34259094-MINCU-CORNEL-LAURENŢIU-METODOLOGIA-CERCETĂRII-PSIHOLOGICE

MINCU CORNEL LAURENŢIU

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

M O D U L E L E I, II şi III

Lector univ. dr. MINCU CORNEL LAURENŢIU [email protected]

Universitatea din Bucureşti Editura CREDIS 2008


Copyright © DEPARTAMENT ID 2008


Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă. Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii din Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti Editura CREDIS Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5 Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47 Fax: (021) 315 80 96 Email: [email protected] Http://www.credis.ro




2

MODULUL 1 BAZELE TEORETICE ALE METODOLOGIEI CERCETARII PSIHOLOGICE Conţinuturi 1.1. Metoda ştiinţifică în psihologie 1.2. Componentele psihologiei ca ştiinţă 1.3. Etape ale dezvoltării psihologiei 1.4. Specificul şi caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice 1.5. Specificul metodologiei cercetării în psihologie 1.6. Metodă şi metodologie în cercetarea psihologică 1.7. Niveluri ale cunoaşterii ştiinţifice în psihologie 1.8. Funcţiile teoriilor psihologice 1.9. Analiza relaţiilor dintre nivelurile de cunoaştere psihologică

Obiective La sfârşitul parcurgerii acestei unităţi de învăţare, studenţii vor fi capabili să:

identifice elementele caracteristice ale abordării ştiinţifice în psihologie

analizeze principalele secvenţe ale cercetării psihologice

diferenţieze între cunoaşterea empirică şi cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor psihice

precizeze componentele psihologiei ca ştiinţă

argumenteze necesitatea schimbărilor de paradigmă în psihologie

indice principalele etape ale dezvoltării psihologiei ca ştiinţă

definească termenul de teorie ştiinţifică

să identifice principalele elemente definitorii ale paradigmei ştiinţifice

explice relaţiile dintre nivelurile cunoaşterii ştiinţifice în psihologie




3

BAZELE TEORETICE ALE METODOLOGIEI CERCETARII PSIHOLOGICE 1.1. Metoda ştiinţifică în psihologie Studiind o lume aflată în permanentă schimbare, psihologii au simţit nevoia de ordine şi certitudine în explorarea teritoriilor necunoscute ale vieţii psihice. Încrederea şi siguranţa necesare cunoaşterii şi cercetării diferitelor aspecte ale comportamentului uman au fost asigurate de utilizarea adecvată a instrumentarului teoretic şi metodologic al psihologiei ştiinţifice. Încă de la constituirea psihologiei ca ştiinţă, studiul sistematic al manifestărilor psihocomportamentale a reprezentat o preocupare constantă a psihologilor pentru realizarea unor obiective specifice precum: înţelegerea modului în care metodele de cercetare deservesc scopurile psihologiei ca ştiinţă; utilizarea metodei ştiinţifice în procesul obţinerii cunoştinţelor de psihologie; formarea deprinderilor şi priceperilor de cercetare ştiinţifică în vederea realizării proiectelor de cercetare ştiinţifică; formarea

competenţelor

de

cercetare

necesare

investigaţiei

psihologice ştiinţifice; Pentru a înţelege comportamentul oamenilor în cele mai diverse împrejurări de viaţă, psihologii îşi pun în mod legitim nenumărate întrebări, cum ar fi: De ce unii oameni sunt mai creativi decât alţii ? Ce face ca unii oameni să fie mai sensibili din punct de vedere emoţional decât alţii ? De ce unii gândesc mai repede şi eficient, în timp ce alţii au nevoie de o perioadă mai mare de timp pentru rezolvarea diferitelor probleme cu care se confruntă ? Ce tip de personalitate au oamenii care sunt predispuşi să iniţieze frecvent dialoguri cu persoane necunoscute prin intermediul internetului ? Care sunt cauzele violenţei domestice ? Care este efectul vizionării emisiunilor TV care




4

conţin scene de violenţă şi elemente de psihopatologie asupra formării personalităţii adolescenţilor ? La nivelul cunoaşterii empirice (a simţului comun) fiecare individ pare să aibă câte un răspuns comod la întrebările de mai sus. Opiniile, prejudecăţile, stereotipurile, credinţele şi convingerile formate de-a lungul timpului vor intra în scena şi vor influenţa într-un mod fundamental aceste răspunsuri. Principalele caracteristici ale acestor forme de cunoaştere sunt, în opinia lui Petru

Iluţ,

subiectivitatea,

tendinţa

de

a

generaliza

în

exces

(suprageneralizarea), confuzia dintre legăturile aparente şi cele reale, absenţa preciziei, încrederea în falsul consens şi eludarea efectului încadrării (Iluţ, 1997, pp.15-17). A răspunde în mod ştiinţific la întrebările de mai sus, psihologii observă sistematic şi metodic aspectele psiho-comportamentale care fac obiectul cunoaşterii ştiinţifice, descriu elementele de structură şi însuşirile acestora, determină şi înţeleg cauzele manifestării fenomenelor psihice şi prevăd evoluţia ulterioară a comportamentului unei persoane sau a unui grup social (vezi fig. nr. 1). Figura nr. 1 Schema acţiunilor specifice de cercetare ştiinţifică din psihologie OBSERVATIE DESCRIERE

EXPLICARE SI INTELEGERE DESCOPERIREA LEGILOR SPECIFICE

ANTICIPARE / PREDICTIE




5

Prezentarea diferenţiată a celor două forme de cunoaştere, comună şi ştiinţifică, pe de-o parte, nu epuizează toate formele de cunoaştere umană, iar pe de altă parte , diferenţa dintre cele două forme de cunoaştere este una de grad. Există grade diferite de scientizare a cunoaşterii umane şi o stratificare cognitiv-conceptuală ce diferenţiază oamenii de ştiinţă de cei oamenii care abordează realitatea prin alte modalităţi şi strategii cognitive. Fiecare formă de cunoaştere (ştiinţifică sau empirică) prezintă elemente şi caracteristici specifice celeilalte forme. Cunoaşterea ştiinţifică nu este ferită, printre altele, de pericolul influenţei subiectivităţii cercetătorului asupra rezultatelor obţinute, iar cunoaşterea comună poate fi veridică chiar şi în absenţa unor demersuri speciale de cercetare. Contează foarte mult ponderea elementului ştiinţific în investigarea cognitivă a universului psihic uman. Etimologic, termenul ştiinţă provine din latinescul „scientia” = cunoaştere şi se referă la ansamblul cunoştinţelor rezultate în urma activităţii de cercetare ştiinţifică dintr-un domeniu al cunoaşterii. Fenomen emblematic al lumii contemporane, ştiinţa poate fi privită atât ca un proces hipercomplex de obţinere a cunoştinţelor, desfăşurat

în conformitate cu anumite reguli şi

principii metodologice, cât şi ca produs al activităţii de cercetare, sub forma unui ansamblu sistematizat de cunoştinţe valide despre diferite aspecte ale realităţii. Pentru a se numi ştiinţă, orice domeniu specializat de cunoaştere trebuie să îndeplinească cel puţin trei condiţii de bază: a) să delimiteze foarte clar propriul obiect de studiu; b) să utilizeze un ansamblu de metode proprii de cercetare şi c)să descopere legile specifice fenomenelor studiate. Ca sistem de cunoştinţe teoretice valide despre viaţa psihică, psihologia ştiinţifică are ca scop fundamental o mai bună înţelegere şi cunoaştere a fenomenelor şi mecanismelor psihice. Din perspectivă ştiinţifică, P.P.Neveanu a definit psihologia ca pe „o ştiinţă care se ocupă de fenomene şi capacităţi psihice urmărind descrierea şi explicarea acestora în baza descoperirii unui ansamblu de legi, regularităţi sau modalităţi determinative” (Neveanu,1987,




6

p.7). Datorită specificului obiectului de studiu, psihologia a înregistrat de-a lungul timpului o evoluţie sinuoasă, dificilă, cu treceri spectaculoase de la o extremă la alta în raport cu obiectul de studiu şi metodele de cercetare. Dacă ne referim doar la metodele de cercetare, istoria dezvoltării psihologiei ca ştiinţă a fost marcată de opţiunile polare, de cele mai multe ori absolutizante ale reprezentanţilor diferitelor şcoli de psihologie, manifestate prin treceri succesive de la metodele cantitative la cele calitative, de la metoda introspecţiei la cea a experimentului de laborator, etc., ceea ce a generat apariţia unor divergenţe metodologice care se resimt şi în psihologia contemporană. 1.2. Componentele psihologiei ca ştiinţă Psihologia ştiinţifică cuprinde în mod obligatoriu următoarele componente: 1) paradigma psihologică, un concept „umbrelă” ce include concepţia ştiinţifică de ansamblu asupra modului de abordare a fenomenelor psihice; 2) ansamblul de teorii psihologice indiferent de gradul lor de generalitate; 3) terminologia specifică. Trebuie precizat că fiecare şcoală utilizează o terminologie proprie şi că în psihologia modernă se fac eforturi de universalizare a limbajului de specialitate; 4) factorul uman este reprezentat de echipa de cercetători. Astăzi foarte puţini cercetători/autori îşi asumă responsabilitatea unei activităţi individuale de cercetare; 5) metodologia cercetării psihologice(metode, principii, tehnologii computerizate, aparate, etc.); 6) produsele activităţii de cercetare concretizate în descrieri, explicaţii, implicaţii, concluzii, noţiuni ştiinţifice, ipoteze şi




7

teorii noi. Multe dintre rezultatele ştiinţifice devin,la rândul lor, obiect de studiu pentru logica ştiinţei.

În psihologie, demersul teoretic se fundamentează pe descrierea faptelor empirice, explicaţia cauzelor diferitelor manifestări psihocomportamentale şi realizarea de predicţii asupra evoluţiei performanţelor psihofizice.

Pentru a-şi desfăşura activitatea în acord cu exigenţele ştiinţifice, psihologii trebuie să observe comportamentele individuale sau sociale, să reţină caracterul repetabil al acestora în vederea desprinderii regularităţilor de manifestare şi să formuleze legităţile psihologice specifice. 1.3. Etape ale dezvoltării psihologiei Luând în considerare criteriul cronologic, Mihai Golu distinge, patru etape în trecerea psihologiei de la preocuparea empirică a oamenilor pentru problemele sufleteşti la psihologia ştiinţifică modernă. Acestea sunt: 1.Etapa preştinţifică, caracterizată prin cunoaşterea comună, empirică a psihicului uman; această perioadă durează până la apariţia marilor sisteme filosofice şi teologice; 2. Etapa filosofico-teologică, cunoaşterea minţii începe să se dezvolte în contextul sistemului de gândire teologic. În această etapă gândirea filosofică concurează teologia prin alternative şi tendinţe de abordare disruptive; 3. Etapa ştiinţific-analitică şi intern contradictorie, se întinde de la desprinderea psihologiei de filozofie (Leipzig,1879) până la jumătatea secolului al XX-lea şi se caracterizează prin extinderea sferei de aplicare a




8

experimentului în cercetarea diferitelor aspecte ale vieţii psihice. În această perioadă apar marile şcoli de psihologie care încercau să impună o anumită metodologie de cercetare care să le asigure

poziţia dominantă pe scena

psihologiei ştiinţifice; 4. Etapa ştiinţific-integraţionistă (anii 40-50 până în prezent). În această etapă s-a înregistrat o reducere a divergenţelor iniţiale dintre orientările psihologice, dublate de tendinţă tot mai accentuată de unificare metodologică a psihologiei. Etapa actuală a dezvoltării psihologiei demonstrează faptul că noile descoperiri ştiinţifice îşi pun amprenta, mai mult sau mai puţin direct, asupra modului în care este concepută metodologia cercetării, precum şi asupra deciziei cercetătorului de a utiliza cea mai potrivită metodă de cercetare; de pildă, în psihologia modernă a personalităţii, metodologia cercetării psihologice tinde să se adapteze tot mai mult abordării relaţionale a personalităţii, dintr-o perspectivă interacţionistă, prin găsirea unor soluţii capabile să depăşească divergenţele metodologice ce decurg din modul oarecum polarizat al interpretărilor date: substanţialiste, ori situaţioniste. După criteriul relaţiei dintre parte şi întreg în istoria gândirii ştiinţifice, I.Mânzat distinge patru stadii pe care le considerăm relevante pentru studiul evoluţiei psihologiei ca ştiinţă. Acestea sunt: a) stadiul gândirii analitice, b)stadiul gândirii sintetic-integratoare, c) stadiul gândirii sintetice şi d) stadiul gândirii sinergetice (I.Mânzat, 1999, p.25). 1.4. Specificul şi caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice Din punct de vedere psihologic, originea întrebărilor fundamentale pe care le ridică omul de ştiinţă, se află în manifestarea trebuinţei fundamentale de orientare şi investigare. Cu toţii suntem curioşi de ce ni se întâmplă, de ce se petrece în jurul nostru. Unii oameni par a fi mai curioşi de cauzele diferitelor întâmplări şi evenimente, în timp ce alţii nu par să fie deranjaţi de faptul că sunt doar simpli spectatori ai evenimentelor. Dezvoltarea si perfecţionarea




9

mecanismelor psihice în contextul procesului de învăţământ, produce în grade diferite specializarea curiozităţii spontane, iar mai târziu, conduce la apariţia curiozităţii epistemice. Una dintre trăsăturile definitorii ale cunoaşterii psihologice constă în faptul că psihicul uman nu poate fi studiat în mod direct, nemijlocit, ci numai prin intermediul indicatorilor psiho-comportamentali externi, cunoaşterea ştiinţifică a psihicului uman fiind condiţionată de aptitudinile şi competenţele de specialitate ale psihologului care urmăreşte să descopere o realitate multidimensională ce-şi modifică parametrii de stare într-o manieră probabilistă. O altă trăsătură a cunoaşterii ştiinţifice în psihologie constă în relaţia de susţinere reciprocă ce se instituie între obiectul de studiu şi metoda de cercetare. Astfel, metoda de cercetare facilitează obţinerea de informaţii relevante necesare investigării obiectului de studiu al psihologiei, iar fenomenologia deosebit de dinamică şi complexă a obiectului de studiu impune găsirea de soluţii metodologice capabile să deschidă noi orizonturi ale cunoaşterii psihologice. Spre deosebire de cunoaşterea comună, cunoaşterea ştiinţifică se caracterizează în principal prin următoarele elemente: Este tezaurizată în cadrul unor teorii psihologice proprii; Se bazează pe dovezi empirice care susţin aserţiunile teoretice; Utilizează metode de cercetare adecvate specificului obiectului de studiu şi instrumente care întrunesc condiţiile de fidelitate şi validitate; Se bazează pe verificarea riguroasă a adevărului rezultatelor obţinute în diferitele cercetări. Replicarea unor experimente psihologice are ca scop principal, tocmai verificarea diferitelor




10

forme de validitate (de conţinut, internă, externă, de construct, etc.) pe care o presupune un studiu ştiinţific de calitate. K. R. Popper a arătat că progresul ştiinţific este posibil mai ales prin posibilitatea de a falsifica ipotezele prin dovezi empirice noi. Cunoaşterea ştiinţifică avansează nu atât prin re-confirmarea stereotipă a faptelor şi legilor încă valabile, cât mai ales prin efortul cercetătorilor de a găsi ipoteze noi care să permită explorarea nelimitată a universului psihic uman. 1.5. Specificul metodologiei cercetării în psihologie Drumul afirmării ştiinţifice şi promovarea psihologiei ca ştiinţă au fost marcate atât de controverse şi divergenţe metodologice, cât şi de realizări sub raportul obiectivării rezultatelor obţinute. Procesul dezvoltării metodologiei na fost lipsit de critici şi controverse, unele venite din afara psihologiei, iar altele din interiorul ei. Acestea au determinat creşterea preocupărilor şi exigenţelor psihologilor pentru depăşirea limitelor unor metodologii psihologice şi găsirea unor soluţii pentru perfecţionarea metodelor, standardizarea instrumentelor, etc. Metodologia cercetării psihologice oferă cercetătorilor repere normative şi prescriptive care le orientează acţiunile efective de cercetare a fenomenelor psihice prin intermediul instrumentelor specifice. Aplicarea metodelor în contextul activităţii de cercetare ştiinţifică nu se face la întâmplare. În mod obişnuit cercetătorul iniţiază o cercetare pornind de la o concepţie general teoretică şi de la anumite principii metodologice. În timp ce metoda ghidul-instrument utilizat de psihologi pentru rezolvarea problemelor

teoretice sau practice, metodologia cuprinde ansamblul

principiilor teoretice care selectează şi orientează metodele necesare descoperirii de noi cunoştinţe.




11

Termenul de metodologie este omniprezent în zilele noastre, îl utilizăm în cele mai variate şi neaşteptate contexte/sensuri:în planul cunoaşterii ştiinţifice (orice ştiinţă utilizează o metodologie specifică de investigare a obiectului său de studiu) ; în activităţile din domeniul juridic (metodologii de aplicare a legilor), în învăţământ (metodologia organizării şi desfăşurării examenului de Admitere, Licenţă,etc.), în activităţile economice (metodologii specifice de obţinere a unor rezultate în planul producţiei, schimburilor comerciale), etc. Termenul de metodologie provine din limba greacă, unde methodos (cale) şi logos (cunoaştere, ştiinţă) însemnă ansamblul metodelor folosite de o anumită ştiinţă pentru explorarea unui domeniului specific de cunoaştere. Flew,A. defineşte metodologia ca „studiul metodei, îmbrăţişând de obicei procedeele şi obiectivele unei discipline particulare şi investigarea modului de organizare a respectivei discipline” (Flew, 2006, p.266). Cei mai mulţi autori (Zlate, Chelcea, P.Golu, Vlăsceanu, etc.) sunt de acord că în privinţa notelor comune în definirea conceptului de metodologie: ansamblul de metode, tehnici şi instrumente de lucru regulile şi principiile de explorare şi transforamare a realităţii programul în funcţie de care se derulează o anumită cercetare concepţia teoretică filosofică şi psihologică care ghidează acţiunile specifice de cercetare Diversitatea curentelor psihologice a generat de-a lungul timpului apariţia unor metodologii diferite, de cele mai multe ori polarizate. De la afirmarea sa ca preocupare constantă pentru cunoaşterea ştiinţifică, metodologia cercetării psihologice a parcurs etape de clarificări terminologice şi metodologice, cu treceri şi salturi calitative de la evaluări de tip psihometric la evaluarea comportamentului şi a potenţialului de învăţare, de la utilizarea empirică şi neavizată a instrumentelor specifice, la folosirea lor de către specialişti ce respectă normele şi standardele naţionale şi internaţionale, etc. Cu toate acestea, drumul afirmării şi dezvoltării metodologiei este departe de a fi se încheiat, noile tendinţe şi orientări demonstrează interesul constant şi eforturile




12

specialiştilor, de soluţionare a divergenţelor metodologice (ex.Metodologia „trăsăturilor versus metodologia „situaţionistă”) şi de fundamentare ştiinţifică a procesului de cercetare a personalităţii. Dacă ar fi să ne referim doar la modalităţile metodologice de evaluare psihologică a personalităţii, mai precis la divergenţele dintre modelul „trăsăturilor” şi cel „situaţionist”, remarcăm faptul că, o bună perioadă de timp, evaluarea personalităţii s-a realizat într-un mod diferenţiat, în funcţie de preferinţa cercetătorilor pentru unul sau altul dintre aceste două modele. 1.6. Metodă şi metodologie în cercetarea psihologică În funcţie de concepţia teoretică a cercetătorului, metodologiile utilizate în cercetăriel psihologice pot fi împărţite în metodologii cantitative, calitative şi metodologii mixte. După conepţia teoretică are ghidează cercetarea, metodologiile pot fi clasificate, în opina lui Lazăr Vlăsceanu, în trei tipuri ce pot fi asimilate în termeni psihologici: metodologii obiective (behavioriste), interpretative (umaniste şi experienţialiste) şi mixte. În literatura psihologică de specialitate întâlnim uneori situaţii când sunt puse pe acelaşi plan metoda şi instrumentul de cercetare, ori metoda şi tehnica de cercetare. De multe ori termenii de metodă şi metodologie sunt utilizaţi unul în locul celuilalt. Sunt situaţii în care termenii de metodă şi metodologie sunt utilizaţi unul în locul celuilalt; chiar şi atunci când ne referim la unul şi acelaşi termen, accepţiunile diferă de la o şcoală psihologică la alta. De aceea, este necesară delimitarea conceptuală riguroasă pentu evitarea confuziilor metodologice. Este important să precizăm faptul că metoda este operatorul care mijloceşte trecerea, ridicarea treptată de la problema de cercetare, enunţată în plan teoretic, la reconstrucţia ei-observaţională, experimentală, acţională - în vederea corectării, optimizării,potenţării restructurării unui sector sau altul al practicii sociale( Golu, 1989, p.153).




13

Etimologic, noţiunea de metodă provine de la termenul grecesc methodos care semnifică calea, drumul ce trebuie parcurs pentru cunoaşterea adevărului. În activitatea de cercetare ştiinţifică, metoda are rolul de a orienta acţiunile şi efortul cercetătorilor spre găsirea soluţiilor la problemele ridicate de solicitările teoretice şi practice ale realităţii obiective. Metoda ştiinţifică reprezintă pentru psihologie un instrument

indispensabil de cunoaştere

ştiinţifică a fenomenelor psihice, fiind aşa cum preciza M.Zlate, „calea, itinerarul, structura de ordine sau programul după care se reglează acţiunile practice şi intelectuale în vederea atingerii unui scop” (Zlate, pag.116, 2000). Metoda poate fi asemănată cu o hartă care ne indică traseul sau variantele de traseu pe care putem ajunge la o anumită destinaţie. Cunoscând drumul şi distanţele pe care trebuie să le parcurgem pentru a ne atinge scopul, putem opta pentru una sau alta dintre variantele de traseu/călătorie găsite pe hartă. Harta nu este altceva decât o reprezentare intuitivă cu grade diferite de generalitate a cunoştinţelor empirice din teritoriu, iar deciziile „tehnice” şi „procedurale” ne aparţin şi se bazează atât pe fondul ştiinţific de cunoştinţe de care dispunem, cât şi pe disponibilităţile creative individuale şi de grup. Cel mai frecvent criteriu de clasificare a metodelor de cercetare psihologică este cel al scopului urmărit de cercetător. Astfel, putem distinge: metode de recoltare a informaţiilor metode de prelucrare statistică şi interpretare psihologică a datelor metode calitative şi metode cantitative

Realizarea unei cercetări psihologice presupune parcurgerea unui traseu metodologic asemănător celui prezentat în figura nr. 2




14

Fig. nr. 2 Relaţia Metodă-Tehnică de cercetare-Procedeu-Instrument CONCEPŢIE TEORETICĂ (Paradigma)

METODOLOGIE METODE PROCEDURI (şi tehnici) INSTRUMENTE (Aparate, programe,etc.) Diversificarea şi dezvoltarea continuă a metodelor de cercetare psihologică au avut efecte pozitive în plan teoretic, prin îmbogăţirea ansamblului de cunoştinţe, modele teoretice şi instrumente specifice. Evoluţia metodei psihometrice, de pildă, a înregistrat de-a lungul timpului o accentuare a tendinţei de luare în considerare, pe lângă scorurile brute/standardizate obţinute în procesul de evaluare, şi modalităţile de dezvoltare prin învăţare a constructelor

vizate.

La

rândul

lor,

constructele

psihologice,

prin

complexitatea lor, au generat de-a lungul timpului, multiple abordări şi încercări de definire, ceea ce s-a răsfrânt asupra modului concret de elaborare şi dezvoltare a metodologiei cercetării psihologice. Conceperea şi realizarea unor metode, tehnici şi instrumente de cercetare noi au fost stimulate şi de anumite neajunsuri constatate în procesul de cunoaştere. De exemplu, sunt situaţii în care problemele de limbaj sau de logica formulării întrebărilor, ori de traducere şi adaptare a unor itemi din




15

cuprinsul unor inventare de personalitate, au constituit surse importante de eroare pentru evaluarea psihologică finală. Faptul că răspunsurile date de subiecţi la anumite întrebări din cadrul chestionarelor depind de nivelul de înţelegere sau educaţie al acestora este doar un aspect ce poate să crească probabilitatea apariţiei unor erori de măsurare. Experienţa demonstrează faptul unii participanţi pur şi simplu nu înţeleg semnificaţia întrebărilor la care trebuie să răspundă, iar alţii, deşi înţeleg sensul acestora, denaturează în mod conştient răspunsurile pentru a obţine anumite beneficii. Fără a minimaliza cu nimic valoarea psihodiagnostică a unor instrumente de tip verbal, realitatea unor evaluări psihologice (ex. selecţie profesională), demonstrează că unele chestionare durează prea mult, sunt monotone şi obositoare pentru subiecţii care se prezintă la procesul de selecţie. În fine, importante sunt şi aspectele privind atitudinea dezirabilă şi motivaţia subiecţilor atunci când se oferă ca voluntari, ori când paricipă la examenul psihologic. Pentru obţinerea unui post bun, în timpul desfăşurării unei probe, la completarea foii de răspuns a unui chestionar, de pildă, subiectul pune în joc mecanisme fine de decodificare semantică a conţinutului diferiţilor itemi, încercând să infereze asupra calităţilor posibile pe care ar trebui să le posede, în vederea obţinerii postului respectiv, răspunzând dezirabil sau circumstanţial, în funcţie de gradele de libertate oferite de variantele de răspuns ale respectivului chestionar. 1.7. Niveluri ale cunoaşterii ştiinţifice în psihologie În funcţie de valoarea şi gradul de generalitate, cunoştinţele de psihologie pot fi structurate pe trei niveluri, după cum urmează: nivelul paradigmatic, nivelul teoriilor şi nivelul bazei empirice a cunoaşterii. Vom prezenta specificul fiecărui nivel al cunoaşterii psihologice şi vom indica principiile organizării şi funcţionării sistemului de cunoştinţe specifice.




16

1.7.1. Nivelul paradigmatic al cunoaşterii psihologice Paradigma ştiinţifică, noţiune introdusă de filosoful Thomas Kuhn, reprezintă ansamblul de ipoteze, principii şi reguli care orientează demersurile teoretice şi metodologice în activitatea de cercetare. Kuhn susţine caracterul neliniar al evoluţiei teoriilor ştiinţifice subliniind faptul că în procesul de cercetare ştiinţifică au loc atât creşteri şi acumulări, cât şi discontinuităţi şi disfuncţionalităţi, când metodele şi principiile ştiinţifice utilizate la un moment dat de o anumită comunitate ştiinţifică se dovedesc incapabile de a genera soluţii şi răspunsuri pertinente la provocările infinite ale mediului.

„Studierea paradigmelor este principala sursă de pregătire a studentului pentru a deveni membru într-o anumită comunitate ştiinţifică cu care va lucra mai târziu. Întrucât se va alătura unor oameni care au învăţat bazele domeniului lor din aceleaşi modele concrete, practica sa ulterioară ca duce rareori la un dezacord deschis în probleme fundamentale” (Kuhn, 1999, p.75) Referindu-se la structura paradigmei ştiinţifice, Chelcea arată că acesta conţine drept componente, următoarele: a) un model, un mod general de lucru care funcţionează ca îndreptar pentru alţi cercetători; b) o imagine asupra domeniului de studiu; c) teoriile din cadrul ştiinţei; d) ansamblul metodelor şi instrumentelor de investigare (Chelcea, 2004, p.47). Dacă în perioada 19601970 dominantă în metodologia cercetării a fost paradigma experimentală cu implicaţii asupra cercetării din laboratoarele de psihologie, treptat, s-a simţit nevoia cercetării comportamentului în mediile obişnuite de activitate ale oamenilor. Un exemplu în acest sens îl reprezintă puternica dezvoltare a metodelor calitative în aproape toate ramurile psihologiei.




17

Fiecare comunitate ştiinţifică îşi desfăşoară activitatea sub influenţa unei paradigme acceptate şi susţinute cu argumentele rezultatelor ştiinţifice. Psihologia a traversat o serie de „revoluţii ştiinţifice” sau „rupturi epistemologice” (Bachelard) iniţiate de şcolile şi orientările teoretice care s-au succedat de-a lungul timpului, prin treceri succesive de la psihofiziologie la psihofizică, de la abordarea psihanalitică la cea comportamentală, de la gestaltism la studiul conduitei, de la abordarea sistemică la cea umanistă şi experienţială, şi în fine, la cea cuantică şi sinergetică. Devenirea psihologiei ca ştiinţă a fost marcată de schimbări paradigmatice ce au creat premisele progresului ştiinţific permanent în cunoaşterea universului psihic, principalele paradigme care s-au succedat de-a lungul timpului fiind uşor de recunoscut: psihofizică, psihanalitică, behavioristă, gestaltistă, acţională, constructivistă, sistemică, umanistă, sinergetică şi cuantică. Desprinderea psihologiei de filozofie şi intensificarea preocupărilor ştiinţifice pentru studiul vieţii psihice au fost stimulate de aportul deosebit pe care fiziologia şi fizica l-au adus la constituirea şi legitimarea psihologiei ca ştiinţă, prin sprijinul metodologic care a favorizat intrarea definitivă a psihologiei în familia ştiinţelor socio-umane. În ultimele decenii, fizica, „cea mai paradigmatică ştiinţă din toate timpurile”(Mânzat, 1999, p.13), mai ales fizica cuantică oferă din nou un suport teoretic de abordare a universului psihic uman dintr-o perspectivă neclasică. Datorită progreselor ştiinţifice înregistrate în domeniul fizicii cuantice, a fost avansată ipoteza unei relaţii între fenomenele care se petrec la nivelul subatomic şi unele fenomene specifice universului psihic uman. Cu toate că această teorie are atât susţinători din rândul fizicienilor de excepţie, cât şi contestatari nu mai puţin renumiţi, fenomenele şi legile descoperite la nivelul cuantic au implicaţii teoretice şi metodologice asupra modului în care va evolua metodologia cercetării psihologice. În acest sens, filosoful Basarab Nicolescu arată că „Descoperirea palpabilă, experimentală a unei scări invizibile pentru organele de simţ, scara cuantică, ale cărei legi sunt absolut diferite de cele ale scării




18

vizibile a vieţii noastre cotidiene, a reprezentat probabil contribuţia cea mai importantă a ştiinţei moderne la cunoaşterea umană” (Nicolescu, 2002, p.169). Abordarea sinergetică

metodologică

a

comportamentului

din

perspectivă

se realizează cu respectarea unor principii specifice acestei

abordări. M.Zlate realizează o sinteză a acestor principii, pe care le consideră esenţiale şi reprezentative pentru abordarea sinergetică:

Principiul instabilităţii dinamice postulează stadialitatea dezvoltării psihice;

Principiul

dezechilibrului

creator

explică

mecanismele

interne

dinamizatoare ale psihicului; complementaritatea dintre cooperarea şi rivalitatea elementelor sistemului sinergetic se constituie în premisă a realizării de performanţe psihice;

Principiul interacţiunii; autorul arată faptul că pentru sinergetică, nu atât interacţiunea dintre elemente este importantă, cât mai ales „interacţiunea interacţiunilor”;

Principiul procesualităţii prezintă importantă datorită posibilităţii de a evidenţia dinamica, procesualitatea sistemului (dezechilibrările şi reechilibrările, ordinea înfăşurată şi ordinea desfăşurată, etc.) ;

Principiul autoorganizării optime şi eficiente, capabil să explice nu numai calitatea şi efectele specifice ale sistemului sinergetic, cât şi relaţiile de interacţiune dintre un sistem cu alt sistem. (Zlate, 2000, pp.374-375).

Abordarea psihicului uman din perspectiva psihologiei cuantice pune în evidenţă colaborarea dintre metodologia holist sistemică şi teoriile morfogenetice (teoria haosului, teoria fractalilor, atractorul Lorenz). Din aceaste perspective teroretice, personalitatea este abordată ca realitate situată departe de echilibru şi structurată pe dimensiuni suprapuse ce includ dimensiuni

de

tipul:

certitudine-incertitudine,

feminitate-masculinitate,

conştient-inconştient, stabil-instabil, etc., în care subconştientul este asociat cu




lumea

posibilului,

19

preconştientul

reprezintă

lumea

probabilului,

iar

conştientul reflectă lumea certitudinilor. Tot mai mulţi autori de prestigiu din fizică, filosofia ştiinţei şi psihologie (F.Capra, S.Hawking, B.Nicolescu, R.Penrose, Gh.Zapan, M.Golu, I.Mânzat, S.Grof, J.Dispenza, J.Hagelin, E.Hendrix, etc.), au subliniat importanţa deosebită pe care o are teoria cuantică în explicarea şi interpretarea unor aspecte importante ale vieţii psihice, în mod deosebit în cunoaşterea şi interpretarea conştiinţei multidimensionale.

1.7.2. Nivelul teoriilor şi al modelelor teoretice Nevoia oamenilor de ştiinţă de a cunoaşte fenomenele specifice domeniului lor de cercetare, de a face anumite predicţii privind evoluţia comportamentului individual sau social a generat apariţia teoriei ştiinţifice ca ansamblu de idei ce permit generalizări ale faptelor de observaţie. Teoria ştiinţifică nu este altceva decât un ansamblu organizat de cunoştinţe rezultate în urma generalizării informaţiilor specifice unui domeniu al cunoaşterii. O teorie psihologică bună este aceea care poate să descrie o varietate mare de manifestări psihocomportamentale pe baza unui număr mic de principii teoretice; scopul teoriei constă în descoperirea un ansamblu de legi sau regularităţi care guvernează activitatea mecanismelor psihice. Într-o accepţie restrânsă, M.Zlate arată că „teoria se defineşte ca ansamblul ipotezelor, legilor şi conceptelor organizate într-un sistem logic coerent care descrie şi explică un domeniu al cunoaşterii” (Zlate, 2000, p.184). Teoriile ştiinţifice au grade diferite de validitate şi viabilitate datorită faptului că ele sunt încercări teoretice mai mult sau mai puţin reuşite a de explica şi anticipa anumite manifestări ale realităţii. După cum observa Fritjof Capra „Teoriile ştiinţifice nu pot niciodată oferi o descriere completă şi finală




20

a realităţii. Ele vor fi întotdeauna aproximări ale naturii adevărate a lucrurilor” (Capra, 2004, p.38) Dezvoltarea psihologiei ştiinţifice a fost marcată de permanentul joc dintre analiză şi sinteză, pe fundalul căruia n-au lipsit nici elementele teoretice cu acţiune disipativă, disruptivă,

şi nici eforturile de unificare teoretică şi

metodologică sub umbrela unei singure paradigme. Apariţia dovezilor empirice care contrazic aserţiunile teoretice susţinute de o teorie la un moment dat, determină apariţia unei/unor teorii explicative alternative. Cu cât rezistenţa lor la proba timpului este mai mare şi cu cât numărul dovezilor ştiinţifice este mai mare, cu atât şansele ca teoria respectivă să fie înlocuită de o teorie concurentă sunt mai mici. De aici decurge necesitatea elaborării unor repere de evaluare a teoriilor. Referindu-se la teoriile personalităţii, Hăvârneanu (2000, p.19), consideră necesară luarea în considerare a şase criterii importante atunci când dorim să facem o evaluare ştiinţifică a unei teorii: 1. verificabilitatea – o teorie este cu atât mai valoroasă, cu cât conceptele sale s-au verificat în investigaţii independente; 2. valoarea euristică -

se referă la măsura în care o teorie

stimulează direct cercetarea; 3. consistenţă internă – absenţă contradicţiilor interne şi evitarea predicţiilor inconsistente; 4. economicitatea conceptelor - se referă la numărul de concepte necesar pentru a realiza diferite explicaţii; 5. comprehensiunea comportamentului uman; 6. în fine, un ultim criteriu în funcţie de care apreciem şi evaluăm nivelul ştiinţific al unei teorii este cel al funcţiilor semnificative pe care teoria le îndeplineşte.




21

1.7.3. Nivelul cercetărilor empirice Este nivelul cunoaşterii realizat în contextul diferitelor cercetări concrete, efective, atât în laboratoarele de specialitate, cât şi pe terne, în condiţiile fireşti de viaţă ale oamenilor. 8. Funcţiile teoriilor psihologice Dintre funcţiile îndeplinite de teoriile psihologice, importante atât pentru epistemologie, cât şi pentru praxiologie, enumerăm pe cele mai importante: Funcţie cognitivă se referă la valenţele epistemologice ale teoriei, la studiul validităţii rezultatelor obţinute de cercetarea ştiinţifică; Funcţie de orientare a eforturilor şi demersurilor de cunoaştere a vieţii psihice în conformitate cu standardele cercetării ştiinţifice moderne; Funcţia explicativ-interpretativă; Funcţie predictivă, se referă la posibilitatea psihologului/cercetătorului de a face predicţii asupra comportamentului unui subiect sau al unui grup social; Prin funcţia reglatorie, teoria exercită influenţe corectoare

asupra

acţiunilor de cercetare, prin reţinerea unor proceduri şi tehnici specifice care s-au dovedit eficiente în planul acţiunilor practice şi înlăturarea altora care nu mai corespund realităţii empirice. 9. Analiza relaţiilor dintre nivelurile cunoaşterii psihologice Datorită faptului că sistemul de cunoştinţe psihologice a înregistrat de-a lungul timpului o dezvoltare fără precedent, caracterizată prin acumularea unui număr impresionant de teorii cu grade diferite de generalitate şi complexitate, este aproape imposibil ca cineva să cunoască şi să controleze tot ce-a produs cercetarea ştiinţifică psihologică. De aceea, pentru a face mai inteligibil modul




22

de organizare a cunoştinţelor ştiinţifice din psihologie, propunem un model de analiză structurat pe trei niveluri de cunoaştere, prezentat schematic în figura nr.3. Fig. nr. 3 Model de analiză a relaţiilor dintre nivelurile cunoaşterii psihologice Nivelul paradigmatic

Nivelul teoriilor şi al modelelor teoretice Nivelul cercetărilor empirice (baza empirică a teoriilor) Problema organizării informaţiilor pe niveluri diferite de cunoaştere ştiinţifică poate fi înţeleasă mai uşor dacă o abordăm din perspectiva următoarelor principii: 1) Principiul integrării informaţiilor. Prin generalizări succesive, gradul de complexitate teoretică creşte, fiind maxim la nivel paradigmatic. În acest sens, I.C.Popescu

subliniază

superioritatea

teoriei

asupra

generalizării

observaţionale, arătând că „teoria unifică generalizări observaţionale anterior independente” (Popescu, p.19) 2) Principiul ierarhizării nivelurilor de cunoaştere. Sub raportul valorii pentru cunoaşterea ştiinţifică, nivelurile superioare conţin informaţie mai complexă şi condensată, depăşind generalizările specifice bazei empirice a teoriilor.

Din acest punct de vedere,

nivelul paradigmatic este cel mai

complex şi valoros deoarece orientează

eforturile cercetătorilor spre

sistematizarea şi generalizarea informaţiilor de natură psihologică obţinute la nivelurile inferioare.




23

3) Principiul interacţiunii dintre nivelurile de cunoaştere ştiinţifică postulează că fiecare nivel de cunoaştere ştiinţifică este influenţat, în grade diferite, de celelalte niveluri, precum şi faptul că unul şi acelaşi nivel exercită influenţe, directe sau mediate, asupra celorlalte niveluri de cunoaştere. Interacţiunile se manifestă în două sensuri: a.

pe verticală (internivelar), atât ascendent, cât şi descendent.

Nivelul paradigmatic al cunoaşterii ştiinţifice exercită influenţe teoretice şi metodologice de reglare şi control asupra celorlalte niveluri de cunoaştere. Aşa cum preciza George Ritzer(citat de Chelcea, 2004), „O paradigmă subsumează, defineşte şi pune în relaţie modelele, teoriile şi instrumentele care există în cadrul ei”(Rizer, 2001, p.60). Elaborările teoretice închegate legitimează şi recomandă utilizarea unor metode şi instrumente de cercetare specifice concepţiei teoretice. De felul în care este definită şi abordată o noţiune psihologică, depinde cristalizarea metodologiei de cercetare a fenomenului psihologic respectiv. De exemplu, în definirea inteligenţei, putem constata în literatura de specialitate că, până în prezent, nu a fost elaborată o definiţie ultimă, unanim acceptată; oscilăm circumstanţial între inteligenţa gestaltistă şi cea cognitivistă, între inteligenţa fluidă şi cea cristalizată, între inteligenţa emoţională şi inteligenţele multiple, etc. Suntem pe un teren conceptual nesigur chiar şi atunci când tratăm problema din perspectiva uneia şi aceleiaşi orientări teoretice. În aceste condiţii, construcţia instrumentelor psihodiagnostice a înregistrat o permanentă modificare şi determinare teoreticconceptuală. În concluzie, subliniem faptul că teoria orientează acţiunea în planul cercetării empirice, iar rezultatele activităţii de cercetare reprezintă indicatori necesari pentru verificarea teoriei. b. pe orizontală (intranivelar), între diferite teorii sau modele teoretice concurente (care încearcă să descrie şi să explice acelaşi comportament sau fenomen psihologic). Sunt binecunoscute teoriile concurente care explică din direcţii diferite unul şi acelaşi fenomen psihic. Spre exemplu, pentru a explica mecanismul producerii emoţiilor, cel puţin trei teorii faimoase au încercat




24

ofere o explicaţie veridică: menţionăm Teoria periferică a emoţiilor (JamesLange), Teoria cortico-diencefalică (Cannon-Bard) şi Teoria Arnold-Lindsley. 4) Principiul reglării. Interacţiunile dintre nivelurile cunoaşterii ştiinţifice nu rămân fără efecte în planul menţinerii, optimizării sau perfecţionării sistemului de cunoaştere. Reglarea se exercită atât pe verticală (internivelar) şi reflectă confruntările teoretice dintre baza empirică a teoriei şi teoria propriu-zisă, cât şi pe orizontală (intranivelar). Procesele de reglare se concretizează în schimbări, restructurări şi optimizări la toate cele trei niveluri de cunoaştere. Apariţia dovezilor empirice care contrazic aserţiunile teoretice susţinute de o teorie la un moment dat, determină apariţia unei/unor teorii explicative alternative. Cu cât rezistenţa lor la proba timpului este mai mare şi cu cât numărul dovezilor ştiinţifice este mai mare, cu atât şansele ca teoria respectivă să fie înlocuită de teorie concurentă sunt mai mici. În esenţă, reglajul are ca finalitate abandonarea ipotezelor, teoriilor şi modelelor teoretice care se dovedesc incapabile să ofere explicaţii şi interpretări valide pentru procesul cunoaşterii ştiinţifice. Perioadele de „normalitate” ale ştiinţei sunt succedate inevitabil de perioade de criză, generând ceea ce Gaston Bachelard denumea „rupturi epistemologice”. După cum observa şi I.C.Popescu, „teoriile elimină excepţiile pe care le tolerează generalizările observaţionale”(Popescu,p.19). Manifestările psiho-comportamentale rămase fără explicaţii, ne constrâng la eforturi suplimentare de căutare şi concepere de noi metode şi tehnici de cercetare ştiinţifică, la noi abordări şi strategii pentru găsirea de soluţii alternative. Astfel, metodologia de cercetare utilizată la un moment dat de o comunitate ştiinţifică pierde treptat din puterea explicativ-interpretativă şi este înlocuită printr-un proces de reconfigurare calitativă într-o nouă paradigmă în acord principiile metodologice ale acesteia. Metodele care nu au dovedit utilitate în practica cercetării au fost abandonate în favoarea acelor metode care sunt capabile să surprindă adevărul ştiinţific. Apariţia şi consolidarea teoriei generale a sistemelor, a teoriei informaţiei şi a ciberneticii generale sunt




25

doar câteva exemple de revoluţie ştiinţifică, de trecere de la paradigma atomar-descriptivistă la cea sistemic-sinergetică. Revoluţia ştiinţifică a fost exprimată sintetic de filosoful Basarab Nicolescu în felul următor: „Copleşiţi, la scara noastră, de mulţimea fenomenelor aparent separate, ne este imposibil să refacem Totul plecând de la această multitudine. Singura posibilitate ce ne rămâne este aceea a înţelegerii legilor de divizare a Totului (Nicolescu, p.147). Caseta nr. 1 „Nu este neobişnuit ca teoriile diferite şi opuse să coexiste timp îndelungat, în unele cazuri este vorba de teorii ireconciliabile care se opresc asupra aceluiaşi ansamblu de fenomene fără să fie posibil să tranşeze în favoarea uneia mai degrabă decât în a alteia, din lipsă de mijloace tehnice pentru realizarea experienţelor decisive, din lipsa accesului la fenomene cruciale. În alte cazuri, este vorba de teorii care apar ca adverse, dar care se dovedesc mai târziu numai parţiale şi complementare. Propunerile lor, uneori prezentate ca fiind ireconciliabile de către autorii lor, sunt ulterior reluate şi integrate unele în altele într-o sinteză la un nivel mai general. Aparenta contradicţie s-ar fi datorat, de exemplu, unei diferenţe de perspectivă şi de accent, sau, şi mai mult, unei simplificări prin fiecare din viziunile celorlalţi teoreticieni.” Sursa : Parot,F., Richelle,M. (2005), Introducere în Psihologie - Istoric şi metode, Editura Humanitas, Bucureşti Schimbarea de paradigmă (ruptura epistemologică) se produce pe fondul disputei ştiinţifice, fiind rezultatul dezbaterilor teoretice. Perioada de criză epistemologică este marcată de prezenţa a cel puţin două categorii de atitudinale cercetătorilor şi teoreticienilor: pe de-o parte atitudini de apărare a valorilor ştiinţifice recunoscute, iar pe de altă parte, de promovarea a noilor idei ştiinţifice.




26

Nivelul paradigmatic al cunoaşterii psihologice se dovedeşte a fi mai „inerţios”, mai rezistent la schimbare decât nivelurile bazei empirice şi al metodologiei cercetării; acestea sunt mai active, mai dinamice, cu acţiune preponderent divergentă, uneori chiar disruptivă. La nivel paradigmatic ordinea „înfăşurată” se bucură de o conservare relativă a patrimoniului ştiinţific, în timp ce la nivel metodologic ordinea în „desfăşurare” este supusă permanent „dezordinii” empirice. Necesităţile acute ale cercetării practice impun modificări metodologice rapide atât în arsenalul metodelor şi instrumentelor de cercetare, cât şi în adoptarea unor strategii de cercetare adecvate noilor condiţii. Primele semne ale unei posibile „revoluţii ştiinţifice” pot să apară tocmai la acest nivel al cunoaşterii psihologice.




27

MODULUL 2 CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ SI METODE DE CERCETARE Conţinuturi 2.1. Cercetarea ştiinţifică în psihologie 2.2. Caracteristici ale cercetării ştiinţifice în psihlogie 2.3. Metoda observaţiei 2.4. Metoda experimentală 2.5. Metoda anchetei 2.6. Aspecte etice ale cercetării psihologice

Obiective La sfârşitul parcurgerii acestei unităţi de învăţare, studenţii vor fi capabili să:

definească cercetarea ştiinţifică

să diferenţieze cercetarea fundamentală de cea aplicativă

identifice principalele caracteristici ale cercetării actuale în psihologie

precizeze principalele avantaje ale utilizării tehnologiei computerizate în cercetările psihologice

să argumenteze necesitatea stăpânirii unei strategii de prezentare (diseminare) a rezultatelor cercetării ştiinţifice.

identifice principalele trăsături ale metodei observaţiei

analizeze relaţia dintre observaţie şi experiment

distingă între avantajele şi dezavantajele diferitelor forme ale metodei observaţiei.




28

CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ SI METODE DE CERCETARE 2.1. Cercetarea ştiinţifică în psihologie Prin cercetare ştiinţifică înţelegem activitatea sistematică de cunoaştere a realităţii printr-un ansamblu de acţiuni realizate metodic, în vederea soluţionării problemelor teoretice şi practice dintr-un anumit domeniu. „Rolul oricărei ştiinţe – şi ştiinţele socioumane nu fac excepţie- este de a ajunge la cunoaşterea legităţii de producere a fenomenelor” (Chelcea, 2004, p.185). Tipurile de cercetare utilizte pot fi clasificate după mai multe criterii. Cel mai adesea, clasificarea tipurilor de cercetare se face după scopul lor. Astfel, deosebim cercetări fundamentale şi cercetări aplicative.Cercetare fundamentală reprezintă activitatea desfăşurată

de psihologi pentru

dobândirea unui sistem de cunoştinţe noi privind fenomenele şi procesele psihice în vederea validării teoriilor deja formulate şi descoperirea legităţilor de manifestare a fenomenelor psihologice. Cercetarea aplicativă este activitatea destinată, în principal,utilizării cunoştinţeleor ştiinţifice de psihologie pentru

găsirea unor soluţii practice la problemele ridicate de

practica psiho-socială (consiliere psihologică, evaluare şi diagnoză, selecţie profesională, orientare şcolară şi profesională, etc.). Cercetările psihologice sunt precedate de realizarea unor proiecte de cercetare ca modalităti programate de atingere a obiectivelor generale şi specifice. În România, potrivit reglementărilor din cadrul Ordonanţei de Guvern 38/ian.2004 pentru modificarea O.G. 57/2002, activitatea de cercetaredezvoltare cuprinde: cercetarea fundamentală, cercetarea aplicativă şi dezvoltarea tehnologică.




29

Caseta nr. 2 „Cunoaşterea raţională constituie, e drept, componenta majoră a cercetării, dar nu e totul. Ea ar fi inutilă dacă nu ar fi completată de intuiţia care oferă oamenilor de ştiinţa revelaţii şi care e răspunzătoare de creativitate. Revelaţiile apar brusc şi nu atunci când se relaxează în cadă sau printr-o plimbare în pădure, pe plajă, etc. În cursul unor asemenea perioade de relaxare care urmează unor activităţi intelectuale de maximă concentrare, intuiţia pare să preia sarcina intelectului, producând idei care clarifică problema şi constituie deliciul muncii de cercetare”. Sursa: Capra,F. (1999), Mintea omenească între clasic şi cuantic, Editura Tehnică, Bucureşti, pag.25 2.2. Caracteristici ale cercetării ştiinţifice în psihlogie Într-un articol intitulat „Câteva reflecţii asupra practicilor de cercetare în psihologia actuală”, Mircea Miclea şi Adrian Bivolaru de la Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca au arătat că unul dintre elementele definitorii ale cercetării actuale în psihologie este reprezentat de industrializarea ei. În caseta nr. 3 prezentăm un fragment din această sinteză, privind tendinţa de industrializare a cercetării. Analizând fenomenul industrializării cercetării psihologice, autorii au indicat câteva dintre efectele acesteia: 1. Atomizarea constă în accentuarea tendinţei de focalizarea a atenţiei pe aspecte tot mai particulare ale unui segment de cercetare. Ultraspecializarea este unul dintre efectele tot mai evidente în psihologia ştiinţifică; 2. Depersonalizarea, ca efect al industrializării cercetării, se traduce prin „substituirea cercetătorului solitar cu echipele de cercetare” ;




30

3. „Marketizarea” cercetării ca o consecinţă a adaptării cercetării la viaţa reală, la soluţionarea problemelor acute ale oamenilor; finanţarea diferenţiată a cercetărilor reflectă calitatea acestora şi impactul lor în rezolvarea problemelor cu are se confruntă societatea; 4. Globalizarea sub raport lingvistic (ex.limba engleză), formarea de reţele internaţionale şi regionale de cercetare, constituirea grupurilor virtuale de cercetare sub forma grupurilor de dialog specializate pe o anumită tematică, etc. Pe plan mondial, activitatea de cercetare psihologică se caracterizată în prezent prin accentuarea tendinţei de utilizare a sistemelor computerizate în aproape toate etapele cercetării: documentare, recoltarea datelor, prelucrarea statistică a datelor, realizarea de etaloane, gestiunea bazelor de date, redactarea raportului final, prezentarea rezultatelor la diferite manifestări ştiinţifice, etc. Existenţa în cadrul laboratoarelor psihologice şi a cabinetelor specializate a unor echipamente tehnologice şi programe informatice corespunzătoare scopurilor cercetării psihologice, a stimulat creşterea vitezei de realizare a studiilor aplicative. Acest fapt a făcut posibilă asigurarea unei standardizări a condiţiilor de aplicare şi prelucrarea rapidă a unui volum mare de informaţii( individuale şi de grup). În psihologie, spre deosebire de probele clasice, care se desfăşurau, cel mai adesea cu un consum considerabil de timp, probele computerizate au redus foarte mult timpul alocat testării propriu-zise, prelucrării şi redactării raportului final. Dacă la început sistemele de calcul erau utilizate mai ales pentru stocarea datelor obţinute la diferitele testări(pe loturi mari de subiecţi), sub forma bazelor de date, astăzi, programele de calculator îndeplinesc funcţii importante în procesul de interpretare. De exemplu, prin introducerea directă a răspunsurilor subiectului în calculator, indiferent că este vorba de testarea propriu-zisă sau de o introducere ulterioară a unor date finite, programe de calculator capabile să determine cotele diferitelor scale avute în vedere. Un avantaj, deloc de neglijat, este, aşa cum observa Monica Albu (pag.65, 1998) este a acela că sistemul de calcul poate administra testele exact în aceeaşi formă ca în varianta hârtie-creion, sau poate realiza o adaptare a testelor la specificul psihologic al individului.




31

Caseta nr. 3 Industrializarea cercetării Principala caracteristică a cercetării actuale în psihologie - şi nu numai - este industrializarea ei. Aceasta înseamnă că ea se desfăşoară la scară de masă, în mod constant şi corporatist. De pildă, numai în psihologia americană actuală se află în desfăşurare câteva zeci de mii de programe de cercetare paralele. Cercetarea psihologică a încetat să mai fie opera unor cercetători solitari; ea a devenit produsul unor echipe, care se concentrează pentru ani de zile pe o singură problemă strict particulară. De exemplu, o astfel de echipă nu se concentrează pe limbaj, ci doar pe comprehensiunea limbajului, iar din comprehensiune doar pe inferenţele implicate, iar dintre aceste inferenţe doar pe cele cauzale. Rezultă un grup de cercetare care, pentru câţiva ani, nu studiază altceva decât inferenţele cauzale din comprehensiunea textelor. Grupul respectiv, format din mai multe echipe, de la diverse universităţi, citeşte aproape exclusiv doar literatura consacrată temei respective; incursiunile în domeniile învecinate (de ex. inferenţele implicate în înţelegerea “problemelor personale”) sunt rare şi nu formează, în nici un caz, tendinţa principală în practica cercetării. La nivelul infrastructurii de cercetare, rezultatul industrializării o constituie standardizarea instrumentelor de cercetare psihologică (au apărut firme specializate în producerea de aparate de măsură şi achiziţie a datelor, software experimental şi de analiză statistică) care răspund cerinţelor unor echipe de cercetare cu obiective pe termen lung. Dezvoltarea acestor instrumente se face pe baza legii cererii şi ofertei. Nu în puţine cazuri, însă orientarea cercetării ştiinţifice se realizează şi în funcţie de instrumentarul ce poate fi procurat. În competiţiile pentru fondurile de cercetare se consideră un argument important în favoarea reuşitei precizarea instrumentelor de cercetare necesare şi a căilor de procurare a lor. Iată cum politica de dezvoltare a unei firme de echipament poate influenţa cercetarea ştiinţifică. Metodele de cercetare psihologică au urmat acelaşi tip de evoluţie spre standardizare tot mai pronunţată. Cunoştinţele privind elaborarea planului de cercetare, folosite “artizanal” la începutul secolului s-au transformat în proceduri riguroase, învăţate sub formă de “reţete” de către studenţi, care de multe ori depun prea puţin efort pentru a le şi înţelege.




32

Miclea,M.,Bivolaru,A. (2000), Câteva reflecţii asupra practicilor de cercetare în psihologia actuală, Nr.4, Vol.IV, Cluj Napoca, www.psychology.ro/prd/ccc/00_4_ro.htm, accesat la 25.09.2006

Acest procedeu se numeşte testare adaptivă cu ajutorul calculatorului. Computerized Adaptive testing (CAT) prezintă avantaje certe faţă de testarea obişnuită: a) creşterea preciziei în ceea ce priveşte determinare nivelului unei anumite caracteristici psihice; b) scurtarea duratei de testare, deoarece testele adaptative au un număr mai mic de itemi al instrumentului cu care se lucrează. Un alt aspect important al utilizării tehnologiei informatice în cercetarea psihologică, este realizarea unui raport în care sunt prezentate atât informaţii referitoare la modul în care a lucrat subiectul pe parcursul unei probe, cât şi informaţii sintetice privind întreaga probă, precum şi comparaţii ale rezultatelor individuale cu cele obţinute la nivel de populaţie. Utilizarea calculatorului în procesul cercetării psihologice a luat deja forma studiilor on-line, prin intermediul Internetului. Este un fapt cunoscut că sunt site-uri pun la dispoziţia publicului larg, întrebările unui chestionar (de regulă),etc. şi prezintă rezultatele obţinute, într-o formă mai mult sau mai puţin detaliată. Din ce în ce mai multe site-uri oferă testare psihologică online, mai mult sau mai puţin avizată, astfel încât, oricine poate, sub protecţia anonimatului şi fără costurile specifice investigaţiilor psihologice din cadrul cabinetelor şi laboratoarelor de specialitate, să-şi verifice posibilităţile psihologice. Acest fenomen prezintă şi anumite avantaje (costuri reduse, viteza mare în recoltarea de date, asigurarea anonimatului, etc.), dar şi dezavantaje importante (reducere exigenţelor

şi a rigorii ştiinţifice,

depersonalizarea cercetării, etc.) O problemă deosebită a cercetării ştiinţifice în psihologie constă în precizarea formei în care sunt comunicate elaborările teoretice şi rezultatele cercetărilor ştiinţifice prin intermediul discursului ştiinţific/academic. Sunt vizate inevitabil câştigarea de capital ştiinţific cât mai consistent şi obţinerea de fonduri pentru susţinerea proiectelor de cercetare. În condiţiile marketizării




33

intensive a cercetării psihologice, „Calităţile de coerenţă,claritate, rigoare, în formularea propoziţiilor şi în derivarea lor unele din altele, cultivate prin studiul

logicii,

sunt

de-o

importanţă

deosebită

în

discursul

ştiinţific”(Stoianovici, 1990, p.20). Propunerea unei teorii sau promovarea unui sistem de idei în perimetrul unor teorii solid ancorate în domeniu al cunoaşterii ştiinţifice presupune o îmbinare armonioasă a elementelor propoziţionale specifice argumentării cu elemente de practica argumentării. De multe ori, pe lângă efortul obţinerii rezultatelor ştiinţifice, psihologii trebuie să fie capabili să comunice într-o manieră convingătoare realizările ştiinţifice sau propunerile de optimizare a diferitelor aspecte cercetate. Prezentarea într-o manieră profesionistă a produselor activităţii ştiinţifice presupune utilizarea unei strategii adecvate care să îmbine armonios mijloacele specifice ce ţin de tehnica expunerii cu elemente specifice retoricii. Referindu-se la teoria fundamentării, în mod deosebit la factorii care influenţează procesul fundamentării logice prin mijloace persuasive, Marga arată că “Retorica abordează fundamentarea ca fenomen de limbaj din punct de vedere al stabilirii condiţiilor de atingere a persuadării” (Marga, 1991, p.220). Luând în considerare acţiunea factorilor care acţionează în vederea realizării persuadării, acelaşi autor subliniază că “persuadarea depinde de aspecte psihologice (activitate socială, interese, aşteptări, nivel al instrucţiei, obişnuinţe de limbaj,etc.) de factori situaţi în limbaj(retracţia, adjecţia, imutaţia, paranteza,etc.) şi de aspecte de conţinut(felul probelor, al temeiurilor) şi metodologice(ordonarea probelor în funcţie de scopul persuadării)” (Marga, 1991,p.220).




34

2.3. Metoda observaţiei Metoda observaţiei este una dintre cele mai vechi şi răspândite metode de cunoaştere şi înţelegere a omului, izvorâtă din nevoia omului de a înţelege şi explica

comportamentul

semenilor.

Observaţia

sistematică

a

comportamentului uman nu este o metodă specific psihologică, ea fiind utilizată în majoritatea ştiinţelor socio-umane (pedagogie, sociologie, antropologie,etc.). În psihologia ştiinţifică, rezultatele aplicării sistematice a metodei observaţiei se concretizează în descrieri, mai mult sau mai puţin nuanţate a fenomenelor observate, în clasificări şi sistematizări ale faptelor înregistrate şi în realizarea unor interpretări ce conduc la formularea concluziilor cercetării. Rezultatele parţiale sau finale obţinute cu metoda observaţiei constituie o sursă inepuizabilă de ipoteze de cercetare ştiinţifică a comportamentului. Rezultatele obţinute prin metoda observaţiei sunt extrem de importante pentru testarea ipotezelor de cercetare şi validarea teoriilor. Aşa cum observa Hawking „dacă predicţiile sunt conforme cu observaţiile, teoria supravieţuieşte testului, deşi nu se poate demonstra niciodată că e corectă. Pe de altă parte, dacă observaţiile sunt în dezacord cu predicţiile, teoria trebuie respinsă sau modificată” (S.Hawking, 2004, p.31). Metoda observaţiei utilizată în cercetarea psihologică poate fi definită ca o înregistrare sistematică şi cât mai precisă a manifestărilor psihocomportamentale a subiectului uman în contextul celor mai diferite acţiuni şi activităţi având la bază anumite ipoteze. Înainte de a întreprinde un studiu observaţional, cercetătorul trebuie să stabilească foarte clar ipoteza sau ipotezele de cercetare. Aplicarea metodei observaţiei în contextul unei cercetări empirice, poate genera la rândul ei anumite ipoteze ce urmează să fie verificate printr-un design experimental. În




35

figura nr.4 este prezentată schema relaţiei diintre o metodă descriptivă (observaţia) şi una experimentală. Figura nr. 4. Relaţia dintre metoda observaţiei şi metoda experimentului. Ipoteză Observaţie Ipoteză Experiment Deşi cele mai multe definiţii subliniază ca esenţială constatarea şi înregistrarea sistematică a faptelor, accentuând caracterul instrumentaloperaţional al metodei observaţiei, sunt necesare cel puţin două precizări: 1. Înregistrarea sistematică a manifestărilor psihocomportamentale deosebeşte observaţia ca metodă ştiinţifică de observaţia întâmplătoare, spontană; observaţia spontană nu este fundamentată teoretic, este fragmentară şi se desfăşoară accidental; spre deosebire de observaţia întâmplătoare, observaţia ştiinţifică utilizează ipoteze explicite (Reuchlin, 1989, p.16). 2. Informaţiile rezultate în urma aplicării metodei observaţiei sunt supuse unor ample procese explicativ-interpretative,

de clasificare şi

sistematizare. Specificul observaţiei ca metodă de cercetare în psihologie este dat în principal de specificul obiectului de studiu al psihologiei; între metodă şi obiectul de studiu se instituie un raport de interdependenţă şi interinfluenţare .




36

Metoda observaţiei poate fi aplicată atât în mod independent, cât şi în asociere cu alte metode de cercetare. De exemplu, în experimentul de laborator, cercetătorul înregistrează cu precizie indicatorii variabilei dependente(comportamentali, expresivi, verbali,etc.) în vederea testării ipotezelor de cercetare. Metodologia modernă a cercetării psihologice recomandă utilizarea observaţiei împreună cu alte metode ştiinţifice pentru asigurarea validităţii rezultatelor diverselor investigaţii. Reuchlin subliniază relaţia dintre observaţie şi în experiment “experimentarea este o consolidare a condiţiilor care, impuse metodei observaţiei îi consolidează statutul ştiinţific, făcând trecerea de la observaţie la experiment. Aspectul esenţial al acestei consolidări se raportează la formularea prealabilă a unei ipoteze. Se poate spune că se experimentează de fiecare dată când se controlează o ipoteză comparând consecinţe previzibile cu observaţiile adunate la final.” (Reuchlin, 1989, p.36) În prezent, metoda observaţiei beneficiază de aportul extrem de valoros al tehnologiei moderne (mai ales a celei computerizate) prin intermediul căreia se pot realiza înregistrări obiective ale activităţii umane în cele mai diferite contexte

situaţionale.

Miniaturizarea

dispozitivelor

şi

instrumentelor

electronice, precum şi perfecţionarea sistemelor de transmisie a datelor (wireless, fibre optice, etc.) au lărgit considerabil posibilităţile de aplicare a metodei observaţiei în cercetările psihologice şi au determinat creşterea gradului de obiectivitate a studiilor observaţionale. 2.3.1. Conţinutul observaţiei Utilizarea ştiinţifică a metodei observaţiei are ca susţinere teoretică relaţia de interacţiune dintre sistemul psiho-fizic şi mediul extern. Diferitele manifestări externe ale individului sunt indicatori obiectivi ai stărilor psihice, reacţii motorii), comportamentul concretizat în mimică, pantomima, gestică, expresivitate emoţională, etc.




37

Analiza conduitei verbale, de pildă, presupune luarea în considerare atât a aspectelor formale de expresivitate, cât şi a celor de conţinut specifice mesajului de tip verbal. Pentru aspectul formal al conduitei verbale se pot observa sonoritatea vocii, fluenţa exprimării, debitul, intonaţia, etc. Toate aceste elemente oferă informaţii despre nivelul dinamico-energetic al persoanei, despre structurile relaţional-valorice ale persoanei şi chiar prezenţa unor aptitudini verbale. Astfel, dacă sonoritatea vocii reflectă într-o măsură mai mare nivelul energetic, fluenţă exprimării este un bun indicator al mobilităţii proceselor nervoase superioare (excitaţia şi inhibiţia), respectiv a atenţiei şi a proceselor cognitive. Vorbirea fluentă reflectă uşurinţa în accesarea informaţiilor din stocul mnezic. Debitul verbal (viteza exprimării) dovedeşte trăsături temperamentale, aspecte psiho-afective, etc. În schimb, analiza semantică vizează semnificaţia conţinutului comunicării, având în vedere structura vocabularului, cantitatea de informaţie, nivelul de abstractizare a noţiunilor utilizate, structura logică a raţionamentelor. Trebuie să reţinem faptul că analiza şi interpretarea separată a unora sau a altora dintre indicatorii ai conduitei verbale pot să dea naştere unor erori de interpretare. Semnificaţia psihologică a unor conduite rezultă din interpretarea într-o manieră sintetică a „limbajului” acestor indicatori comportamentali. Ca metodă complementară utilizată în cadrul experimentelor de laborator, observaţia

poate

fi

centrată

asupra

comportamentelor

din

situaţia

experimentală. Astfel, se pot observa: Reactivitatea generală a participanţilor la atmosfera din laborator, la prezenţa şi activitatea cercetătorului sau a echipei de cercetare; este necesar să fie înregistrată modalitatea în care participantul abordează situaţia: cu uşurinţă sau cu seriozitate, cu calm sau cu impulsivitate, cu implicare sau cu detaşare. Modul în care participanţii se implică în derularea experimentului: reacţiile motrice, verbale, emoţionale dacă sunt atenţi şi înţeleg sarcina experimentală pe tot parcursul desfăşurării experimentului; felul în care




38

abordează sarcinile (interes sau indiferenţă); nivelul responsabilităţii faţă de situaţia experimentală şi de sarcina primită; modul în care reacţionează la succes ori la erori şi eşec; Indicatori ai variabilei dependente(indicatori de performanţă): număr de răspunsuri corecte, greşite, omise, timpi de reacţie, timpul de efectuare a probei, ş.a. La fel de importante sunt şi aspectele bio-constituţionale (Kretschmer, Sheldon, etc.) capabile să ofere informaţii despre anumite particularităţi psihologice ale subiecţilor cuprinşi în cercetare. Observarea sistematică a componentelor bio-consituţonale şi a manifestărilor externe creează premisa inferării asupra stărilor şi procesualităţii psihice. Astfel, putem deduce tipul de sistem nervos al unui participant la cercetare după indicatori comportamentali şi reactivitatea la stimulii administraţi. Totuşi, aşa cum preciza Aniţei M., „dificultăţile apar atunci când încercăm să analizăm, să descriem conduitele sub multiplele faţete în care se pot prezenta acestea” (Aniţei, p.41, 2003). Una dintre dificultăţile întâlnite în practică constă în diferenţierea în contextul cercetării psihologice a unui comportament autentic de unul simulat. 2.3.2. Etape ale aplicării metodei observaţiei Utilizarea ştiinţifică a metodei observaţiei în cercetările concrete presupune parcurgerea unor etape absolut necesare: 1. Precizarea scopului cercetării observaţionale; 2. Formularea ipotezei de cercetare; 3. Stabilirea indicatorilor variabilelor dependente (variabile de ieşire a sistemului psihic) astfel încât înregistrarea lor să poată fi realizată în acelaşi mod de cercetători diferiţi; 4. Selecţia şi pregătirea instrumentelor cu ajutorul cărora se realizează observaţia. 5. Selecţia subiecţilor prin operaţia de eşantionare;




39

6. Stabilirea locului şi a intervalelor de timp în care se desfăşoară observaţia; 7. prelucrarea statistică şi interpretarea datelor obţinute; 8. Valorificarea rezultatelor obţinute în cercetarea psihologică.

2.3.3. Tipuri de observaţie În metodologia cercetării există mai multe clasificări ale observaţiei realizate după anumite criterii. O primă diferenţiere trebuie făcută între observaţia spontană (preponderent psihologică) şi cea sistematică (ştiinţifică). Ca metodă ştiinţifică de investigare a omului, observaţia trebuie diferenţiată de observaţia spontană, accidentală, întâmplătoare. În observaţia sistematică, cercetătorul acţionează metodic pe baza unui plan de observaţie, fiind pregătit să înregistreze cât mai obiectiv informaţiile potrivit obiectivelor de cercetare stabilite. Formele de aplicare a metodei observaţiei au fost clasificate după criterii multiple precum: prezenţa sau absenţa cercetătorului, gradul de structurare, criteriul temporal, etc. Făcând abstracţie de aceste criterii, metoda observaţiei prezintă următoarele forme: Observaţia neparticipativă (pasivă) şi observaţia participativă. În cadrul observaţiei neparticipative cercetătorul nu este implicat în activitatea subiectului sau a grupului social studiat. Observaţia participativă presupune integrarea în grade diferite a psihologului în viaţa

sau

contextul relaţional al participantului şi participarea la activitatea acestuia. Uneori, anumite aspecte ale relaţionării dintre subiecţi pot fi observate mai bine în interacţiunea dintre cercetător şi subiecţi, decât dacă ar observaţia ar fi efectuată din afară. Observaţia structurată şi observaţia nestructurată. Dacă tema de cercetare se realizează într-un context în care fenomenele psiho-




40

comportamentale au fost cunoscute anterior, atunci este recomandată realizarea unui protocol de observaţie „structurat” pe tema de interes în vederea cuantificării precise a datelor. În caz contrar, nu putem utiliza un instrument configurat tematic. Este cazul

unor fenomene

psihologice atipice, înalt probabiliste. Totuşi, din raţiuni descriptivinterpretative, putem folosi în anumite situaţii

şi observaţia

nestructurată. Observaţia directă şi indirectă. Observaţia directă presupune accesul direct al cercetătorului la fenomenele psihologice studiate, iar cea indirectă se realizează prin intermediul unor „mijlocitori” tehnici sau cu observatori aflaţi în afara câmpului de interacţiune psihologică. Deşi pare simplă la prima vedere, „Observarea directă a comportamentului spontan sau provocat

şi examinarea înregistrărilor video-sonore

complete cer o decupare în unităţi are să poată fi identificate şi un sistem de notare pe care observatorul să-l poată stăpâni” (Parot,F., Richelle,M., p.199, 2005). Observaţie intensivă şi observaţie extensivă. Observaţia extensivă este recomandată la începutul cercetării şi se realizează pe un număr relativ mare de aspecte ale câmpului psiho-social, având ca scop inventarierea acestora.; observaţia intensivă reprezintă o explorare „de suprafaţă” a obiectului cercetat. Observaţia intensivă (explorarea de profunzime) îşi propune investigarea unor aspecte reduse ca număr şi se utilizează atunci când dorim focalizarea expresă a atenţiei pe unul sau altul dintre elementele obiectului de studiu. În acest caz, unul şi acelaşi element de studiu poate fi studiat în mai multe momente de timp, în mai multe ipostaze pentru a desprinde aspectele caracteristice şi semnificative pentru tema de cercetare aleasă. Observaţia longitudinală şi observaţia transversală. Dacă observaţia longitudinală

(diacronică)

presupune

urmărirea

şi

înregistrarea

sistematică a comportamentelor sau performanţelor unui subiect sau a




41

unui grup de subiecţi de-a lungul unei perioade mai mari de timp (săptămâni, luni, ani), observaţia transversală (sincronică) se referă la investigarea unui ansamblu de variabile psiho-individuale sau psihosociale ale subiecţilor la un moment dat. Formele observaţiei au fost prezentate într-o formă discursivă. din raţiuni didactice. În cercetările psihologice concrete, formele observaţiei se regăsesc în combinaţii diverse. Una şi aceeaşi observaţie poate fi, în acelaşi timp, structurată, naturală, participativă, directă şi intensivă. 2.3.4. Condiţiile unei bune observaţii Realizarea unei cercetări eficiente prin metodei observaţiei necesită respectarea următoarelor condiţii: 1. Necesitatea ca observaţia să aibă o finalitate bine precizată cu stabilirea clară a obiectivelor şi indicarea sarcinilor de observare. Manifestările psiho-comportamentale au un caracter multivariat, sistemul psiho-fizic oferă la ieşire un tablou comportamental deosebit de complex; 2. Fundamentarea metodologică a observaţiei presupune organizarea şi aplicarea metodei observaţiei în concordanţă cu specificul teoriei sau a orientării teoretice; 3. Realizarea observaţiei după un plan bine stabilit care să conţină ipotezele cercetării, tehnica de observare, instrumentele, durata observaţiei, numărul de observaţii, condiţiile de spaţiu şi de timp,etc. 4. Aplicarea obiectivă a metodei observaţiei presupune asigurarea unui nivel

ridicat

de

competenţă

metodologică

a

cercetătorului.

Competenţele cercetătorului presupun următoarele elemente: a. o bună pregătire a observaţiei în vederea înlăturării apariţiei unor evenimente care să împiedice înregistrarea faptelor de observaţie relevante pentru studiul propus; b. asigurarea unui nivel de specializare al operatorului în domeniul de studiu;




42

c. experienţa anterioară a cercetătorului joacă un rol foarte important în aplicarea metodei observaţiei. Cercetătorii care au o experienţă de cercetare redusă pot fi tentaţi să înregistreze elemente de observaţie nesemnificative, detalii accidentale lipsite de semnificaţie pentru scopurile cercetării; d. abilitatea de a înregistra rapid şi precis faptele de observaţie. 2.3.5. Protocolul de observaţie Varietatea

şi

complexitatea

deosebită

a

manifestărilor

psiho-

comportamentale a participanţilor la cercetările psihologice, au dat naştere la o serie de instrumente ce pot fi utilizate în cadrul aplicării metodei observaţiei. Dintre instrumentele utilizate de psihologi în cercetările empirice, protocolul de observaţie este utilizat cu cea mai mare frecvenţă. În practică, protocolul de observaţie este denumit şi fişă de observaţie sau grilă de observaţie. Nu există un model de protocol valabil pentru toate tipurile de cercetare psihologică; de cele mai multe ori, pornind de la un cadru general de construire a unui astfel de protocol, psihologul conceape un protocol adaptat la specificul situaţiei de cercetare. În mod obişnuit un protocol de observaţie psihologică conţine următoarele rubrici : Datele de identificare ale participanţilor la cercetare: numele şi prenumele, codul, vârsta, genul, nivelul educaţiei, etc.); Informaţii referitoare la condiţiile de spaţiu(locul, ambianţa) şi timp (ora, durata); Elementele de conţinut ale observaţiei:categorii (clase) de fapte comportamentale măsurate la toate nivelurile: nominal, ordinal şi interval-raport.. Pentru fiecare dintre aceste niveluri de măsurare a datelor de observaţie trebuie utilizate proceduri statistice adecvate necesare demersurilor explicative şi formulării concluziilor finale. De exemplu, pentru datele măsurate la nivel nominal, putem utiliza, pe lângă

procedurile descriptive, dar şi tehnici


inferenţiale. Dintre



43

acestea, menţionăm în mod deosebit procedura de calcul a Energiei informaţionale de dominare (ED), concepută de I.P.Vasilescu (1987), pentru luarea în calcul simultan, atât frecvenţa relativă a unei clase de fapte observate, cât şi modul în care se distribuie restul valorilor în celelalte clase (I.P.Vasilescu, vol.II, pag.174, 1992). Prin urmare, demersul inferenţial realizat prin calcularea energiei informaţionale de dominare, ia în calcul şi distribuţia frecvenţelor, şi probabilitatea ca o astfel de distribuţie să apară din întâmplare. În acest fel, putem avea o măsură a încrederii pe care o putem da faptului că o anume categorie de fapte observate este reprezentativă pentru ansamblul datelor; Tehnologia utilizată în cercetare. Se vor preciza: instrumentele şi aparatele utilizate, durata înregistrărilor, modul în care se realizează cuantificarea datelor, etc. În contextul activităţii concrete de cercetare, nu se recomandă urmărirea simultană a mai mult de 8-10 clase/categorii de informaţii, decât în condiţiile utilizării

unei

tehnologii

adecvate,

capabilă

să

surprindă

detaliile

comportamentale ale unor variabile dependente multiple.

2.3.6. Avantajele utilizării metodei observaţiei . Utilizarea metodei metodei observaţiei în cercetarea psihologică prezintă anumite avantaje deloc de neglijat: Observaţia permite studiul fenomenelor psihice fireşti aşa cum apar ele în realitate, fără a influenţa desfăşurarea lor; Observaţia sistematică reprezintă un

izvor preţios pentru ideile şi

ipotezele de cercetare, indiferent de modelul de cercetare ales de psiholog;




44

Observaţia oferă posibilitatea recoltării şi sistematizării unor variabile multidimensionale autentice, a unor comportamente nesimulate ale subiecţilor; Metoda observaţiei furnizează informaţii valoroase despre subiecţii care nu pot fi studiaţi cu alte metode şi tehnici psihologice datorită unor deficienţe de verbalizare sau a vârstei foarte mici, etc. 2.3.7. Dezavantajele metodei observaţiei: O limită importantă a metodei observaţiei constă în faptul că subiectivitatea cercetătorului poate influenţa recoltarea şi interpretarea datelor de observaţie; Stilul perceptiv şi nivelul pregătirii de specialitate al observatorului pot influenţa

în

grade

diferite

semnificaţia

acordată

conţinutului

observaţiei; În cazul unor grupuri sociale mari, observarea simultană a mai multor subiecţi aflaţi în interacţiune devine foarte dificilă; cu cât numărul subiecţilor, cu atât mai improbabilă devine eficienţa metodei observaţiei;

Un control redus asupra variabilelor externe care pot influenţa conduita participanţilor;

Dificultăţi de generalizare a rezultatelor de la eşantion la populaţie. Pentru a preveni aceste dificultăţi, sunt necesare anumite măsuri de creştere a eficienţei metodei observaţiei prin: stabilirea şi formularea precisă a obiectivelor operaţionale ale cercetării; selectarea şi pregătirea observatorilor în funcţie de scopul observaţiei; aşa cum observa

M.Zlate, „Când un psiholog descrie o conduită,

discursul nu va avea sens pentru un alt psiholog decât dacă ambii cad de acord asupra unui criteriu care să le permită constatarea prezenţei,




45

absenţei sau gradului de dezvoltare a conduitei respective” (Zlate, pag.36,2000); pentru asigurarea fidelităţii informaţiilor ce urmează să fie recoltate este indicată înregistrarea datelor de mai mulţi observatori; pregătirea unui protocol de observaţie cu rubrici bine delimitate mai ales în cazul observaţiei structurate; realizarea unui număr optim de observaţii pentru a delimita elementele esenţiale de cele accidentale; deşi metoda observaţiei sugerează existenţa unor relaţii cauzale între fenomenele studiate, verificarea experimentală a rezultatelor este necesară pentru asigurarea unui grad ridicat de obiectivitate a cercetării.

2.4. Metoda experimentului Experimentele în care manipulăm un singur factor de acţiune sistematică (sau variabilă independentă) mai sunt numite şi modele experimentale de bază. Aceasta este o soluţie relativ simplă de a realiza cercetări experimentale în care este studiat efectul unui singur factor, fără a lua în calcul şi acţiunea concomitentă a altor factori posibili. Datorită faptului că sistemul psihocomportamental este multiplu condiţionat, atât de factori externiobiectivi, cât şi de factori interni-subiectivi, cercetările experimentale cu un singur factor simplifică serios problema cercetării experimentale, limitând înţelegerea şi explicaţia diferitelor fenomene psihice. De aceea, este necesară administrarea mai multor factori organizaţi în modele experimentale bi sau multifactoriale

şi

controlul

riguros

al

acţiunii

acestora.

Modelele

multifactoriale permit evidenţierea, pe de-o parte, a efectului principal al fiecărui factor la variaţia variabilei / variabilelor dependente, iar pe de altă parte, indicarea efectului interacţiunii dintre factori deoarece efectul unui factor este dependent de acţiunea celuilalt factor (sau a celorlalţi factori). Pentru un plan factorial cu două variabile independente, putem nota cu 2x3




46

interacţiunea dintre factori, în care unul are două niveluri sau modalităţi, iar celelălalt trei niveluri. Exprimarea grafică a rezultatelor unui experiment bifactorial prin segmente de dreaptă: paralelismul acestora indică absenţa interacţiunii dintre cei doi factori, iar intersectarea va indica interacţiunea.

2.5. Metoda anchetei Este o metodă foarte utilizată în studiul stărilor psihice, a opiniilor, atitudinilor, deciziilor, obiceiurilor, mentalităţilor şi motivaţiilor

oamenilor.

Rezultatele obţinute cu ajutorul acestei metode sunt reprezentative pentru populaţii mai mari decât cele investigate direct. Tehnicile specifice anchetei sunt utilizate nu numai în demersuri singulare, ci şi în asociere cu alte metode de cercetare. Bunăoară, în cercetarea experimentală, utilizarea eficientă a chestionarului completează înţelegerea şi explicarea fenomenelor studiate. Cele mai utilizate tehnici ale anchetei în psihologie sunt chestionarul şi interviul. Ca specie a interviului, metoda focus grup este utilizată frecvent mai ales în psihologia organizaţională, psihologia consumatorului, psihologia reclamei, etc.

Spre deosebire de pihsologi, sociologii folosesc mult mai

frecvent tehnica sondajului de opinie pentru cercetarea opiniilor populaţiei referitoare la probleme politice, sociale şi economice de interes public. Definirea chestionarului a cunoscut de-a lungul dezvoltării acestei tehnici mai multe variante de definire, cel mai adesea incomplete. Aşa cum constata S.Chelcea, în demersul definirii chestionarului „terminologia nu este unanim acceptată: „chestionar”,

„formular”, „test”, „inventar”,, „scală”,

„probă”, etc. Diferenţele sunt greu sesizabile. Mulţi sociologi ocoloesc această problemă. Se mulţumesc să indice doar modul de construire şi de aplicare a chestionarului.(Chelcea, 2004, p.212).




47

Realizarea cercetărilor psihologice bazate pe utilizarea ştiinţifică a chestionarului presupune parcurgerea următoarelor etape: 1. Stabilirea temei de cercetare cu ajutorul metodei anchetei; 2. Formularea ipotezei / ipotezelor 3. Alcăturea eşantionului; 4. Elaborarea structurii chestionarului; 5. Faza de pre-testare absolut necesară pentru verificarea corectitudinii logice şi psihologice a chestionarului cu ajustările care se impun; 6. Aplicarea chestionarului (recoltarea datelor); 7. Analiza , prelucrarea şi interpretarea datelor; se trec în revistă rezultatelor obţinute cu specificarea expresă a confirmării ipotezei de cercetare; 8. Redactarea raportului final de anchetă. În raportul final se va evidenţia implicaţiile de ordin teoretic şi practic ale cercetării: la ce vor servi rezultatele obţinute? Cum ar putea fi continuată cercetarea? În realizarea cu succes a unei cercetări psihologice bazate pe utilizarea chestionarului, este absolut necesar să definim clar tema pe care dorim s-o abordăm, s-o definim nominal, apoi să identificăm elementele definim într-o manieră operaţională conceptele studiate şi să stabilim indicatorii pe baza cărora vom elabora chestionarul. În esenţă, operaţionalizarea presupune atât identificarea şi selecţia celor mai buni indicatori, cât şi clusterizarea lor în dimensiuni. De menţionat faptul că în procesul stabilirii indicatorilor trebuie asigurat un înalt grad de validitate al acestora. Majoritatea întrebărilor din structura chestionarului vor corespunde acestor indicatori; pe de altă parte, sunt şi alte tipuri de întrebări: introductive, filtru, etc., ce nu au semnificaţie psihologică. Formularea întrebărilor va




48

conţine elemente referitoare la sensul şi intensitatea stării psihice, a opiniei, motivaţiei, aspectului afectiv, etc. De asemenea, vor fi luate în considerare numărul total de întrebări, modalităţile grafice de prezentare şi tipul de scală cel mai potrivit. Întrebările trebuie să fie reltiv scurte, să genereze o singură variantă de interpretare, să nu sugereze răspunsul şi să acopere pe cât posibil tot spectrul răspunsurilor posibile. Întrebările din structura chestionarului pot fi de mai multe tipuri: întrebări introductive, de trecere, filtru, bifurcate de control, de identificare, etc. Una dintre problemele delicate ale cercetărilor realizate cu ajutorul metodei anchetei este alcăturirea unui eşantion reprezentativ. Principalele aspecte de ordin tehnic pe care trebuie să la aibă în vedere cercetătorul atunci când construieşte eşantionul sunt: populaţia din care să extragă eşantionul metoda de eşantionare: tragere la sorţi, utilizarea numerelor aleatoare,etc. tipurile de eşantioane: stratificate, multistadiale volumul eşantionului nivelul erorii Temă: în Anexa nr. 1 este prezentat un fragment dintr-un chestionar cu 13 întrebări (convenţionale). Încercaţi să identificaţi dimensiunile avute în vedere şi indicatorii cuprinşi în structura chestionarului. Elaboraţi cel puţin 10 întrebări care să întregească structura chestionarului pe o temă liber aleasă. 2.6. Aspecte etice ale cercetării psihologice Pentru reglementarea activităţii specifice a membrilor săi, organizaţiile profesionale elaborează o serie de norme şi standarde etice de exercitare a profesiei. Normele etice indică gradele de libertate prevăzute de o organizaţie




49

profesională sub forma prescrierii raporturilor interumane, referindu-se la conduita profesională în organizaţiile profesionale. Având un caracter normativ, codul etic reglementează atitudinea şi comportamentul profesional al psihologilor cuprinşi în cercetare, în vederea realizării sarcinilor în condiţiile cele mai bune. Cei mai mulţi oameni consideră că dispun de competenţă etică şi sunt gata oricând pentru a supune „judecăţii morale” faptele de conduită ale semenilor lor. Deşi oamenii acceptă cu oarecare resemnare faptul că nu deţin anumite competenţe sau capacităţi psihice de excepţie (inteligenţă, talent, etc.), singura competenţă pe care nu şi-o pun „niciodată, sau aproape niciodată, la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor” (Pleşu, pag.12, 1988). În psihologie s-a conştientizat faptul că activitatea psihologilor trebuie reglementată de norme şi standarde etice specifice care să precizeze responsabilităţile psihologilor în cadrul activităţilor pe care le desfăşoară. Activitatea de cercetare în psihologie este reglementată de un ansamblu de principii şi standarde etice cuprinse în codul deontologic, un cod ce prevede respectarea unor cerinţe etice obligatorii. Pentru a iniţia o cercetare, psihologul este obligat să se asigure de respectarea principiilor etice ale activităţii de cercetare în acord cu respecte prevederile Codului etic de conduită. Majoritatea codurilor etice elaborate pentru psihologi cuprind standarde etice general valabile, ce se referă la cercetările realizate cu subiecţi umani sau cu subiecţi animale şi impun exigenţe pentru atitudinea şi comportamentul cercetătorilor. Psihologii sau cercetătorii se pot asigura de respectarea normelor etice în cercetările lor prin planificarea atentă a etapelor cercetării, prin consultarea persoanelor sau reprezentanţilor comisiilor de specialitate din cadrul organizaţiilor profesionale atât înainte de a începe cercetarea propriuzisă, cât şi în anumite faze ale acesteia, atunci când există neclarităţi de aplicare a codului etic. Codul etic elaborat de Asociaţia Psihologilor Americani (APA)




50

precizează în detaliu responsabilităţile psihologilor şi cercetătorilor care activează în domeniul psihologiei pentru toate categoriile de activităţi profesionale specifice. Standardele

etice al APA privind cercetarea şi

publicarea rezultatelor ştiinţifice prevăd standarde foarte clare, cum ar fi: obţinerea aprobării de a efectua o anumită cercetare, informarea participanţilor despre conţinutul cercetării, despre înregistrările audio sau video, plagiat, etc. O informare detaliată asupra acestor standarde poate fi făcută la adresa: http://www.apa.org/ethics/code2002.html În România, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Tineretului este autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare care are prevederi exprese privind competenţa şi etică şi profesională în activităţile de cercetaredezvoltare prin legea nr.319 din 8 iulie 2003 privind statutul personalului de cercetare-dezvoltare în vederea asigurării competenţei şi eticii profesionale în activităţile de cercetare-dezvoltare, a libertăţii demersurilor ştiinţifice. De exemplu, art. 5 din legea 319/2003 personalul de cercetare-dezvoltare din orice domeniu trebuie să respecte misiunea cercetării, etica şi deontologia profesională. http://www.dsclex.ro/legislaţie/2002/august2002/mo2002_643.htm (accesat la 04.10.2006). Sunt legiferate astfel, respectarea eticii şi a deontologiei activităţii de cercetare-dezvoltare fără încălcarea drepturile şi libertăţilor omului. Aceeaşi lege prevede la art.23 dreptul cercetătorului

de a refuza

motivat, din considerente morale şi etice, să participe la cercetări ştiinţifice care au un impact negativ asupra fiinţei umane şi asupra mediului natural; Colegiul Psihologilor din România a elaborat codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, care cuprinde trei principii privind respectarea drepturilor şi demnităţii subiecţilor, responsabilitatea profesională şi socială,

şi integritatea profesională. Sunt formulate, de

asemenea, standarde generale şi standarde specifice care guvernează din punct de vedere etic activitatea profesionistă a psihologilor. Vom prezenta în Anexa




51

nr.3 doar principiile generale şi standardele etice care ghidează activitatea de cercetare-evaluare profesională a psihologilor în România.




52

MODULUL 3 3.1. Metoda psihometrică Activitatea de psihodiagnostic a cunoscut de-a lungul timpului transformări profunde şi stabile atât în planul teoretic, cât şi în planul metodologic aplicativ. Dezvoltarea psihologiei ştiinţifice a fost marcată atât de controverse şi divergenţe metodologice, cât şi de progrese sub raportul obiectivării rezultatelor obţinute în diferitele investigaţii psihologice. De la afirmarea sa ca preocupare ştiinţifică constantă, psihologia a parcurs etape mai lungi sau mai scurte de lămuriri terminologice şi clarificări metodologice, cu treceri şi progrese de la evaluarea de tip psihometric la evaluarea comportamentului şi a potenţialului de învăţare, de la utilizarea empirică şi neavizată a instrumentelor specifice, la folosirea lor de către specialişti ce respectă normele şi standardele naţionale şi internaţionale, etc. Asistăm în momentul în prezent, la deplasarea interesului specialiştilor de la obiectivarea aspectelor cantitative sau calitative ale modelului informaţional intern, la procesualitatea psihică ce precede configurarea răspunsurilor. Astfel, este notabilă apariţia în perimetrul psihodiagnosticului a posibilităţii de intervenţie educaţionale ulterioare, în vederea ameliorării sau optimizării caracteristicii psihice respective. În privinţa definirii testului psihologic, deşi nu există o definiţie reprezentativă în acest sens, putem reţine câteva dintre cele mai sugestive, pentru a ne forma o reprezentare coerentă despre instrumentul de bază utilizat în cadrul metodei psihometrice: „Testul psihologic este o măsurătoare obiectivă şi standardizată a unui eşantion de comportamente(Anne Anastasi, 1976); Testul psihologic constă într-o probă,mai frecvent dintr-o serie de probe, construite în scopul stabilirii prezenţei uni aspect psihic, a




53

particularităţilor de comportare sau a gradului de dezvoltare psihică (Roşca, 1972); Pentru M.Albu, testele psihologice sunt utilizate pentru a „stabili un diagnostic psihologic, prin care evaluarea comportamentului, a abilităţilor mintale şi a altor caracteristici de personalitate, pentru a face aprecieri şi predicţii referitoare la subiecţi şi pentru a lua decizii asupra persoanelor (M.Albu, 1998, p.18) Modul în care a fost definit testul psihologic a fost influenţat de tipul de evaluare psihologică. Astfel, una dintre formele contemporane de evaluare psihologică, se manifestă tot mai pregnant prin ideea renunţării la interpretarea rezultatelor

obţinute

la

teste,

preferându-se

evaluarea

şi

estimarea

comportamentului exterior, cel manifest (motricitate şi verbalizare). În tabelul de mai jos putem urmări,comparativ, cele două tipuri de evaluare psihologică. Evaluarea

Evaluarea comportamentală

Psihometrică Debut

Începutul secolului al XX-lea

Scop

Interpretarea

Metoda

rezultatelor

Aproximativ 1960 la Măsurarea

comportamentului:

teste.

aspectele motorii şi verbale

Metoda psihometrică (analiza

Metoda observaţiei

de itemi, validitate, fidelitate,

Modele, instrumente, strategii de

etalonare)

evaluare a comportamentului.

Principalele deosebiri dintre conceptul tradiţional de psihodiagnoză şi cel modern au fost sintetizate de M.Minulescu (2005, p.12), astfel: 1. Dacă în sens tradiţional, activitatea de evaluare rezultată în urma aplicării unui instrument de psihodiagnostic se limita la obţinerea unei informaţii sincronice, exprimată într-un scor sau profil, etc.,

în sens modern se

încearcă luarea în considerarea a oscilaţiilor diferitelor rezultate reflectate




în scoruri,

54

a modalităţilor de ameliorare şi dezvoltare a

capacităţii

respective; 2.

Modalităţile moderne de evaluare sunt axate mai ales pe aspectele

procesuale ale caracteristicii psihice măsurate şi mai puţin pe produsul obţinut în urma testării, rezultatul fiind privit ca un o potenţială platformă de optimizare prin intermediul procesului de învăţare. Se pune astfel, accent pe capacitatea subiectului de a profita diferenţial de ceea ce pot oferi metodele de învăţare educaţională; 3. O altă deosebire importantă între cele două tipuri de psihodiagnoză constă în dinamism, adică în dinamizarea relaţiei dintre examinator şi subiect, pe de-o parte, şi dinamizarea testului, pe de altă parte. Dacă iniţial, evaluarea comportamentală s-a distanţat de evaluarea de tip psihometric, cu timpul,acest tip de evaluare a fost nevoit să recurgă, mai mult sau mai puţin, la recuzita specifică evaluării psihometrice (prelucrări statistice,calcul de validitate şi fidelitate, etc.) ceea ce a avut ca efect micşorarea distanţei dintre cele două tipuri de evaluare. Orientări metodologice în psihodiagnostic Pe plan mondial, activitatea de psihodiagnostic poate fi caracterizată prin apariţia unor direcţii, orientări şi tendinţe ce se fac remarcate atât în plan teoretic, cât şi în planul aplicaţiilor practice. Astfel, putem distinge: 1) Accentuarea tendinţei de utilizare a sistemelor computerizate în psihodiagnoză. Datorită uşurinţei de aplicare, programele specializate în testarea psihologică au cunoscut o largă utilizare în psihodiagnostic. Indiferent de domeniul de activitate, a devenit o cerinţă existenţă în cadrul laboratoarelor şi cabinetelor specializate, a unor echipamente tehnologice şi programe corespunzătoare scopurilor psihodiagnostice. Acest fapt face posibilă atât asigurarea unei standardizări a condiţiilor de aplicare, cât şi o prelucrare rapidă a unui volum mare de informaţii (individuale şi de grup).




55

Spre deosebire de testele clasice, care se desfăşoară, cel mai adesea cu un consum considerabil de timp, probele computerizate reduc foarte mult timpul alocat testării propriu-zise, prelucrării şi tipăririi raportului final. Dacă la iniţial sistemele de calcul erau utilizate mai ales pentru stocarea datelor obţinute la diferitele testări (pe loturi mari de subiecţi), sub forma bazelor de date, astăzi, programele de calculator îndeplinesc funcţii importante în procesul de interpretare. De exemplu, prin introducerea directă a răspunsurilor subiectului în calculator, indiferent că este vorba de testarea propriu-zisă sau de o introducere ulterioară a unor date finite, programe de calculator capabile să determine cotele diferitelor scale avute în vedere. Un avantaj, deloc de neglijat, este, aşa cum observa Monica Albu (1998, p.65) este a acela că sistemul de calcul poate administra testele exact în aceeaşi formă ca în varianta hârtie-creion, sau poate realiza o adaptare a testelor la specificul psihologic al individului. Acest procedeu se numeşte testare adaptivă cu ajutorul calculatorului CAT (Computerized Adaptive Testing). CAT are avantaje certe faţă de testarea obişnuită: a) creşterea preciziei în ceea ce priveşte determinare nivelului unei anumite caracteristici psihice; b) scurtarea duratei de testare, deoarece testele adaptative au un număr mai mic de itemi al instrumentului cu care se lucrează. Există şi programe care conţin un algoritm de administrare a interviului dat subiectului în funcţie de răspunsurile acestuia. Aiken (1994) arată că un astfel de instructaj aduce „informaţii mai precise decât interviurile conduse de psiholog, întrucât s-a constatat că indivizii sunt, în general, mi dispuşi să comunice informaţii despre sine unei maşini, în particular unui calculator, decât unei alte persoane (citat de M.Albu, p.66,1998) Calculatorul are avantajul semnalizării rapide a erorilor ce pot să apară în timpul fazei de exerciţiu a probei, dar şi a protocoalelor invalide, prin identificarea răspunsurilor aleatoare date de subiect, sau a celor dezirabile social.




56

Un alt aspect important al utilizării calculatorului în procesul de testare, este acela al realizării unui raport în care sunt prezentate atât informaţii referitoare la modul în care a lucrat subiectul pe parcursul probei, cât şi informaţii sintetice, ale întregii probe, comparaţii cu rezultatele obţinute la nivel de populaţie. Utilizarea calculatorului în procesul psihodiagnostic poate lua şi forma testării on-line, prin intermediul Internetului. În mod obişnuit, anumite site-uri pun la dispoziţia publicului larg, întrebările unui chestionar (de regulă), etc. şi prezintă rezultatele obţinute, într-o formă mai mult sau mai puţin detaliată. Din ce în ce mai multe site-uri oferă testare psihologică on-line, mai mult sau mai puţin avizată, astfel încât, oricine poate să-şi verifice nivelul de dezvoltare al unor abilităţi psihologice sub protecţia anonimatului, fără costurile specifice investigaţiilor psihologice din cadrul cabinetelor şi laboratoarelor de specialitate. Utilizate de psihologii profesionişti, resursele computerizate fac dovada unor avantaje certe, precum: a. Păstrarea rezultatelor testării psihologice în fişiere sau baze de date.; b. Calculul scorurilor la teste. Prin introducerea directă a răspunsurilor subiectului în calculator, indiferent că este vorba de testarea propriuzisă sau de o introducere ulterioară a unor date finite, programele de calculator sunt capabile să determine cotele diferitelor scale avute în vedere. De

exemplu, calcularea scorurilor la

inventarele de

personalitate CPI, MMPI, cu un număr mare de itemi, este foarte mult uşurată de utilizarea unor programe special destinate. c. Administrarea testelor, urmată de calcularea automată a datelor. Un avantaj, deloc de neglijat este acela că sistemul de calcul poate administra testele exact în aceeaşi formă ca în varianta hârtie –creion, sau poate realiza o adaptare a testelor la specificul psihologic al individului.




57

d. Identificarea rapidă a protocoalelor invalide. Calculatorul oferă prompt informaţii corectoare în situaţia în care răspunsurile date de subiect nu sunt conforme cu realitatea; e. Verificarea unor ipoteze referitoare la persoana examinată, în baza comparării rezultatelor individuale cu cele ale populaţiei din care provine subiectul; f. Intervievarea subiectului. Pe lângă instructajul standard, absolut necesar pentru o testare de calitate, programele conţin şi un algoritm de construire a interviului, în funcţie de răspunsurile date de subiect. g. Interpretarea rezultatelor la un test psihologic. În opinia lui Harris, 1987), CBTI (Computer-based Test Interpretation) devine posibilă graţie transpunerii într-un program a unui set de reguli prespecificate, referitoare la un răspuns sau la un pattern de răspunsuri( un scor de test sau un profil psihologic), care permit analiza, interpretarea şi evaluarea unor calităţi a e persoanelor. Interpretarea se poate face atât pe baza cotelor standardizate z sau T, cât şi în ranguri percentile (decile, cuartile). Sunt şi programe care, pe lângă scorurile obţinute de subiecţi, iau în considerare şi anumite date biografice; h. Redactarea

raportului

psihologic.

La

sfârşitul

unei

testări

computerizate, calculatorul furnizează un raport în care sunt prezentate atât informaţii referitoare la modul în care a lucrat subiectul pe parcursul probei, cât şi informaţii sintetice, ale întregii probe, comparaţii cu rezultatele obţinute la nivel de populaţie. Unele dintre programe oferă şi variante grafice ale rezultatelor obţinute; i. Alegerea tratamentului (terapiei, programului de instruire, etc.) cel mai potrivit pentru subiect. Este nivelul cel mai înalt de utilizare a calculatorului în activitatea de psihodiagnostic. 2)

Tendinţa utilizării din ce în ce mai frecvente a modelului de analiză

multivariat în prelucrarea datelor şi explicarea relaţiilor dintre variabile sau factori;




58

3) Tendinţa revizuirii instrumentelor de psihodiagnostic la intervale relativ scurte de timp (DDST-R, WAIS-R, WISC-R, WPPSI-R (Wechsler Preschool Primary Scale of Intelligence), etc.; 4)

Tendinţa trecerii de a evaluarea de tip psihometric la evaluarea

potenţialului de învăţare; 5) Tendinţa utilizării din ce în ce mai frecventă în studiul personalităţii a modelelor BIG FIVE şi Circumplex.

BIG FIVE este, aşa cum remarca

M.Albu, un produs al abordării lexicale al personalităţii, având ca ipoteze fundamentale (Saucier, Goldberg, 1996), citaţi de M.Albu: a) Cele mai răspândite, semnificative şi distinctive atribute fenotipice tind să fie exprimate printr-un singur cuvânt; b) Gradul de reprezentare a unui atribut în limbaj tinde să corespundă importanţei relative a atributului (M.Albu, p59,1988). În schimb, modelul circumplex, elaborat de J.S.Wiggins constă dintr-o reprezentare grafică a trăsăturilor interpersonale în interiorul unui cerc, în spaţiul bidimensional care are ca axe de coordonate Puterea şi Dragostea (MAlbu, p.63,1988). 6) Apariţia unor noi forme de specializare care impun prezenţa şi intervenţia unor psihologi specializaţi pe probleme cum ar fi : violenţa domestică, psihologia mediului, psihologia femeii, etc. 7) Tendinţa de „apropiere” a modalităţilor de investigare metrică şi clinică; 8) Apariţia şi promovarea unor noi teste, inventare de personalitate (MMPI2, MAB-bateria de aptitudini multidimensională, etc.), testul Kaufman pentru testarea psihologică a preşcolarilor-K-ABC, elaborarea unor programe de testare de tip „screening” pentru copii(ex: DDST-R Denver Developmental Screening Test-Revised;

DASI-II

Developmental Activities Screening

Inventory-II, ş.a.); 9) Impunerea ca cerinţa a prezenţei în cadrul instrumentarului psihodiagnostic, pe a echipamentului necesar: manualul tehnic, ghidul de utilizare a testelor în diferite domenii, etc.;




59

10) Accentuarea pregătirii diferenţiate a psihologilor pentru accesul la instrumentele psihodiagnostice. Una dintre direcţiile contemporane în psihodiagnostic constată în deplasarea atenţiei spre comportamentul observabil realizată printr-o detaşare relativă de evaluarea psihometrică tradiţională şi prin respectarea unor principii specifice noului tip de abordare (Fernandez-Ballesteros, 1993, citaţi de Minulescu, p.11,2005). Astfel, putem distinge: • utilizarea prioritară a metodei observaţiei ca principală metodă de măsurare; • abandonarea chestionarelor de personalitate ca inadecvate pentru descrierea răspunsurilor subiecţilor; • renunţarea la testele tradiţionale care evaluează trăsături psihice precum structurile mentale şi renunţarea la principiile psihometrice. Un exemplu, în acest sens ar fi BIG-FIVE, noua tendinţă în studiul personalităţii, ce vine ca o reacţie la abordarea personalităţii în termeni de trăsături sau factori. Modelul BIGFIVE a fost prezentat în iulie 1994 la Conferinţă Europeană de Psihologie de la Madrid. În prezent se impune tot mai mult cerinţa evaluării comportamentului cu instrumente adecvate ce respectă condiţiile metrologice ale testelor. În contextul precizărilor de mai sus, Mihaela Minulescu (p.11,2005) distinge două tipuri de modele de evaluare: 1. abordarea nomotetică a trăsăturii, ce are ca scop elaborarea unor metode de evaluare pentru studiul unor trăsături sau sindroame prin stabilirea(deductivă)

conţinutului

instrumentelor

în

funcţie

de

rezultatele subiecţilor exprimate în scoruri; 2. abordarea ideografică a comportamentului ce are ca obiect de studiul comportamentul individual, comportamentul specific; realizarea unor




60

procedee care să evalueze (inductiv) comportamentul individului în funcţie de modul în care variază scorurile lor între indivizi. 3.2. Tehnica Focus Grup Tehnica Focus grup face parte din categoria metodelor calitative de cercetare şi constă în realizarea unui interviu de grup condus de un moderator, prin care se obţin informaţii „focalizate” referitoare la diferite teme de cercetare: analiza psiho-socială a grupurilor (şcolare, politice, ş.a.), în industria publicităţii, în studiile de piaţă, evaluarea organizaţională, cunoaşterea percepţiei publice despre activitatea unor organizaţii guvernamentale, etc. Tehnica Focus grup presupune participarea unui număr relativ mic 6 - 10(12) subiecţi şi parcurgerea următoarelor etape: stabilirea scopurilor de cercetare prgătirea moderatorului Proiectarea ghidului de interviu în funcţie de specificul temei de cercetare Formularea ipotezei de cercetare Selecţia şi formarea grupului de participanţi. Psiholgul poate opta pentru tipul de eşantionare răspunde cel mai bine scopurilor cercetării. Important este ca participanţii să fie reprezentativi pentu tema studiată şi să nu se cunoască între ei. Pregătirea camerei în care va avea loc interviul de tip focus grup şi a tehnicii de înregistrare audio-video, dacă este cazul.




61

Caseta nr.4 Din punct de vedere istoric, apariţia focus-grupului ca tehnică de investigaţie socială se leagă de numele a doi mari sociologi ai acestui secol (XX,n.n.). este vorba de paul lazarsfeld şi Robert Merton. Primul, încă din timpul celui de-al doilea rtăzboi mondial, s-a preocupat de analiza audienţei radio, dezvoltând prctic, prima metodologie de tip focus-grup. Lazarsfeld înregistra reacţiile pozitive şi negative ale membrilor unui grup care asculta o emisiune de radio, după care cerea informaţii suplimentare, de tip argumentativ, asupra reacţiilor pozitive şi negative înregistrate. Interviul era structurat de aceste înregistrări prealabile şi, evident, era focalizat exclusiv asupra unui program determinat, care era evlauat. Interviurile reprezentau de fapt o tehnică de evaluare calitaticvă a programelor radio, şi trebuie să spunem că, până în prezent, acest gen de aplicabilitate a focus-grupurilor a rămas unul dintre cele mai importante. Cel care a dezvoltate metodologic şi a consacrat în mare parte această tehnică a fost Robert Merton. El a preluat-o de la Lazarsfeld, care, la începutul anilor ’40, l-a invitat să-l asiste la cercetările sale de la Universitatea Columbia. Merton a aplicat acest gen de tehnică pentru analiza produselor de propagandă, la sfârşitul ultimului război mondial. El este şi primul care publica în „Jurnalul american de sociologie”, In 1946, un articol dedicat interviurilor focalizate. Sursa: Bulai,A.(2000), Metode de cercetare calitativă. Focus-grupul în investigaţia socială, Ed.Paideia, Bucureşti.




62

BIBLIOGRAFIE

1.

Aniţei,M.(2003), Introducere în psihologia experimentală, Editura Livpress, Bucureşti

2.

Băiceanu, L. (2004), Dicţionar ilustrat de psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti

3.

Capra, F.(2004), Momentul adevărului, Editura Tehnică, Bucureşti

4.

Chelcea, S.(2004),

Metodologia cercetării psihologice, Editura economică,

Bucureşti 5.

Chelcea,S.(1982),

Experimentul

psihosociologic,

Editura

Ştiinţifică

şi

Enciclopedică, Bucureşti 6.

Ciuhan,G.C.(2003), Introducere în cercetarea psihologică, Editura Sylvi, Bucureşti

7.

Ciuhan,G.C. (2005), Cercetarea calitativă în psihologie, Editura Sylvi, Bucureşti

8.

Culic, I. (2004), Metode avansate în cercetarea socială, Editura Polirom, Iaşi

9.

Dafinoiu,I. (2002), Personalitatea, Metode calitative de abordare, Editura Polirom, Iaşi

10. Davis, S. (2005), Handbook of research methods in Experimental Psychology, Blackwell Publishing, 11. Dincă, M. (2003), Metode de cercetare în psihologie, Ed. Titu Maiorescu, Bucureşti 12. Enăchescu, C. (2005), Tratat de teoria cercetării ştiinţifice, Ed. Polirom, Iaşi 13. Flew,A. (2006), Dicţionar de filosofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti 14. Fraenkel,J., Wallen, N. (2006),

How to design and evaluate research in

education, McGraw-Hill Companies,Inc, New York 15. Goodall, J.L. (1985), În umbra omului, Editura Meridiane, Bucureşti 16. Golu,M. (1998), Orientări şi curente noi în psihologie, Note de curs, Bucureşti 17. Hawking, S. (2004), Universul într-o coajă de nucă, Edit. Humanitas, Bucureşti 18. Horghidan,V. (1997), Metode de psihodiagnostic, E.D.P., Bucureşti 19. Kuhn, T. (1999), Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Humanitas, Bucureşti




63

20. King,R.(2005), Strategia cercetării, Editura Polirom, Iaşi 21. Lloyd,P., Mayes,A. (1986), Introduction to psychology, Fontana Press, London 22. Lungu,N. (2000),

Psihologie experimentală, Editura Fundaţia România de

Mâine, Bucureşti 23. Mânzat, I.(1999), Psihologia sinergetică, Editura Pro Humanitate, Bucureşti 24. Mânzat,I., Brăzdău,O. (2003), Conştiinţa multidimensională, Ed. Psyche, Bucureşti 25. Miclea,M.,Bivolaru,A., (2000), Câteva reflecţii asupra practicilor de cercetare în psihologia

actuală,

Nr.4,

Vol.IV,

Cluj

Napoca,

www.psychology.ro/prd/ccc/00_4_ro.htm, accesat 25.09.2006 26. Neveanu,P.P., Zlate,M., Creţu,T.(1987),

Psihologie şcolară, Tipografia

Universităţii Bucureşti 27. Nicolescu, B.(2002), Noi,particula şi lumea, Editura Polirom, Iaşi 28. Novak,A.(1998), Metode cantitative în psihologie şi sociologie, Ed.Oscar Print, Bucureşti 29. Penrose,R. (1999), Mintea omenească între clasic şi cuantic, Ed.Tehnică, Bucureşti 30. Parot,F., Richelle,M. (2005), Introducere în Psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti 31. Pleşu,A. (1988), Minima moralia, Editura Cartea Românească, Bucureşti 32. Pleşu,A. (2003), Jurnalul de la Tescani, Editura Humanitas, Bucureşti 33. Portelli,

C.

(1992),

Dialectica

informaţională

a

naturii,

Editura

Ştiinţifică,Bucureşti 34. Rădulescu,S., Râpeanu, G. (1997), Metode şi tehnici de cercetare sociologică, Editura Intact, Bucureşti 35. Rachlin,H. (1991), Introduction to modern behaviorism, W.H.Freeman and Company, New York 36. Radu,I. coord.(1993), Metodologie psihologică şi analiza datelor, Editura Sincron, Cluj-Napoca




64

37. Reuchlin,M.(1989), Les methode en psychologie, Press universitaires de France, Paris 38. Roşca Al,(1971),

Metode şi tehnici experimentale în psihologie, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti 39. Sandu, D. (1992), Statistică în ştiinţele sociale, Editura Universităţii Bucureşti 40. Shaughnessy,J., Zechmeister,E. (1990), Research Methods in Psychology, McGraw-Hill Publishing Company 41. Silverman,D. (2004), Interpretarea datelor calitative, Editura Polirom, Iaşi 42. Stoianovici,D., Dima,T., Marga,A.(1991), Logica generală, E.D.P., Bucureşti 43. Şerbănescu,A. (2002), Întrebarea - Teorie şi Practică, Editura Polirom, Iaşi 44. Vasilescu, I.P. (1992), Statistică informatizată pentru ştiinţe despre om, vol.I şi II, Editura Militară, Bucureşti 45. Vlăsceanu,L. (1986), Metodologia cercetării sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 46. Wright, G.H. (1995), Explicaţie şi înţelegere, Editura Humanitas, Bucureşti 47. Zlate,M. (2000), Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi




65

ANEXA NR. 1

Fragment dintr-un chestionar de opinie.

Instituţia / Firma / Societatea Chestionar nr. Bună ziua(dimineaţa/seara), mă numesc……………… şi sunt operator la ….................. Instituţia / Firma / Societatea / noastră doreşte să cunoască opiniile oamenilor referitor la anumite aspecte financiare ale vieţii de familie. Răspunsurile dvs. sunt strict confidenţiale şi au ca scop aprecierea statistică a opiniilor exprimate cu privire la această problematică. Vă rugăm să răspundeţi la toate întrebările. Nu există răspunsuri „bune” sau „proaste” ci numai opinii diferite.

1. Credeţi că oamenii ar trebui să aibă bani mai mulţi pentru a fi mai fericiţi ? 1. Da

2. Nu

3. Nu ştiu

4. NR

2. Cât de mulţumit(ă) sunteţi în de felul în care trăiţi acum ? 1. Foarte 3. Destul de 5.Foarte 6. Nu ştiu 2.Mulţumit(ă) 4.Nemulţumit(ă) mulţumit(ă) mulţumit(ă) nemulţumit(ă) 7.NR

3. Cât de mulţumit(ă) sunteţi de zona în care locuiţi ? 1. Foarte 2.Mulţumit(ă) mulţumit(ă)

3. Destul de 4.Nemulţumit(ă) mulţumit(ă)

6. Nu ştiu 5.Foarte 7.NR nemulţumit(ă)

4. Care este, în opinia dvs., cea mai convenabilă variantă dacă ar trebui să faceţi o investiţie financiară ? 1. Să investiţi cu riscuri minime şi câştiguri reduse dar stabile


2. Să riscaţi mai mult cu posibilităţi mai mari de câştig

3. Nu ştiu 4. NR



66

5. În general, consideraţi că se poate avea încredere în sistemul bancar din România ? 1. Da

2. Nu

3. Nu ştiu

4. NR

6. Cât de mulţumit(ă) sunteţi de banii pe care îi câştigaţi ? 1.Total nemulţumit(ă)

2.Nu prea mulţumit(ă)

3. Destul de mulţumit(ă)

4. Mulţumit(ă)

6. Nu ştiu 5. Foarte 7.NR mulţumit(ă)

7. Credeţi că apariţia de noi firme/instituţii financiare pe piaţa financiară din România reprezintă un fapt pozitiv ? 1. Da

2. Nu

3. Nu ştiu

4. NR

8.Cum apreciaţi veniturile actuale ale familiei ? 1. Acestea nu acoperă nici măcar strictul necesar

2. Abia acoperim strictul necesar

3. Sunt suficiente pentru un trai decent

4. Acoperim 5. Avem cheltuielile şi tot ce ne ne mai rămân trebuie pentru achiziţia unor bunuri

6. Nu ştiu NR

7.

9.Comparativ cu anul trecut veniturile familiei dvs. sunt: 1.Mult mai mici

2. Mai mici

3.Aproximativ 4 Mai mari la fel

6. Nu ştiu 5. Mult 7.NR mai mari

10 .În următoarele 12 luni vă aşteptaţi ca veniturile familiei dvs.

1. Să crească

2. Să rămână aprox. la fel


3. Să scadă

4.Nu ştiu

5. Nonrăspuns



67

11.În prezent sunteţi:

1.Salariat

2. Acţionar

3.Liber profesionist

6.Alte situaţii: 7.NR 4.Somer

5. Pensionar

12.Câte camere are imobilul în care locuiţi acum ? 1. O cameră

2. Două camere

3. Trei camere

4. Patru camere

5.Cinci camere

6.Alte situaţii 7 NR

13. În prezent sunteţi : 1. necăsătorit, dar locuiesc împreună cu prietenul (prietena mea)

2. Necăsătorit: 3.Căsătorit(ă) 4.Separat(ă) deocamdată singur(ă)

5.Divorţat(ă) 6. Văduv(ă)

13. Din câţi membri este formată familia dvs ? Din .......... membri Studii încheiate: 1.Superioare 2.Postuniversitare 3.Liceale, postliceale 4.Gimnaziale 5.Primare 6.Alte situaţii…………………..




68

Vârsta :

ani împliniţi

Genul :

feminin VĂ

masculin MULŢUMIM

Data aplicării: Cod operator




69

ANEXA 2 RAPORTUL DE CERCETARE pentru cercetări experimentale (conform exigenţelor APA) Traducere şi adaptare Cornel Laurenţiu Mincu, după Plonsky, M.(1998) Ghidul prezintă cele mai importante aspecte ale redactării din cadrul ediţiei a IV-a a Manualului APA, fiind destinat studenţilor şi specialiştilor din domeniul psihologiei în activitatea de elaborare a lucrărilor ştiinţifice de psihologie experimentală. Conform standardelor APA, structura raportului de cercetare este următoarea: I. STRUCTURA RAPORTULUI DE CERCETARE A. B. C. D.

E. F. G. H. I.

PAGINA DE TITLU REZUMAT INTRODUCERE METODE Subiecţi/Participanţi Design experimental Aparate, Instrumente, Soft specializat Procedura REZULTATE DISCUŢII REFERINŢE NOTE ALTE SECŢIUNI Tabele Lista figurilor / ilustraţiilor Figuri

II. SUBIECTE GENERALE




70

A. B. C. D. E.

Cerinţele referitoare la tipărirea raportului de cercetare Recomandări APA prvind stilul de elaborare şi redactare a lucrării Abrevieri Numere Citarea în text în text

I. STRUCTURA RAPORTULUI DE CERCETARE A. PAGINA DE TITLU Pagina de titlul se va numerota în partea dreaptă-sus cu 1 sub titlul coloană. Titlul lucrării va fi poziţionat în centrul paginii de titlu şi trebuie redactat cu litere mari şi mici. Ex. „Studiu privind...” sau „ Rolul factorului timp asupra...”. El trebuie să cuprindă aproximativ 10-12 cuvinte care să ofere o imagine despre conţinutul lucrării, cel mai obişnuit fiind acela care enunţă concis relaţia dintre variabilele independente şi cele dependente. De exemplu, un titlu ar putea să fie „Studiu privind rolul factorilor cognitivi în dexteritatea manuală” sau „Rolul factorilor perturbatori sonori asupra concentrării atenţiei ...”.

Sub titlu trebuie scris numele şi prenumele

autorului, iar sub nume, instituţia de care aparţine autorul, ex. „Universitatea din Bucureşti”. Una din cerinţele exprese ala APA, este cea referitoare la precizarea titlului scurt în partea de sus a fiecarei pagini a manuscrisului (nepublicat), pentru a putea fi identificat în timpul procesului editorial. Excepţie fac doar acele pagini care conţin figuri. Titlul scurt conţine 2-3 cuvinte din titlul coloană. În articolul publicat, el va apărea pe fiecare pagină (în partea de sus).




71

B. REZUMATUL Cuvântul „Rezumat” se va tasta cu litere mari şi mici pe o pagină nouă (numerotată cu 2), centrat, în partea de sus a paginii, după care se va tasta pe rândul imediat următor. Rezumatul trebuie tiparit ca un singur paragraf; el trebuie să fie scurt (aprox.100-150 cuvinte) şi să rezume ideile principale ale articolului. Potrivit recomandărilor APA, rezumatul trebuie sa fie precis, succint şi uşor de înteles. In această secţiune se poate descoperi cu uşurinţă despre ce este vorba în articol, datorită descrierii scurte a începând cu specificul temei de cercetare şi terminând cu semnificaţia statistică şi concluziile studiului. Nu este recomandată utilizarea citatelor bibliografice în această secţiune.

C. INTRODUCERE

Începeţi cu pagina 3

Acestă secţiune trebuie să conţină minimum 4 paragrafe: 1. Introducerea generală; 2. Prezentarea literaturii de specialitate; 3. Legătura dintre studiul respectiv şi cele anterioare ; 4. Explicaţia clară a scopului lucrării .

Începeţi această pagină prin tipărirea titlului, centrat, apoi tastaţi pe urmatorul rând la doua randuri , folosind paragrafe normale şi aliniate de 5 caractere (spaţii goale). Nu tastati cuvantul “Introducere “ !

Principalul scop al acestei secţiuni, este să informeze cititorul despre motivul pentru care aţi realizat acest studiu. Cu alte cuvinte, trebuie sa informaţi cititorul despre problema cercetată, să explicaţi de ce este importantă şi prin ce este unică comparativ cu studiile anterioare;




72

Introduceţi ipoteza(ele) testabilă(le) în aceasta secţiune; În elaborarea ipotezei (lor) studentul va trebui sa ia în considerare atât datele oferite de literatura de specialitate, cât şi pe cele ale practicii experimentale, procedand deductiv şi inductiv.

Ca regulă generală, introducerea începe cu probleme generale şi devine din ce in ce mai specifică. Abordarea problematicii studiului se va face după principiul „pâlniei” – de la un nivel crescut de generalitate la specificul temei. De exemplu, puteţi începe prin definirea termenilor relevanţi pentru studiul dvs. Apoi puteţi continua cu menţionarea literaturii de specialitate semnificative pentru subiectul pe care îl trataţi. Este bine să evitaţi prezentarile exhaustive şi istorice. Continuaţi cu limpezirea relaţiilor dintre cercetările anterioare şi actuala lucrare. În literatura de specialitate există baze de date imense cu articole care tratează cercetari legate de cea pe care vrei s-o prezinţi. Unul din rolurile introducerii este să prezinte legătura dintre cercetarea dvs. şi cercetările anterioare efectuate asupra temei. Câteodată, legătura cu cercetarile anterioare este atât de mare, încât este necesar să citeşti acele cercetări, pentru a întelege pe deplin cercetarea pe care o citeşti în prezent. Din acest motiv introducerea trebuie să conţină scurte referiri la aceste articole, ex “ Brown (p.35,1979) găsea că…” ori “ S-a demonstrat că … ( Brown, 1979 )”. Aceste propoziţii se referă la autorul unui alt articol de cercetare şi la anul în care a fost publicat;

De obicei, paragraful final conţine o propoziţie care prezintă clar şi explicit scopul realizării studiului. Ex. “Scopul acestui studiu a fost să …” sau “ Acest studiu a fost proiectat pentru a investiga …”;




73

Nu încercaţi să faceţi o documentare exhaustivă din literatura de specialitate, nu este nici cazul şi nici scopul articolului;

Menţionaţi numai studiile care au legatură directă cu tema aleasă. Arătaţi cum această cercetare experimentală se potriveşte şi este continuarea logică a investigaţiilor anterioare;

În „Introducere” se va arăta însemnătatea teoretică şi practică a temei alese, ce s-a realizat şi ce nu s-a realizat încă.

D. M ETODE

Nu este necesar să începeţi o nouă pagină pentru această secţiune. Centraţi pe pagină cuvatul “Metode” şi continuaţi să tastaţi;

Scopul acestei sectiuni este să descrie în detaliu modul în care aţi realizat studiul. Cititorul trebuie să fie capabil să reproducă studiul pe baza informaţiilor pe care le daţi în această secţiune;

Faceţi-l să arate profesionist. Porniţi de la ideea că scrieţi pentru o revistă ştiinţifică .

Evitaţi detaliile care nu sunt necesare, cum ar fi: „datele erau afişate pe ecranul calculatorului şi au fost înregistrate pe o foaie de calcul tabelar“;

Pentru cercetările experimentale, acest capitol este împărţit de obicei în 4 subcapitole: 1. Participantii/ Subiecţii; 2. Aparatele, instrumentele, progrmele, probele, etc.; 3. Design experimental; 4. Procedură. Prezentarea designului experimental şi apoi a procedurii este arbitrară, cu

alt cuvinte puteti trata procedura înaintea prezentării designului experimental. Uneori cercetătorii îmbină modelul experimental şi procedura, totuşi în




74

psihologia experimentală sau în cursurile de metodica cercetarii se cer subcapitole separate pentru fiecare. 1. Participanţi / Subiecţi Nu este necesar sa începeţi cu o pagină nouă pentru acest subcapitol. Tastaţi cuvântul „Participanţi” lângă marginea stângă şi subliniaţi-l. Pe rândul următor tastaţi cu paragrafe normale.

Acest subcapitol este numit “subiecţi” pentru situaţia în care sunt folosite animale sau “participanţi” dacă în studiu sunt implicaţi oameni;

Precizaţi cine a participat la studiu, câţi participanţi /subiecţi au fost şi cum au fost selectati;

Includeţi orice detaliu relevant pentru studiu dvs. (de exemplu: numărul participanţilor/subiecţilor, sexul, vârsta, etnia, stresul, greutatea, modul în care s-a realizat selecţia, cum li s-a administrat condiţia experimentală, etc);

Modul prin care au fost anuntaţi de iniţierea experimentului şi tipul de recompensă sau motivaţie utilizată

pentru

a-i încuraja să

participe la studiu . 2.Aparate, Instrumente, Soft specializat Nu începeti o nouă pagină pentru acest subcapitol. Tastati cuvâtul “Aparate” lângă marginea stângă şi-l subliniaţi. Pe rândul următor tastaţi cu paragrafe normale.

Descrieţi materiale, isntrumentele, aparatele, programele utilizate şi modul în care au fost programate să functioneze în timpul experimentului;




75

Dacă aţi utilizat un anumit echipament, trebuie să prezentaţi elemente de ordin tehnic pentru identificarea echipamentului, a producătorului şi adressa la care poate fi contactat (prescurtat cu 2 litere);

Trebuie sã precizaţi dimensiunile (şi chiar alte detalii) ale fiecărui item important utilizat în studiu;

Echipamentele standard cum sunt mobila, cronometrele, probele creion-hârtie pot fi doar menţionate fără a se prezenta detalii de ordin tehnic. De fapt, puteţi

să le menţionati în trecere ca o parte a

procedurii;

Aveti grijă să nu descrieţi procedurile în acest capitol. 3. Design experimental

Nu începeti o nouã paginã pentru acest subcapitol. Tastati cuvintele “Design experimental” chiar lângã marginea stângã şi subliniaţi-le. Pe rândul urmãtor începeţi să scrieţi cu paragraf normal;

Descrieţi modelul experimental şi precizaţi clar variabilele dependente, independente, variabilele intermediare şi cele de control. Indicaţi nivelurile variabilei / variabilelor independentă(e); precizaţi dacă grupurile experimentale au fost perechi sau independente. Descrieţi metoda de selecţie a participanţilor

la

studiul experimental;

Indicaţi măsurile de control utilizate.

4. Procedura

Nu începeţi o nouă pagină pentru acest subcapitol. Tastaţi cuvântul

“Procedură” lângã partea stângã şi subliniaţi-l. Pe

rândul urmãtor continuaţi să scrieţi cu paragrafe normale;

Rezumati cu grijă fiecare pas în realizarea studiului;

Precizaţi testul, procedeul sau sedinţa caracteristică utilizate;




76

Descrieţi

fazele experimentului precum şi instructajul dat

participantilor;

Atunci când vă referiţi la grupuri, încercaţi să folosiţi etichete descriptive. De exemplu, în loc de grupul 1 sau grupul experimental, aţi putea spune grupul sedat. O altă tehnică utilă în acest sens ar putea să fie utilizarea unor prescurtări, de ex. „au fost utilizate trei grupuri de participanţi: grupul de control a primit 0 mg/Kg de morfinã (M0), un grup cu doza scăzută care a primit 1 mg/Kg de morfinã (M1) şi un grup cu o doză mare, care a primit 4 mg/Kg de morfinã (M4).

E. REZULTATE □ Nu este obligatoriu să începeţi o pagină noua pentru acest capitol. Centraţi doar cuvântul “Rezultate” şi continuaţi tastarea; □ Analizaţi cu atenţie rezultatele şi căutaţi cele mai bune modalităţi de a le rezuma în tabele. Este necesar să indicaţi locul în care doriţi să apară tabelul / figura, tastând

„Insereaza Tabelul nr. 3” sau “

Insereaza Figura nr. 2”, în locul în care doriţi să fie inserat fiecare tabel sau grafic; Exemplu: Inserează tabelul nr. 4

□ Prezentati pe scurt principalele descoperiri, printr-o descriere generală şi apoi intraţi în detalii; □ Când prezentaţi rezultatele testelor statistice, prezentati ami întâi statistica descriptivă. Cu alte cuvinte, prezentaţi mediile şi/sau




77

procentele (în tabele sau grafice), înainte de a vorbi despre rezultatele testelor statistice. Verificaţi normalitatea distribuţiilor empirice înainte de a efectua calculele statistice inferenţiale. Veţi evita erorile statistice şi refacerea ulterioară a calculelor; apoi przentaţi statistica inferenţială; □ Când dispuneţi de variabile nominale sau ordinale, prezentaţi atât frecvenţele absolute, cât şi pe cele relative; □ Trebuie să indicaţi testul statistic utilizat. Formatul general pentru prezentarea statisticii inferentiale este: Testul statistic(df) = valoarea, probabilitatea = valoarea. Un exemplu de prezentare a rezultatelor obtinute la testele statistice: • Simbolul testului (t, Z, F, s.a.m.d.) împreuna cu gradele de libertate si nivelele de probabilitate Model : t(36)=4,52 ,

p<0,01

Dacă prelucrarile statistice sunt realizate de computer, atunci puteţi indica valoarea exacta a lui p. În situaţia în care programul (SPSS, spre exemplu) vă prezintă In fişierul Output valori ale lui p de

.0000, acestea pot fi

notate p< .001. □ Atunci

când

prezentaţi

rezultatele,

încercati

să

subliniaţi

semnificaţia statisticã în sensul descrierii clare a ceea ce aţi testat; □ Nu discutaţi implicaţiile rezultatelor în acest capitol; □ Nu discutaţi despre ipoteza nulă. Întrucât scrieţi pentru comunitatea ştiinţificã, trebuie să presupuneţi că cititorul are cunoştiintele necesare de statistică. □ Dacă prezentaţi mult material aici, poate veţi dori să folosiţi subtitlurile (cum s-a făcut în sectiunea metode). Aceste subtitluri trebuie să aibă un înţeles şi relevanţă pentru date şi trebuie să vă




78

ajute să organizaţi prezentarea informaţiilor. Cu alte cuvinte, ele nu trebuie organizate pe tipul de analiză utilizat. Deoarece cititorul nu ştie despre ce este vorba, ar fi o buna idee să precedaţi subcapitolele cu un scurt paragraf în care să informaţi despre logica organizării acestui capitol. □ În cazurile în care cititorul se asteaptã la rezultate semnificative si acestea nu au fost obtinute, atunci trebuie sã discutati acest aspect. □ Nu prezentati date brute decat dacă, din anumite motive, analizaţi un singur subiect; □ Puteţi utiliza cuvinte care implicã cauzalitatea dacă aţi folosit variabila independentă (adică aţi realizat un experiment). De exemplu, presupunem că subiecţilor li se administrează un medicament (folosind procedurile de control adecvate) şi aţi găsit o diferentă semnificativă în performanţele memoriei (cei care au folosit medicament demonstrând o memorie mai slabă decât cei fără). În acest caz, veţi putea să concluzionaţi că medicamentul în cauză determină o scădere funcţională a capacităţii mnezice. F. DISCUŢII □ Nu este necesar sa începeţi o pagină nouă pentru acest capitol. Centraţi cuvântul “Discuţii” şi continuaţi să tastaţi; □ Scopul acestei secţiuni este să evalueze şi să interpreteze rezultatele, în special pe

cele referitoare

la

experimentale.

Este recomandabil să

ipoteza(ele) cercetării începeţi discuţia cu

precizarea confirmării sau infirmării ipotezei (lor) cercetării. □ Începeţi cu un scurt rezumat mai puţin tehnic al rezultatelor, indicând cititorului

principalele descoperiri

fără să utilizaţi o

terminologie statistică; □ Menţineţi controlul datelor şi

discutaţi despre implicaţiile

rezultatelor. Tot ce a fost descoperit trebuie sa fie discutat;




79

□ Este important să arataţi modul în care se raportează rezultatele obţinute la cercetările pe care le-aţi citat în “Introducere”, cu alte cuvinte sublinitaţi orice consecinţă teoretica a rezultatelor obţinute; □ Dacă doriţi, puteţi să mentionaţi în acest capitol, orice limitare sau nerealizare a studiului, precum şi orice sugestie pentru cercetările ulterioare; □ În cele din urmă trebuie să aveţi un paragraf de încheiere în care să faceţi o apreciere finală a concluziilor la care aţi ajuns; □ Această secţiune trebuie să conţină minimum 3 paragrafe: rezumatul netehnic, discutarea rezultatelor, a implicaţiilor şi un paragraf cu concluziile studiului experimental.

G. REFERINŢE □ Pe o pagină nouă, centrati cuvantul “Referinte” în partea de sus; □ Orice referinţă bibliografică făcută în manuscris trebuie prezentată în această secţiune şi invers, dacă ceva nu este citat în text, nu trebuie să apară în acest capitol; □ De fiecare dată când afirmaţi ceva de genul “studiile au demonstrat că …” , trebuie să daţi un citat, o referinţă. După consultarea acestui capitol, cititorul poate afla unde găseşte citatele; □ Această secţiune este ordonată alfabetic după numele de familie al primului autor implicat în studiu; □ Pentru fiecare referintă se utilizează paragraf normal (cu aliniat de 5 spatii); □ Pentru fiecare autor dati numele de familie urmat de virgulã si apoi initiala (ele) prenumelui(lor) urmate de punct(e). Ex : Popescu, I.V. □ Separati autorii prin virgulã, iar ultimul autor este introdus dupa semnul “& “ (dacă textul este redactat în limba engleză).




80

□ După introducerea numelui autorului se trece anul publicării în parantezã, urmat de virgulă. □ Pentru citarea unei reviste, subliniaţi cu o singură linie neîntreruptă: titlul revistei, numărul volumului şi semnele adiacente de punctuaţie. Notaţi că de obicei, numãrul revistei nu este inclus. De asemenea, scrieti titlul cu litera mare (în englezã cuvintele din titlu sunt scrise cu litere mari exceptând articolele, conjunctiile si prepozitiile). □ Pentru citarea unei cărţi subliniaţi titlul. Scrieţi cu literă mare doar prima literă a titlului (la fel şi în englezã). Includeţi oraşul, statul (prescurtat cu 2 litere fără puncte) şi numele editorului. Referinţele se găsesc la sfârşitul articolului. Spre deosebire de alte reviste de specialitate, revistele de psihologie afişează întregul titlu al articolelor de referinţă. Această practică contribuie la informarea cititorului despre conţinutul articolului. Articolele trebuie să se refere atât la cele mai recent publicate lucrări din domeniu, cât şi la cele mai importante publicaţii anterioare. H. NOTE

Notele pot să fie note de autor sau note de subsol;

Notele de autor apar la sfârşitul articolului, pe o pagină separată pe care tastaţi în centru „Note de autor”. Apoi, pe rândul următor, cu aliniat, aşezaţi notele. Notele de autor nu sunt necesare pentru lucrarea

de seminar. Ele

sunt necesare în

situaţia în care intentionaţi să trimiteţi manuscrisul spre publicare şi doriţi să faceţi cunoscut sprijinul financiar şi intelectual pe care l-aţi primit. Asemenea informaţii generale nu sunt numerotate.




81

Notele de subsol sunt numerotate în text şi apar în ordinea numărului pe o pagină separată după notele de autor. Pe această pagină centraţi cuvântul „Note” şi începeţi pe rândul următor cu paragraf normal (cu aliniat) în ordinea crescătoare a notelor.

I. ALTE SECŢIUNI □ Pentru situaţia publicarii materialului, se vor prezenta în continuare pagina (paginile) cu tabele, pagina cu lista de grafice/ilustraţii şi paginile care conţin grafice, figuri, ilustraţii. Fiecare tabel, figură, ilustraţie vor apărea pe câte o pagină separată (lista cu toate numele graficelor poate fi prezentată pe o singură pagină). □ Tabelele şi lista ilustraţiilor/figurilor au un header (cap de pagină) de manuscris şi număr de pagină ca oricare altă pagină de text. Notaţi că paginile care conţin figuri nu sunt „pagini de text” şi deci, nu au număr de pagină. □ Tabelele şi ilustraţiile trebuie să fie sugestive (nu ar trebui să fiţi nevoit să citiţi manuscrisul pentru a întelege tabelul sau figura). De un mare ajutor în această direcţie este titlul tabelului sau numele figurii/ilustraţiei. Folosiţi-le cu inteligenţă pentru a explica despre ce este vorba în tabel sau figură. □ Tabelele şi figurile nu trebuie să fie o dublură a aceleiaşi informaţii din text. Nu trebuie să repetaţi aceleaşi date şi în tabel, şi în figură, şi în text. □ Tabelele şi figurile sunt mult mai scumpe când sunt incluse în manuscris. De aceea, dacă includeţi un tabel/figură în manuscris, trebuie să introduceţi suficiente date (exceptând situaţia în care tabelul/figura ilustrează un rezultat parţial/deosebit). Cu alte cuvinte, dacă aveţi puţine date de prezentat, faceţi acest lucru în text, nu într-un tabel/grafic.




82

□ Tabelele şi graficele sunt utilizate adesea pentru a prezenta rezultate, dar pot fi utilizate şi pentru alte informaţii cum ar fi modelul experimental sau schema teoretică. □ Dacă includeţi un tabel sau un grafic/figură trebuie să-l introduceţi în textul capitolului de rezultate ( de ex. Tabelul 1 prezintă…) şi să descrieţi cititorului ceea ce este de urmărit prin prezentarea lui.

Tabelele Tabelele vor urma imediat dupa paginile de note. Pentru publicare, fiecare tabel trebuie să apară pe o pagină separată şi va fi notat consecutiv, conform ordinii notării din secţiunea “Rezultate” (a locurilor indicate pentru inserarea tabelelor). Alegeţi titluri relativ scurte, dar consistente. Potrivit cerintelor APA, tabelele nu conţin linii verticale. Nu trasaţi sau nu utilizaţi la calculator linii verticale pentru separarea coloanelor. O idee ar fi să utilizaţi SPSS, care oferă posibilitatea utilizatorului să realizeaze tabele doar cu linii orizontale. Tastati numărul tabelului şi apoi (pe următoarea linie la 2 rânduri) numele lui şi subliniaţi-l. Nu se pune punct după numărul sau numele tabelului. Când folosiţi coloane cu numere care au zecimale, aliniaţi virgula (punctul). Daca faceti trimiteri din text, puteti indica acest lucru astfel „datele din Tabelul nr. 3 …” si nu „Tabelul de mai sus, de la pagina 32, …”

Lista cu titlurile figurilor/graficelor ( pentru manuscrisul destinat publicării) Lista figurilor este aşezată după pagina cu ultimul tabel.




83

Începeti o paginã nouã. Centraţi “Lista graficelor” sus. Fiecare titlu de figurã este tastat la stânga în format tip bloc. Cuvântul “Figura”, numãrul figurii si titlul sunt subliniate, de exemplu: Figura 1. “Efectele...” Figurile Pentru publicare , fiecare figură trebuie pozitionată pe o pagină separată. Cuvantul “Figura” este un termen

tehnic prin care înţelegem un

ansamblul de materiale iconografice utilizate de cercetator, după cum urmează: grafice, hărţi, desene şi ilustraţii/fotografii); Figurile (cu excepţia ilustraţiilor şi fotografiilor) pot fi desenate în alb/negru sau pot fi realizate la calculator (bi şi/sau tridimensional); Centraţi fiecare figură pe pagină atât vertical cât şi orizontal folosind tot spaţiul paginii (pentru manuscrisul destinat publicării). Dacă figura este un grafic sau o hartă, denumiti axele ( nu folositi “x” si “y”) însoţită de legenda necesară. Pe spatele fiecărei figuri

treceţi capul de pagină (cu un creion),

numărul figurii şi cuvântul “SUS” pentru a indica sensul în care trebuie să apară figura pe pagină (pentru manuscrisul destinat publicării). Nu puneţi titlul figurii, pentru aşa ceva aveţi lista figurilor (valabil doar pentru publicare) .




84

II. SUBIECTE GENERALE A. Cerinţele referitoare la tipărirea lucrărilor Una dintre exigenţele de care trebuie să ţinem seama atunci când redactăm un material, este aceea a respectării canoanelor referitoare la distanţe, paragrafe, fonturi, ş.a. Indiferent dacă utilizăm Microsoft Word sau un alt program de redactare computerizată, lucrarea de cercetare trebuie tipărită în întregime la două râduri. Distanţele de la text la marginea sunt, conform A.P.A., de câte 2,54 cm. de la text la părţile superioară, inferioară, dreapta şi stânga paginii. Respectarea acestor distanţe dă editorului posibilitatea să facă anumite comentarii pe marginea textului. Fonturile trebuie să fie de tipul Times New Roman/Arial cu mărimea 12, iar pentru publicare textul trebuie să fie aliniat la stânga paginii (Align Left) şi nu „Justify”. In această situaţie, marginea din stânga a textului va avea o formă neregulată. Trebuie menţionat că pentru realizarea unui material în format APA, cuvintele nu trebuie despărţite în silabe la capătul rândului, iar între semnele de terminare a propoziţiei şi primul cuvânt din propoziţia care urmează, se va lăsa un spaţiu. Paragrafele trebuie să începă cu un rând în care primul cuvânt este situat la 5 caractere distanţă spre dreapta. Formatul APA nu impune această regulă pentru paragrafele din rezumat, paragrafele de citare, titluri, subtitluri şi titlurile tabelelor şi nici pentru note, ori lista figurilor. B. Recomandări APA prvind stilul de elaborare şi redactare a lucrării




85

Una dintre recomandările APA în privinţa redactării este aceea de a nu utiliza prescurtări în text.

Prima propozitie a paragrafului trebuie să conţină informaţii suficiente pentru a exprima singura o idee. Spre exemplu, o propozitie ca „în timp ce aceste studii sunt importante, mai există… “se potriveşte mai bine la mijlocul paragrafului. Prima propozitie, ar trebui să: “în timp ce studiile despre efectele lui x asupra lui y sunt importante, mai există …”;

Nu utilizaţi argoul în lucrare; Nu folositi prescurtari . Exemplu: în loc de „care-s” veţi spune “care sunt”.

Dacă aveţi probleme cu ortografierea unui cuvânt, nu mergeti pe “ghicite”. Căutaţi scrierea corectă într-un dicţionar adecvat;

Corectaţi cu un creion erorile de scriere, formatare şi ortografie. Aceste corecţii sunt inevitabile;

Stilul trebuie să fie clar si concis;

Presupuneţi de la început că scrieţi lucrarea pentru a o trimite la un jurnal de ştiinţă;

O mulţime de detalii de formatare pot fi învăţate studiind cu grijă articole din revistele APA; ar fi o idee bună să faceţi rost de câteva articole mai noi, pentru că formatul APA a fost revizuit în 1995. Încercaţi “Psychological Record “ sau “ The Bulletin Of the Psychonomic Society”. Ambele reviste publică articole scurte care nu sunt foarte complicate;

Evitati folosirea excesivă a termenilor „eu “, „mie”, „a mea”, „al meu”, precum şi propoziţii de genul „Din punctul meu de vedere …”, „Dupa părerea mea…”, etc.;

Evitaţi folosirea unui limbaj sexist . Dacă vă referiţi în permanenţă la o persoană ca „el” “ sau „lui” când este posibil ca referinţa să fie pentru o „ea” sau pentru „a ei”, atunci este sexism. Totuşi, folosind în permanenţă termeni precum


„el”,

„ea”,

„a lui”, ar putea să pară ciudat. Dacă



86

propoziţia este corectă, veţi putea folosi cuvântul „persoana” în locul pronumelor; Încercaţi să evitaţi utilizarea cuvintelor goale, lipsite de continut, care nu

servesc nici unui scop. În loc de “Studiul deosebit de interesant al lui Smith (1990), care a demonstrat în mod clar că…” am putea tasta “Smith (1990) a demonstrat că …”; În general, folosiţi timpul trecut atât în “Rezumat” şi “Introducere”, cât şi

în capitolul “Metode”. La capitolele “Rezultate” şi “Discuţii” ar trebui să folosiţi timpul prezent; Daţi lucrarea prietenilor s-o citească. Dacă ei n-o înteleg, înseamnă că

trebuie revizuită.

C. Prescurtări Când abreviaţi un termen, trebuie să vă asiguraţi că l-aţi scris mai întâi în

întregime atât în abstract, cât şi în textul manuscrisului; Nu folosiţi prea multe abrevieri. Dacă una, doua sau trei abrevieri pot fi de

ajutor, de la patru sau cinci abrevieri în sus, există posibilitatea apariţiei unor confuzii pentru cititor;

De obicei sunt utilizate prescurtări precum cum ar fi etc., ş.a.m.d.;

Nu folosiţi prescurtări cum ar fi E pentru experimentator si S pentru subiecţi, pentru că nu se mai folosesc de mulţi ani; Nu se folosesc puncte după urmatoarele abrevieri: cm-centimetri, mg-

miligrame, g-grame, s-secunde,

min-minute, h-ore,

IQ-coeficient de

inteligenţă. D. Numerele

Toate măsuratorile vor fi comunicate în sistem metric. Folosiţi metri şi centimetri în loc de inches;




87

În text, numerele de la 0 la 9 vor fi scrise cu litere, cu excepţia cazurilor în care le trecem în tabele sau figuri. Numerele mai mari de 10 vor fi scrise ca cifre şi nu cu litere;

Tipăriţi cu majusculă substantivele urmate de numerale sau litere care indică un anumit loc într-o enumerare. De exemplu „aşa cum se poate observa în Figura 3, există o interacţiune seminificativă în Etapa 1 referitor la …”

Orice număr aflat la începutul propoziţiei se scrie cu litere.

Încercaţi să fiţi constant în privinţa formatului numerelor (acelaşi număr de zecimale). E. Citarea în text

Dacă folosiţi cuvintele sau ideile cuiva, trebuie să le citaţi. Este foarte important deoarece pedepsele pentru plagiat sunt severe;

Există numeroase căi pentru a formaliza o referinţă în text. De exemplu : „text… (numele de familie, anul).”, „numele de familie (anul ) nota că …” sau “ în anul, numele de familie, afirma că…” ;

Pentru citate trebuie să indicaţi şi numărul paginii. Spre exemplu: “Popescu (1970) nota că „…”(p. 12);

Prima dată când este citată o referinţă în text, scrieţi toate numele de familie ale autorilor. De exemplu: “ Radu, Miclea, Nemes, Albu, Moldovan & Szamoskozi (1993) susţin că …”. Dacă articolul are trei sau mai mulţi autori, folosiţi abrevierea “ ş.a.” (şi alţii). Când referinţa este citată a doua sau a treia oară, se va trece numai primul autor şi anul publicării articolului: ex. ”Radu, ş.a., (1980 ) consideră că…”;

Referinţele multiple din paranteză sunt aşezate în ordine alfabetică şi separate prin „ ;” şi un spaţiu, ca în exemplul următor: “ text… (Alexandrescu, 1970; Miclea, 1968; Zamfirescu, 1980);




88

Aşezaţi citatul cu mai mult de 40 de cuvinte ca pe un bloc independent de text, la 5 spaţii distanţă de marginea din stânga. În acest caz, omiteţi ghilimelele şi includeţi numărul paginii în paranteze după ultimul punct. De asemenea, dacă citatul se întinde pe mai multe paragrafe, atunci începând cu al doilea paragraf, folositi aliniatul de 5 spaţii.




89

Anexa nr.3 CODUL DEONTOLOGIC AL PROFESIEI DE PSIHOLOG Codul deontologic este un sumum de principii şi standarde etice de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică şi care instituie regulile de conduită ale psihologului cu drept de liberă practică, denumit în continuare psiholog. Codul oferă o bază consensuală pentru luarea de atitudine colectivă împotriva unor eventuale comportamente apreciate a încălca principiile eticii profesionale. Acest cod pe lângă valoarea sa normativă are rolul de a orienta şi regla numai acele activităţi ale psihologilor în care aceştia se angajează ca psihologi, nu şi pe cele din viaţa privată a acestora. Comportamentul personal al psihologului poate fi luat în discuţie numai dacă este de o asemenea natură încât aduce prejudicii profesiei de psiholog sau ridică serioase îndoieli privind capacitatea acestuia de a-şi asuma şi îndeplini responsabilităţile sale profesionale ca psiholog. PRINCIPIUL I I. RESPECTAREA DREPTURILOR ŞI DEMNITĂŢII ORICĂREI PERSOANE. Psihologii vor avea permanent în atenţie faptul că orice persoană are dreptul să-i fie apreciată valoarea înnăscută de fiinţă umană şi că această valoare nu este sporită sau diminuată de cultură, naţionalitate, etnie, culoare sau rasă, religie, sex sau orientare sexuală, statut marital, abilităţi fizice sau intelectuale, vârstă, statut socio-economic sau orice altă caracteristică personală, condiţie sau statut. Aderarea la acest principiu presupune respectarea următoarelor reguli: Art. I.1. Psihologii îşi desfăşoară activitatea, manifestând respect faţă de trăirile, experienţele, cunoştinţele, valorile, ideile, opiniile şi opţiunile celorlalţi. Art. I.2. Psihologii nu se angajează public în prejudicierea imaginii celorlalţi şi nu vor manifesta inechitate pe criterii de cultură, naţionalitate, etnie, rasă, religie, sex, orientare sexuală şi nici nu se angajează în remarci sau comportamente ce aduc prejudicii demnităţii celorlalţi. Art. I.3. Psihologii vor utiliza un limbaj ce exprimă respectul faţă de demnitatea celorlalţi atât în comunicarea scrisă cât şi în cea orală. Art. I.4. Psihologii evită ori refuză să participe la activităţi şi practici ce nu respectă drepturile legale, civile, ori morale ale celorlalţi. Art. I.5. Psihologii vor refuza să consilieze, să educe ori să furnizeze informaţii oricărei persoane care, după opinia lor, va utiliza cunoştinţele şi îndemânarea dobândită pentru a viola drepturile fundamentale ale omului. Art. I.6. Psihologii respectă drepturile celor care beneficiază de servicii psihologice, participanţilor la cercetare, angajaţilor, studenţilor şi altora, protejând astfel propria lor demnitate. Art. I.7. Psihologii se vor asigura că, sub nici o formă, consimţământul informat al clientului/participantului nu este dat în condiţii de coerciţie sau sub presiune. Art. I.8. Psihologii vor avea grijă ca, în furnizarea de servicii psihologice ori în activitatea de cercetare ştiinţifică, să nu violeze spaţiul privat personal sau cultural al clientului/subiectului, fără o permisiune clară şi o garanţie că pot să facă acest lucru.




90

Art. I.9. Activitatea psihologilor nu trebuie să prejudicieze dreptul sacru la demnitate umană şi nici dreptul persoanei la propria imagine. PRINCIPIUL II II. RESPONSABILITATE PROFESIONALĂ ŞI SOCIALĂ Psihologii manifestă o maximă responsabilitate pentru starea de bine a oricărui individ, familiei, grupului ori comunităţii faţă de care îşi exercită rolul de psihologi. Această preocupare include atât pe cei direct cât şi pe cei indirect implicaţi în activităţile lor, prioritate având cei direct implicaţi. Aderarea la acest principiu presupune respectarea următoarelor reguli: Art. II.1. Psihologii vor proteja şi promova starea de bine şi vor evita provocarea de daune clienţilor, studenţilor, participanţilor la cercetare, colegilor de profesie şi a celorlalţi, asumându-şi cu responsabilitate consecinţele propriilor lor acţiuni. Art. II.2. Psihologii vor respecta dreptul persoanei de a sista, fără nici o justificare, participarea sa la serviciul furnizat, în calitate de client, sau la activităţi de cercetare ştiinţifică, în calitate de subiect. Art. II.3. Psihologii vor refuza să îndrume, să instruiască ori să furnizeze informaţii celor care, după judecata lor, vor putea utiliza greşit cunoştinţele şi deprinderile, voluntar sau involuntar, în dauna celorlalţi. Art. II.4. Psihologii nu vor delega activităţi psihologice spre persoane care nu au competenţele necesare pentru acele activităţi. Art. II.5. Psihologii vor promova şi facilita dezvoltarea ştiinţifică şi profesională a angajaţilor, a celor supervizaţi, studenţilor, participanţilor la programe de formare profesională etc. Art. II.6. Psihologii vor contribui la dezvoltarea psihologiei ca ştiinţă şi a societăţii în general, prin cercetarea liberă şi prin achiziţia, transmiterea şi exprimarea liberă a cunoştinţelor şi ideilor, excepţie făcând activităţile ce intră în conflict cu obligaţiile etice. Art. II.7. Psihologii vor susţine cu responsabilitate rolul psihologiei ca disciplină, în faţa societăţii si vor promova şi menţine cele mai înalte standarde ale disciplinei. Art. II.8. Psihologii vor sesiza Colegiului Psihologilor cazurile de abatere de la normele de etică şi deontologie profesională, dacă rezolvarea informală, amiabilă a situaţiei nu a fost posibilă. Art. II.9. Psihologii vor respecta legile şi reglemantările societăţii, comunităţii în care activează. Dacă legile sau reglementările intră în conflict cu principiile etice, psihologul va face tot posibilul să respecte principiile etice. Art. II.10. Psihologii nu vor contribui şi nu se vor angaja în cercetare sau orice alt tip de activitate care contravine legilor umanitare internaţionale (de ex. dezvoltarea metodelor de tortură a persoanelor, dezvoltarea de arme interzise, terorism sau activităţi de distrugere a mediului). Art. II.11. Psihologii nu vor furniza servicii psihologice şi nu vor face cercetări, indiferent cine psiholog sau nepsiholog- încearcă să-i oblige să procedeze împotriva eticii profesionale. Art. II.12. În cadrul lor de competenţă profesională, psihologii vor decide alegerea şi aplicarea celor mai potrivite metode şi tehnici psihologice. Ei răspund personal de alegerile şi consecinţele directe ale acţiunilor lor în funcţie de atestarea profesională primită. Art. II.13. Psihologii se vor consulta şi cu alţi specialişti sau cu diverse instituţii pentru a promova starea de bine a individului şi societăţii.




91

PRINCIPIUL III III. INTEGRITATE PROFESIONALĂ Psihologii vor căuta să manifeste cel mai înalt grad de integritate morală şi profesională în toate relaţiile lor. Este de datoria psihologului să prezinte onest pregătirea şi calificările sale oriunde se află în relaţii profesionale şi de asemenea să nu permită sau să tolereze practicile incorecte şi discriminatorii. Aderarea la acest principiu presupune respectarea următoarelor reguli: Art. III.1 Psihologii vor prezenta într-o manieră onestă domeniile de specialitate în care sunt atestaţi, competenţele, afilierile şi experienţa profesională, nefiind acceptate nici un fel distorsiuni, omisiuni sau false prezentări în acest sens. Art. III.2. Psihologii nu practică, nu îngăduie, nu instigă, nu colaborează şi nu consimte sau facilitează nici o formă de discriminare. Art. III.3. Psihologii vor onora toate promisiunile şi angajamentele asumate prin orice tip de convenţie. Dacă apar situaţii de forţă majoră, psihologii vor informa şi vor oferi explicaţii complete şi sincere părţilor implicate. Art. III.4. Psihologii vor promova acurateţea, obiectivitatea, onestitatea şi buna-credinţă în activităţile lor profesionale. În aceste activităţi psihologii nu vor fura, înşela, şi nu se vor angaja în fraudă, eludări, subterfugii sau denaturări intenţionate ale faptelor. Art. III.5. Psihologii vor evita orice imixtiuni care afectează calitatea actului profesional, fie că e vorba de interese personale, politice, de afaceri sau de alt tip. Art. III.6. Psihologii vor evita să ofere recompense exagerate pentru a motiva un individ sau un grup să participe într-o activitate care implică riscuri majore şi previzibile. Art. III.7. Psihologii vor evita relaţiile multiple (cu clienţii, subiecţii, angajaţi, cei supervizaţi, studenţi sau persoane aflate în formare) şi alte situaţii care pot prezenta un conflict de interese sau care pot reduce capacitatea lor de a fi obiectivi şi imparţiali. Art. III.8. Psihologii vor evita să participe la activităţi care pot cauza daune imaginii psihologilor sau psihologiei ca profesie, vor explica rolul psihologului tuturor celor interesaţi. Art. III.9. Psihologii vor fi reflexivi, deschişi şi conştienţi de limitele lor personale şi profesionale. Art. III.10. Psihologii nu vor contribui, fie singuri, fie în colaborare cu alţii, la nici un fel de practici care pot viola libertatea individuală sau integritatea fizică sau psihologică a oricărei persoane.

STANDARDE ETICE GENERALE IV. STANDARDE DE COMPETENŢĂ Cunoaşterea competenţelor Art. IV.1.Psihologii au obligaţia să-şi cunoască foarte bine limitele de competenţă în oferirea de servicii psihologice, în activitatea de predare sau de cercetare.




92

Art. IV.2. Psihologii sunt datori să acţioneze, pe toată durata exercitării profesiei, în vederea formării şi practicării la standarde cât mai înalte a propriilor competenţe profesionale. Servicii psihologice în acord cu competenţa Art. IV.3. Psihologii se vor angaja numai în acele activităţi profesionale pentru care au cunoştinţele, aptitudinile, atitudinile, experienţa şi atestarea necesare. Prezentarea onestă a competenţei Art. IV.4. Psihologii nu vor prezenta fals limitele competenţei lor şi nu vor prezenta pregătirea sau formarea lor într-un mod care să le favorizeze nemeritat poziţia sau imaginea publică, indiferent de tipul de activitate profesională desfăşurată. Limitarea competenţei Art. IV.5. Atunci când psihologii urmează să desfăşoare servicii psihologice, cercetări sau să predea dincolo de limitele de competenţă aceştia vor căuta să obţină cât mai rapid competenţa necesară (care va presupune, după caz, studiu, evaluare şi supervizare) şi numai apoi se vor angaja în desfăşurarea activităţilor vizate. (excepţie IV.7.) Consultarea în caz de limită a competenţei Art. IV.6. În exercitarea profesiei, atunci când psihologii constată că ajung într-un impas profesional sau sunt în postura de a-şi depăşii limitele de competenţă, vor consulta colegii sau supervizorul. Servicii psihologice în afara competenţei Art. IV.7. În cazul în care pentru un tip de serviciu psihologic solicitat nu există standarde generale recunoscute, nici programe de formare profesională, nici specialişti atestaţi şi disponibili în acel domeniu şi totuşi psihologii sunt solicitaţi, aceştia vor depune toate eforturi pentru obţinerea unui standard minimal de competenţă având permanet grijă să protejeze clienţii, studenţii, supervizaţii, participanţii şi pe toţi cei implicaţi pentru a nu produce acestora daune sub o formă sau alta. În acest caz serviciul va continua până când solicitarea încetează sau până când un specialist cu competenţă recunoscută în acel domeniu devine disponibil. Pregătirea continuă Art. IV.8. Psihologii au obligaţia să depună permanent un efort de menţinere şi dezvoltare a competenţelor lor prin informare permanentă, programe de formare profesională de specialitate, consultări cu ceilalţi specialişti din domeniu ori prin cercetări care să conducă spre creşterea competenţei profesionale, conform standardelor Colegiului Psihologilor din România. Obiectivitatea Art. IV.9. Psihologii au obligaţia de a fi conştienţi de limitele procedurilor folosite, indiferent de tipul de activitate. Psihologii vor avea grijă ca furnizarea serviciilor, cercetarea ştiinţifică, prezentarea rezultatelor concluziilor să fie făcută cu maximă obiectivitate, evitând orice tendinţă de prezentare parţială sau cu tentă subiectivă. Delegarea Art. IV.10. Psihologii care delegă activităţi profesionale spre angajaţi, supervizaţi, cercetători, asistenţi vor lua toate măsurile pentru a evita încălcarea standardelor de competenţă ale prezentului Cod. Afectarea competenţei Art. IV.11. Atunci când psihologii realizează că din motive de sănătate ori din cauza unor probleme personale nu mai pot să ofere în condiţii de competenţă o anumită activitate profesională, aceştia vor cere sprijin şi asistenţă profesională pentru a decide dacă trebuie să-şi limiteze, suspende sau să încheie respectiva activitate profesională.

V. STANDARDE CU PRIVIRE LA RELAŢIILE UMANE Respect şi preocupare




93

Art. V.1. În relaţiile lor profesionale, psihologii vor manifesta preocupare faţă de clienţi, studenţi, participanţi la cercetare, supervizaţi sau angajaţi, căutând să nu producă acestora daune sau suferinţă, iar dacă acestea sunt inevitabile le vor minimiza pe cât posibil. Evitarea hărţuirii Art. V.2. Psihologii nu se vor angaja sub nici un motiv într-o formă sau alta de hărţuire fie că aceasta este sexuală, emoţională, verbală sau nonverbală. Evitarea abuzului Art. V.3. Psihologii nu se vor angaja în comportamente de defăimare sau de abuz (fizic, sexual, emoţional, verbal sau spiritual) faţă de persoanele cu care vin în contact în timpul activităţii lor profesionale. Evitarea relaţiei multiple Art. V.4. Psihologii vor evita pe cât posibil relaţiile multiple, adică relaţiile în care psihologii îndeplinesc simultan mai multe roluri într-un context profesional. Consimţământul în caz de relaţii cu terţi Art. V.5. Psihologii vor clarifica natura relaţiilor multiple pentru toate părţile implicate înainte de obţinerea consimţământului, fie că oferă servicii psihologice ori conduc cercetări cu indivizi, familii, grupuri ori comunităţi la cererea sau pentru a fi utilizate de către terţi. A treia parte poate fi şcoala, instanţa judecătorească, diverse agenţii guvernamentale, companii de asigurări, poliţia ori anumite instituţii de finanţare, etc. Nonexploatarea Art. V.6. Psihologii nu vor exploata şi nu vor profita, sub nici o formă, de persoanele faţă de care, prin profesie sau poziţie, manifestă un ascendent de autoritate (clienţi, studenţi, participanţi la cercetare, supervizaţi, angajaţi). Orice formă de exploatare sau abuz de autoritate fiind strict interzisă. Participarea activă la decizii Art. V.7. Psihologii vor avea grijă, să permite participarea activă şi deplină a celorlalţi la deciziile care îi afectează direct, respectând dorinţele justificate şi valorificând opiniile acestora, ori de câte ori este posibil. Neintrarea în rol Art. V.8. Psihologii se vor abţine de la intrarea într-un rol profesional atunci când din motive de ordin personal, ştiinţific, legal, profesional, financiar: (1) poate fi afectată obiectivitatea, competenţa sau eficienţa activităţii lor profesionale (2) faţă de clienţi/subiecţi există riscul exploatării sau producerii unor daune. Urgentarea consimţământului Art. V.9. Înainte de începerea oricărui tip de serviciu psihologic (evaluare, terapie, consiliere, etc.) psihologii vor obţine consimţământul informat din partea tuturor persoanelor independente sau parţial dependent implicate, excepţie făcând circumstanţele în care există nevoi urgente (de ex. tentative sau acţiuni suicidare). În astfel de circumstanţe, psihologii vor continua să acţioneze, cu asentimentul persoanei, dar vor căuta să obţină cât se poate de repede consimţământul informat. Asigurarea consimţământului Art. V.10. Psihologii se vor asigura că în procesul de obţinere a consimţământului informat următoarele puncte au fost înţelese: scopul şi natura activităţii; responsabilităţile mutuale; beneficiile şi riscurile; alternativele; circumstanţele unei încetări a acţiunii; opţiunea de a refuza sau de a se retrage în orice moment, fără a suferi vreun prejudiciu; perioada de timp în care e valabil consimţământul; modul în care se poate retrage consimţământul dacă se doreşte acest lucru. Delegarea de consimţământ Art. V.11. În cazul în care, persoana care urmează să beneficieze de un serviciu psihologic este în imposibilitatea de a-şi da consimţământul, se acceptă obţinerea acestuia de la o persoană apropiată




94

acesteia care poate să-i apere interesele în mod legal sau de la o persoană autorizată care, conform legii, este în măsură să o reprezinte. Continuitatea serviciului Art. V.12. Dacă din motive de boală sau datorită unor evenimente survenite în viaţa psihologului acesta nu mai poate continua oferirea serviciului în bune condiţii, va depune toate eforturile pentru a se asigura de continuitatea serviciului oferit, îndrumând clientul spre un coleg de profesie cu competenţa necesară şi pe cât posibil cu consimţământul clientului. Dreptul la opoziţie Art. V.13. Cu excepţia cazurilor de forţă majoră, de urgenţă (perturbări ale funcţionării psihice, în termenii pericolului iminent, care necesită intervenţie imediată), psihologul acţionează respectând dreptul clientului de a refuza sau a opri prestarea unui serviciu psihologic.

VI. STANDARDE DE CONFIDENŢIALITATE Întreruperea serviciului din motive de confidenţialitate Art. VI.1.Relaţia dintre psihologi şi beneficiarii serviciilor lor este adesea o relaţie foarte sensibilă ce necesită realizarea unei alianţe pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii profesionale, motiv pentru care confidenţialitatea este obligatorie. Atunci când din motive ce nu pot fi evitate, psihologul nu mai poate păstra confidenţialitatea, acesta va înceta să mai ofere serviciul respectiv. Protejarea confidenţialităţii Art. VI.2. Psihologii vor proteja confidenţialitatea tuturor informaţiilor adunate în timpul activităţilor lor profesionale şi se vor abţine de la dezvăluirea informaţiilor pe care le deţin despre colegi, clienţii colegilor, studenţi şi membrii organizaţiilor, excepţie făcând situaţiile: pentru protecţia sănătăţii publice, pentru prevenirea unui pericol iminent, pentru prevenirea săvârşirii unei fapte penale sau pentru împiedicarea producerii rezultatului unei asemenea fapte ori pentru înlăturarea urmărilor prejudiciabile ale unei asemenea fapte. Divulgarea, de către psihologi, a unor date care le-au fost încredinţate sau de care au luat cunoştinţă în virtutea profesiei, dacă aceasta este de natură a încălca clauza de confidenţialitate, este interzisă. Limitele confidenţialităţii Art. VI.3. Psihologii clarifică ce măsuri se vor lua pentru protejarea confidenţialităţii şi ce responsabilităţi familiale, de grup ori comunitare au pentru protejarea confidenţialităţii, atunci când desfăşoară activităţi de cercetare sau oferă servicii. Înainte de primirea consimţământului psihologul va informa clientul cu privire la limitele confidenţialităţii şi condiţiile în care acesta poate fi încălcat, precum şi asupra utilizării posibile a informaţiilor rezultate în urma activităţii sale. Dezvăluirea de informaţii Art. VI.4. Psihologii pot împărtăşi informaţiile confidenţiale cu alţii numai cu consimţământul celor vizaţi ori de o aşa manieră încât cei vizaţi să nu poată fi identificaţi, excepţie făcând situaţiile justificate de lege sau în circumstanţe de iminenţă sau posibilă vătămare fizică sau crimă. Confidenţialitatea de colaborare Art. VI.5. În cazul în care cu acelaşi client lucrează doi psihologi în acelaşi timp, aceştia vor colabora pe cât posibil, fără restricţii de confidenţialitate, exceptie făcând situaţia în care există o opoziţie clară din partea clientului în acest sens. De asemenea personalul auxiliar va păstra confidenţialitatea informaţiilor la care are acces prin natura activităţiilor sale. Utilizarea informaţiilor Art. VI.6. Rezultatele, documentările şi notiţele psihologului pot fi folosite numai într-o formulă care păstrează cu rigurozitate anonimatul. Confidenţialitatea faţă de terţi Art. VI.7. În cazul în care există terţi implicaţi în activitatea profesională a psihologului, acesta va clarifica cu părţile implicate limitele confidenţialităţii, condiţiile de păstrare a confidenţialităţii şi nu




95

va da curs nici unei solicitări, venite de la o terţă parte în dezvăluirea de informaţii confidenţiale, decât în condiţiile respectării legi şi limitelor confidenţialităţii.

VIII. STANDARDE DE ÎNREGISTRARE, PRELUCRARE ŞI PĂSTRARE A DATELOR Obţinerea permisiunii Art. VIII.1. Psihologii trebuie să obţină permisiunea clienţilor/subiecţilor sau a reprezentanţilor lor legali înainte de a efectua înregistrări audio, video sau scrise în timpul furnizării serviciilor sau în cercetare. Păstrarea datelor Art. VIII.2. Psihologii vor colecta numai acele date care sunt relevante pentru serviciul oferit şi vor lua toate măsurile pentru a proteja aceste informaţii. Originalul şi eventualele copii ale acestor informaţii pot fi păstrate numai cu acordul clienţilor. Protejarea datelor Art. VIII.3. Psihologii se vor asigura că înregistrările asupra cărora au control rămân identificabile numai atât timp cât sunt necesare pentru scopul pentru care au fost realizate şi prezintă ca anonimă ori distruge orice înregistrare aflată sub controlul lor şi care nu mai e nevoie să fie identificabilă personal. Transferul datelor Art. VIII.4. Datele colectate, înregistrate şi pot fi transferate către psihologii care preiau clienţii, consultate şi utilizate de colegi de profesie indiferent de forma de atestare, dacă persoanele vizate şiau dat în mod neechivoc consimţământul, iar acest consimţământ nu a fost retras. Distrugerea datelor Art. VIII.5. Dacă psihologul renunţă la practica sa profesională prin intermediul căreia a realizat acele înregistrări sau dacă acesta se pensionează, va căuta să distrugă înregistrările respective. Înregistrările pot fi plasate către un alt psiholog numai cu consimţământul celor implicaţi, obţinut în prealabil, pentru acele înregistrări. În situaţia suspendării sau încetării dreptului de liberă practică datele vor fi distruse, dacă nu se impune transferarea lor.

STANDARDE SPECIFICE XIII. EVALUARE ŞI DIAGNOZĂ Prezentarea caracteristicilor psihologice Art. XIII.1. Psihologii vor oferi informaţii despre caracteristicile psihologice ale indivizilor numai după ce au realizat o evaluare adecvată, care să susţină ştiinţific şi metodologic afirmaţiile şi concluziile lor, indiferent dacă e vorba de recomandări, rapoarte sau evaluări, precizând limitele afirmaţiilor, concluziilor şi recomandărilor lor. Dacă psihologii realizează că (re)examinarea individului nu este justificată sau necesară, atunci aceştia vor explica această opţiune, precizând sursele şi documentele care stau la baza acestor concluzii. Condiţii de utilizare a instrumentelor Art. XIII.2. Psihologii vor utiliza (administra, scora, interpreta) metodele şi tehnicile de evaluare în strictă conformitate cu normele instituite în acest sens de Colegiu.. Astfel psihologii vor folosi numai instrumente de evaluare ale căror caracteristici tehnice (validitate şi fidelitate) au fost stabilite, care deţin etalon pentru membrii populaţiei vizate şi sunt însoţite de manualul acestuia. În urma oricărei evaluări, psihologii vor preciza beneficiarului limitele rezultatelor şi interpretărilor. Psihologii vor folosi metode de evaluare adecvate nivelului educaţional al indivizilor, în afara cazului în care folosirea unui limbaj sofisticat sau a unei alte limbi este relevantă pentru scopul evaluării. Psihologii




96

vor respecta de asemenea legislaţia în vigoare cu privire la drepturile de autor şi de proprietate intelectuală pentru instrumentele de evaluare folosite, promovând şi respectând astfel munca şi activitatea colegilor lor de breaslă. Consimţământul pentru evaluare/diagnoză Art. XIII.3. Psihologii vor obţine consimţământul informat pentru serviciile de evaluare cu excepţia cazului în care (1) acestea sunt cerută de lege sau de reglementările în vigoare; (2) testarea este o activitate educaţională, instituţională sau organizaţională prevăzută de reglementări interne; consimţământul informat include explicarea naturii şi scopului de evaluare, costurile, implicarea unei a treia părţi, limitele de confidenţialitate şi ocazii pentru cel evaluat de a formula întrebări şi de a primi răspunsuri. Psihologii vor informa persoanele fără capacitate deplină de a-şi da consimţământul şi persoanele pentru care testarea este cerută de reglementările legislative, cu privire la natura şi scopul serviciilor de evaluare propuse, folosind un limbaj uşor de înţeles pentru persoana care urmează să fie evaluată. Psihologii care folosesc servicile unui traducător vor cere consimţământul clientului pentru a folosi serviciile acelui traducător, se vor asigura că se va menţine confidenţialitatea rezultatelor, securitatea instrumentelor, inclusiv a documentelor de evaluare/diagnoză. Datele de evaluare/diagnoză Art. XIII.4. Datele obţinute pot fi scoruri brute şi standardizate, răspunsurile clientului la stimuli sau la întrebările la test, notele, înregistrările şi consemnările psihologului, declaraţiile şi comportamentul clientului în timpul unei examinări. Psihologii vor oferi datele obţinute, sub formă de rezultate clientului şi, dacă e cazul, unor terţi numai cu consimţământul clientului, sau fără acordul acestuia în situaţiile prevăzute de lege. Psihologii vor evita să facă publice datele obţinute, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege, protejând clientul de orice forma de exploatare, abuz şi prevenind devalorizarea datelor de evaluare/diagnoză. Datele de evaluare/diagnoză reprezintă proprietate a psihologului sau instituţiei care realizează evaluarea/diagnoza şi vor putea fi administrate şi utilizate doar de către psihologi calificaţi în folosirea acestor instrumente. Construcţia de instrumente Art. XIII.5. Psihologii care construiesc sau adaptează teste şi alte instrumente de măsurare vor folosi proceduri în acord cu normele internaţionale actuale privind proiectarea instrumentelor, standardizarea, validarea, reducerea sau eliminarea erorilor şi vor preciza recomandările privind folosirea oricărui instrument în manualul de utilizare. Interpretarea rezultatelor Art. XIII.6. În interpretarea rezultatelor evaluării, fiind incluse aici şi interpretările computerizate, psihologii vor lua în considerare scopul evaluării, precum şi numeroşi alţi factori, abilităţile de testare şi caracteristicile persoanei evaluate (caracteristici situaţionale, personale, lingvistice şi culturale) care pot afecta judecăţile psihologilor sau care pot reduce acurateţea intepretărilor. Calificarea în testare Art. XIII.7. Psihologii nu vor promova/ încuraja folosirea tehnicilor de evaluare psihologică de către persoane necalificate şi neautorizate, decât în cadrul unei formări în care există o supervizare adecvată. Actualitatea evaluării Art. XIII.8. Psihologii nu îşi vor baza deciziile sau recomandări pe teste depăşite/învechite, pe date care nu mai sunt folositoare pentru scopul curent sau care nu corespund normelor de avizare ale metodelor şi tehnicilor de evaluare şi asistenţă psihologică stabilite de Colegiu Responsabilitatea administrării instrumentelor Art. XIII.9. Psihologii care oferă servicii psihologice de evaluare altor profesionişti vor prezenta cu acurateţe scopul, normele, validitatea, fidelitatea şi aplicarea fiecărei proceduri, precum şi orice altă calitate a acestora. Psihologii îşi vor menţine responsabilitatea pentru aplicarea, interpretarea şi folosirea adecvată a instrumentelor de evaluare, indiferent dacă vor interpreta rezultatele ei înşişi sau vor folosi o interpretare computerizată sau de altă natură.




97

Prezentarea rezultatelor pentru cei evaluaţi Art. XIII.10. Indiferent dacă cotarea şi interpretarea sunt făcute de psihologi, angajaţi ai acestora sau asistenţi sau prin modalităţi automate/computerizate, psihologii vor oferi persoanei evaluate sau reprezentantului acesteia explicaţiile necesare înţelegerii rezultatelor, excepţie făcând situaţiile în care natura relaţiei împiedică acest lucru (situaţii de evaluare organizaţională, preangajare şi evaluări prevăzute de lege), acest fapt fiind adus la cunoştinţa persoanei evaluate înaintea începerii evaluării. Materialele Art. XIII.11. Materialele de evaluare/diagnoză cuprind manualul instrumentului, instrumentul propriu-zis, protocoale, întrebările sau stimulii utilizaţi, alte fişe sau formulare necesare şi nu include datele de evaluare/diagnoză. Psihologii vor menţine integritatea şi securitatea materialelor testului şi a altor metode de evaluare prin neînstrăinarea lor către persoane care nu au competenţa necesară, respectând dreptul de proprietate intelectuală prevăzut de lege şi obligaţiile de tip contractual privind utilizarea instrumentului.

XIV. CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ ŞI VALORIFICAREA REZULTATELOR Standarde internaţionale Art. XIV.1. În cercetările lor psihologii vor căuta, pe cât posibil, să promoveze cele mai noi metodologii de cercetare utilizate de comunitatea psihologică internaţională, respectând atât standardele de rigoare ştiinţifică cât şi standardele etice. Acordul de cercetare Art. XIV.2. Atunci când psihologii au nevoie de aprobare, din partea unei instituţii, pentru desfăşurarea cercetărilor, aceştia vor furniza toate datele necesare pentru acordarea aprobării şi vor avea în vedere ca protocolul de cercetare să corespundă aprobărilor primite. Obţinerea consimţământului Art. XIV.3. În obţinerea consimţământului informat psihologii vor aduce la cunoştinţa participanţilor scopurile cercetării, durata, procedurile utilizate, riscurile, beneficiile inclusiv compensaţiile financiare, limitele confidenţialităţii, dreptul oricui de a se retrage din cercetare şi în general toate datele pe care participanţii le solicită şi de care au nevoie pentru a-şi da consimţământul. În cazul în care există posibilitatea producerii unor daune şi suferinţă, psihologii au obligaţia să o minimizeze pe cât posibil. Utilizarea de suport audio-video Art. XIV.4. Psihologii vor obţine consimţământul informat de la toţi participanţii la cercetare pentru înregistrările audio şi video, înaintea efectuării acestora, oferind garanţii că acestea vor fi utilizate numai într-o manieră în care identificarea nu poate produce daune celor implicaţi . Limitări ale informării Art. XIV.5. Psihologii nu vor face studii şi cercetări care implică proceduri de prezentare ascunsă/falsă a modelului de cercetare decât dacă alternativa de prezentare corectă nu este fezabilă ştiinţific sau aduce o alterare evidentă concluziilor cercetării. În acest caz, participanţii vor fi informaţi de utilizarea unui astfel de model de cercetare şi vor participa numai dacă îşi dau consimţământul, putând oricând să-şi retragă datele din cercetare. Cercetarea, în acest caz, poate fi derulată numai dacă nu poate produce suferinţă sau daune participanţilor. Excepţia de la consimţământ Art. XIV.6. Psihologii se pot dispensa în cadrul cercetărilor de consimţământul informat al participanţilor numai dacă (a) cercetarea nu poate produce în nici un fel daune (observaţii naturale, practici educaţionale sau curriculare, chestionare anonimă, cercetare de arhive) sau (b) este permisă de reglementări legislative. Persoane şi grupuri vulnerabile




98

Art. XIV.7. Psihologii vor căuta să examineze etic, independent, adecvat drepturilor omului şi să ia toate măsurile de protecţie pentru orice cercetare ce implică grupuri vulnerabile şi/sau persoane cu incapacitate de a-şi da consimţământul informat, înainte de a lua decizia de a începe. Evitarea unor categorii de subiecţi Art. XIV.8. Psihologii nu se vor folosi de persoane cu incapacitate de a-şi da consimţământul în nici un studiu sau cercetare, dacă studiul sau cercetarea avută în vedere poate fi finalizată la fel de bine cu persoane care au capacitatea deplină de a-şi da consimţământul informat. Manipularea prin creşterea compensaţiilor Art. XIV.9. Psihologii vor evita să propună şi să acorde participanţilor la cercetare compensaţii financiare excesive sau alte forme de stimulente pentru participarea la cercetare şi care pot favoriza obţinerea consimţământului, cu atât mai mult atunci când sunt evidenţe clare că există riscul producerii de suferinţă şi daune în timpul cercetării. Utilizarea animalelor în cercetare Art. XIV.10. Psihologii care utilizează animale în cercetările lor, vor evita provocarea de suferinţă acestora, excepţie făcând cercetările care nu presupun metode invazive producătoare de suferinţă sau leziuni. Corectitudinea datelor Art. XIV.11. Psihologii nu au voie să prezinte date false pentru care nu au fost făcute în realitate măsurători. Dacă vor constata erori de prezentare a datelor sau de prelucrare a acestora vor face toţi paşii necesari pentru corectarea acestora, altfel vor retrage şi anula cercetarea. Plagiatul Art. XIV.12. Psihologii nu vor prezenta date sau rezultate din alte studii sau cercetări, ca aparţinândule lor. Abuzul de status Art. XIV.13. Psihologii vor fi creditaţi pentru cercetările făcute cât şi pentru publicarea acestora numai în măsura în care aceştia au o contribuţie majoră. Astfel psihologii vor face disticţia între autor principal al cercetării, contribuţie la cercetare, contribuţie minoră şi statusul sau poziţia pe care o deţine respectivul psiholog. Astfel poziţia academică, titlul academic sau poziţia socială sau cea de sef de departament sau manager într-o instituţie nu conferă nimănui credit pentru o poziţie principală în cercetare, decât în măsura în care există o acoperire reală prin contribuţia adusă la cercetare şi nu prin statusul social sau academic. Transmiterea datelor Art. XIV.14. Atunci când există solicitări de folosire sau de verificare a datelor din partea unui alt cercetător decât cei implicaţi direct în cercetare, psihologii vor putea oferi datele de cercetare numai în măsura în care se păstrează confidenţialitatea acestor informaţii de către cei cărora li se încredinţează şi dacă există o specificare clară a modului de utilizare a acestora. Protejarea datelor Art. XIV.15. Psihologii vor proteja datele de cercetare, asigurându-se că acestea sunt păstrate în condiţii de securitate. Protocoalele de cercetare, datele de cercetare sistematizate sau cele deja publicate pot fi păstrate fără restricţii dar în condiţiile respectării normelor etice. Onestitate stiinţifică Art. XIV.16. Psihologii implicaţi în evaluarea, monitorizarea, realizarea şi raportarea activităţilor de cercetare ştiinţifică vor manifesta imparţialitate şi obiectivitate şi vor respecta drepturile de proprietate intelectuală. Selecţia proiectelor de cercetare, a rezultatelor cercetărilor realizate pentru a fi valorificate publicistic sau practic se va face doar pe criterii de relevanţă ştiinţifică, excluzându-se orice considerent personal sau de natură extraprofesională.




99

Buna conduită în cercetarea ştiinţifică Art. XIV.17. În activitatea de cercetare ştiinţifică psihologii vor evita ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite, confecţionarea de rezultate, înlocuirea rezultatelor cu date fictive, interpretarea deliberat distorsionată a rezultatelor şi deformarea concluziilor, plagierea rezultatelor sau a publicaţiilor altor autori, neatribuirea corectă a paternităţii unei lucrări, nedezvăluirea conflictelor de interese, deturnarea fondurilor de cercetare, neînregistrarea şi/sau nestocarea rezultatelor, lipsa de obiectivitate în evaluări, nerespectarea condiţiilor de confidenţialitate precum şi publicarea sau finanţarea repetată a aceloraşi rezultate ca elemente de noutate ştiinţifică. Datele contradictorii, diferenţele de concepţie experimentală sau practică, diferenţele de interpretare a datelor, diferenţele de opinie nu constituie abateri de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică.



34259094-MINCU-CORNEL-LAURENŢIU-METODOLOGIA-CERCETĂRII-PSIHOLOGICE

Recommend Documents