251924496-Tehnici-de-Argumentare-Frumusani-Daniela-pdf.pdf

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării Universitatea din Bucureşti Specializarea Ştiinţele Comunicării Nivel licenţă

TEHNICI DE ARGUMENTARE

Titular de curs: PROF.UNIV. DR. DANIELA FRUMUSANI

1


Acest material este protejat prin Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe nr. 8 din 1996, cu modificările ulterioare. Dreptul de autor îi aparţine prof. univ. dr. Daniela Frumuşani, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti, are dreptul de utilizare a acestui material. Nici o parte a acestui material nu poate fi copiată, multiplicată, stocată pe orice suport sau distribuită unor terţe persoane, fără acordul scris al deţinătorului dreptului de autor. Citarea se face numai cu precizarea sursei.

2

Ştiinţele Comunicării


CUPRINS

1.UNITATEA DE INVATARE 1 - INTRODUCERE. RETORICĂ, ARGUMENTARE, STRATEGII DISCURSIVE 1.1. Societatea contemporană şi revirimentul retoricii 1.2. Macroretorica şi microretorica 1.3. Argumentare şi interacţiune discursivă discursivă 1.4. Inculcarea orientării argumentative 1.5. Relaţia ethos/logos/pathos

2.UNITATEA DE INVATARE 2 - INCURSIUNE ÎN DIACRONIA RETORICII ŞI ARGUMENTĂRII 2.1. Geneza sistemului retoric 2.2 Cele cinci elemente ale sistemului retoric 2.3. Orientări argumentative contemporane 2 3.1. Neoretorica 2.3.2. Argumentare şi logică naturală 2.3.3. Argumentarea în perspectivă lingvistică 2.4.CONCLUZII ASUPRA RETORICII CLASICE ŞI MODERNE

3. UNITATEA DE INVATARE 3 - NEORETORICA şi GÂNDIREA CONTEMPORANĂ 3.1. PREMISELE ŞI CADRUL ARGUMENTĂRII 3.1.1. Argumentarea şi filosofia lui nu 3.1.2 Argumentarea ca raport între explicit şi implicit 3.1.3 Fapte/ adevăruri/ prezumţii 3.1.4 Valori/ ierarhii/ toposuri 3



3.1.5 Acordul ca fundament sau cadru argumentativ 3.2. ARGUMENTE QUASI LOGICE 3.2.1 Contradicţie şi incompatibilitate 3.2.2 Identitate şi argumentare 3.2.3 Argumentul reciprocităţii sau simetriei 3.2.4 Argumentul tranzitivităţii

3.3. Argumente bazate pe structura realului 3.3.1. LEGĂTURILE DE SUCCESIUNE 3.3.2. LEGĂTURILE DE COEXISTENŢĂ 3.4. Argumente care creează structura realului 3.5. Argumente bazate pe disocierea noţiunilor

4. UNITATEA DE INVATARE 4 - ARGUMENTARE ŞI LOGICĂ NATURALĂ 4.1. LOGICA LIMBII NATURALE 4.2. CONCEPTUL DE SCHEMATIZARE 4.3. TRIADA SCHEMATIZARE/ JUSTIFICARE/ ORGANIZARE 4.3.1 Schematizarea şi operaţiile de determinare 4.3.2 Funcţia de justificare a limbajului 4.3.3 Funcţia de organizare. Coerenţa 4. 4. TEATRALITATEA ARGUMENTĂRII

5. UNITATEA DE INVAŢARE 5- STRATEGII ARGUMENTATIVE 5.1 ARGUMENTAREA ŞI STRATEGIA DISCURSULUI 5.2 INTEROGAŢIA 5.3 NEGAŢIA POLEMICĂ 4



5.4 RESPINGEREA CAUZEI 5.5 METAFORĂ ŞI ARGUMENTARE 5.5.1 Dimensiunea metaforică. Modele

restrictive

şi modele

extensive

5.5.2 Metafora lingvistică/ metafora poetică/ metafora ştiinţifică

6. UNITATEA DE INVATARE 6- DISCURSUL ARGUMENTATIV CA TIP DISCURSIV 6.1. TEXT /VS/ DISCURS 6.1.1 Categorizare şi genuri discursive 6.1.2 Discursul. Definire şi delimitări 6.1.3 Discurs/ text. Standarde de textualitate 6.2. TIPURI TEXTUALE. NARATIVITATE/ DESCRIERE/ ARGUMENTARE 6.3. NARATIVUL SAU TIPUL TEXTUAL NARATIV 6.3.1. Narativitatea - formă fundamentală a cunoaşterii şi comunicării 6.3.2. Narativul. Actanţi şi evenimente.Modele narative 6.3.3. Argumentare şi narativitate 6.4. TIPUL DESCRIPTIV 6.5. TIPUL ARGUMENTATIV

7. CONCLUZII 8. BIBLIOGRAFIE

5



1. UNITATEA DE INVATARE 1 - INTRODUCERE. RETORICĂ, ARGUMENTARE, STRATEGII DISCURSIVE

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 1.1

Identificarea rolului argumentării în societatea contemporană a informaţiei şi comunicării

1.2 Delimitarea scopului şi a dimensiunii argumentative a discursului 1.3. Dobândirea abilităţilor practice necesare corelării parametrilor ethos-logos-pathos în vederea construirii unui discurs eficient

6


1.UNITATEA DE INVATARE 1 - INTRODUCERE. RETORICĂ, ARGUMENTARE, STRATEGII DISCURSIVE 1.1. SOCIETATEA CONTEMPORANĂ ŞI REVIRIMENTUL RETORICII Motto: „ Nu se poate să nu argumentezi în viaţa cotidiană” Parafrazînd axioma comunicării „Nu se poate să nu comunici” (Scoala de la Palo Alto) vom proceda prin extensie afirmând:”Nu se poate să nu argumentezi”. Exemplu In

relaţiile familiale sau profesionale, în demersuri cotidiene, în activităţi asociative sau militante recurgem la argumentare. Numeroase roluri sociale sunt bazate pe acest demers: avocaţii şi oamenii politici, psihologii şi oamenii de ştiinţă, actorii disciplinelor comunicării sau ai managementului vizează obţinerea unui rezultat prin influenţarea cognitivă şi afewctivă a interlocutorilor .

Activitatea discursivă este necesarmente legată de chestiunea eficacităţii. Fie că ne adresăm unui public general, unui grup anume sau unui auditor privilegiat, discursul urmăreşte adeziunea, impactul la ideile prezentate. El are în această situaţie: • un scop argumentativ (este cazul discursului politic, publicitar,mediatic, didactic). Discursul poate însă avea şi un scop mai modest: acela de a orienta reprezentările noastre, felul de a percepe realitatea sau de a simţi (este cazul ficţiunii literare, autobiografiei sau conversaţiei cotidiene). Vorbim în acest caz de o: • dimensiune argumentativă (implicită)-cf şi Ruth Amossy, 2006:6. Deşi datează de milenii, exigenţa argumentării nu şi-a pierdut actualitatea.”Un bărbat sau o femeie modernă este o persoană care ştie să convingă” ( P.Breton, 2008:5). Toate chestiunile legate de eficienţa vorbirii, convingere, mobilizare de o importanţă capitală în era dialogului şi a democraţiei participative sunt centrale într-o disciplină străveche, născută în antichitate: Tehnici de argumentare

7

Introducere. Retorica. Argumentare, Strategii discursive

RETORICA In antichitate retorica- ars bene dicendi - a însemnat studiul vorbirii elocvente. De-a lungul secolelor a accentuat dimensiunea stilistică, ornamentală a discursului (”retorica restrînsă” Gérard Genette 1972) pentru a reveni în forţă în a doua jumătate a secolului trecut, odată cu emergenţa problematicii comunicării şi a dezvoltării ştiinţelor sociale şi ale limbajului. Retorica antică avea două preocupări inseparabile: • eficacitatea • etica Convingerea implică respectul faţă de ceilalţi şi respectul de sine. Prezentarea noastră asumă această dublă exigenţă de eficacitate corelată cu etica şi respectul în tradiţia umanistă şi democratică a începuturilor acestei discipline.

1.2. MACRORETORICA ŞI MICRORETORICA Deschisă şi plurală, gândirea modernă: sondează (în mai mare măsură decât în paradigmele anterioare) necunoscutul, căutând în real nu ceea ce confirmă, ci ceea ce contrazice cunoştinţele anterioare; • preferă întrebările răspunsurilor; accentuează solidaritatea conceptuală, complementaritatea • teoriilor. •

“Nu există decât o modalitate de progres în ştiinţă: negarea ştiinţei deja constituite” (G. Bachelard, 1981: 32). În această perspectivă constituirea cunoaşterii este tocmai diacronia obstacolelor, a “rupturilor epistemologice” pe care o societate a trebuit să le traverseze.

8

Tehnici de argumentare


Or, o asemenea ruptură este reprezentată şi de viguroasa reabilitare a retoricii şi argumentării la mijlocul secolului trecut:

A. macroretorica (prin lucrările lui C. Perelman şi L. Olbrechts-Tyteca La Nouvelle rhétorique. Traité de l’argumentation 1958, vizând reinterpretarea teoriei aristotelice a argumentării într-o lume guvernată de imperativul comunicării)

www.philodroit.be

B. microretorica sau teoria figurilor de stil, reteoretizate de Grupul  în Retorica generală. Aşa cum reiese din titlul lucrării „Neoretorica. Tratat de argumentare”, pentru Perelman cele două denumiri sunt apelative indisociabile care desmnează mijloacele prin care discursul obţine adeziunea interlocutorilor la tezele ce le sunt prezentate. Pentru alţi cercetători însă retorica desemnează doar arta seducţiei şi manipulării, în timp ce argumentarea desemnează argumente valide, raţionale. Dubla denumire acoperă de fapt opoziţia străveche ce datează de la Platon şi Aristotel: pentru Platon arta persuasiunii este manipulare pură, în timp ce

pentru Aristotel retorica avea o funcţie pozitivă în viaţa cetăţii.

9



Aristotel (384 – 322 i. Hr.)

Platon (427- 347 i.H.)

De fapt retorica este spaţiul paradoxal al posibilităţii democraţiei dar şi al ameninţării acesteia (E.Danblon, 2004:7): retorica este singura soluţie împotriva forţei deoarece autorizează reglarea diferendelor prin conciliere, negociere, dar poate să se transforme într-o reală ameninţare prin seducţia demagogică. In prezentarea noastră vom păstra indistincţia lui Aristotel şi Perelman pentru care termenii retorică şi argumentare sunt indisociabili. Analiza retorică sau argumentativă a discursului va evidenţia modalităţile multiple şi complexe ale acţiunii şi interacţiunii lingvistice în situaţii concrete ale practicii sociale Definitie Noua retorică nu mai este deci arta vorbirii elegante, ci teoria comunicării persuasive: argumentarea devine o componentă esenţială a activităţii discursive în general, a celei politice, publicitare în particular. Problema care se pune este chiar aceea a transformării retoricii într-un fel de matrice a ştiinţelor umane (cf. Michel Meyer, 1988).

Retorică şi problematizare Retorica renaşte când ideologiile se prăbuşesc. Ceea ce era obiect al certitudinii se relativizează devenind problematic. În această privinţă epoca noastră se poate compara cu cea a democraţiei ateniene şi renaşterii italiene, două mari momente ale retoricii. În primul caz asistam la înlătuarea explicaţiilor mitice şi a ordinii 10



sociale aristocratice, iar în cel de-al doilea la prăbuşirea vechiului model scolastic şi pregătirea erei burgheze. Epoca noastră “pour le meilleur et pour le pire” trăieşte ora retoricii. E suficient să deschidem televizorul, să privim mesajele publicitare, să-i ascultăm pe oamenii politici. Discursul şi imaginea trebuie să: intereseze seducă convingă

- DOCERE - DELECTARE - MOVERE.

Temă de reflecţie 1. “De la prietenie la dragoste, de la politică la economie, relaţiile se fac şi se desfac prin exces sau lipsă de retorică” (M. Meyer, 1993: 7). Ansamblul ştiinţelor umane şi nu doar filosofia sunt marcate de condiţia retorică, fie că e vorba de interpretarea estetică sau poetică a fenomenului literar, fie că e vorba de analiza mesajelor politice, publicitare, mediatice, cotidiene. În ştiinţele politice şi psihologie retorica este sursa jocurilor de influenţă, a mobilizării pasiunilor şi căutării consensului.“Fie că vrem, fie că nu vrem, retorica s-a insinuat în cotidian cu multiplele sale forme şi constructe, modificând modul nostru de gîndire” (M. Meyer, 1993: 11). 2. În gândirea actuală a reorganizării şi reinterpretării cunoştinţelor (“eră a bănuielii” în formularea Nathaliei Sarraute), argumentarea devine un fel de asimptotă a activităţii discursive care interrelaţionează aspecte constructive şi reflexive, informative şi persuasive. Dacă grecii din teama de asianizare (cf. Nietzsche), de anarhie şi violenţă au căutat un instrument (organon) care să extindă jurisdicţia raţiunii dincolo de hotarele silogismului, cu atât mai mult societatea modernă a conflictelor, confruntărilor are nevoie de sistemul retoric ca modalitate de negociere a diferendelor. “Cheie de boltă a culturii noastre” (O. Reboul, 1991: 80), retorica este “mai mult decât un set de reguli ...; prin amploarea observaţiilor, precizia definiţiilor şi rigoarea clasificărilor ea se constituie ca studiu sistematic al resurselor limbajului” (P. Guiraud, 1972: 24). 11



1.3. ARGUMENTARE ŞI INTERACŢIUNE DISCURSIVĂ Analiza argumentării în cadrul analizei discursului este determinată de extinderea interacţională a cercetării lingvistice, altfel spus de: a) introducerea alături de parametrii strict lingvistici, a unor factori socio-psihologici (“background knowledge” la J. Searle, “comuniunea de interese” la C. Perelman); b) încorporarea de reguli ţinând de o antropologie generală a comunicării (principiul cooperării la P. Grice, al raţionalităţii la A. Kasher, al pertinenţei la Wilson & Sperber); c) includerea dimensiunii rolurilor, statutului partenerilor. De fapt, această focalizare dialogică concordă cu orientarea generală a ştiinţelor omului preocupate de intercomprehensiune, de problematica receptării (estetica receptării, pedagogia receptării, “discourse comprehension”) şi cu postulatul (explicit sau implicit) că orice discurs fără a fi necesarmente dialogat este întotdeauna dialogic. In locul discursivităţii lineare, telegrafice (de la stânga la dreapta) a anilor “60, apare o logică polifonică în cadrul căreia “A vorbi înseamnă a anticipa calculul interpretativ al celuilalt” (conform pertinentei formulări a lui Francois Flahault - La parole intermédiaire), pentru că interacţiunea reprezintă realitatea fundamentală a limbajului.

Temă de reflecţie De ce argumentăm? Pentru a convinge pe cineva care nu are aceeaşi opinie. Diferenţa de opinie caracteristică societăţii contemporane este adevăratul motor al argumentării. Dacă am trăi într-o societate în care toţi afirmă şi cred (sunt obligaţi să creadă) acelaşi lucru, acest curs şi toate manualele de argumentare nu ar avea nici un rost. De fapt, diferenţele de opinie caracterizează chestiuni simple cotidiene, dar au şi mize extrem de grave. In plus, se presupune (se speră) că ne putem schimba opiniile 12



şi că putem să-i schimbăm pe ceilalţi. De ce argumentăm? Pentru a provoca o schimbare. Exemplu O problemă recurentă a multor cupluri este partajul sarcinilor domestice atunci cînd ambii parteneri lucrează. Acest subiect poate deveni sursă de conflict atunci cînd soţul este tributar al modelului patriarhal sau adeptul variantei moderne (la fel de nesatisfăcătoare pentru soţie) de preluare doar a sarcinilor nobile sau rarisime (repararea maşinii, bricolajul, grădinăritul). Soţia ca promotoare a principiului egalităţii se află în poziţia celui care trebuie să convingă - să producă o schimbare a universului de credinţe pentru a provoca o schimbare comportamentală. In acest caz identificarea concretă a schimbării este clară. Alteori este suficient ca preopinentul să afirme „Da, aşa este, nu am analizat niciodată lucrurile din acest unghi de vedere; cred că mă voi ralia opiniei tale” pentru a imagina o schimbare ulterioară de comportament. Deci, a argumenta pentru a provoca o schimbare epistemică( a universului de gîndire) şi ulterior acţională este dificil? Da, pentru că ea presupune o latură teoretică (acordul cu teza egalităţii în exemplul nostru) şi o latură practică, ce presupune la un partener adept al conotaţiilor” macho” o pierdere de imagine, stimă de sine etc. Dificultatea rezidă şi în manevrarea adecvată (contextualizată) a modalităţilor tehnice de argumentare (exemple, ilustrări, analogii, argumente, citate etc.)

Definiţie. În perspectivă logico-lingvistică şi acţională argumentarea se

constituie ca dispozitiv discursiv complex (cf. şi M.Tuţescu, 1998)  interacţional (subîntins de o logică a schimbării - modificarea universului de credinţe şi cunoştinţe, precum şi a dispoziţiilor acţionale ale interlocutorului în cazul unui act reuşit)  dialogic (ce mobilizează destinatarul- “alteritate constitutivă” a interacţiunii discursive)  coerent (sau bine format sintactic, semantic şi situaţional)  inferenţial (construind un parcurs interpretativ orientat) 13



 pertinent (esenţială va fi adaptarea argumentelor la situaţia de comunicare în condiţiile păstrării libertăţii de opinie a interlocutorului). Aristot spune „Voi lua următoarea analogie”, pe care auditoriul o va accepta sau nu: dacă analogia este pertinentă locutorul o va accepta fără violenţă mentală (ca în cazul propagandei). Nivelurile de analiză ale dispozitivului argumentativ cuprind: i) lexicul (“citadinită”, “cotrocenizarea puterii” la O. Paler, “jirinovskizarea” lui Elţîn apud-Ion Cristoiu devin cuvinte ale limbii, ale limbajului publicistic) ii) secvenţa de acte de vorbire (-” Serviţi cafea?” -” Vreau să dorm peste două ore”, în care răspunsul este o argumentare a unui refuz indirect) iii) textul integral (bazat pe o strategie narativă, polemică, metaforică etc. ca în celebra arhitectură metaforică pascaliană: “Omul este o trestie, dar o trestie gânditoare”). În investigarea limbajului este urgentă depăşirea etapei asimetrice de analiză exclusivă a producerii în detrimentul receptării. Devine absolut necesar: • să analizăm interrelaţia acţiunilor într-o perspectivă macrostructurală (macroacte de limbaj, secvenţe de acte, coerenţă textuală) • să stabilim înlănţuiri argumentative, posibile argumentative, dat fiind că acţiunea verbală produce o modificare a universului epistemic al agenţilor, mobil al unor acţiuni non verbale viitoare. Exemplu Este evident faptul că acţiunea verbală a locutorului poate produce atît o acţiune verbală cît şi una non verbală a interlocutorului (întrebarea “Cât e ceasul?” poate furniza fie replica “E ora 11,00”, fie plecarea precipitată a invitatului care a înţeles în virtutea datelor contextului, că e momentul să plece.

Deci, este pertinent să examinăm în paralel acţiunea agentului,datele contextului şi reacţia co-agentului.

1.4. INCULCAREA ORIENTĂRII ARGUMENTATIVE Încercând să reformulăm în perspectivă argumentativă maximele griciene ale comunicării eficiente, bazate pe principiul cooperării 14



actorilor discursivi (P. Grice, 1975), am putea conecta intenţiilor şi maximelor locutorului, maximele complementare ale interlocutorului (cf. C. Perelman - Olbrechts-Tyteca, 1958). MAXIME

LOCUTOR

INTERLOCUTOR

Calitate

sinceritate i.e. enunţuri adevărate

credulitate - considerarea enunţurilor ca adevărate

Cantitate

informativitate optimă + sintaxă interes i.e. relaţie cantitativă argumentativă pertinentă între noua informaţie şi informaţia de fundal (“background knowledge”)

Modalitate organizare coerentă, graduală a sesizarea vectorialităţii argumentative (fie vectorialităţi argumentul şoc la început - Aa cu scăderea forţei persuasive, fie argumentul şoc la sfârşit - aA modelul american al efectului remanenţei, fie ordinea triadică “nestoriană” AaA, beneficiind de un incipit şi final puternic Relaţie

adecvare referenţială (în câmpul adeziune/respingere disciplinar investigat), adecvare argumentării propuse intersubiectivă (discurs simetric între egali/vs/discurs asimetric)

Dat fiind că discursul este adesea conflict şi presiune ideologică şi/sau acţională (“Pretenţia de a descrie realitatea nu este decât travestirea unei pretenţii fundamentale şi anume aceea de a exercita o presiune asupra opiniilor celorlalţi” - O. Ducrot & J.C. Anscombre, 1983: 169), argumentarea este verbalizata prin: acte angajante de tipul “a contrazice”, “a contesta”, “a ridica o obiecţie”, “a susţine”, “a menţine”

•

un ansamblu de strategii de insistenţă, insinuare, ignoranţă simulată etc. care constituie macro-acte de limbaj (“a contrazice”, “a presupune”).

•

Tradiţia europeană (franceză în primul rând) este legată de opoziţia tranşantă demonstrare raţională vs. exprimarea sentimentelor, altfel 15


acestei

a


spus raţiune vs.emoţie, mental vs. corporal şi nu în ultimă instanţă ştiinţă vs. artă. Consecinţa acestei tradiţii opresante este opinia eronată că putem convinge doar demonstrând sau doar emoţionând, când de fapt raţionalitatea şi afecţiunea conlucrează prin: • •

•

scheme cognitive (organizare argumentativă) modulare expresivă (figuri de stil, modalizare şi personalizare a discursului) interpelare a interlocutorului (cf. infra 1.5.)

1.5. Relaţia ethos/logos/pathos Recent situată ca interdisciplină în câmpul ştiinţelor comunicării, argumentarea face parte din familia acţiunilor umane avînd drept finalitate convingerea, alături de manipulare, propagandă, seducţie şi demonstraţie. Argumentarea diferă esenţialmante de violenţă, seducţie sau demonstrare. A argumenta nu este nicidecum un lux, ci o necesitate. A nu putea argumenta este o altă cauză de inegalitate culturală care se suprapune tradiţionalei inegalităţi economice. Or, sistemul democratic acordă tuturor cetăţenilor dreptul de a lua cuvântul prin instituirea libertăţii de expresie ca drept constituţional de bază. De aceea în secolul XX, după căderea regimurilor totalitare istoria retoricii se va confunda cu istoria politică. Polisemia retoricii

Tradiţional asociată lui “ars bene dicendi”, retorica trimite de fapt la o multitudine de semnificaţii contextuale: 1. persuasiune şi convigere, altfel spus crearea asentimentului; 2. seducţie sau manipulare; 3. instituirea verosimilului, opiniei sugerând inferenţe sau chiar calculându-le în locul interlocutorului; 4. sugerarea implicitului prin explicit; 5. instituirea unui sens figurat, descifrat pe baza sensului literal; 6. utilizarea unui limbaj figurat şi stilizat (limbajul literar); 16



7. decelarea intenţiilor locutorului sau autorului textului prin intermediul “urmelor” enunţării în enunţ (cf. şi M. Meyer, 1993: 17-18). Din punctul de vedere al oratorului, ceea ce contează în primul rând este varietatea formelor “retorice” de persuadare a auditoriului: manipulare, seducere, propagandă (cf. infra). Propaganda reprezintă o violenţă mentală (viol al mulţimii în formularea memorabilă a lui Serge Tchakotine), manipularea psihologică subliminală funcţionează ca “persuasiune clandestină” (Vance Packard), iar seducţia se bazează pe contactul direct cu publicul vizat (celebrele “băi de mulţime” ale oamenilor politici). Convingere

Ştiinţă

Manipulare Demonstraţie Propagandă Argumentaţie Seducţie Retorică

(P. Breton, 1996:5) In timp ce ştiinţa se bazează pe demonstraţie, retorica se construieşte prin argumentaţie; un discurs eficient va articula pertinent intenţiile şi competenţele locutorului, aşteptările publicului şi caracteristicile mesajului. Din punctul de vedere al vorbitorului importantă este cunoaşterea domeniului, a cunoştinţelor şi aşteptărilor auditoriului şi evident competenţa sa discursivă. 17



Din punctul de vedere al auditoriului ceea ce contează cel mai mult sunt descifrarea intenţiilor vorbitorului, a sensului impus derivat din sensul expus, a orientării argumentative induse. În sfârşit, mesajul în sine se bazează pe sensul lingvistic şi condiţiile pragmatice ale utilizării sale, pe genurile discursive utilizate (în variantă tipologică: discurs cotidian /vs/ literar /vs/ mediatic şi structurală: discurs narativ /vs/ discurs descriptiv /vs/ discurs prescriptiv etc.). Relaţia între sine (ethos) şi ceilalţi (pathos) via logos reprezintă esenţa principalelor modele lingvistice din antichitate până în zilele noastre,iar articularea lor succesul discursului argumentativ.

Modelul

Eul

Quaestio (Discursul)

Celălalt

Aristotel

ethos

logos

pathos

Bühler

expresie

denotaţie

persuasiune sau emoţie

Jakobson

emiţător

mesaj

receptor

Austin

ilocuţionar

locuţionar

perlocuţionar

(M. Meyer, 1993:23) De aici pertinenta definire a retoricii în recenta sinteză a lui Michel Meyer: “retorica este întâlnirea dintre oameni şi limbaj în prezentarea diferenţelor şi identităţilor lor. Ei afirmă identitatea prin limbaj pentru a se regăsi, a se respinge, a găsi un moment de comunicare sau dimpotrivă a constata că îi desparte un “zid” (M. Meyer, 1993: 22). În istoria raportului dintre cele trei componente ethos/logos/pathos au existat momente de a) hegemonie a logosului (viziunea logicizantă, carteziană a limbajului), b) dominare a pathosului (în retorica manipulatoare - propaganda) sau

18



c) supralicitare a ethosului (rolul determinant al subiectului, problema moralei sale). Platon îi situa pe poeţi şi pe sofişti în aceeaşi tabără pentru efortul lor de a face să pară adevărate sau măcar verosimile, discursuri neadevărate. De fapt ar trebui opusă argumentarea care ridică probleme ce separă interlocutorii de retorica ce prezintă chestiunile ca fiind rezolvate; prima este raţională, ultima manipulatoare. Roland Barthes utilizează conceptul de retorică neagră pentru această strategie falsificatoare, manipulatoare a discursului şi retorică albă, analiza critică, lucidă a procedeelor discursive. Pentru a restabili acest echilibru şi a întemeia retorica şi argumentarea ca ştiinţe critice, vor trebui abandonate o serie de prejudecăţi precum ruptura afectivitate/argumentare sau suprapunerea afectivitate = iraţionalitate. În perspectiva raţionalităţii profunde a schimbului discursiv, raţionalitate ce nu exclude dimensiunea figurală, argumentarea îmbogăţeşte însăşi semnificaţia libertăţii umane: “Numai existenţa unei argumentări care să nu fie nici constrângătoare nici arbitrară acordă un sens libertăţii umane, condiţie de exercitare a unei alegeri rezonabile” (C. Perelman & Olbrechts-Tyteca, 1958: 673).

Test de autoevaluare TEST DE AUTOEVALUARE 1. Functia discursului retoric este: a.de acuzare sau aparare b. de persuadare c. de creare a unei bune dispozitii d. de detensionare 2. Macroretorica priveste: a.frazele b.propozitiile c.cuvintele d.discursul in ansamblu 3. A nu se tine seama de feed-back-ul auditoriului este: a. eroare 19



b.un lucru optional c.un lucru fara repercursiuni grave 4. Retorica este negocierea distantei dintre indivizi (in raport cu o anumita problema) prin intermediul ……. a.argumentarii b.limbajului c.statutului 5. Se vorbeste de retorica rediviva în a. Renastere b. Secolul al XIX lea c. Secolul al XX lea 6. Retorica şi argumentarea se dezvoltă în a. regimuri totalitare b. regimuri democratice 7. Retorica se pronunta asupra a. opiniei b. certitudinii. c. adevarului 8. Argumentarea se bazeaza pe a. limba naturala b. limbajul formal 9. Componenta stilistică a retoricii este: a. micro-retorica b. macro-retorica 10. Definirea retoricii drept negociere a distanţei dintre indivizi prin intermediul limbajului apartine lui a.Michel Meyer b.C. Perelman & Olbrechts-Tyteca c.Oswald Ducrot 11. Pathosul este a.judecata b.simpla emotie c.imensul rezervor retoric al valorilor, pasiunilor 12. Modelul lui Aristotel se bazeaza pe relatia dintre urmatoarele 20



elemente a. ethos, logos si pathos b. emitator, receptor, mesaj c. ilocutionar, perlocutionar, locutionar 13. Caracterul practic este specific a.demonstraţiei b.argumentaţiei 14. Demonstratia are caracter obiectiv a. fals b. adevarat 15. Argumentarea are caracter a.subiectiv b.intersubiectiv c.obiectiv 16. Caracterul deschis este specific a.demonstratiei b.argumentatiei 17. Argumentarea prezintă a. o viziune, un punct de vedere b. adevarul 18. In cazul demonstraţiei ordinea este a. aleatoare b. strictă 19. Istoria retoricii a fost descrisă ca marginalizare a componentei filosofice şi argumentative în favoarea elementelor stilistice şi literare a. adevărat b. fals 20. Argumentarea..........manipularea a. se confundă b. se suprapune c. se diferenţiază

21



Răspunsuri şi comentarii 1. Functia discursului retoric este: a. de acuzare sau aparare b. de persuadare c de creare a unei bune dispozitii d de detensionare 2. Macroretorica priveste: a. frazele b. propozitiile c. cuvintele d. discursul in ansamblu 3. A nu se tine seama de feed-back-ul auditoriului este: a. o eroare b. un lucru optional c. un lucru fara repercursiuni grave 4. Retorica este negocierea distantei dintre indivizi (in raport cu o anumita problema) prin intermediul ……. a. argumentarii b. limbajului c. statutului 5. Se vorbeste de retorica rediviva in a. Renastere b. Secolul al XIX lea c. Secolul al XX lea 6. Retorica şi argumentarea se dezvoltă în a. regimuri totalitare b. regimuri democratice 7. Retorica se pronunta asupra a. opiniei b. certitudinii. c. adevarului 8. Argumentarea se bazeaza pe a. limba naturală b. limbajul formal 22



9. Componenta stilistică a retoricii este: a. micro-retorica b. macro-retorica 10. Definirea retoricii drept negociere a distanţei dintre indivizi prin intermediul limbajului aparţine lui a. Michel Meyer b. C. Perelman & Olbrechts-Tyteca c. Oswald Ducrot 11. Pathosul este a. judecata b. simpla emoţie c. imensul rezervor retoric al valorilor, pasiunilor 12. Modelul lui Aristotel se bazează pe relaţia dintre următoarele elemente a. ethos, logos si pathos b. emiţător, receptor, mesaj c. ilocuţionar, perlocuţionar, locuţionar 13. Caracterul practic este specific a. demonstraţiei b. argumentaţiei 14. Demonstraţia are caracter obiectiv a. fals b. adevărat 15. Argumentarea are caracter a. subiectiv b. intersubiectiv c. obiectiv 16. Caracterul deschis este specific a. demonstraţiei b. argumentaţiei 17. Argumentarea prezintă a. o viziune, un punct de vedere b. adevărul 18.In cazul demonstraţiei ordinea este 23



a. aleatoare b. strictă 19. Istoria retoricii a fost descrisă ca marginalizare a componentei filosofice şi argumentative în favoarea elementelor stilistice şi literare a. adevărat b. fals 20. Argumentarea..........manipularea a. se confundă b. se suprapune c. se diferenţiază

Observaţie. Răspunsurile corecte sunt boldate

Lucrare de verificare Compuneţi un discurs despre necesitatea predării/învăţării retoricii, precizînd publicul căruia vă adresaţi, maniera (discurs scris, discurs oral), locul în care îl prezentaţi. Acordaţi deosebită atenţie formulelor de adresare, de încheiere precum şi raportului optim între introducere, corpul discursului şi final. NB. Acest discurs va fi reformulat la sfîrşitul cursului, după parcurgerea tuturor unităţilor de învăţare, pentru a vă putea evalua optimizarea abilităţilor de producere de discursuri.

BIBLIOGRAFIE UNITATEA 1 1. Amossy, Ruth, 2006- L’Argumentation dans le discours, Paris, Armand Colin 2. Breton, Philippe, 1996- L’Argumentation dans la communication, Paris, La Découverte 3. Breton, Philippe, 2008 - Convaincre sans manipuler. Apprendre à argumenter , Paris, La Découverte 4. Danblon, Emmanuelle,2005 – La fonction persuasive. Anthropologie du discours rhétorique: origines et actualité, Paris, Armand Colin 5. Meyer, Michel, 1993- Questions de rhétorique. Langage, raison et séduction, Paris, Le Livre de Poche 24



6. Roventa-Frumusani, Daniela, 2000- Argumentarea. Modele si strategii , Buicuresti, All 7. Tutescu, Mariana, 1998 – L’Argumentation.Introduction à l’étude du discours, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti Surse web: www.danielaroventafrumusani.ro argumentation.blog.lemonde.fr

25


Incursiune in istoria retoricii si argumentarii

2. UNITATEA DE INVATARE 2 - INCURSIUNE ÎN ISTORIA RETORICII ŞI ARGUMENTĂRII Obiectivele unităţii de învăţare 2 2.1 Însuşirea elementelor sistemului retoric 2.2 Aplicarea elementelor sistemului retoric în analiza/generarea de tipuri discursive

26


Argumentare si logica naturala

2. UNITATEA DE INVATARE 2 - INCURSIUNE ÎN ISTORIA RETORICII ŞI ARGUMENTĂRII 2.1. GENEZA SISTEMULUI RETORIC Probabil cea mai bună introducere în retorică este istoria însăşi a retoricii, disciplină bimilenară care a cunoscut trei mari momente importante într-o traiectorie de umbre şi lumini, de blam şi apologie (T. Todorov, 1977): geneza; • • instituţionalizarea; • generalizarea (retorica devenită în secolul XX proza societăţii de comunicare). Deja fondatorul tehnicii retorice, Gorgias afirma că discursul este un tiran puternic; discursul - infim din punct de vedere material şi total invizibil- având plenitudinea creaţiilor divine poate atenua spaima, linişti durerea, spori compasiunea - iată in nuce ipoteza lui Austin (“How to do things with words”). Retorica. Lumini şi umbre

Dacă în antichitate aspectul practic prevala, în zilele noastre asistăm la edificarea unei filosofii a retoricii (în problematologia lui Michel Meyer, neoretorica lui Perelman etc.), ceea ce continuă în fapt programul lui Cicero pentru care retorica înseamnă: o formă - oratio un subiect - quaestio o energie - vis oratoris

Cicero106-43 BC

Retorica - ars bene dicendi acţionează asupra interlocutorului, limbajul fiind esenţialmente acţiune de instruire, delectare şi impresionare a acestuia: docere/ delectare/ movere. 27

Teoria argumentarii


Lector asiduu al predecesorilor săi, Quintilian, ultimul mare retor al epocii greco-latine se distinge de amoralismul sofiştilor pentru a se apropia de moralismul platonic, dar la polul diametral opus: retorica este necesarmente morală pentru că nu poţi vorbi bine decât dacă eşti un om de bine. Inversând preceptul socratic “nu există retorică fără virtute”, Quintilian pare să afirme”nu există virtute fără retorică” instaurând în acest fel o estetizare a moralei.

Quintilian(35-100) Începând cu secolul al XVII-lea vom asista la restrângerea retoricii (La Rhétorique restreinte) de care vorbeşte Genette datorată supremaţiei evidenţei raţionale a cartezianismului, personale a protestantismului şi sensibile a empirismului. În viziunea lui Descartes elocinţa şi poezia sunt calităţi apreciabile ale spiritului, inferioare însă raţionamentului: “Cei care au raţionamentul cel mai puternic şi se exprimă în mod clar şi inteligibil reuşesc să convingă chiar dacă vorbesc în bretonă şi nu au studiat niciodată retorica”.

René Descartes (1596 – 1650)

Respinsă de empirişti în numele adevărului (John Locke afirma în Essay on Human Understanding că retorica insinuează idei false în spirit) şi de romantici în numele sincerităţii (injoncţiunea lui Victor Hugo “Paix à la syntaxe / Guerre à la rhétorique”), retorica va cunoaşte un reviriment extraordinar abia în mijlocul secolului trecut cu neoretorica, logica naturală, pragmatica lingvistică, altfel spus cu concepeea globală, arhitecturală a discursului.

28

Teoria argumentarii


John Locke (19 Aug 1632 - 28 Oct.1704)

Retorica si genurile deliberativ, juridic si epidictic

Retorica tradiţională distinge după categoria subiectului tratat trei situaţii comunicaţionale şi trei genuri retorice. Primul scenariu a fost de natură juridică producând un discurs pronunţat în faţa unui public constituit în tribunal: acest tribunal va judeca fapta şi persoana care a comis-o, iar autorul discursului va apăra sau acuza această persoană. Situaţia juridică nu se limitează doar la tribunal; o putem întâlni ori de câte ori receptorul ocupă un post de autoritate în raport cu emiţătorul (copilul în faţa părinţilor sau elevul în faţa educatorului). În cel de-al doilea gen, deliberativul sau discursul persuasiv prin excelenţă, autorul încearcă să determine publicul să gândească sau să acţioneze ca el, să-i inculce o animită opinie sau decizie; este cazul marilor discursuri ideologice de natură politică sau religioasă. În sfârşit, al treilea scenariu este epidictic (demonstrativ). El confirmă valori admise atât de emiţător cât şi de receptor (situaţia toastului aniversar, a necrologului sau a panegiricului). Acest ultim gen discursiv oscilează între funcţional şi ornamental. Platon şi Aristotel îl corelează eticii (elogiul este un răspuns adresat virtuţii iar blamul replica împotriva viciului). În general epidicticul îndeplineşte o funcţie civică şi socială, consolidând normele moralităţii publice. Genul Tipul de Timpul discursului auditoriu

Mijloacele

Scopurile

judiciar

acuzare /apărare

just/injust

tribunal

trecut

deliberativ adunare viitor în agora

epidictic 29

public

+ util/dăunător persuasiune

prezent elogiu/blam

frumos/urât Teoria argumentarii


Această triadă de situaţii discursive a fost definită pe baza unor criterii:  tematice (just/injust, avantaj/dezavantaj),  textuale (acuzare/apărare, elogiu/blam),  emoţionale (clemenţă/severitate, teamă/speranţă, bucurie/ură),  temporale (dimensiunea temporală dominantă: trecutul în cauzele juridice, viitorul în deciziile politice, prezentul în elogierea sau critica unei personalităţi). Celor trei tipuri discursive li se subsumează câteva modele funcţionale: i) discursul în tribunal, critica socială, drama, satira; ii) discursul politic, textul publicitar, poezia didactică, utopia, predica; iii) elogiul, panegiricul, pamfletul, epitaful. Pentru teoria modernă a textului, retorica şi diviziunea sa în genuri nu au doar o semnificaţie istorică. Pragmatica textului poate fructifica acest concept de situaţie textuală integrându-l într-un model textual funcţional.

2.2. CELE CINCI ELEMENTE ALE SISTEMULUI RETORIC Întrebându-se cum se constituie textul, retorica antică propune un model cu cinci etape ce descriu diversele stadii ale producerii discursului : INVENTIO (euresis) DISPOSITIO (taxis) 3. ELOCUTIO (lexis) 4. MEMORIA (mneme) 5. ACTIO (hypocrisis)

30

invenire quid dicas inventa disponere ornare verbis memoriae aemandare agere et pronuntiare

subiectul discursului ordonarea tematică figuri de stil apelul la memorie prezentarea discursului

Teoria argumentarii


Definitie Aristot a divizat retorica în INVENTIO, DISPOSITIO, ELOCUTIO şi ACTIO, tradiţia romană (tratatele lui Cicero şi De Institutione oratoria a lui Quintilian redactate între 100 î.c. şi 95 e.n.) adaugă MEMORIA acestor patru componente. INVENTIO permite să se răspundă la întrebarea “Despre ce este vorba?”, altfel spus să prezinte o cauză pluzibilă şi admisibilă. În acest prim moment oratorul dispune de topică sau ansamblul locurilor comune utile tuturor subiectelor (topoi konoi, loci communi). Bazându-se pe un fond comun de raţionalitate toposurile reprezintă acordul tacit între emiţător şi receptor. de probele extra-tehnice( mărturii, texte de lege şi jurăminte) şi tehnice furnizate prin intermediul discursului. Formele cele mai frecvent utilizate ale argumentului retoric sunt entimema sau silogismul prescurtat, exemplul (istoric sau ficţional) şi analogia. 





DISPOSITIO este arta compoziţiei sau structurării sintagmatice a discursului distribuit în câteva elemente după o schemă quasi invariabilă: i) exordiu, având drept scop captarea auditoriului (captatio benevolentiae) pe care oratorul se străduieşte să-l facă atent şi binevoitor; ii) propositio sau macrostructura esenţializată a întregului discurs; iii) narratio (diegesis): expunerea faptelor reale sau prezentate ca atare. Nararea acţiunilor poate lua forma poveştii legendare (fabula), istoriei (historia) sau ficţiunii (res ficta); iv) confirmatio este momentul probei, altfel spus al consolidării argumentelor proprii însoţite de respingerea argumentelor adversarului; v) peroratio reprezintă finalul discursului care conţine o recapitulatio şi o indignatio (apelul final la compasiune şi simpatie). 31

Teoria argumentarii


ELOCUTIO este dimensiunea estetică a discursului sau arta stilului (corectitudine gramaticală, efecte de ritm, tropi şi figuri). Terminologia sa este împrumutată din gramatică, muzică şi arhitectură. Stilul trebuie să fie nu doar corect din punct de vedere lingvistic ci să convină subiectului, genului discursului. În lumina retoricii lui Quintilian tratatele vor distinge între tropi, figuri ale cuvântului şi figuri ale gândirii, distincţii reluate în secolul XX de Retorica generală a grupului µ. În aceeaşi perspectivă stilistică genurile discursului se distribuie după nobleţea materiei sau a cauzei în umil, mijlociu şi sublim. MEMORIA. Odată elaborat, discursul trebuie reţinut. Este obiectul memoriei a cărei primă dezvoltare apare în Retorica către Herenius. Principiile mnemotehnicii (reţinerii discursului) constau în impregnarea în memorie a unei serii de spaţii frapante (încăpere, boltă, casă) şi imagini (forme, semne, simboluri). Mecanismul constă în crearea de spaţii mentale. Ordinea acestor spaţii urmează ordinea discursului; imaginile ne reamintesc lucrurile şi cuvintele. ACTIO. În sfârşit, odată elaborat şi reţinut, discursul trebuie pronunţat, altfel spus reglat comportamental (voce, debit, gesturi) în funcţie de cuvintele şi temele implicate. Punctul de pornire îl reprezintă arta actorului şi o serie de observaţii riguros codificate privind intonaţia, mişcarea şi gestica. Comentariu Această schemă nu este doar un model de generare a textului ci şi unul de analiză/interpretare, dar reconstrucţia hermeneutică nu va începe cu ACTIO pentru a se încheia cu INVENTIO; este vorba mai degrabă de o competenţă retorică arhitecturală, comportând un anumit număr de competenţe parţiale ce corespund fazelor clasice de elaborare a textului. Codul structural va avea în vedere dispunerea elementelor, cel argumentativ inventarul de toposuri, cel figural repertoriul de tropi, figuri sonore, figuri sintactice şi cel expresiv acţiunea completă de materializare a discursului în cadrul interacţiunii reale “face-to-face”.

Bilanţ al retoricii clasice Destinul retoricii s-a confundat după epoca antică şi clasică cu cel al învăţământului, altfel spus cu un corp de precepte descriptive şi normative. Reforma lui Ramus a răpit retoricii teoria argumentării (inventio şi dispositio au fost corelate logicii), nealocându-i decât componentele elocutio şi actio. 32

Teoria argumentarii


“La începutul epocii moderne s-a consumat ruptura radicală între expresie şi argumentare, între filosofia empiristă şi raţionalism şi retorica îndepărtată de probă” ( O. Ducrot & J.M. Schaeffer, 1996: 148). Amputată de componenta filosofică şi privilegiind doar teoria figurilor de stil, retorica nu mai este arta discursului în general, ci arta stilului rezervată esenţialmente studiului formelor limbii literare. Dispariţia retoricii ca disciplină de învăţământ a caracterizat întregul secol XIX, dar a permis un secol mai târziu redefinirea raporturilor între argumentare şi expresie în filosofie, studiile literare, lingvistică în special în varianta lor pragmatică şi enunţiativă. Printr-o recuperare a tradiţiei aristotelice retorica rediviva (infra 2.3.) va reintroduce jurisdicţia raţiunii în domeniul opiniei (doxa) şi al credinţei.

2.3. ORIENTĂRI ARGUMENTATIVE CONTEMPORANE În perioadele de relativă democraţie retorica trăieşte ca artă a argumentării; într-adevăr doar un univers în care domină pluralismul, autorizează dezbaterea şi deci arta de a gestiona diferenţele şi contradicţiile exprimate. În fazele de democraţie minimală retorica se reduce la un pur exerciţiu formal, restrângându-se la studiul ornamentelor, ţinând de elocutio. Această oscilaţie între o concepţie socială şi una formalistă este în egală măsură balansul între o concepţie largă şi una restrânsă a retoricii (cf. şi J.M. Klinkenberg, 1996: 258). Revitalizarea retoricii în secolul XX este marcată de o serie de direcţii distinse după criteriul obiectului de studiu ,al conceptelor centrale şi al metodelor utilizate. Neoretorica (reabilitarea retoricii aristotelice de către şcoala de la Bruxelles în frunte cu C. Perelman) focalizată pe mecanismele discursului social îşi are originea în filosofia dreptului şi spaţiul de manifestare în propaganda politică, publicitate, controversa juridică. 33

Teoria argumentarii


Cea de-a doua neoretorică - retorica generală a grupului � - s-a consacrat studiului lui elocutio. În prima orientare conceptul dominant este cel de schemă argumentativă, în cea de-a doua, cel de figură. În sfârşit, prima neoretorică are o vocaţie socială unificatoare (reducerea distanţei epistemice între interlocutori), cealaltă valorizează excepţia, ineditul, surpriza. Totuşi ambele sunt discipline pragmatice bazate pe principiul fundamental al cooperării (P. Grice), raţionalităţii (A. Kasher) şi medierii. Medierea este o condiţie sine qua non a hermeneuticii figurii şi a calculului interpretativ: identitatea totală face orice comunicare inutilă, diferenţa exacerbată o face însă imposibilă. Faţă de retorica antică empirică, noua retorică actuală analizează a posteriori faptele de limbă degajând reguli fundamentale de generare. “Retorica antică se plasa la polul producerii intenţionale de efecte (...), noua retorică se situează sub semnul receptării şi hermeneuticii” (J.M. Klinkenberg, 1996: 260).

34

Teoria argumentarii


Tipologia

35

orientărilor argumentative Parametrii definitorii

Neoretorica

Retorica poeziei

Logica naturală

Reprezentanţi

Perelman OlbrechtsTyteca

Grupul µ

G. Vignaux J.B. Grize

Postulate metodologice

discursul se adresează unui auditoriu căruia îi modifică universul epistemic, ipso facto dispoziţiile acţionale

figura se bazează pe teoria referinţei enciclopedice şi efecte contextuale

logica naturală oferă prin intermediul discursului schematizarea realului

Finalitate

reducerea distanţei între interlocutori prin intermediul limbajului

dezvoltarea proprietăţilor limbajului (pertinenţa figurii)

construirea unei viziuni despre lume

Unitatea minimală

tipul de figura argument

Focalizare prioritară

discursul judiciar, politic, publicitar

micro cosmosul etichetabil reprezentat de schematizare

discursul discursul figurat (poetic cotidian în primul rând)

Teoria argumentarii


Tipologia orientărilor argumentative Parametrii definitorii

36

Teoria actelor Argumentarea de limbaj înscrisă în limbă Teoria textului (Retorica integrată)

Reprezentanţi J. Searle J. Austin

O. Ducrot J.Cl. Anscombre

T.Van Dijk J.Petöfi J.M. Adam W.Dressler

Postulate metodologice

limbajul este un comportament guvernat de reguli

orientare subsumată modelului dicţionarului

comunicarea se realizează macrostructural prin texte, nu prin enunţuri

Finalitate

pronunţarea unui act “successfully” schimbă starea lumii

inducerea unei orientări argumentative (i.e. a unei concluzii)

dublarea competenţei lingvistice de o competenţă textuală şi retorică

Unitatea minimală

actul de limbaj sau perechea de acte adiacente (“Mulţumesc”; -”Nu ai pentru ce”)

"les mots du textul narativ, discours”(operatori, descriptiv, conectori argumentativ argumentativi)

Focalizare prioritară

discursul cotidian

discurs cotidian şi discurs literar literar şi cotidian

Teoria argumentarii


2.3.1. Neoretorica Acceptând ca motto deviza lui Jean-Paul Sartre din “Critique de la raison dialectique”: “Caracteristica unei cercetări constă în a fi nedefinită. A o numi, a o defini, înseamnă a închide cercul. Ce rămâne ? un mod finit şi perimat al culturii, ceva ca o marcă de săpun”, vom schiţa în acelaşi mod nedefinitiv cteva direcţii ale cercetării actuale privind argumentarea şi anume: neoretorica, logica naturală şi teoria discursului. În viziunea noii retorici (C. Perelman & L. Olbrechts-Tyteca, 1958, La nouvelle rhétorique. Traité de l’argumentation) argumentarea înseamnă ruperea de raţionamentul cartezian more geometrico şi de valoarea evidenţei, pentru a promova domeniul opiniei, al plauzibilului, al consensului, dar şi al conflictului. Definirea argumentării în noua retorică Definind argumentarea drept “studiu al tehnicilor discursive permiţînd producerea sau augmentarea adeziunii la tezele prezentate” (Perelman & Olbrechts-Tyteca, 1958: 5), se evidenţiază faptul că valoarea prioritară nu este informaţia, ci comunicarea acesteia, deci forţa cu care elementele de probă acţionează asupra interlocutorului. Eficienţa argumentării în noua retorică “O argumentare va fi eficace dacă va reuşi să sporească intensitatea adeziunii în aşa fel încît să declanşeze la auditori acţiunea vizată (acţiune pozitivă sau reţinere de la acţiune) sau să creeze cel puţin o dispoziţie de acţiune care se va manifesta la momentul potrivit” (Perelman, op.cit. : 59). Modalităţile argumentării în noua retorică Neoretorica situează argumentarea preponderent • la nivelul produsului (schemele argumentative calchiate pe modele logice: tautologia: A = A - “Une femme c’est une femme”, tranzitivitatea: A = B, B = C, A = C - “Les amis de nos amis sont non amis” etc.). Aceste scheme se întemeiază la nivelul conţinutului pe • anumite sisteme de valori, ierarhii şi toposuri, iar la nivelul expresiei pe 37

Teoria argumentarii

Argumentare si logica naturala • •

•

modalităţi dominante (injonctivul, asertivul de tip maximă, slogan) figuri preferenţiale de natură sintactică (simetria, repetiţia, anafora) figuri preferenţiale de natură semantică (ironia, metafora, metonimia).

2.3.2. Logica naturală În viziunea şcolii elveţiene (Jean-Blaise Grize, Georges Vignaux) argumentaţia este efectul logicii discursive, ireductibilă la logica matematică, dar compatibilă cu ea. Logica limbajului natural este o logică-proces, în timp ce logica sistemelor formale este o logică-sistem. Logica naturală este virtual dialogică: “A argumenta înseamnă a căuta să determini auditoriul să facă o anumită acţiune. De aici decurge faptul că argumentarea este totdeauna construită pentru cineva, spre deosebire de demonstraţie care este pentru oricine. Este vorba deci de un proces dialogic” (Georges Vignaux, 1981: 30). Definiţie În raport cu neoretorica bazată pe analiza organizării argumentative şi figurale, în logica naturală (Jean-Blaise Grize, Georges Vignaux), argumentarea este definită ca instituire a unei schematizări, inevitabil legată de sistemul simbolic al unei limbi naturale şi de situaţia de comunicare. Ancorarea în context se realizează prin intermediul modelului situaţiei, a unei forme-sens numite schematizare, efect al unei alegeri discursive:  selecţie (a obiectelor despre care se vorbeşte),  determinare sau caracterizare a acestora,  modalizare (asumare a discursului de către locutor) şi al unor operaţii logice:  inferenţă,  deducţie,  inducţie, 38

Teoria argumentarii


 analogie. Ilustrare Un exemplu pregnant de modulare a schematizării o reprezintă cele 100 de variante ale călătoriei cu autobuzul (R. Queneau - Exercices de style) sau tema cu variaţiuni caragialiană (Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii). Obiectivele logicii naturale. Corelarea structură/funcţie, esenţială pentru funcţionarea discursului este şi sarcina fundamentală a logicii naturale: “Studiul logicii naturale se situează la mijlocul drumului între un studiu structural care caută să descrie ansamblul posibilităţilor intelectuale ale unui nivel determinat şi un studiu funcţional concret care se ocupă de probleme de eficienţă, de erori, de efecte, de atmosferă ... Acest studiu are în comun faptul de a nu explora un ansamblu de posibilităţi, ci de a studia operaţiile realmente efectuate în situaţii pe cît de naturale posibil” (Jean-Blaise Grize, 1962 - “Implication, formalisation, logique naturelle” apud G. Vignaux, 1976: 21).

O idee importantă lansată de grupul de la Neuchâtel este cea a teatralităţii argumentării la nivelul  urmelor enunţiative (intertext, clişeu, topos, mărci ale interacţiunii) şi al  actelor de limbaj angajate (a susţine, a replica, a polemiza etc.): “Regăsim în discurs mărcile unei anumite imagini a auditoriului, precum şi ecoul discursurilor anterioare la care acest discurs trimite şi chiar al discursurilor posterioare pe care le anticipă” (G. Vignaux, 1976: 30).

2.3.3. Argumentarea în perspectivă lingvistică Argumentarea ca tip discursiv În sfîrşit, într-o a treia perspectivă lingvistică, discursul argumentativ este un tip discursiv alături de narativ (centrat pe desfăşurarea temporală), de descriptiv (organizat spaţial, paradigmatic), de injonctiv (incitînd la acţiune). De fapt, nu există discurs real care să nu actualizeze mai multe tipuri textuale, iar discursul argumentativ este subiacent tuturor tipurilor: prezent în narativ prin ordonare, în descriptiv prin valorizare, în injonctiv prin componenta de persuasiune. 39

Teoria argumentarii


Argumentarea înscrisă în limbă. O altă perspectivă -lingvistică- asupra argumentării este cea reprezentată de cercetătorii Jean-Claude Anscombre şi Oswald Ducrot, care vizează resituarea enunţării în contextul său enunţiativ, refuzînd să considere analiza conţinutului explicit al enunţului suficientă pentru înţelegerea mecanismului argumentativ. Enunţul este definit ca indisociabil legat de presupoziţiile şi implicaţiile sale , adică de implicitul situat în amontele şi avalul discursului. Această analiză reprezintă o “retorică integrată structurii pragmaticosemantice a discursului’ (J.-C. Anscombre & O. Ducrot, 1976). Ea examinează principiile argumentării (mai exact ale argumentativităţii) în limbă (rolul conectorilor care orientează interpretarea discursului), în timp ce Perelman şi cercetătorii americani se situează la nivelul discursului. Definiţie

Pentru Ducrot argumentarea este o influenţă care constă în a impune destinatarului nu numai informaţii, ci şi un parcurs interpretativ vizînd admisibilitatea unei concluzii: ”A semnifica pentru un enunţ, înseamnă a orienta” (către o anumită concluzie).Argumentarea înseamnă deci prezentarea unui enunţ E1 destinat să facă admisibil interlocutorului enunţul E2 (“Este vinovat;deci trebuie să suporte rigorile legii”). Exemplu

„E frumos afară, dar mîine am examen” va fi interpretat drept refuz de a merge la plimbare indus de elementul „dar” care dezinversează orientarea argumentativă din prima propoziţie şi include codul implicit relaţiei timp frumos implică în general plimbare. Specificul acestei abordări

In cadrul acestei abordări nivelul pragmatic (contextual) este indisociabil de cel semantic, componenta retorică nefiind supraadăugată ci intrinsecă. De aici caracterizarea de „argumentativism integral” şi accentul asupra conectorilor de tip „dar”, „de fapt”, „în cele din urmă” etc.

40

Teoria argumentarii


2.4.CONCLUZII ASUPRA RETORICII CLASICE ŞI MODERNE Faţă de paradigma retoricii clasice:  deliberativ, avînd drept scop decizii de interes public (în agora),  judiciar (vizînd apărarea/acuzarea) şi  demonstrativ (avînd ca finalitate blamul/elogiul), domeniile argumentativului modern cuprind:  argumentarea cotidiană ,  argumentarea juridică,  argumentarea specifică diverselor ramuri şi nivele de abstractizare ale ştiinţei,  argumentarea publicitară etc. Argumentaţia reprezintă infrastructura interacţiunii cotidiene, partea nevăzută a aisbergului guvernat de opinie, topos, recunoscută atît de:  neoretorică ( “Mi se pare că ideea de informaţie este un pandant pozitivist şi simplist al ideii de argumentaţie, pentru că argumentaţia comportă informaţia ca pe un caz particular, inversul nefiind adevărat” (C. Perelman, 1970: 40),  cît şi de analiza discursului ( “Pretenţia de a descrie realitatea este travestirea unei pretenţii fundamentale şi anume de a exercita o presiune asupra opiniilor celuilalt” (J.C. Anscombre - O. Ducrot, 1983: 143). Dacă în diacronie opoziţia convingere/persuasiune sau demonstraţie/argumentaţie era net în favoarea primului termen, la ora actuală prin lucrările lui Perelman ( La nouvelle rhétorique. Traité de l’argumentation, 1958; Le champ de l’argumentation, 1970; L’Empire rhétorique, 1977) argumentaţia nu mai este considerată seducţie a

auditoriului, ci un ansamblu de tehnici discursive menite să provoace adeziunea (printr-un proces de calcul interpretativ, de inferenţă) interlocutorului la o teză problematică.

Concepţia interacţională a activităţii discursive readuce în actualitate faptul (adesea pus între paranteze) că discursul nu este numai discurs despre ceva, ci şi discurs produs de cineva şi adresat cuiva.

41

Teoria argumentarii


Test de autoevaluare 1. Unitatea minimala a neoretoricii este: a) figura b) tipul de argument c) micro cosmosul etichetabil reprezentat de schematizare 2. Reprezentantii logicii naturale sunt: a) Grupul � b) J. Searle si J.B.Grize c) G. Vignaux si J.B. Grize 3. Limbajul este dialogic cand este construit ca un dialog. a) adevarat b) fals 4. Actele de limbaj pot fi evaluate in termeni de: a) adevarat/fals b)succes/esec 5. Timpul folosit in cadrul discursului deliberativ este: a) trecut b) prezent c) prezent etern d) viitor 6. Componenta stilistica a retoricii este: a) micro-retorica b) macro-retorica 7. Modelul lingvistic al lui Austin se bazeaza pe relatia dintre urmatoarele elemente a) ethos, logos si pathos b) emitator, receptor, mesaj c) ilocutionar, perlocutionar, locutionar

42

Teoria argumentarii


8. Ce dimensiune a discursului este cuprinsa in Elocutio? a) dimensiunea psihologica b) dimensiunea argumentativa c) dimensiunea estetica 9. Care dintre elementele retoricii (INVENTIO, DISPOSITIO, ELOCUTIO, MEMORIA şi ACTIO) nu a fost introdus de catre Aristotel? a) Memoria b) Actio c) Inventio 10. Conform logicii naturale, discursul cotidian a) este generat de situatie b) vizeaza o validitate generala c) se poate adapta oricarui gen de auditoriu 11. Ce urmareste un discurs deliberativ in argumentarea unei teme? a) sa-i demonstreze utilitatea/inutilitatea b) sa o elogieze/blameze c) sa demonstreze justetea/injustetea 12. Retorica tradiţională distinge după categoria subiectului tratat trei situaţii comunicaţionale, trei genuri retorice : a)judiciar,deliberativ,epidictic b)judiciar,politic sau religios, c)judiciar,deliberativ,civic 13. Cele cinci elemente ale sistemului retoric sunt: a) inventio,proposito,naratio,confirmatio,actio b) inventio,dispositio,elocutio,memoria,actio c) peroratio,recapitulatio,indignatio,elocutio,memoria 14. Dispositio se refera la : 43

Teoria argumentarii


a) b) c)

stilul discursului structura discursului punerea in miscare a discursului

15. Actio presupune a)scrierea discursului b)construirea de argumente si structurarea lor c)punerea in practica a discursului d)memorarea discursului 16.Originea retoricii este: a )juridică b) medicală c) poetică 17.Narativul este infrastructurat de a) plan b) cadru. c) schema de actiune 18.Retorica se pronunta asupra a) opiniei b) certitudinii. c) adevarului 19. Retorica antică distinge…..genuri discursive 20.Opozitia narativ/descriptiv/argumentativ este de natură a) referenţială b) funcţională c) structurală

44

Teoria argumentarii


Răspunsuri şi comentarii 1. Unitatea minimala a neoretoricii este: a) figura b) tipul de argument c) micro cosmosul etichetabil reprezentat de schematizare 2. Reprezentantii logicii naturale sunt: a) Grupul � b) J. Searle si J.B.Grize c) G. Vignaux si J.B. Grize 3. Limbajul este dialogic cand este construit ca un dialog. a) adevarat b) fals 4. Actele de limbaj pot fi evaluate in termeni de: a) adevarat/fals b)succes/esec 5. Timpul folosit in cadrul discursului deliberativ este: a) trecut b) prezent c) prezent etern d) viitor 6. Componenta stilistica a retoricii este: a) micro-retorica b) macro-retorica 7. Modelul lingvistic al lui Austin se bazeaza pe relatia dintre urmatoarele elemente a) ethos, logos si pathos b) emitator, receptor, mesaj c) ilocutionar, perlocutionar, locutionar 45

Teoria argumentarii


8. Ce dimensiune a discursului este cuprinsa in Elocutio? a) dimensiunea psihologica b) dimensiunea argumentativa c) dimensiunea estetica 9. Care dintre elementele retoricii (INVENTIO, DISPOSITIO, ELOCUTIO, MEMORIA şi ACTIO) nu a fost introdus de catre Aristotel? a) Memoria b) Actio c) Inventio 10. Conform logicii naturale, discursul cotidian a) este generat de situatie b) vizeaza o validitate generala c) se poate adapta oricarui gen de auditoriu

11. Ce urmareste un discurs deliberativ in argumentarea unei teme? a) sa-i demonstreze utilitatea/inutilitatea b) sa o elogieze/blameze c) sa demonstreze justetea/injustetea 12. Retorica tradiţională distinge după categoria subiectului tratat trei situaţii comunicaţionale, trei genuri retorice :

a)judiciar,deliberativ,epidictic b)judiciar,politic sau religios, c)judiciar,deliberativ,civic 13. Cele cinci elemente ale sistemului retoric sunt: a)inventio,proposito,naratio,confirmatio,actio b) inventio,dispositio,elocutio,memoria,actio c)peroratio,recapitulatio,indignatio,elocutio,memoria 46

Teoria argumentarii


14.Dispositio se refera la : a)stilul discursului b)structura discursului c) prezentarea discursului 15. Actio presupune a)scrierea discursului b)construirea de argumente si structurarea lor c)punerea in practica a discursului d)memorarea discursului 16.Originea retoricii este: a) juridică b) medicală c) poetică 17.Narativul este infrastructurat de a) plan b) cadru. c) schema de actiune 18.Retorica se pronunţă asupra a) opiniei b) certitudinii. c) adevărului 19. Retorica antica distinge… 3..genuri discursive 20.Opoziţia narativ/descriptiv/argumentativ este de natură a)referenţială b)funcţională c)structurală

47

Teoria argumentarii


Lucrare de verificare Unitatea 2 Comentaţi următoarea aserţiune în 2-3 pagini, utilizând definiţii, citate, exemple din curs, precum şi comparaţii, ilustrări personale. „Orice discurs este necesarmente argumentativ. Este rezultatul concret al enunţurilor în situaţie. Orice enunţ urmăreşte să acţioneze asupra interlocutorului şi să-i transforme modul de a gândi. Orice enunţ incită interlocutorul să creadă, să vadă, să acţioneze altfel” (Christian Plantin, 1996:18)

BIBLIOGRAFIE 1. Amossy, Ruth, 2006- L’Argumentation dans le discours, Paris, Armand Colin 2. Breton, Philippe, 1996- L’Argumentation dans la communication, Paris, La Découverte 3. Breton, Philippe, 2008 - Convaincre sans manipuler. Apprendre à argumenter , Paris, La Découverte 4. Klinkenberg, Jean-Marie 1996, Précis de sémiotique générale, Bruxelles, De Boeck (trad.rom. Introducere în semiotica generală, 2004, Iaşi, Institutul European) 5. Meyer, Michel, 1993, Questions de rhétorique. Langage, raison et séduction, Paris, Le Livre de Poche 6. Rovenţa-Frumuşani, Daniela, 2000, Argumentarea. Modele si strategii , Bucuresti, All Surse web www.danielaroventafrumusani.ro argumentation.blog.lemonde.fr

48

Teoria argumentarii


3. UNITATEA DE INVATARE 3 - NEORETORICA ŞI GÂNDIREA CONTEMPORANĂ Obiectivele unităţii de învăţare 3 3.1 Identificarea şi asimilarea premiselor şi cadrelor argumentării 3.2 Insuşirea tipurilor de argumente 3.2 Utilizarea pertinentă a cadrului argumentativ şi a tipurilor de argumente în discursuri proprii

49

Teoria argumentarii


3. UNITATEA DE INVATARE 3 - NEORETORICA ŞI GÂNDIREA CONTEMPORANĂ 3.1. PREMISELE ŞI CADRUL ARGUMENTĂRII 3.1.1. Argumentaţia şi filosofia lui “nu” Profilul gândirii contemporane este dominat de ceea ce Gaston Bachelard numeşte filosofia lui nu, filosofie care nu este dorinţă de negaţie, ci propensiune spre noţiuni dinamice şi dialectizate (general şi particular, raţional şi experimental), acţiune polemică neîncetată. “Pentru a avea o garanţie asupra validităţii unei opinii unanime într-o anumită privinţă, trebuie ca în prealabil să nu fi fost de aceeaşi părere. Doi oameni, dacă vor să se înţeleagă cu adevărat, trebuie să se fi contrazis mai întâi. Adevărul este rod al discuţiei, nu al simpatiei” (G. Bachelard, 1981: 134). Valoarea gândirii ştiinţifice actuale rezidă tocmai în această polaritate epistemologică, ce reuneşte complementar teoria şi practica, esenţa şi fenomenul, discursul instituit şi discursul “destituit”.

3.1.2. Argumentarea ca raport între explicit şi implicit Definiţia aceasta atât de generală formulată de C. Perelman (“L’empire rhétorique”, 1977: 19) acoperă întregul spaţiu al discursului vizând persuasiunea, oricare ar fi auditoriul căruia i se adresează şi problematica la care se referă. Noua retorică îşi propune prin chiar titlul emblematic  reîntoarcerea la Aristotel  reabilitarea raţionamentului practic, precum şi a “mijloacelor de probă utilizate în domeniul ştiinţelor umane”(C. Perelman & L. OlbrechtsTyteca, 1958:3), altfel spus  revitalizarea domeniului verosimilului, plauzibilului, probabilului evacuat de cartezianism timp de trei secole. Ca discurs de acţiune, discursul argumentativ se bazează pe anumite noţiuni încărcate cu un “potenţial afectiv” (C. Perelman, 1970: 50

Teoria argumentarii


84) şi care constituie obiectele acordului sau premisele (cadrul) argumentării: fapte, adevăruri, prezumţii, valori, ierarhii, toposuri (în sensul antic al termenului).

3.1.3.Fapte/adevăruri/prezumţii. Practica şi teoria argumentării devin corelatele unui “raţionalism critic” care transcende dualitatea judecăţi de valoare/judecăţi de realitate, ambele fiind responsabile pentru deciziile în domeniul cunoaşterii ca şi al acţiunii. Tipurile de argumente susceptibile de a genera acordul sunt dependente de sfera realulului:  fapte,  adevăruri,  prezumţii sau a preferabilului  valori,  ierarhii,  toposuri. Elementele cu grad maxim de credibilitate sunt cele de natura faptelor (faptele de observaţie fiind fracţiunea cea mai importantă a premiselor) şi adevărurilor (ca sisteme complexe, referitoare la legăturile între fapte, reprezentate de teorii ştiinţifice, credinţe religioase, sisteme filosofice). Distincţia fapt/adevăr poate fi comparată cu antinomia contingent/necesar sau real/schematizare (modelare). De asemenea funcţionează prezumţii tacite sau explicite (prezumţia de nevinovăţie, prezumţia de onestitate presupusă de jurămîntul cu mîna pe Biblie „Jur să spun adevărul şi numai adevărul” etc.).

3.1.4. Valori/ ierarhii/ toposuri Orice fenomen se descrie prin inserarea în clasificări preexistente. Aceste clasificări pot fi desigur criticate, modificate (e vorba în primul rând de clasificările ştiinţei), dar constituie grile, repere valorice fără de 51

Teoria argumentarii


care nu este posibilă viaţa socială iar argumentarea ca logică socială este fundamental dependentă de sistemele valorice.

Temă de reflecţie “A fi de acord cu o anumită valoare înseamnă a admite că un obiect, o fiinţă, un ideal trebuie să exercite o anume influenţă asupra acţiunii” (C. Perelman - L. Olbrechts-Tyteca, 1958: 358). Există • valori universale: Binele, Adevărul, Frumosul (cu maximă eficienţă persuasivă), dar şi • valori particulare legate de aspiraţiile unui anumit grup; • valori abstracte: libertate, egalitate, justiţie şi • valori concrete, circumscrise spaţial, temporal etc.: Franţa, Biserica ortodoxă etc. Oricare ar fi valorile dominante într-o cultură, viaţa spirituală nu poate fi construită în afara sistemelor de valori, care delimitează • tipuri culturale (raţionalismul abstract faţă de romantismul concret) şi • tipuri caracteriale (în diacronie s-a acordat mai mult credit fie unora, fie altora: “Platon îmi este prieten, dar mai prieten mi-este adevărul” - opţiunea pentru valoarea abstractă a adevărului /vs/ Erasmus care prefera o pace nedreaptă unui război drept opţiune pentru concret). Spre deosebire de valori, ierarhiile analizează două paradigme între care se stabilesc priorităţi valorice. Ca şi valorile, ierarhiile sunt •

•

52

concrete: superioritatea omului faţă de animal, a divinului faţă de uman, a omului faţă de maşină, a valorilor legate de persoană faţă de cele legate de lucruri (deosebit de actuala opoziţie între a fi şi a avea sau în ironica formulare a lui Noica opţiunea cultură sau unt, abstracte: superioritatea a ceea ce este drept faţă de ceea ce este util, superioritatea cauzei, principiul faţă de consecinţă. Teoria argumentarii


În domeniul ierarhiilor interesează în primul rând certitudinea cunoştinţelor şi interesul suscitat (Isocrate şi Thomas din Aquino preferau formularea de opinii rezonabile despre subiecte utile unor cunoştinţe exacte privind lucruri inutile). Toposurile (“loci” - locuri comune) sunt premisele cele mai generale, adesea subînţelese, care infrastructurează argumentarea. Aristotel a definit în Topice paradigma toposurilor: •

toposul cantităţii - un lucru este considerat mai valoros decât altul din raţiuni cantitative: un bun ce serveşte mai multor scopuri este preferabil altuia cu mai puţine utilizări; ceea ce este util în orice ocazie este preferabil (Aristotel consideră dreptatea şi cumpătarea preferabile curajului din acest punct de vedere).

Legat de preferinţa acordată probabilului, dar pregătind trecerea la toposul calităţii acţionează principiul eficienţei la Cicero : lucrurile complete sunt preferabile celor incomplete; lucrurile aflate în puterea noastră sunt preferabile celor ce depind de alţii, după cum lucrurile ce nu ne pot fi luate sunt de preferat celor de care putem fi deposedaţi. •

•

•

53

toposul calităţii apare când se contestă argumentul numărului; este cazul reformatorilor, al celor ce se revoltă contra opiniei comune. La limită toposul calităţii ajunge la valorizarea unicului (în opoziţie cu banalul, vulgarul). toposul ordinii accentuează superioritatea cauzei, a principiilor faţă de fapte, de concret (în gândirea non empiristă); în schimb teoriile finaliste valorizează scopul (cf. şi omul ca proiect în existenţialism).

toposul esenţei nu se referă la o semnificaţie metafizică, ci are în vedere acordarea unei valori superioare individului care întruchipează esenţa (eroii lui Saint-Exupéry sunt chintesenţa eroismului lucid, pasionat, viril din orizontul acţiunii umane solidare).

Teoria argumentarii


3.1.5. Acordul ca fundament sau cadru al argumentării Acordul auditoriului este efectul pe de o parte al  convergenţei toposurilor (acelaşi scop argumentativ poate fi realizat prin cumularea toposurilor: pentru a accentua oroarea unui regim se vor utiliza toposul cantităţii, în măsura în care acel sistem însumează toate erorile trecutului, dar şi cel al calităţii pentru propunerea noului model inexistent anterior), pe de altă parte al  caracterului ritual, al anumitor convenţii de promulgare sau pronunţare (jurământul la tribunal, jurământul lui Hipocrate etc.)

3.2. ARGUMENTE QUASI-LOGICE Autorii Tratatului argumentării au construit o teorie a raţionamentului argumentativ bazându-se pe modalităţile de justificare din ştiinţele juridice, filosofie şi ştiinţele omului. Punctul de plecare al argumentării este conceptul de acord obţinut pe baza faptelor, adevărurilor, prezumţiilor (dependente de real) şi a valorilor, ierarhiilor, toposurilor (legate de preferabil). Constatând că macro-actul de limbaj argumentativ este puternic influenţat de mecanisme logice, Perelman & Olbrechts-Tyteca stabilesc o clasă de argumente numite quasi-logice, subcategorizate în: a) argumente în legătură cu structurile logice (identitate, tranzitivitate, contradicţie); b) argumente în legătură cu relaţii matematice (raport parte-întreg, mare-mic, raport de frecvenţă).

3.2.1. Contradicţie şi incompatibilitate. Argumentarea se va strădui să arate că tezele combătute duc la o incompatibilitate (cauzată nu de raţiuni formale ca aserţiunile contradictorii, ci de natura lucrurilor sau a deciziilor umane). Pe lângă incompatibilitate - efect a două reguli diferite, există autofagia care opune regula consecinţelor rezultând din aplicarea ei:

54

Teoria argumentarii


Exemplu i) Un poliţist dorind să împiedice intonarea Marseillaisei la sfârşitul unui spectacol, se urcă pe scenă anunţând: “Este interzis tot ce nu figurează pe afiş”; la acest anunţ, sala replică: “Dar dumneata figurezi pe afiş?”. Dacă demonstraţia evidenţiază contradicţia prin reducere la absurd, argumentaţia introduce ridicolul. O afirmaţie este ridicolă dacă intră în conflict cu o opinie admisă, se înşeală în prezentarea faptelor sau comite o greşeală de logică.

3.2.2. Identitate şi argumentare. Identitatea poate fi totală (tautologia) sau parţială (definiţia). Tautologia A = A implică o interpretare alternativă uneori (infra ii). Exemplu: ii) “Une femme c’est une femme” poate inaugura fie argumentarea” toate femeile sunt la fel” (conotată negativ), fie o argumentare meliorativă “o femeie este (trebuie să fie) feminină”. Identitatea fundamentează regula justiţiei, a precedentului facilitând, odată recunoscută identitatea, includerea cazului într-o speţă.

3.2.3. Argumentul reciprocităţii sau simetriei Bazat pe raportul între antecedentul şi consecventul unei relaţii pare argumentul quasi-logic prin excelenţă (datorită aspectului formal şi derivând din natura lucrurilor - infra iii). Exemplu iii) Un socru îşi iubeşte ginerele, nora. O soacră îşi iubeşte ginerele, nu şi nora. Totul este reciproc. (La Bruyère - “Caractères”). In genere asimilează două entităţi, arătând că termenii corelativi ai relaţiei trebuie trataţi identic (“Nu înţeleg cum cerşetoria este un delict într-o societate în care caritatea este o virtute”). Acest tip de relaţie permite reflecţii non etnocentrice asupra propriei culturi (cei doi persani ai lui Montesquieu la Paris,Candide al lui Voltaire etc.).

55

Teoria argumentarii


3.2.4. Argumentul tranzitivităţii a = b, b = c, a = c (“Prietenii prietenilor noştri sunt prietenii noştri” transformat de Churchill în:”Duşmanii duşmanilor noştri sunt prietenii noştri” referitor la alianţa cu Rusia împotriva duşmanului Germania) se actualizează în relaţii discursive de comparaţie, superioritate, incluziune. O categorie interesantă de argument este argumentul prin sacrificiu. Sfera sa de acţiune cuprinde toate structurile de schimb (troc, vânzare, schimburi de servicii). Pereleman consideră emblematic exemplul din Bossuet: “Iisus Cristos care este adevărul însuşi, pentru a pecetlui cu sângele său adevărul spuselor sale şi-a sacrificat propriul trup” şi din B. Russell (“Political Ideals”): “Există - probabil un scop şi numai unul pentru care folosirea violenţei este acceptabilă şi anume de a diminua violenţa lumii”.

3.3. ARGUMENTELE BAZATE PE STRUCTURA REALULUI Majoritatea argumentelor bazate pe structura realului fac apel la • relaţiile de succesiune (un fenomen în raport cu cauzele sau consecinţele sale) şi • de coexistenţă (ce leagă persoana de actele sale şi în genere o esenţă de manifestările sale). În prima categorie sunt incluse: • legătura cauzală; • argumentul pragmatic; • argumentul bazat pe mijloace şi scopuri; • argumentul risipei; • argumentul depăşirii; • argumentul direcţiei. Din cea de a doua categorie fac parte: • argumentul de autoritate; • argumentul bazat pe legătura simbolică; • argumentul dublei ierarhii. 56

Teoria argumentarii


3.3.1. Legăturile de succesiune Legătura cauzală este o relaţie fundamentală, ambele direcţii de analiză fiind la fel de importante: i) dat fiind evenimentul să se ajungă la decelarea şi definirea cauzei; ii) fiind dat un eveniment să se poată prognoza efectul (Raymond Aron afirmă în Introduction a la philosophie de l’histoire că orice istorie pentru a explica ce a fost, se întreabă ce ar fi putut să fie). Datorită decalajului temporal între cauză şi efect suntem tentaţi să asimilăm succesiunea cu cauzalitatea; de aici paralogismul lui Post hoc, ergo propter hoc (După aceea, deci din cauza aceea) actualizat în superstiţii, glume, dar şi în discursuri politice care din raţiuni propagandistice prezintă pure succesivităţi ca înlănţuiri cauzale. Argumentul pragmatic permite aprecierea unui act sau eveniment în funcţie de consecinţele sale favorabile sau defavorabile; unii teoreticieni au văzut în el schema unică a logicii judecăţilor de valoare. În orice caz pentru a aprecia un eveniment, trebuie judecate efectele sale. Legătura cauzală mijloc-scop are în vedere posibilitatea minimalizării unui efect considerat doar consecinţă sau dimpotrivă a maximalizării sale prezentat drept scop. In scopul inducerii unei anumite interpretări a modelului situaţiei un eveniment (o grevă de pildă) poate fi prezentat drept scop (greviştii urmăresc destabilizarea ţării) sau drept mijloc (şi atunci lectura este radical diferită:greva drept mijloc de ameliorare a condiţiilor de viaţă). Există desigur o serie de capcane ale argumentării cauzale:  pretextul sau invocarea unei false raţiuni pentru justificarea unei situaţii (justificarea devenită clasică în discursul politic romπnesc postdecembrist a “moştenirii dezastruoase” lăsate de guvernul precedent oferită ca unică explicaţie a situaţiei economice dezastruoase);  inversarea cauză/consecinţă conform ambiguităţii “oul şi găina” (“Beau pentru că soţia mă înşeală” sau “Il înşel pentru că bea şi este violent”, punctare a evenimentelor care constituie foarte frecvent cheia de boltă a terapiei conjugale sau “Mărim impozitele pentru a mări 57

Teoria argumentarii


fondurile bugetare diminuate de evaziunea fiscală”/vs/”Evaziunea fiscală se datorează nivelului prea înalt al impozitelor” şi exemplele ar putea continua ad infinitum );  supradeterminarea sau invocarea de motive în exces, ceea ce diminuează credibilitatea discursului justificator (binecunoscuta scuză a copilului care a întîrziat la şcoală pentru că nu a sunat ceasul, bunica a uitat să îl trezească, a avut loc un accident de circulaţie etc.) Argumentul risipei introduce o argumentare pentru continuitate; dacă sa început deja o lucrare, s-a acceptat un sacrificiu care s-ar pierde renunţînd la lucrarea respectivă, trebuie continuat în direcţia finalizării. Exemple Descartes în Discursul despre metodă sau mai aproape de zilele noastre dezbaterile privind Casa poporului cînd argumentul invocat era tocmai finalizarea lucrării şi nu demolarea nesăbuită a investiţiei deja începute.In istoria recuperării împrumuturilor acordate ţărilor slab dezvoltate funcţionează acelaşi raţionament: în absenţa continuării acordării sprijinului financiar posibilitatea rambursării creditului iniţial devine o pură utopie. Argumentul depăşirii. În unele situaţii interlocutorul nu trebuie confruntat cu întreg intervalul ce separă situaţia actuală de scopul final; este preferabil ca el să fie plasat în faţa unor scopuri parţiale a căror realizare nu provoacă o opoziţie puternică. Marea artă a educaţiei de pildă rezidă tocmai în fixarea unor etape avănd fiecare interesul său propriu. Spre deosebire de argumentul precedent, bazat pe trecut (investiţiile realizate), acest tip de argument este proiectiv, încercînd să modeleze viitorul. Ordinea argumentelor într-un discurs trebuie să ţină seama de exigenţele acestei strategii globale (fiecare etapă de persuasiune fiind realizată, interlocutorul se află într-o nouă configurare a situaţiei, aptă să-i modifice treptat atitutdinea faţă de ţelul final al argumentării). Argumentul direcţiei sau al degetului prins în angrenaj (în franceză “la pente savonneuse”) discută situaţia extrapolării unui caz particular (“Unde vom ajunge dacă mărind salariile minerilor şi ceferiştilor şi alte categorii sociale vor solicita aceleaşi revendicări salariale?” etc.)

58

Teoria argumentarii


3.3.2. Legături de coexistenţă. Dacă în cazul succesiunii, termenii confruntaţi se situau în acelaşi plan fenomenal, legăturile de coexistenţă unesc două realităţi dintre care una se situează la un nivel diferit de generalitate, putere explicativă. Argumentul autorităţii („magister dixit”) respins de Locke şi pozitivişti (ca pseudo-argument destinat să camufleze iraţionalul credinţelor şi sentimentelor noastre) este acceptat de Perelman sub forma: • opiniei comune (“după cum se ştie”); • opiniei savanţilor (“aşa cum a demonstrat Einstein”); • tezelor filosofiei, religiei (considerate la modul impersonal) dacă vin în completarea altor argumente. Argumentul dublei ierarhii (argumentul a fortiori ) corelează termenii ierarhiei discutate cu cei ai ierarhiei admise conform devizei “cine poate mai mult poate şi mai puţin” (proverb francez). Ilustrare i) “Dacă Dumnezeu are grijă de toate păsările cerului, cu atât mai mult va avea grujă de oameni” (Leibniz); ii) “Nu este o ruşine faptul că altădată unul singur dintre noi salva un întreg oraş, iar astăzi întreg poporul este incapabil şi nici nu încearcă măcar să-şi salveze patria ?” (Isocrate).

3.4. ARGUMENTE CARE CREEAZĂ STRUCTURA REALULUI In această categorie Perelman grupează două familii de argumente: i) argumentarea prin exemplu, ilustrare şi model şi ii) argumentarea prin analogie şi metaforă. Exemplul, modelul structurează lumea, impunînd o relaţie de imitare bazată pe prestigiul modelului. Element cheie al platonismului, modelul fundamentează orice construcţie filosofică. Argumentarea prin exemplu este un pivot al argumentării, exemplul bucurându-se de statutul de fapt. Utilizarea exemplului ca element de probă (argument decisiv) se datorează statutului de fapt şi pregnanţei sale (numită de Perelman efect de prezenţă). 59

Teoria argumentarii


Exemplele trebuie să fie cât mai diverse: confirmante şi infirmante. Înrudită cu exemplul, ilustrarea nu întemeiază regula (ca în cazul exemplului), ci consolidează adeziunea la o regulă admisă, furnizând cazuri particulare ce concretizează enunţul general. Modelul (bazat de fapt pe argumentul autorităţii) furnizează în toate perioadele “paradigme” exemplare în istorie, literatură, dar şi în viaţa privată sau publică (modelul tatălui extrapolat din familie în viaţa politică : de la şeful de trib la “tătucul” Stalin, model ce infantilizează şi dezautonomizează cetăţenii). Analogia instituie o similitudine de structură între domeniul sensibil şi cel inteligibil (A este faţă de B ceea ce este C faţă de D): Exemplu “Aşa cum ochii liliecilor sunt orbiţi de lumina zilei, tot aşa inteligenţa este uimită de lucrurile cele mai evidente” (Aristotel - Retorica).

lumea materială

corp =

lumea ideilor

uman =

suflet

cunoaştere sensibilă =

divin

cunoaştere raţională

Termenul I corespunde datului, imediatului. Termenul II nu este un dat, ci o construcţie care determină o regulă, permiţând ierarhizarea multiplelor aspecte. În raport cu I, termenul II va fi normativ şi explicativ. Spiritul nostru funcţionează prin asocierea şi disocierea noţiunilor: asocierea subîntinde o asimilare, disocierea evidenţiază o antinomie. Marile sisteme metafizice sunt bazate pe aceste cupluri:

60

consecinţă

accident

relativ

principiu

esenţă

absolut

subiectiv

particular

limbaj

obiectiv

general

gândire

Teoria argumentarii


Aceste arhetipuri argumentative se constituie în matrice ale unor judecăţi de valoare pe care le manevrăm spontan. Barthes a evidenţiat în Mitologii un vechi procedeu “terorist” prin care judecăm şi numim în acelaşi timp, ca şi cum ar exista cuvinte grele, cuvinte tarate, “cuvinte criminale” (ideologie, catehism etc.) şi cuvinte nobile, cuvinte sublime, “cuvinte justiţiare” ( onoare, virtute), ultimele moralizându-le pe primele. În Traité ca şi în L’Empire rhétorique Perelman ilustrează marile curente filosofice prin cupluri opuse de tipul: esenţă devenire

la Bergson sau

lumea materială la Platon. lumea ideilor Absenţa disocierii resimţită ca dificultate de categorizare în demersul didactic ,poate deveni însă şi sursă de comic: “Femeia se întoarce acasă în taxi şi în lacrimi”. I. ARGUMENTAREA PRIN ASOCIERE 1.ARGUMENTE QUASI LOGICE

61

De natură logică

De natură matematică

identitate şi tautologie a=a; reciprocitate a=b;b=a; tranzitivitate (a=b;b=c;a=c; ca în proverbul “Les amis de nos amis sont non amis”); incompatibilitate (autofagie)

argument de partiţie; argument de incluziune X ⊃x “Ceea ce nu lezează cetatea nu îl lezează nici pe cetăţean”

Teoria argumentarii


2. ARGUMENTE BAZATE PE STRUCTURA REALULUI Legături de succesiune

Legături de coexistenţă

argumentul cauzal; argumentul pragmatic; argumentul prin sacrificiu; argumentul risipei; argumentul depăşirii; argumentul direcţiei

argumentul autorităţii; argumentul dublei ierarhii; a minori ad majus; a majori ad minus

3. ARGUMENTE CARE CREEAZA REALUL exemplul; ilustrarea; modelul

metafora; analogia

II ARGUMENTAREA PRIN DISOCIEREA NOTIUNILOR

62

Teoria argumentarii


Test de autoevaluare 1.”Bolnavii sunt în Sud, medicamentele sunt în Nord” (identificaţi principalul mecanism argumentativ) 2. Care dintre urmatoarele argumente nu există? a. argumentul dublei ierarhii b. argumentul risipei c. argumentul terorii d. argumentul autoritatii 3. Majoritatea argumentelor bazate pe structura realului fac apel la relaţiile de succesiune şi de coexistenţă ; care dintre următoarele argumente enumerate mai jos se incadrează la categoria celor de coexistenţă: a. argumentul pragmatic; argumentul risipei; argumentul depăşirii b. argumentul de autoritate; argumentul bazat pe legătura simbolică; argumentul dublei ierarhii c. argumentul dublei ierarhii,argumentul risipei,argumentul de autoritate Care din următoarele tipuri de argumente sunt dependente de sfera realului? a. fapte, adevăruri, prezumţii b. fapte, ierarhii, prezumtii c. valori, ierarhii, adevaruri Care din următoarele tipuri de argumente sunt dependente de sfera preferabilului? a. Valori, toposuri, adevăruri b. Valori, ierarhii, toposuri c. Valori, prezumţii, adevăruri 6. Argumentul tranzitivităţii este: a. un argument bazat pe structura realului b. argument care creează structura realului c. argument quasi-logic 63

Teoria argumentarii


7. Care argument este un sofism a. analogia b.definiţia c.petitio principii 8. Definirea argumentării ca ansamblu de tehnici discursive ce produc adeziunea sau sporirea adeziunii spiritelor la tezele ce le sunt prezentate aparţine lui a. Ducrot b. Perelman c. Anscombre 9. Exemplele sunt a. Indispensabile argumentării b. „Pivotul argumentării” c. Facultative 10. In viziunea noii retorici argumentarea se bazează pe a. asocierea noţiunilor b. disocierea noţiunilor c. asocierea şi disocierea noţiunilor 11. Valorile, ierarhiile si toposurile sunt argumente care ţin de sfera: a) realului b) preferabilului c) axiologiei 12 In viziunea noii retorici (Perelman) retorica şi argumentarea sunt indisociabile. a.adevărat b. fals 13. Magister dixit reprezintă a) un sofism b) o forma corectă de argumentare 64

Teoria argumentarii


14.”Post hoc, ergo propter hoc” (după aceea, deci din cauza aceea) este a) sofism b) argumentare corectă 15. Ce mecanism detectaţi în următorul schimb de replici? A (candidat socialist) întreabă „Câţi şomeri sunt ?” B (candidat liberal) replică „Dar câţi adevăraţi căutători de slujbe?” 16. Camus afirmă „O prefer pe mama mea justiţiei”. Comentaţi din perspectiva noţiunilor asimilate. 17. In enuntul “Aşa cum ochii liliecilor sunt orbiţi de lumina zilei, tot aşa inteligenţa este uimită de lucrurile cele mai evidente” (Aristotel Retorica) se foloseste argumentul: a) comparatiei b) ilustrarii c) analogiei 18. „Dacă nu vom continua să sprijinim ţările în curs de dezvoltare vor intra în colaps şi datoriile nu vor putea fi în nici un caz rambursate”.Funcţionează argumentul a.direcţiei b.depăşirii c.risipei 19. Un citat propus ca motto al lucrării sau capitolului funcţionează ca a. argument al autorităţii b. magister dixit c. sofism 20. „Cei care pun bombe pun de fapt întrebări” .Identificaţi mecanismul

Răspunsuri şi comentarii 1.”Bolnavii sunt în Sud, medicamentele sunt în Nord” (identificaţi principalul mecanism argumentativ) principiul disocierii noţiunilor 65

Teoria argumentarii


2. Care dintre urmatoarele argumente nu există? a) argumentul dublei ierarhii b)argumentul risipei c) argumentul terorii d)argumentul autoritatii 3. Majoritatea argumentelor bazate pe structura realului fac apel la relaţiile de succesiune şi de coexistenţă ; care dintre următoarele argumente enumerate mai jos se incadrează la categoria celor de coexistenţă: a. argumentul pragmatic; argumentul risipei; argumentul depăşirii b. argumentul de autoritate; argumentul bazat pe legătura simbolică; argumentul dublei ierarhii c. argumentul dublei ierarhii,argumentul risipei,argumentul de autoritate 4 Care din următoarele tipuri de argumente sunt dependente de sfera realului? a. fapte, adevăruri, prezumţii b.fapte, ierarhii, prezumtii c.valori, ierarhii, adevaruri 5 Care din următoarele tipuri de argumente sunt dependente de sfera preferabilului? a. Valori, toposuri, adevăruri b. Valori, ierarhii, toposuri c.Valori, prezumţii, adevăruri 6.Argumentul tranzitivităţii este: a un argument bazat pe structura realului b. argument care creează structura realului c. argument quasi-logic 7. Care argument este un sofism a. analogia b.definiţia 66

Teoria argumentarii


c. petitio principii 8. Definirea argumentării ca ansamblu de tehnici discursive ce produc adeziunea sau sporirea adeziunii spiritelor la tezele ce le sunt prezentate aparţine lui a. Ducrot b. Perelman c. Anscombre 9. Exemplele sunt a. Indispensabile argumentării b. „Pivotul argumentării” c. Facultative 10. In viziunea noii retorici argumentarea se bazează pe a. asocierea noţiunilor b. disocierea noţiunilor c. asocierea şi disocierea noţiunilor 11. Valorile, ierarhiile si toposurile sunt argumente care ţin de sfera: a) realului b) preferabilului c) axiologiei 12 .In viziunea lui Perelman retorica şi argumentarea sunt indisociabile a.adevărat b. fals 13. Magister dixit reprezintă a) un sofism b) o forma corectă de argumentare 14.”Post hoc, ergo propter hoc” (după aceea, deci din cauza aceea) este a) sofism 67

Teoria argumentarii


b) argumentare corectă 15. Ce mecanism detectaţi în următorul schimb de replici? A (candidat socialist) întreabă „Cîţi şomeri sunt ?” B (candidat liberal) replică „Dar cîţi adevăraţi căutători de slujbe?” 16. Camus afirmă „O prefer pe mama mea justiţiei”. Comentaţi din perspectiva noţiunilor asimilate. Principiul general, legea sunt uitate, în favoarea cazului concret. 17. In enuntul “Aşa cum ochii liliecilor sunt orbiţi de lumina zilei, tot aşa inteligenţa este uimită de lucrurile cele mai evidente” (Aristotel Retorica) se foloseste argumentul: a) comparatiei b) ilustrarii c) analogiei 18. „Dacă nu vom continua să sprijinim ţările în curs de dezvoltare vor intra în colaps şi datoriile nu vor putea fi în nici un caz rambursate”.Funcţionează argumentul a.direcţiei b.depăşirii c.risipei 19. Un citat propus ca motto al lucrării sau capitolului funcţionează ca a. argument al autorităţii b. magister dixit c. sofism 20. „Cei care pun bombe pun de fapt întrebări” .Identificaţi mecanismul. TEMA DE DEZBATERE IN GRUP: Compuneţi un discurs la alegere

(pro sau contra euthanasiere, pro choice sau pro life etc) utilizînd cît mai multe tipuri de argumente studiate, cu condiţia să fie adecvate publicului, tematicii, nivelului discursiv etc.

68

Teoria argumentarii


Lucrare de verificare Unitatea 3 Compuneţi un discurs la alegere (pro sau contra euthanasiere, pro choice sau pro life etc) utilizînd cît mai multe tipuri de argumente studiate, cu condiţia să fie adecvate publicului, tematicii, nivelului discursiv etc.

BIBLIOGRAFIE 1. Klinkenberg, Jean-Marie 1996 Précis de sémiotique générale, Bruxelles, De Boeck (trad.rom. Introducere în semiotica generală,2004, Iaşi, Institutul European) 2. Meyer, Michel, 1993- Questions de rhétorique. Langage, raison et séduction, Paris, Le Livre de Poche 3. Perelman,Chaim & Olbrechts-Tyteca, Lucie, 1958 – La Nouvelle rhétorique. Traité de l’argumentation, Paris, PUF 4. Rovenţa-Frumuşani, Daniela, 2000- Argumentarea. Modele si strategii , Bucuresti, All

4. UNITATEA DE INVATARE 4 - ARGUMENTARE ŞI LOGICĂ NATURALĂ Obiectivele unităţii de învăţare 4 4.1 înţelegerea şi aplicarea noţiunii de schematizare în modelarea realului în situaţii 69

Teoria argumentarii


diverse de comunicare 4.2 identificarea şi internalizarea standardelor coerenţei

4. UNITATEA DE INVATARE 4 - ARGUMENTARE ŞI LOGICĂ NATURALĂ 4.1. LOGICA LIMBII NATURALE 70

Teoria argumentarii


Limbajul are logica sa proprie, propriile sale reguli (aproape imposibil de formalizat). Această logică a limbajului, numită logica naturală, este ireductibilă la logica matematică, dar compatibilă cu ea. De fapt, toate raţionamentele noastre sunt exprimate într-o limbă naturală şi în acelaşi timp majoritatea utilizărilor limbajului natural actualizează un anumit raţionament. Argumentaţia este analizabilă în cadrul logicii discursive, altfel spus a logicii acţionale proprii structurilor discursive, logică numită pertinent logică-proces, pentru a fi distinsă de logica-sistem (a sistemelor logice). Dacă procedura logică înseamnă calcul de la adevăr la adevăr, logica naturală înseamnă generare de schematizări valide prin intermediul discursului. Definiţe Infrastructurată de interacţiune ca realitate fundamentală a limbajului, argumentaţia propusă de locutor interlocutorului său (real sau virtual) înseamnă o schematizare, un microunivers a cărui autonomie relativă ţine de faptul că un conţinut este inseparabil de forma sa, dependentă de modelul mental al interlocutorului, de coordonatele contextului. Argumentarea ca elaborare discursivă actualizează  proprietăţi de coerenţă şi  procedee de inferenţă, justificare şi explicare. Argumentarea presupune presupune  o componentă socială (inseparabilă de situaţia de comunicare şi statutul social al participanţilor) şi  o componentă cognitivă (supra inducţie, deducţie, analogie, metaforă). În această perspectivă a argumenta înseamnă a căuta să determini auditoriul să facă o animită acţiune (producerea sau blocarea unui comportament), să-şi formeze sau să-şi transforme o opinie;  argumentarea este totdeauna construită pentru cineva, spre deosebire de demonstraţie valabilă pentru oricine.  ea este un proces virtual dialogic (cf. J.B. Grize, 1981). 71

Teoria argumentarii


Discursul cotidian (J.B. Grize, 1981: 8), materializare emblematică a logicii naturale se caracterizează prin următoarele trăsături:  discursul se adresează unui interlocutor anume;  este generat în situaţie;  este un discurs de acţiune;  vizează doar o validitate locală.

4.2. CONCEPTUL DE SCHEMATIZARE În viziunea şcolii elveţiene (J.B. Grize, G. Vignaux inter alii) discursul este inevitabil legat de  sistemul simbolic al unei limbi naturale şi  situaţia vorbirii. Ancorarea limbii în vorbire se realizează prin intermediul schematizării ca model al situaţiei în care este generat discursul. Realitatea nu este obiect al vorbirii decât în măsura în care este prezentată. De aceea schematizarea cuprinde acea formă-sens, lume reprezentată şi prezentată, produsă de activitatea subiectului vorbitor şi orientată în funcţie de situaţie. Definiţie Ea este din punct de vedere cognitiv modelul realităţii decupate şi în acelaşi timp modelul utilizatorilor modelului (sunt bine cunoscute incidenţele genurilor, nivelelor de accesibilitate: discurs de vulgarizare /vs/ discurs de specialitate asupra schematizării oferite). Schematizarea este efectul: • operaţiilor discursive ale subiectului în domeniul lexical (selecţie, restricţie, modalizare: asumare /vs/ non asumare a discursului); • operaţiilor logice: de inferenţă, deducţie, inducţie, analogie. Construirea unei schematizări valide presupune o determinare progresivă reglată de principiul coerenţei. 72

Teoria argumentarii


Schematizarea ca perspectivă asupra situaţiei include:  o anumită imagine a interlocutorului,  ecoul discursurilor anterioare (a se vedea ponderea intertextului preluat ludic sau polemic în motto-uri de lucrări, titluri de presă, de emisiuni radio) şi chiar  anticiparea discursurilor posterioare . În schematizarea argumentativă raţiunea nu se separă de afect, nici teoria de practică. Schematizarea construieşte, deconstruieşte o lume, cu alte cuvinte transformă. Ilustraţi printr-un discurs (fragment de discurs) această opinie “Schematizarea îşi construieşte progresiv micro-universul, ceea ce înseamnă că premisele nu sunt neapărat furnizate de la început, că obiectele discursului nu au aceleaşi proprietăţi la început şi pînă la sfârşit” (G. Vignaux, 1976: 21). Ilustrare posibilă Dacă pe parcursul demonstrării teoremei lui Pitagora conceptul de triunghi nu variază, culpabilitatea lui Dreyfuss nu mai există la sfârşitul argumentării din “J’accuse”.

4.3. TRIADA SCHEMATIZARE/JUSTIFICARE/ORGANIZARE 4.3.1. Schematizarea şi operaţiile de determinare Schematizarea apare drept rezultanta operaţiilor de determinare: i) operaţii constitutive ale obiectelor (tematizări, localizări ale obiectelor într-un preconstruct): “Noi nu suntem mineri, nici nu putem ameninţa cu grva generală. Tot ce putem face e să stăm ore în şir pe la uşile instituţiilor de resort, în speranţa că se va îndura cineva să ne asculte”. Astfel glăsuia în urmă cu două săptămâni, unul dintre liderii organizaţiilor de pensionari, informând că bătrânii sunt decişi să picheteze zilnic sediile Guvernului 73

Teoria argumentarii


şi Parlamentului, până când cineva se va împiedica de ei şi îi va băga în seamă.” (Lelia Munteanu, Adevărul, 23.02.1999); ii) operaţii de predicaţie care introduc factualul, evenimenţialul corelat obiectelor selectate: “După o întrevedere cu uşile închise, pensionarii au plecat de la Palatul Cotroceni cocoşaţi de promisiuni. Pentru ce s-a pus chezaş domnul Emil Constantinescu, hotărât să ofere “o protecţie socială reală celor vârstnici” după cum se arată în comunicatul biroului de presă al Preşedinţiei ? Domnia sa a promis o indexare lunară a pensiilor etc.; iii) operaţii de restricţie care marchează câmpul în care acţionează predicaţia aşa cum este formulată de locutor. Cuantificatorii (toţi, toate, nimic, niciunul) şi morfemele de timp, spaţiu, circumstanţe etc. sunt operatorii predilecţi de restricţie: “Cu câteva zile înainte ca preşedintele României să-şi rostească pe postul naţional de televiziune celebrul mesaj pentru pensionari, cam la aceeaşi oră o bătrânică cu un cojoc ponosit povestea, şi cuvintele ei foşneau trist ca nişte bani de coşciug ...” (Lelia Munteanu, Adevărul, 23.02.1999); iv) operaţii de modalizare indicând tipul de asumare a predicaţiei de către locutor: “E greu de crezut că folosindu-şi întreaga influenţă, preşedintele ţării va reuşi să determine peste noapte accelerarea reformei, însănătoşirea economiei, premise fără de care în România nu se poate discuta despre protecţie socială” (Lelia Munteanu, ibid).

4.3.2. Funcţia de justificare a limbajului Schematizarea discursivă este efectul a două tipuri de constrângeri: • constrângeri interne (vizând coerenţa discursului) şi • constrângeri externe (legate de prezenţa interlocutorului - M. Tuţescu, 1998: 92). Prezenţa interlocutorului determină • adoptarea unei strategii de explicare (în situaţia în care se presupune că B va adresa întrebarea inocentă a copilului “De ce este aşa ?”),

74

Teoria argumentarii


• sau actualizarea unei strategii de justificare (în cazul în care A se vede somat de B să răspundă la o întrebare de genul “De ce spui asta ?” sau mai general “De ce faci (facem) asta ?”). Determinată de prezenţa reală sau virtuală a interlocutorilor, justificarea inserează: • fapte şi constatări, teze şi modele, • • întrebări şi injoncţiuni, • analogii şi opoziţii, definiţii (de la cele descriptive care precizează sensul unui • cuvânt într-un anumit mediu şi la un moment dat, la cele metaforice numeroase în discursul didactic, de vulgarizare, dar şi în mass-media), • recursul la autoritate. În cazul întrebării şi injoncţiunii participarea interlocutorului este clar stimulată prin strategia lansării problemei (questio) căreia destinatarul îi va da un răspuns mental (i) sau acţional (ii): i) Arestat la 10 ianuarie 1997, Cozma a fost acuzat de subminarea puterii de stat ... Încadrarea juridică a barbariei a fost schimbată de judecător din subminare a puterii de stat în ultraj la bunele moravuri şu tulburare a liniştii publice; ii) Familia, celula de bază a societăţii Jos cu familia ! Ce-a făcut familia în ultimii cinci ani ? Te-a aşteptat cu peisajul ei acru, compus din nevastă cu bigudiuri sau bărbat în pijama şi copil bâzâit, seară de seară, cât să-ţi strice cheful şi somnul şi visul ... Deci cum spuneam jos cu familia (“Până când divorţul ne va despărţi” - Naţional, 13.05.1998).

4.3.3. Funcţia de organizare. Coerenţa. Departe de a fi dobândit o stabilitate noţională, conceptul de coerenţă este totuşi unul din conceptele cele mai frecvent utilizate în cercetarea actuală. După ce secole de-a rândul filologia, retorica au promovat o atitudine analitică de detaliere a diverselor componente intrapropoziţionale şi 75

Teoria argumentarii


intrafrastice, lingvistica modernă a resimţit nevoia de a aborda de a aborda textul ca totalitate (M. Charolles, 1978, Beaugrande & Dressler, 1981, Van Dijk, 1977 etc.). Concurată de alte noţiuni (coeziune, unitate semantică), coerenţa s-a impus o dată cu abordarea textului cu ajutorul gramaticilor textuale (W. Dressler, 1972, T. van Dijk, 1972 etc.). Deşi unii cercetători utilizează nediferenţiat conceptele de coeziune şi coerenţă (W. Dressler, M. Charolles), vom rezerva coeziunii domeniul sintactic al conexiunii explicite (mai ales intrapoziţionale) şi coerenţei domeniul conexiunii implicite, adesea transfrastice cu incluziunea coerenţă  coeziune. Este de reţinut faptul că ceea ce unui individ îi apare ca perfect coerent poate fi considerat de un altul drept lipsit de coerenţă, dat fiind că ei nu dispun de acelaşi set de cunoştinţe enciclopedice (“background knowledge”); ceea ce îi apare coerent emiţătorului poate să-i pară receptorului incoerent (de pildă un text de manual cu prea multe cunoştinţe implicite), situaţia inversă fiind de asemenea posibilă (un text incoerent pentru emiţător devine coerent pentru receptor conversaţia psihanalitică). Admiţând două niveluri de organizare textuală (micro- şi macrostructrurală), M. Charolles formulează patru reguli principale pentru aceste două ipostaze ale coerenţei: (A) Metaregula de repetiţie (condiţie necesară, nu şi suficientă pentru

ca o secvenţă să fie apreciată drept coerentă). Este actualizată de: • pronominalizări, • referenţializări contextuale, • substituţii lexicale, • relaţii referenţiale în conformitate cu enciclopedia.

Vom exemplifica această regulă printr-o actualizare adecvată (i) şi una eronată (ii): i) Afluenţii pe care-i strânge pământul patriei noastre sunt numeroşi. Când trec în câmpie unii din aceştia (Someşul, Crişul, Mureşul) îşi lărgesc albiile. În scopul evitării inundaţiilor, aceste râuri au fost canalizate şi îndiguite (Geografia R.S.R. - clasa a VIII-a, 1988: 66) 76

Teoria argumentarii


ii) Partea centrală a Australiei are ape curgătoare numai în timpul ploilor, iar în restul timpului seacă--coreferinţă incorectă (Geografia clasa a VI-a, p. 111) (B) Metaregula de progresie prevede un raport optim între temă şi remă, între continuitatea temei (subiectului) şi progresia remei (predicatului) . Un text nu poate repeta le infinit propria sa substanţă, dar nici nu poate construi o progresie rematică doar din perspectiva emiţătorului, fenomen care în discursul didactic înseamnă noncoerenţă sau pauză în inteligibilitatea textuală). Astfel în: i) Zona solurilor de silvostepă este formată din aşa-numitele cernoziomuri spălate (levigate) (Geografie, clasa a VIII-a, 1988: 87) explicarea unui termen metaforic (spălat) cu un termen tehnic absolut necunoscut – levigat -, departe de a facilita elucidarea, face textul şi mai enigmatic. ii) Foarte răspândite sunt solurile podzolice (spodosoluri) (id.p.88), în care ambii termeni rămân neexplicaţi, neurmând nici o parafrază explicativă sau definiţională. (C) Metaregula de noncontradicţie prevede că, spre a fi coerent, un text

nu trebuie să introducă în dezvoltarea sa nici un element care să contrazică o secvenţă anterioară sau un conţinut deductibil din ea prin inferenţă. . (D) Metaregula de relaţie, de natură esenţialmente pragmatică, se referă la faptul că acţiunile, evenimentele evocate trebuie să fie congruente şi percepute ca atare de interpret şi, adăugăm noi, congruente din punctul de vedere al nivelurilor discursive. Nivelele sau registrele limbii sunt legate de diferenţierea socială (limbaj standard/vs/limbaj popular/vs/argou) şi funcţională (limbă comună, limbaj tehnico-ştiinţific, academic etc.) a limbii.). Logica naturală. Schematizare si standarde de textualitate

Construirea unei schematizări valide presupune o determinare progresivă reglată de principiul coerenţei şi standarde de textualitate(R. de Beaugrande & D. Dressler, 1981) 77

Teoria argumentarii


• Coeziunea ca relaţie de dependenţă gramaticală (recţiune, acord, selecţia unei prepoziţii etc. ) la nivelul suprafeţei discursive Mai am un singur dor va fi o secvenţă corectă din acest punct de vedere, nu şi * Dor un singur am mai. • Coerenţa ca relaţie de compatibilitate între elementele lumii textuale la nivelul structurii de adîncime, mai precis modul în care aceste elemente sunt mutual accesibile şi relevante. • Intenţionalitatea ca atitudine a producătorului de text de a constitui un text coeziv şi coerent adecvat realizării unei anumite finalităţi. • Acceptabilitate ca atitudine a receptorului de a considera setul de fraze drept un text coerent, avînd o anume relevanţă pentru el. • Informativitate ca organizare cognitiv discursivă adecvată a raportului cunoscut/ necunoscut; aşteptat/ neaşteptat. O prea mare densitate informaţională neancorată pe valori, toposuri preconstruite comune poate crea ermetismul textului, după cum situaţia inversă determină banalizarea sau chiar non receptarea discursului. • Situaţionalitate ca ancorare corectă în contextul de comunicare (cf. raportul scris /oral, evitînd textele scrise avînd mărci ale oralităţii, dar şi textele orale prezentate liber ca şi cum ar fi citite) • Intertextualitate ca raport între discursul prezent şi discursurile anterioare preluate (pastişate, parodiate), criticate, în orice caz reinserate într-un nou context discursiv. Coerenţă/gândire/limbaj

Construirea şi reconstruirea unei schematizări coerente nu se reduce la o simplă chestiune cognitivă, iar gândirea nu se rezumă la dimensiunea logică, aşa cum constata recent un specialist à propos de Françoise Dalto-”Un analist trebuie să vorbească lmba pacienţilor săi”. Deci înţelegerea şi acceptarea unei schematizări este facilitată de suprapunerea universurilor de discurs şi a universurilor de credinţă (R. Martin, 1983), altfel spus de împărtăşirea aceloraşi “grile” sau automatisme de gândire. Chiar o distincţie fundamentală a gramaticii tradiţionale, cum ar fi cea între coordonare şi subordonare capătă o investire argumentativdiscursivă (cf. J.B. Grize): • coordonarea ar fi legată de exigenţa descriptivă a locutorului, iar • subordonarea de exigenţa polemică a interlocutorului (real sau virtual). 78

Teoria argumentarii


4.3.4. Teatralitatea argumentării Argumentarea ca spectacol discursiv  Discursul argumentativ este o “mise en scène”, înscrisă într-o teatralitate socială determinată (de roluri şi actori) - cf. G. Vignaux, 1979: 71).  Discursul argumentativ este mai degrabă teatru decât geometrie, construcţie riguroasă ; emblema sa este Calderon şi nu Euclid.  Brecht afirma că spectacolul fără participarea activă a spectatorului este doar pe jumătate spectacol. Or, argumentarea este tocmai evidenţierea spectacularului, scopul său nefiind de a construi o reprezentare fidelă a realităţii, ci de a asigura coerenţa unei anumite reprezentări pentru un lector “model” (inserat prin interogaţii retorice, negaţii polemice şi toate formele eterogenităţii iscursive). Printre dedublările posibile ale instanţei enunţiative (cf. Authier-Revuz, 1984: 104-105) susceptibile să “interpeleze” interlocutorii, menţionăm: • prezenţa unei alte limbi (”veni, vidi, vici”, “to be or not to be” ca punct de plecare într-o argumentare confirmativă sau polemică în raport cu intertextul consacrat); • alt registru discursiv: familiar, pedant, infantil etc.; • alt tip de discurs: tehnic, politic, feminist; • alt cuvânt introdus sub semnul rezervei (“X, dacă se poate spune aşa”), al ezitării (“X sau mai degrabă Y”), al rectificării (“X, era să spun Y”); • altă instanţă, interlocutorul, diferit de locutor şi în această calitate susceptibil de a nu înţelege (“dacă înţelegi ce vreau să spun”, “dacă-mi permiteţi să folosesc această expresie”). Aceste “corpuri străine” accentuează prin pregnanţa formulei ceea ce Nietzsche numea forţa-Kraft a limbajului, forţă care este de fapt esenţa sa. Funcţia teatrală înseamnă pe lângă modelarea interlocutorului, libertatea subiectului de a construi şi deconstrui relaţiile între evenimentele introduse progresiv (G. Vignaux, 1976: 77).

79

Teoria argumentarii


Spre deosebire de logica formală, logica naturală constituie deci o logică a subiecţilor (“aflaţi în situaţie de interlocuţie şi comunicare, deci într-un context social”) şi o logică a obiectelor (“obiectelor de gândire care servesc drept referenţi comuni interlocutorilor”-J.B.Grize, 1990:21). Sinteză Dacă logica naturală este “studiul operaţiilor logico-discursive ce permit construirea şi reconstruirea unei schematizări”(J.B.Grize, 1990:65), argumentarea este concepută ca formă fundamentală de schematizare ce vizează modificarea reprezentărilor subiectului, provocându-i adeziunea la o anumită schematizare.

Test de autoevaluare 1. În ce parte a discursului plasaţi următorul enunţ: “Să punem capăt sezonului de vânătoare de oameni!” (Shimon Perez). Justificaţi-vă opţiunea.1 p 2- “Parisul este reticent la propunerile Londrei” - “Casa Albă se menţine pe aceeaşi poziţie”. Formulaţi exemple asemănătoare şi explicaţi mecanismul.1p. 3Argumentul ad hominem este argumentul ……………. răsturnat / inversat. 1p 4. “Moralitatea lui Euclid nu are de a face cu geometria sa” este o aserţiune care condamnă argumentarea …………… .0,5 p 5. Aristoteles dixit sau magister dixit. Despre ce argument este vorba?0,5 p 6. Reprezentantii logicii naturale sunt: a) Grupul � b) J. Searle si J.B.Grize c) G. Vignaux si J.B. Grize 0,5p 7. Argumentarea se bazeaza pe a..limba naturala b. limbajul formal 0,5 p 80

Teoria argumentarii


8.Post hoc ergo propter hoc este a. argumentare corecta b. sofism 0,5 p. 9. Argumentarea este definita drept instituirea unei schematizari in a.noua retorică b.logica naturală c.gramatica textului 0,5p 10. In viziunea scolii elvetiene teatralitatea argumentării se referă la a. dimensiunea verbala a discursului b. dimensiunea verbala si non verbala a discursului c. dimensiunea non verbala a discursului 0,5 p. 11. Argumentarea este pentru……..in timp ce demonstratia este ……. 0,5p. 12. Argumentarea este a. o formă-sens. b.o lume reprezentată şi o lume prezentată. c. sistemul simbolic al limbii naturale. 0,5p 13.Schematizarea reprezintă a. modelul situaţiei. b. modelul utilizatorilor modelului. c. modelul realului şi modelul utilizatorilor modelului 0,5p. 14. Organizarea discursului argumentativ se referă la……… şi la………. 0,5p 15.Corenţa este efectul aplicării simultane a ….reguli.0,5p

81

Teoria argumentarii


Răspunsuri şi comentarii 1.În ce parte a discursului plasaţi următorul enunţ: “Să punem capăt sezonului de vânătoare de oameni!” (Shimon Perez). Justificaţi-vă opţiunea.1 p 2. “Parisul este reticent la propunerile Londrei” - “Casa Albă se menţine pe aceeaşi poziţie”. Discuţiile de la Palatul Victoria au continuat dezbaterile de la Bruxelles. Formulaţi exemple asemănătoare şi explicaţi mecanismul.1p. 3. Argumentul ad hominem este argumentul magister dixit răsturnat / inversat. 1p 4. “Moralitatea lui Euclid nu are de a face cu geometria sa” este o aserţiune care condamnă argumentarea … ad hominem.0,5 p 5. Aristoteles dixit sau magister dixit. Despre ce argument este vorba?0,5 p Argumentul autorităţii 6. Reprezentantii logicii naturale sunt: a) Grupul � b) J. Searle si J.B.Grize c) G. Vignaux si J.B. Grize 0,5p 7. Argumentarea se bazează pe a. limba naturala b. limbajul formal 0,5 p 8. Post hoc ergo propter hoc este a.argumentare corectă b.sofism 0,5 p. 9. Argumentarea este definită drept instituirea unei schematizari în a.noua retorică b.logica naturală c.gramatica textului 0,5p 10.In viziunea scolii elveţiene teatralitatea argumentării se referă la a.dimensiunea verbala a discursului b.dimensiunea verbala si non verbala a discursului c.dimensiunea non verbala a discursului 0,5 p. 11.Argumentarea este pentru cineva, in timp ce demonstratia este pentru oricine. 82

Teoria argumentarii


0,5p. 12. Argumentarea este a. o formă-sens. b.o lume reprezentată şi o lume prezentată. c. sistemul simbolic al limbii naturale. 0,5p 13.Schematizarea reprezintă a. modelul situaţiei. b. modelul utilizatorilor modelului. c. modelul realului şi modelul utilizatorilor modelului 0,5p. 14. Organizarea discursului argumentativ se referă la ordinea elementelor şi la coerenţă 0,5p 15.Coerenţa este efectul aplicării simultane a 4 reguli.0,5p

Bibliografie 1. Breton, Philippe,1996 L’argumentation dans la communication, Paris, La Découverte 2. Grize, Jean-Blaise,1982 De la logique à l’argumentation, Genève, Droz 3. Meyer, Michel,1982 Logique, langage et argumentation, Paris, Hachette 4. Plantin, Christian, 1990 Essai sur l’argumentation.Introduction linguistique à la parole argumentative, Paris, Ed.Kimé 5. Vignaux, Georges, 1976 L’Argumentation.Essai d’une logique discursive,Genève, Droz

83

Teoria argumentarii


5. UNITATEA DE INVATARE 5 - STRATEGII ARGUMENTATIVE Obiectivele unităţii de învăţare 5 5.1 Inţelegerea şi aplicarea noţiunii de strategie discursivă în modelarea realului în situaţii diverse de comunicare 5.2 Identificarea şi internalizarea diverselor tipuri de interacţiuni şi strategii argumentative

84

Teoria argumentarii


5. UNITATEA DE INVATARE 5 - STRATEGII ARGUMENTATIVE 5.1. ARGUMENTARE ŞI STRATEGIE DISCURSIVĂ Argumentarea ca ansamblu de tehnici discursive ce provoacă sau sporesc adeziunea auditoriului la tezele prezentate (C. Perelman, 1970:13) este de fapt o strategie vizînd să inducă o anumită opinie asupra unei situaţii persoane etc. Despre acest sens larg “subiectiv orientat” (M. Charolles, 1979) opus raţionamentului şi realizat prin mijloacele limbii naturale ne vom ocupa în cele ce urmează.

5.1.1.Strategie, plan,reguli Conform teoriei jocurilor strategia se defineşte ca ansamblu de reguli ce guvernează comportamentul jucătorului în orice situaţie de joc posibilă. Orice strategie comportă un scop, reguli (de evaluare a situaţiilor realizate şi de determinare a mutărilor următoare), precum şi o succesiune de alegeri ce traduc un plan. La nivel argumentativ scopul strategiei este reprezentat de persuasiune (prezentare • convingătoare a elementelor informative alese), • regulile privesc statutul epistemologic al tezelor (obiectele acordului, ceea ce este admis ca normal, valabil), iar • planul dă seamă de alternanţa argumentelor, de eficienţa lor (puternic/vs/slab), de sintagmatica discursivă (procedeul analogiei într-un discurs didactic /vs/disocierea noţiunilor într-un discurs euristic). “Orice argumentare are ca punct de plecare obiectele acordului: fapte, adevăruri, valori, locuri comune în sensul vechi al termenului (...). Orice fenomen se descrie prin inserţia în clasificări preexistente, ce pot fi evident criticate, modificate” (C. Perelman, 1970:86).

5.2. INTEROGAŢIA

85

Teoria argumentarii


Majoritatea enunţurilor de forma P? (în fr.” est -ce que P”?) întrebări toatale la care răspunsul este de tip da/nu au o valoare argumentativă. Ca indiciu de ignoranţă, întrebarea este simetrică faţă de p şi ∼p. În plan argumentativ este asimetrică, privilegiind ∼p. Acest fenomen este legat de ceea ce se numeşte coordonare argumentativă:

E 1 E 2 sunt argumentativ coordonate dacă E 1 poate susţine sau infirma E 2 sau o concluzie favorizată de E 2: “Sunt obosit, rămîn acasă”. Între E 1 şi E 2 se stabilesc raporturi de justificare, opoziţie, inferenţă. i) Justificare “ E o prostie să-ţi părăseşti postul. Vei putea găsi ceva mai bun?” E2 E1 Înlocuind cu propoziţia negativă “Nu ai putea găsi ceva mai bun”, se păstrează coerenţa textuală şi coordonarea argumentativă, în schimb propoziţia afirmativă “Vei putea găsi ceva mai bun” nu este acceptabilă. S-ar putea obiecta că nu este vorba de întrebări adevărate, ci de întrebări retorice, echivalente cu afirmaţii negative. Dar aici nu este vorba de o întrebare retorică (testul fiind inserţia unui “mă întreb”, incompatibil cu întrebarea retorică). ii) Opoziţie “ Te cunoaşte astăzi; dar o să te mai cunoască mâine?” E2 E1 El conduce spre aserţiunea negativă “n-o să te mai cunoască mîine”, ceea ce contrazice concluzia favorabilă a lui E 2. O concluzie sumară accentuează asupra faptului că în cazul întrebării retorice valoarea argumentativă intrinsecă a întrebării este exploatată pentru realizarea unui act de argumentare (infra a, b): a) Cum poate rezista Franţa “teleculturii Coca-Cola” ? a cărei lectură argumentativă este negativă: “Franţa nu poate rezista teleculturii CocaCola”; b) Televiziunea nu fabrică nişte leneşi? a cărei argumentare este asertivă (Televiziunea fabrică nişte leneşi) - dezinversare argumentativă. Enunţătorul consideră în aceste cazuri că răspunsul 86

Teoria argumentarii


este de la sine înţeles (atπt pentru el, cπt şi pentru interlocutor); de fapt întrebarea nu apare decît pentru a aminti răspunsul, rolul său fiind de a aserta (indirect) acest răspuns, prezentat ca opinie admisă (“vérité admise” - topos). “Diversitatea atitudinilor psihice care se traduc prin frazele interogative: cerere de informare, deliberare, cerere de confirmare, refuz, ipoteză, apel de aprobare are ca numitor comun constituirea de atitudini non tetice, care nu afirmă procesul, ci dimpotrivă îl pun în discuţie” (G. Moignet apud M. Tuţescu, 1998:252).

5.3. NEGAŢIA POLEMICĂ Faţă de negaţia descriptivă (infra i), negaţia polemică (infra ii) înseamnă nu anularea orientării argumentative a propoziţiei pozitive respinse, ci dimpotrivă consolidarea ei: i) Maria nu este frumoasă ii) Maria nu este frumoasă, este superbă. Negaţia polemică este o strategie argumentativă bazată pe contestarea unui enunţ anterior. Încărcătura sa polifonică este incontestabilă: în ea intervin două instanţe enunţiative: enunţătorul afirmaţiei devalorizante şi locutorul enunţului care se desolidarizează de aceasta. “Negaţia polemică are astfel un caracter dialogic, replicativ, polifonic” (M. Ţuţescu, 1986: 103). Pierre Attal avansează ipoteza negaţiei ca formă netă de contraargumentare. Negaţia descriptiva va fi contra-argumentativă-opoziţie, refuz de adeziune la conţinutul pozitiv (“Petre nu este potrivit pentru acest post”), în timp ce negaţia polemică va fi argumentativă (“Petre nu este potrivit pentru acest post, este chiar făcut pentru el”). Majoritatea sloganurilor publiciatare utilizează acest tip spectaculos, teatral de negaţie : detergentul x nu spală curat, ci impecabil de curat . Negaţia polemică permite depăşirea unor opoziţii convenţionale (de dicţionar ca de pildă bogat /vs/ sărac ) în favoarea unor opoziţii noi, discursive, de tipul “rule changing creativity” (“Societatea viitorului nu va mai avea oameni bogaţi şi săraci”, ci “bogaţi şi foarte bogaţi”).

87

Teoria argumentarii


5.4. RESPINGEREA CAUZEI Strategie frecventă în operaţiile de justificare şi coerenţă, cauza poate fi definită în patru moduri (corelaţii) - cf. Oswald Ducrot , 1973 în capitolul “La notion de cause”: i) B rezultă cu necesitate din A (sau A este cauza suficientă a efectului B). J. B. Grize cu referire la discursul cotidian afirmă: probabilitatea lui B, cunoscînd A este superioară probabilităţii lui B independent de informaţiile privind A, altfel spus A este o condiţie favorabilă pentru B; ii) B era imposibil fără A - reciproca precedentei înseamnă deducerea existenţei prealabile a lui A din cunoaşterea lui B. Această orientare a gîndiri ne face să considferăm efectul ca “semn” al cauzei; â

iii) relaţia dintre A şi B este generală. Chiar dacă ne referim la evenimente istorice nerepetabile ( anexarea Alsaciei şi Lorrainei în 1871 a fost cauza războiului din 1914) putem extrage o cauzalitate generală de tipul: Când o ţară X anexează teritoriul unei ţări Y, este posibil (firesc, legitim) ca Y să încerce redobândirea teritoriului răpit. iv) A a produs B.; cauzalitatea este interpretată ca acţiune, A este sursa eficientă (acţională; Ducrot foloseşte termenul “ force agissante”). În raport cu aceste definiţii ale raportului A-B există următoarele strategii de refutatio:

1. Posibilitatea unui A şi non B. Pentru a arăta că anexarea Alsaciei nu a constituit cauza războiului de la 1914 s-ar putea arăta că această anexare ar fi putut fi urmată de resemnare - un fel de irealizare a lumii. 2. Posibilitatea unui B fară A, altfel spus “chiar dacă A n-ar fi avut loc, B tot ar fi avut loc”. Se va putea demonstra că nu atentatul de la Sarajevo a fost cauza primului război mondial, ci situaţia politicoeconomică făcea oricum războiul inevitabil. 3. Inexistenţa unei relaţi generale între A şi B. Pentru a respinge ideea că eşecul unui partid la alegeri s-ar datora unor scandaluri preelectorale se va obiecta fie că acelaşi partid în contexte similare a cîştigat la alte alegeri, fie că un partid mai corupt amestecat şi el în afaceri dubioase a cîştigat, desfiinţîndu-se caracterul general al relaţiei A → B. 88

Teoria argumentarii


4. Nu A a produs B. Problema este de a demonstra că nu a existat o relaţie de “producere” de la A la B; modul cel mai simplu de respingere va fi de a arăta că A este de fapt posterior lui B. Sintetizând raporturile cauzale, Gérard Vigner (1974) propune două mari categorii posibile de refutatio: chiar şi cu A chiar fără A

nu s-a obţinut efectul B; a apărut B:

A & ∼ B ∼ A & B

5. 5. METAFORĂ ŞI ARGUMENTARE 5.5.1. Dimensiunile metaforei. Modele restrictive şi modele extensive. Mecanismul metaforic este activ în toate tipurile discursive, ceea ce dovedeşte că metafora este consubstanţială limbajului atât ontogentic, cât şi filogenetic. După focalizarea asupra metaforei poetice (şcoala aristotelică şi întreaga retorică clasică) şi asupra metaforei lingvistice ( clarificările lingvisticii istorice şi ale filosofiei limbajului), asistăm astăzi la deplasarea acestui trop din spaţiul lingvisticii şi al retoricii în cel al epistemologiei : problematica metaforei a devenit un topos central în

cunoaştere (M. Black, 1962, P. Ricoeur, 1975, T. Van Dijk, 1975, J. Molino, 1979 a şi b, A. Ortony, 1979).

Metafora a încetat pe de parte să fie un mit poetic, devenind principiu explicativ în ştiinţă, iar pe de altă parte să se cantoneze doar la nivel lexical, pentru a intra în cîmpul teoriei discursului (în argumentare prin neoretorica lui Perelman & Olbrechts - Tyteca, în teoria actelor de limbaj cu Teun van Dijk, în implicit şi indirecţie cu John Searle şi Catherine Kerbrat - Orecchioni). Metaforă/conceptualizare/expresivitate Înainte de a spori expresivitatea ideilor, metafora a participat la însăşi formarea lor . Prin metaforă gîndirea se mişcă de la gen la specie, de la specie la gen, de la specie la specie (cf. Aristotel). 89

Teoria argumentarii


După cum vorbirea nu este numai un mijloc de exprimare a gîndurilor, ci principalul mijloc de formare a lor, tot aşa metafora nu are numai o valoare expresivă, ci, mai întîi, una formativă (cf. H. Wald, 1983:192). “Dacă pofta vine mîncînd şi veselia vine rîzînd, nu e mai puţin adevărat că ideea vine vorbind. În greceşte Kosmos însemna la început o anumita pieptănătură, în opoziţie cu un păr în dezordine, mai tîrziu a căpătat înţelesul de ordine în care sunt aranjaţi soldaţii în cadrul unei trupe, iar în cele din urmă a ajuns să însemne “ordinea universului” în opoziţie cu “haosul iniţial”. Vechiul înţeles nu se mai păstrează decît în cuvîntul “cosmetică”. Înainte de a însemna plata forţei de muncă, salariul însemna sarea pe care o primeau ostaşii romani drept soldă”. (H. Wald, 1983:192). Cele două aspecte, cognitivul şi expresivul coexistă, numai că în ştiinţă metafora este preponderent cognitivă, iar în artă precumpănitor expresivă. Ca şi argumentarea, metafora asigură circuitul afect-raţiune (L’argumentation: explication ou séduction?” - J. B. Grize, 1981), vizând în ştiinţă generalizarea particularului, iar în artă particularizarea generalului.

5.5.2. Metaforă lingvistică/ metaforă poetică/ metaforă/ştiinţifică Metafora ştiinţifică este magistrală în măsura în care informează şi explică (termenul a fost utilizat de Lewis şi încetăţenit de C. Huttar, 1980, în analiza metaforei ca act de limbaj); într-adevăr funcţia este de generalizare, de instituire, în timp ce metafora poetică slujeşte concretizării, particularizării mesajului (cf. celebrei distincţii a lui C. Bernard: “L’art c’est moi, la science c’est nous”). Metafora poetică este cu precădere metaforă in absentia (metafora prin excelenţă în opinia lui P. Ricoeur), în timp ce metafora ştiinţifică este o metaforă in praesentia predicativă Tp = Tf (termenul propriu =

termenul figurat ca în “Fagocitele sunt armele de apărare ale organismului.

În genere se poate afirma că discursul de cercetare utilizează cu precădere metafora concept, iar discursul didactic metafora definitorie. În discursul didactic metafora explică, accesibilizează fie propriul discurs (infra i), fie discursul altora, preluat convergent sau divergent (infra ii): i) “Le sociodrame est un meeting dans une ville avec cette différence que sont présents seuls les individus que concernent le problème social discuté” (L. Moreno apud D. Hollier, 1973:108). 90

Teoria argumentarii


ii) “L’homme est la proie de son enfance” (P. Ricoeur à propos de Freud). Mecanismul metaforic exploatează în diverse grade iconicitatea, similaritatea, adesea vizuală între termenul neutru şi cel figurat; situată în proximitatea imaginii, metafora trimite la percepţie şi figurativ,vizualizînd proprietăţile emergente, de aici ponderea sa sporită în discursul didactic şi de vulgarizare (pentru relaţia iconicitate/indicialitate în corelaţie cu metafora/ metonimia, cf. D. Rovenţa-Frumuşani, 1995). Marile schimbări de paradigmă în istoria umanităţii sunt însoţite de schimbări ale metaforelor dominante, eveniment central în diacronia revoluţiilor ştiinţifice (T.Kuhn, 1979:416-417).

91

Teoria argumentarii


6. UNITATEA DE INVATARE 6 - DISCURSUL ARGUMENTATIV CA TIP DISCURSIV 6.1.TEXT/VS/DISCURS 6.1.1.Categorizare şi genuri discursive Problema tipurilor şi a categorizării se pune cu acuitate în ştiinţele omului.Orice vorbitor nativ al unei limbi este capabil să distingă între un poem, un tratat de fizică, un articol de ziar şi un chestionar. Această abilitate va fi o componentă a competenţei lingvistice şi ea va fi o competenţă textuală. (Van Dijk, 1972). “A învăţa să vorbeşti înseamnă a învăţa să structurezi enunţuri (pentru că noi vorbim în enunţuri şi nu în propoziţii izolate şi cu atît mai puţin în cuvinte izolate). Genurile discursive ne organizează vorbirea, aşa cum o organizează şi formele gramaticale” (M. Bahtin apud J. M. Adam, 1992:11). Succesul în comunicare nu mai depinde doar de competenţa lingvistică a actorilor discursivi ci de o competenţă generală de comunicare care include: o dimensiune referenţială (a domeniului); o dimensiune situaţională (a normelor interpersonale şi tipurilor de discurs); o dimensiune textuală (micro şi macrostructurală, incluzând şi noţiunea de macrostructură şi tip textual). De aceea discursul s-a instituit în ultimele decenii ca noţiune cheie a lingvisticii, la frontiera lingvisticii cu sociologia, psihologia, teoria comunicării, filosofia limbajului. Analiza discursului semnifică depăşirea nivelului frastic (unde ne cantonase structuralismul), a eşantionului “context-free” prin reîncorporarea factorilor sociali apţi să dea o semnificaţie completă secvenţelor discursive. Altfel spus, reabilitarea subiectului locutor şi interpelat, introducerea referentului extralingvistic, a genurilor discursive, a operaţiilor (cf. supra schematizare, organizare etc.) contribuie la elucidarea interacţiunii generalizate, care este discursul social .

Temă de reflecţie “Enunţurile nu trebuie tratate ca nişte monade, ci ca ochiurile unui lanţ dialogic; ele nu îşi sunt suficiente, se reflectă unele pe altele, sunt pline de ecouri şi amintiri, pătrunse de viziunea despre lume, 92

Teoria argumentarii


tendinţele, teoriile unei epoci” (M. Angenot, 1988:84).

6.1.2.Discursul.Definire şi delimitări Provenind din orizonturi teoretice extrem de diverse (distribuţionalismul lui Z. Harris, teoria enunţării formulată de E. Benveniste, teoria funcţiilor limbajului la R. Jakobson sau a funcţionărilor discursive la L. Guespin şi enumerarea poate continua ad libitum), termenul discurs cunoaşte o pluritate de accepţii complementare şi chiar contradictorii (D. Maingueneau, 1976:13-23 şi D. Maingueneau, 1996:28-29): i) discurs în opoziţie cu frază. Discursul constituie o succesiune de fraze ( în analiza clasică a discursului, în timp ce cercetătorii contemporani vorbesc de gramatica textului sau lingvistica textuală); ii) discurs în opoziţie cu enunţ . Pe lîngă caracterul de unitate lingvistică (enunţ) discursul constituie o unitate de comunicare ce ţine de un gen discursiv specializat (roman, articol de ziar, prospect turistic); iii) discurs în opoziţie cu limbă. Limba definită ca sistem propriu membrilor unei comunităţi se opune discursului ca realizare individuală (“ Enunţarea” - afirmă E. Beneviste - “ presupune conversia individuală a limbii în discurs”). iv) Discurs asociat cu text şi context (altfel spus procesul asociat cu produsul şi circumstanţele producerii sale); v) Discurs în opoziţie cu povestire ( récit ) sau istorie ca formă marcată de operatori ţinînd de triada ego/hic/nunc, distinctă de evocarea la trecut, persoana a III-a, în “illo tempore”.

6.1.3.Discurs/text. Standarde de textualitate Se poate afirma că discursul se situează în amonte şi textul în aval . Discursul este structura profundă a textului căruia îi asigură linearizarea. Investigarea discursului nu este însă posibilă decît prin intermediul “urmelor” lăsate în textele-performanţă. A determina proprietăţile textelor reprezintă însăşi sarcina ştiinţei textului. Textul apare ca o suită de fraze supusă principiului ordinii, iar proprietăţile caracteristice ale textului se situează la nivel semantic 93

Teoria argumentarii


(textele sunt descrise ca relaţii semantice între fraze-relaţii referenţiale sau extensionale şi relaţii de sens sau intensionale) Cel mai important criteriu este CONŢINUTUL, altfel spus pentru a forma o unitate textul trebuie să fie coerent,ceea ce va permite interpretarea sa ca o derulare posibilă de evenimente. a asigna semnificaţii componentelor textului

A INTERPRETA un text a asigna textului diferitele sale funcţii Cercetările privind frontierele textului, actualizările sale sintacticosemantice şi pragmatice au permis identificarea (R. de Beaugrande & D. Dressler, 1981) unor standarde de textualitate: Coeziunea ca relaţie de dependenţă gramaticală (recţiune, acord, selecţia unei prepoziţii etc. ) la nivelul suprafeţei discursive Mai am un singur dor va fi o secvenţă corectă din acest punct de vedere, nu şi * Dor un singur am mai. Coerenţa ca relaţie de compatibilitate între elementele lumii textuale la nivelul structurii de adîncime, mai precis modul în care aceste elemente sunt mutual accesibile şi relevante. Pentru Robert Martin coerenţa este corelabilă în primul rînd competenţei enciclopedice şi codurilor non verbale. Această cunoaştere a lumii ne va permite să interpretăm evenimentele frazei “A alunecat pe gheaţă şi şi-a rupt piciorul“ drept o relaţie cauză-consecinţă sau fraza “Maria a avut un copil şi s-a măritat” drept cauzalitate sau succesiune pură. Intenţionalitatea ca atitudine a producătorului de text de a constitui un text coeziv şi coerent adecvat realizării unei anumite finalităţi. Acceptabilitate ca atitudine a receptorului de a considera setul de fraze drept un text coerent, avînd o anume relevanţă pentru el. Informativitate ca organizare cognitiv discursivă adecvată a raportului cunoscut/ necunoscut; aşteptat/ neaşteptat. O prea mare densitate informaţională neancorată pe valori, toposuri preconstruite comune poate crea ermetismul textului, după cum situaţia inversă determină banalizarea sau chiar non receptarea discursului. În fond auditoriul necunoscut este pentru emiţător o “black box” care poate fi aproximată doar prin “guessing games”.

94

Teoria argumentarii


Situaţionalitate ca ancorare corectă în contextul de comunicare (cf.

raportul scris / oral, evitînd textele scrise avînd mărci ale oralităţii, dar şi textele orale prezentate liber ca şi cum ar fi citite) Intertextualitate ca raport între discursul prezent şi discursurile anterioare preluate (pastişate, parodiate), criticate, în orice caz reinserate într-un nou context discursiv.

6.2.TIPURI TEXTUALE. NARATIV/DESCRIPTIV/ARGUMENTATIV În lingvistica textuală de sorginte germnană (Werlich, inter alii) se vorbeşte de : tipul narativ axat pe desfăşurarea temporală şi cauzalitate crono• -logică (şi temporală şi logică în acelaşi timp, avîndu-se în vedere logica povestirii în dependenţa sa de logica acţiunii raţionale, a comportamentului “cu sens”) tipul descriptiv - axat pe desfăşurare spaţială, altfel spus pe • epuizarea unei paradigme (nomenclaturi: muzicale, arhitecturale, geografice etc.); tipul expozitiv - asociat analizei şi sintezei reprezentărilor • conceptuale; tipul instructiv, incitînd la acţiune (cf. prospecte turistice, • farmaceutice, notiţe, fişe tehnice, parafrazîndu-l pe Georges Perec “La vie mode d’ emploi”); tipul argumentativ centrat pe o luare de poziţie. • Reluînd această tipologie, lingvistica franceză (Jean-Michel Adam “Quels types de textes” in Le Français dans le Monde , 192/1985) introduce noţiunea de schemă textuală globală, aptă să asigure coeziunea - coerenţa textului ca întreg articulat şi ierarhizat, principalele scheme globale fiind narativul, descriptivul şi argumentativul. Această tipologie a textelor este rezultanta caracterului funcţional şi al unei dominante structurale: NARATIVUL - text organizat secvenţial, prezentînd acţiuni şi evenimente corelate de relaţii cauzale, finale temporale şi de un pattern global: schema (de acţiune); DESCRIPTIVUL - text organizat spaţial, ca o constelaţie de atribute, specificări, stări, determinate de un patern global de tipul “ frame” = cadru; ARGUMENTATIVUL - text ce vizează adeziunea la anumite idei, considerate adevărate sau false, pozitive sau negative. Relaţiile cele mai frecvente sunt de motivare, valorizare, opoziţie. 95

Teoria argumentarii


6.3.TIPUL TEXTUAL NARATIV 6.3.1. Naraţiunea-formă fundamentală a interacţiunii verbale Filosofia contemporană (Ricoeur, Mc Intyre) defineşte omul ca “animal a récits”, a cărui unică certitudine constă în a fi narat (“Notre seule certitude c’est d’être narré” - Paul Ricoeur). Naraţiunea a existat în orice societate; ca şi metafora pare să fie peste tot. Uneori activă şi evidentă, alteori fragmentară şi ascunsă, ea subîntinde nu doar ficţiunea literară sau conversaţia, ci şi proiectele cotidiene, planul unei întreprinderi, intriga cinematografică. Producerea de naraţiuni este strategia care ne permite să facem lumea inteligibilă, fiind un model esenţial de organizare a datelor. Prezenţa unei “istorii” (“story”, “histoire”), unui curs de evenimente într-o anumită ordine secvenţială, secvenţială, altfel spus implicînd o schimbare de la o stare anterioară la o stare ulterioară apare drept una din principalele carcateristici ale naraţiunii omniprezente (în cotidian, în teatru sau film, în benzile desenate sau genurile mediatice)

Temă de reflecţie “Eu cred că pentru a povesti trebuie în primul rînd să construieşti o lume, cît mai mobilată posibil, pînă în cele mai mici detalii. Dacă aş construi un fluviu şi pe malul stîng aş instala un pescar, atribuindu-i un caracter irascibil şi un cazier judiciar, aş putea să încep să scriu, traducînd în cuvinte ceea ce nu se poate să nu se întîmple” (U. Eco, 1985: 27) ca în proverbul indian “aşează-te pe malul unui fluviu şi aşteaptă, cadavrul duşmanului tău nu va întîrzia să apară”. Achiziţiile naratologiei structurale a anilor ‘70 au fost reluate de psihologia americană preocupată de mecanismele memoriei şi stocării informaţiei (psihologia cognitivă a confirmat de altfel ipotezele unui Propp şi Greimas privind existenţa constantelor narative). Disciplinele care au contribuit la valorizarea actuală a naraţiunii nu s-au interesat de acelaşi tip de povestire: psihologia cognitivă privilegiază naraţiunea cotidiană, antropologia şi structuralismul basmul şi mitul, sociologia literară - romanul, iar psihiatria povestirea autobiografică. Identificarea patternurilor narative universale pare să ne vorbească nu doar despre literatură, ci şi despre natura cogniţiei (“nature of mind”) şi trăsăturile universale ale culturii . Emblematică pentru istoria individului (conceperea de către 96

Teoria argumentarii


Ricoeur a identităţii personale ca identitate narativă) şi istoria umanităţii, povestirea prin “imensa sa capacitate mitică dă experienţelor individuale un sens general care le depăşeşte” (cf. şi A. Kibedi-Varga, 1989: 72). Pentru a afirma că o suită suit ă de propoziţii constituie o naraţiune coerentă, trebuie să apară recurenţa personajului constant (actorul esenţial, eroul, personajul principal) şi raportarea logică între predicatul iniţial şi cel final. Dimensiunea crono-logică a povestirii presupune înlănţuirea a cinci tipuri de secvenţe narative sau macro-propoziţii: Orientare (sau Introducere) + Complicare (eveniment sau acţiune neaşteptată) + Acţiune + Rezolvare (sau nou element modificator) + Morală (stare finală) sau într-o logică a echilibrului/dezechilibrului (Labov-Waletzky): P1 - echilibru iniţial; P2 - forţă perturbatoare; P3 - stare de dezechilibru sau acţiune transformatoare; P4 - forţa echilibrantă; P5 - echilibru final (non echilibru). “Aceste cinci momente narative nucleare determină ceea ce s-a numit ipoteza superstructurală a gramaticii povestirii”(M.Tuţescu, 1998:331). Dimensiunea configuraţională este direct dependentă de situaţia de discurs, de actele de limbaj realizate (sfat, sugestie în majoritatea cazurilor).

6.3.2. Naraţiunea. Actanţi şi evenimente. Modele narative În lucrarea devenită clasică Morfologia basmului (1928; tradusă în limba romπnă de Radu Niculescu, Bucureşti, Univers, 1970), Vladimir Propp centrează analiza asupra funcţiei înţeleasă ca acţiune a personajului şi definită din punctul de vedere al semnificaţiei sale pentru desfăşurarea basmului considerat ca întreg (“ceea ce fac personajele este important; cine face un anumit lucru este o chestiune secundară”). Supunînd analizei 100 de basme din culegerea lui Afanasiev, Propp stabileşte 31 de funcţii susceptibile să dea seama de acţiunea tuturor basmelor. Aceste funcţii se concatenează într-o sintagmatică ideală, după cum urmează:prologul,absenţa, interdicţia, încălcarea ei, divulgarea, vicleşugul, complicitatea involuntară,prejudiciul,mijlocirea, contraacţiunea incipientă, plecarea, acţiunea donatorului, reacţia eroului, transmiterea obiectului magic, deplasarea, lupta, marcarea, victoria, remedierea prejudiciului, întoarcerea eroului, urmărirea, 97

Teoria argumentarii


salvarea, sosirea incognito, impostura, încercarea grea, îndeplinirea, recunoaşterea, demascarea, transfigurarea, pedepsirea, căsătoria. Moment de răscruce atît pentru folcloristică, cît şi pentru naratologie, modelul lui Propp a însemnat triumful structurii asupra tematicii, basmul fiind în opinia lui Propp o “naraţiune construită pe o corectă succesiune a funcţiilor”, o matrice acţională în care ceea ce contează este stereotipia predicatelor şi variabilitatea agenţilor, executanţi ai acestor predicate. Reluînd distincţia lui Aristotel din Poetica dintre personaje şi acţiuni, Propp inversează relaţia ierarhică a acestor două instanţe constitutive ale povestirii; dacă în discursul literaturii culte personajele sunt esenţiale, conform postulatului esenţialist-umanist al acestui tip de discurs, la Propp acţiunile devin fundamentale: “funcţiile sunt foarte puţine la număr, iar personajele foarte multe. Ceea ce explică de ce basmul poate fi pe de o parte uimitor de divers pitoresc şi colorat, iar pe de altă parte, tot atît de uimitor prin stereotipia, prin repetabilitatea repetabilitatea sa ... Funcţiile personajelor constituie elementele fixe, stabile ale basmului, independent de cine şi în ce mod le îndeplineşte.” (V. Propp, 1970: 2526). Spre deosebire de Propp care socoteşte funcţia drept invariant, Bremond răstoarnă perspectiva, considerînd constelaţia personajelor drept motorul textului; secvenţa se poate reorganiza ilustrînd evoluţia psihologică sau morală a personajului, care este mai mult decît un simplu instrument în slujba acţiunii. Eroul este “scopul şi mijlocul povestirii”. De aceea în Logica povestirii (Logique du récit ) el stabileşte un inventar de roluri, bazat pe opoziţia agent/pacient agent/pacie nt şi ameliorare/degradare (ultima opoziţie fiind de fapt principalul resort al povestirii). Modelarea narativităţii la C. Bremond capătă o dimensiune explicativă şi axiologică. Pe de o parte sunt nuanţate procesele de modificare (ameliorarea şi degradarea), de conservare (protejare/vs/frustrare) şi de influenţare (informarea şi tăinuirea, obligaţia şi interdicţia, sfatul şi sfatul inhibitor), iar pe de altă parte “morala povestirii constituie o învăţare strategică - în afara unei situaţii reale -, contribuind la îmbogăţirea repertoriului de reacţie a receptorului - şi acesta este unul din modurile specifice de acţiune a culturii (...). Dar povestitorul trebuie la un moment dat să se estompeze în favoarea unor valori ale societăţii, care se infuzează în operă (funcţia ideologică); naraţiunile unui popor nu formează o cultură decît în măsura în care 98

Teoria argumentarii


sunt permeabile la discursul despre univers al conştiinţei sociale” (I. Pπnzaru - prefaţă la Logica povestirii p. 15).

Modelul actanţial al povestirii, configurat de A.J.Greimas preia ipotezele lui Claude Lévi-Strauss: “ordinea de succesiune cronologică se resoarbe într-o structură matricială atemporală” (1960: 29) şi .propune “interpretarea paradigmatică şi acronică a relaţiilor dintre funcţii (...) , ceea ce permite sesizarea structurii elementare a semnificaţiei (1966: 204). Examinînd structura elementară a semnificaţiei narative, Greimas consideră ca invarianţi actanţii, predicatele şi circumstanţele. Modelul actanţial oferă o nouă viziune asupra personajului, care departe de a fi asimilat unei fiinţe psihologice sau metafizice aparţine sistemului global al acţiunii prin forma actant (a structurii narative profunde) şi actor (a structurii superficiale discursive). Pornind de la aceste modele de orientare sintactică, Greimas le dă o investiţie semantică: “actanţii apar sub forma de sememe construite, ca locuri stabile în interiorul reţelei axiologice” (A.J. Greimas, 1966: 185) şi spectaculară (prin filiera Souriau: “microuniversul semantic nu poate fi definit ca întreg de semnificaţie decît în măsura în care poate apărea în faţa noastră ca spectacol simplu, ca structură actanţială” (A.J. Greimas, 1966: 173). Destinator

Obiect

Destinatar

Adjuvant

Subiect

Opozant

Prima categorie subiect/obiect produce o polarizare actanţială legată de căutare (vezi basmul popular, mitul), căutare a obiectului dorinţei (Ileana Cosînzeana, Tinereţe fără bătrîneţe etc).; categorie precumpănitor sintactică, axa subiect/obiect se reinvesteşte semantic în cuplul agent/pacient, relaţia unificatoare fiind conceptul de dorinţă şi modalitatea volitivă (vouloir). Articulate în jurul axei dorinţei basmul, spectacolul dramatic, mitul se actualizează în diverse povestiri ale “căutării” mitice şi practice (A.J. Greimas, 1966: 177). Axa destinator/destinatar este cea a controlului valorilor şi a repartiţiei lor între personaje; este axa cunoaşterii şi a puterii (“savoir” şi “pouvoir”). Axa adjuvant/opozant facilitează sau împiedică acţiunea şi comunicarea. Produce circumstanţele şi modalităţile acţiunii, dar nu este necesarmente reprezentată de personaje. Uneori e vorba de 99

Teoria argumentarii


proiecţii ale voinţei de acţiune şi rezistenţa imaginară a subiectului (A.J. Greimas, 1966: 190). Schema actanţială sincretizează: • relaţie de dorinţă (căutare) Subiect →Obiect de valoare • o relaţie de comunicare Destinator → (Subiect →Obiect) →Destinatar • o relaţie de luptă (putere) Adjuvant → (Subiect →Obiect)← Opozant (cf.şi J.M.Adam & F. Revuz, 1996:60) Remaniind schema proppiană considerată eterogenă (funcţia “plecarea eroului” corespunde unei acţiuni, în timp ce funcţia “lipsă, prejudiciu” reprezintă o situaţie, o stare), Greimas rescrie forma canonică a povestirii atît ca relaţie între personaje -modelul actanţial -, cît şi ca succesiune de acţiuni -schema narativă-. Ultima reformulare îi permite o nouă secvenţializare în termeni de proiecţie paradigmatică sau cuplare la distanţă a funcţiilor polare: • plecare/vs/întoarcere • formularea interdicţiei/vs/transgresarea interdicţiei. Trei probe fundamentale a căror articulare constituie o poveste (figurativă) completă definesc schema canonică: • proba de calificare: eroul este înzestrat cu instrumente magice, invizibilitate, ubicuitate etc.; • proba decisivă: subiectul realizează acţiunea (acţiunile) cu care a fost mandatat (uciderea forţelor răului, eliberarea victimelor acestora etc.); • proba de glorificare: subiectul este recunoscut pentru ce este şi ce a făcut (Harap-Alb îl demască pe spîn, Cenuşăreasa este recunoscută ca prinţesă etc.). Nucleul general al povestirii, performanţa eroului este simetric încadrat (în amonte şi în aval) de un contract , respectiv de validarea realizării contractului . Destinatorul care reprezintă sistemul de valori al comunităţii exercită o acţiune persuasivă asupra subiectului (îl determină să accepte contractul după ce alţi actanţi l-au refuzat sau au eşuat la proba de calificare).

100

Teoria argumentarii


SCHEMA NARATIVĂ CONTRACT

COMPETENŢĂ

PERFORMANŢĂ

În cadrul unui sistem de valori, propunere a Destinatorului şi acceptare de către subiect a programului ce urmează să fie executat

Achiziţie a Realizarea aptitudinii ce va programului sau permite realizarea “proba decisivă” programului sau “proba de calificare”

SANCŢIUNE Compararea programului realizat cu contractul- “proba de glorificare” (în ceea ce îl priveşte pe subiect) şi “recunoaşterea” (din partea Destinatorului) (J.M. Floch, 1995: 61)

Performanţa ca actualizare a programului, ca “faire” presupune competenţa (modalizată de verbele a trebui, a vrea, a şti, a putea să faci). Detectivul din romanele poliţiste trebuie să ştie să mînuiască şi armele şi inferenţele logice, să poată, adică să fie apt (fizic şi mental) să o facă (a se vedea cazul teoreticianului ineficient în praxisul real). La fel în prezentarea competenţelor într-un Curriculm Vitae (frecventă naraţiune cotidiană) apar cu necesitate cele patru componente ale competenţei:

6.3.3. Argumentaţie şi narativitate Desigur, legătura între aceste două componente apare ca evidentă: în discursul narativ sunt incluse numeroase secvenţe deliberative, invers argumentaţia implică şi o anumită înlăţuire narativă (a faptelor şi argumentelor - cf. narratio). Şi pentru că discursul filosofic şi ştiinţific sunt prototipuri de discurs argumentativ, trebuie subliniat de la bun început rolul narativităţii în aceste tipuri de discurs (Platon afirma în “Protagoras”: “Stau în cumpănă dacă să vă fac demonstraţia istorisindu-vă un mit sau să vă explic prin raţionament”). Dacă teoria argumentaţiei este bazată pe o pragmatică a inferenţei şi raţionalităţii, naratologia este infrastructurată de semiotica structurală (cf. Greimas, Bremond, Todorov). Or. există posibilitatea unei întoarceri pragmatice - “pragmatic turn” în semiotică, dar şi a unei întoarceri semiotice în argumentaţie. Devine foarte important capitolul madalizării: 101

Teoria argumentarii


valorile axiologice şi evaluările emiţătorului, care au un anume impact asupra receptorului. Numitorul comun al naratologiei (bazată ca şi argumentarea pe o concepţie polemică a intersubiectivităţii - “combat/contrat”) şi argumentării este reprezentat de axa evoluţiei de la conflict la contract.

6.4. TIPUL TEXTUAL DESCRIPTIV Geneza şi evoluţia descrierii Spre deosebire de naraţiune constituită din enunţuri de acţiune, temporal orientate, descrierea este reprezentată de enunţuri de stare, determinate spaţial. Descrierea este alături de Denumire şi Desemnare unul din principalele mijloace semiotice de care dispunem pentru “a spune” realul (liste, cataloage, inventare) şi a-l domina. Totuşi tratatele de retorică prevăd o sistemtică a genurilor descriptive (Fontanier în Traité Général des figures du discours autres que les tropes”, 1821), distinse în funcţie de caracteristicile referentuli configurat: cronografia (descrierea • circumstanţelor temporale ale evenimentelor); topografia (descrierea monumentelor , peisajelor, locurilor); • • prosografia (descrierea fizică a unei fiinţe reale sau imaginare); etopeea (descrierea morală a unui personaj); • • prosopopeea (descrierea unei fiinţe imaginare alegorice); • portretul (descriere complexă, fizică şi morală a unui personaj); • paralela (combinare a două descrieri de obiecte sau personaje corelate după principiul similarităţii sau antitezei); tabloul (descriere vie de pasiuni, acţiuni, evenimente, cf. şi P. • Hamon, 1991:11). În opoziţie cu caracterul predicativ, temporal al naraţiunii descrierea se fixează în nominativ / denominativ şi spaţial. In perspectivă logico- discursivă descrierea se poate reduce la trei operaţii: selecţie-calificare-localizare, pandant discursiv al celor trei operaţii cognitive şi anume: identificare-determinare-situare. Descrierea acumulează adjective, specificări în jurul nucleului nominal, naraţiunea 102

Teoria argumentarii


diseminează de-a lungul textului verbe asociate diverselor nume (cf. D.Rovenţa-Frumuşani, 1995:145146).

6.5. TIPUL TEXTUAL ARGUMENTATIV Discursul argumentativ vizează modificarea dispoziţiilor interioare ale interlocutorilor, fie că este vorba de convingeri intelectuale, atitudini emoţionale sau acţiuni fizice (James Kinneavy, 1971). Principalele sale caracteristici lingvistice şi interacţionale sunt: i) orientarea spre interlocutor; ii) situarea la nivelul probabilităţii, opiniei, plauzibilului (cf. Aristotel Retorica); iii) noţiunea de alegere în cîmpul practicii ( Aristotel insista asupra faptului că retorica vizează o decizie: adeziune/ respingere, acţiune/ abţinere de la acţiune); iv) exploatarea implicitului (cf. Perelman - argumentarea definită ca raport între componenta explicită şi implicită a limbajului); v) actualizarea anumitor relaţii logice (deducţie, inducţie, analogie, cauzalitate); vi) valorificarea noţiunii de ordine. Din cele patru mari dimensiuni ale retoricii: inventio (sau paradigma argumentelor: fapte, cauze/ efecte, circumstanţe, definiţii, comparaţii, gen /vs/ specie, antecedente /vs/ consecvente); dispositio (ca ordine a materialului furnizat de inventio), elocutio (ca teorie a figurilor) şi actio (bazat pe pronuntiatio sau calitatea tonului şi stilului şi gesticulatio), ne vom ocupa de dispositio (sau ordine ca esenţă a coerenţei şi pertinenţei unui discurs ). Părţile dispositio-ului din retorica clasică sunt: • Exordium; • Propositio; • Narratio; • Confirmatio; • Refutatio; • Peroratio. Exordium (proimion la greci) reprezintă începutul şi ideea generală a discursului; exordium-ul trebuie să-i captiveze pe interlocutori ( captatio benevolentiae) prin puritatea morală a oratorului, ca şi prin interesul suscitat de subiect (Aristotel evidenţiase faptul că auditoriul este dispus 103

Teoria argumentarii


să asculte lucruri importante, surprinzătoare, nediscutate pînă în acel moment sau greşit interpretate, precum şi lucruri plăcute în ele însele; în privinţa moravurilor oratorului, Aristotel adaugă probităţii indispensabile raţiunea sau înţelepciunea cf. Retorica II, 1, idei preluate şi de Cicero De Oratore şi Quintilian - Arta oratorică - “Oratorul care laudă sau blamează (genul demonstrativ) adaugă la puterea cuvintelor sale frumoasa opiniune ce dă buna sa credinţă. Acel ce sfătuieşte sau desfătuieşte (genul deliberativ) adaugă la încrederea ce inspiră prin luminile sale. Acel ce acuză sau apără (genul judiciar) adaugă prin stima ce-şi atrage prin probitatea caracterului său, stimă care se răsfrînge şi asupra clientului, întunecînd pe adversarii săi” - D. Gusti ,1984: 121). Exordium-ul poate fi simplu (în cazul cînd nu se cer explicaţii

prealabile şi auditoriul pare dispus să asculte subiectul prezentat discursuri politice, religioase) sau insinuant (cînd oratorul pesupunînd auditoriul defavorabil chestiunii sale, din raporturile stabilite între subiectul său şi alte teme de interes general dispune spiritele în favoarea tezei sale. Pliniu cel Bătrîn vorbind despre Cicero care a atacat legea agrară a lui Rulus şi a determinat şi poporul să o respingă, afirmă: “La vocea ta poporul respinge legea agrară, adică pîinea sa”, victoria fiind efectul unui exordiu insinuant prin care a captivat mulţimea). După ce oratorul a obţinut atenţia şi bunăvoinţa auditoriului, tratatele retorice prescriu introducerea propoziţiei sau expoziţiunii ca esenţializare a conţinutului semantic (astfel Demostene în discursul contra lui Eshin: “Eu voi dovedi că tu ai amăgit pe concetăţenii tăi; că nai urmat nicidecum instrucţiunile ce ţi s-au dat; că ai prelungit întoarcerea ta împotriva chemărilor ce ţi-a făcut republica şi că te-ai lăsat mituit de Filip”). reprezintă relatarea faptelor necesare înţelegerii problemei (Naratorul intervine în introducerea aspectelor emoţionale, în construirea argumentului etic, în exploatarea efectelor de prezenţă cf. C. Perelman). Naraţiunea

Confirmatio este partea discursului care probează tot ce s-a spus în

propoziţiune şi s-a relatat în naraţiune. Decisivă apare acum înlăţuirea argumentelor. Tradiţia retorică aminteşte trei ordini de succesiune: crescendo sau climax (de la argumentele mai slabe la cele mai puternice) decrescendo sau anticlimax (argumentul decisiv sau proba, formulat la început - cf. Cicero în De Oratore) şi ordinea nestoriană (Quintilian în Arta oratorică) care plasează atît la începutul cît şi la sfîrşitul discursului argumente puternice. 104

Teoria argumentarii


Refutatio reprezintă respingerea argumentelor adversarilor sau unor

opinii contrare pe care oratorul le pune în scenă (vezi conceptul de “teatrealitate” a argumentării). Respingerea poate fi situată înaintea confirmării sau poate interfera cu aceasta (“Nu vei putea dovedi, nici sfărîma ceea ce ţi se împotriveşte, dacă nu vei sprijini ceea ce aperi; nici vei putea înşira argumentele tale fără a le respinge pe cele ale oponenţilor; aceste două lucruri sunt unite în natură, din scopul şi chiar întrebuinţarea lor” - Cicero De Oratore, II, 81). Respingerea se bazează fie pe desfiinţarea principiilor oponentului, fie arătînd că din principii bune au rezultat urmări defavorabile, fie pe utilizarea ridicolului şi ironiei, fie pe respingerea sofismelor (de cuvinte sau de idei). În cele ce urmează ne propunem să evidenţiem articularea acestor componente într-un discurs real, apelul din 18 Iunie 1840 al generalului De Gaulle pronunţat la BBC Londra: 1 Exordium

Şefii care de mulţi ani sunt în fruntea armatelor franceze au format un guvern.

2 Acest guvern pretextînd înfrîngerea armatelor noastre a intrat Propositio în legatură cu dşmanul pentru a înceta lupta. 3 Narratio

E adevărat am fost, suntem copleşiţi de forţa mecanică, terestră şi aeriană a duşmanului.

4 Tancurile, avioanele, tactica germabilor, mult mai mult decît Confirmat numărul lor ne-au făcut să ne retragem. Tancurile, avioanele, tactica germanilor i-au susprins pe şefi aducîndu-i în situaţia în care io suntem astăzi. 5 Dar ultimul cuvînt a fost spus? Speranţa trebuie să dispară? Refutatio Înfrîngerea este definitivă ? Nu.

6 Refutatio

105

Credeţi-mă vorbesc în cunoştinţă de cauză şi vă spun că nimic nu e pierdut pentru Franţa . Aceleaşi mijloace care ne-au învins pot să aducă într-o zi victoria.

Teoria argumentarii


7 Refutatio

Pentru că Franţa nu e singură! Nu e singură! Nu e singură! Ea are un vast Imperiu în spatele ei. Ea poate face corp comun cu Imperiul britanic care deţine supremaţia pe mare şi continuă lupta. Ea poate, la fel ca Anglia să utilizeze nelimitat imensa industrie a Statelor unite.

8 Refutatio

Acest război nu se limitează la teritoriul ţării noastre. Acest război nu e tranşat prin bătălia Franţei. Acest război e un război mondial. Toate erorile, toate întîrzierile, toate suferinţele nu împiedică apariţia în univers a mijloacelor necesare pentru a zdrobi într-o bună zi duşmanii. Copleşiţi astăzi de forţa mecanică vom putea învinge în viitor printr-o forţă mecanică superioară. Destinul lumii e în joc acum.

9 Peroratio

Eu generalul de Gaulle, actualmente la Londra, invit ofiţeri francezi care se află pe teritoriul britanic, sau care s-ar afla, cu sau fără arme să intre în legătură cu mine, îi invit pe inginerii şi muncitorii specializaţi din industriile de armament care se află pe teritoriul britanic sau s-ar putea afla să intre în legătură cu mine. Orice s-ar întîmpla, flacăra rezistenţei franceze nu trebuie să se stingă şi nu se va stinge. Mîine ca şi astăzi voi vorbi la radio Londra. Discursul argumentativ în multiplelele sale actualizări: argumentare specifică (în diferitele cîmpuri ale cunoaşterii), argumentare practică (proprie politicii, dreptului, deciziei în genere), argumentare cotidiană (de la interviul de angajare la interacţiunea în familie sau în grupul de lucru) este caracterizat de o serie de trăsături micro şi macro structurale specifice: •

discursul argumentativ este un discurs de schimbare de stare

(cognitivă şi comportamentală): “Un discurs argumentativ erste un discurs orientat spre receptor, căruia urmmăreşte să-i modifice dispoziţiile interioare” (M. Charolles, 1979), pentru că a argumenta înseamnă “a căuta prin discurs să determini auditoriul sa efectueze o anumită acţiune. De aici decurge faptul că argumentarea este construită totddeauna pentru cineva, spre deosebire de demonstraţie care este pentru oricine” (J. B. Grize, 1981b:3); •

discursul argumentativ este un discurs dialogic fără să fie

neapărat şi dialogat. Celălalt este în filigran înscris în discurs, determinînd alegerea tematică (Hitler adresîndu-se “femeii geramne” nu uita să amintească cei trei K: Kinder, Küche, Kirche, pentru ca militarilor să le evoce onoarea militară şi 106

Teoria argumentarii


trecutul glorios de arme etc. ) Celălalt determină de asemenea genul discursiv (narţiunea este prezentă în majoritatea interacţiunilor verbale, în timp ce explicaţia domină în discursul didactic şi ştiinţific), actele de limbaj, polifonia enunţiativă (ironia, discursul polemic etc.). •

discursul argumentativ este un discurs inferenţial, bazat pe

calculul interpretativ al interlocutorului, determinat să raţioneze într-un anume fel pe baza structurii lingvistice a enunţului şi a determinărilor contextuale (intra şi extra verbale) Spre deosebire de argumentarea completă (silogistică) a discursului juridic (“delictul X se pedepseşte cu n ani de închisoare; acuzatul se face vinovat de delictul X; deci acuzatul va fi pedepsit cu n ani de închisoare”), argumentarea cotidiană sau publicitară implicitează fie premisa fie concluzia, determinînd auditoriul să calculeze. “În timp ce oratorul argumentează, auditoriul la rîndul său este tentat să argumenteze spontan cu privire la acel subiect, pentru a lua atitudine, a determina creditul ce poate fi acordat discursului respectiv” (C. Perelman & L. Olbrechts - Tyteca, 1958:253).

Lucrare de verificare Unitatea 6 1. Compuneţi un discurs de condoleanţe la moartea unei personalităţi. 2. Analizaţi un discurs prezidenţial inaugural . 3. “Cu detergentul X cămaşa nu este curată, este impecabil de curată!”. Despre ce strategie argumentativă este vorba?

BIBLIOGRAFIE 1.Adam, Jean Michel,Revaz, Francoise,1999 Analiza povestirii , Iaşi, Institutul European 2. “Argumentation” in Encyclopaedia Universalis 3. Bougnoux, Daniel, 1993 - Sciences de l'information et de la communication, Paris, Larousse 4. Kibedy-Varga,A., 1989 Discours, récit, image, Bruxelles, Mardaga 5. Oléron, Pierre, 1983 L’Argumentation, Paris, PUF 6. Reboul, Olivier, 1984 La rhétorique, Paris, PUF 7. Reboul, Olivier, 1991 Introduction à la rhétorique, Paris, A. Colin 8. “Rhétorique” in Encyclopaedia Universalis 107

Teoria argumentarii


9. Rovenţa-Frumuşani, Daniela, 2000, Argumentare. Modele şi strategii, Bucureşti, All. 10. Thoveron, Gabriel, 1990 - La communication politique aujourd'hui , Bruxelles, De Boeck Université 11. Van Dijk Teun,(ed) 1985 - Handbook of Discourse Analysis, New York, Academic Press

108

Teoria argumentarii


7. CONCLUZII Discursul argumentativ în multiplele sale actualizări: argumentare specifică (în diferitele cîmpuri ale cunoaşterii), argumentare practică (proprie politicii, dreptului, deciziei în genere), argumentare cotidiană (de la interviul de angajare la interacţiunea în familie sau în grupul de lucru) este caracterizat de o serie de trăsături micro şi macro structurale specifice: Discursul argumentativ este un discurs de schimbare de stare

(cognitivă şi comportamentală): “Un discurs argumentativ este un discurs orientat spre receptor, căruia urmăreşte să-i modifice dispoziţiile interioare” (M. Charolles, 1979), pentru că a argumenta înseamnă “a căuta prin discurs să determini auditoriul sa efectueze o anumită acţiune. De aici decurge faptul că argumentarea este construită totddeauna pentru cineva, spre deosebire de demonstraţie care este pentru oricine” (J. B. Grize, 1981b:3);

Conceptualizarea şi practicarea discursului argumentativ ca discurs “intenţional, orientat, critic”(C.Plantin, 1990:162) înseamnă în primul rînd recunoaşterea transversalităţii acestui mecanism de negociere a sensurilor şi distanţelor în interacţiunea comunicativă. Ansamblul ştiinţelor umane şi nu doar filosofia sunt marcate de condiţia retorică;in ştiinţele politice şi psihologie ea este sursa jocurilor de influenţă, a mobilizării pasiunilor şi căutării consensului.“Fie că vrem, fie că nu vrem retorica s-a insinuat în cotidian cu multiplele sale forme şi constructe, modificând modul nostru de gπndire (M. Meyer, 1993: 11). Argumentarea ca practică socială • va investiga strategiile argumentative, posibilităţile discursive şi interpretative, altfel spus condiţiile punerii în scenă argumentative. • va viza construirea unei viziuni despre lume prin prisma alterităţii „Pas de JE sans TU” cum afirma Benveniste. • se înscrie într-o situaţie de comunicare care impune o miză socială , o problematică pertinent circumscrisă, o poziţionare a interlocutorilor şi o alegere pertinentă a actelor de limbaj. Locutorul care argumentează elaborează o triplă activitate de punere în scenă argumentativă: 109

Teoria argumentarii


Problematizarea • Poziţionarea • Construirea adeziunii interlocutorului (P.Charaudeau 2007,1517). •

Problematizarea reprezintă impunerea unui domeniu tematic (chestiunea ce urmează a fi tratată) şi a unui cadru de discuţie (ceea ce C Plantin numeşte „condiţie de disputabilitate” - de exemplu discutarea noţiunii de intervenţie umanitară sau a demisiei primului ministruprecizarea cadrului va exclude o obiecţie de tipul „Et alors”,” Si ce-i cu asta?” din partea interlocutorului care nu a sesizat problematizarea). Poziţionarea are în vedere poziţia pro sau contra în raport cu chestiunea discutată; nu este exclus însă ca în unele texte internaţionale să apară atît avantajele cît şi inconvenientele chestiunii abordate pentru o imagine completă (Charaudeau o desemnează ca ponderată). Strategiile de problematizare se bazează pe jocul cadraj-recadraj construit • prin legitimarea locutorului (autoritate în domeniu) şi • captarea interlocutorului prin dramatizare şi interpelare („Adevărata problemă este..”,”Problema nu este corect pusă”,”Poate X, dar există şi Z mult mai important”). “Bricolaj interactiv”, permanent acomodat realităţii exterioare (prin schematizarea construită) şi realităţii interioare, prin parcursul orientat, discursul argumentativ asigură vitalitatea disciplinelor limbajului prin: i) focalizarea asupra procesului , a fenomenelor în emergenţă; ii) investigarea determinărilor eterogene; iii) centralitatea contextului în relaţia cu textul. Mutaţia reprezentată de studiul interacţiunii verbale în genere şi a celei argumentative în particular, congruent deplasării de la limba saussuriană (“en soi et pour soi”) la înţelegerea discursului echivalează cu depăşirea stadiului rigid al lingvisticii structurale şi redescoperirea centralităţii valorilor, intenţiilor, acţiunilor umane.”Am studiat lingvistica matematică”-afirma cineastul Pavel Lounguine-”la Universitatea din Moscova.Dar totul mi se părea artificial şi fals şi am sfîrşit prin a detesta lingvistica, pentru că se amuză cu limbile vii ca şi cum ar fi un cadavru”(apud C.Kerbrat-Orecchioni, 1998:58). 110

Teoria argumentarii


Considerăm ca o concluzie implicită a acestui periplu retoric şi comunicativ şi ca o presupoziţie a contemporaneităţii faptul că argumentarea, comunicarea şi negocierea trebuie să constituie obiectul unei învăţări sociale care să asocieze acţiunea şi educaţia, teoria şi practica în cadrul general şi generos al unei pedagogii a comunicării şi informării.

Test de autoevaluare final 1.Credibilitatea locutorului, coerenţa şi informativitatea mesajului, congruenţa în raport cu valorile destinatarului, adaptarea la context sunt condiţiile fundamentale ale……. 2. Principalele calităţi ale unei persoane care convinge interlocutorul (să cumpere un produs, să participe la un proiect, să semneze un contract etc.) sunt pe de o parte entuziasmul, carisma, ……… şi pe de altă parte empatia, ………….. 3.Imaginaţi argumentele forte ale diverşilor locutori (poliţişti, profesori)care militează pentru o politică de prevenţie a toxicomaniei. 4. Analizaţi lanţul argumentativconstruit de Pasteur în 1864 pentru a cere o subvenţie de cercetare. Comerţul de vin este indispensabil economiei Franţei. Cunoaşterea chimiei maladiilor vinului este indispensabilă comerţului de vinuri. Studiile lui Pasteur privind fermentaţia sunt indispensabile cunoaşterii chimiei vinului. Studiile lui Pasteur necesită o subvenţie de 2500 F. Imaginaţi o înlănţuire asemănătoare. 5. Pentru a ameliora comunicarea de întreprindere sunteti invitati sa practicati aceste scurte exercitii i)prezentaţi în trei minute avantajele principale ale întreprinderii dvs ii) Enunţaţi şapte cuvinte cheie care caracterizează întreprinderea dvs. iii) verificaţi credibilitatea mesajului dvs solicitând interlocutorilor să vă semnaleze valorile cele mai convingătoare

111

Teoria argumentarii


Lucrare de verificare Construiţi un discurs în concordanţă cu un scenariu care să conţină detalierea următorilor parametri CUI MA ADRESEZ? CARE ESTE OBIECTIVUL MEU? CÂT TIMP AM LA DISPOZITIE? IN CE SPATIU ARE LOC DISCURSUL MEU? IN CE MOMENT INTERVIN? CARE SUNT REGULILE JOCULUI? CARE SUNT BARIERELE IMPUSE (sau AUTOIMPUSE)?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA GENERALA 1. “Argumentation” in Encyclopaedia Universalis 2. Amossy,Ruth & Koren, Roselyne (eds.) 2002 Perelman: Quelles politiques pour les nouvelles rhétoriques, Paris, L’Harmattan 3. Amossy,Ruth,2006 L’Argumentation dans le discours, Paris, Armand Colin 4. Bougnoux, Daniel, 1993 - Sciences de l'information et de la communication, Paris, Larousse 5. Baylon Christian, Mignot, Xavier, 1992- La Communication, Paris, Nathan 6. Breton, Philippe, 1996- L’Argumentation dans la communication, Paris, La Découverte 7. Breton, Philippe, 2008 - Convaincre sans manipuler. Apprendre à argumenter , Paris, La Découverte 8. Charaudeau, Patrick & Maingueneau, Dominique (eds) 2002 Dictionnaire d’analyse du discours, Paris, Seuil 9. Charolles, Michel, 1978 „Introduction aux problèmes de la cohérence des textes” in Langue Francaise, 38 10. Cotteret, Jean-marie, 2000, La magie du discours.Précis de rhétorique audio-visuelle, Paris, Ed. Michalon 11. Danblon, Emmanuelle,2005 – La fonction persuasive. Anthropologie du discours rhétorique: origines et actualité, Paris, Armand Colin 12. Declerq, Gilles,1993 L’art d’argumenter. Structures rhétoriques et littéraires, Bruxelles, ed Universitaires 13. Ducrot, Oswald & Schaeffer, Jean-Marie, 1995 Nouveau dictionnaire encyclopédique des sciences du langage, Paris, Seuil 14. Grize, Jean-Blaise, 1978 „Schématisation, représentation et images”, in Stratégies discursives, Lyon, Presses Universitaires de Lyon 15. Kerbrat-Orecchioni, Catherine, 2001 Les actes de langage dans le discours, Paris, Nathan 16. Kibedy-Varga,A., 1989 Discours, récit, image, Bruxelles, Mardaga 112

Teoria argumentarii

251924496-Tehnici-de-Argumentare-Frumusani-Daniela-pdf.pdf

Recommend Documents