Sociologia artei Sociologia artei este ramura a sociologiei culturii. Arta, ca forma a constiintei sociale si ca forma de activitate cultural-umana specifica vietii sociale, materiale si spirituale, se caracterizeaza printr-o relative autonomia in campul culturii. Prin geneza, structura si functiile sale, prin formele sale institutionalizate, prin diversitatea de genuri si forme sub care se manifesta,prin schimburile permanente pe care le are cu societatea si natura, arta, ca mijloc de reflectare prin imagini si transformare a realitatii sociale, si-a constituit domeniul sau relative autonom in sfera culturii. Sociologia artei analizeaza rezultatul creatiei artistice, privita sub raportul conditionarii ei sociale si al naturii sale ( caracterizeaza prin reflectarea societatii), activitatea creatoare a oamenilor de arta (artistii), care, ca pozitie si rol, este socialmente determinanta, sistemul de fenomene sociale , sistemul sistemul de relatii dintre dintre grupurile umane, in contextual caruia sunt analizate locul creatiei, al rezultatelor si difuzarii ei in societate.
Sociologia artei, parte componentă a sociologiei culturii, are o istorie îndelungată. Toate scrierile despre artă care au abordat mai mult sau mai puţin problema rolului pedagogic şi politic al artei practicau abordarea sociologică. Dezbaterile asupra moralităţii în artă fac şi ele parte din acelaşi demers de lămurire a relaţiilor artei cu societatea, a rosturilor artei în raport cu destinul social şi istoric al omului. Uneori, abordarea sociologică s-a identificat cu analiza comparativă a artelor în diverse societăţi şi perioade istorice. Preocupările pentru înţelegerea relaţiei artei cu societatea sunt prezente la toate marile personalităţi care au gândit sensul şi rosturile sociale ale artei, fie că arta era privită ca o „expresie” a tendinţelor sociale, fie că se remarca valenţa socializatoare a artei, ori, se formula întrebarea privitoare la locul şi rolul artistului în societate. „Niciodată nu a existat o indiferenţă faţă de problema sociologică a artei. Nu trebuie să ne mirăm că această tendinţă s-a accentuat în epoca contemporană. Nu fără motiv această epocă a fost aceea a sociologiei, ba chiar a «sociologiei» şi a «socialităţii». Aceasta înseamnă că factorul social şi-a accentuat în secolul XX-lea atât valoarea descriptivă, cât şi valoarea normativă”. Într-un anume sens, sociologia artei îşi are originea în patrimoniul psihologiei colective, aplicată lumii artei şi artistului. „Artistul, personalitate unică şi irepetabilă, produce o operă care, reflectând individualitatea umană şi adevărul ce-i sunt proprii, ideea lui despre frumuseţe, precum şi măsura în care o realizează, exprimă totodată integrarea lui într-o colectivitate socială, aderarea la o anumită concepţie despre lume, concepţie limitată şi condiţionată istoric. În acest amplu şi complex context, arta este istorie, este proces dialectic”. Desigur, relaţia artei cu societatea este deosebit de complexă, încât teoria sociologică a artei, ca expresie a unei societăţi, are numai o valabilitate restrânsă, de vreme ce arta nu este 1
întotdeauna o expresie directă a unei anumite forme de societate. Sociologia artei este o disciplină apărută din necesitatea cunoaşterii operei ca atare şi a circulaţiei sale, atât în cadrul societăţii naţionale (circuitul naţional), cât şi în cadrul internaţional (circuitele internaţionale). Potrivit unor specialişti în sociologia culturii, trei direcţii s-au impus, cu prioritate, în studiul sociologic al artelor: a) cercetarea condiţiilor sociale ale artei; b) studierea materialului social în cadrul operei de artă; c) cunoaşterea relaţiilor sociale reflectate în operele de artă. O problemă ca aceea a condiţiilor sociale ale artei s-a aflat în atenţia multor gânditori, preocupaţi, îndeosebi, de analiza unor „perioade generale” ale culturii, înlăuntrul cărora înfloreau diferite „tipuri de artă”. O altă direcţie de analiză sociologică a artelor o constituie chiar oglindirea „relaţiilor sociale în opera de artă”, ceea ce ar înlocui „reflectarea” materiei sociale în operă cu ideea „medierii”. Adepţii unei asemenea orientări teoretice consideră că sociologia artei poate fi privită ca parte a sociologiei culturii, preocupată de cercetarea „producătorilor culturali” şi a „formelor lor de organizare”, privite istoric. Din multitudinea abordărilor rezultă, sintetic, un program de cercetare sociologică a artei, în trei direcţii esenţiale: • sociologia publicului de artă; • determinarea socială a creatorului şi, implicit, a operei sale; • sociologia formei artistice. A. Sociologia publicului de artă: a. Structura necesităţilor artistice ale anumitor grupuri sociale: • în dinamica sa istorică; • în legătură cu alte necesităţi cu caracter spiritual-ideologic; • pe „fondul” şi în legătură cu structura grupurilor sociale; b. Elaborarea căilor metodologice c. Influenţa publicului (a gusturilor, stereotipurilor şi aşteptărilor lui) asupra artei şi influenţa artei asupra gusturilor publicului, în funcţie de caracteristica socială a societăţii în ansamblu şi a sociogrupurilor care o compun, precum şi în funcţie de sistemul instituţiilor sociale şi al mass-media; B. Determinarea socială a creatorului şi a operei: a. Condiţionarea socială complexă a creaţiei artistice: • exprimarea intereselor ideologice; • latura gnoseologică a creaţiei în condiţionarea ei socială; • psihologia artistului ca un „caz” special al psihologiei sociale de grup; • „fondul” valorilor estetice, universul culturii artistice, al cărei reprezentant apare artistul; b. Determinante sociale ale artistului şi creaţiei lui: grupul, stratul, clasa, grupul demografic şi etnic, poporul, naţiunea, momentul istoric, perioada, etapa. C. Sociologia formei artistice: a. Sistemul categoriilor şi al conceptelor poeticii, ca teorie a formei artistice, în legătură cu: sistemul categoriilor şi conceptelor general-estetice; conceptele „conţinut”, „tematică”, „material”; reprezentarea organizării în „straturi diferite”, în „trepte”, ale „formei operei artistice”, considerată în integritatea ei estetică; b. Premisele sociale, condiţiile apariţiei şi dezvoltării metodelor artistice; coordonatele sociologice ale studierii lor, sub aspect teoretic şi istoric-artistic;
2
c. Conceptul de „gen”, alcătuirea structurii genurilor în diferite arte, premisele sociale ale apariţiei unor genuri; d. „Punctele” de criză în istoria artei şi problematica transformării tradiţiilor, a „fondului” şi a elementelor formei „interioare” şi „exterioare”, legităţile sociale ale realităţii şi caracterul sociologic al „legilor interne” ale dezvoltării istorico-artistice. Arta poate deveni un mijloc de formare intelectuala a copilului, dezvoltand imaginatia, sensibilitatea, posibilitatile de exprimare, de stapanire si coordonare, modeland caracterul si comportamentul copilului. Desenul este cel mai obisnuit mod prin care copiii isi exprima personalitatea, emotiile, creativitatea. Analizand desenele unui copil ne putem face o imagine despre lumea lui interioara, descoperim o latura a personalitatii lui la un moment dat. Am observat in “Liceul de Arte plastice” timp de 1 an si jumatate comportamentul elevilor atat in cadrul institutiei scolare. Poate exista oare o legatura intre arta si comportamentul, valoriile morale pe care le au elevii? Raspunsul este da. Artele plastice adica desenul si sculpta se invata si se perfectioneaza in scoala prin tehnici de lucru insa toate regulile sunt in limitele unei anumite libertati.Prin aceasta libertate de miscare se contureaza defapt lumea interioara a copilului ce este concretizata prin: - Imaginatie,spontaneitate si sensibilitate Arta a dezvoltat latura sensibila din comportamentul elevilor si inclinatia spre o viata culturala mai accentuata.(Merg des la vernisaje,la muzee, participa la concursuri etc). Micii artisti produc opere care, reflectând individualitatea umană şi adevărul, ideea lor despre frumuseţe absoluta, precum şi măsura în care o realizează, exprimă totodată integrarea lor într-o colectivitate socială, aderarea la o anumită concepţie despre lume.
3
Coeficientul de creativitate (chestionar) Creativitate= insusirea de a fi creator; putere creatoare,capacitate de a crea, de a produce valori,dispozitie potentiala de a crea; Pentru a masura coeficientul de creativitate al elevilor am selectat doua grupuri a cate 10 elevi care invata la licee diferite. Primul grup este format din elevi grupei de ceramica-sculptura de la Liceul de arte plastice, al- 2 lea grup este alcatuit din 10 elevi dintr-o clasa de stiinte ale nature de la Colegiul de stiinte ale naturii. Cu ajutorul raspunsurilor la intrebarile ce masoara coeficientul de creativitate, prin intermediul trasaturilor personale, atitudinilor, valorilor, motivatiilor si intereselor personale ale elevilor am descoperit cat de creator gandesc fiecare dintre ei si la nivel de grup. Scopul este compararea rezultalelor finale. Calculand scorurile de creativitate dupa completarea chestionarelor am ajuns la urmatoarele concluzii: Elevii de la liceul de arte plastice sunt in general foarte creativi sau au tendinta spre o creativitate exceptionala. Elevii de la liceul de stiinte ale naturii au tendinta unei creativitati medii sau sub medie. Prin urmare, asa cum era si normal sa fie,arta le-a dezvoltat viitorilor artisti , creativitatea care este o calitate innascuta. Probleme comportamentale Desi elevi ce studiaza artele plastice sunt foarte talentati in ceea ce fac,accentual se pune pe orele de specialitate favorizand astfel ceva probleme la disciplinele de cultura generala. Multi raman corigenti la limba si lit. romana, la limba engleza,franceza, economie, matematica, biologie,istorie, chimie, istoria artelor etc. Problemele pe care le au la diferite materii atrag dupa sine alte probleme la nivel comportamental. Asa s-ar putea explica cei 145 de elevi cu notele scazute la purtare dintr-un total de 270 elevi in anul scolar trecut (2008-2009). Devierile de comportament decurg din schimbarile negative ce survin in conditiile de mediu fizico-social . Factorii cauzali ii regasim in influenta negativa a prietenilor si in dezacordul dintre educatia scoalara sic ea primita de la parinti. Forme particulare de comportament deviant la scoala: -acte de “indiscipline cronica” in timpul lectiilor si al activitatilor scolare ce se datoreza autocontrolului slab si a dorintei de a brava in fata colegilor;manifestari datorare instabilitatii de tip caracterial; dezinteres si indiferenta fata de scoala;neglijarea sistematica a obligatiilor scolare; minciuna folosita in scopul de a
4
se razbuna sau de a devaloriza pe cineva,agresiunea, fuga de la scoala(considerata de elevi o forma de rezistenta fata de scoala,modalitate de protest impotriva unor situatii considerate de ei nedrepte). Absenteismul scolar este forma de agresiune pasiva impotriva scolii, indicand faptul ca elevii fug de la scoala chiar cu riscul de a fi pedepsiti.Cea mai frecventa pedeapsa fiind scaderea notei la purtare dupa depasirea limitei de 10 absente.
5
6
