31159291-Regimuri-matrimoniale

REGIMURI MATRIMONIALE Suport de curs1 Paul Vasilescu

I ELEMENTE INTRODUCTIVE 1. Precizări terminologice 2. Regimul primar imperativ 3. Principiile regimurilor matrimoniale II CLASIFICĂ CLASIFICĂRI ALE REGIMURILOR MATRIMONIALE 1. Încercare de clasificare a regimurilor matrimoniale 1a) Regimurile matrimoniale de separaţie a.1. Starea patrimonială de separaţie a.2. Funcţionarea regimului matrimonial a.3. Încetarea efectelor regimului matrimonial 1b) Regimurile matrimoniale de comunitate  b.1. Starea patrimonială de comunitate  b.2. Funcţionarea regimului matrimonial  b.3. Încetarea efectelor regimului matrimonial 1c) Regimurile matrimoniale mixte III SCURT ISTORIC AL REGIMURILOR MATRIMONIALE 1. Codul civil român 1a) Incapacitatea femeii m ăritate 1b) Regimul matrimonial legal de separaţie 1c) Regimul matrimonial dotal 2. Aplicarea Codului civil în spaţiu şi timp IV CONVENŢ CONVENŢIA MATRIMONIALĂ MATRIMONIALĂ 1. Noţiune 2. Principiile conven ţiilor matrimoniale 3. Caracterele juridice ale convenţiei matrimoniale 4. Condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale 5. Efectele convenţiei matrimoniale şi cazurile sale de ineficienţă Bibliografie selectivă selectivă

1

Toate drepturile rezervate autorului. Textul nu poate fi reprodus şi multiplicat decât pentru uzul studenţilor Facult ăţii de Drept a UBB Cluj.

1

Avertisment Prezentele pagini nu reprezintă decât un suport de curs pentru studenţii de la forma de învăţământ la distanţă. Am considerat că trebuie prezentate câteva repere pentru ca materia Regimurilor matrimoniale să fie mai accesibilă. În toate cazurile, trebuie consultată bibliografia minim ă, care se regăseşte la sfâr şit. Întrebările care se găsesc la finele fiecărui capitol au rolul - de asemenea, de a ajuta studentul la sistematizarea materiei. În nici un caz, ele nu reprezintă singurele chestiuni care pot fi   puse la examen. Pentru acesta, trebuie cunoscute şi alte amănunte, aflate în lucr ările indicate sau în textele de lege amintite. Tematica de examen e cuprinsă totuşi în aceste note de curs, în sensul că alte aspecte –poate interesante şi utile, dar neindicate în aceste note, nu vor fi pretinse studenţilor.

I ELEMENTE INTRODUCTIVE 1. Preciză Precizări terminologice Prin „regim” se poate înţelege un ansamblu de norme sau reguli   proprii unei anumite activităţi, iar prin „matrimonial” ar trebui s ă se înţeleagă o realitate legată sau generată de căsătorie. În consecinţă, prin „regim matrimonial” ar trebui să desemnăm un sistem de reguli care guvernează efectele căsătoriei. Deoarece căsătoria   produce în principal efecte nepatrimoniale, iar în subsidiar şi consecinţe patrimoniale, este evident că aceste categorii de efecte nu pot fi guvernate sau orânduite de acela şi set de reguli. În plus, termenul de „matrimonial”2 ar sugera mai degrabă regimul şi starea civilă a celor căsătoriţi, decât urmările pecuniare ale căsătoriei. Prin urmare, la nivelul instituţiei căsătoriei, am putea decela un regim juridic dual: unul patrimonial, celălalt matrimonial. Primul s-ar ocupa de efectele de natur ă pecuniar ă ale căsătoriei, celălalt ar orândui statutul civil al so ţilor. Dar nu este astfel, cel puţin din punct de vedere al limbajului juridic comun. „Regimul matrimonial” nu desemnează efectele nepatrimoniale ale căsătoriei, ci contrariul: efectele pecuniare ale acesteia. Din aceasta rezultă că ar trebui să folosim perifraza „regim patrimonial matrimonial” sau „regim pecuniar al căsătoriei”, pentru a desemna regulile specifice 2

< matrimonium (căsătorie) < mater  (mamă). Şi originea latin ă a cuvântului ar sugera ideea c ă, în   principal, căsătoria are o valen ţă extrapatrimonială. În consecin ţă, tot etimologic, s-ar cere ca termenul „matrimonial” s ă fie utilizat cu preeminen ţă pentru a desemna raporturile extrapatrimoniale dintre so ţi.

2

  pentru efectele pecuniare ale căsătoriei. Iar pentru urmările extrapatrimoniale ale căsătoriei să se utilizeze sintagma de „regim matrimonial”. Lucrurile –repetăm, nu se întâmplă astfel! Prin contaminare de la instituţia contractului matrimonial (o altă denumire cel puţin ambiguă!), sintagmele sunt inversate. Ceea ce înseamnă că, eliptic,   prin „regim matrimonial” se desemnează efectele patrimoniale ale instituţiei căsătoriei sau –mai precis, regulile care guvernează aceste efecte. Pentru a evita echivocul no ţiunii analizate -sub impactul Codului familiei, majoritatea autorilor români au preferat să folosească, în ultimii 50 de ani, nu noţiunea de „regim matrimonial”, ci perifraza de „rela ţii patrimoniale dintre soţi”. Evident că între „regimuri matrimoniale” şi „relaţiile patrimoniale dintre so ţi” există legături deosebit de strânse, dar nu de identitate. Astfel, cum deja am remarcat, „regimurile matrimoniale” nu sunt decât un set de reguli juridice aplicabile efectelor    patrimoniale ale căsătoriei, dar nu oricăror efecte. Cu alte cuvinte, nu toate raporturile   patrimoniale dintre soţi constituie substan ţa unui regim matrimonial. Există consecinţe   pecuniare ale raporturilor dintre persoanele căsătorite, care nu interesează „regimurile matrimoniale”. Consecinţa: „regimul matrimonial” este o parte a regulilor care orânduiesc „relaţiile patrimoniale dintre so ţi”, relaţii, care -în ansamblul lor, constituie substanţa mai multor materii şi discipline: dreptul patrimonial al familiei, dreptul succesoral etc. Tehnic, nu puţine au fost defini ţiile care au fost propuse pentru a surprinde esenţa regimurilor matrimoniale. Astfel, s-a spus că „Un regim matrimonial este deci un ansamblu de reguli care ocârmuiesc chestiunile de ordin pecuniar ce se nasc din unirea soţilor prin căsătorie.” „Totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre so ţi cu privire la bunurile lor  şi pe cele care se stabilesc între soţi şi ter ţele   persoane privind bunurile soţilor constituie regimul juridic al bunurilor so ţilor, adică regimul matrimonial.” Dup ă cum s-a mai ar ătat că „regimul matrimonial constă în ansamblul regulilor care cârmuiesc raporturile dintre soţi privitoare la bunurile lor,  precum şi raporturile în care ei intr ă cu ter ţii în calitatea lor de so ţi.” Mai concis, a fost remarcat că „statutul care reglementează interesele patrimoniale ale soţilor în timpul căsătoriei” formează regimul matrimonial. Şi lista definiţiilor poate continua…

3

Din definiţiile reproduse mai sus pot fi trase unele consecinţe, care constituie -în fond, puncte comune ale acestora. Astfel, se poate bine observa c ă „regimurile matrimoniale” (1) nu constituie decât un ansamblu de reguli juridice care reglementează raporturi patrimoniale generate de instituţia căsătoriei, că (2) aceste raporturi îi au drept subiecţi principali pe so ţi şi c ă, în fine, (3) ter ţii pot să fie şi ei vizaţi de efectele pecuniare specifice căsătoriei. Consecinţa firească a acestui lucru este că noţiunea de „regim matrimonial” poate fi receptată într-un sens restrâns, după cum ea  poate avea şi o semnifica ţie mai largă. Stricto sensu, prin regim matrimonial ar trebui să înţelegem doar ansamblul de

reguli care guvernează raporturile patrimoniale dintre soţi privind repartiţia între aceştia a  puterilor, a averii şi datoriilor căsătoriei.   Lato sensu, trebuie să acceptăm că regimurile matrimoniale privesc în plus şi

raporturile pecuniare dintre soţi şi ter ţi, indiferent dacă aceştia sunt persoane str ăine complet de căsătorie sau persoane cu anumite legături juridice cu aceasta (copii, părinţii soţilor, afini etc.). Important de reţinut este faptul c ă această din urmă categorie de persoane sunt tot ter ţi faţă de căsătorie, dar legea reglementează unele situaţii juridice care le sunt proprii: raporturi de întreţinere, regim succesoral, regim specific fiscal, specificitate a liberalităţilor etc. În ceea ce ne priveşte, vom folosi accepţia restrânsă a „regimului matrimonial”, sens în care putem spune că acesta este un ansamblu de norme juridice care guverneaz ă

raporturile dintre so ţ i cu privire la drepturile  şi obliga ţ iile iile pecuniare ale vie ţ ii  ii  conjugale, precum  şi rela ţ iile iile care privesc gestionarea acestora . Definiţiile amintite, precum şi cea propusă de noi, se refer ă la „regimul matrimonial” ca segment sau fracţiune a dreptului civil în ţeles ca drept obiectiv. În plus, dacă se ia în considerare şi accepţiunea lărgită a noţiunii analizate, se poate observa că „regimul matrimonial” nu constituie decât o parte a dreptului patrimonial al familiei. Celelalte fragmente fiind reprezentate de institu ţii nu neap ărat sistematizate sau   pendinte de dreptul privat, ci elemente care se pot insera şi în dreptul public. În prima categorie pot fi subsumate reglementări specifice din materia succesiunilor  şi a liberalităţilor, dreptul muncii sau cel comercial, în a doua se plaseaz ă reglementări din

4

sfera dreptului fiscal, administrativ sau chiar penal. Pe de altă parte, este de amintit şi faptul că „regimul matrimonial” poate fi privit şi ca disciplină sau ramur ă a ştiinţei  juridice. Sub acest din urmă aspect, ea tinde să se separe, şi în dreptul nostru, de dreptul familiei, aşa cum este concepută şi predată în ultima jumătate de veac; să-şi (re-) câştige autonomia şi să se alăture celorlalte discipline ale dreptului privat. Tendin ţa este cu atât mai firească, cu cât reglementările actuale de dreptul familiei sunt desuete şi strâmbe, iar  reforma legislativă care se întrezăreşte va trebui să fie însoţită şi de afirmarea individualităţii ştiinţifice a ceea ce numim „regimuri matrimoniale”.

2. Regimul primar imperativ Oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil soţilor  şi indiferent de multitudinea de regimuri matrimoniale pe care un anumit sistem de drept naţional le poate constitui, exist ă un set de reguli aplicabile în toate cazurile. Aceste reguli generale formează constituţia regimurilor matrimoniale. O constituţie care se poate identifica cu dreptul comun şi imperativ al regimurilor matrimoniale, indiferent dacă aceasta este denumită „regim primar imperativ” sau „statut imperativ de bază”. Existenţa regimul primar imperativ presupune ca sistemul de drept naţional să fie compatibil cu o pluralitate de regimuri concret aplicabile, faţă de care regimul primar  imperativ este numitorul comun cel mai mic. Pentru sisteme de drept na ţional care nu cunosc decât un singur regim matrimonial, iar normele care-l reglementează sunt de ordine publică şi obligatorii, nu se poate pune problema decelării existenţei unui regim   primar imperativ. Sau, altfel spus, regimul matrimonial se reduce la regimul primar  imperativ. Este şi cazul dreptului român, care fiind strict şi imperativ în materia raporturilor patrimoniale dintre soţi, nu permite nici o derogare de la comunitatea legală instituită prin Codul de familie. Situa ţia era, paradoxal sau nu, asemănătoare şi în condiţiile reglementărilor Codului civil, deşi motivaţia era cu totul alta. Sub imperiul Codului nu se pot degaja decât câteva reguli care ar merita denumirea de regim primar. Una dintre acestea era concretizată în puterea maritală a bărbatului, care-l transforma în cap al „asociaţiunii conjugale” (art. 195), calitate în care era obligat s ă-şi întreţină femeia. În al doilea rând, şi ca efect al puterii maritale, femeia odat ă intrată în căsătorie, era lovită de o incapacitate de exerci ţiu cvasi-absolută (art. 950 C.civ.), incapacitate de la care nu se

5

  putea nicicum deroga, deoarece era orânduită prin norme imperative (art. 1224 C.civ.). Acesta este şi motivul pentru care nu vom proceda aici la o analiză a dreptului român actual, ci vom încerca să degajăm unele caracteristici generale şi esenţiale ale regimului  primar imperativ, luând ca model unele legislaţii europene. Putem defini regimul primar imperativ ca fiind un set de norme

imperative  şi esen ţ iale, norme de aplicare imediat ă , indiferent de regimul matrimonial  concret al so ţ ilor . Aceste norme sunt esenţiale, în sensul c ă reprezintă osatura indispensabilă funcţionării unui regim matrimonial, oricare ar fi el. Caracterul său esenţial şi primar se exprimă, de asemenea, prin aceea că raporturile patrimoniale dintre soţi nu sunt reglementate în detaliu, ci doar în aspectul lor func ţional cel mai simplu. Caracterul imperativ al regimului se regăseşte în aceea că normele juridice care-l reprezintă sunt obligatorii şi de imediată aplicare, nelăsând loc modificării lor prin voinţa soţilor. Orice derogare de natur ă convenţională de la regimul primar imperativ este lovită de nulitatea absolută a clauzei. De aceea, din punct de vedere patrimonial, prin simplul efect al căsătoriei, soţii se văd de îndată supuşi regulilor care formează regimul primar  imperativ. O caracteristică importantă a acestui tip de regim este aceea c ă regulile sale sunt astfel concepute încât să asigure o minimă coeziune patrimonială a soţilor, o protecţie a intereselor pecuniare a căsătoriei; să ofere un cadru adecvat soluţionării chestiunilor esenţiale ale ducerii traiului în comun şi a suportării sarcinilor  menajului. Astfel se explică de ce în sistemele de drept în care exist ă o preponderenţă (legislativă sau pur socială) separatistă matrimonială, regimul primar imperativ cuprinde reguli specifice regimului de comunitate, şi invers. Regulile care compun regimul primar imperativ sunt, pe de altă  parte, concepute în funcţie după cum soţii tr ăiesc în concordie sau după cum menajul lor  cunoaşte o criză. Pentru perioada de pace conjugală, regimul primar imperativ încearcă să ţină

un echilibru cât mai just între independen ţa firească a persoanelor soţilor  şi

coeziunea implicită, care trebuie să existe din punct de vedere patrimonial dintre ace ştia. Lucru care se realizează prin combinarea unor reguli împrumutate deopotrivă de la regimurile separatiste, cât şi de la cele comunitare.

6

Dacă viaţa de cuplu a soţilor intr ă în criză, până la revenirea la normal sau până la încetarea căsătoriei, regimul primar imperativ urmăreşte dozarea  puterilor soţilor în aşa fel încât să se păstreze un echilibru (chiar artificial) între interesele lor economice şi urzeala patrimonială a căsătoriei. În plus, „în rela ţiile soţilor cu ter ţii, regimul primar trebuie să concilieze două obiective aparent contrare: de a se evita ca starea patrimonială a soţilor să nu fie o piedică a autonomiei lor juridice şi de a se evita ca această autonomie să nu d ăuneze finalităţii c ăsătoriei. Regulile pe care regimul primar le   presupune sunt fragmentate, dar suficiente nevoilor cotidiene ale soţilor  şi actelor  curente.” Dar, să vedem, succint, care ar putea fi conţinutul regimului primar imperativ. În mod firesc, pentru a duce o viaţă normală de cuplu, soţii au nevoie de o locuinţă pentru ei şi copiii lor. Legea înţelege să reglementeze uneori regimul  juridic al locuin ţ ei familiale de manier ă mai restrictivă decât domiciliul conjugal, care nu este în genere automat de identificat cu locuinţa familială. Definirea locuinţei familiale, în sensul regimului imperativ, presupune două elemente: unul obiectiv, celălalt subiectiv. Primul se concretizează în imobilul de locuit, cel de al doilea se refer ă la faptul că soţii au afectat acest imobil familiei, adic ă ducerii vieţii de familiei în acel loc. Importanţa locuinţei de familie este atât de mare, încât pot exista reguli speciale pentru atribuirea acesteia în caz de divor ţ, după cum -în cazul mor ţii unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor  are drepturi speciale asupra acesteia. În timpul căsătoriei, dacă imobilul în care se află locuinţa familială este închiriat, se consider ă că fiecare soţ are un drept locativ propriu, un fel de indiviziune for ţată a creanţei locative. În cazul în care imobilul apar ţine cu titlu de proprietate unuia dintre soţi, acesta nu poate dispune singur  şi discreţionar de dreptul său. În ipoteza în care se decide să înstr ăineze imobilul, el are nevoie şi de consimţământul special al celuilalt so ţ, care nu este proprietar. Acelaşi regim juridic îl au şi bunurile mobile care garnisesc locuinţa de familie, de acestea nu se poate dispune decât

tot în mod conjunct, prin în ţelegerea dintre soţi.   Nerespectarea regulilor amintite este sancţionată cu nulitatea relativă, nulitate care nu poate fi invocată decât de către soţul al cărui consimţământ nu a fost luat la încheierea actului de dispoziţie. În schimb, actele propriu-zise de administrare şi

de conservare a imobilului în care este instalată locuinţa familială pot să fie încheiate

de oricare dintre soţi, f ăr ă a fi necesar ă obţinerea consimţământului celuilalt so ţ. Orice

7

neînţelegere cu privire la înstr ăinarea imobilului unde se află instalată locuinţa de familie este de competenţa instanţei judecătoreşti. Ducerea vieţii în comun, sub acelaşi acoperiş, precum şi întreţinerea familiei, cu sau f ăr ă copii, presupun -în mod logic, ca soţii s ă aibă o serie de cheltuieli. Aceste cheltuieli comune ale menajului sau

sarcini ale căsătoriei  sunt

tradiţional incluse în regimul primar imperativ. Cheltuielile sau sarcinile căsătoriei se apreciază în mod concret, în funcţie de nivelul de viaţă al soţilor, de posibilit ăţile lor   patrimoniale concrete şi de nevoile specifice pe care fiecare cuplu le are. Intr ă în această categorie de obligaţii: cheltuielile so ţilor cu întreţinerea şi repararea imobilului în care este aşezată locuinţa familială sau chiria cu acest imobil, întreţinerea casnică cotidiană, cheltuieli de sănătate, cheltuieli necesare creşterii şi educaţiei copiilor minori etc. Nu intr ă îndeobşte în categoria sarcinilor căsătoriei plata impozitului pe venit, cheltuieli   profesionale ale unuia dintre soţi, investiţii financiare (chiar utile menajului), cheltuieli voluptorii realizate de către un soţ etc. Cu alte cuvinte, o cheltuial ă este considerată a fi comună şi în interesul menajului, indiferent dac ă este angajată doar de un singur soţ, dacă in concreto este utilă şi necesar ă ducerii vieţii de cuplu a soţilor, după cum cheltuiala nu

trebuie să fie excesivă în raport cu posibilit ăţile pecuniare obişnuite ale acestora. Dacă cheltuiala se adevereşte a fi o sarcină a căsătoriei, obligaţia care o concretizează este solidar ă între soţi, indiferent dacă a fost contractată de unul singur. Legea instituie, deci, între soţi o solidaritate pasivă determinată de cauza obligaţiei asumate şi în considerarea solidarităţii de familie, solidaritate care implic ă existenţa acestor feluri de obligaţii. Pentru a angaja astfel de obligaţii solidare, soţii au  posibilitatea de a contracta singuri şi separat, urmărind doar interesul familiei, faptul ca aceste obligaţii s ă corespundă nivelului obişnuit de viaţă conjugală. În cazul în care unul dintre soţi abuzează de puterile sale de gestiune oferite de regimul primar imperativ, celălalt soţ are posibilitatea de a se adresa justiţiei cu scopul de retrage aceste puteri. În aplicarea principiului egalităţii civile dintre sexe şi cu scopul asigur ării autonomiei soţilor, legea poate orândui prezumţii şi posibilităţi, de inspiraţie separatistă, care să asigure independen ţ a conjugal ă. Prin urmare, legea poate permite soţilor să acţioneze ca şi când ar fi separaţi în bunuri, f ăr ă să dea socoteală unul altuia de rezultatele actelor pe care le încheie. Astfel, oricare dintre soţi poate să-şi deschidă un

8

cont bancar f ăr ă a avea nevoie de consimţământul celuilalt. Soţul va fi considerat singur  titular ar respectivului cont bancar, de care va dispune cum doreşte, indiferent de regimul matrimonial concret, iar bancherul nu are de ce cerceta care este acest regim. De asemenea, există categorii de bunuri mobile, definite în special prin referire antagonic ă la cele care mobilează căminul conjugal, de care oricare soţ poate dispune juridic după cum interesul personal i-o dictează. Juridic vorbind, regulile mai sus înf ăţişate au fizionomia unor prezumţii legale şi ele au darul atât de a asigura autonomia juridică a soţilor, cât şi  protecţia ter ţilor cu care aceştia intr ă în contact juridic. Tot aici este de reamintit faptul c ă oricare dintre soţi este liber s ă-şi aleagă (sau schimbe, după caz) o profesie, în exerciţiul căreia nu este ţinut de consimţământul celuilalt soţ. Amintind acest lucru, putem conchide că independenţa conjugală, de inspiraţie separatistă şi sprijinită pe egalitatea dintre sexe, cuprinde atât autonomia de gestiune, cât şi autonomia profesională a celor uniţi prin căsătorie. Iar în cazul în care regulile regimului primar imperativ nu mai sunt suficiente pentru a ghida viaţa cotidiană a familiei, deoarece aceasta a intrat în criză, soţii se pot adresa instanţei de judecată, care este ţinută să aducă corectivele necesare, să regleze –până la revenirea la normal sau până la aneantizarea căsătoriei, raporturile  patrimoniale dintre soţi. În concluzie, regimul primar imperativ are menirea de a menţine un just echilibru juridic între coeziunea patrimonial ă pe care orice menaj o presupune şi libertatea de mişcare a fiecăruia dintre soţi, libertate –care, mai ales în societăţile moderne, tinde să se transforme din instrument, în scop în sine.

3. Principiile regimurilor matrimoniale Abstracţie f ăcând de marea varietate a regimurilor matrimoniale concrete, de asemănările şi deosebirile care pot exista între diferitele reglementări naţionale, credem că ne este permis să decelăm anumite reguli generale, care se pot regăsi în orice structur ă a unui regim matrimonial. Varietatea principiilor depinde nu numai de sistemele concrete de drept obiectiv, ci şi de evoluţia socială, de modul cum societatea a înţeles să acorde consacrare, mai mult sau mai puţin nuanţată, rolului şi locului bărbatului şi

femeii în instituţia căsătoriei, a atenţiei pe care a înţeles să o acorde însăşi acestei

instituţii. Dar, care ar fi aceste reguli sau principii?

9

Egalitatea dintre sexe este un dat pentru toate legislaţiile moderne, iar în materia noastr ă ea se traduce prin egalitatea în drepturi dintre so ţ i.  „Egalitatea în drepturi trebuie privită ca o categorie distinctă de drepturile fundamentale cetăţeneşti (…), întrucât nu are, ca acestea (celelalte drepturi fundamentale n.n.), un obiect specific, obiectul ei constituindu-l toate drepturile garantate de Constitu ţie şi de legi, a căror  aplicare în condiţii identice pentru to ţi cetăţenii o asigur ă. Astfel, egalitatea în drepturi nu este altceva decât garanţia că cetăţenii vor putea să-şi exercite toate drepturile prevăzute de Constituţie, de legi şi alte acte normative, f ăr ă distincţie de naţionalitate, rasă, religie, grad de cultur ă sau profesiune.” Egalitatea dintre soţi, deci, nu este decât o aplicare a principiului omolog constituţional general la drepturile civile pe care dreptul de familie, în special, le consacr ă şi

le pune în oper ă. Egalitatea în drepturi existent ă între soţi are o aplicabilitate pentru

întreaga sfer ă de raporturi juridice nepatrimoniale şi patrimoniale reglementate de dreptul familiei, dar aici nu ne interesează decât egalitatea în materia regimurilor matrimoniale. Sursa normativă a egalităţii în drepturi între sexe este constituţională, iar Codul de familie (art. 25) nu face decât aplicarea şi precizarea acestei egalităţi în materia raporturilor de familie. Astfel, Constitu ţia României din 1991 proclamă: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.” (art. 44 alin 1). Textul constituţional –la rândul său, poate fi considerat doar o aplicaţie a principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, principiu cuprins în art. 16 din aceea şi Constituţie. Egalitatea dintre sexe se traduce prin aceea că soţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii patrimoniale, că exerciţiul acestora nu poate fi organizat distinct dup ă cum este vorba de bărbat sau de femeie. Egalitatea este de principiu şi se refer ă la drepturi, iar nu la posibilităţile concrete pe care le are fiecare dintre soţi sau la însuşirile acestora. Principialitatea egalităţii se materializează în aceea că nici unul dintre soţi, oricare ar fi puterea lui economică, nu poate să-şi impună discreţionar propriile reguli în raport cu bunurile conjugale sau cu viaţa patrimonială de familie. După cum, această egalitate se refer ă atât la posibilitatea de a avea drepturi, cât şi la exerciţiul acestor  drepturi. Nu este, deci, de imaginat ca unul dintre soţi să fie limitat în capacitatea sa de folosinţă sau de exerciţiu numai ca efect al celebr ării căsătoriei sau ca o consecinţă a unor 

10

stipulaţii convenţionale matrimoniale. Sfidarea principiului egalit ăţii în drepturi dintre soţi abate nulitatea absolută asupra actului care a îndr ăznit-o. Lucrurile nu au stat, îns ă, întotdeauna aşa. Până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, majoritatea legislaţiilor europene consacrau inegalitatea dintre soţi, cu asigurarea preeminenţei juridice a bărbatului, fapt exprimat prin puterea marital ă a acestuia. Strâns legat de principiul egalităţii în drepturi a so ţilor, dar  şi de cel al libertăţii persoanei, regimurile matrimoniale se caracterizează şi prin  principiul 

libert ăţ ii alegerii regimului matrimonial  aplicabil în concret. Dacă dreptul căsătoriei este unul strict şi reglementat imperativ, regimurile matrimoniale sunt mai flexibile în structura lor normativă, regulile fiind supletive şi dispozitive. Este în ordinea fireasc ă a lucrurilor ca instituţia căsătoriei să nu poată fi modificată decât de către legiuitor, ca efectele ei extrapatrimoniale şi cauza sa juridică să fie doar de resortul acestuia. După cum tot la fel de normal este ca raporturile patrimoniale ale căsătoriei să fie flexibile, adaptabile după nevoile şi starea materială concretă a fiecărui cuplu. Regimurile matrimoniale nu cunosc decât un nucleu dur  şi imuabil voluntar (regimul primar  imperativ), care are drept scop să formeze dreptul comun şi să asigure o minimă coeziune  patrimonială a cuplului căsătorit. În rest, regulile concrete aplicabile vie ţii patrimoniale dintre soţi pot fi modificate dup ă nevoi. Libertatea patrimonială a soţilor nu este decât un reflex al  principiului mai larg al libertăţii economice a persoanei, a posibilit ăţii de a dispune liber  de avutul său. Din punctul de vedere al dreptului privat, libertatea regimului matrimonial este legată de libertatea convenţională şi autonomia de voinţă. Aceasta, deoarece libertatea regimului matrimonial nu înseamn ă nimic altceva decât posibilitatea soţilor, în respectul regulilor imperative şi a bunelor moravuri, de a alege regimul care se va aplica in concreto în relaţiile dintre ei. Iar alegerea are întotdeauna o natur ă convenţională.

Suntem în prezenţa unei convenţii matrimoniale fie dac ă soţii încheie un astfel de act   juridic, fie doar dacă soţii doar aleg să li se aplice unul dintre regimurile matrimoniale alternative, prefabricate de către legea de familie. Ca m ăsur ă a caracterului rudimentar al dreptului român de familie (din 1954 până astăzi) stă mărturie principiul inflexibilit ăţii şi imutabilităţii regimului

11

matrimonial. Ameninţând cu nulitatea absolută orice convenţie prin care soţii ar încerca să deroge de la regimul legal, art. 30 alin. 2 C.fam. consacr ă absolutismul şi exclusivismul regimului matrimonial legal de comunitate. Acesta nu poate fi schimbat cu un altul, după cum nu poate fi modificat nici în esenţă, nici în întindere sau în regulile lui de administrare. Coborât dintr-o epocă istorică în care libertatea persoanei era proclamată doar pe hârtie, care oricum poate suporta orice, textul de lege este şi astăzi măsura atenţiei legislative acordată familiei în societatea românească, a concepţiei despre relaţiile de familie, a libertăţii de manifestare a individului în institu ţia căsătoriei în secolul al XXI-lea. Dar -în dreptul român, nu a fost întotdeauna astfel. Sub imperiul Codului civil (1865-1954) libertatea de principiu a regimului matrimonial a fost recunoscută şi practicată. Consacrând un regim matrimonial de drept comun separatist, cu o reglementare în amănunţime a celui dotal, Codul civil român, prin art. 1224, a instaurat   principiul libertăţii regimului matrimonial, care era înţeles şi tratat ca libertate a convenţiei matrimoniale, deoarece soţii puteau să opteze între aplicarea regimului legal separatist, a celui dotal sau de achizi ţii, după cum puteau adopta o convenţie matrimonială, care să instituie un regim propriu şi distinct de acestea. Ca o prelungire firească a principiului libert ăţii de alegere a regimului matrimonial trebuie admis principiul mutabilit ăţ ii regimului matrimonial . Dea lungul secolului al XIX- lea şi până la jumătatea celui trecut, ca efect al acceptării ideii că instituţia căsătoriei se celebrează o singur ă dată în viaţă şi legat de concepţia potrivit căreia regimul matrimonial interesează indirect şi pe ter ţii contractanţi (cu soţii),   principiul care guverna materia era cel al imutabilităţii regimului matrimonial. Odată fixat, acesta nu mai putea fi schimbat sub nici o formă în timpul căsătoriei. Dreptul român a fost caracterizat de acest principiu de la adoptarea Codului civil (art. 1228) şi  până în zilele noastre (art. 30 C.fam.). Criticat ă şi în epocă, imutabilitatea regimului matrimonial nu mai este astăzi de departe o regulă, ci o excepţie în peisajul dreptului civil. Celeritatea raporturilor sociale, perfecţionarea sistemelor de publicitate legal ă, care   pot asigura o protecţie sporită intereselor ter ţilor, şi autonomia economică a persoanei sau posibilitatea recunoscută soţilor de a contracta între ei -pot constitui tot atâtea argumente pentru a admite mutabilitatea regimului matrimonial în timpul c ăsătoriei.

12

Esenţa principiului mutabilităţii constă în aceea că soţii au  posibilitatea de modifica regimul matrimonial aplicabil lor concret atunci când interesele de familie o cer. De obicei, această schimbare este supravegheată de către instanţă, care trebuie să o încuviinţeze sau să omologheze ulterior actul juridic de transformare a regimului matrimonial. Modificarea regimului matrimonial se realizează cu ajutorul unei convenţii matrimoniale şi cu respectarea cerinţelor de fond, formă şi publicitate cerute de lege la adoptarea regimului matrimonial iniţial. Datorită faptului că orice regim matrimonial, indiferent de structura sa concretă, este încheiat pentru a organiza structura raporturilor patrimoniale dintre soţi, se poate remarca rela ţ ia de accesorialitate, care există între acesta şi instituţia căsătoriei. Căsătoria constituie cauza şi noima juridică a oricărui regim matrimonial. Având scopul de a orândui relaţiile patrimoniale dintre so ţi, regimul matrimonial se stabileşte în vederea căsătoriei (  si nuptiae sequantur ), a efectelor pecuniare pe care aceasta le implică; regimul matrimonial nu are o justificare juridic ă în sine sau dincolo de căsătorie. Mai mult, luând în considerare efectele extrapatrimoniale ale căsătoriei ca fiind esenţiale, principale şi principiale, regimul matrimonial nu poate fi decât accesoriu,  pendinte şi derivat al căsătoriei. Din acest motiv, regimul matrimonial îşi va produce întotdeauna efectele de la data celebr ării căsătoriei şi sub condiţia acesteia (  si nuptiae  sequantur ), indiferent dacă el a fost schiţat sau încheiat înaintea celebr ării căsătoriei.

Prenupţial, se poate determina care regim se va aplica în raporturile dintre soţi, dar aceste efecte se vor produce întotdeauna de la momentul căsătoriei. Şi invers: odată încetate raporturile de căsătorie –indiferent de motivul concret: divor ţ, desfiinţare sau încetare prin moartea unuia dintre soţi, regimul îşi va epuiza efectele. Nu este de imaginat ca un regim matrimonial să supravieţuiască căsătoriei sau să existe în afara acestei instituţii. Fiind menit să se dezvolte pe coordonatele raporturilor dintre soţi, regimul matrimonial poate cunoa şte o fizionomie concretă în funcţie de specificul acestor raporturi. Astfel, dac ă relaţiile dintre soţi sunt  paşnice şi normale, regimul matrimonial va fi orânduit dup ă regulile sale de drept comun, dacă –în schimb, relaţiile dintre soţi sunt conflictuale, se vor activa regulile specifice regimului, care să-i asigure supravieţuirea în asemenea condiţii. Dependenţa dintre regimul matrimonial şi c ăsătorie este, în fond, atât static ă (legată de momentul producerii

13

efectelor sale), cât şi dinamică (activarea normelor sale specifice în raport de conduita soţilor).

Întrebări: 1. Ce se înţelege prin regim matrimonial? 2. Care e raportul dintre regimul primar imperativ şi regimul matrimonial? 3. Care e conţinutul regimului primar imperativ? 4. Care sunt principiile regimului matrimonial şi care sunt legăturile dintre acestea şi  principiile generale de drept?

II. CLASIFICĂRI ALE REGIMURILOR MATRIMONIALE Trebuie subliniat că de lege lata Codul român de familie nu   permite o clasificare a regimurilor matrimoniale, pentru simplul motiv că acesta nu reglementează decât unul singur  şi de drept strict, care nu lasă loc nici unei varia ţiuni. Prin urmare, mai jos ne vom referi la situaţia noastr ă anterioar ă anului 1954, dar  şi la dreptul str ăin.

1. Încercare de clasificare a regimurilor matrimoniale Referindu-se la starea dreptului epocii lor, civiliştii români clasici au considerat că regimurile matrimoniale suportă o diviziune cvatruplă. Se putea astfel distinge, după Codul civil român, (1) un regim al separaţiei de bunuri sau de patrimonii; (2) unul al comunităţii; (3) un regim matrimonial f ăr ă comunitate şi (4) regimul dotal. Primul dintre regimurile amintite, nu întâmpl ător pus în capul listei –deoarece reprezenta regimul legal al epocii, era caracterizat prin aceea că „bunurile prezente şi viitoare ale fiecărui soţ sunt cu totul separate de bunurile celuilalt soţ; fiecare soţ păstrează asupra  patrimoniului său drepturile pe care le avea şi înainte de c ăsătorie”. Cel de al doilea regim matrimonial era înf ăţişat în variaţiunile sale (comunitatea universală, cea redusă la achiziţii şi comunitatea mobilelor  şi achiziţiilor), definitoriu fiind faptul c ă bunurile comune formau o masă distinctă de patrimoniile soţilor. Cel de al treilea regim matrimonial era înţeles ca un regim separatist în care subzistau câteva reguli care orânduiau puterea comună de gestiune asupra bunurilor proprii, iar ultimul -regimul dotal, ne era prezentat ca o specie de regim convenţional separatist, în care unele bunuri (dotale) ale femeii erau, în regulă, inalienabile şi puse sub administrarea bărbatului.

14

Dincolo de importanţa istorică a clasificării mai sus amintite, unele observa ţii critice se impun, chiar dacă se iau în considerare regulile Codului civil existente în epoc ă. Astfel, se poate observa că nu avem de-a face cu o clasificare, ci cu o simplă înşiruire de tipuri de regimuri matrimoniale concrete, lipsind cu totul din discuţie un criteriu de sistematizare. După cum se mai poate nota că, dacă nu suntem în  prezenţa unei clasificări, această listă era incompletă, deoarece Codul civil român reglementa (art. 1287-1293) şi societatea de achiziţii, aspect omis de faimoşii autori. Lipsa de sistematizare rezultă, de asemenea, şi din faptul că, în fond, regimul dotal nu este decât o specie convenţională a regimurilor matrimoniale separatiste. În plus, aşa-zisa clasificare, nu are darul de a ne lămuri dacă ea se poate aplica atât la regimurile matrimoniale legale, cât şi la cele de sorginte convenţională. Dar, şi pentru aceste motive, merită să încercăm o sistematizare a regimurilor matrimoniale, propunând şi câteva clasificări propriu-zise. Înainte de toate şi incident cu ceea ne interesează efectiv, se impune o discriminare a normelor de drept (generale şi obiective), care reglementează raporturile patrimoniale dintre soţi. Împăr ţirea poate fi f ăcută după   gradul de libertate  permis de aceste norme juridice, care definesc un sistem naţional de drept al familiei în ansamblul său. Astfel, putem deosebi   sistemele de drept flexibile, de cele inflexibile. Primele, majoritare şi dezirabile în legislaţia modernă şi contemporană, sunt cele care recunosc principiul libertăţii persoanei în cadrul raporturilor patrimoniale de familie, consacrând, deci, principiul libertăţii regimurilor matrimoniale. Aceste sisteme de drept sunt şi cele care se pretează la diferite cercetări şi categorisiri interioare, fiind surse veritabile de analiză şi reflexie ştiinţifică. Pe cale de consecinţă, toate clasificările care urmează mai jos îşi pot găsi exemplificarea concretă doar în sistemele de drept flexibile. Sistemele de drept inflexibile –minoritare şi pe cale de extincţie în peisajul dreptului contemporan, sunt cele care nu consacr ă decât un singur regim matrimonial, care este legal şi obligatoriu, confundându-se în fond cu ceea ce se nume şte, în teoria generală a regimurilor matrimoniale –compatibilă şi ea cu primul sistem, regim primar imperativ. După cum se poate bine observa, nu avem de-a face cu o clasificare propriu-zisă a regimurilor matrimoniale, ci cu o   summa divisio a sistemelor de drept naţionale, în funcţie de respectul pe care acesta îl acordă libertăţii umane.

15

Primul criteriu, care poate fi folosit în partajarea regimurilor  matrimoniale, este cel al sursei  lor, adică al izvorului concret al efectelor unui regim matrimonial aplicabil în raporturile dintre soţi. Din acest punct de vedere, indiferent de specificul sistemului naţional de drept, putem deosebi regimuri matrimoniale legale şi regimuri matrimoniale conven ţ ionale. Primele nu trebuie confundate cu dreptul comun în

materia regimurilor matrimoniale. Aceasta deoarece dreptul comun este concretizat în ceea ce se numeşte regim primar imperativ şi constituie numitorul comun al tuturor  regimurilor matrimoniale, care pot fi imaginate într-un anumit sistem de drept. Pe de alt ă  parte, regimurile matrimoniale legale nu sunt reglementate prin norme juridice imperative sau de ordine publică, norme care constituie –de fiecare dată, substanţa regimurilor   primare imperative. După cum termenul de „legal” nu trebuie s ă ne inducă în eroare şi să le investim cu o anumit ă preeminenţă faţă de regimurile matrimoniale convenţionale. În fond, f ăr ă prea multă filosofie, regimul matrimonial legal este cel care se aplică în subsidiar, dacă soţii nu derogă de la el prin încheierea unei conven ţii matrimoniale. În consecinţă, orice sistem de drept trebuie s ă reglementeze un singur regim legal, care se va aplica întotdeauna în t ăcerea soţilor. Regimul matrimonial legal, de exemplu, sub reglementarea Codului civil român a fost cel al separaţiei de bunuri dintre soţi. Regimurile matrimoniale convenţionale coexistă necesar cu cele legale şi au –exact cum le sugerează numele, o natur ă juridică voluntar ă, ele concretizându-se în convenţiile matrimoniale pe care viitorii soţi pot să le încheie. Ele sunt mărturia exerciţiului libert ăţii de op ţiune a soţilor, care -în regulă generală, au   posibilitatea de a săvâr şi orice convenţie matrimonială consider ă ei că reflectă cel mai  bine interesul lor patrimonial. Cu alte cuvinte, convenţiile matrimoniale nu numai că sunt reificarea principiului libertăţii regimului matrimonial, dar sunt guvernate ele însele de regula libertăţii de voin ţă, cu limitele impuse de lege şi concretizate în regimul primar  imperativ. Deoarece vom consacra un capitol aparte acestei instituţii, aici nu intr ăm în detalii.   Nu de puţine ori se întâmplă ca legea de familie să prevadă mai multe regimuri matrimoniale, aspect care impune determinarea locului lor în ansamblul raporturilor patrimoniale de familie. Dintre normele aplicabile regimurilor matrimoniale

16

vor trebui separate -mai întâi, normele care compun regimul primar imperativ şi normele care formează unicul regim matrimonial legal. Apoi, se cuvine observat că celelalte norme legale, cu un conţinut dispozitiv şi supletiv, nu constituie decât schiţe ale unor regimuri matrimoniale, care pot fi activate convenţional. Acestea nu formeaz ă o pluralitate de regimuri matrimoniale legale, deoarece regimul legal este unic, ci desemnează regimurile matrimoniale alternative. În fond, legiuitorul încearc ă, printr-o asemenea tehnică legislativă, să uşureze alegerea unui regim matrimonial concret, prin aceea că ofer ă soţilor o schiţă a raporturilor  lor patrimoniale în funcţie de fizionomia fiecărui regim matrimonial alternativ reglementat. Dacă soţii aleg unul dintre acestea, ei se pot mărgini, prin convenţia lor  matrimonială, s ă facă simplă referire la un regim matrimonial schiţat de lege, declarând cu ocazia celebr ării căsătoriei, care dintre ele le va fi aplicabil. Un alt criteriu folosit ar putea fi   gradul de maleabilitate al dreptului obiectiv, care formează, de astă dată, doar materia regimurilor matrimoniale. După acest reper, am putea deosebi între regimurile matrimoniale mutabile şi cele imutabile. Dacă prima clasificare, ar ătată mai sus, se referea la caracterizarea de

ansamblu a unui sistem de drept naţional, cea prezentă, folosind un criteriu derivat,  priveşte doar instituţiile regimului matrimonial. Aceasta, deoarece, nu neapărat un sistem de drept flexibil este automat caracterizat prin mutabilitatea regimurilor matrimoniale. În general, sistemele de drept continental au fost flexibile în epoca modern ă, dar unele dintre ele consacrau regula imutabilităţii regimului matrimonial concret, regulă la care s-a renunţat ulterior. Dar inversul raţionamentului nu este corect, în sensul că sisteme de drept inflexibile ar putea cunoaşte şi regimuri matrimoniale mutabile. În acest din urmă caz, regula este univocă: un sistem inflexibil se va caracteriza întotdeauna prin imutabilitatea regimului matrimonial, deoarece lui îi lipse şte ceva esenţial: libertatea. Imutabilitatea regimului matrimonial a fost întemeiat ă şi pe concepţia că o convenţie matrimonială nu este decât un pact de familie, care nu poate fi modificat de către soţi, după bunul lor plac sau dup ă interesele pe care ei le cred esenţiale în ducerea menajului. Ingerinţa în căsătorie a rudelor soţilor–chiar dacă este un adevăr  social şi psihologic, nu mai poate fi primit ă ca argument juridic, deoarece căsătoria trebuie să fie un act juridic liber, iar nu condiţionat de voinţa ter ţilor. Tot aici trebuie

17

notat că uneori imutabilitatea regimului matrimonial este fondat ă prin construcţii politice,   prin recursul la o ideologie oficială şi unică. Acesta a fost şi cazul Codului de familie român. Un ultim criteriu pe care dorim să-l înf ăţişăm pentru departajarea regimurilor matrimoniale se refer ă la structura lor intern ă. Structural, regimurile matrimoniale se divid în regimuri de comunitate şi cele de separa ţ ie, cu posibilitatea de a depista o zonă de contact între ele, oglindită de regimurile matrimoniale mixte sau eterogene. Prin structur ă va trebui să acceptăm -în acest caz, osatura normativă a unui regim matrimonial, în funcţie de care efectele sale se pot departaja şi deveni specifice. Esenţial, structura unui regim se refer ă la soarta juridică a bunurilor care sunt dobândite de către soţi în timpul căsătoriei, ceea ce va produce şi efecte imediate asupra regulilor care orânduiesc puterea de gestiune a soţilor asupra acestor bunuri. Denumirile folosite în clasificare sunt sugestive. Astfel, regimurile matrimoniale separatiste se caracterizează prin aceea că nu există o masă de bunuri care să apar ţină concurent ambilor soţi, indiferent de titlul şi momentul achiziţionării bunurilor. Consecinţa, la nivel de gerare a bunurilor, este aceea că soţii îşi administrează independent bunurile care le apar ţin. Căsătoria nu produce deci efecte esenţiale în ceea ce  priveşte dobândirea şi gestiunea bunurilor de către soţi. Antitetic, regimurile matrimoniale comunitare sunt caracterizate de aceea că unele   bunuri dobândite cu un anumit titlu în timpul căsătoriei sunt considerate că apar ţin în coproprietate soţilor, formând o masă patrimonială, care este tratată distinct de   patrimoniile proprii fiecărui soţ. La nivel de administrare, puterile juridice ale soţilor  depind după cum ne referim la bunurile proprii sau la cele comune. În timp ce fa ţă de   bunurile proprii, fiecare soţ păstrează neştirbit dreptul de a dispune liber de acestea;   pentru masa comună de bunuri, regimul matrimonial cuprinde o serie de reguli, care   permit administrarea fie conjunctă, fie separată a acesteia, în funcţie de actul juridic concret de încheiat, de gravitatea acestuia sub aspect patrimonial. Regimurile matrimoniale mixte împrumută reguli de la tipurile   prezentate anterior, astfel încât este imposibil să fie catalogate de lege lata ca fiind separatiste sau comunitare. În general, se poate imagina ca un regim mixt să împrumute

18

unele tr ăsături separatiste pentru raporturile care exist ă între soţi în ceea ce priveşte gestiunea bunurilor, pentru ca în cazul lichidării regimului să se pună unele probleme şi să se activeze unele mecanisme specifice regimurilor de comunitate. Dincolo de toate ideile preconcepute sau de adeziunea individuală la un anumit tip de regim matrimonial concret, este evident c ă fiecare dintre acestea  prezintă avantaje şi dezavantaje de natur ă practică. Astfel, în favoarea regimurilor  separatiste se pot contabiliza avantajele: 1) sunt simplu de aplicat, iar impactul efectelor    patrimoniale ale căsătoriei este minim asupra soţilor  şi ter ţilor; 2) regulile de gestiune sunt cele din dreptul civil comun, iar nu din materia regimurilor matrimoniale; 3) la dizolvarea regimului matrimonial nu se ridică probleme specifice; 4) separaţia este nu numai de bunuri între soţi, ci şi de datorii, ceea ce pune la ad ă post juridic pe soţul care nu a acumulat datorii, deoarece el nu este ţinut să r ăspundă pentru obligaţiile asumate de celălalt soţ; 5) ter ţii sunt scutiţi de surpriza de a li se opune la executare excepţia de comunitate; 6) starea civilă de căsătorit nu are nici o influenţă patrimonială asupra circuitului civil şi sistemelor de publicitate legală, securitatea acestora fiind înt ărită; 7) nu există reguli derogatorii în materie de probă a drepturilor reale, după cum este vorba de relaţii dintre soţi sau de raporturi dintre aceştia şi ter ţi; 8) regimul încurajează şi apăr ă spiritul intrepid al persoanei ş. a.  Nici dezavantajele nu sunt str ăine sistemului de separaţie  patrimonială dintre soţi. Astfel, 1) trama patrimonial ă a familiei este redusă la regimul   primar imperativ; 2) se poate spune că se încurajează un comportament individualist şi egoist, incongruent cu exigenţa de viaţă comună a soţilor; 3) poate avea ca efect dezechilibre patrimoniale între soţi, cu efect negativ faţă de viaţa patrimonială – şi nu numai, a familiei; 4) presupune ţinerea unei evidenţe proprii a bunurilor  şi cheltuielilor de către fiecare soţ. Pe de altă parte, într-o conjunctur ă socială concretă, s-a remarcat: „În situaţia actuală din ţara noastr ă, când numărul şomerilor este din ce în ce mai mare şi situaţia economică a familiilor tot mai instabil ă, regimul separaţiei bunurilor ar putea crea dezechilibre grave în unele familii, în special în cele cu venituri modeste sau cu locuri de muncă nesigure.” Din păcate, la noi lipseşte orice studiu sau sondaj din care să putem trage vreo concluzie în ceea ce priveşte preferinţa românilor pentru un regim matrimonial sau altul. În plus, este de evitat să se folosească mecanismele şi efectele specifice

19

regimurilor matrimoniale pentru a asigura prosperitatea unuia sau altuia dintre soţi, la fel cum este indezirabil ca regimul matrimonial să fie privit ca un panaceu al problemelor  economice ale familiei, care într-o anumită măsur ă nu sunt decât cele ale societăţii. Regimurile matrimoniale comunitare prezintă şi ele o serie de păr ţi  bune, dar şi de aspecte nu tocmai idilice. Astfel, s-ar putea contabiliza ca avantaje pentru astfel de regimuri: 1) sugerează ideea de comuniune (şi patrimonială), care trebui să existe între cei căsătoriţi; 2) se poate ca spiritul de chiverniseală să fie încurajat, datorită cheltuielilor comune care trebuie f ăcute; 3) soţul supravieţuitor va culege bunuri cu un dublu titlu din patrimoniul so ţului său acum mort: matrimonial şi succesoral; 4) solidaritatea obligaţională între soţi poate fi un avantaj al creditorului urm ăritor. Printre

dezavantaje se număr ă: 1) reguli de gestiune a comunităţii cu mult mai complexe decât în cazul regimului de separaţie; 2) încurajarea căsătoriilor din interes, deoarece –în   principiu, orice bun dobândit de un soţ devine în parte şi proprietatea celuilalt soţ; 3)   pune probleme juridice mai complicate cu ocazia împăr ţirii bunurilor comune; 4) comunitatea presupune reguli speciale de probă între soţi, care deturnează sau nu fac operante sisteme de publicitate legală între aceştia. În ceea ce priveşte regimul matrimonial mixt, acesta nu face decât să cumuleze plusuri şi minusuri specifice regimurilor separatiste sau comunitare, în măsura în care împrumută –cu o intensitate variabilă, diversele reguli de la fiecare dintre cele două regimuri opuse. Cea mai importantă concluzie, care se poate desprinde din trecerea în revistă a aversului şi reversului fiecărui tip de regim matrimonial, este aceea că, în fond, fiecare cuplu căsătorit ar trebui să-şi asume tipul de regim pe care îl consider ă cel mai potrivit. În continuare vom trece în revistă cele mai importante aspecte pe care regimurile separatiste (a), comunitare (b), precum şi cele mixte (c) le ridică. 1a) Regimurile matrimoniale de separa ţ ie, indiferent de varietatea lor, de diferenţele care pot existe între ele –datorit ă specificului unei legislaţii sau a alteia, au anumite constante, care ar trebui să se regăsească oricare ar fi norma juridică concretă aplicabilă. Să vedem care ar putea fi numitorul comun al regimurilor separatiste.

20

a.1. Starea patrimonial ă  de separa ţ ie. Indiferent de originea concretă a regimului separatist, acesta se caracterizează prin aceea că soţii deţin   patrimonii distincte şi independente. Ceea ce înseamnă că, în principiu, nu poate fi determinată o masă de bunuri comune soţilor. În fond, pentru aceste tipuri de regimuri, separarea bunurilor este regula, iar comunitatea o constituie excepţia. Din punct de vedere activ, orice bun dobândit de un soţ, indiferent de titlu sau resursele folosite, devine  bun propriu, ca şi când acesta nu ar fi căsătorit. Independenţa activă a patrimoniului se va   putea aplica la orice bun. Astfel, sunt proprii bunurile imobile pe care le dobândeşte fiecare soţ; în cazul accesiunii imobiliare artificiale se vor aplica regulile dreptului comun şi

între soţi. Drepturile de creanţă, apar ţin cu titlu propriu soţului contractant, care va

avea singur calitatea de creditor. Sunt proprii drepturile de crea ţie intelectuală, ca şi accesoriile lor patrimoniale. Tot proprii sunt şi drepturile care poartă asupra clientelei comerciale sau civile. Veniturile obţinute ca urmare a încheierii unui contract de muncă sunt considerate proprii soţului separat. Ceea este important de reţinut este faptul c ă natura bunului concret (mobil sau imobil; consumptibil sau neconsumptibil etc.) este irelevantă pentru stabilirea calităţii de bun propriu. Aceeaşi indiferenţă o are şi titlul ob ţinerii: act sau fapt juridic, titlu oneros sau gratuit, este egal. Unele probleme se pot ridica în practică, legat de titlul dobândirii. Astfel, bunurile obţinute pe cale succesorală sau prin liberalităţi –indiferent de specia acestora, sunt întotdeauna cert proprii so ţului moştenitor sau gratificat, aceasta cu atât cu cât ele sunt considerate ca bunuri proprii şi în regimurile comunitare. La bunurile dobândite prin acte oneroase unele semne de întrebare se pot ridica. În regulă generală, regimurile de separaţie sunt întărite de prezumţia de separatism patrimonial dintre soţi. În  plus, în condiţiile în care un soţ cumpăr ă un bun propriu cu bani proveniţi de la celălalt soţ, acestuia nu i va putea recunoaşte decât calitatea de creditor (împrumutător) pentru suma plătită ca preţ. În fond, situaţia poate fi asimilată cu aceea a unui împrumut încheiat între soţi, iar cum împrumutătorului –chiar neplătit, nu i se poate recunoaşte nici un drept real principal asupra bunului dobândit de c ătre împrumutatul său, nu există nici o raţiune  pentru care o asemenea calitate să fie atribuită soţului-împrumutător. Alături de independenţa activă a patrimoniului, trebuie notat că soţii sunt separaţi şi în ceea ce priveşte pasivul patrimonial. Aceasta se traduce în aceea

21

că orice obligaţie ţine un singur soţ, care va r ăspunde pentru plata ei cu întregul s ău   patrimoniu. Repartizarea pasivului între soţi este şi ea separatistă. Ceea ce înseamnă că un soţ nu poate –în principiu, să angajeze datorii comune decât în limitele dreptului comun sau ale convenţiei matrimoniale. După cum înseamnă că creditorii unui soţ nu pot urmări decât pe soţul-debitor, iar nu pe ambii soţi. Şi în materie de independenţă pasivă, este indiferent izvorul concret al obligaţiei de plătit: acte sau fapte juridice. Deşi pare simplu şi uşor de aplicat, regimul separatist ridică o sumedenie de probleme practice. Prima ar fi aceea a contabilizării bunurilor proprii fiecărui soţ, a modalităţii concrete de departajare de bunurile proprii ale celuilalt so ţ. Teoretic nu pot fi imaginate decât două soluţii: inventarul şi prezumţiile. Prima modalitate ar presupune ca fiecare soţ să redacteze un inventar fidel şi complet al tuturor   bunurilor pe care le achiziţionează, indiferent de titlu sau de dat ă. În paralel, ar trebui să colecţioneze toate înscrisurile (contracte, facturi, bonuri etc.) care atestă dobândirea fiecărui bun. În oglind ă, fiecare soţ va trebui să aibă o evidenţă a fiecărei datorii angajate, a sursei sale şi a scadenţei. Pe scurt, ar trebui ca fiecare soţ să ţină o contabilitate cât mai exactă, lucru fastidios şi imposibil practic; altfel, s-ar vorbi de efectul contabil al căsătoriei! Altă problemă conjunctă, ar fi aceea a regimului juridic al inventarului, a formelor pa care acesta trebuie să le îmbrace pentru a face dovada bunurilor proprii, chestiune pe care –de obicei, nici o lege nu o reglementează. Să fie condamnat regimul separatist datorită aparentei sale simplităţi la blocaj juridic şi –prin aceasta, la inutilitate? Imperativele practice deja amintite sugerează ca soluţia mai raţională să fie oferită de o serie de prezumţii, care permit departajarea patrimonială dintre soţi. Astfel, este de la sine înţeles că un regim legal separatist se va întemeia şi pe o  prezumţie legală a apartenenţei fiecărui bun la patrimoniul unuia dintre so ţi, iar prezumţia trebuie să funcţioneze atât între soţi cât şi faţă de ter ţi. Efectul unei asemenea prezumţii, care nu poate fi decât relativă, este acela că bunul achiziţionat de un soţ îi apar ţine exclusiv aceluia care poate să furnizeze un indiciu, iar cine susţine contrariul va trebui s ă o dovedească potrivit dreptului comun. Pentru

regimurile

matrimoniale

separatiste

de

origine

convenţională, foarte frecvent se practică prezumţiile convenţionale de separaţie. În general, asemenea prezumţii se concretizează în enumerarea generică a unor anumite

22

feluri de bunuri care se prezumă, între soţi, dar  şi faţă de ter ţi, a fi proprii doar unuia dintre soţi. Ar intra într-o asemenea listă: bunuri de utilizare strict personală, care vor fi considerate proprii soţului care le utilizează sau poartă (îmbr ăcăminte de lux, bijuterii, autoturisme etc.); bunuri care formal poartă înscris numele unuia dintre soţi vor fi   prezumate ca fiind proprii celui înscris (titluri de valoare nominative, drepturi sociale);  bunuri mobile de uz casnic sau mobilier care nu se regăsesc în locuinţa familială, ci într-o alt imobil etc. Pe de alt ă parte, s-a subliniat că o asemenea prezumţie convenţională de  proprietate valorează mai mult decât o clauză contractuală cu simplu efect probatoriu. Astfel, datorită efectelor sale, prezumţia convenţională poate în fond concretiza un act juridic de sine stătător, constituindu-se în titlu al dobândirii unui drept de către unul dintre soţi. În acest mod se întâmplă lucrurile dacă zisa prezumţie contractuală îndeplineşte toate condiţiile unei liberalităţi inter vivos, când vom avea de-a face cu o donaţie propriu-zisă între soţi. Sau -dacă efectul prezumţiei convenţionale se  prorogă după moartea unui soţ, putem fi în prezenţa uni clauze de preciput. În toate cazurile trebuie observat, pentru validitatea juridic ă a prezumţiei contractuale, dacă este respectat şi dreptul comun specific instituţiilor pe care aceasta le disimulează sau instituie. Pentru protecţia intereselor ter ţilor cu care soţii intr ă în raporturi juridice, legea sau judecătorul pot să recurgă la resuscitarea prezumţiei muciene, după care bunul  propriu dobândit de soţul unui comerciant falit este considerat ca fiind al comerciantului. Prezumţiile amintite, indiferent de sursa lor concretă, nu pot fi decât relative, admiţând –deci, contraproba. Din cele prezentate mai sus, ar rezulta că Savatier a fost pe deplin îndreptăţit s ă ricaneze cum că regimul separatist este mai mult lipsa decât prezenţa unui regim matrimonial. Că spiritul egoist şi meschin ar fi înclinat natural c ătre un regim de separaţie, după cum acesta tinde să aneantizeze viaţa patrimonială comună a soţilor. Adevărul s-ar putea găsi totuşi în altă parte. În primul rând, regimul separatist este   practicat de oameni care au într-adevăr averi: separatismul nu se reduce la proprietatea asupra veselei şi a unui apartament debranşat de bloc. Pe de altă parte, regimul de separaţie nu face decât să pună accent juridic pe separaţia de patrimonii dintre soţi, f ăr ă se excludă nici o clip ă existenţa unor categorii de drepturi şi obligaţii comune. Acestea au rolul de a asigura un minim de coeziune patrimonială între soţi, de a face menajul viabil

23

din punct de vedere pecuniar, prin asumarea conjunctă a unor obligaţii. În fond, aşa cum regimul de comunitate nu exclude pe departe existenţa bunurilor proprii, dar face din acestea excepţia, la fel regimurile de separaţie implică –excepţional, dar necesar- ideea de bunuri şi datorii comune, de gerare conjunctă a acestora, regula r ămânând însă separarea patrimonială a soţilor. Dar, este de resortul esenţial al regimului primar imperativ, aplicabil evident şi regimurilor separatiste, să creeze o minimă comunitate patrimonială între soţi. Astfel, locuinţa familiei –prin importanţa ei esenţială pentru ducerea în comun a menajului, chiar dacă este instalată în imobilul unuia dintre so ţi, restrânge drastic   posibilitatea acestuia de a dispune după bunul plac de dreptul său imobiliar. Dacă imobilul este doar închiriat, regimul primar imperativ poate comanda ca drepturile locative să fie comune sau ca fiecărui soţ să i se recunoască un drept propriu şi concurent cu dreptul omolog al soţului său, chiar dacă locatarul iniţial a fost doar unul dintre soţi. La fel pentru bunurile mobile care sunt indispensabile ducerii vie ţii în doi, bunuri care sunt instalate în locuinţa de familie. Indiferent de cine au fost acestea achiziţionate in concreto, atâta timp cât ele sunt afectate vie ţii conjugale, nu se poate dispune discreţionar 

de acestea. Şi după cum o comunitate presupune nu numai activ, ci şi pasiv, inclusiv în sânul regimurilor separatiste există obligaţia soţilor de a contribui la sarcinile căsătoriei, la asumarea solidar ă a unor cheltuieli comune menajului. Pe de alt ă parte, în caz de criză a căsniciei sau de divor ţ, legea poate reglementa în sarcina unuia dintre so ţi obligaţia de a  plăti o prestaţie periodică celuilalt soţ, luând în considerare starea de nevoie a acestuia şi nivelul de trai avut în timpul căsătoriei. Toate acestea, şi încă altele, pot avea darul de a asigura o minimă coeziune patrimonială dintre soţi. a.2.  Func ţ ionarea regimului matrimonial . După cum este logic,  puterile pe care le au soţii cu privire la gerarea bunurilor sunt după chipul şi asemănarea regimului matrimonial: separate, independente şi depline. Firesc este ca fiecare soţ să  păstreze -în principiul, toate drepturile de a dispune liber de bunurile proprii. Pe cale de consecinţă, ar trebui înţeles că regimul matrimonial separatist nu cunoaşte reguli speciale care să orânduiască administrarea bunurilor. Regula este, însă practic, ştirbită de imperative practice sau de ordin legislativ.

24

Practic, datorită comunităţii de viaţă, soţii îşi conced reciproc   puterea de a administra şi dispune de bunurile celuilalt. Astfel, prin conven ţia matrimonială se poate institui un mandat expres reciproc, care să aibă drept obiect actele curente de administrare şi conservare pe care un soţ le poate face în numele şi pe seama celuilalt soţ, cu privire la bunurile acestuia. În acest caz se va aplica mandatul de drept comun, dacă legea de familie nu prevede nici o dispozi ţie specială. Nici ideea de mandat tacit între soţi nu este exclusă, mai ales când starea de fapt dintre so ţi o sus ţine. Pe de altă   parte, un soţ se poate amesteca f ăr ă drept în gestionarea bunurilor proprii celuilalt soţ, situaţie în care se va putea face aplicarea teoriei gestiunii de afaceri sau a r ăspunderii civile, după caz. Pentru actele de dispoziţie juridică propriu-zise, un soţ are nevoie,  precum un str ăin, de mandat special şi expres pentru a le putea încheia valabil, aceste acte neputând fi incluse într-un mandat general, chiar expres, altfel se va aplica cele ştiute de la vinderea lucrului altuia. Legislativ, alături de gestiunea individuală, datorită regulilor  regimului primar imperativ, soţii pot fi ţinuţi sau îndreptăţiţi la o cogestiune a bunurilor  care cad sub incidenţa reglementar ă a acestuia. Astfel, de pild ă, so ţii trebuie să exercite o gestiune conjunctă în ceea ce priveşte actele relative la imobilul în care este instalată locuinţa familială. După cum tot conjunct sau presupus împreună soţii încheie actele  juridice care sunt curente pentru comunitatea conjugală, caz în care un soţ va putea să-l angajeze patrimonial şi pe celălalt, prin prezumţia de comunitate pe care ducerea sarcinilor căsătoriei o presupune. În cazurile de criză, când se cere expres consimţământul ambilor soţi la încheierea unui act juridic, iar unul dintre aceştia este îndăr ătnic sau nu   poate (din varii motive fizice sau juridice) să conlucreze, instanţa va abilita pe so ţul energic să încheie actul impus de interesul familiei. a.3.  Încetarea efectelor regimului matrimonial . La o primă privire, încetarea regimului matrimonial separatist pare să nu ridice nici o problemă deosebită, dar raporturile concrete existente între soţi poate complica cu mult situaţia. În plus, soluţionarea chestiunilor ridicate de determinarea apartenenţei bunurilor proprii fiecărui soţ, i-a împins pe unii autori să eticheteze ca iluzorie simplicitatea regimului de separaţie. În regulă generală, lichidarea regimului matrimonial de separaţie   presupune combinarea regulilor din dreptul comun cu cele specifice în materie, dacă

25

acestea există. Astfel, lichidarea regimului matrimonial implic ă –în principiu, (1) determinarea bunurilor proprii, dacă există dubii în speţă cu privire la apartenenţa acestora la patrimoniul unuia dintre soţi. (2) Împăr ţirea bunurilor achiziţionate în coproprietate, respectiv transformarea acesteia într-un drept deplin şi exclusiv pentru fiecare soţ. (3) Plata reciprocă a datoriilor intervenite între so ţi în cursul căsătoriei. (4) Plata creditorilor comuni soţilor pentru datoriile contractate sub titlul de sarcini ale căsătoriei etc. Pentru a realiza efectiv aceste opera ţiuni, regulile cele mai utilizate sunt cele împrumutate din materia partajului şi a gestiunii de afaceri, a îmbogăţirii f ăr ă justă cauză, a compensaţiei sau novaţiei, a dării în plată etc. 1b)  Regimurile matrimoniale de comunitate cunosc o varietate  practică deosebită, fiind preferate de majoritatea legisla ţiilor europene ca regimuri matrimoniale legale. Dincolo de faptul c ă fizionomia lor poate diferi, existe unele aspecte comune şi definitorii, caracteristici pe care vom încerca să le evidenţiem în cele ce urmează.  b.1. Starea patrimonial ă  de comunitate se caracterizează –în   principiu, prin aceea că ea permite distingerea a trei categorii independente de bunuri, după cum ne raportăm la starea patrimonială a so ţilor  şi la efectul comunitar al regimului matrimonial. Astfel, vom avea de-a face cu o mas ă patrimonială distinctă a fiecărui soţ, la care se adaugă masa patrimonială comună acestora. Regula este de aplicare pentru toate regimurile comunitare, mai puţin, -paradoxal, pentru comunităţile universale matrimoniale. Şi, după cum deja am sugerat, regimurile comunitare pot fi subclasificate după întinderea sau amploarea masei de bunuri matrimoniale. Dacă regimul are vocaţia de a cuprinde toate bunurile soţilor, indiferent dacă acestea au fost achiziţionate înaintea sau în cursul căsătoriei, vom avea de-a face cu o comunitate universal ă.  În timp ce, dac ă regimul de comunitate se compune numai din anumite bunuri, dobândite în timpul căsătoriei, comunitatea va fi una cu titlu universal, deoarece cuprinde doar o fracţiune din bunurile soţilor, cele avute înaintea căsătoriei fiind în principiu excluse din compunerea masei comune. Comunitatea universală, deşi aparent paradigmatică, este practic rar ă, ea fiind impus ă de unele reguli specifice nu atât regimurilor matrimoniale, cât de materia succesiunilor sau de interese proprii soţilor. Astfel, în condiţiile în care dreptul

26

succesoral este guvernat de reguli care consacr ă inegalitatea dintre so ţi în funcţie de sexul acestora sau impun reducerea emolumentului succesoral pentru soţul supravieţuitor, regimul de comunitate universală este folosit pentru a corija aceste inegalităţi. Dacă, de  pildă, legea consacr ă principiul după care soţul supravieţuitor nu culege partea sa din moştenire decât în uzufruct, este de înţeles ca soţii s ă aducă anumite corective sistemului devoluţiunii succesorale, cu efect ca unele bunuri să fie prelevate cu titlu matrimonial, iar  nu succesoral de către soţul supravieţuitor. Din punct de vedere patrimonial, comunitatea universal ă realizează o confuziune totală între patrimoniile soţilor, fiind indiferente data dobândirii bunurilor, titlul acestei dobândiri sau felul bunurilor. În acest sens, este greu de vorbit doar de o masă de bunuri comune, în fapt suntem mai degrabă în prezenţa unui patrimoniu unic şi afectat în întregime vieţii de familie. Acelaşi efect de confuziune se regăseşte şi la nivelul  pasiv al patrimoniului conjugal, sens în care toate obligaţiile pot fi considerate comune, iar toţi creditorii comuni. Lucrurile stau numai în principiu astfel, deoarece soţii –tot din imperative practice sau for ţaţi de lege, îşi păstrează anumite bunuri, care le apar ţin cu titlu personal. Ar intra în această categorie lenjeria şi veşmintele de uz personal, ac ţiunile în reparaţie izvorâte din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii corporale sau morale,  bunurile necesare exercitării unei profesii etc. În general, sunt bunuri proprii unui so ţ cele care au un caracter    personal sau constituie drepturi ataşate esenţial de persoana acestuia. Pe de altă parte, comunităţile universale, fiind în regulă generală regimuri convenţionale, permit soţilor să excludă unele bunuri, prezente sau viitoare, din masa patrimonial ă comună sau să cuprindă în comunitate bunuri, care de obicei sunt considerate ca fiind proprii. În plus, este evident că vor deveni bunuri proprii cele dobândite prin liberalit ăţi, atunci când dispunătorul înţelege să gratifice doar pe unul dintre soţi; după cum proprii vor fi şi   bunurile dobândite prin succesiunea ab intestat  Pe cale de consecinţă, universalitatea regimurilor de comunitate ţine mai mult de vocaţia comunităţii matrimoniale decât de efectivitatea acesteia. Aşa cum deja am amintit, comunitatea este universală nu numai în ceea priveşte latura sa activă, ci şi în privinţa laturii sale pasive. Toate datoriile contractate de oricare dintre soţi vor fi considerate comune. Comunitatea pasivă – 

27

împrumutând caracteristica regimului matrimonial, va fi ori de sorginte convenţională ori de sursă legală. În primul caz, suntem în prezenţa unei solidarităţi pasive, care se sprijină  pe normele comune ale dreptului civil. În cel de al doilea caz, se poate ca legea să deroge de la dreptul comun al obligaţiilor. Iar cea mai importantă excepţie va fi cea care impune ca obligaţiile să fie considerate conjuncte în anumite cazuri. În fond, considerarea unor  obligaţii ca fiind proprii, iar nu comune, nu constituie decât o întărire a ideii de comunitate, care va fi ferită de concursul creditorilor personali ai unuia dintre so ţi. Solidaritatea pasivă matrimonială nu face decât să joace în contra ideii de comunitate, deoarece creditorii personali ai soţilor vor putea urmări orice bun matrimonial, f ăr ă să se teamă prea mult că li se va putea opune din partea acestora beneficiul de discuţiune sau de diviziune a urmăririi. După cum, dacă comunitatea matrimonială universală nu este incompatibilă cu bunurile proprii, ea nu va fi refractar ă nici obligaţiilor proprii, care -în general, sunt ataşate bunurilor proprii sau acţiunii patrimoniale a unuia dintre so ţi în afara interesului patrimonial al familiei. Comunitatea matrimonial ă  se prezintă, de cele mai multe ori, a fi redusă  la unele bunuri şi datorii ale so ţilor. Suntem în prezenţa unei comunităţi

matrimoniale cu titlu universal, în sensul că în patrimoniul fiecărui soţ se pot depista atât  bunuri care îi apar ţin exclusiv, cât şi bunuri afectate matrimonial, care -împreun ă cu cele omoloage ale celuilalt soţ, vor forma o masă de bunuri comune. În fond, din punct de vedere patrimonial, această masă nu poate fi izolată decât în mod ideal, deoarece ea nu este independentă de patrimoniile soţilor sau de persoana acestora. În plus, se poate observa că bunurile comune nu fac decât să definească o stare de indiviziune, care caracterizează unele bunuri apar ţinând soţilor. Din acest punct de vedere, bunurile comune nu sunt decât tot proprii, dar în parte, adic ă în cota determinată efectiv –cel târziu, cu ocazia partajului sau a disoluţiei regimului de comunitate. Iar ideea se întăreşte dacă luăm în considerare modalitatea de gerare a masei comune: fiecare soţ se comportă faţă de comunitate ca şi când ar fi vorba de bunul propriu. Este însă comod să se vorbească de bunuri comune ale soţilor   pentru a se sublinia efectele pe care regimul matrimonial de comunitate le produce, decât să se analizeze –individualist, starea de coproprietate ca un drept propriu virtual şi implacabil. Toate acestea, pentru motivul că starea de comunitate este una anormală şi

28

temporar ă a proprietăţii; coproprietatea inevitabil va înceta, fie în cursul căsătoriei, fie odată cu stingerea efectelor regimului matrimonial. În plus, plecând de la ideea că regimul comunitar ar fi cel mai adaptat (ideologic?) vie ţii comune pe care menajul o   presupune, masa bunurilor comune se constituie din bunuri care corespund criteriului matrimonial. Vor fi bunuri comune cele care sunt necesare ducerii vieţii împreună a traiului, asigur ării suportului patrimonial al familiei; în rest, nu se justific ă ca orice bun să devină, în timpul căsătoriei, comun. Aceasta a fost şi una dintre raţiunile după care unele regimuri matrimoniale au fost reformate. Prin urmare, regimul matrimonial comunitar ar  fi caracterizat de o masă de bunuri care definesc o indiviziune de familie, generată –în ultima sa raţiune, de unitatea conjugal ă a acesteia. Bunurile care fac parte din masa comunitar ă sunt denumite de obicei achiziţii. Termenul se vrea sugestiv, deoarece el are darul de a ne induce ideea că  bunurile au fost dobândite de so ţi în timpul c ăsătoriei, iar această dobândire s-a realizat în interesul familiei. Criteriile după care un bun este sau nu introdus în masa comună, după cum este considerat sau nu achiziţie, pot diferi de la o legislaţie la alta. Ceea ce este uşor  de acceptat este ideea că –în majoritatea cazurilor, unele bunuri vor fi comune după originea lor, iar altele după natura lor. Prin originea bunului trebuie să înţelegem mai degrabă un criteriu temporal, decât unul care să valorifice sursele utilizate în dobândirea bunului, de şi nici această din urmă idee nu trebuie scoasă din discuţie. Astfel, se pot considera bunuri comune cele care au fost dobândite, de oricare dintre soţi, în timpul căsătoriei. În acest sens, se vorbeşte despre „bunurile viitoare” ale soţilor, care desemnează bunurile dobândite de către aceştia în timpul c ăsătoriei. Bunurile viitoare vor îmbr ăca forma  juridică a achiziţiilor, formând astfel masa patrimonială comună a soţilor. Antitetic, se foloseşte noţiunea de „bunuri prezente” ale soţilor, care sunt considerate bunurile pe care fiecare soţ le-a avut sau dobândit înainte de celebrarea căsătoriei, bunuri care vor fi  proprii. Criteriul amintit ar trebui să fie exhaustiv şi biunivoc. Aceasta deoarece un bun   poate fi plasat în timp –ca moment de dobândire, înainte sau după oficierea căsătoriei, apoi, orice bun –în principiu, dac ă nu este comun va fi propriu. Ceea ce înseamnă că originea bunului poate fi folosită atât pentru determinarea întinderii masei comune activ, cât şi pentru evidenţierea bunurilor proprii fiecărui soţ.

29

Un alt criteriu general, care poate fi folosit pentru caracterizarea unui bun ca fiind comun sau nu este natura bunului. Deşi pare omogen, criteriul nu se  prezintă, în fond, astfel. Prin natura bunului se poate înţelege o caracteristică esenţială (fizică sau juridică) a acestuia, care să-l plaseze într-o categorie civilă clasică de împăr ţire a bunurilor. Natura intrinsecă sau juridică va face, astfel, ca bunurile mobile s ă fie deosebite de cele imobile, iar regimul matrimonial s ă creeze un set de reguli după care  bunurile comune să se reducă doar la unele dintre aceste tipuri de bunuri sau ca regulile de gestiune să difere în funcţie de natura bunului. Însă, datorită faptului că unele bunuri mobile sunt privite ca imobile sau că unele imobile pot fi convenţional reglementate ca şi când ar fi mişcătoare, criteriul naturii bunului este anevoios de folosit pentru a determina exhaustiv soarta comunităţii sau pentru stabilirea regulilor concret aplicabile. De cele mai multe ori, natura bunului este folosită ca un criteriu subsecvent sau auxiliar. Aceasta cu atât mai mult cu cât în societatea de astăzi departajarea dintre mobile şi imobile nu mai poate avea un substrat pur economic.  Res mobilis, res vilis e o regulă pe cât de vetustă, pe atât de inoperantă astăzi. Cu toate

acestea, o anumită viziune legislativă poate resuscita regula, după cum şi astăzi –ca oricând, unele imobile vor fi esenţial legate de ducerea traiului conjugal împreună şi vor  ajuta la definirea locuinţei de familie, care -prin importanţa sa, va impune o reglementare aparte a sor ţii juridice a imobilului în care este instalat ă această locuinţă. Dincolo de dificult ăţile pe care le poate ridica clasificarea   bunurilor după natura lor, criteriul este de folosit şi de reţinut atât în determinarea   bunurilor comune, cât şi în stabilirea bunurilor proprii, fie prin excluziune, fie prin complementaritate cu alte criterii. Un alt criteriu folosit pentru departajarea masei de bunuri comune de bunurile proprii soţilor, aste cel al titlului dobândirii . În regulă generală, vor fi bunuri comune cele achiziţionate cu titlu oneros, indiferent de specia concretă a titlului. Şi intr ă în această categorie în special contractele oneroase, indiferent dacă sunt sau nu numite: vindere, locaţie, leasing etc. Modurile de dobândire gratuit ă (acte juridice sau nu) au -în schimb, menirea de a majora masa bunurilor proprii ale soţului gratificat sau beneficiar. Dintre aceste moduri se detaşează ca importanţă donaţiile şi devoluţiunea succesorală. Pentru aceste modalităţi concrete de dobândire a bunurilor proprii există raţiuni tehnice şi

30

istorice care justifică specificul lor. Astfel, tehnic, principiul libert ăţii de voinţă –aplicat la actul de donaţie sau testament, are darul de a oferi donatorului sau testatorului  posibilitatea de a alege discreţionar dacă un bun va apar ţine numai unuia dintre soţi. Criteriile înf ăţişate mai sus au o serie de avantaje şi neajunsuri. Tocmai de aceea ele sunt rar folosite exclusiv, şi mai mult complementar. Prin îmbinarea lor, se încearcă o delimitare mai simplă, dar şi mai echitabil ă pentru soţi, a achiziţiilor de   bunurile proprii celor căsătoriţi. Pe de altă parte, pluralitatea de criterii, dar  şi întrepătrunderea lor, asociată cu unele situaţii juridice care în sine –deci dincolo de materia regimurilor matrimoniale, sunt complexe, determină ca alături de cele două mase de bunuri să existe şi o categorie de bunuri intermediare. Înainte de a vedea ce vor să reprezinte aceste bunuri zise intermediare, să observăm în ce măsur ă Codul de familie îmbină criteriile mai sus indicate. Dacă ne referim la art. 30, 31 şi 35 C.fam., se poate remarca o folosire convergentă, nesistematizată şi implicită a criteriilor deja amintite. Astfel, legea română utilizează criteriul originii bunurilor când dispune c ă orice achiziţie f ăcută în timpul căsătoriei este bun comun. Deci bunurile viitoare, f ăr ă distincţie după natura lor, sunt bunuri comune. Bunuri proprii pot fi cele determinate după criteriul analizat ca fiind  bunuri prezente ale soţilor, deci bunurile cu care fiecare dintre acesta intr ă în comunitate. Dar unele bunuri viitoare se pot adiţiona şi la patrimoniul propriu al unuia dintre soţi, dacă acestea sunt dobândite cu titlu de donaţie sau succesiune. De unde rezultă că pentru segregarea comunităţii de bunurile proprii, legiuitorul a folosit şi criteriul titlului de dobândire. Criteriul naturii bunului nu este folosit numai pentru partajarea celor dou ă mase de bunuri, deoarece bunurile proprii la care face referire art. 31 de la lit. c) la lit. f) sunt aproape exclusiv numai bunuri mobile, ci şi pentru aplicarea selectivă a mecanismelor de gestiune a bunurilor. Astfel, dacă în regulă generală se va aplica între soţi (dar şi faţă de ter ţi) pârghiile mandatului tacit reciproc, totu şi „nici unul dintre so ţi nu   poate înstr ăina sau grava un teren sau o construcţie (s.n.) ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ” (art. 35 alin. 2 in fine C.fam.). Actele de înstr ăinare a bunurilor comune se încheie de către soţi, deci, diferit după cum este vorba de un bun mobil sau imobil comun. Dar s ă revenim la bunurile zise intermediare.

31

Între masa bunurilor comune şi patrimoniile soţiilor se poate intercala o categorie de bunuri care sunt şi nu sunt în acelaşi timp nici comune nici  proprii. Ar intra în această categorie: bunurile mixte, care sunt în acelaşi timp şi comune şi proprii; bunurile comune care sunt administrate de c ătre un soţ ca şi când ar fi proprii şi

 bunurile proprii prin natur ă, dar care datorează valoric ceva comunităţii.  Bunurile mixte sunt reprezentate de categoriile de drepturi care au

vocaţia să apar ţină în acelaşi timp, cel puţin secvenţial, atât comunităţii conjugale, cât şi unuia dintre soţi. Pot fi incluse în aceast ă grupă drepturile societare sau sociale şi drepturile de autor. Specific acestor bunuri zise mixte este faptul că ele nu apar ţin în coproprietate soţilor, după cum ele nu descriu o indiviziune ordinar ă, care să se adauge celei rezultate din aplicarea regimului matrimonial. Un asemenea drept mixt apar ţine cu titlu principal şi exclusiv numai unuia dintre so ţi, dar unele dintre efecte sale patrimoniale se vor produce necesar  şi faţă de indiviziunea matrimonială, cu efectul sporirii acesteia. De exemplu, pentru drepturile societare, calitatea de asociat într-o societate comercială va apar ţine soţului societar, indiferent de originea aportului s ău la constituirea societăţii. Dar  efectele patrimoniale ale calităţii de societar se pot produce în beneficiul comunităţii matrimoniale. Astfel, dividendele culese vor constitui bunuri comune, chiar dac ă aportul la societate a fost realizat doar din bunurile proprii so ţului societar. La fel se întâmplă şi cu drepturile de autor, datorită complexităţii acestora. În mod evident, dreptul de autor  este ataşat creatorului, iar regula este aplicabilă atât drepturilor nepatrimoniale specifice (dreptul de a crea, de a divulga, reprezenta sau reproduce opera etc.) cât şi unor drepturi   patrimoniale legate de suportul fizic al operei. Cu toate acestea, veniturile pecuniare, fructele civile ale operei –s ă le spunem, realizate din şi prin valorificarea operei vor intra în comunitate, cu efectul sporirii masei de bunuri comune. Există însă şi bunurile comune care sunt gerate independent de că tre un singur so ţ , ca şi când ar fi proprii doar acestuia. Situaţia amintită este mult mai

r ăspândită practic decât ar sugera savanta formulare, dar trece aproape neobservată. În acest caz, avem de-a face mai mult cu o aparenţă de separaţie decât cu o punere în discuţie a comunităţii matrimoniale. Iar dacă este vorba de separaţie, aceasta se reduce la actele (juridice sau materiale) pe care le poate întreprinde unul dintre soţi, decât de o separare de comunitate, deoarece bunurile apar ţin în comun, se află în indiviziunea

32

descrisă de regimul comunitar. Mecanismele de administrare a bunurilor comune, rutina administrativă, imperativele practice legate de utilizarea unui bun şi celeritatea vieţii cotidiene cer ca unele bunuri să fie administrate, folosite în interes (aproape exclusiv)   propriu sau chiar înstr ăinate de către un singur soţ. Astfel, un automobil cumpărat în timpul căsătoriei va fi, în regulă, generală un bun comun. Dar acesta va fi înmatriculat pe numele unuia dintre soţi care îl va şi folosi exclusiv, după cum va face singur atât actele de administrare (revizii tehnice, reparaţii, asigur ări etc), cât şi cele de dispoziţie (vindere, donaţie, gajare etc), f ăr ă concursul sau ştirea celuilalt soţ sau chiar împotriva voinţei exprese a acestuia. Ultima categorie de bunuri intercalate între comunitate şi bunurile   proprii fiecărui soţ o reprezintă bunurile proprii datoare comunit ăţ ii. Acestea sunt îndeobşte bunuri proprii prin natura lor, care au fost achizi ţionate cu venituri comune soţilor. După primul criteriu, ele ar trebui să apar ţină sferei bunurilor proprii, după cel de al doilea criteriu, asemenea bunuri sunt comune. Cele mai frecvente cazuri de astfel de   bunuri sunt cele personale sau de uz personal, care au fost achiziţionate în timpul căsătoriei din venituri care erau comune. Aceste bunuri vor r ămâne personale şi în cazul încetării raporturilor matrimoniale dintre soţi, deoarece este de neimaginat ca un soţ să se vadă privat de obiectele de uz personal sau să se afle în situaţia de a nu mai putea să-şi exercite profesia datorită încetării căsătoriei şi a disoluţiei regimului matrimonial. Importanţa acestor bunuri, a catalogării lor ca bunuri proprii datoare comunităţii, se relevă nu atât în timpul funcţionării regimului matrimonial, cât mai ales la momentul încetării comunităţii şi a ieşirii din indiviziune. Dacă nu s-ar lua în considerare faptul c ă aceste bunuri sunt de origine comună şi de întrebuinţare personală, soţul proprietar ar    preleva o valoare în plus din comunitate, în defavoarea celuilalt soţ. Pe cale de consecinţă, se pot imagina mecanisme juridice prin care să se asigure egalitatea la partaj,  prin aceea că soţul proprietar este debitor faţă de celălalt soţ şi în raport cu masa comună   pentru valoarea bunurilor prelevate cu titlu de bunuri proprii de uz personal sau   profesional. Este mecanismul care –de pildă, în dreptul francez poartă denumirea de recompensă datorată comunităţii şi face ca aceste bunuri să fie proprii în natur ă şi comune în valoare.

33

Dincolo de aspectele substanţiale ale înşiruirii de categorii de   bunuri comune sau proprii, se pune şi problema determinării concrete a sferei acestor   bunuri. Din punct de vedere probatoriu, este specific regimurilor matrimonial comunitare să se sprijine pe o  prezum ţ ie legal ă  de achizi ţ ie. Cu alte cuvinte, legea presupune c ă orice  bun dobândit în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi este bun comun. Instituirea unei  prezumţii legale de comunitate este comandat ă înainte de toate de imperative practice. Este util atât pentru soţi, cât şi pentru ter ţii cu care aceştia intr ă în contact juridic să se ştie că orice

bun este unul comun. Iar cine susţine contrariul nu are decât să facă dovada.

În general, prezumţia de comunitate are aceeaşi for ţă atât între soţi cât şi fa ţă de ter ţi, ea fiind o presupunere refragabilă, cu posibilitatea admiterii contraprobei. În general, prezumţia de comunitate nu înlătur ă celelalte mijloace de probă care pot fi folosite, după cum nu le substituie. Cu alte cuvinte, prezumţia de comunitate are un rol special, legat de regimul de comunitate, f ăr ă să aibă tăria de face inutile alte mijloace de prob ă. În acest sens, atât între soţi, cât şi în raporturile acestora faţă de ter ţi, se va aplica dreptul comun probatoriu în materie de drepturi reale. Altfel spus, soţii nici între ei, nici faţă de ter ţi nu se pot prevala de prezumţia de comunitate   pentru a proba existenţa unui drept de proprietate. Aceasta deoarece prezumţia în discuţie e doar una de comunitate, iar nu o prezumţie de proprietate (sau titlu). Între soţi,  prezumţia de comunitate are rolul de a regla repartizarea activului patrimonial între aceştia, în special cu ocazia sistării comunităţii, iar faţă de ter ţi -din presupunerea legală de comunitate, decurge o prezumţie de putere cu privire la gerarea bunurilor  matrimoniale de către soţi. Întărirea comunităţii matrimoniale se realizeaz ă nu numai prin intermediul prezumţiei de comunitate, ci şi prin reglementarea specifică a pasivului care grevează bunurile comune. Astfel, pentru a limita confuziunea şi concursul dintre creditorii personali ai soţilor  şi cei ai comunităţii, se prefer ă ca pasivul comunitar să fie mai strict reglementat decât obligaţiile solidare din dreptul comun. În acest sens, regula este că orice datorie a unui soţ se socoteşte (prezumă) proprie a acestuia, dacă nu se dovedeşte a fi comună.  b.2.  Func ţ ionarea regimului matrimonial . Existenţa a două mase de bunuri, specifice regimului de comunitate, implică o divizare a regulilor de gestiune a

34

 bunurilor, după cum ne referim la bunurile comune sau la cele proprii soţilor. Evident că specific regimului matrimonial de comunitate este setul de reguli care face posibil ă administrarea masei comune, bunurilor proprii aplicându-li-se dreptul comun cu corectivul impus de regimul primar imperativ. Astfel, pentru bunurile proprii, so ţii vor   păstra independenţa patrimonială, având posibilitatea să exercite orice act de folosinţă sau dispoziţie, potrivit intereselor personale. Cu toate acestea, datorită comuniunii de viaţă care există între soţi, se poate ca şi în administrarea bunurilor proprii s ă existe o interferenţă de jure sau de facto între soţi. Această interferenţă este evidentă în cazul  bunurilor care se plasează intermediar între masa comună şi bunurile proprii. Pentru că, de pildă, bunurile comune, care sunt folosite cvasi-exclusiv de către un singur soţ, bunuri zise proprii în natur ă, dar comune în valoare, sau bunurile considerate mixte, deşi legate  juridic de comunitate, vor fi de fapt administrate de către un singur soţ. În plus, soţii –  dacă le este recunoscută posibilitatea, pot transfera libertatea de a gera bunurile proprii de la unul la celălalt. Se întâmplă astfel când între soţi se încheie un contract de mandat (tacit sau expres), care are drept obiect administrarea bunurilor proprii unuia dintre so ţi. Întrepătrunderea intereselor juridice ale soţilor cu referire la   bunurile proprii fiecăruia se poate realiza nu numai pe calea actului juridic, ci şi prin intermediul instanţei. Aceasta în condiţiile în care unul dintre so ţi este abilitat de c ătre instanţa de judecată să administreze sau chiar să dispună de bunurile soţului care nu este în stare (fizic sau juridic) să vadă de bunurile sale. După cum este de imaginat, să existe şi

o simplă ingerinţă de fapt a unui soţ în administrarea bunurilor proprii celuilalt soţ.

Lucrul se va întâmpla astfel când urgenţa impune unele acte materiale sau chiar juridice necesare conservării unui bun propriu, acte care se vor săvâr şi de către soţul neproprietar. Caz în care se va aplica între so ţi setul de reguli de la gestiunea de afaceri. Dup ă cum nu este exclus ca unul dintre so ţi să se amestece nedorit şi inoportun în administrarea  bunurilor celuilalt soţ, situaţie în care sunt de aplicat regulile r ăspunderii civile delictuale între soţi, dacă elementele constitutive ale acesteia sunt întrunite. După cum spuneam, specific regimului matrimonial comunitar  este, însă, setul de reguli care reglementează puterea de gestiune a soţilor faţă de bunurile comune. Ca un reflex al egalităţii conjugale, fiecare soţ poate exercita aceleaşi   prerogative de gestiune asupra masei comune de bunuri. Puterile de administrare ale

35

soţilor sunt, deci, egale, independente şi concurente, iar comunitatea de bunuri impune firesc o astfel de administrare concurentă. Regula gestiunii concurente se poate exprima   prin aceea că fiecare dintre soţi are posibilitatea de a săvâr şi orice act juridic sau de folosinţă materială asupra oricărui bun din comunitate, dacă legea sau înţelegerea dintre soţi nu-l opreşte. Gestiunea concurentă a bunurilor comune impune, static, un cumul de  puteri identice de administrare pe capul fiecărui soţ, dar -din punct de vedere dinamic, ea implică necesar posibilitatea ca fiecare soţ să acţioneze efectiv independent de cel ălalt. Cu alte cuvinte, puterile de administrare aparţin juridic ambilor soţi, dar se exercită   practic autonom. Limitele legale ale desf ăşur ării administr ării independente a bunurilor  comune sunt trasate -în regulă generală, de regimul primar imperativ. Acesta hotăr ăşte când este nevoie ca puterile de gestiune să fie exercitate expres şi simultan de către soţi. În mod similar, soţii prin convenţia lor matrimonială pot deroga de la regula înf ăţişată, impunându-i mai multe restricţii, în funcţie de interesul comunităţii, dar şi de compunerea concretă a acesteia. Solidaritatea în gestiunea masei comune se realizează prin aplicarea altei reguli, cea a cogestiunii sau gestiunii comune. Exist ă unele acte care datorită gravităţii lor pentru comunitate, nu pot fi s ăvâr şite asupra bunurilor comune, decât dacă soţii acţionează juridic împreună şi simultan. Cogestiunea reprezintă –în fond, excepţia de la regula gestiunii independente şi concurente, excepţie care se justifică prin consecinţele juridice pe care un act poate să le aibă asupra bunurilor de familie. Din punct de vedere tehnic, melanjul de reguli, care asigur ă solidaritatea şi autonomia soţilor în gestionarea bunurilor comune se realizeaz ă prin instituţii care împrumută unele caracteristici importante din materia mandatului. Acesta a fost folosit pentru a explica puterile juridice de gestiune inclusiv în epoca istoric ă în care femeia măritată (comună în bunuri sau nu cu bărbatul său) era lovită de incapacitate. În acea epocă, când femeia măritată avea nevoie de autorizarea actelor sale de către bărbat,  practica şi doctrina au fost for ţate să găsească o explicaţie raţională la realitatea că –deşi incapabilă, femeia măritată săvâr şea curent diferite acte juridice, dintre care cele de administrare a comunităţii erau cele mai frecvente. Lăsând la o parte excursul istoric, astăzi se pare că ideea de reprezentare între soţi este larg admisă, până la confuzia ei cu mandatul.

36

Dacă ne mărginim doar la dreptul român, se poate cu u şurinţă observa că litera art. 35 C.fam. condensează întreaga problematică a administr ării   bunurilor comune. Regula de bază este aceea că soţii pot face acte de folosinţă, administrare sau chiar de dispoziţie asupra bunurilor comune în mod separat şi independent, deoarece legea prezumă existenţa între ei a unui mandat. În fond, ceea ce   presupune legea este faptul că soţul care acţionează are şi consimţământul celuilalt soţ   pentru a încheia actul concret. Şi -în consecinţă, mandatul trebuie considerat reciproc. Prezumţia legală este relativă, admiţând contraproba prin orice mijloace. În loc de concluzie, se poate reţine că puterile de gestiune ale soţilor în regimul matrimonial comunitar sunt repartizate şi exercitate după cum este vorba de bunuri proprii sau comune, cu efortul de a păstra un just echilibru între autonomia şi independenţa de acţiune a soţilor.  b.3.   Încetarea efectelor regimului matrimonial . Odată ajuns la sfâr şit, regimul comunitar va trebui lichidat, iar operaţiunile care se impun sunt asemănătoare în unele puncte cu cele ridicate de regimurile de separaţie. Adică, combinarea regulilor din dreptul comun cu cele specifice în materie, dacă acestea există. Astfel, lichidarea regimului matrimonial implic ă –în principiu, (1) determinarea bunurilor    proprii, dacă există dubii în speţă cu privire la apartenenţa exclusivă a acestora la  patrimoniul unuia dintre soţi; (2) împăr ţirea bunurilor achiziţionate în coproprietate, care au format masa comună, respectiv transformarea indiviziunii într-un drept deplin şi exclusiv pentru fiecare soţ; (3) plata reciprocă a datoriilor proprii contractate între soţi în cursul căsătoriei; (4) plata creditorilor comuni soţilor, pentru datoriile contractate sub titlul de sarcini ale c ăsătoriei sau ale celor impuse de comunitatea de bunuri. Dintre operaţiunile amintite, este de esenţa lichidării regimului de comunitate sistarea indiviziunii, care a constituit barocentrul raporturilor patrimoniale dintre soţi. Partajul matrimonial, deşi împrumută o serie de caracteristici de la cel succesoral, poate comporta o sumedenie de reguli specifice. În plus, faţă de dreptul comun, partajul este legat de determinarea iniţială a componenţei masei de împăr ţit, prin delimitarea masei comune de bunurile proprii, aspect care, teoretic, pare s ă fie foarte simplu, dar care –practic, poate ridica o sumedenie de probleme spinoase. Din acest punct de vedere, toate cele spuse mai sus, la compunerea masei comune de bunuri şi datorii

37

matrimoniale, se vor putea aplica şi în materia lichid ării comunităţii matrimoniale; cu scopul de a delimita bunurile proprii ale soţilor de cele comune. În plus, se poate lesne observa că dacă în timpul funcţionarii regimului matrimonial prezumţia de comunitate  joacă în favoarea soţilor, a vieţii lor patrimoniale comune, presupunerea legală se întoarce acum în contra interesului fiecăruia: trebuie probată, şi astfel justificat ă, eliminarea din comunitate a bunurilor proprii de către fiecare soţ în parte. Primul efect al încet ării regimului matrimonial comunitar este transformarea masei de bunuri comune într-o indiviziune postcomunitar ă. Indiviziunea  postcomunitar ă supravieţuieşte regimului matrimonial care-i succede până la momentul   partajului, care poate fi realizat la o dată ulterioar ă. Ca orice universalitate juridic ă, şi indiviziunea postcomunitar ă se compune dintr-un activ şi un pasiv patrimonial. Prima operaţiune este determinarea exactă a acestor elemente. În general, creanţele şi obligaţiile comune au soarta juridică determinată de dreptul comun. Astfel, între indivizari crean ţele şi obligaţiile comune, f ăcând parte din masa indiviză, nu se divid de plin drept, iar faţă

de

creditorii str ăini de indiviziune, fiecare debitor indivizar va fi ţinut la plată pentru întreaga sumă reprezentată de creanţă. În schimb, creditorul indivizar va putea cere plata de la debitorul ter ţ al comunităţii doar pentru partea sa. Aceasta se explică prin aceea că indivizarii sunt –în principiu, solidari doar pasiv, pentru obligaţiile care au ţinut de comunitatea lor matrimonial ă, în schimb foştii soţi nu sunt şi solidar activ, prin simplul efect al aplicării între ei a unui regim matrimonial comunitar. Prin punerea în oper ă a subrogaţiei reale se urmăreşte conservarea în natur ă -pentru momentul partajului, a fiecărei mase de bunuri (comune sau proprii) existente în cadrul regimul matrimonial comunitar. În general,  subroga ţ ia real ă  nu intr ă în funcţie automat, ea are nevoie, pentru a-şi produce efecte specifice, de reunirea a două elemente de factur ă distinctă. Astfel, elementul subiectiv se refer ă la voinţa (soţilor) ca un  bun achiziţionat să înlocuiască fie un bun propriu, fie unul comun. Iar elementul obiectiv se concretizează în legătura (juridică) care trebuie să existe între bunul de înlocuit şi   bunul care înlocuieşte. Ceea ce este specific regimurilor matrimoniale, pentru aplicarea regulilor de subrogaţie, este ataşat de voinţa soţilor  şi se constituie în clauzele de întrebuinţare şi reîntrebuinţare sau în dispoziţiile legale speciale. Prin întrebuinţare se înţelege faptul că unul dintre soţi a folosit venituri proprii pentru a achizi ţiona un anumit

38

  bun, care va fi de asemenea considerat ca fiind propriu. Practic, există o deosebire, în cazul întrebuinţării, la nivelul titlurilor ata şate celor două bunuri: aceste titluri juridice sunt diferite şi cât se poate de distincte. Astfel, veniturile proprii au fost realizate (dobândite) cu un anumit titlu ( e.g. donaţie), iar dobândirea bunului s-a f ăcut cu un alt titlu (e.g. cumpărare). În cazul reîntrebuinţării trebuie să existe însă conexiune directă (care trebuie, evident, probată) între vinderea unui bun şi achiziţionarea altuia cu preţul obţinut de pe primul, adică o coincidenţă de titluri. Prin urmare, dacă bunul vândut este unul propriu, cel cumpărat cu preţul primului va fi tot propriu. Acelaşi scop general urmărit de subrogaţia reală este îndeplinit şi de recompensele datorate comunităţii. Deosebirea între cele două mecanisme se concretizează în aceea că în timp ce subrogaţia urmăreşte recâştigarea echilibrului în natur ă între cele două mase de bunuri, recompensa asigur ă un echilibru valoric, prin echivalent, între masa bunurilor proprii şi cea comună. Creanţele şi obligaţiile proprii soţilor nu ţin de recompense, ci de tehnica partajului. De asemenea, nu ţin de natura recompenselor creanţele şi obligaţiile care există reciproc între soţi. Recompensele   presupun creanţe şi datorii ale soţilor faţă de comunitate. Aceasta datorită faptului că în timpul funcţionării regimului matrimonial comunitar s-au înregistrat deplas ări   patrimoniale dinspre comunitate către bunurile proprii ale unuia dintre soţi sau invers. Prin urmare, recompensa este o creanţă datorată indiviziunii postcomunitare sau unuia dintre soţi de către această indiviziune. Recompensele funcţionează în baza principiilor  împrumutate de la îmbogăţirea f ăr ă justă cauză şi se comportă ca datorii de valoare. Odată comunitatea matrimonială dizolvată şi determinate bunurile   proprii fiecărui soţ, după plata datoriilor  şi a recompenselor, r ămâne activul net al indiviziunii postcomunitare, care va fi supus  partajului între soţi (sau succesorii acestora). Împăr ţeala -în genere, se face dup ă dreptul comun, fie judiciar, fie amiabil, prin formare de loturi, care dau sau nu drept la sultă. Esenţial partajului indiviziunii   postcomunitare este că acesta se realizează în natur ă, iar nu prin stabilirea unor simple cote valorice asupra indiviziunii. Din acest motiv, aici este locul doar s ă notăm câteva aspecte particulare. Astfel, prima chestiune care se pune este cota care trebuie atribuită fiecărui soţ, deoarece o asemenea cotă nu este caracteristică indiviziunii postcomunitare sau regimului de comunitate. Există două sisteme principiale. Fie se admite legal ideea c ă

39

fiecare soţ a contribuit în mod egal la compunerea masei de bunuri comune, iar cota va fi   –logic, egală pentru fiecare dintre aceştia. Fie se încearcă determinarea in concreto a cotei de contribuţie la realizarea achiziţiilor, care formează acum indiviziunea  postcomunitar ă. Ultimul sistem este şi soluţia la care s-au oprit doctrina şi practica română în materie. În cazul în care nu se poate determina care a fost contribu ţia fiecărui soţ la realizarea bunurilor comune, acestea se vor împăr ţi pe din două. 1c)  Regimurile matrimoniale mixte ridică serioase semne de întrebare. Dacă regimurile de comunitate şi separaţie nu pot fi decât în parte şi comunitare şi separatiste, se mai justific ă să vorbim despre existenţa unor regimuri matrimoniale mixte? Dacă regimul primar imperativ are vocaţie să se aplice oricărui regim matrimonial concret, cu efectul comuniz ării regimurilor separatiste şi a segregării celor de comunitate, trebuie să vedem în aceasta un regim mixt existent oricând de lege lata? În consecinţă, ar fi util să vorbim de regimuri matrimoniale mixte sau eclectice sau

acestea sunt deja absorbite de regimurile deja trecute în revistă? Utilitatea poate fi decelată cel puţin din punct de vedere teoretic. Un regim matrimonial concret este de separaţie sau comunitate doar dacă luăm în considerare tr ăsăturile sale esenţiale, care îi asigur ă fizionomia juridică specifică, iar nu punctele de contiguitate care pot fi decelate. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu regimurile matrimoniale mixte. Elementele lor esen ţiale şi definitorii nu ne permit etichetarea lor  in globo ca fiind comunitare sau separatiste. Regimurile mixte sunt şi comunitare şi separatiste, în acelaşi timp. Iar aceasta determină elemente caracteriale suficiente pentru a nu le confunda. Prin urmare, recunoaşterea existenţei regimurilor matrimoniale mixte nu este chiar un moft ştiinţific, ci poate ţine şi de o utilitate practic ă concretă. Dar, ce sunt regimurile matrimoniale mixte? Am putea imagina două ipoteze. Sunt mixte regimurile numite astfel, deoarece au o fizionomie convenţională sau legală diferită de regimurile matrimoniale comunitare sau separatiste. Sau sunt mixte regimurile care rezultă practic din faptul c ă un regim matrimonial dominant este parazitat de reguli specifice unui alt tip de regim. Cu alte cuvinte, eterogenitatea regimurilor matrimoniale mixte este intrinsecă regimului sau numai extrinsecă? În primul caz, vom avea de-a face cu un regim care este mixt deoarece astfel a fost conceput şi aplicat. În al doilea caz, vom avea de-a face cu un regim matrimonial

40

 principal –constituind un fel de drept comun concret, de la care soţii au instituit diferite derogări, prin reguli împrumutate de la un alt tip de regim. Pentru prima situaţie, se poate da exemplul regimului zis al participării la achiziţii. Pentru a doua ipoteză, se poate primi  pilda regimului dotal pe care se grefează o societate de achiziţii. „Participarea la achiziţii” este, aşa cum vom avea timp să observăm, un regim de sine stătător, cu reguli abstracte,  proprii şi distincte, ceea ce-i asigur ă o figur ă juridică aparte de regim matrimonial. Societatea de achiziţii grefată pe dotă nu este în sine un regim matrimonial cu o configuraţie abstractă, ci un regim matrimonial concret neomogen, care produce efecte mixte, datorită combinării practice a regulilor separatiste (dota) şi comunitare (societatea). În tăcerea regulilor de la societatea de achiziţii se vor aplica normele dotale separatiste. Rezultă că regimurile matrimoniale pot fi mixte fie datorit ă specificului normelor proprii, fie datorită efectelor concrete. Participarea la achiziţii reprezintă, lato sensu, astăzi, regimul matrimonial mixt tipic. Înainte de a observa principalele sale caracteristici, câteva  precizări liminare se impun. Astfel, este de evitat confuzia prin contaminare terminologică între „comunitatea de achiziţii” şi „participarea la achiziţii”. Primul nu este decât un regim comunitar, în care „achiziţiile” desemnează bunurile viitoare ale soţiilor, adică cele dobândite în cursul regimului matrimonial. Cel de al doilea, este un regim aparte, în care „achiziţiile” desemnează sensibil altceva. Aici, prin „achiziţii” se înţeleg nu bunurile propriu-zise, privite în natura lor, ci expresia lor valorică. Pe cale de consecinţă, prin „participare la achiziţii” trebuie să înţelegem,   stricto sensu, o creanţă reciprocă, exprimată –în regulă generală, doar în bani, care se naşte între soţi la momentul încetării regimului lor matrimonial. Participarea la achiziţii pare regimul matrimonial ideal, deoarece el îmbină independenţa patrimonială a soţilor, cu unele exigenţe comunitare. Specific regimului este că el funcţionează, în timpul căsătoriei, ca o separaţie de bunuri, iar la momentul dizolvării lui, fiecare soţ are un drept specific asupra achiziţiilor realizate de către celălalt soţ. Regimul participării la achiziţii ofer ă unele avantaje: asigur ă independenţa puterilor de gestiune a soţilor; confer ă siguranţă circuitului civil, prin   prezervarea drepturilor creditorilor soţilor; permite soţilor o participare comună la viaţa  patrimonială a familiei, prin dobândirea ziselor achiziţii; nu permite unui soţ să se

41

îmbogăţească pe spezele celuilalt; se evită inconvenientele partajului în natur ă; creanţaachiziţii poate fi garantată real potrivit dreptului comun etc. Dintre inconvenientele majore se poate aminti faptul c ă regimul analizat presupune norme complicate, reguli de calcul stricte şi ideea că soţii -sau succesorii lor, vor deveni inevitabil –mai devreme sau mai târziu, în mod reciproc debitori sau creditori, ceea ce nu este foarte confortabil din   punct de vedere psihologic. În plus, participarea la achiziţii poate fi înţeleasă ca o comunitate valorică, iar nu în natur ă, o comunitate postumă sau amânată până la momentul disoluţiei regimului matrimonial, ceea ce în ochii unor autori o face indezirabilă. Care este însă specificul regimului matrimonial de participare la achizi ţii? În timpul căsătoriei, coeziunea patrimonială dintre soţi fiind asigurată de regimul primar imperativ, participarea la achiziţii funcţionează ca un regim separatist. Acesta înseamnă că orice bun dobândit de către un soţ, indiferent de titlu, este   bun propriu, iar datoriile soţilor nu pot fi decât proprii. În materie de administrare a   bunurilor, fiecare soţ păstrează puteri depline de gerare a bunurilor proprii, imixtiunea celuilalt soţ fiind -în principiu, exclus ă. Se poate observa că soţii sunt independenţi  patrimonial atât în ceea ce priveşte proprietatea, cât şi relativ la dispoziţia supra bunurilor  lor. Prin urmare, în această etapă nu există bunuri comune, deci nici „achizi ţii”. La momentul disoluţiei regimului, spre deosebire de regimul separatist, participarea la achiziţii intr ă în lichidare pentru „achiziţiile” realizate, care vin acum să se reifice ex tunx ca sporuri ale patrimoniilor iniţiale ale fiecărui soţ. „Achiziţiile” nu constituie propriu-zis bunurile dobândite de către soţi în timpul căsătoriei, ci o expresie valoric ă a efortului patrimonial conjugal şi prin aceasta –repetăm, ele se deosebesc de „achiziţiile” din regimul comunitar, unde termenul desemnează efectiv bunurile comune. Achiziţiile nu rezultă decât dintr-o operaţiune contabilă de scădere, ele fiind diferenţa dintre patrimoniul final şi cel iniţial al fiecărui soţ. De asemenea, prin achiziţie înţelegem dreptul de creanţă pe care un soţ îl datorează celuilalt ca urmare a lichidării regimului, creanţă care apasă exclusiv patrimoniul propriu unui soţ. Rezultă că, în acest tip de regim matrimonial, se face abstracţie de materialitatea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, f ăr ă să se nege că aceste bunuri există, dar ele sunt valorificate juridic

42

exclusiv în expresia lor bănească. De unde rezultă că regimul de participare la achiziţii are norme specifice, diferite de cele de la partaj, pentru lichidarea „achizi ţiilor”. Modul de calcul al creanţei de participare la achiziţii constituia esenţa lichidării regimului matrimonial. Pentru aceasta se procedează la mai multe calcule, pe care fiecare soţ sau succesor al acestuia trebuie să le facă distinct. Astfel, în  primul rând se determină patrimoniul iniţial sau originar al fiecărui soţ. Acest patrimoniu nu este compus decât din bunurile prezente, adică din masa de bunuri cu care s-a intrat în căsătorie sau bunurile proprii dobândite în timpul c ăsătoriei, determinate după regulile de la comunitate. Apoi, fiecare so ţ face calculul patrimoniului s ău final, care se compune din  bunurile existente la data încetării regimului matrimonial. Toate calculele se fac valoric, deci după evaluarea bănească a bunurilor concrete şi interesează doar valorile nete, deci cele obţinute după scăderea datoriilor. Scăzând din patrimoniul final patrimoniul ini ţial, fiecare soţ va obţine o valoare care reprezintă partea sa de participare la achiziţii. După aceasta se procedează la scăderea păr ţii (de participare la achiziţii a unuia dintre soţi) celei mai mici din partea (de participare la achizi ţii apar ţinând celuilalt soţ) cea mai mare, diferenţa se împarte la doi şi reprezintă creanţa de participare la achiziţii. Creditor al acestei creanţe este întotdeauna soţul care a avut o parte mai mică de participare la realizarea achiziţiilor. Plata creanţei de achiziţie se face în bani, potrivit dreptului comun al obligaţiilor.

Întrebări: 1. Care e valoarea de principiu a sistemului legislativ în materie de regimuri matrimoniale? 2. Realizaţi o sinteză a funcţionării regimurilor de separaţie. 3. Realizaţi o sinteză a funcţionării regimurilor de comunitate. 4. Credeţi că regimurile matrimoniale mixte ar reprezenta o variantă legislativă de  preferat în dreptul român? Motivaţi r ăspunsul.

III SCURT ISTORIC AL REGIMURILOR MATRIMONIALE Din păcate structura prezentei sinteze nu ne permite să trecem în revistă şi istoricul dreptului vechi al regimurilor matrimoniale, pentru aceasta trebuie să consultaţi cursul scris. În continuare însă ne vom referi doar la dreptul modern, reprezentat de 43

Codul civil, care reprezintă efectiv o antiteză în raport cu sistemul regimului matrimonial reglementat de Codul actual de familie.

1. Codul civil român În raport cu dreptul vechi, Codul civil a deschis o nouă etapă în evoluţia legislativă a regimurilor matrimoniale, nu atât prin nout ăţile aduse, cât prin faptul că materia era formal mai sistematizată, marcându-se şi trecerea efectivă de la cutumă la dreptul scris. Codul civil român a fost elaborat după modelul francez de la 1804; majoritatea dispoziţiilor în materie fiind preluate din acesta, unele influen ţe ale codului civil italian sunt de asemenea depistabile. Dincolo îns ă de legiuirea franceză care i-a stat drept model, legiuitorul român nu a în ţeles să împrumute şi regimul matrimonial legal defipt de Codul Napoleon. Fidel tradi ţiei dreptului cutumiar franc, acesta a instituit ca regim legal comunitatea mobilelor  şi achiziţiilor, cu reglementarea alternativă a regimului dotal –propriu ţării dreptului vechi scris, şi a unei societăţi de achiziţii. Legea română a preferat ca regim legal regimul separatist, cu reglementarea alternativă a dotei şi

–în subsidiar, a societăţii de achiziţii, care putea fi săvâr şită între soţi. Deci, ceea ce e

de reţinut este că în materia regimurilor matrimoniale orice analogii între legislaţia română şi cea franceză a timpului trebuie să se mărginească la regimul de dotă. În epocă au fost numeroase discuţii cu privire la determinarea regimului legal sau de drept comun –cum se spunea uzual atunci. Aceasta, deoarece Codul civil nu conţinea nici o dispoziţie expresă în sensul proclamării unui regim matrimonial ca fiind aplicabil în lipsă de convenţie matrimonială. Partizanii unei viziuni tradiţionaliste au conchis, în temeiul art. 1223 şi 1227 C.civ., c ă -în fond, legiuitorul nu a vrut decât să continue aplicarea regimurilor dotale, deja existente, şi sub legea nouă, cu unele modificări. Aceleaşi texte de lege au fost folosite şi de adversarii ideii regimului dotal ca regim legal, ar ătându-sa că acesta este un regim special, datorită faptului că de esenţa sa este indisponibilizarea imobilelor dotale, aspect care marchează deja o derogare de la regula dreptului comun în materie de bunuri. Disputa doctrinar ă s-a stins în cele din urmă în primii ani ai secolului al XX-lea, jurispruden ţa dând câştig de cauză celor care au considerat că regimul legal este cel de separaţie propriu-zisă. Sistemul regimurilor matrimoniale puse în oper ă de Codul civil a fost unul în acord cu tradiţia românească, dar şi cu legislaţia timpului. În general, Codul 44

nu a derogat de la dreptul anterior, în special de la obiceiul înzestr ării, după cum nu i-a adus elemente de noutate spectaculoase. Singura excepţie notabilă –care privea indirect orice regim matrimonial concret, a fost consacrarea legală a incapacităţii femeii m ăritate. Aşa cum deja am putut observa, nu a fost specific dreptului român vechi decât puterea maritală a bărbatului, iar nu şi incapacitatea femeii căsătorite. Această din urmă instituţie a fost preluată în întregime din Codul Napoleon. Tot spre deosebire de acesta, Codul nostru civil nu a înţeles să preia dispoziţiile legate de divor ţ şi de separaţia de corp dintre soţi. După cum Codul civil nu a preluat din dreptul vechi nici institu ţia logodnei, care nu a fost reglementată nici în Codul Napoleon, deşi ea era practicată atât în dreptul vechi francez, cât şi la noi. Dacă s-ar încerca o caracterizare de ansamblu a reglementării regimurilor matrimoniale existente în sistemul Codului civil, ar trebui s ă subliniem că acestea erau libere, imutabile, iar regimul legal era de tip separatist. Codul civil recunoştea de plano (art. 1223 şi 1224) libertatea convenţiilor matrimoniale, sub condiţia observării normelor imperative speciale căsătoriei şi a celor generale. Regimul matrimonial se stabilea anterior datei celebr ării căsătoriei şi nu putea fi modificat voluntar în cursul acesteia (art. 1228), contrar tradiţiei   jus valachicum. Regimul legal aplicabil concret, dacă soţii nu în ţelegeau să încheie un contract de căsătorie, era cel de separaţie a bunurilor sau a patrimoniilor soţilor. Regim în care fiecare îşi păstra  proprietatea bunurilor cu care intra în căsătorie, iar averea dobândită de oricare dintre soţi nu descria o masă comună de bunuri. Interferenţele patrimoniale dintre soţi erau însă datorate (1) incapacităţii femeii şi (2) obligaţiilor de a participa la sarcinile c ăsătoriei (art. 1266 şi 1284). Deşi –principial, cei care se căsătoreau puteau să aleagă un regim ar ătat de lege sau să creeze propriul lor regim matrimonial (chiar de comunitate), din punct de vedere practic cel mai r ăspândit regim era cel dotal. Din acest motiv, dar  şi datorită faptului că el mai persistă încă în mentalul colectiv, vom trece în revist ă în mod succint reglementarea lui (1c), nu înainte de a înf ăţişa cadrul specific în care se desf ăşura orice regim matrimonial concret (1a), precum şi regimul matrimonial legal separatist (1b). 1a) Fideli ideii că un regim matrimonial nu poate fi în ţeles corect decât dacă se schiţează statutul juridic al femeii c ăsătorite, vom încerca în cele ce urmează să creionăm elementele esenţiale ale acestuia după Codul civil. Aşa cum deja am

45

amintit, Codul se abate de la tradi ţia juridică română şi împrumută din dreptul francez, iar  nu din cel roman, incapacitatea femeii m ăritate. Această incapacitate a dăinuit juridic  până în 1932 şi a fost sever criticat ă în epocă. Dincolo de aspectul ei strict normativ, se   pare că practic ea nu a constituit o opreli şte atât de mare precum am fi tenta ţi astăzi să credem, din moment ce autorizaţia bărbatului putea fi suplinită de aceea a instanţei, iar  ecoul doctrinar al abrogării incapacităţii a fost minim. În fond, ne afl ăm în prezenţa unei situaţii în care litera legii pare mai aspr ă decât moravurile şi practicile vremii. Cu toate acestea, este evident că orice incapacitate a femeii –măritate sau nu, este un indiciu al   puterii masculine –maritale sau nu, bazate pe discriminarea secular  ă dintre sexe, o segregare pe cât de revolută, pe atât de stupid ă. Puterea maritală a bărbatului era un dat juridic în epocă, care s-a transmis din dreptul roman, iar incapacitatea femeii nu era decât un complement sau derivat al acesteia. Căsătoria fiind concepută ca o societate între soţi, poziţia bărbatului de a fi capul acesteia se explica şi prin faptul că orice asociere trebuie să aibă şi un şef, iar  în familie -prin tradiţie şi natur ă, acesta nu putea fi decât b ărbatul. Din acest punct de vedere, este cel puţin ciudat, dacă nu chiar complet anapoda, ca statutul de incapabil al femeii măritate să fie criticat, dar să se admită f ăr ă scrupule (cel puţin logice) că bărbatul era capul femeii. În consecinţă, puterea maritală a bărbatului avea nevoie de incapacitatea femeii sale, pentru a se putea desăvâr şi juridic imperialismul viril. Dar ce este în fond această incapacitate a femeii, impus ă doar prin actul (liber!) al căsătoriei? „Femeia are o capacitate par ţială, în virtutea căreia poate să administreze liber  şi să se folosească de averea sa f ăr ă nici o autorizaţie; ea poate de asemenea aliena cu titlu oneros, f ăr ă autorizaţie, averea sa mobilă (…). Dar pentru toate celelalte acte, fie ale (sic!) alienaţiei cu titlu gratuit sau oneros, ac ţiuni în justi ţie, achiziţii, obligaţii etc., femeia are nevoie, pentru a le putea face în mod valabil, de autorizaţia bărbatului sau, în lipsă, a justiţiei”. Lipsa capacităţii femeii începea din momentul celebr ării căsătoriei şi

înceta la desfacerea sau încetarea acesteia. Restrângerea capacităţii nu era legată de

vreun regim matrimonial concret, ci de statutul de persoan ă căsătorită a femeii (art. 194 alin. 2). Din punct de vedere tehnic, incapacitatea femeii m ăritate era una de exerciţiu şi avea un caracter absolut şi special. Incapacitatea a fost calchiată după aceea a minorului

46

emancipat, precizându-se că nu este totuşi atât de strictă ca în situaţia celei care lovea minorul. Dar, ca şi în cazul acestuia, se aplica acelaşi raţionament pentru a se putea determina actele care puteau fi încheiate de femeie singur ă: regula este incapacitatea femeii, excepţia fiind capacitatea sa. Deşi de ordine publică, fiind concepută şi aplicată însă ca un mijloc de protecţie, incapacitătea femeii atr ăgea anulabilitatea actului juridic încheiat de aceasta în sfidarea autoriz ării maritale sau judecătoreşti. Nulitatea relativă  putea fi invocată doar de femeie sau bărbatul său, la care se adăugau, firesc, moştenitorii lor. Acţiunea în anulabilitatea actelor femeii neautorizate era prescriptibilă în termen de 10 ani (art. 1900 C.civ.), cu posibilitatea de a renunţa la ea sau de a se confirma actul de către bărbat. Deci, din punct de vedere practic, femeia încheia singur ă actul, dar cu autorizarea cerută de lege, de unde rezultă că între soţi nu erau raporturi de reprezentare legală, ca în cazul minorilor nevârstnici sau a minorilor de peste 14 ani de astăzi. Autorizarea maritală era dată expres sau tacit pentru fiecare act, iar în caz de refuz sau neputinţă de încuviinţare, aceasta era înlocuită cu o autorizare judecătorească (art. 201, 1265 şi 1285 C.civ.). Dar care era conţinutul capacităţii femeii măritate? Aceasta putea face - în principiu, indiferent de regimul matrimonial aplicabil, o serie de acte juridice  pentru care nu se impunea autorizarea bărbatului, iar toate aceste acte se refereau exclusiv la bunurile proprii. Astfel, femeia putea testa, f ăr ă ca acest act să necesite autorizarea  bărbatului. În regulă generală, femeia căsătorită putea face singur ă orice act juridic de folosinţă, administrare şi conservare a averii sale mobiliare sau mobiliare. Ar putea fi cuprinse aici, acte precum: arenda sau locaţia; culegerea fructelor bunurilor proprii; realizarea reparaţiilor acestor bunuri; primirea de sume băneşti cu titlu de plată; plasarea economiilor în conturi proprii; înscrierea unei ipoteci sau întreruperea cursului unei  prescripţii; partajul mobiliar etc. Actele de înstr ăinare oneroasă a bunurilor mobile proprii au suscitat o vie polemică în epoca aplicării Codului civil pân ă la momentul (20.04.1932) modificării art. 1285 şi a abrogării art. 199. Dar, chiar  şi înainte de modific ările legislative impuse de ridicarea incapacităţii femeii măritate, majoritatea autorilor  acceptau, în contra curentului jurisprudenţial, că femeia poate face acte de înstr ăinare oneroasă cu bunurile sale mobile.

47

În timpul aplicării incapacităţii propriu-zise a femeii măritate (01.12.1865-20.04.1932), aceasta era oprită să fie gratificată prin liberalităţi inter vivos. După cum imposibil era să achiziţioneze sau să înstr ăineze valid imobile prin acte oneroase (art. 199 C.civ.). După abrogarea art. 199 C.civ., femeia avea nevoie de autorizarea bărbatului său doar pentru înstr ăinarea (oneroasă sau nu) a imobilelor care-i apar ţineau (art. 1265 C.civ.), pentru celelalte acte de dispozi ţie ea ne mai având nevoie de autorizare maritală sau judecătorească. Incapacitatea femeii măritate privea deci -în regulă generală, orice act extrajudiciar care depăşea sfera celor de administrare, cu exigenţa obţinerii autorizaţiei în toate celelalte cazuri. Pentru actele judiciare, incapacitatea era şi mai drastică (până la data de 20.04.1932). Astfel, femeia nu putea sta în judecat ă (ca reclamant sau pârât) f ăr ă autorizare maritală, chiar dacă cauza dedusă judecăţii privea un act pe care femeia putea să-l încheie valid şi singur ă (art. 197 C.civ.). 1b)  Regimul matrimonial legal era, cum deja am notat, unul de

separa ţ ie. Codul civil român nu a înţeles să-l instituie expressis verbis, după cum nici măcar nu i-a schiţat regulile elementare. Acestea au fost însă împrumutate de la regimul dotal şi de la instituţia separaţiei de patrimonii (art. 1256-1270 C.civ.). Dincolo de toate acestea, putem spune că regimul separatist era unul clasic, care corespundea tuturor  caracteristicilor ar ătate mai sus. Ceea ce r ămâne ciudat este faptul c ă legiuitorul a înţeles să reglementeze separaţia de patrimonii, care este specifică regimurilor comunitare şi uneori ataşată separaţiei de corp. Bizareria constă în aceea că Codul civil nu a cunoscut niciodată separaţia de corp, iar regimul de comunitate matrimonială nu a fost nici măcar    pomenit de legiuitor. Adevărat, însă, că separaţia de patrimonii se putea aplica şi regimului dotal, ca şi comunităţii restrânse, care ar fi rezultat din adoptarea unei societ ăţi de achiziţii. Între regimul matrimonial separatist şi separaţia de patrimonii există numeroase deosebiri, deşi unele reguli ale acestei din urm ă instituţii au fost aplicate în epocă şi regimului dotal sau celui de separaţie. Astfel: (1) regimul separatist era un regim matrimonial legal, pe când separaţia de patrimonii era doar o instituţie aplicabilă în caz de criză patrimonială (sau nu) a căsătoriei; relaţiile normative dintre acestea sunt de la întreg la parte; (2) separaţia de patrimonii era o institu ţie judiciar ă,

48

regimul separatist era unul legal –diferen ţă de sursă, deci; (3) separaţia de patrimonii era limitată în timp şi supusă altor condiţii de formă şi fond decât regimul de separaţie; (4) separaţia de patrimonii avea un caracter extraordinar, fiind o excepţie de la regula imutabilităţii regimurilor matrimoniale, pe când separaţia matrimonială era o instituţie  juridică ordinar ă; (5) separaţia de patrimonii modifica temporar  şi în parte raporturile  patrimoniale dintre soţi, indiferent de regimul matrimonial concret aplicabil lor, pe când instituirea regimul separatist înl ătura definitiv posibilitatea ca so ţii să opteze pentru un alt regim aplicabil. Dar ce este -în fond, separaţia de patrimonii? În general, raportat la orice regim matrimonial al timpului, prin separaţia de patrimonii sau de bunuri trebuie să înţelegem mijlocul judiciar prin care femeia m ăritată punea capăt puterilor de administrare ale bărbatului. Acest lucru se solda şi cu modificarea regimului matrimonial, dacă cel iniţial nu era de separaţie. În special şi raportat la regimul dotal, separaţia de   patrimonii era instituţia judiciar ă prin care femeia determina încetarea dreptului de administrare al bărbatului asupra dotei, cu efectul restituirii acesteia. În fond, de esenţa separaţiei de patrimonii era nu atât încetarea puterilor masculine de gestiune, cât restituirea anticipată a dotei. Înainte de toate, este de observat că sintagma „separaţia de   patrimonii” era total nepotrivită. O dată, ea ar putea sugera o apropiere de separaţia de  patrimonii din materie succesorală (art. 781 C.civ.), apoi ar insinua ideea că între soţi ar fi o comunitate. În primul rând, nu se poate angaja nici o paralel ă între separaţia de   patrimonii succesorală şi cea matrimonială. În al doilea rând, Codul civil a reglementat separaţia de patrimonii expres doar pentru regimul dotal (art. 1256), care era unul de separaţie, iar nu de comunitate. Separaţia de patrimonii –ca mecanism judiciar, putea fi însă extinsă pretorian la orice regim matrimonial, deoarece ea avea raţiunea de a constitui un mijloc de protecţie a femeii măritate. Prin urmare, prin „separaţia de patrimonii” trebuie să înţelegem în fond o „separaţie de administrare”, cu efectul c ă bărbatului i se ridica puterea de a gestiona bunurile femeii sale, datorit ă faptului că el era pe cale să pună în pericol bunurile dotale ale femeii. În sensul său special, raportat, deci, la regimul dotal, separaţia de  patrimonii era o măsur ă extraordinar ă, care punea capăt puterilor dotale de administrare

49

ale bărbatului, cu efectul restituirii dotei şi a instaur ării unui regim pur de separaţie între soţi (art. 1265 C.civ.). Ceea ce valora îns ă cu existenţa unui regim dotal f ăr ă dotă. În plus, extraordinarul separaţiei de patrimonii rezida şi din aceea că ea modifica regimul matrimonial iniţial aplicabil, în condiţiile în care regula Codului civil era imutabilitatea regimului (art. 1232). Autoritatea maritală subzista instaur ării separaţiei de patrimonii doar pentru imobile, deoarece acestea nu puteau fi înstr ăinate de către femeie decât cu autorizaţia b ărbatului. Pentru a încheia, trebuie notat c ă prin separaţia de patrimonii toate   bunurile femeii deveneau parafernale, iar aceasta putea dispune de ele cu respectarea regulilor prescrise de incapacitatea sa maritală. Dacă soţii erau separaţi (legal sau judiciar), aceasta nu înseamnă că între ei nu se stabilea nici o leg ătur ă patrimonială. Înainte de toate, femeia trebuia să contribuie la sarcinile căsătoriei „după puterea mijloacelor sale” (art. 1266 C.civ.). Apoi, soţii puteau contracta cu ter ţii, dobândind în indiviziune unele bunuri, cu efectul realiz ării unei (pseodo-) mase de bunuri comune, după cum puteau contracta între ei după dreptul comun şi cu respectarea incapacităţilor maritale. Astfel, de pild ă, vinderile între soţi erau  prohibite (art. 1307 C.civ.), iar donaţiile aveau un regim special. Dar despre acestea ne vom ocupa mai încolo. 1c) Regimul matrimonial dotal. Preliminarii . Regimul dotal a fost singurul regim matrimonial căruia Codul civil a înţeles să-i dea o formă normativă rotundă, chiar dacă nu exhaustivă. Din punt de vedere practic, dota era şi cea mai r ăspândită convenţie matrimonială în epocă, continuându-se astfel, nu numai legislativ, ci şi practic, o tradiţie juridic ă ce se pierde în veacuri. Dar ce trebuie să înţelegem prin dotă?

Cuvântul a fost folosit, de legiuitor, doctrin ă şi practica judiciar ă, în diferite sensuri. Astfel, prin „dotă” se desemnau realităţi distincte, dar foarte strâns legate. Dota desemna regimul matrimonial în ansamblul său, ca sistem normativ aplicabil raporturilor   patrimoniale dintre soţi. Prin „dotă” se înţelegea –apoi, contractul matrimonial prin care se instituia regimul concret aplicabil între bărbatul şi femeia căsătoriţi. După cum, acelaşi cuvânt semnifica bunul sau bunurile, care constituiau suportul patrimonial al regimului matrimonial omonim. Evident că din context se va desprinde cu claritate, de fiecare dată când „dota” e folosit ă, la care realitate, dintre cele trei, ne referim.

50

Ca regim matrimonial, dota se concretiza într-unul separatist de sorginte convenţională, prin care anumite bunuri erau oferite în administrarea bărbatului, cu scopul ca acesta să suporte sarcinile căsătoriei. Dota s-a bucurat şi de o defini ţie legală (art. 1233 C.civ.). De esenţa regimului dotal este că el se prezintă ca un regim separatist, cu efectul divizării bunurilor femeii în două mase distincte: bunuri dotale şi parafernale (art. 1283 C.civ.). Nici constituirea dotei, nici puterile b ărbăteşti maritale asupra dotei, nu sunt de esenţa, ci doar de natura dotei sau -mai exact, de natura func ţionării regimului. Pentru dreptul român din epocă, atât de înr ădăcinată a fost această idee, încât regimul dotal era considerat dreptul comun al separaţiei dintre soţi, aspect întărit şi de faptul c ă legea nu a reglementat expres separaţia. Dar argumentele tehnice nu au lipsit, nici ele,  pentru a considera dota un regim de separaţie. Astfel, una dintre reguli era că orice bun al femeii dotate este   prezumat parafernal, dacă nu se dovedeşte contrariul, anume că ar fi dotal (art. 1283 C.civ.). Acest principiu se explic ă prin aceea că regimul juridic al averii dotale era unul extraordinar, chiar dacă nu de drept strict. Regimul juridic deroga atât de mult de la dreptul comun al proprietăţii, încât a fost limpede ca regimul dotal s ă nu poată fi extins la orice bun al femeii, doar prin simplul fapt c ă aceasta este măritată sub regimul dotal. În al doilea rând, illo tempore s-a ar ătat că regimul dotal poate să funcţioneze şi f ăr ă o constituire efectiv ă de dotă, adică în lipsa averii dotale. Acest lucru era posibil deoarece dota putea fi constituită şi pentru bunurile viitoare ale femeii, bunuri care se puteau dovedi a fi -în fond, doar eventuale. Evident c ă acest aspect a reprezentat mai mult o excepţie, deoarece regimul dotal nu poate să funcţioneze efectiv ca dotal în lipsa averii omonime. Ceea interesează aici, este faptul c ă „dota f ăr ă dotă” e un argument atât pentru cele puse deja în discu ţie, cât şi pentru susţinerea că regimul matrimonial legal al vremii era de tip separatist. Iar în cazul dotei f ăr ă suport patrimonial, soţii erau în fond căsătoriţi sub regim de separaţie. În al treilea rând, regimul dotal nu avea, prin mecanismele sale, vocaţia de a crea o masă de bunuri comune soţilor, în ciuda unor  expresii de genul că „dota este un bun de familie”, exprimări care ar putea duce astăzi în eroare, dar pe vremuri nu erau decât simple figuri de stil. În fine, regimul separatist instituit de dotă este oglindit şi de mecanismele gestiunii bunurilor dotale. De natura acestui regim era ca bunurile aduse dotă să treacă în folosin ţa şi administrarea bărbatului;

51

în regulă generală – de lege lata, femeia nu avea un drept propriu sau concurent de gerare a dotei. Prin urmare, -dar în altă ordine de idei, a susţine astăzi că regimul comunitar este de tradiţia poporului român, înseamnă a decreta că aceasta începe la 01.02.1954 sau de a reduce tradiţia juridică română la reglementarea comunistă. Convenţia matrimonială de dotă respecta şi reflecta reglementarea legală în materie. Astfel, principiul care guverna era acela al libertăţii de voinţă, păr ţile având posibilitatea s ă-şi amenajeze regimul dotal după cum credeau de cuviinţă (art. 1224). Evident că trebuiau respectate dispoziţiile imperative în materie, dintre care cele mai important erau acelea care reduceau capacitatea de exerciţiu a femeii măritate (până în 20.04.1932) şi imutabilitatea dotei. Asupra incapacităţii maritale a femeii nu mai revenim, deoarece deja a fost expusă, iar regimul dotal nu-i imprima nici un element de specific. În ceea ce priveşte imutabilitatea dotei, ar trebui f ăcute câteva precizări. Astfel, va trebui să includem aici atât regula imutabilitatea convenţiei de dotă (art. 1232 C.civ.), cât şi fixitatea suportului său patrimonial. Dacă  prima regulă nu este decât o aplicare a principiului general consacrat de Codul civil, dup ă care soţii nu pot voluntar modifica în timpul c ăsătoriei regimul lor matrimonial, cea de a doua este specifică dotei. Această din urmă regulă se concretiza în aceea că soţii nu  puteau să modifice întinderea drepturilor dotale, prin micşorarea sau mărirea averii dotale (art. 1236 C.civ.). Cea mai importantă derogare de la principiul imutabilităţii dotei (înţeleasă atât ca act juridic, cât şi ca bun) era separaţia judiciar ă de patrimonii, despre care am vorbit mai sus şi nu mai revenim în am ănunt. Aici este locul să notăm că separaţia de patrimonii punea capăt regimului matrimonial dotal, înlocuindu-l cu unul de  pur ă separaţie între soţi. Iar la nivelul averii dotale, efectul separa ţiei de patrimonii era că dota se restituia femeii –înfrângându-se astfel şi principiul intangibilit ăţii ei. Una dintre cele mai controversate chestiuni -în epoca aplic ării regimului dotal, a fost aceea a caracteriz ării juridice a dotei. Dacă aceasta este un contract, care erau caracterele sale juridice? Mai multe opinii au fost formulate, numitorul comun fiind acela de a determina dacă dota este un act oneros sau o liberalitate. Astfel, după jurisprudenţa franceză a timpului, s-a considerat că dota este un contract oneros în toate cazurile. Aceasta pentru că: 1) bărbatul se foloseşte de bunurile dotale; 2) constituirea dotei era garantată pentru evicţiune ca la vindere (art. 1240 C.civ.) şi 3)

52

constituirea dotei poate fi privit ă ca executarea unei obligaţii naturale atunci când înzestr ătorii sunt p ărinţii femeii. Evident că aceste argumente au fost respinse, deoarece nu corespundeau decât foarte puţin caracterizării juridice a dotei. Astfel, ultimul argument nu valorează nimic dacă dota este constituită de femeie, viitorul său bărbat sau un ter ţ; apoi garanţia de evicţiune se poate găsi şi în materie de dona ţii sub modo, cu care mai degrab ă aduce dota. Şi

-în ultimul rând, s-a ar ătat că bunurile dotale nu profită bărbatului, ci familiei,

deoarece cauza juridică a constituirii dotei este ca acesta s ă susţină patrimonial familia, iar nu nevoile bărbatului, care oricum nu devenea decât excepţional proprietarul averii dotale. Tot de inspiraţie franceză a fost şi practica judiciar ă dominantă a vremii. Aceasta considera că dota –convenţia matrimonială, are un caracter mixt: e gratuită faţă de femeie şi oneroasă faţă de bărbat. Dota era o donaţie pentru femeie, indiferent cine era constitutorul ei. Dar o donaţie care deroga în anumite elemente de la dreptul comun, fiind considerată excepţională şi privilegiată. Astfel, ea nu era revocabilă   pentru ingratitudine (art. 835 C.civ.), dobânzile dotei curgeau de drept de la celebrarea căsătoriei (art. 1241 C.civ.), după cum donaţia dotală dădea recurs în garanţie pentru evicţiune sau vicii ascunse ca la vindere (art. 1240 C.civ.). Pentru b ărbat, actul dotal era considerat unul oneros, datorită drepturilor şi obligaţiilor pe care le avea acesta în calitate de administrator al dotei, precum şi a obligaţiei de restituire a acesteia la disolu ţia regimului matrimonial. În plus, se poate observa că dota r ămâne în proprietate femeii, deci  bărbatul nu avea un drept real, ca în dreptul roman, asupra dotei. Iar în cazul dotei formate din bunuri mobiliare, care deveneau proprietatea bărbatului, acesta era ţinut ca debitor al preţului acestor mobile (art. 1245 C.civ.). Mai departe, bărbatul avea acţiunile dotale, dar mai ales un drept de administrare asupra dotei (art. 1242 C.civ.), fiind asimilat -în această calitate, cu un uzufructuar  şi deţinând toate drepturile şi obligaţiile acestuia (art. 1243 C.civ.). În anumite condiţii, bărbatul avea dreptul de a reclama revocarea vinderilor imobilelor dotale, dar era ţinut şi de daune-interese, când vinderea s-a f ăcut şi cu concursul lui (art. 1255 C.civ.). Şi –pentru a închide lista, b ărbatul trebuia obligatoriu să suporte ipoteca legală a femeii măritate (art. 1281 C.civ.), după cum era esenţialmente

53

obligat să restituie dota la încetarea regimului matrimonial dotal (art. 1256 şi 1271 C.civ.). Ce ar trebui să deducem din această înşiruire? În primul rând, toate drepturile pe care le avea bărbatul asupra averii dotale trebuiau exercitate în interesul familiei –cum se spune ast ăzi, adică în susţinerea cheltuielilor ei, iar nu în interes propriu sau str ăin. Dacă bărbatul deturna folosirea dotei, femeia avea posibilitatea să pună capăt regimului dotal, prin separaţia  judiciar ă de patrimonii (art. 1256 C.civ.). Sancţiune mai drastică şi garanţie mai fermă a conservării averii femeii nu se putea. În al doilea rând, dac ă ne raportăm la unele categorii juridice, care ar putea sugera onerozitatea dotei pentru bărbat (revocarea vinderilor dotale sau restituirea dotei), se poate lesne observa că termenii ne joac ă o festă. Astfel, revocarea amintită nu era decât o acţiune în nulitatea actului de înstr ăinare a fondului dotal, care era inalienabil (art. 1248 C.civ.). Iar restituirea dotei sugerează amăgitor că bărbatul ar fi avut vreodată proprietatea acesteia, deoarece el nu putea să aibă decât cel mult o detenţie precar ă a proprietăţii imobiliare care apar ţinea cu titlu de   proprietate femeii sale. În fond, restituirea dotei (1271-1280 C.civ.) nu era decât o altă manier ă de a desemna lichidarea regimului dotal, iar ceea ce se restituia era de jure administrarea bunurilor sale, care în timpul căsătoriei a apar ţinut bărbatului. În consecinţă, după noi, nici vorbă de caracter oneros al dotei pentru bărbat. În ceea ce priveşte dota privită ca avere, aceasta se putea concretiza în orice bun. Pentru existenţa juridică a dotei era indiferent dacă în discuţie era un bun de o valoare redusă, medie sau foarte mare. Din punctul de vedere al existenţei dotei, nu conta -de asemenea, specia bunului: dac ă bunurile erau mobile sau/şi imobile, creanţe sau prestaţii periodice în natur ă, bunuri fungibile şi consumptibile, drepturi   prezente sau viitoare, bunuri luate ut universali sau ut singuli, drepturi exclusive sau fracţiuni de drept etc. Regula era că orice bun sau drept aflat în circuitul civil putea fi adus ca dotă. Cert, uneori natura bunului sau caracteristicile acestuia atr ăgeau aplicarea de reguli specifice. Astfel, bunurile imobile erau indisponibilizate, ca urmare a faptului c ă ele erau aduse ca dotă (art. 1248 C.civ.); mobilele puteau trece din proprietatea femeii în aceea a bărbatului său (art. 1245, 1246 C.civ.) etc. Unele precizări se impun, de asemenea, în legătur ă cu faptul că dota era constituită (de femeie sau de un ter ţ) din  bunuri prezente sau viitoare, dar acestea le vom face mai jos.

54

În ciuda tradiţiei sale, regimul dotal nu a fost scutit de critici din   partea doctrinei. Astfel, s-a criticat în special inalienabilitatea bunurilor dotale, dar  şi a   bunurilor bărbatului (datorită ipotecii femeii măritate), care constituia o derogare gravă de la dreptul comun şi punea în pericol siguranţa circuitului civil şi a creditului. Apoi s-a reproşat că femeia are prea puţine mijloace de apărare împotriva administr ării abuzive sau stângace a bunurilor dotale de către bărbat. Că dota, în fond, ar fi un regim matrimonial de tip aristocrat, accesibil doar celor care deţin averi. Sau că este un regim separatist, care nu creează o minimă solidaritate între soţi ş.a. În nici un caz, însă, regimul dotal nu era şi nu este de criticat   pentru inegalitatea juridică dintre femeie şi bărbat. Puterea maritală a bărbatului şi incapacitatea femeii căsătorite nu erau efectul sau apanajul dotei, ci principii generale, care guvernau în epocă orice regim matrimonial. Majoritatea autorilor români considerau că regimul dotal corespunde însă necesităţilor practice, că el asigura un cadru adecvat dezvoltării patrimoniale a familiei. Ceea ce se poate spune ast ăzi, la o jumătate de secol de la extincţia sa juridică, este că regimul dotal a reflectat o epocă istorică apusă şi ea, şi oricum viitorii soţi aveau libertatea –pe care nu o mai au astăzi, să aleagă orice fel sau tip de regim matrimonial pe care îl considerau cel mai adecvat lor. Pe de alt ă parte, cum deja am putut observa, nu există regim matrimonial perfect, iar -cel puţin din acest motiv, ar  trebui respectată libertatea de alegere a regimului matrimonial al viitorilor soţi, care îşi cunosc cel mai bine interesele.

Constituirea dotei . Vorbind despre aceasta, ar trebui să vedem întâi cine constituia dota, apoi când se putea forma aceasta şi –în fine, care bunuri puteau intra în dotă. Din art. 1234 C.civ. a rezultat că dota putea fi constituit ă fie de femeie, fie de bărbat, fie de un ter ţ. Femeia avea interesul de a constitui o dot ă, care era dată în administrarea viitorului său bărbat, pentru a se degreva de sarcinile căsătoriei. Cu cât  bunurile dotale erau mai importante şi veniturile acesteia ajungeau acoperirii cheltuielilor  vieţii de familie, cu atât implicarea femeii în raporturile patrimoniale casnice era mai redusă. Reversul era că, dacă femeia nu dispunea şi de bunuri extradotale importante, constituirea dotei o f ăcea dependentă patrimonial de bărbat. Prin urmare, femeia urmărea obţinerea unui echilibru cât mai profitabil ei între dependenţă şi autonomie financiar ă,  prin păstrarea unui raport convenabil dintre bunurile sale dotale şi extradotale.

55

Femeia putea să aducă dotă bunurile sale prezente, toate sau numai unele (art. 1235 C.civ.). Prin bunuri prezente înţelegem –ca de altfel în întreaga materie a regimurilor matrimoniale, bunurile pe care femeia le avea la data semnării convenţiei dotale, adică înainte de căsătorie. Dacă se constituia o dotă din toate bunurile prezente,  paraferna femeii cuprindea bunurile pe care aceasta le obţinea în cursul căsătoriei, adică toate bunurile ei viitoare. Dacă în schimb, se aduceau dotă numai unele bunuri prezente,   paraferna femeii se compunea din toate bunurile ei viitoare, precum şi din bunurile   prezente nedeclarate expres ca dotă. De la aceste reguli erau şi unele excepţii. Astfel,   puteau fi dotale bunurile viitoare în temeiul unei clauze de întrebuinţare sau reîntrebuinţare, ca efect al subrogaţiei reale. Şi -de asemenea, puteau fi dotale bunurile viitoare a căror cauză de dobândire a fost anterioar ă căsătoriei (uzucapiunea începută înaintea celebr ării căsătoriei, dar câştigată în cursul acesteia). Ceea ce e de notat aici este regimul special al subrogaţiei reale. Aceasta nu opera automat în beneficiul dotalit ăţii, ci avea un caracter limitat şi excepţional. Astfel, regula era că un bun nu devenea dotal doar prin simplul fapt că era achiziţionat cu bani dotali (art. 1247 C.civ.). Reglementarea nu trebuie s ă surprindă prea tare, deoarece ea urmărea să întărească imutabilitatea regimului matrimonial, prin aceea că întinderea averii dotale nu putea fi modificat ă în timpul căsătoriei (art. 1236 C.civ.). Regula fixităţii materiale a dotei nu era însă rigidă. Atât legea, cât şi soţii puteau deroga de la ea. Astfel, art. 1254 C.civ. permitea –în anumite condiţii, schimbul imobilului dotal, cu efectul c ă noul imobil dobândit sau cumpărat din sultă avea regim de bun dotal. La fel, dac ă se permitea vinderea imobilului dotal (art. 1252 şi 1253 alin. 1 C.civ.), imobilul cump ărat din banii anterior obţinuţi putea fi considerat tot dotal (art. 1253 alin. 3 C.civ.). Libertatea convenţiilor matrimoniale   permitea cuprinderea şi a unei clauze de întrebuin ţare sau reîntrebuinţare a banilor sau  bunurilor dotale, cu efectul că ceea ce se dobândea în locul acestora devenea un bun tot dotal. Femeia putea -de asemenea, să aducă dotă bunurile sale viitoare (art. 1235 C.civ.). În acest caz, toate bunurile pe care le avea femeia pân ă la momentul celebr ării căsătoriei erau bunuri extradotale, iar cele dobândite dup ă această clipă aveau un regim dotal. Cu toate acestea, jurisprudenţa vremii a interpretat restrictiv noţiunea de

56

  bunuri viitoare dotale ale femeii. Se admitea să se constituie dotă, doar bunurile dobândite de femeie cu titlu gratuit, cele achizi ţionate oneros r ămâneau bunuri extradotale. Prin urmare, de pildă, imobilele dobândite de femeie cu bani dotali nu erau considerat a fi dotale. Trebuie să vedem aici spiritul regimului separatist, dar  şi aplicarea regulii după care dota se constituie prin declaraţie expresă de voinţă a femeii (art. 1234 C.civ.). În plus, în caz de dubiu, bunul trebuia considerat parafernal. Din acest motiv, spre deosebire de doctrina şi practica franceze ale timpului, la noi bunurile dobândite de femeie în timpul c ăsătoriei erau proprii, după cum proprii erau considerate şi veniturile obţinute din munca sa salariată. Practic, dota era constituită foarte frecvent de părinţii femeii şi mai rar de viitorul soţ. În plus, nimic nu oprea ca o alt ă persoană (rudă sau nu) să contribuie cu o dotă la patrimoniul viitoarei mirese. Indiferent de legăturile de rudenie sau nu, aceşti constitutori de dot ă erau consideraţi ter ţi, inclusiv bărbatul. Iar regimul juridic al dotei era identic cu cel al dotei constituite de către femeie. Continuând atât tradiţia dreptului vechi, cât şi un impuls firesc,  părinţii erau, în regulă generală, cei care constituiau dota pentru fiica lor. Spre deosebire însă de acest sistem vechi, Codul civil –după modelul său francez, nu a mai considerat dotarea ca o obligaţie juridică. De aceea majoritatea doctrinei (române şi franceze) a văzut în obligaţia de înzestrare a femeii cel mult o obligaţie naturală. În acest caz, dotarea era juridic compusă dint-un act complex: exista o dona ţie f ăcută (de către ter ţi) în vederea căsătoriei, care avea titlu de dotă şi era cuprinsă în convenţia matrimonială, apoi venea manifestarea de voinţă a viitorilor soţi (convenţia matrimonială dotală propriu-zisă) prin care se accepta donaţia (de către femeie) şi sarcinile administr ării ei (de către bărbat). Foarte rar era cazul de constituire a dotei de c ătre bărbat. Acesta nu avea nici un interes juridic să-şi indisponibilizeze bunurile imobile prin aducere lor ca dotă. Apoi, în calitate de cap al familiei, oricum avea obliga ţia de a suporta şi sarcinile căsătoriei, lucru care se putea foarte bine realiza din exploatarea bunurilor proprii. Dacă totuşi bărbatul constituia dotă, bunurile treceau în proprietatea femeii, iar el nu p ăstra decât administrarea lor (art. 1242 C.civ.). Din punctul de vedere al naturii sale juridice, o asemenea dotă constituia tot o dona ţie încheiată în vederea căsătoriei şi trebuia cuprinsă în contractul matrimonial dotal.

57

Odată constituită dota, ea trebuia plătită, iar plata se f ăcea -în regulă generală, după dreptul comun. Plata dotei presupunea în toate cazurile ca bunurile dotale să fie remise bărbatului, pentru ca acesta să poată exercita asupra ei actele de administrare specifice. Dacă dota era constituită de către un ter ţ, plata dotei presupunea şi transferul proprietăţii dotale către femeie. Pentru a apăra femeia de proba anevoioasă a  plăţii dotei, legea instituia o prezumţie de primire a dotei de către bărbat (art. 1277 C.civ). Tot derogator de la dreptul comun, se poate aminti c ă dota constituită în capital produce de drept dobânzi din ziua căsătoriei (art. 1241 C.civ.), iar nu din ziua cererii lor în  judecată (art. 1088 C.civ.). Tot aici mai trebuie reamintit c ă cel care constituia dota era ţinut să

garanteze pentru existenţa ei, dar  şi pentru calitatea bunurilor dotale (art. 1240

C.civ.).

Func ţ ionarea regimului matrimonial dotal . Ca regim de separaţie, dota s-a caracterizat prin aceea că femeia păstra proprietatea dotei, ca şi a  bunurilor sale parafernale, dar administrarea dotei era de lege lata de resortul bărbatului (art. 1242 C.civ.). Administrarea masculină a dotei nu era decât un reflex al puterii maritale a bărbatului şi o aplicare particular ă a incapacităţii speciale a femeii măritate. Femeia păstra, în limitele capacităţii sale, doar administrarea bunurilor extradotale. Dar, care erau puterile de administrare ale bărbatului asupra bunurilor dotale? Bărbatul avea drepturile şi obligaţiile administratorului bunurilor  altuia. Iar în această calitate, legea l-a asimilat cu un uzufructuar (art. 1243 C.civ.). Identificarea între cele două instituţii nu a fost însă absolută, ci de principiu –a doua constituind modelul primei. Astfel, b ărbatul –spre deosebire de un uzufructuar ordinar, nu era ţinut să dea cauţiune (art. 1244 C.civ.), după cum era obligat la restituirea fructelor  către proprietarul dotei (femeia sa) în anumite condiţii (art. 1280 C.civ.). Prin urmare,  bărbatul putea f ăcea acte de conservare, dar  şi de administrare propriu-zise cu bunurilor  dotale, cum ar fi: să închirieze sau arendeze fondurile dotale, să perceapă veniturile sau capitalurile dotei, să facă acte de folosinţă obişnuită, s ă înstr ăineze bunurile mobile, care erau destinate acestui fapt (fructe, bunuri perisabile sau consumptibile etc.) etc. De notat este că aceste acte, bărbatul le putea săvâr şi singur, f ăr ă a avea nevoie de consimţământul femeii.

58

Statutul de administrator al b ărbatului era însă unul privilegiat, datorită faptului că el nu numai c ă administra dota, dar el avea şi toate acţiunile dotale, pe care le exercita -de asemenea, singur. Astfel, bărbatul exercita toate acţiunile în justiţie relative la dotă: acţiuni mobiliare şi imobiliare, personale sau reale, posesorii sau   petitorii. Jurisprudenţa timpului considera că în aceste acţiuni bărbatul figurează atât în nume propriu, cât şi în calitate de reprezentant al femeii sale. Oricum, el nu avea nevoie de consimţământul ei, după cum hotărârile judecătoreşti îi erau şi femeii opozabile. Dar, existau şi acte pe care bărbatul nu le putea face singur, el având nevoie de consimţământul femeii. Astfel, bărbatul nu putea face acte de dispozi ţie asupra bunurilor dotale mobiliare, care r ămâneau în proprietatea femeii. După cum nu  putea consimţi singur la exproprierea bunului dotal sau la exercitarea dreptului de opţiune succesorală în locul femeii. Bărbatului nu îi era, de asemenea, îngăduit să încheie singur  acte de partaj relative la bunurile dotale. În fine, erau şi acte pe care bărbatul nu le putea săvâr şi nici singur, dar nici cu consimţământul femeii. Astfel, nu se putea vinde imobilul dotal în timpul căsătoriei (art. 1248 C.civ.). În toate cazurile în care dota era administrată de bărbat, femeia avea la îndemână un mijloc juridic deosebit de eficient pentru a sanc ţiona nepriceputa sau frauduloasa gerare a bunurilor dotale: separaţia de patrimonii (art. 1256 C.civ.).

 Încetarea  şi lichidarea regimului dotal . În regulă generală, cauzele de încetare a căsătoriei determinau automat şi stingerea efectelor regimului matrimonial dotal, cu obligarea bărbatului la restituire către femeie a dotei, pe care el a administrat-o în cursul căsătoriei. Orice restituire anticipată a dotei era nulă, deoarece ea deroga de la regula imutabilităţii şi fixit ăţii dotei. Din acest punct de vedere, s-a considerat că motivele de restituire a dotei sunt limitative. „Obliga ţia de a restitui dota este firească. Când căsătoria se desface, bărbatul trebuie să restituie dota, fiindcă sarcinile căsătoriei, la a căror  satisfacere era menită dota, încetează; iar absenţa are efecte analoage unei desfaceri. Când se pronunţă separaţia de patrimonii, bărbatul trebuie să restituie dota, fiindcă separaţia are tocmai scop să sustragă dota de sub administrarea şi folosinţa b ărbatului; iar  falimentul atrage de drept separaţia”.

59

Prin urmare, cazurile de restituire a dotei erau: 1) încetarea efectelor căsătoriei prin deces, divor ţ sau nulitate (art. 1271 C.civ.); 2) declararea absenţei femeii măritate (art. 1271 C.civ.); 3) falimentul bărbatului (art. 790 C.com.); 4)  pronunţarea separaţiei de patrimonii între soţi (art. 1271 C.civ.) şi 5) cu scopul dotării unui copil al so ţilor. În fond, ce era această obligaţie de restituire a dotei, care apăsa pe capul şi patrimoniul bărbatului? Natura ei nu putea fi decât hibrid ă sau să difere în funcţie de modalitatea în care a fost pl ătită dota. Astfel, obligaţia bărbatului era una de a da în condiţiile în care el era proprietarul bunului dotal. Dacă dota a constat în bunuri mobile consumptibile şi fungibile, care s-au consumat juridic sau material în cursul căsătoriei,  bărbatul era ţinut să restituie femeii bunuri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate, calitate şi valoare, în care le-a primit. Dacă dota mobiliar ă a fost formată din bunuri preţăluite, iar   preţuirea lor a valorat vindere (art. 1245 şi 1246 C.civ.), bărbatul devenind proprietarul lor, el era dator să întoarcă femeii preţul acestor bunuri. În regulă generală, însă, dota r ămânea în proprietatea femeii, iar bărbatul doar o folosea şi administra, neavând un drept real asupra ei. În acest caz, obligaţia b ărbatului de întoarcere a dotei era –ca natur ă  juridică, una de a face. Adic ă de a returna posesia (precar ă) bunurilor către femeie. În general, bărbatului nu i se recunoştea un drept de retenţie asupra bunurilor dotale pentru a for ţa pe femeie să-şi achite eventualele datorii, după cum obligaţia de restituire nu putea fi compensată între bărbat şi femeie cu ocazia lichidării dotei. Din cele ar ătate rezultă că „restituirea” dotei era un termen care se  putea justifica juridic doar în cazurile de excepţie (când bărbatul era proprietarul dotei). În celelalte cazuri -în fond, „restituirea” nu era decât o obligaţie de întoarcere a stă pânirii  bunurilor dotale către femeie. Aspect care era reflectat şi de faptul că acţiunea femeii în contra bărbatului pentru restituirea dotei era prescriptibilă extinctiv (art. 1273 şi 1890 C.civ.). Executarea obligaţiei de restituire a dotei era garantat ă special   pentru femeie. Astfel, aceasta avea o ipotecă legală, care purta asupra bunurilor   bărbatului (art. 1281 C.civ.). În fond, ipoteca femeii m ăritate –cum era cunoscută în epocă, nu f ăcea decât să garanteze creanţa pe care femeia o avea în contra bărbatului, creanţă născută din lichidarea dotei şi restituirea ei. Spre deosebire de dreptul justinian,

60

ipoteca nu era un privilegiu, ci doar o garanţie reală imobiliar ă, care intra în concurs ordinar cu alte garanţii, pe care bărbatul şi le-a constituit deja. Este de remarcat faptul c ă femeia nu putea renunţa la ipotecă, sub pedeapsă de nulitate; ea putea îns ă s-o reducă sau să-i cesioneze rangul. Contrar dreptului francez, ipoteca femeii măritate era specializată   potrivit dreptului comun, după cum era supusă inscripţiei ordinare (art. 1754-1758 C.civ.). Ipoteca maritală, dincolo de tradiţia ei istorico-juridic ă, tr ădează spiritul vremii. Adevărat că ea constituia o garanţie esenţială pentru femeia dotată, dar în acelaşi timp era un complement al imutabilit ăţii regimului, a fixit ăţii dotei şi a inalienabilităţii imobilelor  dotale, care f ăceau ca regimul matrimonial dotal să frâneze mult celeritatea circuitului civil.

2. Aplicarea Codului civil în spaţiu şi timp Datorită evoluţiilor istorice, Codul civil român nu s-a aplicat în toate teritoriile româneşti de la adoptare. Regimul dotal, a şa cum a fost prezentat mai sus, a fost reglementat de Codul civil cu începere din 01.12.1865 doar în Vechiul regat al României. Regimul separatist de drept comun a caracterizat dreptul Vechiului Regat de la această dată şi până la 01.02.1954, când s-a strangulat libertatea regimurilor  matrimoniale, prin punerea în aplicare a actualul Cod de familie. Aplicarea Codului civil s-a f ăcut de la date diferite pentru celelalte teritorii româneşti, dar, în toate cazurile, aplicarea dispoziţiilor Codului civil -cu privire la căsătorie şi regimurile matrimoniale, a încetat la data de 01.02.1954. Astfel, în Basarabia s-a extins par ţial legislaţia română prin legea nr. 36 din 04.04.1928. Anterior extinderii, situaţia dreptului local era deosebit de complexă, aplicându-se în principal cutuma românească şi lege ţaristă (în special după 1825), căreia îi era propriu un regim de separaţie patrimonială absolută dintre soţi. În Bucovina, prin legea nr. 478 din 01.10.1938, s-au înlocuit dispoziţiile legilor austriece în materie cu legislaţia civilă din Vechiul Regat. Extinderea legislaţiei româneşti a fost mult mai drastică decât în Basarabia, deoarece în Bucovina nu s-au păstrat dintre legiurile locale decât dispoziţiile în materie de carte funduar ă. În Transilvania, aplicarea legislaţiei civile româneşti s-a f ăcut din 22.09.1943, prin D-L: 389 din 22.06.1943, dar a fost tot extindere par ţială. Acest ultim act normativ, în ceea ce priveşte materia noastr ă, a exclus aplicarea pe viitor a separaţiei

61

de pat şi masă (art. 20 alin. 2) şi a introdus principiul imutabilit ăţii regimului matrimonial şi

cel al fixităţii dotei (art. 30). Aceste modific ări au fost în acord cu litera Codului civil

român, care nu a cunoscut separaţia de corp (proprie legiuirilor austriece şi maghiare) şi a consacrat imutabilitatea regimului matrimonial (regulă necunoscută în dreptul  provincial). Ca tehnică legislativă, este de notat consacrarea ultraactivităţii legilor locale vechi asupra situaţiilor juridice voluntare, ceea ce însemna că şi după data extinderii legii române, convenţiilor matrimoniale le era aplicabil dreptul provincial 3 sub care acestea au fost încheiate (art. 27 şi 30). În concluzie, până la aplicarea Codului de familie, în România se  puteau depista mai multe sisteme matrimoniale, care erau ghidate juridic de Codul civil sau de legile locale încă în vigoare. Acestei situaţii normative i s-a pus capăt prin adoptarea Codului familiei. Regimul juridic uniform -în materie de regimuri matrimoniale, a fost aplicat -deci- cu începere din 01 februarie 1954, când prin Codul familiei s-a instituit un singur regim matrimonial legal. Regimul este obligatoriu pe întregul teritoriu al României. El e f ăr ă alternativă şi imperativ, constând într-o comunitate matrimonială restrânsă. Ideea se poate desprinde din art. 3 şi 4 ale decretului 32/19544, care a reglementat expres că, după 01 februarie 1954, toate raporturile  patrimoniale şi extrapatrimoniale dintre soţi vor fi guvernate de dispoziţiile Codului familiei. Deci, nu s-a luat în considerare posibilitatea supravie ţuirii legii vechi, care s ă cârmuiască şi pe viitor situa ţiile voluntare (convenţii matrimoniale) născute sub imperiul ei. De aceea, din punct de vedere practic, art. 3 şi 4 din D: 32/1954 fac inutil recursul la dreptul aplicabil anterior în materie de regimuri matrimoniale, acest recurs având doar o valenţă pur istorică.

3

Până la data de 01 februarie 1954. Textele comandă: art. 3 „Oricând s-ar fi căsătorit, soţii, cât priveşte relaţiile lor personale, sunt supu şi, de la data intr ării sale în vigoare, dispozi ţiilor Codului Familiei”. Iar art. 4 „So ţii vor fi supu şi, de la data intr ării în vigoare a Codului Familiei, dispozi ţiilor acestui Cod în privin ţa relaţiilor lor patrimoniale, indiferent de data c ăsătoriei şi oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau conven ţional, de mai înainte. Bunurile ce so ţii au la data intr ării in vigoare a Codului Familiei devin comune sau proprii, potrivit dispoziţiilor acestui Cod. Calitatea de bun comun, dobândit ă în temeiul dispoziţiilor de mai sus, nu poate fi opusă celor de al treilea care, la data intr ării în vigoare a Codului Familiei, sunt titulari ai vreunui drept real asupra acelui bun.” 4

62

În concluzie, repetăm, de la data de 01 februarie 1954 bunurile dobândite de oricare dintre soţi, indiferent de data celebr ării căsătoriei şi a regimului matrimonial iniţial aplicabil, sunt (prezumate) bunuri comune ale soţilor (cf. art. 30 alin 1 C.fam.).

Întrebări: 1. Care era natura regimului dotal? 2. Cine era ţinut la constituirea dotei? 3. Care era regimul capacităţii femeii măritate? 4. Cum se definea în ansamblul său regimul matrimonial pus în opera de Codul civil? 5. Ce se înţelege prin restituirea dotei?

IV. CONVENŢIA MATRIMONIALĂ Convenţia matrimonială e expresia libertăţii juridice în materia regimurilor matrimoniale. Prin urmare, convenţiile matrimoniale sunt posibile juridic doar în sistemele flexibile de drept, care organizează regimuri matrimoniale alternative, alături de regimurile legale. Nu este şi cazul Codului de familie din 1954, unde orice convenţie matrimonială este interzisă, sub pedeapsă de nulitate absolută (art. 30).

1. Noţiune Denumirile folosite pentru a desemna convenţia matrimonială au fost şi sunt deosebit de variate, f ăr ă ca termenii folosiţi s ă semnifice automat că există şi o deosebire între realităţile desemnate diferit. Termenul de „convenţie matrimonială” a fost folosit de vechiul legiuitor ( e.g. art. 1224 C.civ.), alături de „convenţie de maritagiu” (e.g. art. 932 C.civ.). Sintagmele au fost preluate în doctrina timpului, care -la rândul ei, a  propus şi utilizat –mai mult cu valenţe stilistice, diferite denumiri, pentru a numi una şi aceeaşi realitate: „convenţie de căsătorie”, „contract matrimonial”, „contract de căsătorie” etc. Toţi termenii folosiţi sunt sinonimi juridic. Înainte de a aborda definirea convenţiei matrimoniale, trebuie notat că aceasta se ghidează după dreptul comun al contractelor  şi obligaţiilor, având însă unele elemente de specific, care îi confer ă o fizionomie juridică aparte, de contract numit. În cele ce urmează ne vom referi doar la aceste elemente speciale. Apoi, mai este de reţinut că vom viza cu prioritate convenţia matrimonială înţeleasă ca operaţiune juridică, ca negotium  juris. Sensul ei de instrumentum probationis va fi doar pasager amintit, când materia o

63

cere. În fine, este de precizat şi c ă vom trata despre convenţia matrimonială propriu-zisă, adică înţeleasă ca act juridic, iar nu ca efect al unui anumit regim matrimonial legal. Definiţiile date convenţiei matrimoniale au fost deosebit de abundente şi variate. Astfel, s-a ar ătat că ea este „convenţia prin care viitorii soţi reglementează regimul lor matrimonial, condiţia bunurilor lor prezente şi viitoare, în raporturile pecuniare ce izvor ăsc din căsătorie.” Sau că aceasta este „un contract condiţional, solemn şi irevocabil, prin care viitorii soţi organizează capacitatea lor civilă şi

determină, în privin ţa bunurilor, consecinţele asociaţiunii conjugale”. Mai plastic, s-a

 preferat să se spună despre convenţia matrimonială că ea ar constitui „o facultate acordată de lege de a se reglementa în mod convenţional şi în limitele anume determinate efectele   patrimoniale ale puterilor şi ale incapacităţilor rezultând din căsătoria ca raport de stat civil.” Evident că definiţiile reproduse adineauri reflectă –majoritatea, şi tr ăsăturile regimului matrimonial în care convenţia matrimonială se insera. Din acest motiv, ele sunt şi r ămân

valide pentru starea regimurilor matrimoniale dezvoltate sub imperiul Codului

civil. Prin urmare, generic, se poate defini conven ţ ia matrimonial ă ca fiind actul juridic

  prin care păr  ţ ile î  şi reglementeaz ă raporturile patrimoniale esen ţ iale, care se vor  desf ăşura între ei în cursul c ăsătoriei . În acest sens, s-a spus despre

convenţia

matrimonială că ar fi un „pact de familie” sau „o cart ă patrimonială a menajului” ori un „regulament al intereselor pecuniare ale soţilor”. Esenţial e să reţinem ideea că o convenţie matrimonială nu este decât un act juridic cu scop aparte: reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soţi. Datorită terminologiei folosite şi –în special, datorită expresiei „contract de căsătorie” este important de subliniat că o convenţie matrimonială nu se identifică sau suprapune peste instituţia căsătoriei. Aceasta din urmă este o instituţie de drept civil şi un act statutar, iar nu un contract ordinar. Astăzi sunt demult apuse vremurile în care se considera că şi căsătoria este un contract special. Natura juridică a căsătoriei, decelarea ei, nu fac parte din obiectul nostru de studiu actual, dar este de reţinut că –în ciuda termenilor folosiţi, orice identificare între convenţia matrimonială şi căsătorie este de exclus. Chiar  şi în epoca în care se mai trata căsătoria de contract, se urmărea -prin folosirea termenului de „pecuniar” ata şat convenţiei matrimoniale, să se deosebească aceasta de instituţia căsătoriei. Astăzi, asemenea adiţionări sunt inutile, nu

64

numai datorită faptului că instituţia căsătoriei nu mai este considerată de sorginte contractuală, ci şi pentru că orice convenţie presupune ipso facto efecte patrimoniale. Patrimonialitatea este un caracter fundamental al oricărui contract şi va fi o tr ăsătur ă funciar ă şi a convenţiei matrimoniale.

2. Principiile convenţiilor matrimoniale Să trecem în revistă regulile generale după care o convenţie matrimonială se organizează, atât la momentul încheierii ei, cât şi în cursul efectelor sale. Fiind un contract, orice convenţie matrimonială se va lăsa ghidată de principiile aplicabile oricărui act juridic, din acest motiv vom nota doar acele reguli care sunt specifice unui contract matrimonial. Ca o aplicaţie a principiului general al libertăţii actului juridic, convenţia matrimonială se bucur ă şi ea de efectele acestuia, dar cu unele elemente care-i asigur ă acestui principiu tr ăsături aparte.  Libertatea conven ţ iilor matrimoniale este mai largă decât în dreptul comun, după cum cunoaşte restrângeri proprii, str ăine celorlalte contracte. Înainte de toate, este de observat că libertatea convenţiei matrimoniale nu derivă numai din autonomia de voinţă păr ţilor, dar şi din specificul reglementărilor legale de familie. Într-un sistem de drept flexibil, este o consecin ţă firească a acestei maleabilităţi ca viitorii soţi să aibă posibilitatea de a alege regimul matrimonial aplicabil,  prin încheierea unui convenţii matrimoniale, care s ă combine orice regulă patrimonială. Libertatea mai mare de care se bucur ă o convenţie matrimonială se concretizează, în plus, şi

în prezenţa a încă cel puţin două elemente. Pe de o parte, anumite acte sunt permise în

cadrul dreptului matrimonial, deşi în dreptul comun sunt prohibite. Cum este cazul instituirii contractuale, în dreptul francez şi în dreptul român anterior Codului de familie. Pe de altă parte, anumite acte juridice cunosc elemente de specific doar dacă sunt cuprinse într-o convenţie matrimonială. Astfel este cazul dona ţiilor, care –după cum deja am văzut, pot înregistra tr ăsături derogatorii de la dreptul comun aplicabil lor. În al doilea rând, libertatea specifică convenţiei matrimoniale se reflectă asupra condiţiilor de contractare şi a capacităţii de exerciţiu. Fiind strâns unită de actul căsătoriei, convenţia matrimonială se ghidează după regula de capacitate potrivit căreia cine poate încheia valid o căsătorie poate să săvâr şească valabil şi un contract matrimonial (habilis ad nuptias habilis ad pacta nuptialia ). Această regulă comandă -ca

65

în materie de capacitate, s ă fie respectate, de principiu, unele exigenţe de la încheierea căsătoriei şi la încheierea convenţiei matrimoniale. Ceea ce înseamnă că –  e.g. pentru minori, dacă li se recunoaşte posibilitatea de a se căsători singuri –f ăr ă să fie asistaţi sau autorizaţi juridic, tot singuri şi personal vor încheia şi convenţia matrimonială. Simetric, dacă anumite autorizări sunt cerute minorului pentru a se căsători, aceleaşi încuviinţări vor fi cerute şi pentru încheierea convenţiei matrimoniale. Pentru majori, regula nu comportă un specific anume, implicând simpla idee c ă cine se poate căsători poate şi încheia actul juridic, care să-i guverneze raporturile juridice patrimoniale în timpul căsătoriei. Dar care este conţinutul libertăţii convenţiilor matrimoniale? În afar ă de formă, care este strictă, deoarece convenţia matrimonială este un act solemn,  păr ţile pot –în principiu, dispune cum doresc de obiectul contractului. Se poate institui orice regim matrimonial reglementat, se pot combina regimurilor ar ătate alternativ de lege sau se poate crea un regim aparte, prin îmbinări de reguli şi stipulaţii originale. Limitele specifice convenţiei matrimoniale sunt trasate însă şi de

 principiul accesorialit ăţ ii  sale la căsătorie. Regimurile matrimoniale nu au decât ţelul de a reglementa raporturile patrimoniale dintre soţi. Ceea ce înseamnă că efectele şi cauza  juridică a unei convenţii matrimoniale sunt strâns legate de căsătorie. Aveam de-a face cu o cauză juridică specială (animus conjugalis), în sensul că raporturile patrimoniale -care se constituie în efectele convenţiei, sunt subordonate susţinerii familiei, iar acest aspect îi animă pe cei care încheie o convenţie matrimonială. Orice deturnare de la regulă va atrage nulitatea convenţiei matrimoniale. În plus, efectele specifice convenţiei nu privesc decât crearea unui regim matrimonial concret aplicabil între soţi. Accesorialitatea urmăreşte şi întinderea în timp a efectelor conven ţiei matrimoniale Acestea se vor   produce doar în cursul căsătoriei, în intervalul de timp cât p ăr ţile convenţiei matrimoniale sunt căsătorite. Prin urmare, nu este de imaginat ca efectele conven ţiei matrimoniale să debuteze înaintea căsătoriei, după cum ele nu pot să se producă şi după încetarea sau desfacerea căsătoriei. Sub acest aspect, s-a vorbit uneori despre caracterul condiţionat al convenţiei matrimoniale, dar nu în sensul clasic –al modalităţilor care afectează actul juridic, ci pentru a se sublinia dependenţa regimului matrimonial de

66

instituţia şi efectele căsătoriei. De aceea, la încetarea sau desfacerea căsătoriei,   problemele care se ridică sunt şi cele legate de încetarea efectelor convenţiei matrimoniale. Dar, în funcţie de specificul convenţiei matrimoniale, regimul matrimonial convenţional poate presupune şi lichidarea sa, cu determinarea juridică a bunurilor  şi obligaţiilor, care anterior au f ăcut obiectul regimului matrimonial. Dac ă încetarea efectelor convenţiei matrimoniale se leagă de încetarea stării de căsătorie, lichidarea  poate fi o chestiune specifică, ataşată doar tipului concret de regim matrimonial aplicat. Viciile de consimţământ ale căsătoriei nu se reflectă direct –sub acelaşi nume şi regim juridic (de vicii ale consim ţământului), în materia convenţiei matrimoniale, ci doar prin recul. Dacă căsătoria este anulată, efectele convenţiei matrimoniale nu se vor mai produce nici ele. Dar nu datorit ă faptului c ă şi convenţia matrimonială va fi considerată nulă pentru vicii de consimţământ, ci doar pentru că a dispărut raţiunea ei. În acest din urmă caz, vom avea de-a face mai degrabă cu caducitatea convenţiei matrimoniale decât cu anulabilitatea actului patrimonial. Dac ă convenţia matrimonială a fost încheiată, iar celebrarea căsătoriei nu mai are loc, actul   patrimonial nu va produce nici un efect; fiind vorba şi în acest caz de o caducitate explicată pe condiţionarea pe care căsătoria o reprezintă (si nuptiae sequantur ). În situaţia în care convenţia matrimonială este afectată de vicii de consimţământ, acestea nu vor  atrage decât anularea contractului, lăsând neafectată căsătoria. Iar, în ipoteză, soţii vor fi consideraţi că nu au încheiat niciodată vreo convenţie matrimonială, ei fiind c ăsătoriţi sub regimul matrimonial legal. În epocile sau legislaţiile în care regimurile matrimoniale au fost imutabile, acest caracter s-a imprimat şi convenţiei matrimoniale. Ea nu putea fi modificată în timpul căsătoriei; astfel era –de exemplu, cazul regimului dotal, reglementat de Codul civil român. În plus, în acest sistem, imutabilitatea convenţiei matrimoniale era întărită şi de fixitatea dotei, aceasta neputând fi sporită sau subţiată în timpul căsătoriei. Raţionamentul prin care se justificau aceste reguli era dedus tot din caracteristicile căsătoriei. Aceasta a fost concepută ca fiind indisolubil ă şi -în consecinţă, era logic să se impună o tr ăsătur ă analoagă şi convenţiei matrimoniale, care o însoţea. Odată cu renunţarea la ideea de indisolubilitate viager ă a căsătoriei şi cu admiterea divor ţului -ca măsur ă şi procedur ă ordinar ă, a fost firesc ca mutabilitatea convenţiei

67

matrimoniale să fie recunoscută de către legiuitor. Prin urmare, principial, flexibilitatea reglementării instituţiei căsătoriei ar trebui să se reflecte normativ în mutabilitatea de lege lata a convenţiei matrimoniale.

3. Caracterele juridice ale convenţiei matrimoniale Având drept scop esenţial reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soţi, convenţia matrimonială este un act complex . Din punctul de vedere al voinţelor implicate în crearea sa, convenţia matrimonială este un contract, un act juridic de formaţie bilaterală. Aceasta este viziunea clasică şi are temeiuri legale, în sensul că normele juridice care o prevăd şi reglementează utilizează în mod curent termenul de contract sau de convenţie. Dacă însă se ia în considerare scopul ei şi poziţia autorilor săi, se poate ajunge şi la o altă concluzie, anume că convenţia matrimonială ar fi un act   juridic statutar. Oricum, convenţia matrimonială prezintă caracteristicile esenţiale ale ceea ce tradiţional se numeşte contract, fiind un act cu con ţinut patrimonial, chiar dac ă nu este un izvor tipic de obligaţii. Alte dispozi ţii str ăine ideii de regim matrimonial –care din   punct de vedere practic sunt rar întâlnite în convenţia matrimonială, nu au for ţa de a schimba calificarea actului ca fiind convenţie matrimonială. În fine, complexitatea convenţiei matrimoniale nu derivă, deci, din aceea că ea poate cuprinde şi alte clauze decât cele specifice, ci din realitatea că această convenţie instituie un regim matrimonial. Complexitatea raporturilor pe care convenţia matrimonială are vocaţia de a le genera şi reglementa este scoasă în evidenţă nu numai de condiţiile de formă pe care ea trebuie să le îndeplinească, de raporturile juridice de familie complicate în care trebuie să se insereze, dar mai ales de rezonanţa ei socială. Fiind supusă la exigenţe de publicitate speciale, convenţia matrimonială îşi extinde unele consecinţe –cel  puţin prin intermediul opozabilit ăţii sale, şi faţă de persoanele care sunt str ăine de încheierea ei. Ter ţii trebuie avertizaţi şi informaţi cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi, cu privire la specificul conven ţiei matrimoniale, pentru a putea să-şi apere   propriile interese. Siguranţa circuitului civil presupune ca regulamentul patrimonial al soţilor să fie cunoscut de toţi. Din acest punct de vedere, regimurile matrimoniale legale confer ă o aparenţă de securitate civilă mai mare, deoarece efectele lor sunt prezumate a fi cunoscute oricând de oricine, f ăr ă să fie necesar ă vreo formalitate specială de publicitate.

68

Convenţia matrimonială este animată de o cauză juridică specifică (affectio conjugalis ), fiind din acest punct de vedere un act cauzal special . Încheind o convenţie matrimonială, păr ţile trebuie să aibă în spirit intenţia de a afecta raporturile   patrimoniale generate de aceasta, susţinerii sarcinilor căsătoriei şi realizării cadrului  pecuniar adecvat ducerii vieţii de familie. Dacă căsătoria este ghidată de o cauză juridică  proprie şi specifică (animus conjugalis), convenţia matrimonială -fiind pendinte juridic de această instituţie, va trebui ca scopul ei s ă nu depăşească marginile fireşti impuse de căsătorie. Chiar dacă efectele convenţiei matrimoniale sunt de factur ă patrimonială, acestea nu trebuie să se depărteze de la realitatea că ele nu sunt decât un derivat şi un adjuvant al căsătoriei (  si nuptiae sequantur ), locul lor fiind doar al doilea în economia instituţiei familiei. Dacă nu se va întâmpla astfel, convenţia matrimonială este deturnată de la scopurile ei fireşti, iar situaţia poate fi analizată ca o simulaţie. Convenţia matrimonială are şi un caracter personal . Împrumutând această tr ăsătur ă de la instituţia căsătoriei, convenţia matrimonială este încheiată şi în considerarea persoanei. Deşi raporturile pe care le generează sunt de natur ă patrimonială, amplitudinea şi complexitatea lor presupun mai mult decât evaluarea strict pecuniar ă a situaţiei. O abordare ad personam a acesteia este implicită. Astfel, nu de puţine ori se întâmplă, practic, ca un anumit regim matrimonial să fie stabilit concret între so ţi, iar nu altul, pentru simplul motiv c ă acesta ar corespunde mai bine nu stării lor pecuniare, ci mentalităţilor şi ideilor lor despre ce ar trebui s ă fie căsătoria şi efectele sale patrimoniale. Complexitatea raporturilor patrimoniale dintre so ţi face ca o convenţie matrimonială să nu-şi poată produce efectele decât prelungite în timp: pe durata căsătoriei. Această amploare temporală, ad ăugată la încrengătura de relaţii patrimoniale concrete dintre soţi, fac din convenţia matrimonială ceva mai mult decât un simplu contract, în care s ă se evalueze cu sânge rece doar consecinţele sale pecuniare. Comunitatea de viaţă casnică –  cu valenţele sale economice şi intime, determină ca un contract matrimonial să fie încheiat luându-se seama şi de calităţile companionului. Mutatis mutandis , aceste calităţi trebuie valorificate şi observate ca în materia societăţilor comerciale de persoane, unde încrederea între societari este esenţială în realizarea scopului lucrativ. Alături de tipicul ad personam, caracterul personal al convenţiei matrimoniale se completează cu specificul său de act juridic intuitu personae propriu-zis.

69

Şi

în legătur ă cu acest aspect se poate remarca similitudinea cu instituţia căsătoriei.

Calitatea persoanei –evidenţiată juridic prin convenţia matrimonială, ar impune –în regulă generală, ca acest act juridic s ă nu poată fi încheiat decât personal de către viitoarele sale păr ţi. Cu toate acestea, datorit ă specificului său patrimonial, restricţiile nu   pot fi tot atât de riguroase ca în materia căsătoriei. Prin urmare, trebuie admis că o convenţie matrimonială să poată fi încheiată şi prin mandatar. În această situaţie, pentru a respecta simetria formală a actelor, se impune ca mandatul să fie special şi autentic. Convenţia matrimonială este un act juridic solemn. Solemnitatea acesteia se realizează prin intermediul actului autentic cu care ea formal se identifică, iar  nerespectarea exigenţelor de formă va antrena sancţiunea nulităţii absolute a operaţiunii  juridice. Raţiunea solemnităţii convenţiei matrimoniale are dou ă resorturi. În primul rând, convenţia matrimonială este accesorie la instituţia solemnă a căsătoriei, urmând să-i reglementeze acesteia efectele patrimoniale, iar -din acest raport, se deduce că şi regulamentul patrimonial al soţilor trebuie să îmbrace tot forma solemnă. În al doilea rând, solemnitatea convenţiei matrimoniale se poate justifica şi prin recursul la specificul său, care poate conferi o multitudine

de motivări necesităţii formei autentice.

Atenţionarea păr ţilor asupra gravităţii operaţiunii juridice care urmează să fie încheiate se înscrie printre acestea. Cu ocazia încheierii conven ţiei matrimoniale, păr ţile se vor    prezenta în faţa unui jurist (notar), care va trebui –înainte de toate, să procedeze la desluşirea sensurilor concrete ale actului care urmeaz ă să fie încheiat. Apoi, autentificarea convenţiei matrimoniale are ca scop şi rezultat furnizarea unui suport operaţiunii juridice. Înscrisul autentic al convenţiei matrimoniale se va bucura de regimul juridic al probelor literale preconstituite, împrumutând for ţa sa  probantă din dreptul comun, iar prin aceasta se rezolvă efectiv orice chestiune legată de realizarea instrumentum-lui  probationis în materie. Legat tot de înscris, acesta va constitui suportul necesar pentru a se realiza ulterior  şi publicitatea convenţiei matrimoniale. Înregistrarea acesteia într-un sistem de evidenţă şi publicitate special ă nu se poate realiza decât cu ajutorul unui suport material al operaţiunii, suport care este înscrisul autentic. Prin urmare, caracterul solemn al convenţiei matrimoniale este condiţionat şi de caracterul public al actului matrimonial.

70

Legat de caracterul solemn -sau mai bine spus condiţionat tehnic de forma convenţiei matrimoniale, trebuie notat şi caracterul s ău public. Prin tradiţie, convenţiile matrimoniale au fost –doar în dreptul modern, publice. Poate şi datorită faptului că extinderea lor practică a coincis cu începuturile publicit ăţii legale. Cert este că  publicitatea convenţiei matrimoniale nu se rezumă la cunoaşterea ei de facto sau efectivă, care se poate realiza cu ocazia îndeplinirii formalităţilor de autentificare a înscrisului. Deşi nu lipsit ă de consecinţe practice, cunoaşterea efectivă a convenţiei matrimoniale nu este de esenţa, ci doar de natura formei sale ad solemnitatem. Publicitatea specifică în cauză este o realitate distinctă şi subsecventă procedurilor de încheiere a convenţie matrimoniale. Ea se realizează –în principiu, prin înscrierea convenţiei matrimoniale întro evidenţă specială, ţinută îndeobşte de către agentul instrumentator al actului şi prin menţiuni f ăcute pe actul de căsătorie, iar omiterea realizării formelor de publicitate va atrage inopozabilitatea convenţiei matrimoniale oculte. În principiu, convenţia matrimonială este un act juridic pur   şi 

simplu. În legislaţiile în care regimurile matrimoniale sunt imutabile, interzicerea modalităţilor de inserat în contract, urmăresc şi justifică fixitatea regimului. Dacă s-ar    permite ca păr ţile să stipuleze diferite termene sau condiţii, de care să atârne efectele convenţiei matrimoniale, se va ajunge -pe calea lor ocolit ă, la modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei. Astfel, în cadrul regimului dotal din Codul civil român, constituirea de dotă sub condiţie rezolutorie putea valora schimbarea regimului matrimonial prin realizarea condiţiei, iar soţii puteau –de pildă, trece de la dotă la regimul de separaţie pur ă. În condiţiile unei legislaţii flexibile, care recunoaşte mutabilitatea convenţiei matrimoniale, condiţia şi termenul pot fi compatibile cu acest act juridic. Anumite aspecte trebuie observate însă. Astfel, mai întâi se va urmări respectarea regulii accesorialităţii: convenţia matrimonială nu va putea să-şi producă efecte decât pe perioada căsătoriei. Apoi, va trebui observat dreptul comun în materie, fiind inadmisibil ă o condiţie pur   potestativă din partea celui care se obligă (art. 1010 C.civ.). După cum, dacă sunt săvâr şite donaţii prin convenţia matrimonială, vor trebui văzute şi regulile speciale în materie. În plus, specific convenţiei matrimoniale e respectarea normelor cuprinse în regimul primar imperativ. Prin urmare, nu se va putea accepta o modalitate a actului

71

 juridic, care să aibă ca efect indirect înfrângerea acestor norme. Revenind, din caracterul accesoriu al convenţiei matrimoniale la institu ţia căsătoriei, va trebui să deducem că o convenţie –încheiată, cum este în fond regula majoritar ă, înainte de celebrarea căsătoriei,   poate să-şi producă efectele numai odată cu oficierea căsătoriei. Şi simetric: prin termenele sau condiţiile stipulate nu se va admite ca regimul conven ţional matrimonial s ă supravieţuiască căsătoriei. Sunt, deci, limite temporale de respectat, pentru desf ăş ăşurarea efectelor convenţiei matrimoniale, limite care nu pot fi restrânse sau extinse dincolo de cele ale căsătoriei. Una dintre chestiunile care se ridică firesc este aceea de a determina -după dreptul comun, dacă o convenţie matrimonială intr ă sau nu în tiparele caracteriale definite de art. 942-947 C.civ. Astfel, este convenţia matrimonială un act 

sinalagmatic? Are ea un caracter oneros şi comutativ? Sau dimpotriv ă ?! Dificil de r ăspuns! Aceasta, deoarece criteriile după care convenţiile sunt considerate sinalagmatice şi oneroase au fost elaborate dup ă tipare strâmte, concepute pentru operaţiunile juridice în care raporturile juridice sunt simplu de descompus. În cazul convenţiei matrimoniale nu se poate realiza prea uşor fracţionarea efectelor sale, pentru a ne permite astfel o analiză secvenţială, iar -prin recompunere, să ajungem la o generalizare satisf ăcătoare. Amintim c ă o convenţie matrimonială creează nu simple raporturi juridice, ci statute. Adică mănunchiuri de raporturi juridice în care elementele   patrimoniale se îmbină uneori cu cele extrapatrimoniale. Fiind ataşată de instituţia căsătoriei şi legată de calitatea civil ă de soţi a păr ţilor sale, convenţia matrimonială are vocaţia de a reglementa întreaga viaţă patrimonial ă a soţilor, nu doar un anumit raport concret. Din acest motiv, orice încercare de a o introduce în tiparele simple şi clasice ale Codului civil comportă o bună doză de risc. Cu toate acestea şi chiar dacă se acceptă că o convenţie matrimonială este mai mult decât un contract obişnuit, anumite juxtapuneri cu dreptul comun merită riscate. Prin urmare, in globo, o convenţie matrimonială pare mai aproape de un act cu caracter sinalagmatic şi oneros, decât de un act unilateral şi gratuit, după cum este mai mult comutativ ă, decât aleatorie. Convenţia matrimonială este mai mult sinalagmatică, decât inversul, dacă luăm în considerare că păr ţile se obligă reciproc,

72

neexistând posibilitatea ca toate obliga ţiile să apese doar pe unul dintre soţi. Cu toate acestea, caracterul efectiv sinalagmatic ar cere ca păr ţile să se oblige reciproc „una către alta” (cf. art. 943 C.civ.), iar nu faţă de o realitate extranee. În convenţia matrimonială chiar dacă la paritate fiecare soţ ar fi obligat mutual, so ţii nu se obligă atât unul faţă de altul, ci faţă de familie, care nu este nici ter ţ, nici persoană, nici obiect al conven ţiei matrimoniale. În virtutea căsătoriei, soţii au încheiat conven ţia lor matrimonial ă pentru a suporta împreună sarcinile sale, pentru a putea astfel pune pe picioare un instrument   pecuniar necesar familiei şi menajului lor. Prin urmare, ceea ce ar imprima un specific sinalagmatic contractului de căsătorie este afectarea maritală a efectelor acestuia. Iar nu atât ideea că soţii sunt îndatoraţi sau se obligă reciproc unul faţă de altul. Acelaşi silogism ar face să admitem onerozitatea de principiu a convenţiei matrimoniale. Cu greu se poate accepta ca un astfel de contract să aibă caracterul unei liberalităţi. Chiar în condiţiile regimului dotal, unde miezul ei juridic   putea fi reprezentat de o donaţie -constituirea de zestre, nu s-a admis că convenţia matrimonială (dotală) ar fi avut în întregime un caracter gratuit. Analiza clasică a actului dotal era secvenţială: pentru femeia dotală –se discuta despre donaţie, pentru bărbat –  onerozitatea actului dotal a fost proclamat ă de majoritatea doctrinei şi practicii.  A fortiori, astăzi -când regimurile dotale sunt în principiu stinse, este foarte greu să se conceapă convenţia matrimonială ca pe o liberalitate. Importanţa practică a determinării de principiu a naturii sinalagmatice şi oneroase a unei convenţii matrimoniale const ă în regimul juridic al acestor acte, care le deosebeşte de liberalităţi. Astfel de implicaţii ar avea efect nu numai asupra sor ţii executării contractului între soţi, dar  şi asupra posibilităţilor de acţiune pe care ter ţii le-ar avea.

4. Condiţ Condiţiile de validitate ale convenţ convenţiei matrimoniale Fiind o operaţiune juridică, şi convenţia matrimonială trebuie să îndeplinească aceleaşi exigenţe cu privire la structura şi condiţiile de valabilitate ale oricărui act juridic. Făr ă să revenim asupra dreptului comun în materie (art. 948 C.civ.), sunt necesare câteva precizări, care fac specificul acestui tip de act juridic. Astfel, în ceea ce priveşte subiecţii şi capacitatea lor de a încheia actul juridic matrimonial, unele aspecte sunt firesc împrumutate de la institu ţia căsătoriei,

73

la care convenţia matrimonială este accesorie.  P ăr  ţ i i  ale contractului matrimonial nu pot fi, deci, decât un b ărbat şi o femeie. Deşi legea de familie nu o spune expres nici pentru căsătorie, aceasta nu poate fi oficiată decât între persoane de sex diferit. Aceleaşi imperative se impun şi pentru convenţia matrimonială. Pe de altă parte, dacă luăm în considerare că o asemenea operaţiune este un act solemn, nu trebuie uitat că la încheierea ei vor interveni anumiţi agenţi instrumentatori. Dup ă cum, se poate ca o convenţie matrimonială să cuprindă şi alte operaţiuni juridice f ăcute în interesul viitorilor soţi (e.g. donaţie oferită acestora de un ter ţ), caz în care la încheierea ei vor fi prezente şi alte  persoane decât aceştia. În ceea ce priveşte capacitatea de a contracta , aşa cum deja am văzut, în materie se aplic ă regula potrivit căreia cine poate încheia valid o căsătorie poate săvâr şi valabil şi o convenţie matrimonială (habilis ad nuptias habilis ad pacta nuptialia). Pentru situaţia minorului care se căsătoreşte, facem trimitere la cele deja

notate mai sus, amintind că vârsta de la care se poate contracta este dată de cea a nubilităţii. Lipsa capacităţii va atrage nulitatea convenţiei matrimoniale. În acest caz, „nici celebrarea căsătoriei nu va putea fi considerată ca o confirmare tacit ă, pentru că ea este un act independent, iar nu executarea contractului matrimonial.” Legătura dintre capacitatea de a încheia o convenţie matrimonială şi capacitatea persoanei de a se c ăsători este flexibil ă. Astfel, împiedic ările absolute la căsătorie vor determina caducitatea convenţiei matrimoniale, datorită nulităţii primei institu ţii. Dar, în cazul în care exist ă doar împiedicări relative la căsătoria păr ţilor convenţiei matrimoniale, soarta acesteia –  validitate sau caducitate, se va stabili dup ă cum căsătoria este valabilă sau nu. În toate cazurile, capacitatea va trebui cercetată şi stabilită la momentul încheierii convenţiei matrimoniale, iar nu la data celebr ării căsătoriei. Ceea ce înseamnă că nici oficierea căsătoriei, nici dispari ţia ulterioar ă a incapacităţii nu vor asana ipso facto nulitatea convenţiei matrimoniale. Dacă se va constata nulitatea convenţiei matrimoniale, dar  căsătoria va r ămâne validă, soţii vor fi consideraţi căsătoriţi sub regimul matrimonial legal. Din punct de vedere practic, probleme mai delicate s-au ridicat în ceea ce priveşte puterea incapabililor neinterzişi de a încheia o convenţie matrimonială. Dacă şi în această materie se aplică dreptul comun, după care regula este capacitatea, iar 

74

excepţia legală este incapacitatea (art. 949 C.civ.), ar trebui să conchidem că o persoană  până nu este pusă sub interdicţie, poate în mod valabil încheia un contract matrimonial. Unele legislaţii, cum este şi cea română (art. 9 C.fam.), nu permit expres oficierea căsătoriei pentru cei slabi de minte sau cei aflaţi în incapacitate temporar ă sau naturală, cât timp persoanele în discuţie nu au discernământul faptelor lor, f ăr ă să se cear ă însă ca aceştia să fie şi formal puşi sub interdicţie judecătorească.

Consim ţământul   păr ţilor trebuie s ă fie liber  şi dat în cunoştinţă de cauză. Dacă acesta este viciat, convenţia matrimonială poate fi anulat ă. În cazul desfiinţării actului în timpul căsătoriei, se pune problema care va fi regimul matrimonial sub care sunt căsătoriţi soţii. Soluţiile difer ă în funcţie de gradul de mutabilitate al regimului. Dac ă acesta este imutabil, soţii trebuie consideraţi că sunt căsătoriţi sub regimul matrimonial legal. În schimb, dacă se permite ca regimul să fie schimbat şi în timpul c ăsătoriei, după anularea convenţiei matrimoniale iniţiale, soţii vor avea posibilitatea de a încheia alta nouă, adoptând ce regim doresc. Viciile de consimţământ au ridicat în materie întotdeauna unele   probleme specifice, impuse de caracterul accesoriu al convenţiei matrimoniale fa ţă de căsătorie. În regulă generală, s-au format două opinii. Una strictă, potrivit căreia cazurile de anulabilitate ale convenţiei matrimoniale nu pot decât să coincidă cu cele de la căsătorie. Alta, mai lax ă, care privind convenţia matrimonială în individualitatea ei, încearcă să aplice dreptul comun al contractelor în materia regimurilor matrimoniale. Discuţiile s-au extins inclusiv asupra naturii nulit ăţii de aplicat pentru viciile de consimţământ ale convenţiei matrimoniale. Un argument în favoarea nulităţii absolute,  practicată de jurisprudenţa franceză de la începutul secolului trecut, era tras din imperativul de protecţie al ter ţilor cu care soţii vin în contact juridic. Practica român ă şi doctrina realizate sub imperiul reglementărilor Codului civil au înclinat s ă aplice dreptul comun, consacrând nulitatea relativă ca sancţiune ordinar ă a viciilor de consimţământ, care pot afecta convenţia matrimonială.

Obiectul  convenţiei matrimoniale îl reprezintă, aşa cum se poate deduce, unul special. Înţelegând să deroge de la regimul matrimonial legal, păr ţile -prin convenţia lor matrimonială, creează un regim alternativ la acesta, regim aplicabil concret în raporturile dintre ele. Obiectul esenţial al convenţiei matrimoniale îl reprezintă, deci,

75

acest regim matrimonial voluntar  şi concret. Din punct de vedere practic, el poate diferi sau varia de la o extremă a alta a plajei de posibilit ăţi pe care libertatea convenţie matrimoniale o ofer ă păr ţilor. Nu este însă aici cazul să revenim, ci doar să reamintim că se poate adopta un regim comunitar, separatist sau mixt; după cum este posibilă orice variaţiune pe oricare dintre aceste teme. Conţinutul regimului va fi determinat de c ătre  păr ţi, iar regulile şi specificul regimului matrimonial pot fi consultate mai sus. Aici trebuie doar să mai amintim că obiectul unei convenţii matrimoniale se constituie din statutul patrimonial pe care so ţii înţeleg să-l aplice în raporturile dintre ei. Aceasta este esenţa obiectului unei convenţii matrimoniale, chiar  dacă ea poate cuprinde şi alte clauze, aflate într-un nex mai strâns sau mai lax cu regimul lor matrimonial. Astfel, dac ă soţii înţeleg să-şi dăruiască unele bunuri prin actul matrimonial, actul dăruirii poate fi înţeles ca o donaţie, căreia i se va aplica regimul specific. Pe de altă parte, dacă păr ţile convin asupra unor clauze, care au ca efect transmisiunea sau constituirea unor drepturi reale, se va pune problema –tot ca în dreptul comun, al determinării obiectului derivat al obligaţiei de a da asumate. După cum deja am subliniat, conven ţia matrimonială este animată de o cauz ă juridică specifică (affectio conjugalis ). Prin încheierea unei convenţii matrimoniale, păr ţile trebuie să aibă în spirit inten ţia de a afecta raporturile patrimoniale generate de aceasta, susţinerii sarcinilor căsătoriei şi realizării cadrului pecuniar adecvat ducerii vieţii de familie. Toate acestea în sensul că acordul lor de voinţă trebuie să se constituie într-o cartă patrimonială a familiei. Dacă căsătoria este ghidată de o cauză  juridică proprie şi specifică (animus conjugalis), convenţia matrimonială -fiind pendinte   juridic de această instituţie, va trebui ca -şi prin scopul ei, să nu depăşească marginile fireşti impuse de efectele căsătoriei. Chiar dacă efectele convenţiei matrimoniale sunt de factur ă patrimonială, acestea nu trebuie să se depărteze de la realitatea că ele nu se produc decât în măsura în care păr ţile sale au starea civilă de căsătoriţi. Locul comun al efectelor  contractului matrimonial este – şi acest aspect nu trebuie omis nicicând, doar secund în economia instituţiei familiei. Dac ă nu se va întâmpla astfel, convenţia matrimonială este deturnată de la scopurile ei fireşti, iar convenţia analizată poate constitui pildă de simulaţie.

5. Efectele convenţiei matrimoniale

76

Vom trece în revistă -foarte succint, chestiunile ridicate atât de efectele convenţiei matrimoniale, cât şi cele legate de modificarea ei sau de cauzele de ineficienţă şi de încetare a convenţiei matrimoniale. Înainte de toate, ar trebui notate unele aspecte cu privire la inserarea convenţiei matrimoniale în materia regimurilor legale. Două poziţii sunt de remarcat. Sub imperiul liberalismului exuberant, s-a considerat că un regim matrimonial  –oricare ar fi acesta, este tot unul convenţional. Voinţa prezumată a păr ţilor, care nu au înţeles să încheie o convenţie matrimonială concretă, a fost interpretat ă în sensul că soţii au încheiat un contract tacit, al cărui conţinut l-ar reprezenta regimul matrimonial legal. Importanţa acestei viziuni, care a f ăcut din voinţa probabilă a soţilor un contract matrimonial, s-a r ăsfrânt îndeosebi asupra dreptului internaţional privat. Acesta are nevoie pentru a depista legea aplicabil ă, printre altele, şi de stabilirea originii situaţiei   juridice infestate de un element extraneu. Pentru situaţiile de natur ă convenţională ori subiectivă, regula aplicabilă, de preferat, e cea a autonomiei de voinţă. Lex voluntatis nu desemnează decât voinţa păr ţilor de a impune ca obligatorie o anumită reglementare naţională. Astăzi, această concepţie este abandonată şi se consider ă că regimul de drept comun nu este decât o consecinţă legală a celebr ării căsătoriei, f ăr ă să se cerceteze prezumtive intenţii juridice nemanifeste ale so ţilor. Analiza voinţei prezumate a soţilor e considerată artificială şi abandonată. Acest abandon se justifică mai ales dacă luăm în considerare condiţiile stricte de formă şi publicitate specifice convenţiei matrimoniale, condiţii pe care păr ţile nu le pot eluda sau înlătura contractual, după cum nu sunt de regăsit într-o prezumtivă convenţie matrimonială tacită. În plus, astăzi este demult trecută epoca în care doctrina şi jurisprudenţa să simtă impulsul de a explica orice instituţie civilă prin invocarea ideii de contract şi a principiului autonomiei de voin ţă. Cel mai important de reţinut este aspectul că regimurile matrimoniale produc acelaşi efect, indiferent care este sorgintea lor. Iar pentru noi, aici, se impune să subliniem că efectele unei convenţii matrimoniale sunt identice cu cele ale tipului de regim legal pe care îl pastişează. Prin urmare, efectele convenţiei matrimoniale se vor concretiza într-un statut patrimonial de comunitate sau de separaţie ori mixt între soţi. Regulile specifice fiecăruia dintre aceste regimuri matrimoniale le-am precizat deja

77

şi

nu mai este locul să insistăm aici. Alături de aceste efecte specifice şi esenţiale ale

convenţiei matrimoniale, acesteia i se mai pot ata şa încă două seturi de consecinţe, care merită amintite. Astfel, o convenţie matrimonială produce şi efecte probatorii, nu numai substanţiale. În acest sens, actul este valorificat ca înscris şi are darul de a face proba regimului matrimonial concret aplicabil între so ţi. Şi –în ultimul rând, actele juridice cuprinse în convenţia matrimonială vor produce doar efectele lor specifice (e.g. donaţii, clauze de atribuire, vinderi), care însă nu merită să fie trecute acum în revistă, dreptul comun fiind aplicabil. În continuare ne vom referi doar la limitele specifice efectelor  regimului matrimonial convenţional. În ceea ce priveşte începutul acestor efecte, momentul lor de   producere va coincide cu clipa încheierii căsătoriei. Consecinţă firească a faptului că o convenţie matrimonială este accesorie instituţiei căsătoriei (  si nuptiae sequantur ). În situaţia în care regimul este flexibil, iar convenţia matrimonială poate fi modificată în cursul căsătoriei, efectele se vor produce de la clipa regulatei modificări a regimului matrimonial. Se mai poate sublinia aspectul că în cazul modificării convenţiei matrimoniale, păr ţile acesteia trebuie să respecte toate formalităţile, care sunt impuse legal la încheierea contractului. Iar datorită faptului că acesta este supus unor forme speciale de publicitate, faţă de ter ţi, efectele convenţiei matrimoniale vor fi opozabile doar cu începere de la îndeplinirea formelor de publicitate. În aceast ă ultimă ipoteză, se  poate observa că urmările regimului matrimonial se pot produce disociat în timp, de la momente diferite: între p ăr ţi -de la încheierea actului, faţă de ter ţi –de la publicarea acestuia. Consecinţa va fi că în perioada de timp cuprinsă între cele două momente descrise mai sus, soţii vor fi sub dou ă regimuri matrimoniale, care difer ă, cel puţin în  parte. Situaţia este nefirească, iar de dorit ar fi ca acela şi regim matrimonial convenţional să-şi producă efectele atât faţă de păr ţi, cât şi faţă de ter ţi. Tot din caracterul accesoriu al convenţiei matrimoniale la actul căsătoriei, se va deduce limpede că efectele regimului patrimonial se vor epuiza odat ă cu această din ultimă instituţie. Desfacerea căsătoriei prin divor ţ sau încetarea acesteia prin moartea unuia dintre soţi vor constitui punctul terminus al efectelor conven ţiei matrimoniale. În primul caz, momentul la care hotărârea de divor ţ va r ămâne definitivă şi

78

irevocabilă va marca clipa în care convenţia matrimonială şi-a epuizat efectele. În al doilea caz, momentul decesului va semnifica limita ultim ă în timp a producerii efectelor  convenţiei matrimoniale. Astfel, după cum am subliniat în numeroase rânduri până acum, este imposibil de imaginat ca un regim matrimonial să supravieţuiască stării de căsătorie. Ca efect al încetării regimului matrimonial, acesta va intra –  îndeobşte, în lichidare. Regulile de aplicat sunt cele convenţionale, stabilite de către păr ţi  prin convenţia lor matrimonială. În situaţia în care soţii au neglijat s ă stipuleze asemenea clauze, se va aplica dreptul comun în materie. În ceea ce priveşte cazurile de ineficien ţă ale convenţiei matrimoniale, trebuie f ăcute anumite nuanţări, deşi se va aplica şi aici dreptul comun, dacă legea nu înţelege să deroge. În toate situaţiile, însă, există o relativă autonomie între cazurile de ineficienţă ale căsătoriei şi cele care pot afecta convenţia matrimonială. Astfel, ineficienţa acesteia din urmă nu afectează cu nimic căsătoria, după cum cazurile de desfiinţare sau ineficienţă ale convenţiei nu pot fi automat şi cazuri de nevalidare a căsătoriei. Dar, inversul este valabil. Adică, invaliditatea juridic ă a căsătoriei face să cadă şi convenţia matrimonială.

Prin urmare, datorită faptului că o convenţie matrimonială este încheiată  si nuptiae sequantur , aceasta va fi caducă  dacă oficierea căsătoriei nu mai are loc. Nu este de acceptat să existe regim matrimonial în afara c ăsătoriei, dar nici invers. Totuşi, se poate imagina ca anumite clauze accesorii convenţiei matrimoniale să fie eficiente, dacă acestea nu se refer ă la regimul matrimonial. Donaţiile –de pild ă, cuprinse în convenţia matrimonială pot supravieţui ipotetic doar dacă nu au fost f ăcute  propter  nuptias. Tot caducă se poate considera convenţia matrimonială în ipoteza în care

căsătoria celebrată este declarată nulă sau anulabilă. Caz în care, ar trebui considerat că între „foştii” soţi, nu a existat nici un regim matrimonial. Pentru c ăsătoriile putative, s-a admis că efectele convenţiei matrimoniale s-au produs eficient şi valid în cursul căsătoriei desfiinţate, în situaţia în care ambii soţi au fost de bona fides. În ceea ce priveşte nulitatea convenţiei matrimoniale, căsătoria fiind în ipoteză validă, dreptul comun este aplicabil. Astfel, nerespectarea dispozi ţiilor  legale de ordine publică sau a regimului primar imperativ vor fi sancţionate cu nulitatea absolută. După constatarea sau pronunţarea nulităţii, soţii vor fi considera ţi sub regimul

79

matrimonial legal sau –dacă legea o permite, ei vor avea posibilitatea să încheie o nouă convenţie matrimonială. Pentru viciile de consimţământ, aşa cum am văzut, sancţiunea va fi nulitatea relativă a convenţiei matrimoniale încheiate din eroare, prin dol sau sub imperiul violenţei. În această situaţie, a nulităţii convenţiei matrimoniale, datorită şi faptului că prescripţia este suspendată între soţi, se poate imagina ca anulabilitatea să fie  pronunţată după încetarea sau desfacerea căsătoriei. Acest aspect va ridica probleme deosebit de spinoase pentru calificarea regimului matrimonial aplicabil, ţinând cont de efectul retroactiv de drept comun al nulităţii. În toate cazurile, din considerente care ţin de securitatea circuitului civil ar trebui s ă se admită nu atât o desfiinţare (ex tunc) a regimului matrimonial, cât o încetare a lui doar ex nunc. Dacă se ajunge să se considere că o convenţie matrimonială este oneroasă şi sinalagmatică, se ridică firesc întrebarea dacă efectele speciale ale contractelor bilaterale se vor produce şi în materie de regimuri matrimoniale.  De plano credem că r ăspunsul trebuie să fie negativ, iar respingerea să privească doar efectele de regim matrimonial ale convenţiei, iar nu şi clauzele sale accesorii. Statutul de cartă  patrimonială a familiei, pe care îl are o convenţie matrimonială, nu permite să vorbim despre excepţia de inexecutare sau despre rezoluţiune. În schimb, regula res perit  domino/debitori se va aplica precum în dreptul comun al obligaţiilor. Pentru celelalte

clauze, care sunt str ăine de regimul matrimonial propriu-zis şi care îşi pot găsi locul întro convenţie matrimonială, se va aplica dreptul comun în materie, deci şi sancţiunea rezoluţiunii sau a excepţiei de neexecutare -dacă este cazul.

Întrebări: 1. Care sunt deosebirile dintre convenţia matrimonială şi instituţia căsătoriei? 2. Faceţi o paralelă între principiile regimurilor matrimoniale şi cele care guvernează convenţia matrimonială. 3. Care sunt caracteristicile convenţiei matrimoniale, raportat la regulile de drept comun în materie de act juridic? 4. Există un efect caracteristic al convenţiei matrimoniale?

Bibliografie selectivă:

80