-verbal. Deci, fi atent la : intonaţie,
P
C
timbru, fizionomie, mimică, gestică, ritmul respiraţiei, puls, dilatarea pupilelor, gradul de transpiraţie etc. Opţiuni tranzacţionale. Cum facem să alegem un curs sau altul al tranzacţiei? O tranzacţie nu este, în sine, bună sau rea. Este, doar, oportună sau nu. Menţinem cursul fluent, armonios şi previzibil când obţinem şi menţinem la nivel psihologic o tranzacţie paralelă. O intenţie contrară, când comunicarea este incomodă sau dezagreabilă, treuie să vizăm încrucişarea tranzacţiilor. Fie că este vorba de şeful nostru sau de soţie, trebuie să determinăm partenerul să-şi părăsescă starea eului actualizată la un moment dat, fie cu intenţia noastră ( controlată) să iesim noi din starea eului inadecvată. Stephen Karpman a identificat patru condiţii ce trebuie îndeplinite pentru ca această strategie să funcţioneze: • una din două sau amândouă stările eului trebuie efectiv schimbate; • tranzacţia trebuie încrucişată; • subiectul conversaţiei trebuie schimbat şi • subiectul precedent trebuie abandonat. Primele două sunt considerate, următoarele sunt opţionale, recomandabile. NEVOI UMANE LA CARE RĂSPUNDE STRUCTURAREA TIMPULUI Trei categorii de nevoi umane (evidenţiază Berne) răspund dorinţei de restructurarea timpului : 1] nevoia de stimuli şi senzaţii; 2) nevoia de a fi recunoscuţi social ; 3) nevoia de structură şi ordine. Nevoia de senzaţii este satisfăcută de stimuli de orice natură. Nevoia de a fi recunoscuţi este satisfăcută de alte fiinţe umane şi, uneori, de animale [ câinele sau pisica singuraticului]. Nevoia de structură şi de ordine este satisfăcută de organizarea de orice natură [ de obicei, prin instituţii şi organisme sociale, inclusiv prin organizarea limbajului şi a discursului social]. Sintetizând şi simplificând Berne reduce structurile tipice ale timpului de comunicare la numai şase. 1. Izolarea- stare limită în care oamenii nu comunică interpersonal; se retrag temporar sau definitiv în propria „carapace”. Este normală o retragere temporară din faţa celorlalţi din nevoia de odihnă sau relaxare emoţională. Este „ normală” la paranoici sau sociopaţi. Dar solitudinea sau singurătatea ne indică o nevoie „ anormală” de autostimă, de auto-valorizare şi falsă independeţă. „Interdependenţa este o valoare mai mare decât independenţă” ( A. Maslow, fondatorul „ psihologiei umaniste”).
2. Ritualul- este acel mod de structurare a timpului în care partenerii de comunicare fac primele manevre vagi de comunicare. Nu-i momentul..nu-i timpul….nu-i locul pentru o comunicare mai intensă, mai autentică. In consecinţă inlocuiesc comunicarea cu ritualul [clişee verbale, gesturi convenţionale, întrebări impersonale etc.]. Un ritual este şi dansul care, de regulă poartă semnificaţii afective şi oferă stimuli de mare intensitate. 3. Recreerea- este genul de conversaţie prin care partenerii de comunicaţie nu-şi transmit emoţii ci, mai curând, informaţii neutre, impersonale. Oferă sentimentul apartenenţei la grup; uneori şi senzaţia de neîmplinire şi irosire a unor posibile relaţii mai intense, mai profunde.. 4.Jocul psihologic- [ în jur de 50 au fost descrise de E. Berne]constă dintr-o serie de tranzacţii ascunse, greu de descifrat în care interlocutorii „ joacă”inconştient un rol social. Cele mai jucate roluri sut cele de Persecutor, Victimă şi Salvator. Se satisface inconştient nevoia de strokes. Exemplu de joc psihologic. În pădure, un amic (Persecutorul) spune celuilat pe care îl ştie că se teme ( Victima) :”Pe aici, am auzit că umblă o ursoaică cu pui. Este posibil să nu o întâlnim…”. In esenţa, se satisface inconştient o nevoie de stroke. La joc poate participa şi un Salvator. Pesecutorul se acroşează de o slăbiciune a Victimei ( frică, lăcomie, irascibilitate, minciună), pe care o exploatează, Salvatorul încercă să fie eroul şi toată lumea îşi satisface nevoia de strokes. 5. Munca ( activitatea)- manieră de structurare a timpului şi nivelului comunicării pe care se situează oamenii când colaborează cu o finalitate unică. Atunci ei şi comunică, pun în „ comun” idei, sentimente, gânduri . De obicei, în muncă oamenii se cunosc prin fapte. 6.Intimitatea ( Proximitatea)- este starea autentică de comunicare; adică, este sinceră, profundă, fără ascunzişuri. Aici partenerii au mai curând trăiri, emoţii şi sentimente comune, decât gâduri şi idei. Se fac confidenţe, se dezvăluie secrete şi gânduri ascunse şi oamenii, mai ales, SE ACCEPTĂ aşa cum sunt !Intimitatea este puntea de acces spre infraconşientul individual, calea de exorcizare, catharsis, de eliberare de angoasa, de psihoză sau de nevroză. Teama că vom fi respinşi şi izolaţi este duşmanul cel mai nemilos. Dar, să nu uităm : „nimeni nu poate iubi o mască” ( Cecil Osborn, 1976). Avem acces la sinceritatea cuiva, îl putem cunoaşte, numai dacă şi noi ne lăsăm cunoscuţi. Deci, suntem sinceri. SIMBIOZA SAU PARTENERII DEPENDENŢI UNUL DE ALTUL Utilizând teoria şi limbajul AT, putem explica relaţia de comunicare de tip simbioză şi, implicit, dependenţa parenerilor. Dependenţa este
normală, spre exempu, între mama şi fiu, atunci când ultimul este un copil, dar este anormală atunci când acesta din urmă este ajuns la vârsta maturităţii biologice. Tindem permanent spre relaţii simbiotice în care alintul, candoarea şi lipsa de griji sunt caracteristice. Partenerul de relaţie simbiotică poate fi iubita, soţia, amanta, dar şi secretara, colegul sau şeful. Mai mult, poate fi o religie, o ideologie, o carte, o maşină… drogul, jocul de noroc, televizorul etc. Formula simbiozei: 3 stări potenţiale ale eului + 3 stări potenţiale ale eului= 3 stări active ale eului ( ambii parteneri numai împreună dau trei stări efective ale eului, celalalte stări fiind ocluzate). EMOŢIILE ŞI / SAU COLECŢIA DE TIMBRE Bazele psiho-fiziologice nu sunt decât aproximate. Oricum, emoţia depinde atât de agentul afectogen din exterior, cât şi de personalitatea prezentă a individului. AT acceptă patru emoţii fundamentale: a) bucuria, până la extaz; b) tristeţea, până la disperare; c) teama, până la teroare şi 4) mânia, pânăla furie extremă, violentă. Acestea se pot combina între ele şi, cum din trei culori de bază putem obţine curcubeul, cele patru emoţii combinate cu memoria şi imaginaţie, dau toată paleta afectivă. Sentimentul este mai mult decât emoţie; el prsistă după stimul şi combină elemente mnezice, imaginative şi emoţionale. Emoţiile şi setimemtele pe care le experimentăm în copilăria timpurie, până la cinci sau şase ani ( vârsta pe care psihanaliştii o numesc de latenţă), marcheză viaţa individului. E. Berne a ales să denumească sentimentul dominant racket; el este universal pentru toţi oamenii şi este un mod de exprimare; racket-ul este „ sentimentul ales de o persoană dată, dintre toate sentimentele posibile, ca beneficiu psihologic al jocurilor sale psihologice” ( E. B., 1976). Se învaţă în copilărie, se condiţionează prin încurajarea dată de anturaj şi condiţiile specifice de viaţă şi poate avea consecinţe fericite sau nefaste pentru toată viaţa. În opinia lui Berne, emoţiile sunt mult mai puţin spontane decât se crede. Educaţia şi împrejurările de viaţă ne obligă să exprimăm cu precă dere acele emoţii pe care convenţiile sociale, morala şi îmrejurările le acceptă. Astfel, înlocuim o emoţie prin alta Falsă şi conjuncturală, aceasta comportă un anumit gen de costuri şi suferinţe psihologice. Emoţia sau sentimentul neexprimat ( substituit, deviat, reprimat) se răzbună prin acumularea de tensiuni psihice. A nu exprima adevărata emoţie seamănă cu lipirea unui timbru ( cupon sau petic) pe aparatul psihic. Timbrele se acumulează, tensiunea se acumulează până când se produce o răbufnire nervoasă „ adevărată”, pe care Berne o şi numeşte cadou. Timbrele se rup, tensiunea scade. Depinde pe ce se descarcă şi când! O noţiune apropiată de cea de
„ timbru” este abreacţia ( termen evident al psihanalizei). Abreacţia este o reacţie afectivă amânată a organismului, ea se eliberează busc şi descarcă cumulul de emoţii şi sentimente blocate sau refulate în inconştient. Lichidarea tensiunilor face ca organismul să îşi potă păstra echilibrul.
POZIŢIILE DE VIAŢĂ AT operează cu termenul de „ poziţie de viaţă” pentru a denumi poziţionarea faţă de propria persoană sau oricare alta, prin care atribuim vatoare, preţuire. Cea mai simplă poziţionare este cea care împlică două persoane, de regulă TU şi EU. Îsi are originea în copilărie, în convigerile pe care incividul uman şi le sădeşte, începând de la sânul mamei, continuând cu experienţele de viaţă ulterioare, în special tot cele trăite până la cinci, şase ani!. Berne a utilizat semnele plus ( + ) şi minus ( - ), OK şi NonOK, pentru a desemna situaţiile cand se atribuie sau nu valoare sieşi sau altcuiva. Exemplificări: Poziţia OK / OK- ( EU + / TU + )-ilustrează dispoziţia sănătoasă, optimistă şi pozitivă . Eu „ mă simt bine în pielea mea”, mă preţuiesc şi TU eşti preţuit. Sunt disponibil pentru că şi tu eşt disponibil. Eu câştig şi TU câştigi. Poziţia OK / Non OK ( EU + / TU -). Eu plin de merite ( autoatribuite), TU detestat. Pe mine mă supraevaluez, pe tine te detest. Este poziţia justiţiară, arogantă- la limită sunt cei care îşi detestă consoarta, colegii şi şefii. Clinic, este poziţia pe care se dezvoltă paranoia. Sentimentele dominante derivate de aici sunt neîncrederea, furia, compasiunea, dispreţul şi dezgustul. Poziţia Non OK / OK ( EU - / TU + ) caracteristică pentru depresivi. Cei care este dominat de această poziţie consideră că nu merită nimic, se mulţumeşte cu prea puţin, este mereu gata să plătească, uneori foarte scump, orice mică atenţie sau serviciu pe care i-l face cineva. Sunt cei care pierd întodeauna – „ perdanţii”. La limită, ot ajunge la puşcărie sau la balamuc. Sunt încercaţi de tentaţia suicidului pentru că anxietatea, teama, tristeţea, melancolia, admiraţia prostească şi gratuită sunt sentimentele lor dominante. Poziţia Non OK / Non OK ilustrează starea psihică de totală deriziune. Confruntat de problemelevieţii, individul aflat pe acestă poziţie de viaţă găseşte vinovat pe toată lumea. Sentimentele dominante: anxietate, neîncredere, mânie, deriziune sau indiferenţă. Clinic, în ultimă instanţă, acestă poziţie de viaţă, duce la schizofrenie. Poziţiile cele mai simple, mai greu de suportat şi mai periculoase pentru partenerii de comunicare sau de viaţă sunt cele operate bipolar, după o singură caracteristică, prinsimpa atbibuire de adjective:
inteligent/ idiot, onest/ ticălos, frumos/ urât, harnic / leneş sau bogat / sărac. Poziţia de viaţa a fiecăruia diferă în raport cu contextul social, cu tipul de personalitate cu care se intră în contact şi cu situaţia în care se află la un moment dat. In locuri şi momente diferite, cu oameni diferiţi, trăim pe poziţii de viaţă diferite, dar una este dominantă. Esenţial este să tindem spre poziţia ( + + ) , cea care neface parteneri de viaţa şi de comunicare constructivi şi agreabili. Aceasta este poziţia de învingători în viaţă; trebuie obţinută firesc, fără efort prea mare şi consum de energie psihică epuizant.
SCENARIILE DE VIAŢA Poruncile ( prescripţiile) parentale Programele Injoncţiuni şi permisiuni Scenarii de viaţă tipice ELEMENTE DE PSIHOTERAPIE Sarcinile terapiei prin AT Egograma Echilibrarea egogramei
EUL ŞI PERSONALITATEA ÎN PSIHOLOGIA UMANISTĂ „ Psihologia umanistă” începe să se contureze în psihologie în deceniul cinci al secolului trecut şi a fost denumită de la început de câtre fondatorul său A. H. Maslow ca fiind a „treia forţă în psihologie”, alături de psihanaliză şi behaviorism. Meritul de recunoscut al noii psihologii este că, dacă până acum se pusese un accent major pe omul şi Eul angoasat, nevropat, psihopat, de data cesta se ia în considerare omul şi Eul său „normal”. Omul nu este prioritar dezechilibrat psihic ci el trebuie să trăiască în diverse tipuri de grupuri sociale, ci el trebuie să trăiască într-o lume hipertehnicizată, cu numeroase probleme politice, economice, demografice, intr-un cuvât…umane. Se trece evident de la teorie şi psihiatrie la practică, la omul de succes în cele mai diverse domenii. Acum omul este „ condamnat să aleagă”, să depună efort individual şi social pentru a deveni o „ personalitate optimală”(R. W. Coan, 1974). Se vorbeşte de Eul autoactualizat ( Maslow), de Eul autentic ( Rogers), adică despre Eul în acţiune, în realitate. Viaţa omului este dominată nu de fantasmele Id-ului ci de
valoarea ţintită a perfecţiunii, succesului, calmului, liniştii interioare, pe de o parte şi de nevoia de a se elibera de teamă, ignoranţă, anxietate şi stresul inerent vieţii moderne. Atingerea acestor standarde umane nu se poate obţine în orice fel de societate, de aceia psihologii au trebuit să devină şi filosofi sociali, nevoiţi fiind să pună în relaţie conceptul de Eu cu cel de societate, considerând că numai într-o societate Eu- psihică s-ar putea junge la o deplină realizare a personalităţii umane.
TEORIA PERSONALITĂŢII LA ABRAHAM MASLOW „ Studiul unor specimene handicapate, imature, bolnave poate conduce la o psihologie handicapată” scria Maslow în critica sa făcută psihanalizei şi psihanaliştilor. Omul nu este în mod precumpănitor tarat psihic ci tinde spre succes, autorealizare, mulţumire şi satisfacţie. Dacă vreai să studiezi limitele superioare ale potenţialului uman, nu studiezi mediocri sau handicapaţi. În consecinţă el studiază biografiile unoe personalităţi marcante ale epocii şi ajunge la concluzia că oamenii posedă tendinţe instinctive spre creştere armonioasă, dezvoltare şi autorealizare. În fapt, teoria sa asupra personalităţii autoactualizate este o teorie a motivaţiei umane. Persoana autoactualizată ( A. H. Maslow, Motivation and Personality, New York, Harper & Row, 1970) are următoarele caracteristici: 1. Perceperea eficientă a realităţii- adică este capabilă să perceapă lumea, inclusiv pe ceilalţi oameni, în mod clar şi obiectiv. Percepţiile lor nu sunt distorsionate de teamă sau anumite nevoi nesatisfăcute; 2. Se acceptă pe sine, pe ceilalţi şi natura în general; îşi admit punctele tari, dar şi slăbiciunile fără tendinţa de a distorsiona imaginea de sine şi fără tendinţa de a simţi ruşine şi o excesivă culpabilitate cu privire la eşecurle şi imperfecţiunile sale; 3. Este spontană, simplă şi naturală; comprtamentul personalităţii autoactualizate este deschis, direct, natural şi nu bazat pe jucarea unui rol social; nu se ascunde şi nu pretinde că este altceva decât este; 4. Concentrarea pe probleme mai curând decât pe propria persoană; se dedică unui scop în viaţă, au o datorie de împlinit, ceea ce le conferă şi un sens al vieţii; nu doresc cu prioritate bani, putere sau glorie ci dezvoltarea propriilor posibilităţi, satisfacerea metatrebuinţelor şi actualizarea disponibilităţilor eului;
5. Nevoia de intimitate şi independenţă, face ca personalităţile autoactualizate nu numai să fie şi să se considere sănătoase, dar şi să poată suporta izolarea de ceilalţi, fără efecte psihopatologice; la acestea chiar se constată o nevoie mai mare de solitudine; 6. Prospeţimea permanentă a evaluărilor este dată la ei de capacitatea de a se mira şi de a fi entuziaşti; se entuziasmează de un răsărit de soare, de o floare sau de o simfonie; 7. Trăirea unor experienţe de vârf ( „peack experiences” )- au momente de extaz intens, de fericire simplă, de bucurie extremă, similare cu cele mistice, religioase; În experimentarea lor se simt puternici, încrezători, învingători în faţa vieţii; 8. Interese sociale- adică oamenii autoactualizaţi nu numai că se consideră sănătosi psihic, dar sunt capabili să trăiască sentimente de simpatie şi empatie pentru omenire în general; auatitudinea fratelui mai mare faţă de ceilalţi oameni ( continuă să-i simpatizeze, chiar dacă aceştia îi dezamăgesc); 9. Relaţii interpersonale mai intense- cercul lor de prieteni nu este foarte larg, dar prieteniile lor sunt intense şi profunde; frecvent au discipoli şi admiratori; 10. Creativitatea este mai prezentă decât la ceilalţi oameni; fără a fi neapărat creatori de opere artistice sau ştiinţifice, pun în evidenţă inventivitatea şi originalitatea în toate aspectele vieţii; nu se tem să greşească sau că ar putea fi ridicoli sau stupizi; 11. Dovedesc în mod practic caracter democratic, îi acceptă pe ceilalţi fără prejudecăţi sociale, rasiale sau religioase; 12. Rezistenţa la enculturaţie- rezistă presiunilor culturale şi sociale, impun linii de gândire şi comportament; nu se răzvrătesc împotriva orânduirii sociale pentru că au propriile reguli interioare pe care nu le schimbă. Şi ei pot fi duri, reci sau ascunşi, se pot teme sau îndoi, pot simţi culpabilitate sau ruşine, dar aceste trăiri şi conduitesunt mai puţin frecvente şi au odurată mai scurtă decât la oamenii şi personalităţile obişnuite. Dacă trebuinţa de autorealizare, din celebra „ piramidă a trebuinţelor” , este înnăscută, ce-i împidică pe oameni să devină autoactualizaţi?
Explicaţia lui Maslow rezidă în acea că, fiind o trebuinţă situată în vârf, este mai slabă şi, în consecinţă uşor de inhibat de condiţiile ostile de mediu. Astfel, sex- simbolurile vremii inhibă tendinţa spre tandreţe şi sentimentalism la băieţi; copii hiperprotejaţi nu pun în acţiune noi tipuri de comportament, nu încercă să iasă din cercul protector şi să-şi dezvolte noi abilităţi şi deprinderi. Un alt motiv este că autoactualizarea poate fi blocată de „complexul lui Iona”, adică ne temem şi ne îndoim de propriile posibilităţi şi capacităţi. Demersul spre autoactualizare presupune curaj, chiar temeritate, cât şi disciplină şi efort constant, pe care nu toţi pot sau sunt dispuşi să-l facă. Nu acceptăm provocările, chiar dacă ele se ivesc la tot pasul. Şi în opinia lui Maslow, experinţele copilăriei sunt cruciale în inhibarea trebuinţei de autorealizare; controlul excesiv şi rutina impuse sau sugerate copilului, dar şi permisivitatea excesivă pot fi factori nocivi. Linia corectă ar fi aceea de a acorda copilului libertate în anumite limite, a-l iubi şi a-i asigura satisfacerea nevoilor de bază în primii doi ani de viaţă pentru a asigura premisele tendinţei spre autoactualizare. [ vezi şi ierarhia trebuinţelor din „ Piramida trebuinţelor”- (A.H. Maslow)] Metamotivaţiile sunt cele care conduc personalitatea autoactualizată; respectiv acesta nu se străduieşte să obţină ceva anume, ci să evolueze spre autorealizare. Practic, nu este o luptă pentru reducerea deficienţelor şi tensiunilor, ci pentru atingerea unui scop, care să îmbogăţească existenţa, să crescă tensiunea psihică prin abordarea unor noi provocări şi experinţe. Metamotivaţiile nu sunt atât trebuinţe cât „moduri de a fi”. Frustrarea lor din cauze diferite produce metapatologii. Metamotivaţii Metapatologii Nevoia de adevăr Neîncredere, cinism, scepticism Bunătate Ură, repulsie, dezgust, tendinţa de a se baza doar pe el însişi Frumuseţe Vulgaritate, nelinişte, lipsă de gust Unitate, integrare Dezintegrare Dihotomie-transcendenţa Tendinţa de a gândi în extreme (alb-negru).Viziune simplistă asupra vieţii Vivacitate Robotizare. Sentiment de toală detrminare; lipsa emoţiilor şientuziasmului Unicitate Pierderea sentimentului individualităţii; pierderea sentimentului eului propriu Perfecţiune Lipsă de speranţă Necesitate Haos; lipsă de predictibilitate Completitudine- finalitate Incompletitudine, dezorientare; lipsă de spernţă
Justiţie Ordine Simplitate Bogăţie interioară, comprehensivitate Uşurinţă Tendiţă ludică Auto- suficienţă Semnificaţia
Supărare, cinism, neîncredere, egoism Insecuritate, pierderea siguranţei şi predictibilităţii, nevoia de a fi permanent în gardă Complexitate inutilă. Confuzie. Pierderea orientării Depresie, stânjeneală, pierderea interesului pentru lume Oboseală, încordare, rigiditate, titudine nefirească Depresie, lipsă de umor, deentuziasm, de bucuie de viaţă A pune responsabilitatea pe seama altora Lipsă de sens, disperare
TEORIA PERSONALITĂŢII LA CARL ROGERS Celebru pentru psihoterapia cunoscută iniţial ca terapie nondirectivă şi mai recent ca terapie centrată pe client sau pe persoană, Carl Rogers ( 1902- 1987), a fost pe rând psiholog practician, director al unui centru de îndrumare a copiilor cu deficienţe şi profesor de psihologie (1940-1963). A fundamentat atât binecunoscuta tehnică psihoterapeutică „ non- directivă”,cât şi „o concepţie filosifică a vieţii, o manieră de a fi”. Formlările sale cu privire la dinamica şi structura personalităţii sunt în legatură directă cu concluziile desprinse din actul terapeutic. Demersul terapeutic include ca obiectiv adaptarea psihologică mai bună şi dezvoltarea deplină a personalităţii prin maturizare. Adaptarea psihologică este în stânsă co-evoluţie cu imagina de sine ( self- concept); oamenii vor deveni din ce in ce mai securizaţi şi congruenţi, dacă în relaţiile lor cu ceilalţi se simt acceptaţi şi înţeleşi. Toul este ca să fie reabilitată imaginea de sine şi satisfăcută o mai înaltă stimă de sine. De fapt, terapeutul reprezintă o „ cutie de rezonanţă” (n.n. I. R-T) prin care „ clientul”va evalua propriile experienţe ca fiind conforme cu aşteptările sale şi va dezvolta ceea ce Rogers denumeşte imagine de sine condiţionată pozitiv prin interiorizarea a ceea ce îi lipseşte sau a pierdut : stima de sine şi sentimentul demnităţii. În cursul terapiei, persoana se va simţi demnă de respect funcţie de valorile impuse din exterior, valori care nu au nici o legătură cu ce simte persoana cu adevărat. Vizată este bariera care s-a creat în calea evoluţiei şi devoltării personalităţii ca urmare a experienţelor care sunt în dezacord cu valorile introiectate ( „ condiţii ale demnităţii’’) şi care s-au soldat cu iflexibilitatea eului pentru a rezista acestor ameninţări. Dezintegrarea şi dezorganizarea se manifestă când persoana aflată în acestă stare de incongruenţă se confruntă cu un eveniment important (
„momentul adevărului”). Rogers consideră că relaţiile interpersonale sunt cheia dezvoltării individului, dar şi a dezorganizării psihice. Terapia sa nu face decât să ofere o relaţie care este astfel structurată încât va permite actualizarea resurselor, facilitarea dezvoltării şi maturizării. Pentru a realiza aceasta, terapia trebuie să se conformeze unor principii sau condiţii necesare şi suficiente ( şase) peutru schimbarea personalităţii: 1. două persoane ( clientul şi terapeutul ) intră înr-o relaţie semnificativă pentru ele; 2. clientul este într-o stare de incongrueţă, adică vulnerabil şi anxios; trăirea sa nu corespunde imaginii care o are despre sine; 3. terapeutul asigură clientului o relaţie congruentă şi integrată; 4. terapeutul acordă clientului o atenţie pozitivă necondiţionată şi acceptă toate experienţele acestuia, ele fiind chiar persoana unică din faţa sa; 5. terapeutul, prin empatie, retrăieşte universul interior al clientului şi încearcă să returneze către acesta experienţele astfel receptate; 6. clientul are disponibilitatea de a accepta, cel puţin din principiu, mesajul terapeutului în legătură cu atitudinea pozitivă necondiţionată a acestuia faţă de el şi cu felul cum înţelege situaţia sa. Cele mai importante sunt: pct. 3 ( congruenţa), pct. 4 ( atenţia / imaginea pozitivă necondiţionată) şi pct. 5 ( empatia). Rogers, spre deosebire de Freud, nu acordă şi nu atribuie o influenţă dominantă forţelor inconştiente pe care un individ nu le are sub control. Sentimentele şi emoţiile prezente au cea mai mare importanţă în dinamica personalităţii; acelaşi lucru se spune şi despre conştient şi prezent. La limită, metoda sa terapeutică este de sorginte fenomenologică, ca şi teoria sa. Scopul ultim al dezvoltării personalităţii este actualizarea eului; a menţine şi dezvolta eul, a deveni o persoană complet funcţională este scopul spre care tind toate fiinţele umane. Umanismul, optimismul şi relativa sa simplitate au făcut ca teoria şi psihoterapia rogersiană să fie adoptată cu entuziasm în psihologie, educaţie şi cercetarea vieţii de familie. Repere principale în teoria personalităţii la C. Rogers • actualizarea- este o tendinţă înnăscută şi o nevoie fundamentală ca nevoia biologică de aer, apă sau hrană; ea este responsabilă pentru toate aspectele creşterii sau „maturizării”; este, deci, determinată genetic, dar progresul organismului nu este automat şi fără efort; este comună la toate vieţuitoarele, dovadă „ tenacitatea vieţii” şi „ tendinţa de împingere înainte a vieţii”; toate experienţele vieţii
sunt evaluate în termeni de cât de bine servesc actualizării; cele percepute ca facilitând dezvoltarea sunt evaluate pozitiv (şi invers). *lumea experienţială- include nu numai experienţele directe şi imediate, ci şi amintirile experienţelor trecute, toţi stimuli inconştienţi care influenţează percepţiile actuale; *dezvoltarea Eului- se produce prin experienţe succesive, prin interacţiuni cu alţi oameni şi implică distingerea dintre ceea ce este direct şi nemijlocit o parte din noi şi ceea ce este extern; conceptul de Eu implică la C.Rogers şi ( auto)imaginea unei persoane despre ceea ce este, ar putea sau ar dori să fie aceasta; este un pattern de trasături, un tot bine organizat; întregul comportament este în acord cu realitatea Eu-lui; *evalurea pozitivă- este permanentă şi persistentă şi se găseşte în toate fiinţele umane; include nevoia de acceptare, de dragoste şi de aprobare din partea altor oameni, mai ales din partea mamei; comportamentul copilului este ghidat de cantitatea de afecţiune primită; dacă mama nu-i dă o evaluare pozitivă, tendinţa copilului spre actualizare şi dezvoltarea eului este dificilă; copilul percepe dezaprobarea unui comportament al său ca o dezaprobare şi negare a sa sub toate aspectele; copilul se împotriveşte dezvoltării şi actalizării eului şi se străduieşte să-şi asigure o evaluare pozitivă. La modul ideal, copilul ar trebui să simtă acceptare şi aprobare în general, chiar dacă unele compotamente specifice pot fi dezaprobate; această stare sau condiţie este numită evaluare pozitivă necondiţionată şi implică faptul că dragostea mamei pentru copil nu depinde de modul cum se comportă acesta, ci este absolut gratuită şi independentă de comportamentul copilului; *auto-evaluarea- implică analiza aprobării / dezaprobării celorlalţi şi, prin acest feedback pe care îl primim, ne dezvoltăm conceptul cu privire la eul propriu, „ filtrul” prin care analizăm atitudinile altora; treptat se edifică o imagine pozitivă, ce începe să acţioneze gradat, din interiorul persoanei, mai mult decât impusă de alţii; C. Rogers a numit această condiţie auto- evaluare, care devine o nevoie la fel de puternică ca şi nevoia de evaluare pozitivă ce vine de la alţii; aceleaşi condiţii care produc evaluarea pozitivă generată de ceilalţi conduc şi la satisfacerea autoevaluării.
CONDIŢIILE EVALUĂRII Trecerea de la evaluare la autoevaluare formează, în concepţia rogersiană, super- ego-ul ca instanţă evaluativă; deosebirea este aceea că evaluarea pozitivă necondiţionată implică dragoste şi acceptarea copilului fără condiţii ( independent de comportamentul lui), iar evaluarea pozitivă condiţionată este exact opusul! De obicei, părinţii
nu reacţionează la toate coportamentele copilului cu o atitudune pozitivă; anumite comportamente îi enervează sau îi plictisesc şi, pentru acele comportamente, nu primesc afecţiune şi aprobare, ci dimpotrivă. Aşa copilul învaţă că afecţiunea şi aprobarea depind de modul cum se comportă. Dacă receptează dezaprobare, ori de câte ori „ face ceva rău”, copilul se va dezaproba pe sine pentru acel comportament. Acum standardele externe de judecată au devenit personale şi copilul, într-un fel se pedepseşte singur, aşa cum făcea mama. El se iubeşte şi se detestă aşa cum mama ar fi mereu prezentă. Eul începe să funcţioneze ca înlocuitor al mamei. Se consideră demn de iubire şi valoros doar în anumite condiţii, în acord cu criteriile definite de părinţi. Copilul nu mai poate funcţiona în libertate totală, el trebuiesă-şi judece permanent compotamentul. El este astfel împiedicat să se dezvolte total, îşi inhibă dezvoltatea şi autoactualizarea.
ANXIETATEA Copilul nu trebuie doar să- şi inhibe anumite comportamente, ci trebuie chiar să reprime conştientizarea lor în câmpul experienţial sau să le distorsioneze. Pe acest teren, după Rogers, se produce o incongruenţă între „Eu” şi anumite aspecte ale experienţei individuale. Acele experienţe care sunt incongruente cu eul sunt o sursă de ameninţare şi, de regulă, sunt trăite ca forme de anxietate. Copilul şi, ulterior, adultul nu mai este sincer- şi chiar devine înstrăinat de sine însuşi. Experienţele vor fi reglate, acceptate sau refuzate nu în termeni de actualizare completă a eului, ci, mai degrabă, în termenii evaluării pozitive pe care o vor aduce. Gradul de normalitate al unei persoane este acum o funcţie a gradului de congruenţă sau compatibilitate a eului cu experienţă. Persoanele sănătoase psihic sunt capabile să se perceapă pe ei înşişi şi pe ceilalţi aşa cum sunt ei în realitate. Nici o parte a experienţelor nu este negată sau distorsionată, pentru că ei nu au învăţat nici o condiţie de evaluare în copilărie. Au o evaluare pozitivă, inconştientă şi sunt liberi să încerce toate experienţele. Alfel spus, sunt liberi şi devin auto- actualizaţi, pot să trăiască ca persoane complet funcţionale. Persoana autoactualizată- carcteristici a) conştientizarea tuturor experienţelor- nici o experienţa nu este îndepărtată, nu este ascunsă de sine sau distorsionată; nu există ameninţări, nu există apărare, pentru că nu are împotriva ce să se apere; este deschisă la orice experienţă sau sentimente pozitive (tandreţe, curaj sau compasiune) sau negative ( teamă sau durere);
b) trăieşte emoţional foarte intens şi plenar în orice moment sau situaţie; trăieşte participând, mai mult decât observând şi analizând; persoana afectată psihic este depedentă de prejudecăţile pe care şi le-a format; c) are încredere în propriul organism, în propria judecată şi nu în judecăţile altora sau în codul social; d) sentimentul libertăţii- se mişcă în orice direcţie fără prejudecăţi sau inhibiţii; are sentimentul de putere personală asupra vieţii, ştie că totul depinde de ea şi nu neapărat de circumstanţe, de evenimente trecute sau alţi oameni; cei auroactualizaţi sunt spontani şi creativi, flexibili şi permenent gata de noi provocări. Rogers nu foloseşte adjective ca „ fericit”, „mulţumit” sau „bucuros” pentru a descrie persoana autoactualizată ci, mai degrabă „ împlinit”, „îmbogăţit”, „stimulat” sau „plin de sens”. În concluzie, autoactualizarea implică curajul de a trăi plenar, liber şi actual. Natura umană -la Rogers şi la întreagă „ psihologie umanistă”- este prin definiţie determinată de nevoia de libertate; omul are în mâinile sale propriul destin. Deşi tendinţa de autoactualizare este înnăscută, procesul ca atare este influenţat mai mult social decât biologic. Experienţele din copilărie, cât şi cele de mai târziu, sunt la fel de importante, iar sentimentele din prezent sunt vitale pentru personalitate, mai mult decât ce am trăit în copilărie. Tendinţa de evoluţie este totdeauna progresivă, mai degrabă decât regresivă; este orientată spre creştere nu spre stagnare sau regresie. Stagnarea, regresia şi tulburările emoţionale există, dar sunt excepţii de la regulă. Oamenii sunt capabili să treacă peste regresii şi perturbări prin terapia centrată pe persoană, folosindu-şi resursele interioare. PSIHOLOGIA COGNITIVISTĂ.TEORIA PERSONALITĂŢII LA GEORGE KELLY Teoria elaborată de Kelly nu are nimic comun cu teoriile anterioare. Ca şi în întreaga „psihologie cognitivă”, el nu utilizează nici accidental concepte ca: ego, complex, dependenţă, motivaţie, emoţie, dominanţă sau motivaţie. Conceptul său central este cel de „construct personal”. Fiecare om este considerat ca un „ om de ştiinţă” care construieşte teorii, emite ipoteze, pe care le verifică în practică. Dacă ipoteza sau teoria este confirmată de practică este reţinută, rezistă în timp, dacă nu este modificată sau se renunţă la ea. Oamenii „văd lumea” printr-un fel de grile, ca şi savanţii îşi construiesc teoriiconstructe personale- prin care ei pot face previziuni şi pot exercita un anumit control asupra evenimentelor externe.
Evident, teoria constructelor personale pune accent pe raţionalitatea umană, pe anticiparea şi experimentarea de către om ( ca subiect cunoscător) şi nu pe afectivitate sau pe trăire. Oamenii observă şi interpretează evenimentele lumii exterioare, iar această interpretare sau construcţie mentală a lumii reprezintă modul unic al persoanei de a vedea lucrurile, o structură în care plasează evenimentele. În consecinţă, Kelly defineşte constructul ca modul persoanei de a observa, de a explica şi interpreta evenimentele externe. Fiecare om emite o ipoteză referitoare la faptul că un anumit construct al său privind datele realităţii este corect. Verifică practic ipoteza sa, pe care o reţine sau corectează, dacă este adevărată practic sau o elimină dacă este infirmată sau negată de realitate. Repertoriul de constructe se îmbogăţeşte pe măsură ce subiectul se confruntă cu noi situaţii sau persoane. Multe constructe reţinute sunt modificate, rafinate sau reelaborate pentru că oamenii şi evenimentele se schimbă permanent. Un con struct odată elaborat nu rămâne veşnic, pentru că realitatea este schimbătoare. Constructele alternative se referă tocmai la faptul că omul este liber să-şi modifice constructele. Teoria lui Kelly îşi are originea în activitatea sa de psihoterapie cu subiecţii nevrotici la care constructele sunt rigide, fixe şi, în consecinţă, neadecvate. După autorul teoriei constructelor personale, personalitate este organizată şi poate fi exprimată sub formă de postulate în număr de unsprezece ( 11). [Să ne reamintim că noţiunea de postulat ( lat. postulatum-„cerinţă”) este specifică ştiinţelor deductive şi înseamnă (relativ) acelaşi lucru ca axiomă sau premisă; un adevăr general, presupus doar indemonstrabil, luat ca o cerinţă necesară întemeierii unei teorii. Exemplu: „ printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o singură paralelă la acea dreaptă şi numai una”] Postulatul fundamental : „ Modul de procesare al unei persoane este ghidat sub aspect psihologic de nivelul în care acesta anticipează evenimentele”. Deşi subiectul se poate schimba sau modifica, există un anumit grad de stabilitate în modul cum fiecare se comportă, ea optează şi operează prin intermediul unor canale de procesare a informaţiei. Canalele de procesare se pot schimba / modifica, dar ele fac parte dintr-o structură dată, iar scimbarea are loc în cadrul unor limite impuse de structură. Caracteristica principală a constructelor o reprezintă anticiparea, omul îşi anticipează viitorul şi se comportă în funcţie de acestă anticipare. 1. Corolarul construcţiei – „ O persoană anticipează evenimentele construind mintal replicile acestora”. Nici un eveniment nu se repetă identic, dar are trasături comune cu altele similare, pe baza cărora se pot realiza predicţii. Constructele personale se
formează pe baza respectivelor trăsături comune ale experienţelor de viaţă. 2. Corolarul individualităţii- „ Persoanele diferă unele de altele înmodul în care elaborează constructele legate de diferite evenimente”. Prin aceasta se introduce noţiunea de diferenţe individuale. Oamenii diferă între ei şi după modul cum percep sau interpretează un anumit eveniment, ceea ce conduce la elaborarea unor constructe diferite. Constructele nu reflectă atât realitatea obiectivă, cât mai ales interpretatea pe care persoana o dă evenimentelor. Putem întâlni constructe comune, prin care oamenii îşi pot împătăşi experienţele, la toţi aceea care au norme şi valori comune. 3. Corolarul organizării- „ Persoana tinde şă-şi organizeze constructele individuale într-un sistem sau pattern de constructe în conformitate cu modul său propriu de a sesiza relaţiile dintre acestea ( asemănări, deosebiri)”. În virtutea acestui postulat, doi subiecţi care au aceleaşi constructe se pot deosebi unul de celălălt prin sistemul diferit de organizare al constructelor. Organizarea constructelor se face ierarhic. Exemplu, constructul FERICIT, poate include constructe subordonate ca: bogat, căsătorit, vedetă. Dacă de mai multe ori se constată că o vedetă sau alta sunt nefericite se mută constructul vedetă din costructul FERICT în alt construct ( NEFERICIT) etc. 4.Corolarul dihotomiei- „ Sistemul de constructe al unei persoane este compus dintr-un număr finit de constructe dihotomice”. Kelly consideră că toate constructele personale au un caracter bipolar sau dihotomic. Exemplu: Când un subiect elaborează constructul CINSTIT, în paralel apare şi constructul NECINSTIT. Sesizând asemănările dintre obiecte şi fenomene, simultan notăm şi deosebirile. 5. Corolarul alegerii – „ Subiectul are posibilitatea să aleagă din cadrul unor constructe dihotomice acel construct care îl va ajuta mai bine să prevadă evenimentele”. Aici se operează distincţia intre certitudine şi incertitudine, înre siguranţă şi aventură. De- a lungul vieţii facem opţiuni între variante sigure, care presupun întărirea sistemului de constructe personale şi variante care impică risc, dar care dacă au succes conduc la extensiunea sistemului de constructe personale prin încorporarea unor experienţe noi. Prin aceasta, Kelly explică cum tendinţa oamenilor de a acţiona fără risc conduce la persistenţa într-un coportament greşit. Cu precizarea că alegerea va fi întotdeauna marcată de anticiparea viitorului şi nu neapărat binele persoanei!
6. Corolarul seriei – „ Un construct este potrivit pentru anticiparea unei serii finite de evenimente”. Un subiect aplică sistemul său de constructe pentru un număr mare de persoane şi situaţii, dar aceta este întotdeauna finit. Constructul DREPT-NEDREPT poate fi apicat cu privire la oameni, la destin, la istorie etc. nu şi la copaci sau la vreme. Deci, în înţelegerea unui subiect este important să ştim şi ce anume acesta nu include în seria de evenimente, situaţii sau obiecte la care aplică un costruct. 7. Corolarul experienţei- „ Sistemul de constructe personale ale unui subiect variază pe măsură ce acesta construieşte treptat noi replici ale evenimentelor”. Sistemul de constructe personale se reformulează permanent odată cu validarea / infirmarea sa. Fiind validate de experienţe personale, constructele se modifică permanent. Este firesc ca la 40 de ani să avem alt sistem de constructe decât la 16! Procesul de învăţare din experienţă personală respructurează sistemul constructelor. 8. Corolarul modulării- „ Variaţia sistemului de constructe personale este limitată de gradul de permeabilitate al constructelor”. Explică „ prejudecăţile”, respectiv gradul pănă la care un sistem de constructe personale poate fi ajustat sau modelat de noile experienţe de testare- învăţare. Unele constructe nu pot fi modificate de oricâtă experienţă am acumula. Exemplu : o persoană poate opera printr-un construct impermeabil la noi experienţe ca cel de genul <<ţiganii sunt hoţi>>; el nu-şi va schimba constructul indiferent de câţi ţigani cinstiţi ar întâlni! 9. Corolarul fragmentării- „ O persoană poate să utilizeze în mod succesiv o varietate de subsisteme de constructe care sunt incompatibile sub aspect logic unele cu altele”. Un construct nu derivă neapărat din cele vechi şi poate să nu fie compatibil cu acestea. Exemplu : Intâlneşti o persoană care îţi place pentru că are preocupări comune cu ale tale; o încorporezi în constructul<
>, adică cineva respectat şi iubit. Peste un timp constaţi că acea persoană are opinii politice diferite de ale tale, este chiar vehement şi pasional în opinii. Ar trebui să-l înscrii în constructul << duşman>> . Constructele supraordonate : ecologist = prieten şi liberal = duşman, rămăn nemodificate. Un om poate tolera un număr de inconsecvenţe la nivel particular, fără a modifica constructele supraordonate. 10. Corolarul elementelor comune – „ In măsura în care o persoană utilizează un sistem de constructe sinilar cu al
alteia, procesele sale psihice sunt similare cu ale celeilalte persoane”. Se explică prin acest corolar teoria rogersiană referitoare la aria relaţiilor interpersonale. Oamenii care se raportează la noeme şi valori cultuarale comune vor avea modalităţi asemănătoare de a anticipa anumite evenimente şi îşi vor consrui experienţele într-un mod asemănător, chiar dacă sunt supuşi la experienţe diferite. 11. Corolarul socialităţii- „Numai în măsură în care o persoană elaborează constructele altei persoane, ea poate juca un rol social care o angajează pe cea de-a doua”. Pentru a înţelege ce simte şi cum anticipează o persoană evenimentele trebuie să reconstruim relativ corect constructele sale perosonale; atunci ne vom adapta mai bine la părinţii, copii, soţii , şefii sau colegii noştri; fiecare joc de rolsocial implică înţelegerea modului în care cealaltă persoană construieşte mintal evenimentele şi situaţiile. Pentru Kelly, omul este o fiinţă raţională, autorul propriului destin şi nu o victimă a acestuia. Nici un stadiul al vieţii nu este mai important decât altul; copilăria, adolescenţa sunt la fel de importante ca vârsta maturităţii. Evoluţia este orientată spre viitor pentru că şi constructele personale au un caracter predictiv. În testul „Role Construct Repertory Test” ( REP), autorul teoriei constructelor personale, pleacă de la premisa că oamenii construiesc lumea dihotomic; prin forţarea subiectului de a face evaluări dihotomice (plăcutneplăcut; asemănător- diferit)
PSIHOLOGIA COMPORTAMENTALISTĂ. BURRHUS FREDERIC SKINNER ŞI ALBERT BANDURA ABORDAREA PERSONALITĂŢII PRIN CONCEPTUL DE TRĂSĂTURI. TEORIA PERSONALITĂŢII LA GORDON W. ALLPORT ŞI LA RAYMOND CATTEL ABORDAREA PERSONALITĂŢII PRIN CONCEPTUL DE CRIZĂ DE IDENTITATE. TEORIA PERSONALITĂŢII LA ERIK ERIKSON ABORDAREA PERSONALITĂŢII PRIN CONCEPTUL DE RESPECT DE SINE. TEORIA PERSONALITăţII LA NATHANIEL BRANDEN ABORDAREA PERSONALITăţII PRIN CONCEPTUL DE IMAGINE DE SINE ( MAXWELL MALTZ)
ABORDAREA PERSONALITĂŢII PRIN CONCEPTUL DE MINTAL FITNESS PROGRAMME ( JACK BLACK- TEHNICILE MINDSTORE ŞI ANTHONY ROBBINS- PUTEREA NELIMITATĂ) THE BIG FIFE- o modernă teorie a personalităţii PSIHOLOGIA TRANSPERSONALĂ SAU INFINITA FORŢĂ A SINELUI PSIHOCIBERNETICA SAU ABORDAREA PERSONALITĂŢII PRIN CONCEPTUL DE IMAGINE DE SINE ( MAXWELL MALTZ) << Orice nouă descoperire vine de obicei din afară- nu de la „experţi”, ci de la ceea ce cineva definea drept „imperţi”>> Dr. Maxwell Maltz Dr. Maxwell Maltz a fost unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi chirurgi esteticieni ai lumii. Şi-a luat diploma în ştiinţe medicale la Universitatea Columbia şi doctoratul în medicină la Colegiul Medicilor şi Chirurgilor de la aceeaşi universitate. A fost profesor de chirurgie estetică la universităţile din Nicaragua şi El Salvador; a ţinut cursuri la universităţile din Amsterdam, Paris şi Roma. A murit în 1975. Lucrările sale- care au impus în psihologie „psihocibernetica”- iau apărut în Pocket Books: Existenţa creatoare astăzi; Puterea magică a psihologiei imaginii personale; Psiho-Cibernetica; Principiile PsihoCiberneticii pentru o existenţă creatoare; Gânduri care-ţi coordonează viaţa. Toate lucrările sale sunt scrise pentru a fi aplicate în viaţa cotidiană, fiecare capitol se încheie cu „exerciţii practice” şi cu „reţete” de aplicat în viată cotidiană. Departe de a fi pur speculative, scrierile sale au la bază observaţiile sale ca medic chirurg estetician, biografiile personaltăţilor „de succes” şi un imens optimism privind accesul fiecărui om la sănătate şi succes prin exersarea sistematică a unei „gândiri sănătoase”. „ A fi fericit „ este un obicei care poate fi deprins ca oricare altul, mecanismul succesului personal poate fi făcut să funcţioneze, iar cel al eşecului poate fi transformat în opusul său; cicatricile afective pot fi îndepărtate, personalitatea reală poate fi descătuşată de fiecare. Pentru dr. Maltz, o criză se poate transforma într-o şansă creatoare, „sentimentul învingătorului”se învaţă -şi- chiar se poate adăuga „mai multă viaţă în anii dumneavoastră”. Toate acestea sunt perfect posibile dacă acceptaţi că : „Imaginea de sine este cheia personalităţii şi comportamentului uman. Schimbaţi-vă imaginea personală şi veţi schimba personalitatea şi comportamentul”! Secretul este experimentarea şi aplicarea creatoare a principiilor psihociberneticii. În capitolul denumit „ Ingredientele personalităţii de succes şi cum pot fi ele dobândite” ( M. Maltz, Psiho- Cibernetica, Imaginea de sine-
cheia spre o viaţă mai bună (trad. rom), Curtea Veche, 1999) sunt descrise elementele / ingredientele personalităţii de succes, prin chiar literele acestui cuvânt- S U C C E S S (lb. engleză): 1. Sense of direction ( direcţia) 2. Understanding ( înţelegerea ) 3. Courage ( curajul) 4. Charity ( grija) 5. Eteem (respectul) 6. Self- Confidence ( încrederea în sine) 7. Self- Acceptance (acceptatea de sine) 1.Direcţia - Când nu avem un scop, un obiectiv personal care să ne intereseze, să ne motiveze şi care „să însemne ceva”, ne simţim pierduţi, „ne învătim pe loc”. Noi suntem făcuţi să rezolvăm probleme ( să acceptăm provocări), să atingem scopuri şi să depăşim obstacole. Cei care susţin că viaţa merită trăită în fiecare zi au un scop care face ca ea să merite a fi trăită. Reţetă: fixaţi-vă un scop pentru care merită să vă străduiţi. Ideal ar fi un proiect pe termen lung. Hotărâţi ce vreţi într-o anumită situaţie. Totdeauna să aveţi ceva „la care să visaţi”, pentru care să munciţi şi să speraţi. Cultivăţi o „nostalgie a viitorului” în locul celei a trecutului. Prin ea veţi rămâne tineri, trupul va funcţiona mai bine. Când nu ai un scop pentru care să lupţi, practic „nu mai trăieşti”! 2.Înţelegerea – Majoritatea eşecurilor noastre sunt generate de „neînţelegeri”. Nu reacţionăm adecvat la o situaţie pentru că suntem „confuzi” şi, să nu uităm, noi nu reacţionăm „la lucruri aşa cum sunt”, ci conform imaginilor mentale. Un altul, poate nu este maliţios sau încăpăţânat, ci „înţelege” şi interpretează altfel situaţia decât noi. Deci, să ne facem înţelesi; să comunicăm bine! Să dăm crezare faptelor nu părerilor. Mai mult să fim pregăţiţi şi dispuşi să acceptăm realitatea, chiar dacă este dureroasă. O personalitate de succes nu numai că nu-i înşală pe alţii şi nu-i minte, dar este foarte cinstit cu el însuşi. Adică, se bazează de fapr pe autoînţelegere şi pe onestitatea de sine. Nimeni nu poate fi sincer atât timp cât se minte singur! Raţetă: „ Nu contează cine are dreptate, ci dreptatea în sine”; să ne conştientizăm greşelile pentru a le îndreptan nu pentru a ne lăuda cu ele, iar.când avem de-a face cu alţii, să încercăm să vedem situaţia şi din punctul lor de vedere. 3. Curajul – Aceasta nu este numai o virtute de cultivat, ci chiar condiţia succesului. A avea curaj înseamnă a actiona; numai aşa scopurile, dorinţele şi convingerile noastre se pot transforma în
realităţi. Orice probleme- de la cele naţionale la cele personale- devin mai acute, mai amplificate, dacă sunt amânate şi nu sunt înfruntate. „ Atunci când un individ se dedică cu hotărâre unui ţel, providenţa acţionează şi ea…Indiferent de ceea ce poţi face, sau visezi că poţi face, începe!îndrăzneala conţine geniu, magie şi putere. Începe Acum!”- J. W. Goethe ( n.n. R-T, I). Riscaţi să faceţi greşeli; un pas, fie şi greşit, este mult mai mult decât „statul pe loc” toată viaţa. Reţetă: Nu vă subapreciaţi; fiţi dispuşi să faceţi câteva grşeli, chiar să suferiţi puţin pentru a obţine ce doriţi. Nu ştim ce resurse avem, până nu acţionăm şi nu le dăm o şansă să lucreze pentru noi! Nu trebuie să ajungem eroi în cine ştie ce moment de criză. Viaţa cotidiană presupune şi ea curaj şi, numai aplicandu-l la „lucrurile mărunte”, îl exersăm! 4.Grija- Cei care reuşesc sunt cei interesaţi şi îi respectă pe alţii. Este un fapt psihologic dovedit că părerile despre noi au tendinţa să corespundă părerilor despre alţii. Cine este grijuliu cu alţii, inevitabil este, şi cu sine. Numai dacă acceptăm că „oamenii sunt importanţi”, devenim pentru noi „importanţi”! acţionaţi ca şi cum ceilalţi ar fi importanţi şi trataţi-i ca atare! 5.Respectul- „ Dintre toate capcanele posibile în viaţă, lipsa de respect de sine este cea mai ucigătoare şi cel mai greu de depăşit; pentru că este o capcană şi o groapă pe care singuri ni le-am făcut cu mâna noastră şi care pot fi rezumate în fraza: Nu are rost, nu pot să fac asta” . Îndoiala de sine este punctul de pornire al eşecurilor.Nu este o virtute să avem o proastă părere de sine, ci dimpotrivă. Cine se respectă pe sine suficient, nu este ostil cu ceilalţi, nu trebuiesă demonstreze nimic şi poate vedea totul clar fără să ceară nimic celorlalţi. Reţetă: Nu mai purtaţi în gând o imagine de sine care se identifică cu ideea de înfrângere şi de inutilitate. Nu vă mai percepeţi drept o fiinţă demnă de milă şi de umilinţă. Începeţi prin a-i aprecia mai bine peceilalţi, arătaţi-vă respectul pentru orice fiinţă umană. Trataţi-i pe ceilalţi caşi cum ar avea valoare şi-suprinzător- se va dezvolta respectuldumneavoastră de sine! 6.Increderea în sine- Se bazează pe experienţa succesului. Succesul aduce succes; chiar un succes mărunt este o treaptă spre un altul mai important. Pentru sănătatea şi dezvoltarea noastră trebuie să ne formăm obiceiulde a neaminti succesele şi de auita eşecurile. Nu cotează de câte ori am cunoscut eşecul în trecut, cele mai importante sunt doar încercările de reuşită, care trebuie reţinute, studiate şi amplificate. Raţetă: Folosiţi erorile şi greşelile ca pe o posibilitate de a învăţa, apoi alungaţi-le din gând. Fiecare a reuşit în ceva cândva; retrăiţi sentimentele pe care le-ati avut în reuşitele trecutului, indiferent de
cât de neînsemnate au fost ele.este un foarte sănătos mod de a recâştiga încrederea şi stima de sine. 7.Acceptarea de sine- Succesul şi fericirea adevărată nu sunt posibile până ce o persoană nu îşi caştigă într-o oarecare măsură şi acceptarea de sine. Nefericiţii şi chinuiţii acestei lumi sunt cei care se străduiesc permanent să se vadă pe ei şi pe ceilalţi altfel decât sunt în realitate. Şi nu există o satisfacţie mai mare pe care o poate cineva încerca când în sfârsit renuntă la prefăcătorie şi se acceptă aşa cum sunt. Schimbarea imaginii personale nu înseamnă schimbarea sinelui sau îmbunătăţirea sa, ci a concepţiei şi a înţelegerii sinelui. O imagine personală adecvată şi realistă este rezultatul unei autoînţelegeri, a unei revelaţii de sine. Majoritatea dintre noi sunt mai buni, mai puternici , mai înţelepţi acum decât ne dăm seama. Crearea unei imagini personale mai bune nu crează noi aptitudini, noi talente şi puteri, ci doar le scoatela iveală şi le foloseşte. Ne putem schimba personalitatea, dar nu şi sinele de bază. Personalitatea este o unealtă, un punct focalizator al „sinelui”pe care îl folosim în relaţia cu lumea- este suma obiceiurilor, abordărilor, aptitudinilor dobândite pe care le folosim ca metodă a exprimării de sine. Nu vă identificaţi cu greşelile. Ne aparţin, dar nu ne definesc; sunt puncte de plecare în demersul nostru de a le corecta, după ce le-am recunoscut.[Toate religiile ne învaţă că primul pas spre salvarea sufletului este mărturisirea de sine şi recunoaşterea păcatelor]. Reţetă: Acceptaţi-vă aşa cum sunteţi; învăţaţi să toleraţi imperfecţiunea de sine din punct de vedere emoţional şi afectiv. Este imperios necesar să ne recunoaştem nejunsurile, în schimb este dezastruos să ne urâm din cauza lor. Nu văurâti pentru că ati făcut o greşeală; nu vă urâti pentru că nu sunteţi perfecţi. Nu sunteţi singurul; nimeni nu este perfect; cei care se prefac că ar fi doar se amăgesc! Sunteţi ACUM-„ cineva”. Acceptaţi-vă aşa cum sunteţi, fiţi voi înşivă, astfel nu veţi putea ajunge la adevăratul potenţial unic şi special! Numai „oamenii mici”nu greşesc niciodată! Dacă vreţi, iată şi Mecanismul eşecului: F A I L U R E ( „eşec”, lb. engl): 1. F- rustration, hopelessness, futility [ frustrarea, neajutorarea, inutilitatea]; 2. A-ggressiveness (misdirected) [ agresivitatea sau combativitatea prost direcţionată]; 3. I – nsecurity [ lipsa de siguranţă]; 4. L- oneliness ( lack of „oneness”) [ singurătatea, lipsa de „sine”]; 5. U- ncertainly [ lipsa de decizie]; 6. R- esentment [ resentimentul, supărarea]; 7. E- mptiness [ vidul].
EUL CA EXPERIENŢĂ PERSONALĂ- Interpretor al fiinţării umane EXPERIENŢA “Me” EXP E R I E N ŢE „I” Experienţa-„I”1
Experienţa-„I”2
Experienţa-„I”3
Tip de experienţe ce se referă şi rezultă din procesarea informaţiilor de către individ; “I”corespunde eului spiritual, psihologic
Experienţa „Me”
TIP DE EXPERI CORESPUNDE E CORPORAL- “M “personală”
CONŞTIINŢA (nivelul operaţiilo
FUNCŢIA ATENŢIEI (f o c a l i z a r e)
INCONŞTIENTU (nivelul operaţiilo PE PROPRIUL CORP
PE ALŢII
PE SELF
MEMORIA ISTORICĂ- ances arhetipală
OPERATII VOLUNTARE ale Eul-ului
ORP
SISTEM C
Constructul SELF
OPERAŢII Eu
SIST EM COR P BIOHAR D INTE RPR
OPERAŢII PROGRAMATE ale EU-lui
Sistem SELF
Super- EGO
EGO- ideal
interpretări Influenţe MEMORIE asupra sistem
AMYGDALA
CORP asupra sistem mnezic
SISTEMUL LIMBIC CORTEXUL CEREBRAL (interpretarea
ideaţională)
corp
MEMORIA CONECTĂRII ACTIVE- rezultat ( memoriei proced
Influenţe sistem
(interpretarea supravieţuirii)
(interpretarea emoţională)
EXPERIENŢA MEMORIEI- rezu produs al memorie experienţelor activ “hic et nunc”
EUL- integrat • •
• • •
CONŞTIINŢA de SINE IMAGINEA de SINE IMAGINEA „ Lumii ” IMAGINEA „ Celorlalţi” RESPECTUL de SINE D
EU-facto integrator al person • •
Interpre persoanei
Produs psih simultan *percepţia propri
* IMAGINEA de SINE - interpretator operator situaţional“Eu de lucru”
*RESPECTUL de SINE - confirmator de sine - “sistemul imunitar al conştiinţeii”-
MODELUL EULUI
* conştiinţa de sin * imaginea de sin * imaginea „celor * IMAGINEA “Lu condiţionat d * sistemul- corp; * sistemul auto-me * focalizarea atenţ
Surse/ influenţe: * Mansell & Ka * M.Zlate (1996)
- o perspectivă fenomenologică holistic- umanistă- * I. Radu- Tomşa
TEORIA PERSONALITĂŢII LA SIGMUND FREUD Activitatea şi opera lui S. Freud (1856-1939) au marcat decisv psihiatria şi psihologia, producâd o adevărată revoluţie conceptuală, teoretică şi totodată terapeutică. După studii medicale la Viena ( aici se specializează în neurologie, anatomie comparată a sistemului
nervos şi encefalopatie infantilă ), vine în Franţa şi îşi completează studiile medicale cu J. M. Charcot şi , ulterior, cu H. Bernheim . Intors la Viena, publică lucrarea „Studii asupra isteriei”(1895), în care argumentează ideea că nevrozele sunt maladii psihice total independente de orice leziune organică şi sunt produse de şocuri afective uitate. Se procupă de găsirea unei metode de terapie prin care să elimine afecţinea psihică instalată (prin şoc afectiv şi apoi uitată). Utilizează pentru aceasta hipnoza şi ulterior metoda asociaţiei libere de idei şi formulează regula non-omisiunii (pacientul trebuie să spună tot cei vine în minte). Studiază visele, libidoul, refularea, complexele şi susţine o nouă metodă de tratament pe care o numeşte psihanaliză şi un nou domeniu de investigare al psihologiei- inconştientul dinamic. Metoda psihanalitică devine din terapie ştiinţa explicativă a psihicului şi comportamentului uman şi sugerează ipoteze fecunde diferitelor ştiinţe despre om: pedagogie, sociologie, antropologie. Concepţia lui Freud a suferit remanieri succesive pe parcursul celor aproape patru decenii de muncă ştiinţifică şi medicală: de la o viziune energetistă care atribuia libido-ului instinctual tendinţa de a se descărca, generând plăcere, până la teza filosofică a înfruntării a două principii fundamentale: Eros ( instinctul vieţii) şi Thanatos (instinctul morţii şi neantizării).
STRUCTURA PERSONALITĂŢII Iniţial,Freud diviza personalitatea în trei nivele:conştientul, subcoştientul şi inconştientul. Conştientul pentu Freud reprezintă un aspect limitat al personalităţii, doar o mică parte a gândurilor, sentimentelor, senzaţiilor care se află în conştiinţă la un moment dat [compatat cu un aisberg, este partea văzută a acestuia]. Inconştientul reprezintă partea cea mai importantă a psihismului uman şi cuprinde instinctele, dorinţele ascunse, impulsurile care conduc comportamentul uman. Aici este principala sursă motivaţională a vieţii psihice - în forţele şi energiile inconştientului care scapă controlului conştient. Preconştientul este depozitul amintirilor, gâdurilor, imaginilor de care subiectul nu este conştient pe moment, dar care pot fi cu uşurinţa fi aduse în conştiinţă. Ulterior, Freud şi-a revizuit teoria şi a descris cele trei structuri psihice ca fiind: Id, Ego şi Super-ego. ID-ul : *oprează pe baza principiului plăcerii/ evitarea durerii şi obţinerea satisfacţiei;
-
Ego-ul : realităţii;
este rezervorul tuturor instinctelor; conţine energia psihică numită libidou; are ca obiectiv satisfacerea nevoilor fiziologice; caută satisfacerea imediată a instinctelor; este o instanţa psihică primitivă, amorală, insistentă şi tulburentă; nu percepe şi nu tine cont de realitate; obţine satisfacţie prin activităţi reflexe sau prin fantezii substitutive ( pe care autorul psihanalizei le numeşte procese primare). * se comportă în acord cu principiul
-
este dominat de raţiune şi are rolul de a ajuta Id-ul să obţină satisfacţii într-o manieră acceptabilă social; - serveşte la doi stăpăni tirani- Id-ul şi realitatea, căutănd să realizeze o mediere între cei doi. * operează ghidat de principiul normelor
Super- ego-ul : morale ; • constituie un set de credinţe, atitudini, norme morale însuşite de individ în copilărie odată cu noţiunile morale de bine şi de rău; • este latura morală a personalităţii; • se însuşeşte în jurul vărsteide 5-6 ani şi cuprinde regulile de conduită pe care le transmit părinţii. Regulile de comportament social sunt impuse de părinţi prin pedepse, recompense şi exemplu personal. Astfel copilul învaţa care sunt comportamentele dezirabile social, în cosecinţă, ca adult, îsi administrează singur recompense şi sancţiuni. La vârsta adultă, controlul parental este înlocuit de autocontrol. Super-ego-ul este şi el iraţional, la fel puternic şi are rolul de a inhiba tendinţele instinctive ale Id-ului , vizând ca obiectiv perfecţionarea morală. Asfel Ego-ul se află permanent strivit de forţa Id-ului ( guvernat de principul plăcerii), de forţa Super-ego-ului ( guvernat de principul normelor morale) şi forţa realităţii (guvernată de principiul „acum şi aici”).
Cand Ego-ul este prea sever presat de Id şi de Super-Ego apare anxietatea ( teama fără obiect precizat) şi se declanşaeză comportamente psihopatologice de tip nevrotic sau de tip psihotic.
FORMELE ANXIETĂŢII In concepţia freudiană există în fiecare om o sursă o anxietăţii primare care este cauzată de trauma cauzată de naştere, când fătul protejet în interiorul organismului mamei este expulzat într-o lume ostilă. Freud distinge ulterior trei forme de anxietate. 1. Anxietatea obiectivă- asociată cu teama de pericole tangibile ( de foc, de apă,de cutremur). Are scop adaptativ de a apăra organismul de pericole şi ea dispare când dispare ameninţarea. Poate deveni patologică, ca fobie. 2. Anxietatea nevrotică- cu origini în copilărie, în conflictul dintre satisfacerea imediată a instinctelor şi datele realitaţii. Reprezintă teama de pedeapsă pentru satisfacerea unor tendinţe instinctive, mai ales sexuale. 3. Anxietatea morală- rezultă din conflictele dintre Id şi Super-ego (este teama de propria conştiinţă, culpabilitatea, ruşinea). Indiferent de categorie, anxietatea este un semnal de alarmă că lucrurile sunt în afara principiilor şi echilibrului. Anxietatea previne Eul că este ameninţat şi trebuie să se apere. Cum se poate apăra Ego-ul? - subiectul poate fugi de situaţia ameninţătoare; - poate să-şi refuleze instinctele; - poate să urmeze propriile percepte ale conştiinţei. Când aceste modalităţi raţionale nu dau rezultate intervin mecanismele iraţionale de apărare a Ego-ului.
MECANISMELE DE APĂRARE ALE EGOULUI Reprezintă operaţii inconştiente asupra realităţii, care este distorsionată şi negată pentru a proteja Ego-ul. Reprimarea (refularea)- este specifică oricărei nevroze şi constă în eliminarea unor conţinuturi de conştiinţă indezirabile; de pildă refularea insinctului sexual până la impotenţă);
Formaţiunea reacţională- constă în activarea unor tendinţe şi comportamente opuse unui impuls inacceptabil pentru subiect (marcat de puternice impulsuri sexuale, o persoană poate deveni un promotor al moralităţii!); Proiecţia- constă în atribuirea unor tendinţe inacceptabile altei persone asupra căreia se proiectează propria vină; Regresia – intoarcerea la un stadiu arhaic al vieţii psihice (ex. un comportament copilăros şi dependent excesiv de alţii); Raţionalizarea- constă în reinterpretarea propriului comportament într-o manieră care să pară mai acceptabilă ( un subiect respin de cineva îşi spune că acea persoană nu merită de fapt atenţia sa); Sublimarea- constă în reorientarea conţinutului instinctului ( ex. energia libidoului se sublimă prin activităţi artistice). FAZELE PSIHOSEXUALE ALE DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII Pentru Freud vârsta copilăriei este decisivă în formarea şi evoluţia personalităţii, în special primii cinci ani de viaţă când se produce interacţiunea părinte- copil . Există situaţii când subiectul nu poate depăşi integral un anumit stadiu al dezvoltării psihosxuale a personalităţi şi poate dezvolta fixaţii în acel stadiu şi energia rămasă pentru celelalte stadii va fi insuficientă. 1. Stadiul oral ( de la naştere până la 2 ani)- acum principala sursă de satisfacţie este gura şi activităţile asociate- supt, înghiţit, muşcat; copilul învaţă de la mamă că lumea este bună sau rea, sigură sau primejdioasă. Un adult cu fixaţie în acest stadiu va efectua în mod excesiv activtăţi specifice oralităţii: mâncat, băut, fumat. Dacă a fost excesiv gratificat în copilărie va dezvolta un tip de personalitate denumită oral- pasivă, optimistă şi dependentă de alţii . Dacă persoana a făcut o fixaţie în faza oral-agresivă va fi sarcastic, invidios, cu tendinţa de a-i manipula pe alţii ( personalitate oral-sadică). 2. Stadiul anal ( de la 2 la 4 ani) – sursa de satisfacţie este defecaţia; începe şi formarea deprinderile igienice şi situaţia este conflictuală pentru copil şi părinte. Acum copilul învaţă că poate exercita un control asupra părinţilor conformându-se cerinţelor lor. Dacă tratamentul primit va fi excesiv de sever, copilul va reacţiona la frustraţie în două feluri: - să defece în locuri sau perioade interzisefixat în acest stadiu un adult va dezvolta
o personalitate anal-agresivă- cruzime, dezordine, tendinţe distructive; - reţinerea de la defecare poate genera personalitatea anal- reţinutăîncăpăţânare, zgârcenie, rigiditate, tendinţă compulsivă spre curăţenie, conştiinciozitate. 3. Stadiul falic ( 4- 5 ani )- sursa de senzaţii agreabile este din zona organelor genitale pe care copilul le manipulează şi le explorează la sine şi la alţii. Apar conflicte legate de masturbare şi de dorinţele incestuase ale copilului centrate spre părintele opus. La băieţi se manifestă complexul Oedip şi complexul de castrare, iar la fete apare complexul Electra şi invidia penisului. Rezolvarea insuficientă a a complexelor de la acest stadiu va conduce la vârsta adultă la personalităţi de tip falic masculin ( vanitos, sigur pe sine, cuceritor, tendinţa de a-şi dovedi masculinitatea) sau falic feminin( feminitate excesivă, flirt permanent). Următorii ani sunt mai liniştiţi pentru copil; instinctele sexuale sunt sublimate cu activităţi sportive, hobby-uri, prietenii. Asta până la vârsta pubertăţii. 4. Stadiul genital- debutează cu pubertatea, cu maturizarea sexuală; energia sexuală se descarcă prin intermediul unor refulări ce tind să fie socialmente acceptabile. Satisfacţia pentru un individ sănătos psihic va fi din dragoste şi muncă!! ………………………………………………………………………… PRECIZARE: TEXTUL ESTE O SINTEZA/ REZUMAT AL CARTII, in varianta NOTE DE CURS
- CAIET PROBLEMATIZAT -TEST DOCIMOLOGICPSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII-ANUL II- Psihologie PRECIZĂRI: Răspunsurile la test vor avea la bază informaţiile cuprinse în lucrarea „Psihologia personalităţii- Note de curs (sinteze)”, autor prof.univ. dr. Ion Radu-Tomşa ; vor fi redactate pe foaia proprie de răspuns în ordinea numerotării; fiecare răspuns100 corect valorează 1,0 puncte, cu excepţia definiţiilor a căror valoare este de 5,0 puncte; caietul problematizat a fost redactat în 5 variante. Caietul cuprinde 62 de itemi,cu o valoare maximă de 180,00 puncte si serveste pregatirii examenului prin autoevaluare. Evalurea / notarea finala de catre titularul disciplinei va viza calitatea stiintifica a unuia din urmatoarele referate redactate de studenti: 1. Analiza tranzactionala sau psihanaliza revizuita si umanizata; 2. Psihologia transpersonala sau recuperarea stiintifica a „parapsihologiei”; 3. Programarea neurolingvistica (NLP); 4. Psihocibernetica sau despre imaginea de sine- cheie a personalitatii si comportamentului; 5. Psihologia dezvoltarii personale; 6. Respectul de sine sau „sistemul imunitar al constiintei”; 7. Inteligenta emotionala sau IQ versus EQ; 8. Ecopsihologia o noua stiinta si o noua atitudine, precum si calitatea lucrarii scrise dupa tematica examenului. CUM „alegeti” tematica referatului? • Amintiti-va numele cu care v-ati inscris in evidenta facultatii! • In functie de litera cu care incepe numele dumneavoastra, tematica referatului va fi:1.( A-C);2.(D-F);3.(G-I); 4(J-L); 4.(M-O);5(P- R);6.(S-T); 7 (U-V); 8 (X-Z) ! Punctaj / note (orientative) la autoevaluarea prin testul/grila: 170- 180 puncte……….nota 9 (nouă); 150- 169 puncte……….nota 8 (opt); 130- 149 puncte……….nota 7 (şapte); 120- 139 puncte……….nota 6 (şase); 100- 129 puncte……….nota 5 (cinci); 80- 99 puncte……….nota 4 (patru); PERFORMANŢA MINIMĂ DE ATINS = 100 DE PUNCTE
REDACTAREA anterioară şi PREZENTAREA REFERATULUI la examen este OBLIGATORIE pentru fiecare student(ă) şi valorează 3 (trei) puncte LA NOTA FINALĂ.
PREZENTUL CAIET PROBLEMATIZAT VA FI MULTIPLICAT PRIN FOTOCOPIERE (XEROX) PRIN GRIJA FIECĂRUI STUDENT ŞI SE VA FI ASUPRA FIECĂRUI PARTICIPANT LA Răspundeţi prin completarea pe foaia proprie de răspuns numai a numerelor de ordine din caiet şi a spaţiilor libere (….). Exemplu : 1. ( sapiens); ( faber) etc. Rog, nu faceţi însemnări pe text!
MODALITATEA RECOMANDATĂ DE PREGĂTIRE A EXAMENULUI: Multiplicaţi acest caiet problematizat (xerox); citiţi cu atenţie notiţele şi lucrarea titularului disciplinei; reţineţi principalele cunoştinţe şi rezolvaţi „pas cu pas” fiecare punct din caietul problematizat; simulaţi examenul, răspunzând pe o foaie de răspuns la fiecare punct inclus în caiet, în aşa fel încât să atingeţi cel puţin performanţa minimă vizată. Nu uitaţi să aveţi asupra dumneavoastră la examen: 1. prezentul caiet problematizat rezolvat; 2. referatul anterior redactat. TEST DE AUTOEVALUARE- varianta TOTALĂ 1. Faptul că omul este primordial un individ şi este considerat o individualitate, impune, din punct de vedere metodologic, ca fiecare om să fie acceptat ca (…), practic irepetabilă. 2. Spre deosebire de termenul de individ,care se apilcă tuturor organismelor vii, cel de persoană se referă explicit la (…), la modul său de a fi o reuniune de trăsături (…) şi (…). 3. In expresie sistemică, personalitatea este un (…) al invarianţilor (…) şi (…), ce se exprimă constant în conduită şi sunt definitorii pentru subiect. 4. Altfel spus, personalitatea desemnează, omul concret considerat ca unitate bio-psiho- socială, ca purtător al funcţiilor epistemice ( homo…), comunicării (…), pragmatice (…) şi axiologice (…). 5. În consecinţă, esenţa fiinţei umane, specificitatea sa este identificată cu capacitatea omului de a fi: (…), (…), (…), (…), (…), (….), (…), (…). 6. Şcoala antropologică culturală de la Chicago, prin (…), operează o distincţie între două tipuri de personalitate care
subzistă în fiecare individ: (…) şi (…), iar T. Persons defineşte personalitatea ca set de (…)şi (…). 7. Psihologia generală defineşte personalitatea ca o structură (…). 8. Trăsăturile de personalitate desemnează elementele de (…). 9. In psihologia personalităţii s-au conturat două modalităţi de abordare: (…), (…). 10. G Allport, prin analiză factorială, a identificat trei tipuri de trasături:(..),(..),(…). 11. Trăsăturile de personalitate se disting prin patru caracteristici: (..),(..),(..), (...). 12. Studiul psihologic al personalităţii nu cuprinde întregul SPU ci numai (...),(…), (…). Faptul că sistemul de personalitate include elemente de relativă stabilitate conduce la posibilitatea de a face (…). 13. Abordarea „clasică” a personalităţii face referire la (…), (…), (…), (…). 14. Temperamentul reprezintă latura (…) a personalităţii, care este determinată (…) şi constituie fondul (…). 15. Temperamentul reprezintă deci (…), adică biologicul exprimat în variabile (…) şi (…) ; se regăseşte şi se dezvăluie în toate (…). 16. Clasificarea temperamentelor se poate face după mai multe criterii, cele mai uzitate sunt: a (…), b (…) c (…), d (…). 17. Încă din antichitate, „firea” oamenilor se considera a fi influenţată de amestecul a patru „ umori” fundamentate (…),(…),(…), (…), de unde s-au păstrat şi tipurile (…), (…), (…), (…), reconfirmate în epoca modernă de I.P. Pavlov pe altă bază (…). 18. Biotipurile principale afirmate de biotipologia americană (W. H.Sheldon) sunt (...),(…), (…), fiind determinate de trei membrane embriogenetice. 19. I.P.Pavlov a considerat că tipul de a.n.s. dă trei caracteristici ale sistemului nervos : (…), (…), (…), astfel, sangvinicul are caracteristicile (…/…/…), flegmaticul (…/ …/…), colericul (…/…/…), melancolicul (…). 20. Între tipologiile psihologice se remarcă cea olandeză ( G. Heymans şi E.D.Wiersma) care descrie personalitatea pe baza a trei trăsături (…), (…), (…). 21. Tipologiile psihanalitice au la bază ideile fundamentate de S. Freud privind evoluţia stadială a sexualităţii. El a identificat cinci tipuri de bază: (..),(..),(..), (..), (..). 22. Caracterul sau latura (…) a personalităţii , reprezintă „schema logică” de organizare a (…)., realizat în
perspectiva unor norme şi valori ; include în accepţie largită: a)….b)…c)… 23. În accepţie restrânsă, caracterul este un ansamblu unitar de (…), care determină (…). 24. Caracterul dă orientarea direcţională a conduitei prin (…) şi (…), susţine energetic acţiunea prin (…), motivaţie şi (…). 25. Include, deci, două blocuri funcţionale (…/..) care alcătuiesc un sistem atitudinal. 26. Atitudinea este o organizare (…); o verigă de legătură între (..); precum şi între (…); se caracterizează prin (../..) şi un anumit grad de (..), toate aspectele sale fiind funcţie de (…) 27. După orientare pot fi (../…), iar după intensitate (../../..). 28. Expresia externă a sistemului atitudinal este (…/…). 29. Indicii structurii caracteriale sunt (…) , pentru că relevă esenţa sa obiectivă. 30. După obiectul de referinţă se disting două categorii de atitudini:(…/…). 31. Imaginea de sine poate conduce la trei tipuri de autoevaluări: (…/…/…) 32. Spre deosebire de temperament, trăsăturile caracteriale care dau şi structura psihică internă, au sens numai în (…) şi au o dinamică (…) 33. Trăsăturile particulare de caracter pot fi grupate în: (…), (…),(…),(…), (…),(..). 34. Sub aspect adaptativ-instrumental, măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii este dată de (…), care se regăseşte în formele fundamentale de activitate umană : (…), (…), (…). 35. Schema structurală a unei aptitudini cuprinde cinci „verigi”: (..),(..),(..),(..),(..). 36. Aptitudinea urmează o traiectorie evolutivă, care poate fi rezumată la trei stadii: (…),(…),(…). 37. În raportul înnăscut- dobândit în structura personalităţii, se delimitează două orientări diametral opuse : una absolutizează rolul eredităţii (…), cealaltă rolul (…), fiind denumită (…). 38. De fapt, corect este ca în virtutea principiului interacţiunii să avem în vedere (…),adică ( E x M). 39. Când se operează o clasificare a aptitudinilor, cel mai larg acceptat criteriu este (…), după care se distinge între: a)…b) …. 40. Includ inteligenţa în categoria aptiudinilor (…/ …). 41. Etimologic, inteligenţa poate fi definită ca (…/…) şi reprezintă capacitatea de (…/…).
42. Thorndike (1921) a detrminat trei tipuri de inteligenţă (…/ …/…). 43. Teoria factorială (L. Thurstone) afirmă caracterul multidimensional , complex al inteligenţei, incluzând trei categorii de factori: un factor (..), mai mulţi factori de grup, cum ar fi (…/…/…/…) şi factori (…) implicaţi în rezolvarea unor sarcini individuale din cadrul unei clase. 44. Q.I. înseamnă (…/…). 45. Talentul poate fi definit astfel: (…), pe când vocaţia este (…), iar geniul desemnează (…). 46. Eul desemnează nucleul personalităţiic care în concepţia interacţionismului (G.H.Mead) se construieşte în şi prin (…), cu alţii şi cu sine. 47. W. James consideră că Eul este o entitate de elemente integrate şi distinge: (..),(..),(..), pe când H.Bergson acceptă un Eu profund (…) şi un altul (…/..). 48. G.H.Mead operează distincţia dintre Mine, Eu şi Sine, în care primul este (…), iar Eul este (…). 49. Orientarea denumită „autonomistă” conscră ideea că Eul dispune de autonomie în raport cu celelalte formaţiuni ale personalităţii, astfel se vorbeşte de o autonomie (…) şi o altă (…), iar funcţia esenţială a Eului este (…). 50. Consider imaginea de sine (IDS) ca fiind personalitatea autoevaluată (PA); ea include (…) . 51. IDS din perspectiva psihologiei sociale este un rezultat al (…/…/…). 52. IDS din perspectivă cognitiv- acţională include rezultatul a trei interogări (…?), (…?), (…?). 53. Dacă considerăm Eul ca „interpretor global al fiinţării individului uman”, atunci putem considera IDS ca (…) sau „Eu de lucru”. 54. Omul concret se raportează permanent şi simultan la o IDS reală (…), la o IDS ideală şi o IDS (….). 55. În perspectivă psihoneurofiziologică putem admite că IDS este un bio- soft al cărui bio-hard este (….), un element aparţinător sistemului (…). 56. S. Freud este cel care a considerat că esenţa vieţii psihice este (…), instinctul vieţii (…), în opoziţie cu instinctul morţii (…). 57. C. G. Jung este cel care a introdus în psihologie distincţia dintre tipul de personalitate (…) şi (…), a analizat alături de inconştientul personal şi inconştientul (…), prilej cu care prezintă şi conceptul de (…), care se referă la (…/…)
58. K. Horney consideră că două sunt trebuinţele de bază: (…), (…). 59. Complexul Electra se referă la (…), pe când complexul Oedip reprezintă (…). 60. Complexul de inferioritate a fost teoretizat de (…). 61. Dr. Maxwell Maltz, autorul lucrării „ Psycho-cybernetics”, consacră ideea că „ imaginea de sine reprezintă cheia personalităţii şi comportamentului uman”. În traducerea română a lucrării ( Psihocibernetica, Imaginea de sine – cheia spre o viaţă mai bună”, Ed. Curtea Veche, 1999 , cap. 8, p. 123 ) afirmă că personalitatea de „succes” are o formulă uşor de reţinut: S U C C E S S, unde fiecare literă desemnează ceva, adică : (….), (….),(….), (….),(….), (….),(….). 62.Nathaniel Branden ( „The Six Pillars of Self- Esteem”, Cei şase ştâlpi ai respectului de sine ( trad.rom.), Ed. Colosseum, Bucureşti, 1996) consideră „ respectul de sine- sistemul imunitar al conştiinţei” şi cea mai importantă problemă din psihologie. Cel de-al şaptelea stâlp al respectului de sine este(…), forţa motrice a celor şase stâlpi. Memento: „Cea mai mare greşeală a omului este să se teamă să nu facă vreo greşeală” ( Elbert Hubband, cf. Dr. M..Maltz, Psihocibernetica, p.149) Stimă pentru efortul depus, Prof. univ. dr. Ion RADU- TOMŞA
ANUL I / sem. 1 / FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI Eseu cu urmatorul motto: „Cea mai mare greşeală a omului este să se teamă să nu facă vreo greşeală” ( Elbert Hubband, cf. Dr. M..Maltz, Psihocibernetica, p.149) EXPERIENŢA “Me” E R I E N ŢE „I” Experienţa-„I”1
EXP Experienţa-„I”2
Experienţa-„I”3
Experienţa „Me”
Tip de experienţe ce se referă şi rezultă din procesarea informaţiilor de către individ; “I”corespunde eului spiritual, psihologic
CONŞTIINŢA (nivelul operaţiilor corticale)
FUNCŢIA ATENŢIEI (f o c a l i z a r e) PE PROPRIUL CORP
INCONŞTIENTUL (nivelul operaţiilor subcorticale)
PE ALŢII
PE SELF MEMORIA ISTORICĂancestrală, arhetipală
OPERATII VOLUNTARE ale Eul-ului
SISTEM CORP
Constructul SELF
OPERAŢI I Eu
SISTEM CORP BIO-HARD INTERPRET
OPERAŢII PROGRAMAT E ale EU-lui
Sistem SuperEGO SEL EGOF ideal
interpretări Influenţe
MEMORIE asupra sistem
AMYGDALA (interpretarea supravieţuirii)
corp
Siste AUT MEMO
EXPERIENŢA MEMORIEIrezultat/ produs al memoriei experienţelor activate “hic et nunc”
MEMORIA CONECTĂRII ACTIVE- rezultat al MP ( memoriei procedurale)
Influenţe sistem
CORP asupra
SISTEMUL LIMBIC (interpretarea emoţională)
CORTEXUL CEREBRAL (interpretarea
TIP DE EXPERIENŢĂ CE CORESPUND CORPORAL- “Me”, a mea, “personală”
ideaţională)
sistem mnezic
EUL- integrat • •
• • •
CONŞTIINŢA de SINE IMAGINEA de SINE IMAGINEA „ Lumii ” IMAGINEA „ Celorlalţi” RESPECTUL de SINE D
* IMAGINEA de SINE -interpretator operator situaţional“Eu de lucru”
EU-factor integrator al personalităţii • •
Interpretator al fiinţării persoane
Produs psihic ce implică simultan *percepţia propriului corp * conştiinţa de sine * imaginea de sine * imaginea „celorlalţi” * IMAGINEA “Lumii” condiţionat de * sistemul- corp; * sistemul auto-memorie; * focalizarea atenţiei
*RESPECTUL de SINE - confirmator de sine -“sistemul imunitar al conştiinţeii”-
