Ortodoxia şi catolicismul Principalele divergenţe dogmatice şi rituale
constituie obiect de controversă între cele două Biserici, nu cu scop polemic sau acuzator, cum s-a făcut până acum, dar cu dorinţa sinceră de
Scrisă de către un autor ortodox rus - şi ţinând cont, în consecinţă, de realitatea istorică a Rusiei - analiza de faţă asupra divergenţelor dintre catolici şi ortodocşi este în acelaşi timp o mărturie ecumenică şi punct de plecare pentru un dialog bazat pe respect reciproc. Dat fiind interesul tuturor creştinilor pentru subiectul tratat în această lucrare, sperăm că ea va fi de folos şi creştinilor români, catolici şi ortodocşi, contribuind la o mai profundă conştiinţă a unităţii Bisericii lui Cristos.
a înţelege în mod deplin interlocutorul, de a-i face dreptate şi de a găsi un acord comun acolo unde este necesar. Vladimir Solov'ev Istoria tristă a divizării unicei Biserici a lui Cristos în Occident şi Orient, istorie care începe, în mod formal, cu marea schismă din 1054, nu numai că se
Traducere şi note : Comunitatea Misionarilor Verbiţi, Traian
continuă şi azi, dar dobândeşte uneori şi un caracter extrem de periculos, aşa cum ne demonstrează exemplul Ucrainei şi al ex-Iugoslaviei. Motivele care stau la baza acestei situaţii, trebuie căutate înainte de toate în sfera istorico-socială, în acele realităţi ale vieţii socio-politice care s-au format treptat de-a lungul a 1500 de ani, plecând de la naşterea Imperiului Bizantin şi rivalitatea sa cu Roma. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere şi rolul neînţelegerilor religioase-doctrinale apărute de-a lungul acestei lungi perioade şi care, mai apoi, au găsit o expresie în conflictul între cele două mari Biserici - Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică. Deseori, astfel de neînţelegeri, născute
Introducere Înainte de toate, trebuie să reexaminăm principalele probleme care
-2aparent dintr-o polemică la nivelul Bisericii, nu au făcut altceva decât să - 2 -accentueze consecinţele profundelor procese istorico-sociale ; cu toate
2 acestea, conţinutul religios al acestor neînţelegeri nu se diminuează şi este
două mari Biserici, există mult mai multe puncte comune, decât de despărţire -
important ca fiecare credincios - fie ortodox sau catolic - să devină conştient de
adesea inclusiv asupra substanţei problemelor care stârnesc un mare nor de
aceasta, pentru a exprima propria poziţie religioasă, propria sa identitate
polemici.
confesională. Nu este un secret că nivelul formării umaniste a poporului nostru
Cu această serie de scurte reflexii, vom încerca să evidenţiem substanţa
este extrem de scăzut. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte cunoştinţele
principalelor divergenţe dogmatice şi rituale între Biserica Catolică şi cea
religioase ale credincioşilor. La această stare de lucruri nu a contribuit însă numai
Ortodoxă, şi să arătam că, în fond, nu există o barieră de netrecut între ele.
politica antireligioasă bolşevică.
Doctrinele teologice şi canoanele considerate în mod tradiţional ca occidentale
In mare parte, însăşi Biserica are o responsabilitate istorică din cauza faptului
sunt practicate de mulţi teologi orientali, în timp ce de partea sa, Occidentul este
că marea majoritate a populaţiei occidentale şi orientale a fost privată de o
foarte dispus de a-şi însuşi teologia şi tradiţiile ortodoxe. In plus, în sânul
autentică educaţie religioasă ; conştiinţa religioasă a oamenilor s-a alimentat în
fiecăreia dintre cele două Biserici, multe principii nu erau deloc considerate ca
mare parte dintr-un amestec de păgânism şi pseudocreştinism, iar practica
fiind axiome de către cei mai mulţi reprezentanţi ai ierarhiilor lor religioase.
religioasă s-a redus la un pur ritualism.
Nu este necesar să explicăm aici cât de important este pentru destinele
Această situaţie a dat naştere la fanatismul religios, la intoleranţă şi, în ultimă
Bisericii şi ale lumii întregi, să se ajungă la o mai mare înţelegere între catolici şi
instanţă, la o rigiditate ostilă între catolici şi ortodocşi, iar roadele le mai culegem
ortodocşi. Dobândirea cunoştinţelor de bază asupra problemelor dogmatice şi de
şi astăzi. In orice caz, broşurile pe tema conflictelor religioase între catolici şi
practică rituală a fiecăreia dintre cele două Biserici are, în acest sens, o
ortodocşi, tipărite şi retipărite în Rusia cu binecuvântarea autorităţilor eclesiastice
importanţă particulară. Deşi calea pentru a rezolva vechile conflicte
nu fac decât să contribuie la această ostilitate.
interconfesionale trebuie căutată înainte de toate în sfera socio-economică şi
In acest sens, prima datorie a Bisericii de astăzi e aceea de a se dedica
politico-juridică, în ridicarea nivelului cultural a cetăţenilor noştri destul de
ameliorării nivelului formării istorico-religioase a persoanelor. De fapt, multe
ignoranţi - într-o situaţie de inconciliere dogmatico-rituală, nu este posibil să se
tensiuni interconfesionale şi ostilităţi religioase se nasc din neînţelegeri, dintr-o
ajungă la o înţelegere reciprocă stabilă pe plan religios. In rest, motivele reale ale
totală necunoaştere a motivelor ce stau la baza neînţelegerii şi a argumentelor
acestor neînţelegeri, aşa cum vom încerca să demonstrăm, sunt puţine.
care sunt prezentate de partea adversă. In realitate, în tradiţiile religioase a celor
Luând în considerare doar diferenţele fundamentale cu caracter dogmatic şi
3 canonic între Bisericile surori, şi fără a ne propune (deoarece nu ni se pare atât de
circumstanţele istorice, de dezvoltarea socio-culturală a unui teritoriu sau altuia
important) să prezentăm toate deosebirile cele mai subtile şi mai particulare, care
ş.a.m.d. Uneori diferenţele de înţelegere şi formulare a dogmelor duc la serioase
în substanţă nu are rost să fie trecute în revistă, sperăm că aceste scurte studii să
şi dureroase consecinţe, aşa cum s-a văzut în raporturile dintre cele două mari
fie suficiente cititorului pentru a trage anumite concluzii. Mai rămâne de adăugat
Biserici - catolică şi ortodoxă.
că unele eseuri au apărut în extras în revista *Istina i zizn'+ din 1993, nr. 4, 6, 78, 9, 10.
Momentul central şi determinant al deosebirilor doctrinale între ortodocşi şi catolici este problema dezvoltării însăşi a doctrinei Bisericii. Biserica ortodoxă este ataşată în mod exclusiv de dispoziţiile şi rezoluţiile dogmatice a celor şapte concilii ecumenice (dintre care ultimul este din 787) şi afirmă că acestora nu li se
Deosebiri dogmatice şi rituale
pot adăuga noi principii dogmatice. Dimpotrivă, Biserica catolică, negând orice posibilitate de adăuga ceva la doctrina predicată de Cristos şi apostoli, reţine ca
Biserica este, înainte de toate, un organism spiritual, corpul mistic al lui Cristos, al cărui viaţă nu poate fi delimitată de nici un ambient pământesc şi de
posibilă consolidarea principiilor doctrinale fundamentale sub forma de noi dogme, elaborând şi interpretând doctrina Bisericii.
nici o definiţie umană. Insă, în acelaşi timp, Biserica ce se află şi pe pământ, este
Neînţelegerile dintre Orient şi Occident asupra acestui punct au apărut mult
compusă din oameni - credincioşii în Cristos, are o structură precisă şi o
mai înainte de separarea formală a Bisericilor în 1054 şi au ca punct de plecare,
fizionomie istorică concretă. Apoi, ca şi orice alt organism *terestru+, ea nu
în mod special, puterea absolută exercitată de fiecare conciliu în adoptarea
poate să nu facă uz de un anume număr de principii şi norme care reglementează
hotărârilor de ordin dogmatic. După schismă, poziţia Bisericii ortodoxe a devenit
viaţa sa şi garantează funcţionarea ei cotidiană. Aceste principii şi norme se
categorică : nu este posibil să se adopte nici o altă nouă hotărâre dogmatică, iar
împart în general, în dogme şi canoane.
practica de acest fel care este urmată de Biserica catolică este *contrară+
Dogmele sunt adevărurile religioase care stau la baza conştiinţei ecleziale,
învăţăturii lui Cristos. Ca urmare, însuşi conţinutul noilor hotărâri dogmatice nu
transmise oamenilor de Revelaţia divină. Substanţa lor este imutabilă, dar
era luat în considerare, chiar şi atunci când nu era în conflict cu conştiinţa
modalităţile de expresie şi manifestare pot să se schimbe în funcţie de
eclezială orientală, şi de aceea, critica adusă noilor dogme se limita adesea la insulte banale, falsificări istorice şi exagerări teologice. Nici catolicii nu erau mai
4 prejos, în special atunci când deosebirile ecleziale influenţau în mod substanţial
specificul riturilor religioase. Cristos a poruncit să se recite Tatăl Nostru şi a
asupra situaţiei politice de moment.
instituit în liniile esenţiale structura pentru celebrarea principalelor sacramente
Pentru aceste motive, la care se mai pot adăuga şi altele, cele două mari
creştine : înainte de toate, botezul şi euharistia (referitor la instituirea celorlalte
Biserici au străbătut drumuri foarte diferite şi, în mod firesc, după multe secole de
sacramente de către Domnul, creştinii nu au ajuns la un acord, şi un anume
dezvoltare independentă şi de controverse, moştenirea lor teologică apare deosebit
număr de Biserici protestante nu le recunosc). Deci, încă din primele secole de
de diferenţiată. La aceasta se adaugă faptul că - şi sperăm că o vom putea
creştinism, fiecare Biserică locală, plecând de la tradiţiile naţionale relative,
demonstra - aceste diferenţe apar uneori doar nominale, ascunzând de fapt în
determinate de factori psihologico-culturali, a început să transpună în viaţă
spatele lor, o unitate substanţială de vederi. In alte cazuri, diferenţele nu privesc
puţinele precepte neotestamentare cu caracter general în forme rituale mereu mai
probleme de principiu şi nu ştirbesc esenţialul credinţei creştine, care este
complexe. Cu toate acestea omul, datorită slăbiciunii sale, a fost întotdeauna
comună ambelor Biserici. In sfârşit, şi acest lucru trebuie recunoscut, există
preocupat mai înainte de toate, de formele externe ale fenomenului şi, în
neînţelegeri dogmatice destul de serioase între Biserici - dar şi în acest caz există
consecinţă, a început să considere tradiţiile, care au un caracter tranzitoriu în
fundamente teologice mai mult ca suficiente pentru o apropiere şi o înţelegere
contextul lor istorico-naţional, ca fiind punctul culminant şi esenţial al întregii
reciprocă. La urma urmelor, pentru catolici şi ortodocşi, totul se reduce la
vieţi religioase. Credinţa vie, credinţa în valorile creştine fundamentale a cedat
necesitatea de a arăta adevărata iubire creştină, de a oferi un exemplu de cultură
adesea locul preocupării de a observa *în mod corect+ prescrierile ritualistice (în
creştină autentică.
Rusia această tendinţă este numită obrjadoverie, *credinţa în rit+). Pe aceeaşi
Spre deosebire de dogme, riturile Bisericilor, înţelese ca şi totalitatea acţiunilor
linie de gândire, orice altă tradiţie sau practică eclezială a fost apoi considerată ca
cultual-religioase, nu au fost niciodată considerate ca ceva imutabil, de instituţie
o deviere de la creştinismul autentic. Deoarece Biserica, ca orice organism viu, nu
divină. Riturile şi canoanele ecleziastice care privesc instrucţiunile pentru
este imobilă, dar se dezvoltă şi, în acelaşi timp, dezvoltă şi
celebrarea sacramentelor, canoanele care reglementează serviciul liturgic,
tradiţiile sale, în acel moment nu numai între diverse Biserici, dar 1i în interiorul
caracteristicile structurii ierarhice a Bisericii ş. a. m. d. au avut caracteristici
aceleia1i Biserici apar în mod continuu noi conflicte. O parte a credincio1ilor
deosebite în diverse Biserici încă din primele secole ale creştinismului.Este un
cerea mereu reînnoiri în viaţa şi practica eclezială, o adaptare la condiţiile şi la
lucru absolut normal : Biserica a primit de la Cristos puţine precepte referitor la
regulile de viaţă civile, în timp ce o altă parte apăra neschimbarea tradiţiilor,
transformă 1i
5 acuzându-i pe adversarii lor de *apostazie+. Astfel de conflicte duceau adesea la
rădăcinile istorice ale acestor divergenţe şi de a prezenta întreaga lor
concluzii tragice pentru Biserică. Un caz tipic al unui asemenea conflict îl
relativitate,în numele iubirii fraterne între membrii Bisericii universale a lui
reprezintă luptele între Vechii credincioşi şi nikoniani : o problemă care ar
Cristos, pentru a se împlini dorinţa Mântuitorului *ca toţi să fie una+ (In 17 :
apărea la fel de neînsemnată în ochii omului modern, cum ar fi modul de a face
21).
1
semnul Sfintei Cruci - cu două degete sau cu trei -, a fost unul dintre motivele
1. Diferenţele dogmatice
fundamentale în istoria schismei din cadrul Bisericii ortodoxe şi a devenit pretext pentru persecuţii în masă şi sinucideri prin foc. Intre Occident şi Orient există numeroase neînţelegeri canonice, divergenţe în
1. 1. Dogma Neprihănitei Zămisliri a Mariei
practica rituală şi liturgică, determinate de caracteristicile dezvoltării Bisericii creştine în diferite regiuni, cu tradiţii istorico-culturale specifice, şi accentuate de
Printre dogmele proclamate de Biserica catolică şi negate de Biserica
izolarea Bisericilor după schismă. In felul acesta, istoria a fost martoră a
ortodoxă, există aşa numitele dogme *mariologice+, adică cele care exprimă
numeroase şi puternice atacuri din ambele părţi - atunci când un element liturgic
doctrina Bisericii Occidentale cu privire la Preasfânta Maică a lui Dumnezeu şi
sau altul, sau o dispoziţie canonică a Bisericii *adverse+ erau declarate
funcţia ei în cadrul istoriei mântuirii. Prima între acestea a fost dogma
*eretică+ şi ca *o nouă invenţie+, în ciuda faptului că mai înainte cu multe
Neprihănitei Zămisliri a Mariei.
secole aceste elemente ocupau în mod fericit un loc în tradiţia propriei Biserici !
Inainte de toate, este necesar să explicăm conţinutul acestei dogme, al cărei
Incă o dată, aceste nesemnificative variante ritualistice, au dat naştere, pentru
nume este deja cauză de confuzie printre credincioşii ruşi. Este vorba de fapt, de
multe secole, la ură şi teamă. Această situaţie este un motiv în plus ca istoricii şi
două dogme diferite - cea a conceperii virginale a lui Isus din partea Mariei şi cea
teologii contemporani să considere o datorie a lor de a prezenta obiectiv
care proclamă că Maria s-a născut fără păcatul strămoşesc - şi care sunt traduse în
1
limba rusă, de obicei, printr-o singură expresie : *neprihănita zămislire+. Drept
Sub conducerea arhipreotului Avvakum (1620-1682), un grup de credincio1i s-a împotrivit reformelor liturgice promovate de patriarhul Nikon (1606-1681). Dezidenþii s-au împãrþit mai apoi în douã grupãri : popovcy, care recunosc o ierarhie ecleziasticã, 1i bespopovcyi, care nu recunosc nici o autoritate ecleziasticã.
consecinţă, mulţi ortodocşi (iar uneori şi catolici), care cunosc mai bine doar prima dogmă, recunoscută de întreaga creştinătate, asupra conceperii miraculoase a Mântuitorului prin lucrarea Duhului Sfânt fără participarea unui tată
6 pământesc, se gândesc că Biserica catolică vorbeşte despre naşterea virginală a
1 : 28), se bazau fie pe traduceri imprecise din vechile limbi originale, fie pe
Mariei înseşi.
exagerări exegetice. De aceea, în literatura catolică contemporană, argumentele
Nu este deloc adevărat. Prin expresia * neprihănita zămislire+ a Mariei,
bazate pe Sfintele Scripturi sunt toate indirecte : se afirmă, de exemplu, că
doctrina catolică înţelege că Fecioara este fără păcatul strămoşesc încă de la
Preasfânta Fecioară, chemată să devină Mamă a lui Dumnezeu, trebuia să
fie
conceperea ei, care s-a petrecut în mod absolut natural prin intermediul părinţilor
înzestrată cu demnitatea unei deosebite sfinţenii încă din primul moment al
ei pământeşti, Ioachim şi Ana.
existenţei ei - despre profetul Ieremia şi sfântul Ioan Botezătorul se spune de fapt, că ei au fost sfinţiţi încă din sânul matern (Ier. 1 : 5 ; Lc. 1 : 15).
Această teză teologică a fost pentru catolicism parte integrantă din dezvoltarea
Cei mai faimoşi teologi ai Bisericii antichităţii, în mod special Origene, deşi o
mariologiei. Biserica ortodoxă, deşi o venerează şi ea pe Preasfânta Maică a lui
cinsteau în mod profund pe Maria, nu excludeau totuşi posibilele păcate şi
Dumnezeu ca *cea mai cinstită dintre heruvimi şi mai glorioasă decât serafimii+
slăbiciuni umane. Si totuşi nu trecu mult timp, şi numele Celei care devenise
(adică superioară îngerilor), refuză totuşi dogma Neprihănitei Zămisliri,
Mama Domnului începu a primi aureola unei sfinţenii divine.
considerând că Maria a fost neatinsă doar de păcatul personal, însă, ca orişice
Este semnificativ că cultul marian s-a dezvoltat mai rapid în Orient, acolo
făptură umană (cu excepţia lui Cristos divino-uman) atinsă de păcatul strămoşesc.
unde s-au născut primele rugăciuni îndreptate spre Maria (sec. III-IV), unde s-a
In sprijinul acestei teze, teologii ortodocşi aduc argumentul absenţei oricărei
iniţiat comemorarea ei în liturgie şi unde au fost compuse imnuri în cinstea ei. In
referinţe cu privire la Neprihănita Zămislire fie în Sfânta Scriptură, fie în tradiţia
Orient au fost dedicate Mariei primele biserici (sec. IV), primele icoane şi primele
patristică. In acest caz, în ce măsură se întâlnesc cele două puncte de vedere în
sărbători (sec. V). Conciliul oriental din Efes din 431 a permis folosirea expresiei
tradiţia creştină antică ?
*Mamă a lui Dumnezeu+, referită la Maria, mamă a lui Isus.
In mod efectiv, în Sfintele Scripturi nu găsim referinţe directe asupra
În Occident, formele devoţiunii orientale s-au afirmat mult mai lent şi cu
conceperii fără de păcat a Fecioarei Maria. Mai mult, este destul de dificil de a o
dificultate. Sfântul Augustin încă nu făcea referiri la practica religioasă de a o
concilia cu ceea ce spune sfântul Paul : *toţi au păcătuit+ (Rm 5 : 12) şi cu
cinsti pe Maria şi doar la sfârşitul secolului al V-lea găsim o referinţă la Maria,
anunţul unui Cristos răscumpărător al tuturor oamenilor. Numeroasele încercări
într-un imn liturgic. In secolul al VI-lea, numele Mariei este introdus în Canon şi
de a aduce citări biblice în sprijinul acestei dogme (de exemplu, Gen 3 : 15 ; Lc
doar în secolul al VII-lea Occidentul adoptă sărbătorile orientale în cinstea Mariei
7 (Buna-Vestire, Adormirea, Prezentarea la Templu). Maria devine un personaj
Maria, aceasta nu s-a întâmplat din momentul conceperii, dar din momentul în
central al poeziei latine, iar accentul pus asupra cinstirii ei cultuale se mută mereu
care era infuzat sufletul. Potrivit ideilor acelui timp, unirea corpului cu sufletul se
mai mult de la imaginea evanghelică de mamă a lui Isus, la aceea de Regină şi
petrecea în sânul matern doar la trei luni de la concepere. Tocmai în acest
Protectoare cerească.
moment, susţineau scolasticii, Dumnezeu a sfinţit-o în mod special pe Maria şi a
In acea epocă, în Orient era deja răspândită sărbătoarea Zămislirii Mamei lui Dumnezeu. A apărut în jurul anilor 700 (probabil în mănăstirile siriene), după
eliberat-o de păcatul strămoşesc pe care ea îl moştenise în clipa când fusese zămislită.
care a devenit populară la Bizanţ, însă primele sale mărturii în Occident se află
Pe măsură ce creştea veneraţia Bisericii pentru Maica lui Dumnezeu, faptul că
doar către jumătatea secolului al IX-lea. Iniţial a fost celebrată în Anglia, însă
Maria ar fi putut să trăiască în condiţie de păcat fie şi numai trei luni a devenit
Wilhelm Cuceritorul, care a domnit în Anglia între 1066-1087, a interzis-o în
inacceptabil pentru teologi. A devenit atunci mai puternică tendinţa de a căuta un
mod oficial în cadrul reformelor din Biserica anglo-saxonă. Câteva decenii mai
fundament teologic pentru o minimă posibilă durată a acestei permanenţe a
târziu (cam prin 1125), în ciuda protestelor, sărbătoarea Zămislirii Mamei lui
Mariei în starea de păcat, până a se ajunge la totala absenţă a acestuia, altfel spus
Dumnezeu a fost reintrodusă. In acelaşi timp apar primele confruntări cu
la inocenţa Ei deja din momentul conceperii. Insă după părerea multor eminenţi
problema Zămislirii Preasfintei Mame a lui Dumnezeu din punct de vedere
teologi (sfântul Toma de Aquino, sfântul Bonaventura, sfântul Albert cel Mare)
teologic.
absenţa originară a păcatului în cea Nepătată era în contradicţie cu doctrina
Judecând după datele istorice, paternitatea reflexiei teologice asupra Neprihănitei Zămisliri a Mamei lui Dumnezeu aparţine călugărului englez Idmer
Bisericii despre răscumpărarea întregii umanităţi săvârşită de Cristos : în acest caz, Mama Sa nu ar fi avut nevoie de răscumpărare !
( ? ? ?) care, în anii '30 al secolului al XII-lea, a scris asupra acestei teme un tratat
Contradicţiile care au apărut asupra acestui argument au fost, într-o oarecare
ingenuu şi emoţionant. Foarte curând însă, s-a răspândit scrisoarea sfântului
măsură, atenuate la sfârşitul secolului al XIII-lea de teologul franciscan de
Bernard de Clairvaux, adresată clerului din catedrala de Lion, în care se
Oxford, Duns Scotus. In modul său de interpretare, Mama lui Dumnezeu era fără
condamna în mod aspru sărbătoarea Neprohănitei Zămisliri şi doctrina referitoare
de păcat încă de la început, dar din acest motiv avea nevoie cu atât mai mult de
la ea. Opinia sfântului Bernard era împărtăşită, în acel timp, de majoritatea
sacrificiul răscumpărător al Fiului ei veşnic, pentru a fi păzită de potenţiala
teologilor scolastici, care susţineau că, admiţând absenţa păcatului strămoşesc în
ameninţare a păcatului strămoşesc care ar fi putut să o lovească în orice moment.
8 Astfel era depăşită, într-un anume sens, acea contradicţie cu doctrina caracterului
strămoşesc, formulată în secolul al XVI-lea de către teologul Michele Baio2 1i
universal al răscumpărării, dar apărea o altă problemă : de ce păcatul strămoşesc
dezvoltată ulterior de către janseni1ti. Baio făcea referinţă la învăţăturile vechilor
ar fi putut să o ameninţe pe Neprihănita, care deja primise darul special al harului
Părinţi ai Bisericii, insistând asupra inevitabilei pecabilităţi a tuturor oamenilor,
în momentul conceperii ei ?
între care 1i Mama lui Dumnezeu (unica excepţie fiind desigur, însu1i Cristos).
Asupra acestui subiect s-a dezvoltat o aspră polemică două secole mai târziu.
In sprijinul propriilor teze, Baio aducea circumstanţa morţii fizice a Fecioarei
Faimosul teolog tomist Caetanus, care a trăit între sfârşitul secolului al XV-lea şi
Maria, drept dovadă a condiţiei sale de fiinţă muritoare 1i păcătoasă ( dogma
începutul secolului al XVI-lea a afirmat că doctrina despre Neprihănita Zămislire
Ridicării la cer a Mariei cu trupul nu era încă formulată în mod definitiv - cu
a Mamei lui Dumnezeu se acorda pe deplin cu cea a universalităţii răscumpărării,
privire la aceasta, vezi capitolul următor). Baio a fost sprijinit 1i de alţi filozofi
deoarece în Maria era prezentă o anumită disponibilitate spre păcatul strămoşesc
1i astfel s-a dezlănţuit o polemică cu puternice acuze reciproce. Totu1i, cea mai
(debitum peccati), în ciuda faptului că în ea, încă de la început, acest păcat era
mare parte din teologi împărtă1ea credinţa în viitoarea dogmă, iar papii Pius V în
absent graţie acţiunii Duhului Sfânt în momentul conceperii ei. Caracterul destul
1567 1i Alexandru VIII un secol mai târziu, au promulgat bulle speciale care
de complicat al acestei doctrine a dat naştere unor multiple interpretări, dar ea a
condamnau tezele lui Baio 1i ale janseni1tilor.
oferit totuşi un argument în favoarea absenţei păcatului strămoşesc în Mama lui
In secolul al XVII-lea, credinţa în neprihănita Zămislire era deja puternic
Dumnezeu încă de la conceperea ei. Mai rămânea doar de a concilia această
afirmată în Occident 1i începeau deja să se contureze elementele unei noi
doctrină cu teoriile augustiniene, de mult timp consolidate în teologia occidentală,
definiţii dogmatice. Totu1i polemica încă mai continua, iar Paul V hotărî să
asupra unei pecaminozităţi implicite însuşi actului de concepere, de unde deriva,
clarifice totul, interzicând pur 1i simplu în 1617 exprimarea în public a unor
într-un anume sens, imposibilitatea unei participări a Duhului Sfânt la acest act.
păreri contrare Neprihănitei Zămisliri. Devenea din ce în ce mai insistentă
Acestei concilieri s-au dedicat teologii franciscani, care au elaborat o doctrină auxiliară despre o specială acţiune a harului, care a împiedicat perpetuarea păcatului în actul de concepere a Mamei lui Dumnezeu. Spiritele s-au încins din nou cu ocazia unei noi concepţii asupra păcatului
2
Mort în 1589. Ca profesor la Louvain a criticat foarte asupru teologia scolasticã, declarându-se în favoarea reîntoarcerii la Augustin, pe care îl interpreta, cu toate acestea, într-un sens antipelagian. Doctrina lui a fost condamnatã de universitãþile din Alcalà 1i Salamanca (adversare ale teologiei promovate la Louvain), iar apoi de Roma, recunoscându-se însã 1i faptul cã Baio, în anume privinþe, avea dreptate.
9 cererea de a proclama noua dogmă, dar papa Grigore XV decise de a nu grăbi
nu doar din partea teologilor ortodoc1i 1i protestanţi, dar 1i a unor teologi
cursul evenimentelor, declarând cu fermitate că Duhul Sfânt încă nu a revelat
catolici liberali.
Bisericii circumstanţele referitoare la acest mister. In acela1i timp, a adăugat cu
Care a fost atitudinea Bisericii orientale referitor la poziţia teologică despre
severitate la interzicerea dată de Paul V, 1i interdicţia de a exprima în scris păreri
Neprihănita Zămislire ? Născută iniţial în Orient, credinţa în Neprihănita
teologice personale care contraziceau doctrina despre Neprihănita Zămislire.
Zămislire, de1i nu primise nici o ratificare doctrinală, nu a dispărut, ci a
In 1661 Alexandru VII, ca urmare a cererii insistente din partea suveranului
continuat să se facă simţită când 1i când. In secolul al XV-lea a fost susţinută de
spaniol Filip IV, a fixat printr-o bullă specială, în ce termeni exprima Biserica
către George Scolarios (Ghenadie II), primul patriarh de Constantinopol după
universală cultul ei cu privire la Neprihănita Zămislire. In realitate, el arătă 1i o
cucerirea acestuia de către turci. Intre secolele XVI-XVIII, sub influenţa
anume prudenţă : în bullă se vorbe1te despre absenţa păcatului strămo1esc în
raporturilor crescânde cu catolicii, doctrina Neprihănitei Zămisliri s-a răspândit
Mama lui Dumnezeu încă din momentul creerii sufletului ei 1i unirii acestui
pe întreg cuprinsul Bisericii din partea Rusiei de nord. Profesorii Academiei
suflet cu trupul. O formulare care să fi afirmat în mod univoc Neprihănita
Teologice din Kiev făceau chiar jurământul de a apăra această doctrină, iar
Zămislire fu amânată pentru un viitor apropiat.
studenţii au întemeiat o confraternitate mariană în onoarea Neprihănitei Zămisliri
In sfâr1it, după ce s-a consultat cu episcopii, papa Pius IX a proclamat bulla
a Mamei lui Dumnezeu. In culegerile de învăţături 1i predici ale preoţilor ru1i ai
specială Ineffabilis Deus dogma Neprihănitei Zămisliri a Mamei lui Dumnezeu.
timpului, se afirmă adesea credinţa în Neprihănita Zămislire. De exemplu,
De data aceasta, în definiţiile pontificale era precizat cât se poate de exact, că
arhiepiscopul Lazăr Baranovici din Cernigov, numit de Dmitrij din Rostov
Fecioara Preasfântă era fără de păcatul strămo1esc încă din momentul conceperii
*coloană a ortodoxiei+, scria : *Ingerii sunt uimiţi de conceperea Ta, o
sale, prin lucrarea harului lui Dumnezeu. In 1858, cea Dintotdeauna-Fecioară a
Preacurată, pentru modul cum tu, concepută din sămânţă, ai fost imună de
apărut Bernadettei Soubirous la Lourdes, definindu-se pe sine ca *Neprihănita
păcat+. Ioan Goljatovskij, rector 1i egumen al grupului de studenţi din Kiev,
Zămislire+ : aceasta a fost o confirmare pentru Biserică 1i credincio1i asupra
afirmă că *Fecioara Preacurată a fost concepută 1i s-a născut fără păcatul
validităţii deciziei pontificale.
strămo1esc+. Aceea1i idee era împărtă1ită de Stefan Javorskij, Feodosij
Din acest moment, dogma Neprihănitei Zămisliri s-a instaurat profund în
Cernigovskij 1i de mitropolitul Ioasaf Krokovskij de Kiev. In fine, doctrina
sistemul doctrinal catolic. In acela1i timp însă, a continuat să fie supusă criticilor,
despre Neprihănita Zămislire a Mamei lui Dumnezeu se află 1i în prima ediţie a
10 Cet'i Minei, redactată de unul dintre cei mai veneraţi sfinţi ru1i, Dmitrij de
In acela1i timp, complexul 1i contradictoriul proces al dezvoltării
Rostov (în ediţiile care au urmat a fost apoi cenzurată din dispoziţia patriarhului
doctrinei cu privire la Neprihănita Zămislire în Occident, unde a avut loc 1i
Ioakim de Moscova).
formularea sa dogmatică, este o mărturie cu privire la varietatea interpretării
Si acum mai continuă discuţiile asupra modului în care credinţa în Neprihănita
teologice 1i, drept consecinţă, recere aprecieri prudente 1i echilibrate. Din cele
Zămislire a Mamei lui Dumnezeu se exprimă în liturgia ortodoxă. Textele care o
menţionate până acum, totul ar trebui să contribuie, după părerea noastră, la o
celebrează pe Mama lui Dumnezeu ca Preasfânta, Cu-totul-Nepătata s. a. m. d.,
atenuare a ardorii polemice de ambele părţi.
sunt considerate de către apărătorii doctrinei Neprihănitei Zămisliri ca fiind dovezi în favoarea lor, în timp ce adversarii le văd ca fiind doar referinţe la sfinţenia particulară a Mamei lui Dumnezeu. Suntem de părere, totu1i, că în
1.2. Dogma Ridicării cu trupul la cer a Mariei
textele liturgice ortodoxe se reflectă, de1i nu în formă directă, vechea credinţă în Neprihănita Zămislire a Fecioarei. In Condacul pentru Na1terea Mamei lui
A1a cum deja am observat, dezvoltarea seculară 1i dramatică a
Dumnezeu, de exemplu, acest eveniment este pus în legătură cu victoria asupra
doctrinei mariologice în Occident a condus, spre jumătatea secolului al XIX-lea la
păcatului strămo1esc : *Cu această na1tere a ta, o Nepătată... Adam 1i Eva au
proclamarea dogmei din partea Bisericii Catolice despre Neprihănita Zămislire a
fost eliberaţi de corupţia morţii+. Este interesat de observat că această credinţă s-
Preacuratei mame a lui Dumnezeu. Acest pas totu1i, întreprins la papa Pius IX, a
a păstrat la vechii credincio1i.
fost numai o etapă, 1i nu momentul concluziv al istoriei ratificării dogmatice a
Putem deci să tragem câteva concluzii :
venerării populare către Maica lui Dumnezeu din partea Bisericii Occidentale.
Dezvoltarea doctrinei Neprihănitei Zămisliri a Preasfintei Mame a lui
Mai mult, logica însă1i a dezvoltării doctrinei ecleziale cu privire la Fecioara
Dumnezeu a fost o reflexie a crescândei veneraţii pentru Mama lui Dumnezeu în
Maria recerea adoptarea de noi poziţii dogmatice.
con1tiinţa eclezială, ratificată în mof oficial de către doctrina Bisericii Catolice
Deja în epoca modernă, în con1tiinţa populară a ţărilor catolice
1i de dezvoltarea istorică a acestei veneraţii în Orient. In Biserica Ortodoxă
europene se formase o idee despre Maria, care nu cuprindea atât imaginea
orientală această credinţă s-a păstrat în concepţiile individuale ale multor
evanghelică a Fecioarei pe care libertatea de nepătruns a lui Dumnezeu o alesese
eminenţi teologi 1i în practica liturgică.
pentru a fi mama Fiului său, cât mai curând imaginea unei active co-părta1e,
11 con-lucrătoare la planul divin de răscumpărare. Dacă deja, în con1tiinţa
sfântul Augustin, sfântul Ambrozie 1i sfântul Ieronim, afirmaţii care pot avea
medievală,
diverse interpretări, se pare mai degrabă că ei admit ideea morţii Mariei, motivată
conceptul însu1i de maternitate divină stătea alături, cu destulă
dificultate, de ideea unui chiar 1i minim păcat referitor la Maria, cu atât mai mult
de următoarele elemente :
rolul exclusiv rezervat Mariei în soteriologie (doctrina cu privire la răscumpărare)
1. Convingerea că Maria, de1i fără să fi avut vreun păcat personal,
cerea o reelaborare a respectivului fundament teologic. Cu toate acestea,
aparţinea neamului omenesc decăzut, ducea la concluzia că ea a mo1tenit ca
dezvoltarea gândirii dogmatice nu a fost doar reflexia 1i confirmarea tradiţiei
atare un corp mortal.
ecleziale, ci a fost provocat 1i de exigenţa unei coerenţe logice proprii. Sfinţenia
2. Imposibilitatea pentru Maria de a depă1i în vreo privinţă pe Cristos
absolută a Mamei lui Dumnezeu presupunea absenţa în ea a păcatului strămo1esc
însu1i, care a pătimit moartea pe cruce. Operele vechilor aprocrife dedicate
1i de aici se nă1tea credinţa în Neprihănita Zămislire a Mariei, ratificată mai
acestei teme, la rândul lor, se pretează la diferite interpretări ; totu1i, 1i ele
apoi prin dogmă. Insă, nu sunt oare consecinţe ale păcatului moartea 1i
confirmă că cre1tinii din primele secole credeau că Maria ar fi murit.
coruptibilitatea trupului ? Fiind nepătată încă de la început, Maria nu ar fi putut fi
Abia după sfâr1itul secolului a V-lea, 1i aceasta din nou în Orient, au
supusă morţii ca 1i celelalte fiinţe umane. De aceea, în mod paralel cu
apărut semnele unei interpretări a morţii Mariei ca un fapt absolut în afara
dezvoltarea doctrinei despre Neprihănita Zămislire, teologii se aflau în faţa
comunului. Este interesant de a observat cum s-a renunţat înclusiv de a folosi
disputatei probleme asupra împrejurărilor în care Maria 1i-a sfâr1it existenţa ei
cuvântul *moarte+ în referinţă la acest eveniment : în izvoarele apocrife, în
pământească. In Sfintele Scripturi nu aflăm nici o mărturie pertinentă 1i nici în
legende sau canoanele festive, evenimentul era deja de-atunci definit ca
izvoarele scrise din primele patru secole de cre1tinism aproape că nu se află
*adormire+. Ciclul de scrieri apocrife dedicate Adormirii Mamei lui Dumnezeu,
nimic asupra acestei teme. Origene 1i Efrem Sirul menţionează moartea Mariei,
cunoscut mai apoi ca Transitus Mariae, este plin de numeroase elemente
fără a-1i focaliza totu1i atenţia asupra acestui eveniment. Printre autorii
miraculoase din ultimele ore de viaţă ale Fecioarei Preasfinte : un înger o anunţă
religio1i precedenţi Conciliului din Efes din 431, doar sfântul Epifaniu a dedicat
că sfâr1itul este aproape, apostolii aleargă la patul de moarte al Mariei pentru a
o reflexie particulară la viaţa Mariei : el a observat că Maria ar fi putut avea darul
primi binecuvântarea ei, Cristos însu1i ia în mâini sufletul Mariei ; puţin după
nemuririi, dar 1i-ar fi putut găsi, la fel de bine, moartea, fie în martiriu, fie
aceea, trupul Fecioarei este purtat în cer. Toate aceste detalii dau mărturie că ideea
murind de moarte naturală. Din cele afirmate de Părinţii Bisericii occidentale, ca
despre circumstanţele estraordinare în care s-a sfâr1it viaţa pământească a Mariei
12 1i, mai ales, înălţarea ei la cer cu trupul, s-a conturat mai întâi în tradiţia
Referinţe despre aceasta găsim în iconografia bizantină 1i în cântul liturgic al
orientală, anterior Occidentului. Sărbătoarea liturgică a Adormirii Mamei lui
Bisericii ortodoxe (*în adormirea ta nu ai abandonat lumea+). Sărbătoarea
Dumnezeu este introdusă, după unele izvoare, la Ierusalim, la începutul secolului
Adormirii Maicii Domnului, căreia îi sunt dedicate multe catedrale ruse1ti în
al VI-lea, 1i potrivit cu alte izvoare, în a doua jumătate a secolului al VI-lea, în
diferite ora1e, oglinde1te fără echivoc credinţa în înălţarea ei la cer cu trupul.
rândul cre1tinilor iacobiţi sirieni. In 582, prin decretul împăratului Mauriţiu,
Si totu1i, în Orient, unde credinţa în Adormirea Maicii Domnului era
sărbătoarea a fost stabilită în mod oficial pe întreg teritoriul bizantin. Puţin după
răspândită pretutindeni 1i unde a avut 1i reflexe în practica liturgică fără a stârni
650, sub papa Sergiu I, a fost introdusă 1i la Roma, iar către secolul al VIII-lea, s-
nici o polemică teologică, nu a beneficiat de nici o ratificare dogmatică, din nou
a răspândit în Imperiul de apus, iniţial totu1i, ca 1i aniversar al morţii Mariei.
datorită circumstanţelor istorice despre care am menţionat în introducere. In mod
Doar ceva mai târziu s-a impus în Occident cu termenul folosit astăzi de
paradoxal, în Occident, acolo unde polemica teologică asupra acestei teme s-a
*adormire+ : de aici se poate vedea progresiva schimbare de accent pe care a
desfă1urat de-a lungul mai multor secole, credinţa în Inălţarea Maicii Domnului
avut-o concepţia Bisericii occidentale cu privire la Adormirea Mariei, nu ca 1i
cu trupul la cer a primit într-un sfâr1it (de1i destul de târziu) inclusiv o
moarte, dar ca ridicare la cer.
formulare dogmatică.
In acel timp, în Orient, ideea imortalităţii Mamei lui Dumnezeu, a
Respectiva polemică a început însă destul de devreme, încă din secolul
învierii ei mai înainte de sfâr1itul timpurilor era, după cât se pare, deja
al V-lea, când papa Gelaziu a condamnat în mod oficial apocrifele apărute în
pretutindeni acceptată. Se găsesc mărturii cu privire la aceasta în operele
Occident pe tema înălţării Mariei. In secolul al VIII-lea sărbătoarea Adormirii
scriitorilor religio1i din secolele VII-VIII, cum ar fi sfântul Andrei din Creta 1i
Maicii Domnului s-a impus cu greutate în unele provincii din Imperiul roman,
sfântul Ioan Damaschinul, de1i ultimul preferă să nu vorbească direct despre
înainte de toate în Galia. Teologii locali, de1i nu nutreau nici o îndoială cu
înălţarea cu trupul la cer, limitându-1i discursul la incoruptibilitatea trupului
privire la permanenţa Mariei în gloria ve1nică, nu găseau totu1i nici un
Mamei lui Dumnezeu. Deja la începutul secolului al VII-lea, patriarhul Modest de
fundament pentru a proclama înălţarea ei cu trupul.
Ierusalim vorbe1te despre o *trezire+ a Mariei prin lucrarea lui Cristos, pentru
In secolele VII-IX au existat în Occident două tradiţii paralele, care păstrează 1i
ca ea să poată împărţi cu el *incoruptibilitatea eternă+. Biserica Orientală credea
astăzi numele lor : *mortali1tii+ (care susţineau moartea fizică a Mariei) 1i
în moartea Mariei numai ca un scurt somn, urmat de înviere 1i înălţarea la cer.
*imortali1tii+. Astfel, scrisoarea apocrifă a lui Pseudo-Ieronim, apărută în
13 secolul al IX-lea, vorbe1te doar de înălţarea sufletului Mamei lui Dumnezeu în
Mariei, iar în 1943 a formulat pentru prima dată dogma Inălţării Mariei cu
ceruri 1i despre incoruptibilitatea trupului ei după moarte, în timp ce scrisoarea
trupul, în enciclica Mystici Corporis Christi. Trebuiau însă strânse încă opt
lui Pseudo-Augustin susţine teza înălţării ei cu trupul. La curentul
milioane de semnături pentru cererea cu privire la proclamarea noii dogme, iar
*mortali1tilor+ aparţineau printre alţii, 1i eminenţi teologi scolastici, cum ar fi
mai apoi, în 1950, dogma fu proclamată în mod solemn în Constituţia Apostolică
sfântul Toma de Aquino, sfântul Bonaventura 1i Duns Scotus. La argumentele
Munificentissimus Deus. Trebuie observat faptul că proclamarea dogmei nu a
aduse de Parinţii Bisericii ei le adăugau pe cele proprii, susţinând principiul
găsit un consens unanim printre teologii catolici ; reacţiile au fost contradictorii
armoniei între natură 1i har la care era predestinată Mama lui Dumnezeu :
1i până astăzi, potrivit surselor catolice, atitudinea de referinţă rămâne mai mult
conservând virginitatea ei 1i după na1terea Fiului, ea era demnă de înălţare după
în mod discret neutrală, atunci când nu este de-a dreptul negativă. Deseori se aud
moartea naturală. In plus, în moartea ei, ca 1i în succesiva înviere 1i glorificare,
voci care-l acuză pe papa Pius XII că ar fi luat o hotărâre absolutistă, iar situaţia
ea ar fi fost făcută asemenea divinului ei Fiu.
este complicată de faptul că cea mai mare parte a teologilor contemporani este pe
Abia în secolul al XIII-lea, doctrina înălţării la ceruri cu truupl a
aceea1i linie cu *mortali1tii+, în dezacord cu dogma, de1i papa a folosit în
început să prevaleze - 1i a1a a rămas până în secolul al XVII-lea, când a început
textul Constituţiei formularea destul de prudentă de *împlinire a vieţii
să fie considerată mai mult din punct de vedere al pietăţii cre1tine, decât un
pământe1ti+ a Mamei lui Dumnezeu, lăsând spaţiu unor ulterioare discuţii
obiect al credinţei. Cu toate acestea, *explozia+ mariologică din secolul al
teologice. S-a ajuns astfel la formarea unei situaţii teologice destul de originale,
XVIII-lea a dus la proclamarea dogmei Neprihănitei Zămisliri, care subînţelegea
unde lipsind practic, obi1nuita critică din partea orientală 1i, mai mult, întâlnind
scutirea iniţială a Mariei de păcatul strămo1esc 1i, în consecinţă, de moarte.
o implicită înţelegere din partea teologilor ortodoc1i (sub forma unei *tacite+
Proclamarea dogmei înălţării cu trupul devenise de acum indispensabilă pentru a
acceptări), conţinutul dogmei cu privire la Inălţarea cu trupul a dat na1tere la
duce la împlinire întreaga concepţie mariologică. Asupra poziţiei Sfântului Scaun
dubii serioase în sânul aceleia1i Biserici Catolice.
nu putea să nu exercite o influenţă 1i devoţiunea milioanelor de catolici care cereau adoptarea noii dogme.
Proclamarea dogmei Inălţării cu trupul a pus de asemeni Biserica Catolică în faţa unei probleme grave : cele mai recente definiţii mariane
S-a scurs totu1i aproape încă un secol până în anul 1942, când papa
manifestau o tendinţă periculoasă care tulbura echilibrul teologiei cre1tine cu
Pius XII a proclamat consacrarea întregului neam omenesc la Inima Imaculată a
cristocentrismul ei (consecinţele acestei tendinţe, chiar 1i în exprimarea lor mai
14 extremă 1i deformată, se reflectă azi în *Centrul Mamei lui Dumnezeu). Tot mai
Adăugăm că, în ultimul timp, în cadrul pregătirii Conciliului
des auzim pronunţându-se apelativele *mediatoare+, *corăscumpărătoare+, s. a.
panortodox - primul din timpurile de după marea schismă din 1054 - teologii
m. d., în referinţă la Mama lui Dumnezeu. In sfâr1it, această problemă s-a pus în
ortodoc1i iau în consideraţie posibilitatea de a accepta la Conciliu dogma înălţării
toată seriozitatea ei în cadrul Conciliului Vatican II. După multe luni de muncă
Mariei cu trupul. A1a cum a afirmat mitropolitul Bisericii ortodoxe sârbe Ioann
din partea unei comisii compusă din cei mai eminenţi teologi, părinţii conciliari
Pavlovici, participanţii la Conciliu nu ar face decât să confirme un adevăr pe care
au decis de a renunţa la formularea unor ulterioare dogme mariane. Conciliul a
ortodoxia îl profesează în mod practic deja de mai multe secole. Oricare ar fi
repro1at excesele marianismului, după ce a manifestat cea mai profundă
părerea referitor la conţinutul dogmei, adăugăm noi, acest eveniment ar avea o
veneraţie a Bisericii 1i a cre1tinilor pentru Mama lui Dumnezeu 1i după ce a
enormă importanţă istorică ca 1i semn al unei noi atitudini din partea Bisericii
acceptat apelativul de *Mamă a Bisericii+. Doctrina conciliară cu privire la
ortodoxe faţă de dezvoltarea dogmatică, afară de faptul că ar fi un puternic stimul
Mama lui Dumnezeu a intrat în alcătuirea Constituţiei dogmatice despre Biserică,
pentru o reconciliere reciprocă 1i pentru o reînvecinare a poziţiilor celor două
Lumen Gentium, cu o secţiune specială. In Constituţie se face apelul de a se abţine
Biserici.
*de la orice falsă exagerare, ca 1i de la o excesivă îngustime de vederi+ în reflexiile cu privire la Mama lui Dumnezeu 1i, în acela1i timp, se cade de acord asupra faptului că Conciliul nu are ca intenţie de *a rezolva probleme pe care activitatea teologilor nu le-a aprofundat încă în mod suficient+, în timp ce teologii au dreptul de a exprima păreri personale. Astfel, în Orient doctrina despre înălţarea Mariei cu trupul se bucură de la un timp de un larg consens de fapt, care totu1i nu a fost niciodată formalizat ca o dogmă. In Occident, în schimb, a avut o recunoa1tere oficială 1i a fost formulată într-o dogmă, continuând totu1i în acestă parte, de mai multe secole, să fie obiect de polemici serioase între teologi. Toate acestea demonstrează încă odată relativitatea divergenţelor dogmatice între Biserici.
1.3. Primatul papei In întreaga istorie a celor două mari Biserici cre1tine - catolică 1i ortodoxă - nici un subiect nu a provocat mai multe dispute aprinse 1i mai multă neîncredere reciprocă, ca problema primatului papei din Roma asupra Bisericii universale. Pentru catolici, autoritatea supremă a papei asupra Bisericii este un fapt absolut indiscutabil, care ocupă un loc central în sistemul lor de valori religioase. Viceversa, pentru ortodoc1i, această atitudine a fost întotdeuna considerată ca absolut inacceptabilă, ca 1i o uzurpare a autorităţii spirituale 1i o tentativă de a cuceri teritorii ortodoxe. Totala deosebire de vederi asupra acestei
15 probleme reprezintă obstacolul fundamental spre a ajunge la o înţelegere
jumătatea secolului al XV-lea căzu în mod definitiv sun loviturile turcilor, iar
reciprocă între Biserici.
inima cre1tinătăţii orientale s-a transferat în Rusia.
Substanţa 1i fundamentul puternicelor conflicte asupra problemei
Pentru încă o perioadă, Biserica Romei a reprezentat puterea cea mai
primatului papal î1i au rădăcina într-o realitate istorică seculară, la a cărei
influentă 1i mai incisivă în Europa, cu cele mai mari proprietăţi de pământ 1i cu
analiză au fost dedicate mii de studii. Noi nu vom putea, desigur, desfă1ura o
însemnate resurse politico-militare. A început astfel, lunga perioadă de adversitate
analiză de acest tip, fie ea 1i într-un sens general, ci vom încerca să formulăm pe
cu Rusia ortodoxă, când ambele părţi au avansat pretenţii de hegemonie nu doar
scurt rezultatele acestei analize.
religioasă, dar 1i în câmpul politico-militar. Drept consecinţă, mulţi ortodoc1i au
Deja din primele secole de existenţă a unicei Biserici cre1tine,
început să asocieze *papismul+, văzut ca 1i personificare a Occidentului catolic,
dezvoltarea ei în Occident 1i în Orient a fost caracterizată de deosebiri însemnate
cu tendinţele expansioniste, cu dorinţa de a supune teritoriile lor 1i de a impune
în ceea ce prive1te aspectele teologice 1i juridico-ecleziale, legate de diversele
propria credinţă. Astfel, o problemă de ordin doar dogmatic 1i canonic a
tradiţii istorico-culturale.
primatului papei de Roma a dobândit pentru ei o nuanţă cu totul diferită, 1i a
Odată cu divizarea Imperiului roman In Imperiul de Răsărit 1i cel de Apus, între Biserici s-a creat 1i a devenit mai puternică în etapele următoare o
început să fie interpretată într-o manieră extrem de tendenţioasă. De partea sa, 1i politica Sfântului Scaun faţă de Orient a favorizat în parte toate acestea.
contradicţie cu caracter politic, socio-economic 1i religios. O trăsătură esenţială
Cu atât mai mult, este important de a se sustrage stratificărilor istorice
în cadrul dezvoltării celor două imperii era efectiva scindare a puterii seculare de
1i de a încerca examinarea acestei probleme sub aspectele ei dogmatic 1i
cea spirituală - în Orient sub forma cezaropapismului, în care împăraţii bizantini
canonic, restituindu-i astfel, conţinutul ei autentic.
aveau cuvântul de ordine în problemele ecleziale, iar în Occident sub forma
Cu alte cuvinte, când găse1te primatul papei, fondat în mod canonic,
teocraţiei papale, în care Biserica avea jurisdicţia înclusiv asupra problemelor
un fundament în Regulile sfinţilor apostoli, în deciziile Conciliilor ecumenice, în
seculare. Concurenţa politică între Occident 1i Orient, lupta dură pentru putere
învăţăturile Sfinţilor Părinţi 1i în celelalte izvoare autoritare ale normelor
1i supremaţie luau adesea forma conflictului religios, cu eterne dispute canonice
juridico-canonice ? Trebuie să pornim desigur, de la vechea tradiţie eclezială,
1i dogmatice, ceea ce a condus la sfâr1it la separarea formală a Bisericilor în
comună ambelor Biserici, considerând deci, perioada care ajunge până la 1054,
1054. Din secolul al XIII-lea, Bizanţul a decăzut în mod treptat, până când, spre
anul despărţirii formale între Biserici 1i luând în considerare doar primele 1apte
16 Concilii ecumenice, recunoscute fie de către catolici, fie de ortodoc1i.
spiritual 1i canonic, dar nu predomina în mod formal asupra altor catedre
Doctrina catolică asupra primatului papei, episcopul Romei, în
importante în diferitele epoci. Astfel, bazându-se pe al 1aselea 1i al 1aptelea
Biserica universală se bazează pe succesiunea păstorilor romani după sfântul
decret al Conciliului Ecumenic I, episcopului de Roma îi erau atribuite puteri
Petru, primul episcop de Roma după tradiţia Bisericii. Ca fundament al
depline, la egalitate cu episcopii de Alexandria, Antiohia 1i Ierusalim. Odată cu
primatului lui Petru asupra tuturor celorlalţi apostoli 1i a autorităţii sale asupra
diviziunea Imperiului roman în cel oriental 1i cel occidental, patriarhul de
Bisericii universale se pot găsi multe indicii în Noul Testament, 1i înainte de
Constantinopol era investit în mod oficial cu drepturi egale cu cele ale episcopului
toate în cuvintele pe care Isus însu1i le-a spus lui Petru : *Tu e1ti Petru 1i pe
de Roma, a1a cum dovede1te cel de-al treilea decret al Conciliului Ecumenic II.
această piatră voi zidi Biserica mea+ (Mt 16 : 18).
Odată cu cre1terea puterii 1i influenţei Bizanţului, această situaţie este ratificată
Pe baza altor pasaje se motivează primatul lui Petru, rolului său special
de deciziile Conciliilor Ecumenice IV 1i VI. In acela1i timp, primatul 1i
asupra apostolilor, funcţia sa de a conduce Biserica din Ierusalim (Mt 10 : 2 ; 16 :
supremaţia Catedrei Romane în raport cu celelalte Biserici locale nu au fost
19 ; Lc 22 : 31-32 ; At 1 : 15 ; 3 : 6 ; 2 : 14 1. a.). Cu toate acestea, teologii
niciodată ratificate în perioada Conciliilor ecumenice sub aspect formal-canonic.
ortodoc1i 1i protestanţi iar, în ultimele decenii, 1i unii catolici au interpretat în
Alături de aceasta, este în afara oricărei îndoieli faptul că, din punct de
mod diferit sensul acestor pasaje neotestamentare, bazându-se pe exegeza
vedere istoric, Catedra Romei a desfă1urat încă din primele secole de existenţă a
patristică 1i citând, la rândul lor, alte fragmente din Noul Testament din care,
cre1tinismului un rol determinant 1i predominant în Biserica universală. Pe
potrivit acestor teologi, nu apărea deloc o justificare a primatului lui Petru între
lângă teoria primatului apostolului Petru între apostoli, o astfel de situaţie a fost
apostoli. In plus, diferiţi istorici ai Bisericii pun în dubiu chiar 1i faptul însu1i că
determinată 1i de următorii factori : 1) condiţia istorică a Romei ca 1i capitală a
Petru ar fi fost episcop al Romei. Fără a ne pierde în detaliile discuţiilor filozofice
Imperiului universal al Păcii Romane (Pax Romana), care a devenit 1i
1i istorico-filozofice, vom nota doar faptul că speciali1tii contemporani nu au
principalul centru al lumii cre1tine ; 2) solida tradiţie eclezială potrivit căreia la
ajuns, totu1i, la o unitate de vederi referitor la interpretarea relativelor pasaje
Roma au murit 1i au fost îngropaţi cei doi mari apostoli Petru 1i Paul.
neotestamentare.
In Occident rolul dominant al Bisericii Romei a fost recunoscut
Din deciziile 1i dispoziţiile Conciliilor ecumenice precedente schismei
imediat 1i în mod univoc (la aceasta a contribuit 1i absenţa în Occident a unor
Bisericii, se deduce că Catedra Romei a avut o funcţie determinantă pe plan
catedre de o egală importanţă celei romane), 1i a fost ratificat de deciziile
17 Conciliilor locale occidentale, începând cu Sinodul de la Sardica din 343.
semnat în unanimitate acest document.
Insă autoritatea episcopului Romei (până la ruptura dintre Bizanţ 1i
Ierarhiile Bisericilor Orientale trebuiau în mod evident să se confrunte
Roma) era de asemenea în afara discuţiei 1i în Orient, a1a cum rezultă din multe
cu autoritatea Scaunului pontifical. Părinţii Bisericilor orientale se adresau adesea
mărturii.
episcopului Romei pentru soluţionarea problemelor juridico-ecleziastice, cerând o Inclusiv în deciziile 1i decretele Conciliilor ecumenice în care se
decizie împotriva ereticilor sau altele de acest gen. Totu1i, această autoritate nu
vorbe1te de egalitatea canonică între principalele catedre episcopale, autoritatea
era supraevaluată : de exemplu, la Conciliul Ecumenic II, Constantinopolitan I,
lor este măsurată în raport cu cea a Romei : *noua Romă+, *privilegii egale...
papa nici măcar nu a fost invitat ; episcopii orientali, părăsind sinodul de la
maestăţii Romei+ s. a. m. d. In această privinţă, în dispoziţiile conciliare se află
Sardica, l-au excomunicat pe papa Iuliu ; încă de la începuturile ei, Catedra de
referinţe directe cu privire la primatul istoric al Scaunului roman : *episcopul
Constantinopol a început să-1i conjuge eforturile pentru a avea prioritate în
Constantinopolului să respecte prioritatea episcopului de Roma+ (al treilea decret
raport cu Roma.
al Conciliului Ecumenic II), *Părinţii recuno1teau prioritatea... catedrei vechii Rome+ (decretul 28 al Conciliului Ecumenic IV).
Recunoa1terea primatului Catedrei Romane din partea principalilor Părinţi ai Bisericii Occidentale - sfinţii Ciprian, Ambrozie, Ieronim, Augustin -
Conciliile Ecumenice erau în general prezidate de ambasadori
este cunoscută tuturor. Destul de puţin cunoscut este faptul că 1i părinţii orientali
pontificali, dar 1i dacă ace1ti ultimii nu erau prezenţi la 1edinţele Conciliului,
recuno1teau practic în unanimitate prioritatea lui Petru între apostoli 1i primatul
toate deciziile 1i decretele trebuiau să fie în mod necesar aprobate de către papa.
catedrei de Roma. Sfântul Petru era definit de ei ca *primul 1i supremul+
In plus, în timpul sesiunilor conciliare, circula întotdeauna o mare
(sfântul Isidor de Pelusio), *cap+ (sfântul Ciril din Ierusalim), *primul între
cantitate de documente, neincluse pentru un motiv sau altul în hotărârile
apostoli+ (sfântul Efrem Sirul). Aceea1i idee era împărtă1ită 1i de alţi sfinţi ai
concluzive, dar care aveau uneori o enormă importanţă 1i exercitau o influenţă
Bisericii Ortodoxe veneraţi în mod particular : sfântul Vasile cel Mare, Grigore
decisivă asupra desfă1urării Conciliilor. Intre aceste documente existau 1i unele
Teologul, Grigore de Nissa, Ioan Damaschinul. Sfântul Ioan Crizostom a definit
care afirmau prioritatea papei asupra episcopilor : de exemplu, la Conciliul din
Catedra Romei *bastionul nostru, sprijinul nostru, portul nostru inaccesibil
Efes din 431, legatul papal Filip a prezentat părinţilor conciliari o scrisoare a
furtunilor, comoara noastră de bunuri nenumărate, bucuria noastră 1i cauza
papei Celestin în care se afirma primatul episcopului Romei, iar Conciliul a
fericirii noastre+. Iar sfântul Teodor Studitul, atacat de către iconocla1ti, încă în
18 817, atunci când raporturile dintre Constantinopol 1i Roma erau deja foarte
consecinţă, Biserica Orientală a început să nege nu doar noul aspect secular al
complexe, scrie papei : *Vino aici din Occident, tu cel asemănător lui Cristos...
primatului roman, dar 1i realitatea primatului istoric al însu1i apostolului Petru
forţa ta vine de la Dumnezeu 1i de aceea e1ti primul între toţi+. Un respect
1i al Catedrei Romei. Polemi1tii ortodoc1i au început să scrie opuscule pline de
analog pentru Scaunul roman se vede 1i în cărţile liturgice ortodoxe. In
acuze lipsite de fundament 1i de judecăţi nedrepte asupra cre1tinismului
Mineiurile lunare, Petru este chemat *primul dintre toţi+, *suprem+, *maestrul
occidental, iar la rândul lor, polemi1tii occidentali nu s-au lăsat mai prejos. In
apostolilor+ iar papa din Roma este numit *cel mai mare+, *noul Petru+ sau
această polemică de invidie continuată de-a lungul secolelor, 1i încă vie în zilele
de-a dreptul *cap al Bisericii Ortodoxe+ ( ! ).
noastre, poziţiile autentice istorico-teologice ale fiecăreia din cele două părţi au
In felul acesta, de1i nu a beneficiat de o ratificare juridico-ecleziastică oficială în epoca Conciliilor Ecumenice, primatul catedrei de Roma între celelalte
fost adesea neglijate de partea adversă, iar multe medii sociale au fost victima miturilor asupra eterodoc1ilor *ne-cre1tini+.
sedii religiose era o realitate de fapt.
Mult timp a trecut de atunci, dar miturile sunt mai vii ca niciodată, în
In consecinţă, datorită unei serii de circumstanţe istorice, de-a lungul a
ciuda însemnatelor schimbări în politica religioasă a Orientului 1i a Occidentului
mai multe secole care au transformat în mod profund situaţia în Europa, Catedra
precum 1i a evoluţiei înse1i doctrinei Bisericii (mai ales cât prive1te Biserica
Romei a început să considere primatul ei ca un fel de putere absolută asupra
catolică).
Bisericii, iar puterea însă1i începu să fie observată prin prisma categoriilor laice.
Fără îndoială, există importante divergenţe teoretice între ortodoc1i 1i
Cu timpul, Roma s-a transformat într-o monarhie absolută, cu pretenţii de putere
catolici referitor la ierarhia eclezială 1i la papa ca 1i unic cap, 1i încă 1i astăzi
nu doar în interiorul Bisericii, dar 1i în problemele teritoriale, însoţită de
teologii de ambele părţi aduc motive serioase fie pro, fie contra. Problema este
intervenţii politico-militare. Această luptă, în condiţiile divizării în care se afla
până acum nerezolvată 1i nu este clar dacă poate fi rezolvată pe cale intelectuală.
Biserica, a luat în mod inevitabil, forma unei opoziţii între ortodoxia orientală
Oricum, pentru ca să existe un dialog de ambele părţi este necesar înainte de
(reprezentată înainte de toate de Rusia) 1i catolicismul occidental. Tentativele
toate, să fie cunoacute poziţiile lor autentice. Iar dacă cititorul rus are, totu1i,
individuale de reîmpăcare pe plan religios, cum ar fi uniunile de la Florenţa 1i
posibilitatea de a cunoa1te mai bine poziţia Bisericii ortodoxe prin intermediul
Brescia, nu au avut o influenţă excesivă asupra situaţiei care se crease. In ochii
operelor celor mai eminenţi teologi ai săi, poziţia reală a Bisericii catolice îi
Orientului, Catedra Romei se transformase în cel mai înver1unat du1man. Drept
rămâne esenţialmente necunoscută. Pentru acest motiv (desigur, fără a ne pierde
19 în detalii), încercăm să oferim o scurtă formulare a acestei teologii, a1a cum a
ortodoxă. Unica diferenţă este faptul că în rolul *papei+, începând cu Petru cel
fost stabilită la Conciliul din Florenţa (1438-1445), ulterior specificată în cadrul
Mare, a intrat deţinătorul puterii temporale, adică împăratul. In Regulamentul
Conciliului Vatican I (1870) în Constituţia dogmatică asupra Bisericii lui Cristos
spiritual redactat din ordinul lui Petru, se spune de fapt negru pe alb : *Sinodul,
1i cum este concepută de teologii contemporani.
instituit de suveran, de la acela1i suveran prime1te propria autoritate+.
A1a cum se cuvine aceluia care este capul Bisericii vizibile 1i, în
Ecaterina II, confiscând proprietăţile bisericii 1i considerându-le drept bunuri ale
acela1i timp, *reprezentantul+ lui Cristos pe pământ, ca 1i Cap al invizibilului,
statului, făcea apel la *puterea supremă în Biserică+ care-i fusese dată de sus.
misticului Trup al lui Cristos, papa nu are obiectivul de a exercita o stăpânire 1i o
Fiul ei, Pavel I, a declarat deschis că ţarii ru1i trebuiau să profeseze ortodoxia,
putere absolută asupra Bisericii 1i credincio1ilor, dar de a sluji Biserica cu
deoarece erau capi ai Bisericii. In manualele de drept eclezial dinainte de
dăruire 1i umilinţă. El traduce în practică profesiunea comună de credinţă,
revoluţie se sublinia conceptul că *suprema autoritate administrativă în Biserica
exercită conducerea spirituală 1i serviciul pastoral. Toate drepturile juridice 1i
ortodoxă rusă aparţine împăratului autocrat+. De fapt, o astfel de situaţie s-a
datoriile papei, care izvorăsc din primatul religios au o importanţă secundară 1i
reflectat în supunerea Bisericii faţă de stat, cu consecinţe estrem de negative în
sunt determinate de dezvoltarea istorică a Bisericii, de necesităţile acesteia, după
istoria Rusiei.
voinţa fiecărei Biserici locale. Aceste drepturi 1i datorii nu pot fi considerate ca
In felul acesta, după multe secole Biserica Orientală 1i cea Occidentală
1i dogme, nici nu pot fi transformate în obiect de credinţă. Cu atât mai mult
au reluat, aproape într-o nouă repetiţie istorică, păcatele Romei 1i ale Bizanţului,
atunci, papa nu poate aspira la puterea temporală, a1a cum a demonstrat la
cu respectiva *teocraţie papistă+ 1i cu *cezaropapismul+. Astăzi datoria istorică
întronarea sa Ioan Paul II, renunţând să a1eze pe cap tiara, simbolul istoric al
a celor două Biserici este aceea de a încerca în sfâr1it să se urmeze calea
puterii temporale.
predestinată pentru Biserică de Dumnezeu însu1i, cea indicată de Mântuitorul.
Fără îndoială, practica istorică a Catedrei de Roma nu corespundea
Atunci când această misiune va începe să prindă viaţă, se va forma imediat un
adesea doctrinei predicată de ea însă1i, 1i ceea ce în Rusia a fost numit
teren pentru o reciprocă înţelegere între catolici 1i ortodoc1i, în ciuda
*papism+ era o realitate. Cu toate acestea, paradoxul stă în faptul că, în practică,
substanţialelor diferenţe în perspectivele teoretice cu privire la problema
acela1i *papism+ s-a verificat în mod analog în aceea1i Rusie, în ciuda
primatului în cadrul ierarhiei ecleziastice.
concepţiei profunde 1i autentic cre1tine de sobornost' pe care se bazează doctrina
20 1.4. Dogma infailibilităţii papei
lor 1i intervenţiile autoritare în probleme care aveau de-a face doar în parte cu Biserica, au făcut ca următoarea întrebare să apară în toată gravitatea ei : până
Până acum s-a vorbit despre problema primatului papei de la Roma în
unde se extindea competenţa papei ca 1i cap al Bisericii ? Pentru a clarifica
Biserica universală, dar nu mai puţin controversată 1i dezbătută apare afirmarea,
lucrurile în mod definitiv, la Conciliul Vatican I din 1870 a fost formulată dogma
confirmată de o formulare dogmatică, despre infailibilitatea papei în probleme de
infailibilităţii hotărârilor pontificale. Proclamarea acestei dogme a suscitat reacţii
credinţă. Dar ce este această *infailibilitate+ a papei de la Roma din punctul de
contradictorii ; s-a născut, mai ales, o mi1care destul de numeroasă, formată din
vedere al doctrinei catolice ?
a1a-zi1ii vechi-catolici care, nesatisfăcuţi de deciziile conciliului, au decis de a se
Deja am vorbit despre particulara autoritate istorică a Catedrei de
separa de Biserica Catolică romană. Opinia lor asupra noii dogme era
Roma, fără a cărei aprobare nu puteau fi promulgate deciziile conciliilor. Atât
împărtă1ită 1i de numero1i eminenţi gânditori catolici, 1i în mod particular, de
episcopii occidentali, cât 1i cei ai Bisericii orientale recurgeau la decizia
cardinalul Newman.
episcopului Romei în principalele probleme de credinţă 1i care priveau viaţa
Paradoxul stă în faptul că dogma infailibilităţii papei se bucură 1i
Bisericii. Si, de1i autoritatea episcopului Romei în problemele de credinţă nu
astăzi de o recepţie ostilă 1i este un izvor de neînţelegere câteodată 1i din partea
fusese ratificată de hotărârile Conciliilor Ecumenice, multe circumstanţe istorice
catolicilor în1i1i. Acest lucru se întâmplă adesea nu ca urmare a unor serioase
dau mărturie despre existenţa acestei autorităţi. Astfel, în secolul al V-lea, papa
obiecţii teologice sau istorice (chiar dacă acestea ultime în mod sigur pot să
Ormisda a redactat o declaraţie cu scopul de a reunifica catedrele occidentale 1i
existe, cum au fost exprimate în special de către acela1i cardinal Newman), dar
orientale separate, unde se afirma în mod incontestabil că Scaunul apostolic
pur 1i simplu datorită neînţelegerii !
roman *păstrează întotdeauna integrală 1i perfect de statornică credinţa
Aceste numeroase echivocuri s-au datorat în mare parte impreciziilor
cre1tină+, de unde izvora 1i necesitatea de a urma indicaţiile Scaunului roman
de traducere în diferite limbi, între care 1i în limba rusă, a expresiei *dogma
în materie de credinţă. Acest document a fost semnat de 250 de episcopi orientali.
infailibilităţii papei+ prin *dogma impecabilităţii papei+. La rândul ei,
Si de1i multe decizii de acest gen, luate în perioadele următoare, au agravat lupta
*impecabilitatea+ a început să fie asociată, cu sprijinul protestanţilor, cu
politico-religioasă, ca 1i fapt istoric este imposibilă ignorarea lor.
*absenţa păcatului+ 1i, în final, sensul noii dogme a apărut complet schimbat :
In secolele următoare, puterea temporală deţinută de papi, ingerenţa
părea că papa de la Roma s-ar fi declarat pe sine fără de păcat ! Au apărut acuze
21 la adresa papei că î1i asumă atribute divine : în realitate, numai Dumnezeu este
excepţionale care, în mai mult de o suta de ani au fest destul de puţine. In plus,
fără de păcat ! Amintindu-1i însă de recenta istorie a raporturilor între Orient 1i
orice intervenţie a papei ex cathedra este de obicei, precedată de lungi 1i serioase
Occident 1i de papii nu tocmai neprihăniţi din Evul Mediu, ortodoc1ii nu puteau
consultări cu speciali1ti din diferite domenii, se bazează pe experienţa istorică a
în nici un chip accepta o dogmă de acest tip.
Bisericii 1i este în totalitate expresia opiniei Bisericii înse1i, chiar dacă este
Un pas înainte s-a realizat prin clarificarea mai mult sau mai puţin
pronunţată personal de către papă.
reu1ită că era vorba despre infailibilitate (sau *impecabilitate+) a papei doar în
In ciuda acestor lucruri, mulţi distin1i teologi ortodoc1i nu acceptă
materie de credinţă, 1i nu este vorba despre o imunitate personală de păcat. Dar
concepţia catolică cu privire la dogma infailibilităţii papale, ridicând serioase
1i în această privinţă apar astăzi o serie de controversate întrebări : a1adar, papa
obiecţii, plecând de la imposibilitatea unei impecabilităţi personale în judecăţile
nu poate gre1i niciodată ? Toate deciziile luate de papa de la Roma sunt definitive
de natură religioasă 1i dogmatică pentru oricare membru al Bisericii, între care
1i nu pot fi niciodată subiect de revizuiri ? De aceea, trebuie să expunem în cele
1i papa. Despre infailibilitate dogmatică se poate vorbi, după părerea lor, numai
ce urmează pe scurt, doctrina actuală a Bisericii Catolice asupra argumentului.
referindu-ne la con1tiinţa eclezială, universală.
Adevărul învăţăturilor doctrinale ale papei nu este deloc absolută. El
Va fi posibil ca într-o bună zi să se rezolve în mod definitiv această
este limitat :
controversă ? Greu de dat un răspuns. Insă, în orice caz, dezbaterea ar trebui să
1) exclusiv în domeniul credinţei 1i al moralei ;
fie fraternă 1i pentru aceasta este necesar de a asculta 1i părerea părţii opuse 1i
2) în acele rare cazuri în care papa intervine ca 1i învăţător al Bisericii universale
de a o respecta.
(*ex cathedra+). Adevărul judecăţilor papei este determinat de harul lui
1.5. Filioque
Dumnezeu 1i nu de virtuţile personale ale capului Bisericii. In toate celelalte cazuri, opinia papei nu poate fi considerată infailibilă. Aceasta prive1te 1i funcţia sa administrativă 1i părerile exprimate de el cu titlu personal (nu în numele Bisericii), în orice problemă, inclusiv doctrinală. Când vorbe1te ca om de 1tiinţă, scriitor sau predicator, 1i papa poate gre1i. Astfel, dogma infailibilităţii află realmente o aplicare doar în cazuri
Cel mai mare mister 1i inima religiei cre1tine este misterul Preasfintei Treimi. In consecinţă, tema principală dezbătută de teologi în decursul a două mii de ani este 1i rămâne relaţia dintre cele trei persoane ale unicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul 1i Duhul Sfânt. Disputele aprinse asupra Trinităţii nu numai că au
22 determinat evoluţia teologiei cre1tine, dar au influenţat într-o manieră
occidentale.
substanţială 1i asupra mersului istoric al Bisericii, oferind ocazia apariţiei a numeroase erezii 1i secte 1i stimulând principalele conflicte politico-religioase. Astăzi principalele Biserici cre1tine profesează o doctrină identică asupra Preasfintei Treimi, având divergenţe numai într-un singur punct.
In Noul Testament nu există referinţe directe cu privire la purcederea
Este vorba despre a1a-numitul *filioque+, doctrină a Bisericii
Duhului Sfânt de la Fiul ; se vorbe1te numai de Tatăl : *Spiritul adevărului care
Catolice, potrivit căreiaDuhul Sfânt purcede nu numai de la Tatăl (punct asupra
purcede de la Tatăl+ (In 15 : 26) 1i *Duhul Sfânt pe care Tatăl îl va trimite+ (In
căruia concordă 1i teologii ortodoc1i), dar 1i de la Fiul, a1a cum a fost formular
14 : 26). Pe această bază, teologii ortodoc1i neagă purcederea Spiritului de la
1i în simbolul de credinţă adoptat de către catolici. Acesta se diferenţiază de cel
Fiul. Catolicii afirmă contrarul pe baza acestui argument : în textele
ortodox doar în acest punct, adică introducerea expresiei *1i de la Fiul+
neotestamentare nu se spune niciodată *numai de la Tatăl+, iar aceasta ne
(filioque), referitoare la izvorul de la care purcede Duhul Sfânt (*care de la tatăl
permite de a presupune că Duhul Sfânt purcede 1i de la Fiul. In plus, teologii
1i de la Fiul purcede+). Insă tocmai această mică adăugire a rămas 1i continuă
catolici afirmă că purcederea Duhului Sfânt de la Fiul este confirmată de
să fie principalul obstacol teologico-dogmatic pe calea înţelegerii reciproce 1i
cuvintele Mântuitorului : *(Duhul Sfânt) va lua din ceea ce este al meu+ (In 16 :
învecinării Bisericilor cre1tine surori.
13-14), la care ortodoc1ii răspund, la rândul lor, că aici este vorba doar de adevăr,
Este util să examinăm problema acestui filioque, ca 1i orice altă
despre învăţătura pe care Duhul Sfânt o prime1te de la Tatăl, dar care este 1i în
poziţie dogmatică, din trei puncte de vedere :
Fiul. Catolicii însă insistă, de partea lor, în a afirma că aici este vorba tocmai de
1. Referitor la conţinut, adică la fundamentarea ei în Sfintele Scripturi 1i în
Duhul Sfânt, aducând drept mărturie cuvintele apostolului Paul : *Duhul lui
Tradiţia eclezială ;
Cristos+ (Rm 8 : 9), *Duhul Fiului său+ (Gal 4 : 6) 1. a. m. d. Ca în orice altă
2. Din punct de vedere istoric : care circumstanţe au dat na1tere acestei doctrine
divergenţă doctrinală - dogmele mariologice 1i cea a infailibilităţii papei -
1i au permis afirmarea ei.
referinţele la Sfânta Scriptură rezultă a fi puţin convingătoare pentru părţile în
3. Din punct de vedere canonico-ecleziastic : Biserica Ortodoxă contestă, de fapt,
cauză, deoarece lasă un larg spaţiu interpretărilor.
legitimitatea introducerii acestei afirmaţii în simbolul de credinţă al Bisericii
In ceea ce prive1te Tradiţia (ca 1i mai înainte, avem în vedere numai
23 perioada formării ei, recunoscută în mod egal de ambele Biserici, adică perioada
este deloc a1a. Fără îndoială, imposibilitatea de a înţelege până la capăt misterul
celor 1apte Concilii Ecumenice), aici situaţia este ceva mai precisă. De unde a
Sfintei Treimi găse1te adesea o expresie în afirmaţii discordante, uneori chiar
apărut, în fond, problema lui filioque ? Intr-o epocă foarte veche din cadrul
contradictorii, avansate de diferiţi teologi - nu din întâmplare, pentru a spirjini
aprofundării fundamentelor teologiei cre1tine 1i, înainte de toate, a teologiei
propriile ipoteze, atât susţinătorii cât 1i adversarii lui filioque citează adesea
trinitare, s-au format două tendinţe, cunoscute ca Scoala Alexandrină 1i Scoala
aceia1i autori, ba chiar acelea1i opere ! Inainte de toate însă, trebuie să
Antiohenă. Aceste 1coli se diferenţiau în mod profund în modul de a interpreta
recunoa1tem că ideea de filioque a fost exprimată în forme diferite de principalii
Sfânta Scriptură, iar acest lucru s-a răsfrânt 1i asupra formării respectivelor
Părinţi ai Bisericii, 1i nu numai de către cei occidentali.
tendinţe teologice. Astfel, Scoala Antiohenă nu accepta interpretarea literală a
Redăm, în această privinţă, doar unele citate :
textelor sacre 1i, în consecinţă, încerca să scoată în evidenţă absenţa confuziunii,
*Fiul este izvorul Duhului Sfânt+ (sfântul Atanaziu) ;
diferenţa dintre persoanele trinitare, care este fără îndoială ratificată de Noul
*Credem în Cristos care vine de la Tatăl... 1i în Duhul Sfânt care vine de la
Testament. Scola Alexandrină în schimb, cu o tendinţă proprie de a considera în
Cristos, deoarece purcede de la amândoi+ (sfântul Epifaniu) ;
mod alegoric textele, dădea o atenţie specială demonstrării indivizibilităţii
*Duhul Sfânt de la Tatăl 1i de la Fiul, care din amândoi este născut+ (sfântul
Trinităţii, unităţii sale divine. Nu e de mirare că între teologii acestor două 1coli
Ilarie).
au apărut profunde divergenţe 1i că au fost adresate 1i acuze reciproce de erezie.
Vasile cel Mare vorbe1te despre Duhul Sfânt ca despre *Consolatorul
Disputele asupra lui filioque se nasc din această polemică : astfel, deja
care exprimă bunătatea lui Cristos Consolatorul, de către care a fost trimis+.
în secolul al IV-lea, ideea de purcedere a Duhului Sfânt de la Fiul era afirmată de
Ideea de purcedere a Duhului Sfânt de la Fiul este prezentă într-un anume fel 1i
Ciril din Alexandria, care la rândul său, era combătut de teologii apropiaţi de
în Grigore de Nisa 1i în Ioan Damaschinul.
Scoala Antiohenă : Teodoret din Cir 1i Teodor de Mopsuestia ( ? ).
Insă definirea opiniilor teologice în norme dogmatice acceptate în mod
De obicei se consideră că ideile 0colii Alexandrine ar fi la baza
oficial de către Biserică depinde de mulţi factori, 1i se na1te în primul rând ca o
*teologiei occidentale+, în timp ce *teologia orientală+ derivă de la Scoala
apărare în faţa periculoaselor concepţii eretice care ameninţau fundamentele
Antiohenă. In fine, la fel de răspândită este 1i ideea că filioque ar fi o mo1tenire
credinţei cre1tine. Pentru o perioadă de două secole, Biserica universală a fost
teologică a gândirii occidentale, în opoziţie cu cea orientală, dar în realitate nu
mulţumită de Simbolul de credinţă niceno-constantinopolitan, adoptat în 382
24 după Conciliul Ecumenic II, în care lipsea filioque. Insă la sfâr1itul secolului al
acea epocă, iniţiativa teologică occidentală nu a de1teptat proteste deosebite la
VI-lea mai continua încă lupta împotriva ereziei ariane, care mic1ora demnitatea
Constantinopol. In polemica cu Roma, grecii erau mai preocupaţi de azime 1i de
celei de-a doua persoane din Preasfânta Treime, Fiul, în raport cu Tatăl. Poate
celibatul clerului. Un refuz categoric a tezei dogmatice a lui filioque (de1i încă
pentru acest motiv în 569, în Spania, Conciliul din Toledo a conceput o nouă
nu fusese adoptat oficial de Roma !) se află doar într-o scrisoare a patriarhului
redactare a textului Simbolului de credinţă niceno-constantinopolitan care să
Foţie din 867, una din cărţile învingătoare jucate la vigilia marii schisme. Si
cuprindă filioque, oarecum pentru a sublinia că Fiul nu este întru nimic inferior
totu1i, nu există motive suficient de valide pentru a concluziona ideea raspândită
Tatălui, iar Duhul Sfânt purcede de la Fiul a1a cum purcede 1i de la Tatăl. In
că filioque a fost cauza principală a schismei. Numai din secolul al XI-lea
următoarele două secole, filioque a fost afirmat din nou de către conciliile locale
filioque devine punctul central în divergenţele teologice dintre Orient 1i
din Anglia 1i Franţa.
Occident. Tentativele Conciliului de la Lion (1274) de a găsi un compromis,
Intre timp, odată cu înăsprirea raporturilor dintre Occident 1i Orient, Bisericile orientale au început să interpreteze în mod negativ toate inovaţiile
precum 1i uniunea de la Florenţa, din 1439 nu au reu1it, în esenţă, să mic1oreze tensiunea.
doctrinale 1i rituale ale Occidentului, de1i câteodată ele găseau o largă
In orice caz, teologii ortodoc1i refuză această adăugire la Simbolul de
răspândire 1i în Orient. Călugării occidentali, după o furtunoasă polemică cu
credinţă nu doar din punctul de vedere al conţinutului, dar 1i din cel al
călugării greci în anul 807 la Ierusalim din cauza lui filioque, 1i-au exprimat
legitimităţii sale juridico-canonice. Biserica Ortodoxă afirmă că, potrivit celui de-
plângerile la papa Leon III. împăratul Carol cel Mare se adresă 1i el papei,
al 1aptelea canon al Conciliului Ecumenic III din 431 de la Efes, este interzisă
cerându-i de a face o modificare la Simbolul de credinţă. Papa a confirmat
formularea unui nou Simbol de credinţă 1i că Biserica Occidentală, introducând
veridicitatea teologică a ideii purcederii Duhului Sfânt de la Fiul, dar refuză cu
filioque a călcat această normă. Astfel de acuze însă, nu au un fundament pentru
hotărâre de a o introduce în mod formal în simbolul de credinţă niceno-
următoarele motive :
constantinopolitan, declarând că aceasta putea duce la o schismă între Orient 1i
1. Insă1i istoria formulării celui de-al 1aptelea canon al Conciliului Ecumenic III
Occident. Nu se 1tie deci, cu precizie, când anume a fost introdus filioque în
este destul de neclară, iar autenticitatea sa este pusă la îndoială de mulţi
Simbolul recitat de Biserica Romei, dar se acceptă că aceasta s-ar fi petrecut în
speciali1ti de autoritate în domeniul canoanelor ecleziastice.
1013 sub papa Benedict VIII. Este curios totu1i, faptul că în ciuda certurilor din
2. Textul Simbolului niceno-constantinopolitan, în care mai apoi a fost introdus
25 filioque apare pentru prima dată în hotărârile Conciliului din Calcedon din 451 ;
In plus, nu este exclus ca filioque să nu fi fost absolut deloc introdus în traducerea
ca atare, cel de-al 1aptelea canon al Conciliului din 431 (dacă-i acceptăm
latină a Simbolului de credinţă în timpul Conciliului spaniol din Toledo, dar să fi
autenticitatea), putea să se refere numai la cel mai vechi Simbol nicen. Era o
fost dintotdeauna acolo ! Acest paradox este explicat foarte convingător de
regulă care mai apoi nu a fost observată - în Simbolul niceno-constantinopolitan,
Vladimir Solov'ev : filozoful rus presupunea că textul grec original al Simbolului
de fapt, erau multe derogări de la cel nicen, dar acest lucru nu a dat na1tere nici
de credinţă ar fi fost înţeles încă de la început de către episcopii spanioli ca
unui protest.
incluzând purcederea Duhului 1i de la Fiul. In consecinţă, Simbolul cu filioque
3. Conciliul din 381, unde se acceptă că ar fi fost precizat Simbolul de credinţă
(1i alte variante) era considerat de ei ca fiind autenticul Simbol de credinţă al
nicen, a fost convocat de împăratul Teodosie ca un conciliu local, fără participarea
Conciliului Ecumenic II 1i, ca atare, nu a fost în nici un caz adoptat cu scopul de
Romei 1i numai ulterior a fost confirmat drept Conciliu Ecumenic. In felul
a se opune credinţei universale. Dimpotrivă, spaniolii erau convin1i că astfel
acesta, observă cu emoţie un istoric al Bisericii, M. Posnov, *un conciliu local a
păzesc cu sfinţenie doctrina Bisericii universale ! Si totu1i, ironie a soartei,
redactat, a emis un document, un text al unui Conciliu Ecumenic. Atunci, este
convingerea lor sinceră sau, dacă vreţi, eroarea lor, a dat na1tere la cea mai gravă
într-adevăr atât de mare vina Bisericii occidentale că a adăugat un singur cuvânt
dispută teologică între cele două mari Biserici. Din mici neînţelegri apare deseori
(filioque) la Simbolul redactat de Biserica orientală într-un conciliu local
o lungă istorie...
propriu ? !+
Nu din întâmplare, 1i astăzi în bisericile catolice din Grecia se recită Simbolul de
In istoria lui filioque nu poate fi neglijat nici complexul itinerariu teologic parcurs
credinţă fără filioque..., iar motivul nu este deloc de natură ecumenică (chiar dacă
de textele care conţineau tezele doctrinale. In actele conciliare, textele
nu este întru totul străin de astfel de prspective). A1a cum au explicat episcopii
Simbolurilor de credinţă se diferenţiau de textele actualmente în uz. La Conciliul
catolici greci într-un document, motivul autentic al controversei asupra lui
Ecumenic VII, patriarhul Tarasie a recitat Simbolul de credinţă care nu avea
filioque constă în faptul că a fost ales un unic verb latin pentru a traduce două
filioque, adăugând totu1i *prin Fiul+. Dat fiind existenţa de variante
verbe grece1ti, de1i conceptul exprimat de aceste verbe nu era întru totul
asemănătoare în vechile documente, precum 1i istoria confuză a originilor lor,
identic ; ca urmare, în limba latină este menţionat în mod expres filioque, iar în
acuzele reciproce de falsificare (1i cu atât mai mult acuzele care s-au adus mult
limba greacă nu ! Astfel, potrivit speciali1tilor, disputa asupra lui filioque este de
timp mai târziu) devin adesea absurde.
fapt o dispută filologică 1i deci, încă odată un rod al neînţelegerii.
26 Exponenţii cei mai progresi1ti de parte ambelor Biserici surori au recunoscut de
1i Ortodoxă în privinţa păcatului strămo1esc.
mult timp relativitatea divergenţelor teologice existente între ele 1i caracterul lor
Doctrina păcatului strămo1esc este de o importanţă deosebită în internul teologiei
care se văde1te a fi neesenţial în lumina necesităţii ca cre1tinii să se iubească 1i
cre1tine, deoarece exprimă esenţa deta1ării de Dumnezeu a primului om, Adam,
să se înţeleagă. Biserica Catolică nu mai insistă în prezent asupra obligativităţii
în urma căreia umanitatea - descendentă din Adam - a mo1tenit o condamnare
de a adopta filioque : încă din 1742 papa Benedict XIV a indicat acest criteriu
divină, consecinţă a păcatului strămo1esc 1i implicând deci, necesitatea
pentru Bisericile orientale. Mai mult, pe data de 6 decembrie 1987, în bazilica
sacrificiului răscumpărător pentru umanitate, care a fost oferit de Isus Cristos.
Sfântul Petru din Roma, papa Ioan Paul II 1i patriarhul Dimitrios de
Doctrina despre păcatul strămo1esc se bazează pe principii de antropologie
Constantinopol au recitat împreună în linba greacă Simbolul de credinţă fără
cre1tină : doctrina despre om, a1a cum a fost elaborată de Părinţii Bisericii 1i
filioque, dând astfel o mărturie de iubire fraternă 1i de disponibilitate spre dialog.
dezvoltată ulterior mai ales în operele teologilor occidentali. O însemnată
Si, dacă Dumnezeu va voi, va veni ziua în care problema lui filioque va înceta să-
contribuţie la dezvoltarea antropologiei cre1tine a dat-o sfântul Toma de Aquino
i mai despartă pe cre1tini în tabere opuse 1i va intra, împreună cu toată
care, în doctrina sa a realizat o sinteză între Revelaţia biblică 1i ideile lui Platon
complicata sa istorie, în sfera reflexiilor strict 1tiinţifice.
1i Aristotel. In secolul al XX-lea principalul filozof 1i teolog cre1tin care s-a
1.5. Păcatul strămo1esc
dedicat acestei probleme a fost Teilhard de Chardin. Nu este acum momentul de a lua în considerare toate aspectele complexei
Mai există 1i alte divergenţe doctrinale care se adaugă la tezele doctrinei cre1tine despre care deja am menţionat, teze care provoacă aprinse dispute între teologii catolici 1i ortodoc1i. In mod normal, ele nu sunt subiect de aprinse discuţii 1i nu influenţează mult asupra tristei opoziţii dintre cele două Biserici. Cu toate acestea există, 1i credem că o clarificare a acestora va fi totu1i utilă cre1tinilor care încearcă să instaureze un dialog într-un spirit de Inţelegere reciprocă. Pentru început, luăm în consideraţie diferenţele din învăţătura Bisericilor Catolică
problematici asupra păcatului strămo1esc Si de a confrunta învăţăturile de referinţă ale Bisericii occidentale 1i ale celei orientale : ne vom opri doar asupra unui aspect, care a constituit subiect de polemică între teologii ortodoc1i 1i cei catolici. Un concept fundamental al antropologiei cre1tine îl constituie dualismul naturii umane, care une1te în sine principiul carnal 1i cel spiritual, corpul 1i sufletul. Creaţia omului după imaginea 1i asemănarea lui Dumnezeu ha marcat absenţa acestui dualism, prin prezenţa unităţii divine în trup 1i suflet. Lui Adam i-a fost
27 însă acordată posibilitatea de a alege, iar el a ales calea gre1ită ; unirea lui
In consecinţă, definitiva *divinizare+ a omului, potrivit tradiţiei orientale,
Dumnezeu a fost violată, principiul carnal a început să aibă prevalenţă asupra
consistă în reîntoarcerea la acea stare originară de perfecţiune care se afla în
celui spiritual. Pentru umanitate apăreu perspectivele suferinţei, bolii 1i morţii.
Adam înainte de păcat, iar mai apoi în Noul Adam, Cristos. Potrivit tradiţiei
Dar ce anume însemna absenţa originală a dualismului între principiul spiritual
occidentale, în schimb, *divinizarea+ înseamnă restituirea din partea lui
1i cel carnal în om ? Asupra acestui punct, opiniile teologilor catolici 1i
Dumnezeu a acelor daruri da har care conferă condiţia, armonia divină naturii
ortodoc1i sunt diferite.
umane ajunse în stare de contradiţie la originile sale. Acest lucru poate fi realizat de sacrificiul răscumpărător al lui Cristos.
Biserica Ortodoxă învaţă că primul om era din natura sa perfect 1i fără păcat ;
Ce anume se poate spune referiot la diversele concepţii ale naturii primului om ?
odată cu păcatul strămo1esc natura sa *s-a corupt+ iar el a devenit un om
Inainte de toate, că au un caracter extrem de speculativ 1i de abstract. Sunt
*decăzut+.
elementul indispensabil al unei complexe construcţii teologice, care conferă
Tradiţia occidentală, în schimb, pentru că asimilase mai profund filozofia
acesteia organicitate 1i perfecţiune, dar nu un rol deosebit în a educa gândirea
speculativă greacă, a formulat încetul cu încetul o concepţie diferită despre primul
credinciosului. In plus, ideea elaborată de Părinţii Bisericii orientale nu a dus la
om, potrivit căreia dualismul naturii umane exista 1i în Adam, dar a fost eliminat
formarea nici unei concepţii riguroase referitor la natura particulară a omului
prin intermediul darului supranatural al *harului sfinţitor+ care menţinea
căzut în păcat ; în general, despre existenţa unei antropologii ortodoxe se poate
sufletul 1i trupul lui Adam într-o divină unitate înainte de păcat. Astfel, din punct
vorbi numai într-un sens foarte limitat. Pe de altă parte, antropologia catolică
de vedere *doar+ natural, Adam era întru totul identic descendenţilor săi, 1i
elaborată In Evul Mediu a constituit obiectul unei ample reelaborări din partea
doar darul supranatural al harului conferea perfecţiune naturii sale, spre deosebire
diverselor curente filozofice ale secolului al XX-lea : existenţialismul cre1tin,
de generaţiile succesive. Odată cu păcatul, el a fost privat de acest dar 1i a
personalismul s. a. m. d., dobândind pe alocuri conţinuturi diferite.
început să se afle într-o condiţie umană *naturală+ ; natura umană nu a suferit
Suntem de aceea, de părere, că polemica teoretico-abstractă asupra problemei
deci, nici o transformare. Această concepţie a păcatului strămo1esc a fost
păcatului strămo1esc 1i asupra consecinţelor sale pentru natura umană nu ar
formulată în liniile sale fundamentale la Conciliul Tridentin de la jumătatea
trebui să-i preocupe în mod deosebit pe credincio1ii de ambele confesiuni 1i, cu
secolului al XVI-lea.
atât mai mult, nu ar trebui să fie un motiv pentru o ostilitate reciprocă.
28 1.7. Purgatorul
cu siguranţă prezentă în diferite forme. Sfinţii Vasile cel Mare, Grigore de Nisa, Augustin au folosit expresiile *foc purificator+ (adică pedeapsa focului din care
Teologii ortodoc1i 1i catolici au opinii diferite 1i asupra problemei existenţei
cei păcăto1i ies purificaţi) sau de-a dreptul *purgator+. Aceea1i credinţă în
purgatorului.
posibilitatea unor suferinţe doar temporare era împărtă1ită 1i de sfinţi ca Grigore
Potrivit concepţiei cre1tine cu privire la destinul omului după moarte, Dumnezeu
cel Mare, Ciprian, Ioan Crizostomul. Doctrina mai amănunţită asupra
judecă sufletele celor răposaţi imediat după separarea acestora de trup. După
purgatorului a fost elaborată de papa Grigore III, care a trăit în secolul al VIII-lea,
aceea, sufletele celor drepţi sunt primite în paradis iar sufletele păcăto1ilor care s-
1i care este recunoscut de Biserica orientală ca *coloană a ortodoxiei+.
au făcut vinovaţi de păcate mortale sau nu s-au pocăit de ele, ajung în iad.
Iniţial, conceptul de *purgator+ era destul de indefinit 1i lăsa spaţiu unor diferite
Potrivit cu doctrina catolică despre purgator, sufletele celor care nu au săvâr1it
interpretări, dar avea un caracter mai curând *spiritual+ 1i general. Ca un
păcate deosebit de grave 1i care s-au pocăit , trebuie să traverseze o perioadă de
amănunt, conceptul însu1i de *foc purificator+ a fost formulat doar în secolul al
suferinţe purificatoare 1i numai după aceasta vor fi demne de a vedea faţa lui
XI-lea. Cu timpul, ideea de *purgator+ a început tot mai mult să dobândească o
Dumnezeu. Incă din cele mai vechi timpuri, în rusia, această etapă *intermedie+
expresie artistică concretă, iar *starea tranzitorie+ a fost substituită de un *loc
între iad 1i paradis (în limba latină, purgatorium) a fost chemată *purificare+,
tranzitoriu+, atunci când teologii scolastici, poeţii 1i arti1tii au început, în mad
dar Biserica Ortodoxă nu i-a recunoscut în mod oficial existenţa.
analog cu paradisul 1i iadul, să descrie în amănunt structura purgatoriului,
In Sfintele Scripturi nu există indicii referitoare la existenţa purgatorului. In
chinurile pe care le aveau în acest loc cei păcăto1i etc. Reacţia naturală a Bisericii
Vechiul Testament se poate cita pasajul din 2 Mac 12 : 39-45, chiar dacă mulţi
a fost o folosire foarte prudentă în documentele oficiale a conceptelor 1i
exegeţi îl interpretează punându-l în legătură cu tema învierii escatologice a
terminologiei relative la purgator. In documentele conciliare se evita de a folosi
morţilor 1i nu direct cu cea a purgatorului. In unele texte neotestamentare se pot
chiar 1i cuvântul *purgator+, precum 1i imaginea focului care purifica de
găsi referinţe indirecte despre purgator (Mt 12 : 32 ; 2 Tm 1 : 18 ; 1 Cor 3 : 10-
păcate.
15), dar toate acestea sunt destul de controversate. In consecinţă, doctrina catolică
Odată cu despărţirea Bisericilor, doctrina asupra purgatorului a primit o definitivă
despre purgator se bazează în mod prevalent pe sfânta Tradiţie.
formulare numai în Biserica occidentală, înainte de toate la primul 1i al doilea
In operele Părinţilor Bisericii, fie occidentali, fie orientali, ideea de purgator este
Conciliu din Lion, la Conciliul din firenze 1i la cel tridentin. Totu1i, deciziile
29 luate la aceste concilii nu avea un caracter de definiţii dogmatice. In ceea ce
Pentru aceasta se poate vorbi pe bună dreptate de o unitate tradiţională de vederi
prive1te Conciliul *reconciliator+ de la Firenze din 1439, nu a fost impusă
între Biserica Catolică 1i cea Ortodoxă asupra temei purgatorului, în timp ce
grecilor adoparea doctrinei asupra purgatorului.
divergenţele doctrinale formale dintre ele pot fi considerate doar terminologice.
In Biserica orientală conceptul de purgator nu a avut o formulare doctrinală. Pe de
1.8. Indulgenţele 1i depozitul meritelor sfinţilor
altă parte, în Orient ideea de purgator a existat 1i ea dintotdeauna, chiar dacă în forme puţin mai diferite. Se credea că cei morţi se găseau într-o stare trecătoare, în a1teptarea judecăţii universale, atunci când pentru ei, soarta le-ar fi fost pentru totdeauna decisă. Exact de această credinţă se leagă 1i rugăciunile pentru cei morţi, în care se cere ca Dumnezeu *să le ierte vinovăţiile lor, voite sau involuntare, 1i să acorde sufletelor lor odihnă la loc de lumină, la loc de verdeaţă+. Insă, potrivit tradiţiei orientale, în starea celor decedaţi care a1teaptă judecata nu este prezent doar elementul de *tranzitorietate+, ci 1i chinuri, suferinţe suferite de ei, ceea ce apropie mult doctrina Bisericii orientale de conceptul de purgator. Sfântul Vasile cel Mare, în rugăciunile de Rusalii, aminte1te *acelora care sunt ţinuţi în cele de jos+ (termen care
îl
înlocuie1te uneori pe cel de *purgator+), dorindu-le lor *pace, odihnă 1i eliberare+. Insă o întrupare încă 1i mai precisă a ideii suferinţelor purificatoare este cea care în Orient are numele de *chinuri+ (mytarstva), adică pedepsele care ameninţă sufletul după moarte, în a1teptarea judecăţii universale. Tema *chinurilor+ a avut o vastă răspândire în folclorul popular, în numeroase legende care relatează despre aceasta : dacă nu de *focul purificator+, atunci de diavolii 1i demonii ale căror asalturi cei păcăto1i trebuie să le suporte.
In literatura anticatolică, de orice parte ar proveni - reformatori, umani1ti din epoca iluministă, istorici sovietici oficiali ai Bisericii -, puţine cuvinte au constituit cu mai multă forţă un simbol al corupţiei, al falsităţii 1i al cinismului Bisericii Catolice Romane, cum a fost expresia *indulgenţă+. Multe generaţii de cititori 1i de spectatori ai sălilor cinematografice (1i nu numai de la noi) au întipărită în memoria lor imaginea grasului 1i avidului preot cu privire vicleană 1i piezi1ă care vâră în mâna săracului ţăran hârtia murdară cu indulgenţe, promiţându-i, pentru o anume sumă de bani, iertarea tuturor păcatelor sale prezente 1i viitoare. Intre timp, situaţia a evoluat într-un astfel de mod încât, în prezenţa unei determinate impostări ale practicii ecleziale care aducea cu sine grave consecinţe socio-religioase, s-a pierdut din vedere esenţa unor serioase concepţii teologice care au dat na1tere la această practică. Si de1i practica de acest fel s-a diminuat, fundamentul ei teologic mai subzistă încă. De fapt, cuvântul *indulgenţă+ are semnificatul de *iertare+ 1i subînţelege o revocare parţială sau totală a condamnei pe care păcătosul ar fi trebuit să o
30 ispă1ească în purgator. De unde a apărut această idee, la prima vedere destul de
polemică între catolici, protestanţi 1i ortodoc1i), s-a început a motiva într-un alt
ciudată, de a putea obţine în această viaţă o graţiere de la condamnarea care-l
mod legitimitatea indulgenţelor.
a1teaptă pe cel păcătos în viaţa de dincolo ?
In secolul al XIII-lea teologul francez Hugo de Saint-Cher a elaborat o teorie
Fapt este, că în Biserica primară celor păcăto1i le erau date condamnări
potrivit căreia Biserica posedă o comoară, depozitul de fapte bune savâr1ite de
apăsătoare, pe măsura gravităţii păcatului comis, pe care ei trebuiau uneori să se
Cristos, de Maica Domnului, de sfinţii din trecut 1i din prezent, un depozit din al
ispă1ească pe o perioadă de mai mulţi ani, 1i numai după această lungă perioadă
cărui conţinut se poate prelua pentru a *stinge+ păcatele oamenilor3. In 1343, ca
de penitenţă credincio1ii erau readmi1i la rugăciunea comunitară 1i la Sfânta
3
Euharistie. Ca urmare, pentru a nu-i priva pe cei păcăto1i de posibilitatea de a se reconcilia cu Dumnezeu, aceste lungi perioade de penitenţă erau iertate, iar păcătosul pocăit era din nou admis la sacramente. Cu toate acestea, perioada *neispă1ită+ 1i duritatea condamnării nu erau anulate, dar erau într-un anume fel amânate pentru perioada de dincolo, pentru timp de rămânere în purgator. Cel păcătos avea înaintea lui următoarea problemă : cum trebuia să *distribuie+ chinurile între viaţa de pe pământ 1i cea după moarte. Tocmai aceste tip ingenuu de raţionament, tipică pentru Evul Mediu, a dat na1tere practicii *indulgenţei+, prin care Biserica îi ierta celui păcătos vinovăţiile, în parte sau în întregime, *u1urându-i+ destinul în cealaltă viaţă. La baza acestei *iertări+ stătea în parte certitudinea că faptele bune pot să ierte păcatele 1i că, pentru o viaţă dreaptă, Dumnezeu va da fericirea (*îndreptăţirea prin fapte+). Deoarece însă ideea de *îndreptăţire prin fapte+ era în evident conflict cu concepţia cre1tină fundamentală referitoare la harului lui Dumnezeu ca unica aducătoare de mântuire (această problematică a fost mai apoi obiect de
Intr-o mai bunã înþelegere a subiectului, considerãm utilã prezentarea modului în care a explicat papa Paul VI aceastã doctrinã a *comorii Bisericii+, în documentul Revizuire asupra doctrinei indulgenþelor, 1 ianuarie 1967 : EV 2/925-926 : De fapt, Cristos *cel care nu a savâr1it pãcat+, *a suferit pentru noi+, *a fost rãnit pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fãrãdelegile noastre... 1i prin rãnile lui am fost vindecaþi+. Mergând pe urmele lui Cristos, credincio1ii cre1tini dintotdeauna s-au strãduit sã se ajute reciproc pe drumul care duce spre Tatãl ceresc, prin intermediul rugãciunii, schimbului de bunuri spirituale 1i ispã1ire penitenþialã ; cu cât erau mai însufleþiþi de fervoarea caritãþii, cu atât mai mult îl imitau pe Cristos suferind, purtându-1i propria cruce ca ispã1ire a pãcatelor proprii 1i ale altora, convin1i de a-i putea ajuta pe fraþii lor înaintea lui Dumnezeu, Tatãl îndurãrilor, sã meargã în întâmpinarea propriei mântuiri : aceasta este strãvechea dogmã a comuniunii sfinþilor, prin care viaþa fiecãrui fiu al lui Dumnezeu, în Cristos 1i prin intermediul lui Cristos, este unitã printr-o legãturã misterioasã la viaþa tuturor celorlalþi fraþi cre1tini, în unitatea supranaturalã a trupului mistic al lui Cristos, ajungând aproape sã formeze o unicã persoanã misticã. In felul acesta, se manifestã *comoara Bisericii+. De fapt, nu trebuie sã fie consideratã ca fiind suma unor bunuri materiale, acumulate de-a lungul secolelor, ci ca valoarea infinitã 1i inepuizabilã pe care le au înaintea Tatãlui ispã1irile 1i meritele lui Cristos, 1i oferite pentru ca întreaga umanitate sã fie eliberatã de pãcat 1i sã ajungã la comuniunea cu Tatãl ; în acela1i Cristos
31 urmare a unui decret special al papei Clement VI, Biserica Catolică a adoptat In
Trup mistic al lui Cristos, în care stricăciunea cauzată de un membru al Trupului,
mod oficial această doctrină. Ulteior, în acela1i secol, învăţătura lui Hugo de
precum 1i chinurile sale în purgator, este reparată de toate celelalte membre.
Saint-Cher a fost dezvoltată în operele teologilor scolastici, printre care sfântul
Astfel pot fi interpretate cuvintele apostolului Paul din Col 1 : 244. Iar toate
Bonaventura 1i sfântul Toma de Aquino. Practica indulgenţelor a primit astfel un
acestea a fost afirmat de primii Părinţi ai Bisericii, între care 1i cei orientali.
solid fundament teologic. Pentru merite speciale înaintea Bisericii, pentru oferte
Convingerea că meritele sfinţilor 1i a Mamei lui Dumnezeu *ar răscumpăra+
generoase, se putea obţine o absolvire completă sau parţială, o indulgenţă,
păcatele lesne-iertătoare era împărtă1ită 1i de către Biserica Ortodoxă. In Cet'i
certificată de documente corespunzătoare chemate cu acela1i nume. Comerţul
Minej putem citi : *... neprihănită Mamă a lui Dumnezeu, pentru meritul tău este
larg cu indulgenţe care a urmat, inclusiv cu scopul de a îmbogăţi Biserica
acordată iertarea păcatelor+. Aceea1i temă se regăse1te în vieţile sfinţilor.
Catolică care traversa o gravă criză în Evul Mediu târziu, a fost unul dintre
Astfel, în viaţa sfântului Vasile cel Nou, hagiograful descrie cum sfântul apăru
principalele motive de diziluzie faţă de catolicism 1i a dat un puternic impuls
îngerilor care-l însoţeau pe sfântul Teodor în suferinţa sa după moarte 1i le dădu
Reformei luterane. In felul acesta, conceptul de indulgenţă a ajuns până la noi în
un sac : *... răscumpăraţi datoria lui cu asta. Prin harul lui Dumnezeu am adunat
această lumină extrem de negativă. Se poate însă spune că ideea de indulgenţă în
o bogată comoară prin faptele 1i penitenţele mele ; iată, eu dau sacul meu acestui
fundamentul ei teologic ar fi în mod exclusiv catolică ?
suflet+.
O practică a indulgenţei de acest tip niciodată nu a fost prezentă în Biserica Ortodoxă. Această idee poate fi însă derivată de la principiul - tipic pentru
Astfel, ţinând cont nu numai de practica istorică, dar 1i de fundamentele
cre1tinismul antic - unităţii 1i al complementarietăţii organismului eclezial, ca
teologice ale ideii de *indulgenţă+, ea este - într-un anume sens - o mo1tenire
Rãscumpãrãtorul sunt prezente 1i vii satisfacþiile 1i meritele rãscumpãrãrii sale. In plus, acestui tezaur aparþin 1i valoarea într-adevãr imensã, incomensurabilã 1i mereu nouã pe care o au înaintea lui Dumnezeu rugãciunile 1i faptele bune ale Fericitei Fecioare Maria 1i a tuturor sfinþilor care, mergând pe urmele lui Cristos Domnul prin harul sãu, au sfinþit viaþa lor 1i au dus la îndeplinire misiunea încredinþatã lor de cãtre Tatãl ; în felul acesta, mergând în întâmpinarea propriei mântuiri, au cooperat 1i la mântuirea propriilor fraþi în unitatea Trupului mistic.
comună ambelor Biserici. Practica indulgenţelor este încă în uz în Biserica Catolică, 1i este reglementată de un sistem complex de norme canonice ; desigur însă, ha pierdut da mult timp acele aspecte materiale care i-au conferit o faimă 4
De aceea sunt bucuros de suferinþele pe care le îndur pentru voi 1i completez în carnea mea ceea ce lipse1te pãtimirilor lui Cristos, în favoarea trupului sãu care este Biserica.
32 atât de tristă. In Biserica orientală, în schimb, sistema indulgenţelor nu a avut
sub două specii. Cu toate acestea, nu era o condiţie indispensabilă pentru a primi
niciodată o reglementare precisă.
sacramentul în plinătatea lui : de exemplu, cei bolnavi 1i prizonierii primeau
2. Divergenţele Rituale
Sfintele Daruri doar sub forma pâinii consacrate. Cre1tinilor care trăiau departe de biserică le era permis să ducă acasă Sfânta Impărtă1anie : sfântul vasile cel Mare vorbe1te despre eremiţii care făceau o rezervă de pâine pentru
2.1. Sacramentul Euharistiei
împărtă1anie pentru un an întreg de 1edere în de1ert. Această practică era absolut naturală, dată fiind evidenta dificultate de a conserva vinul. Dar 1i în
Comuniunea sub una sau două specii
celebrările liturgice din primele secole în Orient 1i în Occident, potrivit mărturiilor date de istorici, laicii puteau alege dacă se împărtă1eau sub una sau
Recrudescenţa disputelor dintre Biserica Catolică 1i cea ortodoxă a fost provocată
două specii.
de divergenţe în practica liturgică 1i, înainte de toate, în celebrarea Euharistiei 1i
Si totu1i, cu trecerea timpului, în Occident s-a afimat tot mai mult tradiţia de a
a altelor sacramente.
împărtă1i laicii doar sub o specie. Istoricii catolici explică acest fapt invocând
Laicii catolici de rit latin se împărtă1esc în mod normal cu Trupul 1i Sângele lui
diverse motive : riscul de a vărsa pe pământ Sângele lui Cristos, imposibilitatea
Cristos *sub o singură specie+, adică cu pâinea consacrată, iar cei ortodoc1i
fizică a unora de a primi vinul 1i, în plus, lipsa acestuia, de exemplu, în ţările de
*sub două specii+, adică cu pâinea 1i vinul consacrate.
misiune 1i cele îndepărtate - considerări deci, de ordin întru totul raţional. Ca 1i
Ca urmare, cea mai mare parte a teologilor ortodoc1i, făcând apel la cuvintele
fundament teologic al împărtă1aniei sub specia pâinii, se afirmă în schimb, că
Mântuitorului : *dacă nu veţi mânca trupul Fiului omului 1i nu veţi bea sângele
Mântuitorul este prezent în toată plinătatea sa în ambele specii euharistice : se
luui, nu veţi avea viaţă în voi+ (In 6 : 53), afirmă ca împărtă1ania catolică nu
presupune, de aceea, că integritatea sacramentului este respectată. In acela1i
ţine seama de voinţa Mântuitorului 1i nu posedă plinătatea harului. De unde au
timp, preotul care celebra sacramentul euharistic continua să se împărtă1ească
apărut aceste diferenţe în celebrarea sacramentului euharistic 1i cum explică
sub cele două specii, situaţie care ridica, normal, pe preoţi pe o treaptă mai sus
propria lor poziţie teologii catolici ?
decât laicii 1i făcea să crească autoritatea sacră a Bisericii. Circumstanţa nu era
De fapt, în primele secole, sacramentul Euharistiei era celebrat în mod prevalent
desigur, pur cazuală 1i, ca urmare, reformatorii au criticat cu asprime această
33 tradiţie formată în Biserica Catolică.
numai în anumite cazuri). In plus, 1i la ortodoc1i împărtă1ania nu se prime1te
Trebuie însă să observăm că, 1i în Occident, împărtă1ania sub o singură specie,
întotdeauna 1i sub forma vinului. De exemplu, cei bolnavi se împărtă1esc doar
nu s-a afirmat atât de u1or 1i de rapid. Astfel, în secolul al V-lea, papii Leon cel
cu pâine, pe care au fost vărsate câteva picături de vin consacrat 1i care mai apoi
Mare 1i Gelaziu au interzis împărtă1ania sub o singură specie. Cu privire la
sunt lăsate să se usuce. Argumentaţia teologică asupra acestui punct este compusă
această interdicţie există diverse explicaţii. Una dintre acestea ar fi că interdictul a
din asemenea subtilităţi 1i speculaţii că nu este cazul de a le mai menţiona acum.
fost impus ca urmare a apariţiei ereticilor, care declarau că vinul era lucrarea
In general, în ceea ce prive1te conţinutul teologic al Euharistiei 1i respectiv,
diavolului 1i evitau împărtă1ania sub specia vinului. Atunci când se distribuia
forma de împărtă1anie, timp de mai multe secole s-a desfă1urat o aprigă
împărtă1ania numai sub o singură specie, era mai u1or pentru ei să fie
polemică, în decursul căreia nu numai că, pe de o parte, catolicii demonstrau
confundaţi cu ceilalţi cre1tini ; pentru a-i demasca pe ace1ti eretici, Roma a fost
plinătatea împărtă1aniei cu Trupul lui Cristos primindu-l în oricare din cele două
constrânsă să introducă împărtă1ania sub două specii. In schimb, potrivit
specii, pâinea sau vinul, iar ortodoc1ii, de cealaltă parte, susţineau necesitatea de
versiunii teologilor ortodoc1i, cei doi papi cercau să revină la tradiţiile Bisericii
a se împărtă1i sub cele două specii, dar s-au definit - de1i în formule polemice
antice. Este dificil de spus care dintre aceste explicaţii ar corespunde adevărului,
în cadrul fiecărei Biserici, mai ales în cea Catolică - 1i multe alte aspecte, cum ar
clar este însă că ulterior, totu1i, interdictul nu a mai fost observat.
fi necesitatea ca clerul să se împărtă1ească sub ambele specii, legitimitatea de a
Pentru o lungă perioadă de timp au coexistat în Occident cele două forme de
se împărtă1i *în acela1i timp+ sub ambele specii atunci când fragmente de
împărtă1anie 1i numai în secolele X-XI împărtă1ania laicilor sub o singură
pâine consacrată se află în potirul cu vin (ritul oriental) sau când ostia este
specie a fosr legitimată definitiv în bisericile latine, de1i nu era reprobată uzanţa
introdusă în potirul cu vin 1i apoi distribuită credincio1ilor (ritul latin). Polemica
de da acorda Sfânta împărtă1anie, uzanţă încă în vigoare în alte rituri.
a devenit uneori extrem de aprinsă : în 1415 Biserica Catolică a aruncat anatema asupra lui Jan Hus care criticase comuniunea sub o singură specie, iar Conciliul
In Orient vechea practică a împărtă1aniei sub cele două specii s-a păstrat până în
din Trento în 1563 a extins anatema asupra tuturor acelora care se opuneau
zilele noastre 1i teologii ortodoc1i au, în acest sens, deplină dreptate când
formei latine de a se împărtă1i. In Codicele de drept canonic din 1917 se afirmă
vorbesc de fidelitate faţă de tradiţiile vechi (fără a uita, în acela1i timp, că
necesitatea de a-i împărtă1i pe laici doar sub o singură specie5.
practica împărtă1aniei sub o singură specie era în uz 1i în Biserica primară, de1i
5
Conciliul Vatican II a stabilit urmãtoarele referitor la împãrtã1ania sub ambele
34 Cu toate acestea, de atunci, poziţia oficială a Bisericii Catolice s-a mai schimbat :
Discuţii destul de aprinse între teologii catolici 1i ortodoc1i au apărut 1i referito
chiar dacă în deciziile Conciliului Vatican II sunt confirmate normele stabilite de
la tipul de pâine care trebuie folosit pentru Euharistie, azimă6 sau dospită.
Conciliul Tridentin, în acela1i timp însă se admite posibilitatea ca laicii să se
Reamintim că sacramentul Euharistic a fost instituit de Isus Cristos la Ultima
împărtă1ească sub ambele specii, conform dispoziţiile episcopului, în cazurile
Cină. De atunci, multe generaţii de cre1tini au continuat să se reunească în
prescrise de Scaunul Apostolic : de exemplu, imediat după botez, după primirea
adunări euharistice, consumând pâinea 1i vinul trasformate în Trupul 1i Sângele
hainei monastice etc. Si totu1i, printre teologii catolici apar apeluri frecvente
lui Cristos, continuând astfel să facă memorialul Ultimei Cine a lui Cristos cu
pentru reforme 1i mai radicale, către o revenire la tradiţiile Bisericii primare.
apostolii.
In practică, împărtă1ania sub ambele specii la catolici se bucură de o răspândire
Se pune însă imediat întrebarea : cum a fost acea cină a lui Cristos cu apostolii ?
tot mai largă, mai ales în comunităţile de orientare ecumenică. Poziţia oficială a
A fost tradiţionala cină a Pa1telui ebraic sau nu ? Evangheliile sinoptice sunt în
Bisericii Ortodoxe, care susţine inadmisibilitatea de a se împărtă1i doar sub o
favoarea primei ipoteze, în timp ce evanghelia lui Ioan pare s-o susţină mai
specie rămâne încă mult prea dură, obstaculând în mod serios dialogul dintre
degrabă pe cea de-a doua.
Biserici.
Dacă cina era pascală, atunci Isus 1i apostolii cu siguranţă au consumat pâine azimă, a1a cum prescria tradiţia ebraică (nu se putea lăsa în casă nici măcar o
Celebrarea Euharistiei ca azime sau pâine dospită
bucată de pâine obi1nuită, dospită). Exact această tradiţie era respectată încă din primul secol de către comunitatea cre1tină din Roma, care a început să celebreze Euharistia cu pâine azimă. Si totu1i destul de mult timp au co-existat în Occident
specii : Rãmânând în vigoare principiile dogmatice stabilite de Conciliul din Trento, împãrtã1ania sub cele douã specii poate fi acordatã fie clericilor, fie religio1ilor, fie laicilor, în cazuri care trebuie stabilite de cãtre Scaunul apostolic 1i potrivit cu aprecierea episcopului : vezi Sacrosanctum Concilium, Constituþie despre Liturgia Sacrã, nr. 55 : EV 1/95. In ceea ce prive1te situaþiile (cazurile) când poate fi acordatã împãrtã1ania sub ambele specii, Sacra Congregaþie pentru Sacramente 1i Cult Divin enumerã, în decretul Misalul Roman (26.03.1970), decret emis cu ocazia promulgãrii noii ediþii tipice a Misalului Roman, 14 astfel de situaþii : cf. EV 3/2298-2303.
două tradiţii, iar comunităţi diferite foloseau fără mari probleme fie pâine dospită, fie pâine azimă (ostii) pentru a celebra Euharistia. De-abia în secolul al VII-lea, celebrarea Euharistiei numai cu pâine azimă s-a impus în Biserica spaniolă, pentru ca mai apoi, în secolul al XI-lea, să se răspândească în toată Europa. In Orient - Siria, Egiptul etc. - s-a impus aproape de la început tradiţia pâinii 6
Azimã înseamnã preparatã fãrã drojdie.
35 dospite, dar aceasta fără a provoca un conflict deosebit cu Occidentul, până în momentul când au început conflicte serioase care au dus la despărţirea Bisericilor. Este un fapt curios că critica adusă riturilor latine din secolul al XI-lea de către
Mihail Cerularie a început tocmai cu problema azimelor folosite în Occident. Această poziţie nici atunci nu a suscitat un consens unanim în Orient : mărturie ne sunt acuzele aduse împotriva lui Cerularie de către patriarhul Petru de Antiohia care, de1i favorabil patriarhul
Cină ar fi fost o cină pascală. In orice caz, este clar că problema istorico-teologică care stă la baza problemei referitoare la pâinea euharistică, încă nedefinitiv rezolvată, nu poate fi motiv de diviziune între Biserici. Impărtă1ania copiilor
folosirii pâinii dospite, a calificat ca inadmisibilă disputa cu Occidentul pe motivul diferenţelor rituale. Conflictele s-au reluat periodic până în secolul al XV-lea, atunci când Conciliul din Firenze a permis de a folosi atât pâinea azimă, cât 1i cea dospită. In virtutea tradiţiei, în Occident se folose1te până în prezent pâinea azimă pentru Euharistie, cu toate că 1i catolicilor le este permis de a se împărtă1i cu pâine dospită, de exemplu în Bisericile Catolice de rit oriental. In ceea ce prive1te poziţia ortodoxă, ea apare odată în plus
Un alt punct de neînţelegeri între catolici 1i ortodoc1i prive1te
destul de rigidă, dar se bazează mai mult pe tradiţia istorică, decât pe consideraţii de ordin teologic : problema referitoare la caracterul Ultimei Cine a lui Cristos cu apostolii nu a avut încă un răspuns definitiv, de1i asupra acestei teme există un număr mare de cărţi 1i articole. Opiniile teologilor ortodoc1i 1i catolici referitor la Ultima Cină nu coincid : astfel, eminentul teolog 1i istoric al Bisericii
chiar dacă, atunci când apăruse erezia ariană, Biserica începuse să fie mult mai severă referitor la educaţia copiilor 1i la admiterea lor la
Ortodoxe, episcopul Kassian Bezobrazov era de părere că Ultima
Conciliului Tridentin în 1563. In plus, se susţinea că copilul ajungea la
oportunitatea de a admite copiii la sacramentul Euharistiei. Este un fapt cert că în Biserica primară, copiii, odată botezaţi, primeau Impărtă1ania împreună cu adulţii. Trebuie amintit totu1i că în primele secole de cre1tinism se botezau mai ales adulţii. Nu 1tim în schimb, când s-a început cu botezul copiilor. Până în secolul al XIII-lea dispoziţiile canonice prescriau de a distribui Impărtă1ania copiilor,
sacramentul euharistic. Rezultatul a fost că, în Occident s-a răspândit idea că copilul putea fi admis la Impărtă1anie numai după ce a ajuns la vârsta când poate raţiona. Această idee a primit o ratificare formală în dispoziţiile Conciliului din Lateran din 1215 1i, mai apoi, ale
36 vârsta *raţiunii+ atunci când împlinea zece, doisprezece sau chiar paisprezece ani : fiecare ţară avea norme diferite. De asemenea, 1i conceptul însu1i de *vârsta raţiunii+ legat de posibilitatea de a primi Impărtă1ania, primea în diverse perioade un conţinut diferit. Astfel, potrivit regulilor formulate în 1910 de Congregaţia pentru Sacramente, copilul poate primi Sfânta Impărtă1anie atunci când este în măsură să înţeleagă diferenţa dintre hrana obi1nuită 1i pâinea euharistică, 1i atunci când a dobândit cuno1tinţele fundamentale ale doctrinei cre1tine care sunt indispensabile pentru mântuire. Potrivit Codicelui de Drept Canonic din 1917, unui copil i se poate da în pericol de moarte Impărtă1ania, dar întotdeauna cu condiţia ca acesta să fie în măsură să deosebească hrana normală de Impărtă1anie 1i să aibă o oarecare minimă cunoa1tere a doctrinei cre1tine. In Orient s-a păstrat tradiţia veche de a împărtă1i copiii imediat după botez, chiar 1i atunci când sunt foarte mici. Se consideră ca fiind de la sine înţeles că copilul nu poate înţelege semnificatul sacramentului 1i deci, prime1te harul lui Dumnezeu prin credinţa părinţilor săi. Problema admiterii la Impărtă1anie 1i, într-un sens mai larg, aceea de a administra sacramentele copiilor este un punct extrem de important ; nu este numai obiect de certuri interconfesionale între teologii ortodoc1i, catolici 1i protestanţi, dar chiamă în cauză 1i psihologi 1i medici în contact cu lumea religioasă. Pe de o parte, ar fi foarte
natural de a considera ca fiind necesară din partea persoanei o con1tiinţă deplină în faţa unui gest atât de important 1i profund pe care ea îl săvâr1e1te apropiindu-se de sacramentul euharistic. De aici se nasc dubiile referitoare la legitimitatea de a admite 1i copiii : nu se riscă astfel de a transforma Impărtă1ania într-un fel de rit magic ? Pe de altă parte, a1a cum demonstrează 1tiinţa contemporană, copilul din sânul matern poate fi deja considerat o persoană, cu un psihic, reacţii 1i abitudini deja formate. Asupra caracterului misterioasei uniri al tinerei făpturi cu Dumnezeu, unire care se petrece tocmai în sacramentul euharistic, omul nu este în măsură să formuleze judecăţi : este un lucru confirmat 1i de miracolele petrecute în momentul Impărtă1irii unor copii. Si apoi, nu se riscă de a priva de harul lui Dumnezeu un copil, neadmiţându-l la Impărtă1anie ? In orice caz, problema rămâne deschisă, 1i orice progres către o soluţionare va fi la fel de util 1i important pentru ambele Biserici. 2.2. Celibatul In sfâr1it, ultimul argument asupra căruia vrem să ne oprim este problema celibatului clerului. Nu este nevoie să explicăm faptul că problema celibatului este una dintre cele mai importante în cadrul vieţii ecleziale, nu numai la nivel
37 teoretic, dar 1i pe plan practic. Preotul î1i consacră viaţa în serviciul lui Dumnezeu : faptul de a avea o familie îi permite de a desfă1ura în mod deplin 1i responsabil acest serviciu, sau preocuparea pentru soţie 1i copii îl *distrage+ de la datoriile sale sacerdotale ? De-a lungul secolelor au fost formulare două poziţii opuse pentru a rezolva o problemă comună, cea a celibatului. Susţinătorii acestuia afirmă necesitatea ca preotul să fie liber de legăturile familiare, motivând această poziţie prin caracterul special al serviciului religios, care recere de a se angaja cu toate forţele 1i timpul proprii, serviciu care se desfă1oară uneori în condiţii dificile de viaţă 1i care poate pretinde până 1i a-1i pune în pericol viaţa proprie : fără o familie deci, împlinirea acestui slujiri ar rezulta mult mai u1oară. Si, în realitate, dacă ne gândim la epoca persecuţiilor împotriva cre1tinilor din primele secole, la condiţiile în care munceau misionarii din Evul Mediu trimi1i în ţările cele mai îndepărtate, argumentele susţinătorilor celibatului apar foarte convingătoare. Si apar ca atare inclusiv în contextul situaţiilor actuale, în sensul că preoţii pot astfel să-1i dedice întregul timp propriu credincio1ilor din parohiile lor, Bisericii, propriei formări spirituale. Dar 1i obiecţiile la adresa celibatului au o justificare a lor. In timp ce, pe de o parte, se recunoa1te că absenţa unei familii îl eliberează pe preot de preocupări 1i de relaţiile unei vieţi de familie, pe de altă
parte, această absenţă nu-l privează pe preot de inclinările naturale spre aceste relaţii 1i, înainte de toate, nu-l eliberează de dorinţele trupe1ti. Efectul, susţin cei care se opun celibatului, poate fi *sublimarea+, cum ar spune Freud, a principiului sexual în alte sfere de activitate, între care 1i cea religioasă, unde acest principiu dobânde1te adesea forme nedorite (astfel, extrema agresivitate a fundamentalismului musulman este adesea explicată prin severitatea prohibiţiilor sexuale islamice), sau preotul începe să aibă o viaţă dublă. Este suficient de cunoscută delăsarea moravurilor în anumite ambiente monastice medievale, care ne este familiară din operele lui Rabelais, Boccaccio 1i alţi scriitori de epocă, precum 1i depravarea ierarhiilor ecleziastice răspândită atât în Occidentul catolic, cât 1i în Bizanţ. Si astăzi celibatul clerului este un izvor de grave probleme, 1i deci de dezbateri furtunoase în sânul Bisericii Catolice Romane. Diminuirea statistică a vocaţiilor sacerdotale catolice din ultimele decenii se datorează, după experţilor, în special refuzului în faţa celibatului. Acela1i motiv i-ar determina pe mulţi preoţi să revină la starea laicală : de curând a luat na1tere 1i o asociaţie a acestor preoţi, care ar avea circa o mie de membri. Mijloacele de informare se distrează adesea prezentând dezvăluirea unor scandaluri in lumea eclezială, cum ar fi episcopi care au fii, călugări homosexuali 1i cazuri de violenţă
38 din partea preoţilor. Că situaţia în acest domeniu este mai curând îngrijorătoare, stă mărturie 1i scrisoarea pastorală trimisă de curând
obiectivului nostru mai restrâns, adică analizarea diferenţelor canonice dintre Biserica Ortodoxă 1i cea Catolică asupra problemei celibatului
de Ioan Paul II episcopilor americani în urma acuzelor de violenţe sexuale cauzate de preoţi în dauna minorilor( ! ).
clerului. Aceste diferenţe consistă în faptul că, conform canoanelor Bisericii Catolice Romane, clerului de rit latin îi este interzisă contractarea csătoriei, cu excepţia unor cazuri speciale. Dimpotrivă, conform canoanelor ortodoxe, celibatul este obligatoriu doar pentru episcopi, în timp ce preoţii, dacă nu au făcut voturi monastice, nu numai că pot, dar trebuie să fie căsătoriţi.
Este interesant faptul că, comentând această scrisoare, directorul de la Radio Vatican a făcut observaţia că această situaţie nu constituie o dovadă semnificativă împotriva celibatului sacerdotal : *Se 1tie că căsătoria nu este pentru om o garanţie absolută împotriva delictelor sexuale+. Această observaţie oglinde1te foarte bine poziţia Bisericii Catolice, care consideră păcatele preoţilor în domeniul sexual ca o reflex al corupţiei generale a naturii umane *desfrânate+. Asupra acestui lucru sunt de acord, desigur, 1i cei care se opun celibatului, dar adăugând faptul că căsătoria diminuează în mod sensibil probabilitatea acestui gen de păcate : este dificil de a pune la îndoială justeţea acestei afirmaţii. In orice caz, printre preoţii occidentali există o puternică mi1care care se opune celibatului. Ca multe alte probleme practice ale vieţii ecleziale, problema celibatului nu este u1or de rezolvat. Ea se situează în contextul problemelor mai generale care privesc asceza cre1tină, căsătoria cre1tină 1i vocaţia monastică. Analizarea lor însă, depă1e1te limitele
Trebuie să notăm faptul că în acest caz, poziţia Bisericii Catolice, chiar dacă nu întâlne1te un acord unanim, rezultă totu1i mult mai coerentă. De fapt, dacă se acceptă ideea că celibatul este indispensabil pentru slujitorii cultului, este logic ca el să fie extins la fiecare nivel al ierarhiei ecleziastice. Dispoziţiile canonice ale Bisericii Ortodoxe în schimb, dau na1tere unei întrebări fire1ti într-o persoană fără prejudecăţi : de ce pentru *simplii+ preoţi căsătoria nu numai că este permisă, dar e obligatorie, în timp ce pentru episcopi nu este admisă ? Justificarea generală expusă mai sus, referitoare la responsabilitatea faţă de Biserică, dedicarea totală lui Dumnezeu etc., rezultă a fi prea puţin satisfăcătoare, eventual doar cu condiţia de a admite că episcopii au o mai mare responsabilitate faţă de Dumnezeu 1i Biserică, faţă de simplii preoţi. Dar o asemenea ierarhie de niveluri de responsabilitate
39 este îndoielnică, fie din punctul de vedere teoretico-teologic, fie din cel al practicii comune. De aceea, gânditorilor ortodoc1i nu le rămâne decât să facă apel la tradiţiile Bisericii. Atunci, care erau aceste tradiţii ? Conform spiritului Noului Testament, virginitatea 1i celibatul erau cu siguranţă preferate căsătoriei (Mt 22 : 30 ; Lc 20 : 36) ; totu1i, în această privinţă, autorii Noului Testament se menţin pe poziţii extrem de realiste. Apostolul Paul, de1i preferă virginitatea 1i celibatul (1 Cor 7 : 26-35), le considera ca o vocaţie particulară, o carismă care nu era dată tuturor. El a 1i afirmat foarte clar că *este mai bine să te căsătore1ti decât să arzi+ (1 Cor 7 : 9) 1i vedea în căsătorie condiţia naturală a omului : nu din întâmplare, de altfel, scrisorile sale conţin numeroase sfaturi date celor căsătoriţi. Cât prive1te slujitorii Bisericii primare, din scrisorile pastorale rezultă clar că Bisericile fondate de Paul erau conduse de episcopi, presbiteri 1i diaconi căsătoriţi (1 Tim 3 : 2-13 ; Tit 1 : 6-9). Inclusiv Petru 1i alţi apostoli erau căsătoriţi. Clement Alexandrinul, comentând scrisorile sfântului Paul, a afirmat că autentica căsătorie cre1tină este o cale de mântuire pentru toţi : preoţi, diaconi 1i laici. In acela1i timp, o mare parte din clerul Bisericii primare a rămas celibatar sau desfăcea
căsătoria după sfinţirea sacerdotală, a1a cum dau mărturie Eusebiu din Cezareea 1i sfântul Ieronim. In secolul al IV-lea, cea mai mare parte dintre episcopii de Tessalia, Grecia, Macedonia, Egip, Italia 1i Europa occidentală erau celibi sau î1i părăsiseră soţiile, în timp ce printre diaconi 1i preoţi, căsătoria continua să fie foarte răspândită. Odată cu dezvoltarea tendinţelor ascetice în Biserică 1i cu cre1terea rapidă a monahismului, un număr tot mai mare de preoţi alegea de a nu se căsători, iar problema căsătoriei preoţilor a început să fie din ce în ce mai dezbătută în internul Bisericii. Astfel, sinodul din Gangara ( ? ) din 345 a condamnat manifestările de *fals ascetism+, printre care se număra refuzul de a asista la serviciile liturgice celebrate de preoţi căsătoriţi. La Conciliul din Nicea (325), Osius de Cordoba a propus de a interzice clerului viaţa conjugală, dar propunerea sa a fost respinsă datorită insistenţei episcopului egiptean Pafnutie ( ? ). In unele regiuni particulare s-a început puţin câte puţin, să se introducă norme pentru a reglementa căsătoria clerului, dându-se dispoziţia de a o contracta numai înainte de sfinţirea sacerdotală, interzicându-se totodată a doua căsătorie în cazul morţii soţiei etc. Atunci când în sfâr1it, orientarea ascetică a prevalat în sânul Bisericii, căsătoria clerului e considerată într-o manieră tot mai negativă, iar aceasta se vede 1i în Dreptul Canonic, atât occidental, cât 1i oriental.
40
In plus, normele Bisericii orientale referitoare la raporturile matrimoniale erau, în mod tradiţiona, mai liberale decât la Roma, în Galia sau în Africa de Nord. Mai apoi, în Codicele lui Teodosie, din secolele II-IV 1i al lui Iustinian din secolul al VI-lea - numele sunt de
sexuale în ziua de dinaintea celebrării liturghiei. Un *tribut+ plătit tradiţiilor occidentale se poate vedea 1i în interdictul de a avea raporturi sexuale cu soţia în timpul perioadelor de 1edere în ţările *barbare+ (latine).
împăraţi bizantini care, în practică, dirijau viaţa eclezială - a fost reafirmat interdictul dat episcopilor de a încheia o căsătorie. Conform Codicelui lui Iustinian, candidatul la consacrarea episcopală putea fi numai o persoană care nu avea fii ; în cazul că era deja căsătorit, trebuia să fie desfăcută căsătoria. Dar 1i cu aceste limitări, în alegerea
In secolele următoare 1i treptat, până în zilele noastre, cel puţin în ceea ce prive1te Biserica ortodoxă rusă 1i cea greacă, în dreptul
candidaţilor pentru episcopat, prioritatea o aveau bărbaţii celibatari. Preeoţilor, diaconilor 1i altor memrbi ai clerului le era permis să
în Noul Testament, în deciziile Conciilor Ecumenice, în regulile apostolice nu se află nici un fel de confirmare cu privire la practica eclezială care a ajuns să se formeze în Orient.
încheie căsătoria, dar numai înainte de sfinţire ; o a doua căsătorie nu era permisă în nici un caz. Conciliul Trulan din 692 a confirmat de fapt, acelea1i norme, conferindu-le o ratificare oficială din partea Bisericii. Un fapt curios este că la acest conciliu deja era criticat In mod indirect dreptul cacnonic occidental în materie matrimonială : astfel, în cazul violării drepturilor preoţilor sau diaconilor căsătoriţi, sau în cazul în care ace1tia erau repudiaţi de către soţie *pentru false motive devoţionale+, vinovatul trebuia să fie pedepsit cu asprime. Pe de altă parte, asupra deciziilor conciliului au influenţat 1i normele juridice occidentale : de exemplu, preoţilor le erau interzise raporturile
canonic oriental nu a intervenit nici o schimbare substanţială referitor la problema căsătoriei clerului, faţă de formulările adoptate la Conciliul trulan. Si totu1i, acest conciliu nu a fost unul ecumenic - iar
In Occident, tentativele de a introduce celibatul pentru preoţi au fost întreprinse deja în anul 300 în cadrul Sinodului de la Elvira, însă la Conciliul Ecumenic de la Nicea, cum am menţionat deja, idea celibatului a fost respinsă. Cu toate acestea, în sinoade locale succesive 1i în deciziile pontificale, celibatul a început să se afirme 1i cu referinţă la nivelurile inferioarre ale ierarhiei ecleziastice. Normele respective au fost totu1i introduse numai treptat 1i prezentau nuanţe numeroase 1i diverse. Intr-un prim moment, aspirantul la preoţie,
41 dacă era căsătorit, putea continua convieţuirea cu soţia, dar în cadrul unei căsătorii *angelice+. Existau numeroase reguli referitoare la administrarea casei, angajarea unor servitori în aceste cazuri, 1i sisteme de control, până acolo încât se dispunea ca un alt preot să petreacă noaptea în casa clericului căsătorit, pentru a avea posibilitatea de a verifica *castitatea+ acestui ultimul. După căderea Imperiului carolingian s-a răspândit o mai mare *libertate de moravuri+ în societate 1i în ambientele ecleziastice 1i au început să fie neglijate normele asupra celibatului a1a cum fuseseră stabilite de Biserică. Au apărut mulţi preoţi căsătoriţi, s-a redus în mod considerabil numărul călugărilor din mănăstiri. Pentru a combate o astfel de tendinţă periculoasă, o serie de sinoade locale din secolele XXI au introdus norme severe care-i obligau pe clerici să observe celibatul 1i care prevedeau condamnări aspre în cazul violării acestor norme. Chiar dacă în acel timp încă nu se avea o completă claritate asupra problemii celibatului, iar între cei mai distin1i teologi încă mai continua polemica asupra utilităţii celibatului clerului, ca urmare a eforturilor unor papi, mai ales Leon X 1i Nicolae II, au fost luate măsuri severe de pedepsire împotriva membrilor clerului care violaseră regula celibatului. O contribuţie importantă la consolidarea normei celibatului a venit din partea lui Grigore VII în secolul al XI-lea. La
Conciliul Lateran II în 1139, celibatul clerului a fost formulat ca 1i normă canonică, dar nici această măsură nu a reu1it să împiedice noi perioade de decadenţă în moravurile vieţii Bisericii medievale. Regula celibatului în Biserica Catolică a fost formulată în mod definitiv în timpul luptei împotriva Reformei, care avea printre principalele revendicări tocmai refuzul celibatului în cazul preoţilor. Concluzia numeroaselor discuţii 1i puternicelor conflicte a fost ratificarea definitivă 1i oficială a celibatului, pronunţată în 1563 la Conciliul Tridentin. Decizia conciliului era întru totul echilibrată : celibatul era considerat necesar nu ca o dispoziţie divină sau pe baza tradiţiei apostolice, dar avându-se în vedere exclusiv oportunitatea sa pentru viaţa eclezială. Biserica î1i rezerva dreptul de a interzice sau declara nulă căsătoria unui cleric, în conformitate cu legislaţia canonică sau cu voturile depuse de o persona consacrată. In cazul schimbării normelor juridice sau în alte cazuri particulare, când nu fuseseră depuse voturi, preotul nu era obligat să respecte regula celibatului. In practică însă, posibilităţile potenţiale incluse în dreptul canonic rămâneau doar pe plan teoretic, iar celibatul nu înceta să trezească nemulţumire din partea unui mare număr de catolici. De exemplu, în secolul al XIX-lea, acesta a fost unul dintre motivele separării Vechilor catolici de Roma.
42
In ultumul timp, totu1i, elasticitatea normelor juridice a permis Bisericii Catolice Romane de a le adapta la noile circumstanţe istorice : a fost permisă menţinerea stării matrimoniale preoţilor catolici de rit oriental 1i pastorilor protestanţi care au trecut la religia catolică 1i ulterior consacraţi preoţi. Conciliul Vatican II, ca urmare a numeroase cereri din partea episcopilor, a permis de a sfinţi ca diaconi 1i persoane adulte căsătorite. Nu este exclus ca mi1cările în favoarea abolirii celibatului pentru preoţi, astăzi foarte puternice în ţările catolice, să aibă ca rezultat noi schimbări în dreptul canonic.
In Biserica occidentală practica canonică a celibatului clerului s-a format de-a lungul unui drum lung 1i contradictoriu, fiind 1i astăzi un motiv de puternice critici din partea multor catolici. In plus, posibilitatea potenţială de a fi modificată, pentru a răspunde exigenţelor timpului (o posibilitate deja demonstrată în repetate rânduri de istorie), apropie în mod semnificativ poziţiile celor două Biserici 1i nu este exclus ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, prin adoptarea unui noi codice de drept canonic din partea Bisericii occidentale, însu1i obiectul conflictului să se diminueze considerabil. In orice caz însă, celibatul preoţilor este o problemă serioasă, care necesită o soluţie pentru binele Bisericii 1i a credincio1ilor, o decizie
Din cele spuse până acum, se pot trage unele concluzii :
care să fie rodul unor studii aprofundate, fondate pe considerări nu numai religioase, ci 1i 1tiinţifice. Cu greutate însă va putea fi o temă
In Biserica Ortodoxă, practica celibatului pentru episcopi 1i
de discuţii interconfesionale, dacă acestea vor fi bazate pe prejudecăţi 1i convalidate de argumente istorico-teologice artificiale.
obligativitatea căsătoriei pentru preoţi (care nu au depus voturi monastice), derivă doar dintr-o tradiţie care s-a format din punct de vedere istoric în epoci relativ recente 1i nu se bazează nici pe vechea tradiţie apostolică 1i patristică, nici pe decizii din cadrul Conciliilor Ecumenice. In plus, idea celibatului voluntar pentru preoţi (făcând voturile monastice), graţie elasticităţii sale, se arată a fi întru totul justificată.
43 DECRET DESPRE ECUMENISM Unitatis Redintegratio Paul, episcop, slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu, împreună cu părinţii sfântului Conciliu spre amintire perpetuă. 21 noiembrie 1964 Introducere Promovarea REFACERII UNITĂŢII între toţi cre1tinii este unul din principalele ţeluri ale sf. Conciliu ecumenic Vatican II. Cristos Domnul a întemeiat o singură Biserică 1i totu1i mai multe comunităţi cre1tine se înfăţi1eayă oamenilor ca adevărată mo1tenire a lui Cristos : toţi afirmă că sunt ucenicii Domnului, însă ei nu simt la fel 1i umblă pe căi diferite, ca 1i cum Cristos însu1i ar fi împărţit. Această împărţire contrayice pe faţă voinţa lui Cristos 1i este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauya preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura. Dar Stăpânul veacurilor, care 1i urmăre1te cu înţelepciune 1i răbdare planul harului său faţă de noi, păcăto1ii, în vremurile din urmă a început să reverse mai îmbel1ugat asupra cre1tinilor despărţiţi între ie părerea de rău lăuntrică 1i dorinţa de unire. Nenumăraţi oameni au
44 fost pretutindeni îndemnaţi de acest har 1i, sub acţiunea Duhului Sfânt, a apărut 1i între fraţi no1tri despărţiţi o mi1care din yi în yi mai largă pentru restabilirea unităţii tuturor cre1tinilor. La această mi1care pentru unitate, numită ecumenică, participă acei care îl invcă pe Dumnezeul întreit 1i îl mărturisesc pe Isus - Domn 1i Mântuitor : 1i nu e vorba numai de persoane izolate, ci 1i adunate în comunităţi în care li se vese1te Evanghelie 1i pe care le numesc, fiecare dintre ei, Biserica sa 1i a lui Dumneyeu. Însă aproape toţi, de1i în mod diferit, aspiră la Biserica lui Dumnezeu una 1i vizibilă, - care să fie cu adevăat universală 1i trimisă către lumea întreagă pentru ca lumea să se întoarcă la Evanghelie 1i astfel să fie mântuită spre slava lui Dumnezeu. De aceea, Conciliul, privind toate acestea cu bucurie, după e afirmat învăţătura despre Biserică, îndemnat de dorinţa restabilirii unităţii între toţi ucenicii lui Cristos, vrea să pună în faţa tuturor catolicilor ajutoarele, căile 1i mijoacele prin care ei pot răspunde la această chemare 1i la acest har dumnezeiesc. CAPITOLUL I PRINCIPIILE CATOLICE ALE ECUMENISMULUI Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, că Fiul lui Dumnezeu unul născut a fost trimis de Tatăl în lume penru ca,
făcut om, să reânnoiască prin răscumpărare neamul omenesc 1i să-l adune laolaltă. Înainte de a se dărui pe sine ca jertfă nepătată pe altarul crucii, El s-a rugat Tatălui pentru cei care cred, spunând : ACa toţi să fie una precum Tu, Tată, e1ti în Mine 1i eu în Tine, pentru ca 1i ei să fie una în Noi ; ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis@ (In. 17,21) 1i a instituit în Biserica sa minunatul Sacament al Euharistiei, prin care este semnificată 1i înfăptuită unitatea Bisericii. A dat ucenicilor săi noua poruncă a iubirii reciproce 1i l-a făgăduit pe Duhul Sfânt care să rămână cu ei în veac, Domn 1i Dătător de viaţă. Înălţat pe cruce 1i glorificat, Domnul Isus a revărsat pe Duhul făgăduit, prin care a chemat 1i a adunat în unitatea credinţei, speranţei 1i iubirii poporului Noului Legământ - Biserica, a1a cum spune Apostolul : AUn singur Trup 1i un singur Duh, după cum aţi fost chemaţi, într-o singură speranţă a chemării voastre. Un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez@ (Ef. 4,4-5). Într-adevăr, Acâţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi 1i îmbrăcat. Voi toţi una sunteţi în Cristos Isus@ (Gal. 3,27-28). Duhul Sfânt care loecuie1te în cei ce cred, care umple 1i conduce întreaga Biserică, înfăptuie1te acea minunată comuniune a credincio1ilor 1i îi une1te atât de intim pe toţi în Cristos încât este Principiul unităţii Bisericii. El realizează diversitatea harurilor 1i slujirilor, îmbogăţind cu diferite daruri
45 Biserica lui Isus Cristos, Aorânduind-i pe sfinţi pentru a înfăptui lucrarea slujirii spre zidirea Trupului lui Cristos@ (Ef. 4,12). Însă pentru a-1i statornici pretutindeni Biserica sa sfântă, până la sfâr1itul veacurilor, Cristos a încredinţat colegiului celor doisprezece îndatorirea de a învăţa, de a conduce 1i de a sfinţi. Dintre ei l-a ales pe Petru, pe care a hotărât să clădească, după mărturisirea de credinţă a acestuia, Biserica Sa ; i-a făgăduit cheile Împărăţiei cerurilor 1i, după ce el 1i-a afirmat iubirea, i-a încredinţat toate oile spre a le întări în credinţă 1i a le pa1te în perfectă unitate, Isus Cristos rămânând în veci piatra din capul unghiului 1i Păstorul sufletelor noastre. Prin predicare fidelă a Evangheliei, prin administrarea sacramentelor 1i prin cârmuirea exercitată cu iubire de către Apostoli 1i urma1ii lor, Episcopii, în frunte cu Urma1ul lui Petru, sub acţiunea Duhului Sfânt, Isus Cristos vrea ca poporul Său să crească 1i îi desăvâr1e1te comuniunea în unitate : în mărturisirea acelea1i credinţe, în celebrarea comună a cultului divin 1i în armonia frăţească a Familiei lui Dumnezeu. Astfel Biserica, Turma unică a lui Dumnezeu, ca un steag înălţat penru popoare, punând la îndemână întregului neam omenesc Evanghelia păcii, î1i împline1te în speranţă peregrinarea către ţinta Patriei cere1ti. Acesta ste misterul sacru al unităţii Bisericii în Cristos 1i prin
Cristos, sun acţiunea Duhului Sfânt ce realiyeayă diversiatea darurilor. Supremul model 1i principiu al acestui mister este unitatea, în treimea persoanelor, a unicului Dumnezeu Tatăl 1i Fiul în Duhul Sfânt. (Relaţiile dintre fraţii despărţiţi 1i Biserica catolică). În această Biserică unică 1i unitară a lui Dumnezeu au apărut încă de la început anumite sciziuni pe care Apostolul le condamnă cu asprime ; în secolele următoare s-au ivit dezbinări mai mari, iar comunităţiconsiderabile ca număr s-au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii catolice, uneori nu fără vina unor oameni de ambele părţi. Însă cei care se nasc acum 1i sunt instruiţi în credinţa lui Cristos în astfel de comunităţi nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii, iar Biserica catolică îi îmbrăţi1ează cu respect 1i iubire frăţească. Întradevăr, aceia care în Cristos 1i au primit în mod valid Botezul se aflî într-o anumită comuniune, de1i imperfectă, cu Biserica catolică. Fără îndoială, datorită diferitelor feluri de divergenţe care există între ei 1i Biserica catolică, atât din materie de doctrină 1i uneori chiar de discipplină, cât 1i în privinţa structurii Bisericii, se opune comuniuneii Biserice1ti depline numeroase piedici, uneori destul de grave, spre depă1irea cărora tinde mi1carea ecumenică. Cu toate acestea, fraţii depărţiţi, îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez, sunt încorporaţi lui Cristos 1i de aceea poartă pe drept numele de cre1tini 1i sunt
46 recunoscuţi de bună dreătate ca fraţi în Domnul de către fiii Bisericiii catolice. Pe lângă aceasta, dintre elementele sau bunurile prin ansamblul cărora însă1i Biserica se zide1te 1i prime1te viaţă, unele, 1i chiar numeroase 1i însemnate, pot exista 1i în afara graniţelor vizibile ale Bisericii catolice : cuvântul scris al lui Dumnezeu, viaţa harului, credinţa, speranţ 1i iubirea, alte daruri interioare ale Duhului Sfânt, 1i elemente vizibile : toate acestea, care vin de la Cristos 1i duc la El, aparţin de drept Bisericii unice a lui Cristos. De asemenea, numeroase acţiuni sacre ale religiei cre1tine sunt săvâr1ite de fraţii despărţiţi de noi, iar acestea, în diferite feluri, după diversele condiţii ale fiecărei Bisericii sau comunităţi, pot, fără îndoială, să dea na1tere în mod efectiv vieţii harului 1i trebuie socotite capabile de a deschide intrarea în comuniunea mântuirii. Prin urmare, aceste Biserici 1i comunităţi despărţite, de1i socotim că suferă de carenţe, nu sunt nicidecum lipsite de semnificaţie 1i de valoare în misterul mântuirii. Duhul lui Cristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mântuire, a căror valoare derivă din însă1i plinătatea harului 1i a adevărului care a fost încredinţată Biericii catolice. Totu1i, fraţii despărţiţi de noi, atât individual cârt 1i comunităţile 1i Bisericile lor, nu se bucură de unitatea pe care Isus Cristos a voit s-
o dăruiască tuturor acelora pe care i-a renăscut 1i cărora le- dat viaţă pentru a alcătui un singur trup în vederea unei vieţi noi, unitate pentru care dau mărturie sfintele Scripturi 1i Tradiţia venerabilă a Bisericii. Într-adevăr, numai prin Biserica catolică a lui Cristos, care este instrumentul generale de mântuire, poate fi dobândită toată plinătatea mijloacelor de mântuire. Credinţa noastră este că Domnul a încredinţat numai Colegiului apostolic în frunte cu Petru toate bogăţiile Noului Legământ, pentru a constitui pe pământ Trupul unic al lui Cristos, căruia trebuie să-i fie pe deplin încorporaţi toţi aeia care aparţine deja, în vreun fel Poporului lui Dumnezeu. Acest Popor, în peregrinarea sa pământească, de1i rămâne expus păcatului în mebrii săi, totu1i cre1te în Cristos 1i este condus cu blândeţe de Dumnezeu după planurile lui tainice până ce va ajunge cu bucurie la totala plinătate a gloriei ve1nice în Ierusalimul ceresc. Ecumenismul Întrucât astăzi, în mai multe părţi ale lumii, sub inspiraţia harului Duhului Sfânt, se fac multe eforturi prin rugăciuni, cuvânt 1i faptă pentru a ajunge la acea plinătate a unităţii voită de Isus Cristos, Conciliul îndeamnă pe toţi credincio1ii catolici ca, recunoscând semnele timpurilor, să ia parte în mod activ la opera ecumenică. Prin Ami1care ecumenică@ se înţeleg activităţile 1i iniţiativele
47 suscitate 1i organizate, în funcţie de diferitele necesităţi ale Bisericii 1i după împrejurări, în favoarea unităţii cre1tinilor. Astfel sunt, în primul rând, toate eforturile de a elimina cuvintele, judecăţile 1i actele care nu se potrivesc, după adevăr 1i dreptate, situaţiei fraţilor despăprţiţi 1i care de aceea îngreunează relţaţiile cu ei ; apoi, în cadrul înrtunririlor organizate cu intenţie 1i în spirit religios între cre1tinii din diferite Biserici sau comunităţi, este Adialogul@ purtat de experţi cu pregătire adecvată, unde fiecare 1i poate expune mai profund învăţătura Comunităţii proprii 1i îi poate prezenta lmpede carcateristicile. În continuare, prin aceste dialog toţi dobândesc o cunoa1tere mai adevărată 1i o preţuire mai justă a învăţăturiii 1i a vieţii fiecărei comunităţi ; în acela1i timp, aceste Comunităţi ajung să colaboreze mai laerg în felurite acţiun cerute de orice con1tiinţă cre1tină, pentru binele comun, 1i se întţlnesc, în modalitatea permisă, pentru a se ruga în comun. În sfâr1it, to1i 1i examinează fidelitatea faţă de voinţa lui Cristos pribitor la Biserică 1i întreprin, după cum se cuvine, o activitate susţinută de reânnoire 1i de reformă. Toate acestea, îndeplinite cu prudenţă 1i răbdare de credincio1ii Bisericii catolie sub privegherea Păstorilor, constribuie la progresu dreptăţii 1i al adevărului, al bunei înţelegeri 1ic olaborări, al fraternităţii 1i unirii ; pe această cale, încetul cu încetul, depă1ind piedicile aflate îb calea perfectei comuniuni ecleziale, toţi cre1tinii se
vor aduna înr-o unică celebrare euharistică, în unitatea Bisericiii una 1i unică, unitate pe care Cristos a săruit-o de la început Bisericii Sale 1i care credeam că dăinuie în Biserica catolică fărăr a se putea pierde 1i sperăm că va cre1te din zi în zi până la sfâr1itul veacurilor. Este eviedent că lucrarea de pregătire 1i de împăcare individual a persoanelor care doresc comuniunea deplină cu Biserica catolică se deosebe1te, prin natura sa, de iniţiativa ecumenică ; totu1i nu există nici o opoziţie între ele, deoarece 1i una 1i alta izvorăsc dintr-o minunată orânduire a lui Dumnezeu. În acţiunea ecumenică credincio1ii catolic trebuie, fărăr îndoială, să fie plini de grijă faţă de fraţii despărţiţi, rugându-se pentru ei, vorbind u ei despre realităţile Bisericii, făcând spre ei primii pa1i. Însă înainte de toate trebuie să cântărească, cu sinceriate 1i atenţie, ceea ce trebuie reânnpit 1i înfăptuir în însă1i Familia catolică pentru ca viaţa ei să dea o mărturie mai fidelă 1i mai clară despre învăţătura 1i instituţiile transmise de Cristos ăprin Apostoli. Într-adevăr, de1i Biserica catolică este înzestrată cu tot adevărul revelat de Dumnezeu 1i cu toate mijloacele harului, totu1i membrii ei nu le trăiesc cu toată râvna cuvenită, aţa încât chipul Bisericii străluce1te mai puţin luminos în fţa fraţilor despărţiţi de noi 1i în faţa lumii întregi, iar cre1tarea Împărăţiei lui Dumnezeu este întârziată. De aceea toţi catolicii trebuie să tindă la perfecţiunea cre1tină 1i să se
48 străduiască, fiecare după condţia proprie, pentru a Biserica, purtând în trupul său umilinţa 1i mortificarea lui Isus, să se purifice 1i să se reânnoiască din zi în zi până ce Cristos 0i-o va înfăţi1a glorioasă, fărăr pată sau zbârcitură. Păstrând unitatea în cele necesare, toţi, în Biserică, după misiunea încredinţată fiecăruia, să păstreze libertatea cuvenită, atât în diferitele forme de viaţă spirituală 1i de disciplină, cât 1i în diversitatea Riturilor liturgice, ba chiar 1i în formularea teologică a adevărului revelat ; în toate să cultive însă, iubirea. Prin acest mpd de a acţiona ei vor manifesta tot mai deplin adevărata catolicitate precum 1i
întotdeauna să pătrundem mai desăvâr1it misterul lui Cristos 1i al Bisericii. Totu1i separările dintre cre1tini împiedică Biserica să realizeze deplina catolicitate ce-i ste proprie, în acei fii ai săi, care de1i îi aparţin prin botez, sunt despărţiţi de comunitatea deplină cu ea. Mai mult 1i pentru Biserică e mai greu să-1i exprime, sub toate aspectele, plinătatea catolicităţii în însă1i realitatea vieţii. Conciliul constată cu bucurie cre1terea continuă a participării credincio1ilor catolici la acţiunea ecumenică 1i o încredinţează episcopilor de pretutindeni pentru a o promova cu grijă 1i a o
apostolicitatea Bisericii. Pe de altă parte, catolicii trebuie să recunoască 1i să aprecieze cu bucurie valorile cu adevărat cre1tine, iyvorăte din patrimoniul comun, care se află la fraţii despărţiţi de noi. Vrednic 1i drept este să recunoa1tem bogăţile lui Cristos 1i faptele puterii Sale în viaţa
conduce cu prudenţă.
celorlalţi, care dau mărturie pentru Cristos uneori până la vărsarea sângelui : Dumnezeu e pururi minunat 1i vrednic de admiraţie în lucrările Sale. Nu trebuie să uităm nici faptul că tot ceea ce se săvâr1e1te prin harul Duhului Sfânt în fraţii despărţiţi pote constribui 1i la edificarea noastră. Tot cea ce este cu adevărat cre1tin nu se opune niciodată
(Interesul general pentru unire) Preocuparea pentru unire prive1te întrega Biserică, atât pe credincio1i cât 1i pe Păstori, 1i îl solicită pe fiecare după puterile lui, în viaţa cre1tină de fiecare zi, precum 1i în cercetătilr teologice 1i istorice. Această preocupare manifestă deja într-un fel legătura frăţească dintre toţi cre1tinii 1i duce la unitatea deplină 1i
valorilor autentice ale credinţei, ci, dimpotrivă, ne pot face
perfectă, după buna voire a lui Dumnezeu.
CAPITOLUL II EXERCITAREA ECUMENISMULUI
49
(Reânnoirea Bisericii) Întrucât orice reânnnoire Bisericii constă în mod esenţial într-o fidelitate sporită faţă de vocaţia ei, acesta este, fără îndoială, motivul care explică mi1carea către unitate. Biserica, în cursul peregrinării sale este chemată de Cristos la această continuă reformă de care ea are nevoie necontenit, în măsura în care este o instituţie omenească1 1i pămânstească ; a1a încât, dacă în timp, ca urmare a împrejurărilor, anumite lucruri, fie în moavuri fie în disciplina Bisericească, fie chiar în modul de a formula docrina - care trebuie distins cu grijă de tezaurul credinţei - au suferit deteriorări, trebuie să fie rea1ezate corect, la timpul potrivit. Această reânnoire are a1adar o deosebită importnţă ecumenică. Diferitele forme ale vieţi Bisericii prin care se înfăptuie1te deja această reânnoire - mi1carea biblică 1i liturgiocă, vestirea Cuvântului lui Dumnezeu 1i cateheza, apostolatul laicilor, noile forme de viaţă călugărească, spiritualitatea căsătoriei, învăţătura 1i cativitatea Bisericii în domeniul social - trebuie socotite tot atâzea semne de cheză1ii pentru progresele viitoare ale ecumenismului. (Cinvertirea inimii) Nu există ecumenism adevărat fărăr convertire interioră. Într-adevăr,
dorinţa de unitate se na1te 1i cre1te din reânnoirea cugetului, din lepădarea de sine 1i din revărsarea liberă a iubirii. Trebuie deci să cerem de la Duhul Dumnezeie1ti harul abnegaţiei sincere, al umilinţei 1i blândeţii în slujire, al generozităţii frăţe1ti faţă de semeni. ADrept aceea vă rog fierbinte@, spune Apostolul Neamurilor, Aeu, cel înemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie după chemarea cu care aţi fost chemaţi cu toată smerenia 1i blândeţea, cu răbdare îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, având grijă să păstraţi unitatea Duhului prin legătura păcii@ (Ef. 4,1-3). Acest îndemn se adresează mai ales acelora care au fost ridicaţi la Ordinele sacre în vederea continuării misiunii lui Cristos, care între no Anu a venit pentru a fi slujit ci pentru a sluji@ (Mt. 20,28). 0i referitor la gre1elile împotriva unităţii este valabilă mărturia sf. Ioan : ADacă vom spune că nu avem păcate, ă-L face mincionos pe Dumnezeu, 1i cuvântul Lui nu este în noi@ (1 In. 1,10). A1adar, prin rugăciune smerită, cerem iertare de la Dumnezeu 1i de la fraţii despărţiţi precum 1i noi ierttăm gre1iţilor no1tri. Să-1i amintească toţi credincio1ii că vor promova 1i chiar vor înfptui cu atât mai bine unirea creţtinilor cu cât se vor strădui să ducă o viaţă mai autentică conformă cu Evanghelie. Cu cât va fi mai strânsă comuniunea lor cu Tatl, cuvântul 1i duhul, cu atât vor putea spori mai intim 1i mi u1or fraternitatea reciprocă.
50
(Unirea în rugăciune) Convertirea inimii 1i sfinţenia vieţii, împreună cu rugăciunile individuale 1i publice pentru unirea cre1tinilor, trebuie socotite sufletul întregii mi1cări ecumenice 1i pot fi numite pe drept cuvânt Aecumenism spiritual@. Catolciii obi1nuiesc să rostească adesea în comun acea rugăciune pentru unitatea Bisericii cu care Mântuitorul însu1i, în ajunul morţii sale, l-a rugat fiebinte pe Tatăl. ACa toţi să fie una@ (In. 17,21). În anumite împrejurări speciale, cum sunt rugăciunile prevăyute Apentru unitate@ 1i în întâlnirile ecumenice, este permisă sau chiar dorită asocierea în rugăciune a catolicilor cu fraţii despărţiţi. Astfel de rugăciuni comune sunt fărăr îndoială un mijloc eficace pentru a cere harul unităţii 1i constituie o expresie autentică a legăturilor care îi unesc încă pe catolici cu fraţii despărţiţi : AUnde sunt doi sau trei adunaţi în Numele meu, acolo sunt 1i Eu în mijlocul lor@ (Mt. 18,20). Totu1i nu este îngăduit a considera comunicarea în cele sfinte
comunicare. Uneori, pentru obţinerea harului, e recomandabilă. În privinţa modului concret de a acţiona, ţinâdn seama de toate împrejurările de timp, loc 1i persoane, va decide cu prudenţă autoritatea episcoplaă locală, dacă nu există alte dispoziţii date de Conferinţa Epuscopală, după statutele proprii, sau de sfântul Scaun. (Cunoa1terea reciprocă) Trebuie să cunoa1tem sufletul fraţilor despărţiţi. În acest scop este necesar studiu, care trebuie efectuat după adevăr 1i bunăvoinţă. Catolicii cu pregătire corespunzătoare trebuie să dobândească o cunoa1tere mai bună a doctrinei 1i a istoriei, a vieţii spirituale 1i litirgice, a psihologiei religioase 1i a culturii proprii fraţilor despărţiţi. Pentru a obţine aceste rezulat, sunt de mare folos întruneririle ciu participarea ambelor părţi, mai ales pentru a discuta probleme teologice, 1i în care toţi să se comporte de la egale la egal cu condiţia ca aceia care participă,m sub privegherea episcopilor, să fie cu adevărat competenţi. Dintr-un asfel de dialog va apărea mai limpede 1i adevărata situaţie a Bisericii catolice. Pe această cale va fi
drept un mijloc ce trebuie folosti fără discernământ pentru restabilirea unităţii cre1tinilot. Această comunicare depinde mai ales de două principăii : semnificarea unităţii Bisericii 1i participarea la mijloacele
cunoscută mai bine fândirea fraţilor despărţiţi iar credinţa noastră le va fi prezentată într-un mod mai adecvat.
harului. Semnificarea unităţii împiedică în majoritatea cazurilor această
(Formaţia ecumenică)
51 Teologia 1i alte discipline, mai ales istoria, trebuie predate 1i sub aspect ecumenic, a1a încât să răspundă cât mai bine adevărului faptelor. Într-adevăr, este foarte important ca viitorii păstori 1i preoţi s posede o teologie formulată cu exactitate în acest mod, 1i nu în termeni polemici, mai ales în privinţa relaţiilor dintre fraţii despărţiţi 1i Biserica Catolică. Fiindcă de formaţia preoţilor depinde în cea mai mare măsură depinde în cea mai mare măsură educarea 1i formares spirituală necesară a credincio1ilor 1i a călugărilor. De asemenea, catolici angrenaţi în operele misionare pe acela1i teritoriu cu alţi cre1tini trebuie să cunoască, mai ales astăzi, problemele 1i roadele care, în apostolatul lor izvorăsc din ecumenism. (Modul de a exprima 1i de a expune învăţătura de credinţă) Modul 1i metoda de a exprima credinţa cetolică nu trebuie să constituie în nci un fel un obstacol în calea dialogului cu fraţii. Trebuie neapărat să fie exprimată clar învăţătura integral. Nimic nu este mai străin ecumenismului decât falsul irenism datorită căruia purittea învăţăturii atolice este 1tirbită 1i este întunecta sensul ei autentic 1i precis. În acela1i timp, credinţa catolică trebuie explicată mai adânc 1i mai corect în felul 1i limbajul care poate fi într-adevăr înţeles 1i de
fraţii despărţiţi. Pe lângă aceasta, în dialogul ecumenic, teologii catolici, rămânând credincio1i învăţăturii Bisericii, trebuie să înainteze în cercetare, împerună cu fraţiii despărţiţi a misterelor divine, cu dragoste de adevăr, cu biuire 1i cu umlinţă. În compararea învăţăturilor să nu uite că există o ordine sau Aierarhie a adevărurilo învăţăturii catolice în funcţie de legătura lor cu fundamentaul credinţri cre1tine. Astfel se va pregăti calea pe care cu toţii, prin această emulaţie frăţească, vor fi împin1i sprteo cunoa1tere mai profundă 1i o manifestare mai limpede a nepătrunselor bogăţii ale lui Cristos. (Colaborarea cu fraţii despărţiţi) În faţa tuturor popoarelor toţi cre1tinii să-1i mărturisească credinţa în Dumnezeu Unil Întreit, î Fiul 1ui Dumnezeu Întrupat, Mântuitorul 1i Domnul nostru, print-un efort comun, în respect reciproc, să dea mărturie pentru speranţa noastră care nu în1eală. Deoarece în vremurile noastre se stabile1te co colaborare largă pe plan social, toţi oamenii fărăr excepţie sunt chemaţi la această lucrarea comună, dar cu atât mai mult acei care cred în Dumnezeu dar mai ales toţi cre1tinii ca unii care sunt împodobiţi cu numele lui Cristos. Colaborarea tuturor cre1tinilor exprimă în mod viu unirea existentă deja între ei 1i pune mai deplin îmn lumină chipul lui Cristos care sluje1te. Această
52 colaborare, instaurată deja în mulzte ţări, trebuie perfecţionat neîncetat - mai ales în acele regiuni în care evoluţia socială sau tehnică e în curs - fie determinând respectu cuvenit pentru demnitatea persoanei umane, fie lucrând pentru binele păcii, fie urmărind aplicarea socială a Evangheliei, fie în dezvoltarea, în spirit cre1tin, 1tiiţelor 1i artelor, fie în folosirea unor remedii de orice fel împotriva neajunsurilor epocii noastre ca, de pildă, foametea 1i calamităţile, analfabetismul 1i mizeria, lipsa de locuinţe 1i distribuirea inechitabilă a bunurilor. Prin
Celelalte au apărut după mai bine de patru secole în Occident, de pe urma evenimentelor numite de obicei reforme. De atunci s-au despărţit de Scaunul rtoman mai multe comunităţi naţionale sau confesione. Printre acelea în are subzistă parţial tradiţiile 1i structurile catolice un lc special ocupă comunitatea anglicană. Totu1i aceste diverse comunităţi despărţite diferă mult între ele, nu numai datorită originii, locului 1i timpului, ci mai ales prin natura 1i gravitatea problemelor privitoare la credinţ 1i la structura
această colaborare, toţi cei care cred în Cristos au posibilitatea de a învăţa mai u1or cum se pot cunoa1te mai bine 1i preţui mai mult unii pe alţii 1i cum se pregăte1te calea spre uniatea cre1tinilor.
bisericească. De aceea, Conciliul în dorinţa de a nu subestima condiţiile diferite ale diverselor grupări cre1tine 1i de a nu trece sub tăcere legăturile ce subzistă între ele în ciuda despărţirii, hotărâ1te să prezinte
CAPITOLUL III BISERICI 0I COMUNITĂŢI BISERICE0TI DESPĂRŢITE DE
următoarele consideraţii penru realizrea unei acţiuni ecumenice prudente.
SCAUNUL APOSTOLIC ROMAN - Ne îndreptăm privirea către cele două categorii principale de dezbinări care sfâ1ie haina fără cusătură a lui Cristos. Cele dintâi s-au petrecut în Orient, fie prin contestarea formulelor dogmatice ale Conciliilor din Efes 1i Chalcedon, fie, mai târziu, prin ruperea comuntiăţii Biserice1ti, dintre Patriarhatele Orientale 1i Scaunul roman.
PRIVIRE ASUPRA BISERICILOR ORIENTALE - (Caracsterul 1i istoria Orientalilor) Timp de multe secole, Bisericile din Orient 1i Occident 1i-au urmat fiecare calea proprie, unite totu1i în comuniunea frăţească a credinţei 1i a vieţii sacramentale, iar dacă apăreau înttre ele neânţelegeri în privinţa credinţei sau a disciplinei, Scaunul Roma le reglementa, întrunind consensul tuturor. Conciliul aminte1te cu plăcere tuturor,
53 printre ale fapte de mare importanţă, că în Orient există Biserici particulare sau locale înfloritoare, printre care primul loc îl deţin Bisericile patriarhale, 1i dintre care multe se mândressc că au fost înteneiate chiar de către Apostoli. De aceea la Orientali a existat 1i există preocuparea 1i grija deosebită de a păstra, în comuniune de credinţă 1i de iubire, acele rela1ii frăţe1ti care trebuie să domnească între Bisericile locale, ca între surori. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că Bisericile din Orient au de la origine un tezaur din care Biserica Occidentului a liat multe elemente în litiurgie, în tradiţia spirituală 1i în domeniiul juridic. Nu trebuie subestimat faptul că dogmele fundamentale ale credinţei ce1tine, despre treime 1i despre Cuvântul lui Dumneze întrupat din Fecioara Maria, au fost definite în Concilii ecumneice ţinute în Orient. Pentru a păstra această credinţăe, acele Bisericii au suferit 1i continuă să sufere multe. Mo1tenirea transmisă de Apostoli a fost primită în diferite forme 1i moduri 1i încă de la începuturile Biericii a fost dezvoltată diferit, 1i datorită mentlităţilor 1i condiţiilor de viaţă diferite. Toate acestea, pe lângă motivele externe, la care s-a adăugat lipsa e înţelegere reciprocă 1i de caritate, a oferi prilejul de despărţire. De aceea, Sfântul Conciliu îndeamnă pe toţi, dar mai ales pe aceia
care-1i propun să lucreze pentru restabilirea doritei comuniuni deplin între Bisericile Orientale 1i Biserica catolică, să aibă în vedere cu grijă această condiţie specială a na1terii 1i cre1terii Bisericilor din Orient 1i natura relaţiilor care exostau între ele 1i Scaunul Roman, îninte de despărţire, 1i să-1i formeze o apreciere corectă asupra lucruri. Respectarea acestei recomandări va ontribui foarte mult la reu1ita dialogului pe care 1i-l propun. (Tradiţia liturgică 1i spirituală a Orientalilor) Se 1tie cu ce dragoste elebrează cre1tinii orientali oficiile liturgice, mai ales Euharistia, izvor de viaţă pentru Biserică 1i cheză1ia gloriei viitoare, prin care credincio1ii, uniţi cu Epscopul, ajung la Dumnezeu Tatl prin Fiul, Cuvântul care s-a întrupat, a pătimit 1i a fost preamărit în revărsarea Duhului Sfţnt 1i intră în comuniune cu Preasfânta Treime devenind Apărta1i firii dumnezeie1ti@ (2 Pt. 1,4). Astfel, prin celebrarea Euharistiei Domnului în fiecare dinre saceste Bisericii se zide1te 1i cre1te Bisertica lui Dumnezeu iar prin celebrarea aceluia1i mister se manifestă comuniunea dintre ele. În acest cult liturgic, Orienta1ii preamăresc în imnuri minunate pe Maria, pururea Fecioară, pe care Conciliul Ecumenic din Efes a proclamat-o în mod solemn Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, în vederea recunoa1erii lui Cristos ca adevărat 1i propriu zis Fiu al lui
54 Dumnezeu 1i fiu al Omului, după Scripturi ; de asemenea ei cinstesc pe mulţi sfinţi, printre care pe părinţii Biserici univesale. Întrucât aceste Biserici, de1i despărţite, au sacramente adevărate 1i mai ales în puterea succesiunii apostolice au Preoţia 1i Euharistia
Încă din primele timpuri bisericile Orientului urmau fiecare o disciplină proprie, aprobată de sfinţii Părinţi 1i de Concilii chiar 1i ecumenice. 0i deoarece o anumită diversitate a uzanţelor 1i obiceiurilor, după
ărin care rămân foarte strâns unită cu noi, o anumită comunicare în cele sfinte nu este nu numai posibilă, ci chiar de dorit, atunci când exisă împrejurări favorabile 1i cu aprobarea autorităţii Biserice1ti. 0i
cum s-a amintit mai sus, nu se opune în nci un fel unităţii Bisericii, ba chiar îi spore1te frumuseţea 1i contribuie mult la împlinirea misiunii
în Orient se găsesc comori ale tradiţiilor spirituale exprimate în mod deosebit de monahism. Într-adevăr, acolo, încă din timpurile glorioase ale Sfinţilor Părinţi, a înflorit spiritualitatea monastică, ce s-a răspândit apoi în Occident devenind un izvor al organizării călugăre1ti a latinilor 1i, mai târziu, a reânnoirii acestuia în repetate rânduir. Prin urmare, se recomandă călduros catolicilor să se aproprie mai des de aceste bogăţii spiritualuale ale Părinţilor orientali, care îl înalţă pe omul întreg la contemplarea misterelor divine. Toată lumea trebuie să 1tie că este foarte important să cunuoască, să venereze, să păstreze 1i să dezvolte atât e bogatul patrimoniu liturgic 1i spiritual al Oientalilor, pentru a menţine fidel plinătatea Tradiţiei cre1tine 1i pentru a realiza împăcarea dintre cre1tinii orientali 1i occidentali. Disciplina proprie a Orientalilor
ei, Conciliul, pentru a înlătura orice îndoială, declară că Bisericile din Orient, con1tiente de unitatea necesară a întregii Biserici, au facultatea de a e conduce fiecare după disciplina proprie, ca fiind mai adecvată firii credincio1ilor 1i mai aptă să favorizeze binele sufletelor. Observarea desăvâr1ită a acestui principiu tradiţional (care la drept vorbind nu s-a respectat întotdeauna) face parte dintre condiţiile prealabile absolut necesare pentru restabilirea unităţii. Particularităţile Orientalilor în formularea credinţei Cele spuse mai sus despre legitima diversitate trebuie declarate 1i despre formularea teologică diversă a doctrinei. Într-adevăr, în cercetarea adevăruui revelat au fost folosite, în Orient 1i în Occident, metode 1i căi diferite pentru a cunoa1te 1i a exprima cele divine. Nu e de mirare, a1adar, că unele aspecte ale misterului revelat sunt uneori mai bine sesizate 1i puse într-o lumină mai bună de unul decât de celălalt, a1a încât se poate spune în astfel de cazuri că formulările
55 teologice diferite nu arareori sunt complementare mai degrabă decât opuse. În ceea ce prive1te tradiţiile teologice autentice ale orientalilor, trebuie să recunoa1tem că ele sunt minunat înrădăcinate în Sfintele Scripturi, sunt cultivate 1i exprimate în viaţa liturgică, sunt hrănite de tradiţia vie apostolică 1i de scrierile Sfinţilor Părinţi 1i ale autorilor spirituali din Orient 1i tind spre o orânduire corectă a vieţii 1i chiar la contemplarea deplină a adevărului cre1tin.
să tindă la realizarea treptată a unităţii, mai ales prin rugăciune 1i prin dialogul frăţesc referitor la doctrină 1i la necesităţile mai
Mulţumind lui Dumnezeu că mulţi orientali, fii ai Bisericii catolice, care păstrează acest patrimoniu 1i doresc să-l trăiască într-o mai mare puritate 1i plinătate, trăiesc deja în deplină comuniune cu
neânţelegere. Dacă aceastză operă va fi promovată din tot sufletul, sfântul Conciliu speră că, surpându-se peretele ce desparte Biserica Occidentală de cea Orientală, se va ajunge până la urmă la un singur lăca1 întărit pe Piatra Unghiulară, Cristos
fraţii care cultivă tradiţia occidentală, Sfântul Conciliu declară că tot acest patrimoniu spiritual 1i liturgic, disciplinar 1i teologic, în diferitele lui tradiţii, aparţine deplinei catolicităţi 1i apostolicictăţi a Bisericii.
urgente ale îndatoririi pastorale din timpurile noastre. Conciliul recomandă, de asemenea, păstorilor 1i credincio1ilor Bisericii catolice relaţiile cu aceia care nu-1i mai duc viaţa în Orient, ci departe de patrie, pentru a dezvola colaborarea frăţească cu ei în spiritul carităţii 1i eliminând orice duh de rivalitate 1i
Isus, care va face din cele două una. Biserici 1i comunităţi biserice1ti despărţite de scaunul apostolic în Occident.
Concluzie După ce a examinat cu atenţie toate acestea, Conciliul reânnoie1te cele declarate de Conciliile anterioare precum 1i de Pontifii Romani 1i anume că, pengru a reface sau a păstra comuniunea 1i unitatea, trebuie Asă nu se impună nici o altă povară decât cele necesare@ (Fap. 15,28). El dore1te mulr ca de acum înainte toate eforturile în diferitele instituţii 1i forme ale vieţii Bisericii,
Condiţia acestor comunităţi. Bisericile 1i comunităţile biserice1ti care s-au separat de Scaunul Apostolic Roman, fie în perioada marii crize începute în Occident încă de la sfâr1itul Evului Mediu, fie mai târziu, rămân unite cu Biserica catolică printr-o afinitate 1i legătură deosebită ce se datorează vieţii îndelungate duse de poporul cre1tin în secolele anterioare, în
56 comuniune bisericească. Deoarece acste biserici 1i comunităţi biserie1ti se deosebesc mult nu numai de noi, ci 1i între ele, datorită diversităţii de origine, de învăţătură 1i de viaţă spirituală, este foarte greu să fie descrise cu
Dumnezeu întrupat 1i despre Opera Răscumpărăroo 1i, de aici, despre misterul 1i misiunea Bisericii 1i desre rolul Mariei în opera mântuirii. Ne bucurăm totu1i văzând că fraţii despărţiţi se aproprie de Cristos ca de izvorul 1i centrul comuniunii ecleziale. Cuprin1i de
precizie, lucru pe care nici nu intenţionăm aici. De1i mi1carea ecumenică 1i dorinţa de pace cu Biserica catolică nu s-au impus încă pretutindeni, avem totu1i speranţa că simţul ecumenic 1i aprecierea reciprocă se vor dezvolta, treptat, în toţi. Trebuie totu1i, să recunoa1tem că între aceste Biserici 1i Comunităţi, pe de o parte, 1i Biserica catolică, pe de altă parte, există diferenţe importante, nu numai de natură istorică, sociologică, psihologică 1i
dorinţa de a se uni cu Cristos, ei sunt determinaţi din ce în ce mai mult să caute unitatea 1i să dea pretutindeni mărturie pentru credinţa lor
culturală, ci în primul rând de interpretare a adevărului revelat. Pentru ca dialogul ecumenic să poată fi stabilit în ciuda acestor diferenţe, în cele ce urmează vrem sp subliniem anumite puncte care por 1i trebuie să constituie o bază 1i un imbold pentru acest dialog. Credinţa în Cristos Ne referim în primul rând la acei cre1tini care îl mărturisesc deschis pe Isus Cristos ca Dumnezeu 1i Domn 1i unic Mijlocitor între Dumnezeu 1i oameni, spre slava unicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul 1i Duhul Sfânt. 0tim, desigur, că nu sunt mici diferenţelel faţă de învăţătura Bisericii catolice chiar 1i despre Cristos, Cuvântul lui
înaintea neamurilor. Studiul Sfintei Scripturi Iubirea 1i veneraţia faţă de sfânta Scriptură, pentru care au aproape un cult, ăi duc pe fraţii no1tri la studierea statornică 1i sârguincioasă a Textului sacru : căci Evanghelia Aeste puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecărui om care crede, a iudeului mai întâi 1i apoi a grecului A (Rom. 1,16). Invocându-l pe Duhul Sfânt, ei îl cată în Sfânta Scriptură pe Dumnezeu ca pe Acela care le vorbe1te în Cristos prevestit de profeţi, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru noi. În ea contemplă viaţa lui Cristos precum 1i ceea ce Divinul Învăţător a învăţat 1i a făptuit spre mântuirea oamenilor, îndeosebi misterele vieţii 1i învierii Lui. Dar atunci când cre1tinii despărţiţi de noi afirmă autoritateabdivină a Cărţilor Sfinte, ei gândesc sdiferit faţă de noi - 1i unii faţă de alţii - despre relaţia dintre Scriptură 1i Biserică unde,
57 conform credinţei catolice, magisterul autentic deţine un loc deosebi în explicarea 1i predicarea xuvântului scris al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Sfânta Scriptură constituie, în cadrul dialogului, un instrument de mare valoare în mâna puternică a lui Dumnezeu, pentru a se ajunge la acea unitate pe care Mântuitorul o oferă tuturor oamenilor. Viaţa sacramentală Prin sacramentul Botezului, atunci când este onferit în mod valid, după orânduirea Domnului, 1i este primit cu dispoziţie sufletească cerută, omul este realmente încorporat lui Cristos răstignit 1i glorificat 1i este regenerat spre a participa la viaţa divină, după cuvântul Apostolului : AÎnmormântaţi fiind împreună cu El prin Botez, împreună cu El aţi 1i înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu care l-a sculat pe El din morţi@ (Col. 2,12). A1adar, Botezul constituie legătura saramentală a unităţii existente între toţi aceia care au fost regeneraţi prin el. Totu1i Botezul este, în sine, numai un început 1i un punct de plecare, dearece este îndreptat în întregime spre dobândirea plinătătţii vieţii în Cristos. Deci Botezul este conferit în vederea profesiunii integrale de credinţă, în vederea încorporăii integrale în economia mântuirii, după cum a voit-o Cristos însu1i 1i, în sfâr1it, în vederea înserării integrale în
comuniunea euharistică. Comunităţile biserice1ti despărţite de noi, de1i sunt lisite de unitatea deplină cu noi, izvorâtă din botez, 1i de1i, după credinţa noastră, mai ales din cauza lipsei Sacramentului Preoţiei, nu au păstrar substanţa autentică 1i integrală a Miaterului euharistic, totu1i, amintind la Cina Sfântă moartea ţi Învierea Domnului, ele mărturisesc că arată viaţa de comuniune cu Cristos 1i a1teaptă venirea Lui în slavă. De aceeea învăţătura despre Cina Domnului, celelalte sacramente, cultul 1i slujirile în Biserică, trebuie să constituie obiectul dialogului. Viaţa în Cristos Trăirea cre1tină a acestor fraţi este hrănită de credinţa în Cristos 1i este sporită de harul Botezului 1i de ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Ea se manifestgă în rugăciunea individuală, în meditarea Scripturii, în viaţa de familie cre1tină, în cutlul adus de comunitatea adunată spre lauda lui Dumnezeu. De altfel, cultul lor cuprinde adesea elemente importante din vechea liturgie comună. Credinţa în Cristos produce roade de preamărire 1i de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. La acaesta se adaugăun viu simţ al dreptăţii 1i caritatea sinceră faţă de aproapele. Această credinţă activă a determinat chiar crearea multor instituţii pentru
58 u1urarea mizeriei spirituale 1i trupe1ti, pentru educarea tineretului,
mărturisit-o întotdeauna, 1i în acela1i timp această acţiune
pentru umanizarea condiţiilor sociale de viaţă, pentru stabilirea păcii universale. Chiar dacă mulţi dintre cre1tini nu înţeleg întotdeauna, în domeniul moral, Evanghelia la fel cu catolciii 1i nici nu admit acelea1i soluţii pentru problemele cele mai dificile ale societăţii de azi, totu1i ei vor, ca 1i noi, să adere la cuvântul lui Cristos ca la izvorul virtuţii cre1tine 1i să asculte de porunca apostolică : AOrice faceţi, cu
trebuie să tindă spre plinătatea în care Domnul vrea ca Trupul Său să crească de-a lungul veacurilor. Conciliul dore1te stăruitor ca iniţiativele fiilor Bisericii catolice să
cuvântul sau cu fapta, toate să le faci în numele Domnului Isus Cristos, mulţumind prin El lui Dumnezeu Tatăl@ (Col. 3,17). De aici
meargă mână în mână cu iniţiativele fraţilor despărţiţi, fărăr a se pune vreun obstacol în calea Providenţei 1i cu deschidere totală faţă de insipiraţiile viitoare ale Duhului Dfânt. Pe lângă aceasta, Conciliul declară că este con1tient de faptul că năzuinţa sfântă de ai împăa pe toţi cre1tinii în unitatea Bisericii lui Cristos, una 1i unică, depă1e1te puterile 1i capacitatea omului. De aceea el î1i pune întreaga speranţă
poate începe dialogul ecumenic despre aplicarea morală a Evangheliei.
în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică, în iubirea Tatălui faţă de noi, în puterea Duhului Sfânt. AIar speranţa nu în1eală pentru că iubirea
CONCLUZIE
lui Dumnezeu s-a eevărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt care nea fost dat@ (Rom. 5,5).
Astfel, după ce am expus pe scurt condiţiile în care trebuie exercitată acţiunea ecumenică 1i principiile după care trebuie să se conducă, ne îndreptăm cu încredere privirea spre viitor. Conciliul îi îndeamnă pe credincio1i să evite orice u1urătate sau zel imprudent, care ar putea dpuna progresului unităţii. Într-adevăr, acţiunea lor ecumenică nu poate decât deplin 1i sincer catolică, adică fidelă adevărului pe care l-am primit de la Apostoli 1i de la Părinţi 1i conformă credinţei pe care Biserica catolică a
Toate cele stabilite în acest Decret 1i fiecare în parte au plăcut Părinţilor conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii Părinţi, în Duhul Sfânt, le decretăm 1i le stabilim 1i dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu. Roma, Sfântul Petru, 21 noiembrie 1964. Eu, Paul, Episcop al Bisericii Catolice.
59
