tlfâ CapitoCuCl Devonwood Park, 1844 Griffin se ruga rareori la biserică. în răstimpul în care ochii tuturor erau închişi, arunca o privire spre sânii tot mai mari ai Sabrinei Ashcroft. Toţi băieţii de 14 ani din comitat erau fascinaţi de protuberanţele care începeau să-i rotunjească pieptul. Când se holba la rotunjimile acelea încântătoare, corpul lui era invadat de senzaţii intense, care îi alungau gândurile de la rugăciune. Dar vorbea cu Dumnezeu acum, în timp ce îşi îndemna calul spre vârful dealului. „Fă ca întârzierea să fie îndeajuns", repetă Griffin. Crupele pu ternice ale animalului tresăltau şi se flexau sub el, în timp ce îl for ţa să urce panta abruptă. Nu spuse „te rog", nici calului, nici Celui Atotputernic. Era, la urma urmelor, moştenitorul tatălui său, iar Devonwood era o moşie veche şi venerată. Un pair al regatului pretindea obedienţă din partea supuşilor săi şi oferea curtoazie cu parcimonie egalilor săi. Griffin îşi iubea tatăl şi se temea de el la fel de mult pe cât îl povăţuia vicarul să-l iubească şi să se teamă de Dumnezeu. In mintea sa, cei doi se întrepătrunseseră atât de strâns, încât bănuia că părintele său, contele, vorbea cu Domnul ca şi când ar fi fost egali. însă Griffin simţi că pieptul i se umplea de un imbold imperios şi începu să adauge un „te rog" tăcut la rugăciunea sa repetată. Opri calul în loc şi cuprinse cu privirea pajiştile unduitoare de pe moşia străveche a familiei sale. Ochii îi fură atraşi de o mişcare înceţoşată. îşi miji privirea spre călăreţul singuratic care galopa pe aleea flancată de arbori, ce ducea spre castelul stingher care încorona parcul Devonwood. Stomacul i se strânse de nelinişte.
