Tainele cultivarii rosiilor/tomatelor (1/5) Dragi prieteni gradinari, Svetlana (a.k.a Phlox) ne-a facut cadou inca un material interesant si extrem de bine documentat despre cultivarea tomatelor. Este un pic mai lung, dar sunt convins ca au ce invata din el chiar si gradinarii cu experienta. Ca sa fie mai interesant, ne-am decis sa-l impartim in mai multe parti, in felul urmator: 1. Insamantarea, regimul de caldura si umiditate 2. Regimul de hrana 3. Ingrijirea si formarea plantelor 4. Bolile tomatelor 5. Concluzii Chiar daca este o perioada mai aglomerata pentru cei cu gradina/livada, sa mai aruncati un ochi pe aici din cand in cand, ca nu veti regreta . (Huni) E -he, ce-mi mai plăcea, în vremurile când buchia era încă străină de mine, să mi se citească despre aventurile lui Cippolino de Gianni Rodari! La rândul meu, mamă fiind, n-am pierdut ocazia să le citesc copiilor mei. Nu ştiu câţi cunosc sau îşi mai aduc aminte de acest personaj năstrusnic şi de numeroasa lui famelie, precum şi, fireste, de burtosul si nesuferitul Senior Pomodoro, Domnul Roşie. Mie, cel putin, aceste personaje îmi trezesc amintiri nostalgice şi duioase. Şi, risc să mărturisesc, cred ca din acel demult trecut moment, mi-a încolţit în suflet dragul de grădinărit. Totuşi, să nu mai lungim vorba şi să trec la subiect. Intr-o buna zi m-am hotărât eu să cresc roşii în grădina mea plină de flori. De ce n-aş creşte, pe langă multitudinea de flori, şi nişte frumoase şi gustoase tomate, mi-am zis. Bine, bine, dar ce ştiu eu despre aşa ceva? Nimic. Sau aproape nimic din ce ar trebui ca să ajung, totuşi, să culeg roade zemoase, savuroase şi parfumate. „Nimic” sau „Aproape nimic ” nu mă ajută să purced la treabă, aşa că recurg la deja vechiul şi de ajutor obicei : întreb – că întrebarea moarte n-are – în dreapta şi-n stânga, verfic să văd eu „cu ochii proprii” , dacă cele spuse sunt în concordanţa cu realitatea, notez. Apoi mă pun în faţa calculetei mele şi continuu documentarea. Căutăm, citim, notăm, rezumăm, punctăm, subliniem. Teoria o aplic la mărunta mea grădină de legume. Constat ce a mers, ce e greşit şi abia după aceea vin să împartaşesc cele învăţate, neuitând să completez cui observaţiile proprii. Plec de la o regulă simplă: ca să pot cultiva ceva, ce-mi doreşte sufletul, trebuie să ştiu cu cine am de’a face. Adică e musai să descopăr slabiciunile, dar şi punctele tari ale viitoarei locatare a gradinii mele, nu?. Trebuie să aflu ce-i place, ce o supără, cu cine se simte bine şi cu cine se ceartă. Şi cel mai important lucru: cum să fie sănătoasă, adică în ce fel de pământ se simte în largul ei, câtă lumină, umezeală, căldură şi hrană ii trebuiesc, de cine să o feresc. Haideţi să încercăm s-o luăm sistematic. De ce sistematic? Iată de ce. Nu de puţine ori m-am lovit de următoarea atitudine: „ce-mi tre’ mie, bre să ştiu ce-i place, ce-i om? Io pui sămânţa-n pământ, şi ştie ea ce tre’ să facş mai departe. Ii mai pui bşlegar şi o plivesc, copilesc, o mai stropesc când am timp şi apoi ce-o vrea Dumnezeu, ce atâta dădăceală?!” ca mai apoi, tot pe aceeaşi, să-i aud: – „uu, bre ce ginion am avut cu roşiile! a dat peste ele o mana d’aia reaua”, sau , „a fost la gandaci anu’ ăsta, bre…” sau „aoleo, trecu coana Frusica p’acolea şi-mi deoche roşiili, bre, naroada! D-aia nu mi s-a făcut nimica”. Păi cum să reuşeşti, dacă nu ştii nimic, şi nici măcar nu vrei să afli, despre biata plantă?! Cum să te răsplătească cu roade, dacă tu, precum fiul înfumurat al Imparatului Roş, treci pe langă ea şi nu-i vezi beteşugurile? De unde să te răsplătească? Şi cum „vorba lungă – sărăcia omului”, e timpul să trecem la treaba. Cu ce începem? Cu: Insamantarea Inteleg că trebuie să încep însămânţarea cu 55 – 65 de zile (+ 5-7 zile perioada de germinare), înainte de a fi scoasă planta la locul definitiv. Pentru a avea răsaduri sănătoase şi voioase, seminţele le vom trata şi apoi, căli (lucru pe care l-am descris detaliat intr-un material separat). Asta ar fi regula de început. Apoi, mai reţin că pământul folosit pentru răsaduri este bines să fi din cel în care va locui şi dezvolta planta până la adânci bătrâneţi şi anume cel luat din locul plantării definitive (fie ea brazdă sau solar/sera). Asta ar fi a doua regula. Acum urmeaza regulile regimurilor de lumina, caldura, umiditate. Regimul de lumina Fără lumină nu există fotosinteză. Fără fotosinteză nu există planta. Scurt şi la obiect.
1
De felul ei, roşia este o „sudistă„, mare iubitoare de lumină. La umbră va creşte o lungană verde şi zăludă, va face, sau nu, nişte bobiţe de fructe, doar dacă va avea chef, şi cum Cheful este un domn capricios, precis la umbră i se va urâ şi va pleca. Aşa că vom reţine: cu cât are mai multă lumină peste zi, cu atât vom fi mai fericiţi când vom culege roadele. Regimul de caldura mergând pe firul logicii simple, dacă roşiei ii place atât de mult lumina, desigur va fi o plantă fericită având caldura asigurată. Dar aici ne lovim de nişte mici condiţii: intervalul de temperatură în care creşte şi se dezvoltă tomata este intre 11 şi 30 de grade cu plus. Temperatura ideală pentru dezvolatarea ei este de 22 – 27 grade. De ce? Sub 10 grade planta incetează dezvoltarea, devine sensibilă şi deci uşor atacată de boli si dăunatori. Peste 29 de grade, din nou, îşi încetează creşterea; polenizarea nu mai are loc, deoarece polenul devine steril. Şi acum apare una dintre regulile de aur in creşterea tomatelor (şi nu numai): niciodata nu plantam intr-un substrat rece. Pâna ce temperatura solului nu a ajuns la + 9-10 grade nu purcedem la plantare. Cum vom şti dacă este temperatura dorita? 1. Folosim un termometru de exterior, (ca cele pe care mulţi dintre noi le agătăm pe exteriorul ferestrelor) pe care-l înfigem în pământ cam la 10 cm adâncime, lăsându-l aproximativ 10 minute. Dacă valoarea este sub 8 gradatii, stăm în banca noastră şi aşteptăm zile mai calde sau recurgem la brazdele încalzite. 2. In popor există o metodă neconventională de a verifica dacă s-a încălzit suficient pământul: dacă, stând cu talpile goale pe pamant simţim că ne îngheaţă picioarele, înseamnă că mai avem de aşteptat; dacă senzatia pe care o resimtim este, însa, de „catifea răcoroasă” înseamnă că pământul este suficient de încălzit şi este clar că putem, fără teamă, trece la plantarea la locul definitiv a plantelor noastre Dar ce să facem, dacă , între timp, răsadurile noastre au luat-o razna, au crescut deja peste măsură şi nu se mai opresc, iar noi trebuie musai să le plantăm ca să nu le pierdem? Atunci recuregem la brazdele incalzite . Cum procedăm? Simplu: 1. scoatem stratul fertil de deasupra viitoarei brazde. 2. in brazda adâncită , cam la 20-25 cm, punem bălegar macerat, resturi vegetale menajere, iarba cosită sau buruieni, din cele care deja au răsărit, cenuşă. 3. acoperim cu pământul dislocat, fertil, 4. acoperim cu o folie inchisa la culoare. Soarele de peste zi isi va face treaba lui de incalzire deasupra, iar „bogatia” de dedesupt, prin descompunere, va produce, la randul ei, caldura (binecunoscutul biogaz). Gata. Asta e tot. Regimul de umiditate Inca o regula de luat in consideratie: Rosiei ii place cu capul in caldura soarelui si cu picioarele la racoarea umezelii. Iata de ce substratul il vom pastra continuu umed, dar NU ud. Apa nu are voie sa fie in exces, oricat de setoasa este preferata noastra. In faza de rasad, nevoie ei de apa este medie. Apoi, la mutarea ei la locul definitiv, pentru ca deja necesarul de umiditate creste, vom avea grija s-o plantam in „mocirla”, adica in lacasul in care va sta, turnam atata apa, incat, practic, se formeaza o mica baltoaca. De ce? Pentru ca asa asiguram pe termen lund necesarul de apa, deoarece, dupa transplantare, este bine sa nu deranjam planta pret de 57 zile nici cu hrana si nici cu apa. Apoi, udarea se va face la un interval de 9-12 zile, dar din abundenta. De ce? Prea multa umiditate duce la doua situatii neplacute si nedorite: favorizeaza aparitia bolilor micotice (ciupercilor, mai ales a fitoftorei) si la o dezvoltare peste masura a masei verzi in detrimentul mugurilor florali, adica a legarii rodului. Ca totusi sa prevenim uscarea substratului si formarea crustei, care nu va permite o aerare normala a radacinilor, vom recurege la vechiul si de nadejde prieten – stratul de mulci. Cu ocazia asta vom renunta si la corvoada prasitului, pentru ca hapsanei buruieni ii va fi greu sa treaca de bariera „paturicii” hranitoare. Afanatul? Udatul?Nici o problema! Se va ocupa, de asmenea, acelasi strat de mulci. Iata cum, toate aceste operatii, care cer efort si timp, vor fi reduse la minimum. Nu ma intrebati ce veti face cu timpul ramas. Eu stiu ca-l voi folosi sa lenevesc. Doar un pic, pentru ca in gradina sunt destule de facut. Pentru cei ce detin solar/sera, le aduc aminte sa nu uite sa aeriseasca negresit, deoarece, lucru stiut, o buna ventilatie nu va permite nici formarea unei umiditati in exces (maximumul este de 70%, dupa aceasta valoare polenul devine lipicios, si, deci, polenizarea este compromisa), respectiv se impiedica formarea condensului pe peretii spatiului inchis, iar bolile micotice nu ne vor mai face probleme. Un fapt important de retinut cand este vorba de udat plantele. Udarea se face folosind dor apa calduta, niciodata rece. Se uda, de regula, seara sau dimineata foarte devreme. Totusi, seara ar fi cel
2
mai bine, ca peste noapte, apa sa aiba suficient timp sa ajunga pana la ultimul firicel al radacinii. In plus, udand seara, scapam de neplacerea formarii crustei de la suprafata in urma evaporarii rapide a apei sub actiunea soarelui de peste zi. Neformandu-se crusta, aerul va ajunge la planta cu usurinta, si, deci, planta va „rasufla usurata”. Udarea se va face direct la radacina sau pe brazde, printre randuri, lasand apa sa curga in suvoi subtire, fara presiune, pana la saturatea substratului. Amintesc, inca o data, apa nu are voia sa balteasca! Frunzisul trebuie ferit de udare pentru a nu provoca la lupta nedreapta sporii ciupercilor perfide si atacatoare. Cu toate acestea, exista si exceptii, cand este chiar indicata udarea rosiilor din cap pana-n picioare: pe canicula, atunci cand temperaturile depasesc pragul bunului simt de 30 de grade zile de-a randul. Astfel, vom ajuta plantele sa se racoreasca, facandu-le cate un dus bine-venit din varfuri pana la radacini. Fireste, vom avea grija ca apa sa nu fie rece ci calie. Vorbind de grija, trebuie avut in vedere sa nu permitem uscarea excesiva a substratului, mai ales dupa ce fructele s-au marit. De ce? Deoarece, daca ne apucam sa udam dupa o lunga perioada de lipsa a apei riscam craparea fructelor. Ca acest lucru sa fie evitat vom recurge, din nou, la prietenul nostru stratul de mulci, care nu va permite evaporarea masiva a apei din substrat si, astfel, nu ajungem in situatia uscarii lui excesive. O cantitate insuficienta de apa poate duce: la „avortarea” florilor sau a fructelor de abia legate, formarea unor fructe mici si diforme, la rasucirea frunzelor si, intr-un apoteotic final, la imbolnavirea plantei in intregime. Graficul de udare a tomatelor: 1. in perioada de rasad se uda rar si bine: o data la 5-7 zile; 2. dupa transplantarea la locul definitiv, cam o saptamana, lasam plantele in pace (n-ati uitat ca leam plantat „in mocirla”), dupa care, regimul de udare va fi cam acelasi ca la rasaduri: o data la 57 zile, din belsug, cam ½ de galeata de planta si, fireste, cu mulcirea ulterioara a plantei; 3. in perioada de legare rod (inmugurire, inflorire, fructificare), udarea se rareste la : o data la 9-12 zile; 4. in perioada de coacere a fructelor, udarea va fi si mai rara: cam la 2 saptamani-20 de zile. Dupa unii specialisti, udarea ar trebui incetata o data cu datul in parg al fructelor. Desigur, ma veti intreba: ce se va intampla cu rosiile, daca este foarte cald si noi intarziem sa le udam. Daca ati citit cu atentie, desigur, veti sti ca trebuie mulcit . Repet: stratul de mulci joaca triplu rol: mentine umezeala in limite normale, impiedica supraincalzirea substratului, prin descompunerea sa lenta hraneste planta. Unul dintre cele mai potrivite tipuri de mulci ar fi acele de conifere. Daca folosim iarba, asa cum am procedat si eu din lipsa de cetina, vom avea grija s-o lasam sa se „paleasca ” (vestejeasca) un pic inainte de a o presara pe langa tomata. Asta, deoarece, domnul acarian rosu, mare pisicher si amator de iarba cruda, se va instala comod pe frunzele gustoase ale rosiei noastre, infruptadu-se cu mare placere din seva lor. Dar daca iarba va fi vesteda, ea nu va mai fi pe placul dumnealui, care-si va cauta iarba cruda in alte parti si ne va lasa plantele in pace. In episodul urmator va voi prezenta regimul de hrana a tomatelor. Tainele cultivarii tomatelor: regimul de hrana (2/5) Când hranim, cu ce, cum? Am mai spus-o şi nu voi conteni să repet: ca să faci un lucru cu noimă, trebuie să pricepi de ce se procedează într-un fel şi nu altminteri. În cazul hrănirii trebuie ştiut că, în general, plantele au nevoie de „treimea de aur”: azot – fosfor – potasiu. Pe lângă aceste elemente, mai sunt, fireşte si celelalte, la fel de importante: magneziu, calciu, fier, bor, cupru, zinc, mangan. De ce? Pentru o dezvoltare armonioasă a plantelor şi pentru bucuria de a ne înfrupta din roadele lor. Lipsa sau excesul unora dintre elemente duce la un dezechilibru, care se răsfrânge nedorit asupra recoltei ulterioare. O să vi se pară, iniţial, complicat, ştiu, iari pe buze vă va sta întrebarea: la ce-mi trebuie mie să ştiu chimie d-asta? Aşa am gândit şi eu prima dată. Apoi, am realizat că este , totuşi, important să ştiu, ca să pot ieşi din diferite situaţii total neplăcute şi, astfel, totul a devenit foarte simplu de înţeles. Să vă explic, într-un mod mai puţin stiinţific, ce este cu aceste elemente: Azotul – este elementul vieţii: în lipsa lui planta nu mai creşte. Cand este deficitar, observăm că frunzele rămân mici, de un verde-gălbui, iar nervurile capătă o nuanţă violacee, cele superioare se află în ∠ de 90º; florile sunt mici, cresc greu şi, de cele mai multe ori – avortează; la fel şi rodul. Fructele sunt mici, puţine şi fără gust. Dacă este în exces, planta se „îngraşa”, devine obeză, producând multă verdeaţă, iar rod – mic şi anemic sau deloc. Devin sensibile la infecţii. De aceea, dacă ne bate gândul să punem bălegar proaspăt sau „compot” de bălegar, mai bine o facem
3
mai târziu, eu aş spune – deloc. Pentru a suplini azotul, facem bine şi ne fabricăm niscaiva purin (macerat) din urzici, că-s pe lângă toate gardurile. Fosforul – Elementul rodului şi energiei. Tot el se ocupă şi de rădăcini ca să crească puternice, ca la rândul lor, să ajute planta să fie viguroasă şi imună la boli şi dăunători şi este necesar mai ales plantelor tinere. Cu toate ca roşia foloseşte puţin fosfor, ea reacţionează foarte bine la acest element. Fosforul o ajută să lege rod sănătos, fructele să se coacă mai repede şi să fie sănătoase şi rezistente la atacul bolilor sau al dăunătorilor, la diferenţele de temperatură. Practic, îi conferă imunitate. În lipsa lui, planta rămâne pitică, tulpinile sunt firave, capătă o culoare întunecată, de un verde-albăstrui, iar frunzele inferioare au nuanţe zmeurii, violaceu-purpurii în partea de jos. Frunzele se răsucesc spre interior. Florile se dezvoltă greu. Fructele leagă prost, coacerea este mult întârziată, de multe ori nemaiapucând să se coacă. Şi de astă dată din impas ne va scoate buna vecinică – doamna urzică, în cămările căreia se gaseşte acest „aliment”. Pentru că una dintre cauzele deficitului de fosfor este temperatura sub 12 grade, când nu mai poate avea loc absorbtia acestui element de către plantă, vom folosi ca remediu ridicarea temperaturii solului prin udarea cu apă caldă. În exces, fosforul este dăunător solului pentru că împiedică asimilarea altor elemente hrănitoare. Potasiul – Elementul sănătăţii. Şi el se ocupă de imunitatea plantei. Este preferatul tomatelor. Un fel de delicatesă. În principiu, niciodată nu e în exces. Este bine-venit în orice situaţie. Ajută planta să fie rezistentă la boli, la temperaturi joase şi diferenţe mari de temperaturi şi nu în ultimul rând, îmbunătăţeşte calitatea fructelor. In cantitate insuficientă, se reduce suprafaţa de fotosinteză, ceea ce duce la scăderea considerabilă a recoltei. Frunzele tinere se încreţesc, iar cele bătrâne devin „arse” pe margini, se usucă şi cad, iar altele încep să se „zdrenţuiască”. Fructele se coc neuniform, n-au gust şi aromă. Unele încep să putrezească, mijlocul se albeşte şi , cu timpul, se lemnifică radial. Coaja de banană are un însemnat conţinut de potasiu. Strângem cojile, le marunţim şi le punem în lăcaşul în care plantăm firul de roşie, sau, din vreme în vreme, îngropăm pe lângă planta matură, săpând în jurul ei un mic şanţ, bunătate de comoara potasică. Nu uitam, fireşte, cenuşa. Ce mai „aliment” plin de sănătate pentru roşia noastră! Apoi, mai este magneziul, elementul care conferă plantei culoarea verde şi, care ajută rădăcinile să facă provizii de carbohidraţi şi aminoacizi pentru plantă. În lipsa acestui element apare cloroza, adică frunzele încep să se îngălbenească în jurul nervurilor, ca mai apoi să începe să se usuce. Acest lucru se poate întâmpla mai ales în perioada de coacere a fructelor, când creşte nevoia de magneziu. Tot cenuşa şi coaja de banană ne vor scăpa şi din această încurcătură. Nu pierdem din vedere nici calciul, ajutor al fosforului în munca sa de imunizare a plantei prin dezvoltarea armonioasă a rădacinilor. Lipsa sau concentraţia mică de calciu duce la scăderea recoltei, la îmbolnăvirea fructelor – putregaiul vârfului fructului. Frunzele tinere devin clorotice (galbejite), cele batrâne devin de un verde închis, nefiresc. Un rol nu mai puţin important în dezvoltarea plantei il joacă şi borul. Este foarte util, mai ales în dezvoltarea, coacerea şi savoarea fructelor. În lipsa lui frunzele devin vulnerabile, punctul lor de creştere se înnegreşte, încep să se răsucească spre interior. Florile, de regulă, pică (avortează). Fructele încep să se păteze (începe deteriorarea ţesutului). Pentru că, în pământ, borul este în cantitate insuficientă, vom avea grijă să ne aprovizionăm de la farmacii, şi, începând cu perioada de formare a mugurilor florali, săptămânal vom pulveriza pe circhinaşi şi pe frunze, soluţie 1% de acid boric, adică 10 grame la 10 litri de apă. Nu exagerăm cu borul, pentru că, în cantitate mare devine toxic şi, în loc să ne ajute, mai rau va face. Şi totuşi nu le-am trecut pe toate, nu pentru că ar fi mai puţin importante; tomata suferă şi în lipsa sau excesul de: sulf, mangan, fier, cupru, molibden, clor,zinc la fel ca şi în cazul celorlalte elemente. Dar, dacă avem grijă să hrănim cum trebuie cultura noastră, nu avem de ce să ne facem temeri inutile. În partea „cu ce hrănim” voi reveni cu amănunte interesante. Când hrănim În primul rând, un lucru foarte important de ştiut şi de băgat la cap, este acela că niciodată nu hrănim plantele pe timp rece (8 –10 grade) sau dacă temperatura trece de +28 de grade. De ce? Deoarece când este prea rece, creşterea este încetinită, iar hrana ajunge greu, prea lent, la plantă, mai ales fosforul, atat de trebuincios. Dacă este prea cald, şi la îndemână avem doar îngrăşământ chimic (iată de ce fug de el ca de ciumă!), riscăm ca hrana să devină otravă, pentru că reacţia elementelor chimice la căldură mare este una toxică. Bun. Ne-am facut o idee ce nu trebuie făcut. Acum să trecem în revistă un , să zicem, grafic de hrănire, foarte util, cel puţin pentru mine. Prima hrănire – la 20 de zile (3 săptămâni) după plantarea răsadului la locul definitiv. Se administrează 1 litru de soluţie hrănitoare/plantă.
4
A doua hrănire – la 8 -10 zile de la prima, sau după ce s-a format cel de-al doilea ciorchinaş floral. 1 litru de soluţie hrănitoare / plantă. A treia hrănire – la 10 zile de la a doua sau când s-a format cel de-al treilea ciorchinaş floral. De astă dată 5 litri soluţie hrănitoare / 1m2. Si: A patra hrănire – la 12 – 14 zile de la a treia. Cate 10 litri (o găleată) de soluţie hrănitoare / 1 m2. Repet: nu hrănim după ce am: copilit, cârnit, rupt frunze, cu alte cuvinte, după ce am stresat destul planta. După ce, un pic mai înainte, am amintit în câteva cuvinte puţinul de care avem nevoie, să ne facem o idee în ceea ce priveşte hrana, să trecem la următoarea întrebare: Cu ce hrănim Fiecare dintre noi va recurge la acea modalitate de hrană, pe care o va considera potrivită şi mai simplu de achiziţionat: îngrăşământ chimic sintetizat – pe care eu nu sfătuiesc să –l folosim – sau, în cel mai fericit caz, dacă vorbim de sintetizate, îngrăşăminte „new generation” – bio sub formă de granule sau lichide. Aceasta ar fi o variantă „leneşă”. Altminteri, recurgem la, aşa numita, organică, preferata mea, şi anume: găinţ de păsări, bălegar (gunoi de grajd macerat) de cal, vacă, capre, oi, iepuri, „compoturi”, adică macerate, din buruieni, plante medicinale şi aromat-condimentare, drojdie de bere, cenuşă, făină de oase, compost, mraniţă. Eu, din puţina mea experienţă, dar bazată (şi verificată) pe a celor cu state mai vechi în meserie, folosesc materia primă din zona imediată, adică, ce-mi oferă peticuţul meu de pământ sau ce mai „împrumut” de pe răzoarele vecinilor amabili şi darnici: buruieni, plante condimentar – aromatice şi medicinale, la care adaug nelipsita cenuşă. Mai folosesc: drojdie de bere, pâine veche, uscată, compost, apa în care au fiert vegetalele, cartofii în coajă, apa în care am spălat cerealele: orezul, meiul, hrişca, arpacaşul, apa (nesărată) de la fiertul pastelor, etc. Nu este aşa că sunt suficiente? Pomeneam de cenuşă. Este de departe cel mai complex ingrăşământ organic. Singurul element important care-i lipseşte este azotul. În rest, le are pe toate în concentraţiile trebuincioase. Este preferata mea şi în calitate de îngrăşământ, dar şi în calitate de “body – guard” împotriva bolilor şi dăunătorilor. Totuşi e bine de reţinut un lucru foarte important: cenuşa nu se foloseşte niciodată în combinaţie cu îngrăşăminte minerale azotoase, superfosfat şi nici măcar cu bălegar sau găinaţ, deoarece se vor neutraliza reciproc şi nu mai avem niciun spor. Ştiţi de ce? Pentru că jumătate din cantitatea de azot, în urma reacţiilor chimice, se va transforma în amoniac. Mai simplist exprimându-ne: dăm de nitraţi şi nu ne dorim aşa ceva. Cu certitudine. Dar nu disperaţi. Există o soluţie minunată la acest neajuns! Cenuşa. Combinând-o cu compost, turbă sau mraniţă eficienţa ei se va dubla. Să vă spun cum procedez eu. Pun cenuşă în lăcaşul de plantare, cam o mână – două, nu mai mult; nu are rost deoarece, tot acum adaug o mână bună de foi de ceapă, usturoi, coji de ou pisate , coji de banane, bine marunţite, o mână bună de urzici şi coada calului tocate şi un pospai, adică doar o lingură, de ace de conifere. Aşa le asigur un start grozav în viitoarea competiţie. Ei, uite cum s-a dezvăluit una dintre reţetele culinare pentru gradinareală! Cenuşă folosesc şi în lupta cu dăunătorii. Pudrez la suprafaţa solului să îndepărtez melcii şi limacşii, pudrez plantele după stropirea împotriva bolilor . „Apa” de cenuşă o folosesc şi pentru hrănire, stropind pe frunze sau udând la rădăcină, fie împotriva bolilor sau a dăunătorilor. Cum o pregătim? Deschid capitolul de reţete culinare pentru plantele noastre, şi nu numai. Reţeta 1 Apa de cenuşă I – 500 gr de cenuşă opărimcu 5 l apă fiartă, sau fierbem 15 minute; lăsăm să se limpezească (decanteze), scurgem apa limpezită şi adăugăm încă 5 l de apă „stată”, adică, apă de ploaie, sau nu, stată în soare pănă se încălzeşte. II – luăm o găleată de 10l, punem cenuşă cam pe sfert şi adăugăm apoi, peste ea, apă, aproape de plin. Lăsăm acoperit, afară, cam 1 săptămână – 10 zile. Scurgem apa limpede, adăugăm apă pănă la 10 l şi folosim. Peste cenuşa rămasă mai putem pune apă şi folosi încă de vreo două ori, numai că, în felul acestea, fireşte, concentraţia va fi mai slabă Reţeta 2 – o altă preferată a mea – urzica. În stare proaspătă, pun o mână bună de urzici tocate în lăcaşul în care plantez roşia. În rest, folosesc cu mare succes purinul, maceratul, adică, de urzici. Umplu pe jumătate o găleată de 10 l cu urzici crude, fără flori şi fără rădăcini, acopăr cu apă calduţă, acopăr şi las cam o săptămână – 10 zile la „dospit”, în soare. Purinul este gata în momentul în care apare acel miros specific de ….urât. Strecurăm, ţinându-ne de nas, şi folosim 1 l de purin la 10 de apă. Eu mai adaug şi cenuşă, cam un pahar. O prietenă m-a învăţat să fac mai simplu purinul, adică: croiesc un săcotei, suficient de mare, dintr-un material destul de dens, adică să nu fie, totuşi, tifon, şi, care să încapă în recipientul în care voi fabrica delicatesa. Înghesuim în săcotei urzicile, şi, de astă dată nu ne mai este teamă să le punem cu flori sau seminţe, pentru că, datorită materialului sacoteiului, toată masa va rămane închisă în acesta, iar maceratul va fi curat şi numai bun de întrebuinţat. În felul acesta nu mai
5
este nevoie sa strecurăm. Şi, credeţi-mă, se economiseşte destul timp. Timp, pe care-l folosesc să rup urzici, să le las să se pălească, pentru ca mai apoi să le pun ca strat de mulcire de jur-îmrejurul plantelor şi nu numai. Reţeta 3 – soluţie de acid boric - 10 gr la 10 l apă călduţă. Stropim plantele pe frunze şi mai ales pe flori, începând cu faza de îmbobocire. Se întăreşte sistemul imunitar , astfel se împiedică „avortarea” lor, căderea mugurilor florali, a rodului. Stropim 1-2 ori pe săptămână. Este şi un aport considerabil de bor pentru plantă. Reţeta 4 – drojdia de bere – un excelent stimulator de creştere. Într-un borcan de 3 l dizolvăm ½ pahar de zahăr sau dulceaţă/gem mai vechi, adăugăm 100 gr drojdie de bere, acoperim şi lăsăm la „dospit” 1 săptămână. În acest răstimp mixtura noastră se va transforma într-un excelent ferment: 1 pahar de „bragă” la 10 l de apă „stată”. „Braga” va fi pe placul nu numai a tomatelor, dar şi pe placul vinetelor, cartofilor, ardeilor. Le vom oferi cate ½ l fiecărei plante, fie direct la rădăcină, fie pe frunze Reţeta 5 – foi de ceapă si/sau usturoi. Într-o găleată punem doua mâini bune (cam 200 gr) de foi de ceapă (şi /sau de usturoi). Opărim cu apă clocotită, acoperim. După ce s-a racit – strecurăm. Turnăm în recipiente separate şi păstrăm la loc întunecat şi răcoros. Folosim 2l de soluţie la 10l apă „stată”. Ca şi în alte cazuri, este atât o gustare săţioasă cât şi un leac bun. Reţeta 6 – Zerul, laptele degresat sau laptele batut, kefirul pot fi folosite în calitate de îngrăşământ şi de remediu anti-boli micotice: 1l de lichid, oricare dintre cele enumerate, la 9l de apă, la care mai adăugăm câte 2-3 picături de tinctură de iod la fiecare litru de lichid (cam 25 – 35 picături la găleata de 10 l). Se stropeste planta în intregime. Din cap pana-n picioare cam o dată la 7-10 zile Reţeta 7 – Soluţia de bicarbonat de sodiu, 1- 2 linguriţe la litrul de apă calduţă (cam 10 grame). Plantele se stropesc pe frunze, după care se vor pudra cu cenuşă. Reţeta 8 – cojile de banană, bogate în potasiu şi magneziu, se mărunţesc bine şi se încoporează la rădăcină. O dată la plantare, apoi la fiecare muşuroire Reţeta 9 – Vă destăinui şi o reţetă a unui îngrăşământ „universal”. Intr-o găleată de 10 l punem 2 kg de cenuşă, adaugăm apă fiartă, amestecăm, lăsăm la limpezit; strecurăm după răcire, adăugăm până la 10 l apă + 40 picături tinctură de iod + 10 gr acid boric. Apoi, luăm 1l de soluţie şi o diluăm în 10 l apă „stată”; apoi udăm la rădăcină. 1 l de papa-bun pentru fiecare plantă. Prima hrănire la plantarea la locul definitiv, a doua – în perioada de copilire, a treia – în timpul înmuguririi (când se formează florile). Plantele cresc călite şi înfruntă cu vitejie chiar şi temuta fitoftoră. Reţeta 10 – Se pare că roşiilor le place să crească pe propriile resturi. Aşa că, după recoltare, alegem cele mai sănătoase şi curate plante, le uscăm, le mărunţim şi le încorporăm pe locul ales pentru plantarea din anul viitor. Reţeta 11 – o hrană excelentă şi, deopotrivă, stavilă în faţa bolilor este şi aceastamestec de ierburi. Urzici (pentru azot) + tătăneasă (pentru potasiu) + ventriceasau tanacetum (antimicotic) + pelin + coada calului (pentru siliciu) + verdeaţa de la morcovi (pentru seleniu) se pun într-o găleată cam pe ½ , adăugăm apă, acoperim şi lăsăm preţ de 6-10 zile la „fezandat”, la căldură. Apoi strecurăm, diluăm cam 1:5 şi folosim 1 litru/ plantă. Reţeta 12 – adunăm resturile de la ceaiurile băute peste toamnă-iarnă ( frunzele opărite de la ceaiul negru, verde sau alb) şi le utilizăm în calitate de îngrăşământ azotos, încorporat – 500 gr la m2 Ca regulă generală: când preparăm amestecuri de ierburi, folosim doar buruienile, plantele (fie ele medicinale sau condimentar-aromatice), care cresc pe tarlaua noastră sau în imediata ei vecinătate, pentru că ele sunt burduşite cu elementele hrănitoare din acea zonă. În mare, cam acestea ar fi „reţetele culinare” propuse, multe dintre ele deja folosite cu succes de mine. episodul urmator vom vorbi despre ingrijirea si formarea plantelor. Tainele cultivarii tomatelor: ingrijirea si formarea plantelor (3/5) Prasire/afanare/mulcire. Mulcirea, practic, ne va scuti de celelalte doua operatii. Numai ca, pentru a mulci, daca inca nu am facuto, mai intai vom trece la prasitul plantelor pentru a scapa de buruieni, vom afana bine pentru aductia de aer la radacini, udam din plin si, abia dupa aceea presaram stratul de mulci. Musuroirea – un alt moment foarte important in cresterea si dezvolatrea plantei. Pe larg, aceasta operatie am descris-o intr-un material separat. Asa ca, acum voi face un rezumat: se trece la musuroire in momentul in care, singura planta ne va sopti. Cum? Fie pe tulpina ei vor aparea mici „buburuzeli” , proeminente din care vor porni viitoarele noi radacini; fie tulpina, la baza, va capata o culoare mult mai inchisa, cu nuante de violaceu-albastrui. Acestea ar fi cele doua momente care ne vor indica momentul prielnic de musuroire.
6
Daca trecem la musuroire prea devreme riscam sa inabusim planta, sau, in cel mai fericit caz, sa-i intarziem serios dezvoltarea. Dar daca intarziem, riscam ca ea sa-si gaseasca singura loc de „parcare”, adica de prindere, direct pe pamant, pentru ca este o planta taratoare si nu „cataratoare”. Asa deci, prima musuroire ar trebui sa aiba loc , sa zicem, cam la 2 -3 saptamani de la transplantarea la locul definitiv, urmatoarea dupa vreo alte 10 – 15 zile. Musuroim intotdeauna cu pamant umed. Legarea – o alta operatie importanta, deoarece, dupa cum remarcam, si deja stiti, rosia este o „pamanteana”, in mediul ei natural, la tropice, ea creste pe pamant, nu se catara. De aceea avem grija, ca din timp in timp, cand momentul o cere, vom lega plantele de araci sau de spalieri. Operatia de legare va incepe, practic la cateva zile dupa ce le-am plantat la locul definitiv. Daca rasadul este inalt, trecem imediat si la prinderea sa. Bridele trebuie sa fie dintr-un material moale, care sa nu raneasca planta si sa permita cresterea libera. De preferat este legarea „in opt culcat” ∞, (pentru ca lasa planta libera in dezvoltare ei ulterioara) la diferite intervaluri, sub ciorchini, pentru o mai buna sustinere a lor. Legarea se face cu precadere la rosiile inalte (nedeterminate sau indeterminate), care, de regula, se formeaza pe o singura tulpina, dar si la cele medii (determinate). Fireste ca rosiile, care cresc sub forma de tufa, si au o inaltime mica, nu necestita legarea. La acestea vom fi atenti sa nu atinga solul. Si de asta data din impas ne va scoate stratul de mulcire. Polenizarea. Un moment deloc de neglijat, chiar şi la cele crescute „afară”, nu numai la cele din „adăposturi” este polenizarea manuală a plantelor prin simpla scuturare a ciorchinaşilor, în zilele însorite, pe la orele amiezii, când aerul este bine uscat de căldura soarelui (22 – 24ºC). Fireşte că nu e obligatoriu pentru cele din câmp, dar este necesar pentru cele aflate în spaţii închise (în lipsa bondarilor), chiar dacă tomata este o cultură autopolenizatoare. Cât de des? Dacă se poate, zilnic, sau, măcar de 2 ori pe săptămână, atâta timp cât sunt în floare. Vorbind de flori atât pentru preîntâmpinarea „avortării”, adică a căderii lor, cât şi in vederea îmbunătaţirii legării rodului, este bine să pulverizăm, o dată pe săptămână (chiar şi la două săptămâni) pe flori, şi mai târziu şi pe fructe, cu soluţie de acid boric (1 lingurită – sau 10 grame - la 10l de apă călduţă), soluţie de lapte degresat, kefir, lapte bătut sau zer (1litru la 9l de apă + 30 picături de tinctură de iod), soluţie de bicarbonat de sodiu (200gr la 10 l apă calduţă). Şi tot legat de flori, să reţinem că florile „bătute”, oricat de tare ne încântă privirile cu forma lor deosebită – ne păcălesc. Din ele, viitoarele fructe sunt diforme, adevăraţi Quasimodo între tomate. Aşa că îndepărtaţi-le, deoarece ele consumă fără noimă hrană şi energie. Următorul pas: Formarea sau modelarea prin copilire, carnire şi îndepărtarea frunzelor Acest set de operaţii este necesar pentru accelerarea coacerii şi obţinerii unor fructe mai mari. Se întâmplă deseori grădiniştilor-amatori să greşească în formarea (modelarea) roşiilor, deorece nu ţin cont de particularităţile soiului sau hibridului pe care-l plantează. Astfel se ajunge la situaţia, deloc plăcută, de a pierde mare parte sau chiar în totalitate, recolta. Aşadar, dragii mei prieteni-gradinişti, cănd cumpăraţi seminţe sau răsad de tomate, fiti atenţi ce fel de creştere au: indeterminată sau determinată, deorece ele se formează diferit. Şi acum să trecem la explicaţii: Copilirea sau îndepartarea còpililor (puilor, cum frumos li se mai spune undeva prin Banat sau Ardeal) este o operaţie, care necesită un volum mare de lucru, dar absolut necesară. Neîndepărtându-i, lipsim plantamamă de un plus de hrană şi energie în detrimentul dezvoltării viitoarelor roade. Atenţie! Cu cât còpilii sunt mai mari, mai dezvoltaţi, cu atât rana, în urma ruperii, se va cicatriza mai greu, necesitând, din nou, un surplus de energie, care ar fi trebuit cheltuit pentru rodirea viitoarelor fructe. Operaţia în sine este foarte simplă: se îndepărtează lăstarul crescut între frunză şi tulpină, apucând-o la 1 cm de bază, în aşa fel , încât să rămână la locul îndepărtării un ciotuleţ, care nu va mai permite refacerea unuia nou. Ei, aici părerile sunt împărţite. Unii susţin cele prezentate, alţii sunt de părere ca lăstarii trebuie îndepărtaţi prin tăierea cu o lamă sau cuţit foarte ascuţit direct de la bază. Dat fiind că fiecare dintre metode are plusurile şi minusurile sale, voi lăsa la latitudinea fiecăruia dintre voi alegerea modalităţii de lucru. Eu una am aplicat metoda descrisă mai sus şi, trebuie să spun că s-a dovedit eficientă. Dar, şi într-un caz şi în celălalt, să nu uităm să dezinfectăm imediat rănile provocate prin pudrare cu cenusă sau carbune pisat. Copilirea se face, de regulă, în dimineţile însorite, devreme, pe răcoare, dar după ce s-a uscat roua, ca rănile să se vindece repede. Intrevalul de copilire: 4-8 zile la roşiile cu creştere determinată şi de 2 ori pe săptămână la cele indeterminate.
7
Roşiile înalte (pe plicurile de seminte sunt trecute cu creştere indeterminată), le recunoaştem după înălţimea lor, cuprinsă între 1,5 şi trei metri; de obicei, se recomandă sp se cultive în spaţii închise – sere/solare – ramifică puternic, de aceea se vor forma într-una, mai rar în doua tulpini. Asta înseamnă că, pe toată durata dezvoltării lor, ele vor fi copilite sistematic. De pildă, se recomandă ca în verile reci tomatele să se formeze cu o singură tulpină, iar în cele calde şi foarte calde – în doua. Deasemenea pe fiecare tulpină se vor lăsa doar 5 – 7 ciorchini de rod. Roşiile medii (pe plicurile de seminte sunt trecute cu creştere determinată); acestea au înălţimea cuprinsă între 80 cm şi 130 cm şi se pot cultiva atât în spaţii închise cât şi în câmp. Ca particularitate a acestui fel de roşii este aceea că pe tulpina centrală se formează 5-6 ciorchini de rod după care creşterea lor se opreşte. De aceea soiurile şi hibrizii acestui tip de roşii se vor forma în mai multe tulpini, astfel: in cazul formării în doua tulpini, sub primul ciorchine se va indepărta primul còpil si se va lăsa al 2lea còpil lateral. Pentru formarea în trei tulpini, înafara celui de-al doilea còpil, vom mai lăsa înca unul dintre cei mai bine dezvoltaţi şi puternici. După ce se vor dezvolta şi vor deveni tulpini serioase vom avea grijă să le legăm sau suspendăm de suporturile dinnainte alese. Restul còpililor ce se vor forma va fi îndepărtat obligatoriu, atât de pe tulpina principală cât şi de pe celelalte, pentru a nu obosi planta. Roşii pitice (pe plicurile de seminte sunt trecute superdeterminate). Există şi roşii, aşa zis pitice, care cresc în formă de tufă. Înălţimea lor nu depăşeşte jumătate de metru. Productivitatea lor este scăzută, deorece pe ele se formează doi-trei ciorchini, după care se opreşte din creştere. Este singurul fel de roşie care nu se copileşte. De multe ori acest fel de tomate este crescut ca plantă decorativă, pe balcon, terasă, fară să se dorească, neapărat, o recoltă. Cârnitul sau Ciupitul, mai pe limba amatorului, îndepărtarea prin rupere, retezare a vârfului plantei la 2-3 frunze deasupra ultimului ciorchinaş, operaţie care se face pentru a grabi coacerea şi obţinerea unor fructe mai mari. Acest lucru îl vom face astfel: la roşiile timpurii vom lăsa cam 4-5 ciorchinaşi de rod, iar la cele târzii vom lăsa 6-8 ciorchinaşi. Asta ca toate roşiile să aibă timp suficient de coacere. Îndepărtarea frunzelor de la bază la vârf este o lucrare obligatorie dacă vrem fructe dulci si sănătoase. Îndepărtând frunzele devenite inutile, scăpăm de „consumatorii” şi astfel, hrana şi apa vor ajunge în cantitate mai mare la copiii, care trebuie să crească rumeni şi savuroşi. În plus, prin îndepărtarea frunzelor, „picioarele „ se aerisesc mult mai bine, aerul trece liber, şi, astfel, nu mai sunt condiţii pentru ca sporii ciupercilor haine să se aciuiasca pe roşiile noastre. Numai că acest lucru se va face treptat, frunză cu frunză, etaj cu etaj. De ce? Desigur, pentru a nu stresa planta. Prima dată se vor rupe frunzele de sub primul ciorchinaş format, apoi, pe măsură ce cresc, şi se formează fructele, continuăm să rupem şi de sub al doilea. La roşiile înalte le vom rupe şi pe cele de sub al treilea ciorchinaş. Atenţie, însa! Frunzele nu le rupem pe toate o dată, ci cate una-două. Explicaţia este simplă. Prin îndepărtarea frunzelor, suprafaţa de evaporare a apei scade brusc; acest lucru va avea drept rezultat nedorit crăparea fructelor. Ca să ştim cand este bine să ne oprim, o să vă destăinuiesc un mic truc: încetăm ruperea lor, atunci când ultima frunză este la o distanţă de 30 cm de la bază. Regula nu se aplică la cele înalte. Înafară de îndepărtarea frunzelor se mai recurge şi la îndepartarea prin ciupire a ultimilor muguri florali. Vom face acest lucru pentru a inlesni fructificarea. De reţinut: după orişice operaţie, care implică rupere, ciupire, îndepărtare, chiar şi a frunzelor deja îngălbenite sau uscate, timp de 24 de ore nu ne mai atingem în niciun fel de plante. Nici udat şi nici hrănit. Ele, fiind în convalescenţa, le trebuie un pic de răgaz să se refacă după un astfel de stres. In episodul urmator va voi prezenta bolile tomatelor si cateva retete pentru solutii bio pentru a le evita. Tainele cultivarii tomatelor: boli si tratamente bio (4/5) Dacă aş fi fost scriitor cu ştaif, în mod normal ar fi trebuit să trec în revistă bolile şi dăunătorii acestei culturi, descriindu-le în amănunt. Cum nu am pretenţii de a fi un astfel de scriitor, fireşte, nu voi face acest lucru; din mai multe motive, cu care nu am să vă consum rabdarea şi timpul. Am să fac, în schimb, alt ceva. Am să descriu metodele profilactice şi de tratare ale celor mai răspândite şi sâcâitoare dintre bolile tomatelor. Cu mai puţine cuvinte, vă voi prezenta câteva „reţete medicale”. Paradoxal sau nu, veţi constata, dragii mei, că multe dintre „reţetele culinare” ţin loc şi de remedii de leac. Pentru început, însă, trebuie să reţinem, însă, ceva foarte important (eu o numesc una dintre regulile de aur ale gradinăriei): „o plantă sănătoasă, cu greu va putea fi atacată de boli sau dăunători”. De aceea vom face tot ce ne stă în… cunoştinţe pentru a o ajuta să-şi creeze un sistem imunitar impecabil. Una dintre cele mai temute boli ale tomatelor, care este în stare într-un timp foarte scurt să pună la pământ întrega recoltă şi ceva pe deasupra, este fitoftoroza, boală micotică, declanşată de o ciupercă
8
neşăţioasă, cu un nume exotic, altminteri: Phytophthora infestans. Dar, să ştiţi, dragi grădinişti, că avem ac şi de cojocul ei. Cu ce începem? Cu seminţele, fireşte. Ca pe viitor, planta ce va să se nască, să plesnească de sănătate trebuie, mai întâi de toate, să tratăm şi să călim seminţele. Cum? Înainte de a fi însămânţate, ele vor fi ţinute în: apă de cenşă, sau apă oxigenată de concentraţie 1%, sau în suc de aloe vera, în soluţie de acid boric sau bicarbonat de sodiu, în infuzie din: urzică, urzică + coada calului, rostopască, tătăneasă, etc. Fireşte, vom alege una, maximum două, dintre variantele înşirate. Căt timp le ţinem? De la căteva ore până la câteva zile. Apoi urmează călirea. Toate aceste modalităţi le avem descrise în amănunt într-un material separat: „E vremea semănatului”. Una dintre cele mai simple şi la îndemână metode este aceea de a ţine câteva zile la rând seminţele în plin soare, cât de multe ore pe zi va fi posibil. Urmează faza de răsad. Din fragedă pruncie, adică din momentul în care au atins vreo 10 – 12 cm, săptămânal vom stropi tinerele plantule cu soluţie de lapte degresat , zer sau kefir: 1 l de lapte degresat , zer sau kefir la 9 l de apă + 25 -35 picături de tinctură de iod. Iodul se va lupta cu bacteriile, iar acidul lactic este o adevărată „babă cloanţă” pentru sporii ciupercilor hapsâne. Putem alterna stropirea cu lapte cu cea cu macerat de urzică şi coada calului, 500 gr de plantă uscată la 5 l apă rece sau fierbinte, nu contează. Reprezintă nu numai o barieră în calea bolilor, dar şi o hrană delicioasă. La fel de bine se poate folosi doar macerat la rece de coada calului (1:10) ca tratament de imunizare. Coada calului, prin conţinutul însemnat de acid silicic (10%!), întăreşte ţesutul plantei, creând un scut în faţa bolilor şi dăunătorilor. O dată planta ajunsă la adolescenţă (20 – 25 cm) putem face o operaţie interesantă, trecem un fir de cupru, care ne scuteşte, în mare măsură, să folosim stropirile cu solutii, care conţin cupru. E drept că zeama bordeleză (conţine sulfat de cupru) are un efect benefic pentru plante, dar, în general, eu fug de preparatele ce conţin cupru. Incerc să-l evit, pe cât posibil, ca să nu îngreunez solul cu el. Folosesc preparatele pe baza de cupru doar in cazuri extreme. Asta nu înseamnă, nici pe departe, ca alţi grădinişti să nu -l folosescă. Să explicăm ce este cu acest fir de cupru. Eu am luat firul de la vechile cabluri telefonice, găsite în cutia cu diverse „rezerve electrice”. Se „dezghioacă” sârma din învelişul său, se freacă bine cu galss-papir, ca să-i îndepărtăm stratul protector, după care secţionăm în câte bucăţi avem nevoie. Aşadar: cu puţin înainte de transplantarea roşiilor la locul definitiv (sau după ce au atins o înalţime de 20 – 30cm) luăm atâtea bucaţele de sârmă de Cu câte plante avem; lungimea: circa 3 – 4 cm şi o grosime a firului cam cât a unui ac de cusut mai grosuţ. Firul îl trecem, transversal, prin tulpina plantei la o înăltime de cel mult 3cm (dupa unii chiar si 5cm) de la bază, puţin mai jos de prima frunza adevărată. “Mustatile” rămase se dau în jos, spre rădăcină, de-a lungul tulpinii şi NU IMPREJURUL ei. Profilactic semănăm pe brazdă, sau printre plante, muştar alb sau crăiţe. Se pare, ca fitoftorei nu-i place vecinătatea acestor plante şi nu va mai avea ce cauta la roşiile noastre! Rănile se refac repede şi nu trebuie să ne facem griji că pe acolo ar putea pătrunde cine ştie ce năzbâtii de „patogenişti”. Haideţi să înţelegem cum stă treaba, şi cum de ajunge un amărât firicel de cupru să ne ferească planta de duşmani. Cuprul este un element, care intră în componenţa multor substanţe fito-sanitare indicate în lupta cu ciupercine de tot felul, dăunatoare, fireşte. Cum funcţioneză? Seva plantei ajunge la frunze dinspre rădăcini spre ultimul etaj al plantei prin tulpină, da? Buuun, ce întalneşte seva, la un moment dat, în drumul ei? Corect – firul de cupru. Trecând prin zona cu pricina, vrând-nevrând se produce o reacţie chimică între sevă şi cuprul din firul nostru; asfel, molecule de cupr ajung în sistemul circulator al tomatei. Moleculele de cupru îşi vor face treaba cum ştiu ele mai bine în colaborare cu celulele roşiei noastre. Se vor împrieteni şi vor lupta umăr la umăr impotriva ciupercilor fitoftoroase şi nu numai. Şi, astfel, roşia primeşte din scutul cuprului în lupta cu ciupercina năroadă! Vedeţi cât este de simplu?! Usturoiul este un alt duşman de temut al ciupercilor parazite şi al multor boli ale plantelor, în general. Este un antibiotic natural, un antimicotic şi un redutabil imunomodelator. Maceratul de usturoi, care va feri planta de ciuperca fitoftorei se prepară astfel: într-un borcan de 3 litri punem 500 gr de usturoi necurăţat dat prin maşina de tocat. Acoperim cu apă şi ţinem la loc întunecat şi cald preţ de 5 zile. Apoi, după ce strecurăm şi punem în recipiente de sticlă, de preferinţă întunecate, vom lua cate 60 ml de macerat la 10 l apă „stată”, adăugăm 2-3 linguri de săpun lichid şi stropim roşiile cam de 4 – 5 ori în toată perioada de vegetaţie. Dacă întâmplarea face ca fitoftoroza să-şi facă de cap prea tare, atunci vom stropi ceva mai des. O altă reţetă împotriva fitoftorei: apa de cenuşă + macerat de usturoi + coada calului şi/sau rostopască : 400 gr cenuşă se vor fierbe în 10 l apă timp de 30 minute, la sfârşitul fierberii se va adăuga o mână bună de coada calului şi /sau rostopască mărunţite bine. Apoi lăsăm la „dospit” o zi.
9
Strecurăm, adăugăm una-două linguri săpun lichid, 1 lingură de macerat de usturoi şi una de alcool rafinat, vodka sau pălincă + 1 lingură de ulei. Cu această soluţie se stropesc tomatele o dată la 2 zile seara sau dimineaţa devreme. Urzica, buna prietenă, care are rol de doică şi de bady-guard. O preparăm în felul următor: 1,5 kg plantă verde mărunţită la 10 litri apă, ţinem de azi pe mâine în soare. Cu soluţia obţinută stropim şi roşiile dar şi substratul de pământ de jur-împrejurul lor. Maceratul din ace şi/sau conuri de conifere se pregăteşte astfel: 2 kg ace şi/sau conuri opărite în 10 l apă se ţin cateva zile, maximum 10, la macerat. Apoi, după ce stercurăm, luăm 1l de soluţie la 5 de apă, două linguri de săpun lichid (în general săpunul lichid este mai mult pentru aderenţă). O rţetă similară este următoarea: se culeg primăvara muguri de brad, pin, etc, pe care îi păstrăm în pungi de plastic pănă la întrebuinţare, când opărim o măsură de muguri de brad în doua măsuri de apă clocotită, lăsăm pe foc vreo 2-3 minute. Apoi acoperim vasul şi-l ţinem aşa cam 40 de minute-1 oră. Strecurăm, diluăm în raport de 1:5 (1 cană de soluţie la 5 de apă) şi stropim tomatele în floare o dată la 2 săptămâni Infuzia sau maceratul de rostopască şi/sau tătăneasă excelentă în combaterea fitoftorei, pătării brune, dar şi a afidelor şi acarienilor. Cum procedam? Luăm 700 gr plantă crudă şi mărunţită şi o opărim în 10l de apă. Acoperim cu ceva gros şi lăsăm la ostoit câteva ore bune, mai bine o zi. Strecurăm, adăugăm, dar nu e obligatoriu, 30 gr de permanganat de potasiu sau o sticluţă de albastru de metilen. Stropim o dată la 2 săptămâni. Vom stropi mai des, dacă ciuperca s-a instalat prea comod pe frunze, îndepărtând părţile bolnave şi arzândule. În afară de fitoftoroză, roşiile ne mai pot fi atacate şi de sporii altor ciuperci nesuferite. Astfel ne putem trezi cu : Putrezirea vârfului fructului, un beteşug deloc plăcut, care apare, spun specialiştii, mai ales în perioada de formare a fructelor, când frunzele suferă de sete şi se apucă să fure apa de la rod. Astfel, tesutul din vârful fructului rămâne fără apă, iar domnul putregai atât aşteaptă. Se instalează confortabil pe ţesutul mort şi se înfruptă. Asta, aşa, grosso-modo, ca să ne facem o idee despre cum trebuie să reacţionăm. Adică: trecem la îndepărtatul fructelor atacate, concomitent cu udatul sistematic şi afânare obligatorie a substratului, ca apa să ajungă, adânc, la ultimile firicele ale rădacinii. Apoi presărăm cenuşă şi mulcim. Gata! Un alt conaş putregai se ocupă de tulpină, aşa se şi numeşte: putregaiul tulpinii . De el scăpăm ieftin: ştergem cu o cârpă uscată tulpina, o spălăm cu apă oxigenată sau soluţie de bicarbonat de sodiu, apoi pudrăm cenuşă din belşug. Avortarea florilor. Din varii motive (diferenţe de temperatură, insuficientă umiditate sau, dimpotrivă, în exces, lipsa sau surplusul unuia sau altuia dintre elementele benefice) florile se apucă să cadă de la locul unde ar trebui să se ocupe de rodit. Astfel, prin metoda ce vi-o voi spune, vom ajuta planta să nu facă acest pas nefast. În ajutor ne vine soluţia de 1% de acid boric (10 gr la 10l apă călduţă) Stropim, cât de des posibil, o dată la două-trei zile pe flori dar şi pe frunze, seara, înainte de culcare. Şi, uite aşa, cătinel-cătinel, am ajuns la liman. Ştim acum câte puţin din fiecare, suficient pentru început ca să putem trece la treabă. Restul îl vom învăţa pe parcurs, din greşeli sau din luări aminte. Cât despre strângerea şi păstrarea recoltei, ce şi cum se poate pregăti din acest minunat „tropican”, voi reveni, poate, altă dată. Oricum, aceste lucruri le ştie şi cel mai neavenit grădinist. Cred că se impun şi câteva concluzii, nu credeţi? Bineinteles, doar in episodul urmator ! Tainele cultivarii tomatelor: concluzii (5/5) Dupa atata informatie iata si cateva concluzii si raspunsuri la intrebarile cele mai frecvente: 1. Puterea de germinare a seminţelor: 4 – 5 ani. 2. Perioada de semănat răsadul: cu 50 – 60 zile înainte de plantarea la locul definitiv, punând la socoteală şi timpul de rasărire de 5 – 7 zile 3. Perioada de vegetaţie: 110 – 140 zile, în funcţie de soi. 4. Pretenţiile faţă de sol sunt modeste. Se poate dezvolta chiar şi pe un sol mai acid, dar, fireşte, preferă să se răsfeţe într-unul roditor. Rezultatele sunt pe măsură. 5. Tomata este o mare iubitoare de căldură: temperatura optimă de creştere: 20 – 26º. Sub 16º, dar şi peste 30º încetează creşterea, nu leagă, va pierde rodul, iar sub 3º moare. 6. Tomata iubeşte nespus lumina, de care are nevoie din stadiul de sămânţă şi până la recoltarea plantei mature. În lipsa luminii, dacă prioada de timp noros se prelungeşte nefiresc de mult, planta „avortează” florile sau fructele. Fructele se coc greu, işi schimbă gustul şi aroma, devin sensibile la boli şi dăunători, apar petele brune. 7. Tomatei i se mai spune şi „ Setilă”. Cu toate acestea nu suportă excesul de apă. Se conduce după o regulă strictă „ Capul uscat şi picioarele ude”. Tomata se udă rar , dar din belşug cu apă stată la soare. Umezeala o îmbolnăveşte de diverse boli micotice, mai ales în combinaţie cu temperatura joasă. Diferenţele de umiditate duc la craparea fructelor. Iată de ce folosim cu „religiozitate” stratul de mulcire.
10
8. Tomata ţine la silueta ei. Nu este o mare mancăcioasă, dar are pretenţii la bucate alese: azot, fosfor, potasiu, magneziu – în primul rând – urmate de bor, cupru mangan, fier. Azot – în cantitate moderată, altfel vom creşte o junglă de tomate fără fructe. Fosfor – în cantitate mai mică, dar obligatoriu. De el au nevoie rădăcinile, fructele şi seminţele. Atenţie, însă, sub 15 grade fosforul nu se mai asimilează de către plantă! Potasiul – este necesar în cantitate considerabilă, mai ales în perioada de pubertate şi adolescenţă a plantei. Potasiul ajută planta în lupta împotriva bolilor şi dăunătorilor, îi conferă rezistenţă la frig, creşte calitatea fructelor. Magneziul – în cantitate mare, mai ales în perioada de creştere şi rodire a fructelor. Borul şi manganul – în calitate de hrană, administrată prin stropirea frunzelor (nu la rădăcină); ajută la intensificarea înfloririi şi rodirii, grăbeşte coacerea fructelor. 9. Nu scăpaţi momentul copilirii, cârnirii şi îndepărtării frunzelor, alminteri riscăm să avem o recoltă modestă. 10. Tomata trebuie susţinută, deoarece singură nu o poate face. 11. Muşuroiţi planta, vă va mulţumi cum doar ea ştie s-o facă! 12. Mulciţi plantele, şi vă veţi uşura munca, iar tomatele vor fi nespus de fericite. 13. După fiecare udare (rară dar din belşug) nu uitaţi să afânaţi pământul de jur împrejur Şi ca munca să vă fie încununată de succes, aflaţi ce nu poate suferi Doamna Pătlăgică: detestă ca seminţele ei să fie păstrate la „rece”, sau în spaţii cu diferenţe mari de temperatură nu-i place bălegarul proaspăt, şi nici îngrăşămintele minerale în exces nu-i place azotul în exces. Îl vom administra cu precădere la început, sub formă de macerat de găinaţ, dar şi mai bine, macerat de urzică. nu-i place, chiar urăşte, ca răsadul să fie plantat în substrat rece (sub +15º) nu-i place udatul în exces, care duce la sufocare rădăcinilor pentru că oxigenul devine deficitar, iar hrana nu mai ajunge la destinatar. detestă umiditatea, care aduce după ea bolile micotice Întrebări frecvente: De ce nu rodeşte tomata, chiar dacă a făcut multe flori? Temperatuta prea mică – sub 16º Temperatura prea mare – peste 30º Lipsa luminii De ce sunt fructele cu hibe? Temperatura prea mare – peste 30º Deficitul de potasiu şi magneziu fac să apară pata verde pe fructul copt Concentraţia prea mare de azot sub formă de amoniac Lipsa luminii duce la apariţia petelor brune pe fructe Dragii mei prieteni „gradinişti”, nu ştiu cât de academic sau empiric am atacat problema cultivării tomatelor, dar, pornind de la înţeleapta zicere „un om instruit face cât doi”, am încercat, în limbaj cât simplu să punctez etapele cele mai fierbinţi şi piedicile cele mai frecvente ce pot apărea din momentul în care ne-am hotărât, lipsiţi de experienţa şi îndemânarea adevăraţilor gospodari, să purcedem la drumul anevoios, dar tare plăcut, al cultivării acestei minuni sud-americane. Mi-ar plăcea să cred că picul meu de documentare, temeinic însuşita, vă va călăuzi în activitatea de „tomatologiei”. Desigur, la fel de importante sunt şi recoltarea şi păstrarea pătlăgelelor roşii, ca să nu mai spun de multitudinea felurilor de prelucrare/preparare a lor. Voi încerca, cât de curând, să vin cu veşti – poveşti şi din partea aceasta de învăţătură. Până atunci: vreme prielnică şi recoltă îndestulată! Ingrasaminte la indemana oricui: partea 1/2 Parafrazând arhicunoscutul principiu al lui Antoine Lavoisier nu greşim cu nimic dacă îl punem la loc de cinste drept deviza a bunului gospodar: Nimic nu se pierde, totul se transformă…. în favoarea recoltei! In orice gospodărie există deşeuri alimentare. Corect? De cele mai multe ori le zvârlim degrabă, cu dispreţ, la coşul de gunoi. Ţţţţţ. Nu-i bine. La loc comanda! Cum, „la loc comanda”?! Doar nu vrei să le păstrăm??!! Şi cu mirosurile ce facem? Eu n-am grădină ca să le arunc la compost! Dar, probabil că ai plante de apartament. Nu insist asupra cojilor de fructe sau legume, pe care, dealtminteri, nu e greu să le punem la uscat, pentru ca mai apoi să le adăpostim în pungi de hârtie până la prima folosinţă. Despre acest lucru am mai vorbit şi o să revin cu alt prilej. Eu am în vedere, acum, altele, şi anume: „zaţurile” de cafea şi ceai – unu; apoi cojile de ou – doi; urmează foile de ceapă şi usturoi – trei; şi, piesa de rezistenţă, cenuşa de lemn – patru .
11
Iarna-i lungă, treburi mai puţine, vreme de taifas – berechet! Şi când sezi la vorbe de clacă, tiiii ce mai merge o cafă sau un ceai aromat! Iar după ce oaspeţii au plecat pe la casele lor şi au rămas ceşti şi căni de spălat, nu te pripi. Zaţul de la cafele pune-l pe o tavă şi la uscat cu el. La fel şi cu frunzele de ceai, sau mai bine zis cu pliculeţele. După ce s-or fi uscat punem materia primă pentru plantele noastre în pungi de hârtie. Aşa n-au nicio şansă să mucegăiască în caz că nu s-au uscat prea bine de la început. Bine, ne-ai pus să le uscăm. Acum ce facem cu ele? Ceaiul Simplu. Ceaiul, mai ales cel negru, dar la fel şi cel verde (ceaiurile de fructe la pliculeţe au ca bază ceaiul negru) sunt depozite de nutrienţi, mai ales de azot. Astfel, la momentul repicatului răsadurilor vom adăuga în lăcaşurile de plantare câte o linguriţă din minunăţia hrănitoare. Ce plante mulţumite vom avea! Mai cu seamă roşiile şi castraveţii. Apoi, dacă avem de pus mazăre ori fasole şi în lăcaşul de plantare aruncăm câteva pliculeţe de ceai (folosite, fireşte) vom asigura nu numai o umiditate constantă, dar şi bunătăţi pe întreg parcursul perioadei de vegetaţie. Materialul din care sunt confecţionate pliculeţele de ceai are această capacitate de stocare a umezelii. Ca să ne hrănim răsadurile vom face astfel: luam un borcan de 3 litri, punem în el un pahar de resturi („zaţ”) de ceai, acoperim cu apă fierbinte; lăsăm sa stea 4-5 zile amestecând din timp în timp, după care strecurăm şi-l folosim cu încredere. Este foarte bine să folosim resturile de la ceai atunci când plantăm sau transplantăm florile de apartament. Folosind „zaţul” de ceai drept strat drenant nu facem decât să asigurăm rădăcinilor, care la un moment dat vor ajunge la acest strat, hrană numai bună de asimilat, deoarece în ăst răstimp, ele au reuşit să se descompună suficient pentru aşa scop nobil. La fel putem proceda şi cu plantele pe care le vom planta pe balcon. În grădină, gladiolele vor întâmpina cu urale de bucurie resturile de ceai (dar şi zaţul de cafea) Procedam cam aşa: toamna, după ce alegem locul potrivit, podiumul, pe care vor defila frumoasele gladiole, aşternem un strat de circa 10 cm grosime de „zaţ” de ceai (fără teamă se poate amesteca şi cu zaţ de cafea) , adăugând nişte cenuşă, acoperim cu pământul dizlocat în acest scop. Zăpada pe aceste suprafeţe, la timpul intrării în primăvară, va fi mult mai multa vigilentă în a se topi, pentru că dedesupt se lucrează intens la centrala termică. Aşa că, vom putea caza gladiolele mult mai devreme decât o făceam în mod obişnuit. După ce le-am cazat putem, fără teamă, să mai aplicăm un strat , de astă dată de doar 5 cm grosime (din nou, putem folosi combinaţia cu zaţul de cafea) în calitate de strat de mulci. Astfel, pe tot parcursul înfloririi frumoaselor nu vom avea grija buruienilor curioase. Cei care au aplicat această metodă ne împărtăşesc doar lucruri bune: tulpinile sunt ferme, sănătoase, rezistente, înalte, cepele, la vreme de dezghiocare, sunt curate şi primenite; mândre ne vor prezenta 2 , 3 şi chiar 4 generaţii de schimb. Tare mă bate gândul cel bun să încerc acelaşi lucru şi cu bulbii de crin, lalele, dalii. Haideţi să încercăm! Eu mă pun pe treabă. Mai este ceva. Dacă vrem să accelerăm compostarea dar şi dacă vrem să-i îmbunătăţim structura este suficient să turnăm peste compostul în formare câteva pahare de ceai concentrat. Ceaiul stimulează descompunerea materiei de compostat, atrage bacteriile care au în grijă generarea de acizi, şi, astfel, ne alegem cu un compost bogat în acizi. Nu vă speriaţi! Acest lucru nu înseamna că este un compost acid!! Zaţul de cafea Zaţul este foarte potrivit ca „mulcitor”, un excelent îngrăşământ natural şi ecologic. Prostii, draga mea! Cum poţi recomanda zaţul ca îngrăşământ pentru toate culturile?! Hai, ca afânător mai treacă-meargă. Poate şi drept hrană pentru plantele şi culturile care se simt bine într-un sol acid . Dar şi la restul de plante merge?! Cred că ai încurcat borcanele, draga mea. Cam aşa suna reproşul unei cunoştinţe ale mele, pricepută, altminteri, în treburile ogrădeşti. De aceea, lăsând la o parte orgoliul rănit, dar, nesângerând, încep să-i explic ce am învăţat eu de la cei cu multă temeinicie la învăţătură. E drept că s-a împământenit ideea că zaţul de cafea este acid şi că poate fi utilizat doar pentru plantele, respectiv, culturile acidofile, printre care se numără hortensiile (hydrangea), ferigile, afinul, merişorul, rhododendronul, camelia, etc., sau in cazul solurilor cu un pH foarte ridicat. Cu toate acestea, s-a demonstrat că zaţul este practic neutru. Cum aşa? Asta pentru că cea mai mare parte a acidităţii cafelei este eliminată prin fierbere. Ca afirmaţia să fie şi mai convingătoare vă voi spune că acest experiment are trecută în raportul de specialitate, drept concluzie, următoarea afirmaţie: “Cafeaua prăjită are un nivel mediu de aciditate, dar, totodată, s-a constatat că acest acid este solubil în apă şi, practic, este eliminat în procesul de fierbere. Astfel, zaţul devine din punct de vedere al acidităţii – neutru, din calculul efectuat, rezultând o valoare a pH-ului de 6,9, deşi cafeaua are o aciditate notabilă ”
12
Aşa că, folosiţi cu încredere zaţul de cafea. Eu una am aplecat urechea la şoaptele pline de înţelepciune ale specialiştilor şi nu mi-a părut rău. Este o minunată hrană organică pentru plantele şi culturile noastre, iar modul său delicat de a afâna solul este de admirat. Cum îl folosim? În mai multe feluri. Eu şi prietenele mele, care au „riscat” să adopte acest vajnic îngrăşământ, îl folosim şi când însămânţăm morcovul. Rădăcina este curată, sănătoasă, fără acele găurici negre, dulce şi savuroasă. Apoi, zaţul îl putem împrăştia de jur-împrejurul plantelor avute în vedere. Pur şi simplu presăraţi şi apoi udaţi. Astfel, azotul va fi eliberat, lent, la rădăcinile pofticioase. De presărat trebuie presărat mai răruţ, cum s-ar zice, nu e necesar să punem zaţ „la greu” în jurul plantelor, deoarece riscăm ca în loc să le facem un bine, să le opărim, sau şi mai rău, să permitem formarea crustei, care le va sufoca, nepermiţând apei şi aerului să treacă spre rădăcinile lor. Mai mult chiar. Dacă nu suntem atenţi ne putem trezi şi cu niscaiva mucegaiuri, pentru că zaţul, în cantitate mare şi neaerisit recurge la acest mod neprotocolar de protest. Cei care nu vor să se complice cu presăratul atent, pot alege să încorporeze zaţul împrejurul plantelor, direct în pământ. Cu grijă, atent să nu rănim rădăcinile, cu ajutorul unei săpăliguţe, facem un şănţuleţ (nu mai adânc de 3cm) în preajma plantei, şi punem zaţul în strat subţire, apoi oleacă de compost şi acoperim cu pământul îndepărtat. Gata. Planta va fi hrănită şi nu va exista pericolul opăririi sau a mucegăirii. Toată lumea este mulţumită! Trandafirii se vor număra printre plantele care vă vor mulţumi în stilul lor caracteristic. Flori mari, înflorire abundentă, frunziş lucios, gras şi mulţumit. Vreţi să aveţi nişte camelii fericite? Oferiţi-le zaţ. Invitaţi la o porţie de zaţ rododendronii, hortensiile, ferigile, coniferele. Ei, dacă doriţi ca afinii, merişorii, răchiţelele, coacăzii, agrişii să se întreacă în roade savuroase, strângeţi zaţul de la taifasurile cafelite şi cadorisiţi-le. De ce este atât de apreciat? Să vă spun: zaţul, drept gustare, este asezonat cu azot în procent de 2%. În calitate de păturică ocrotitoare este demn de respect, practic, pe picior de egalitate cu iarba cosită. Credeţi că se poate lăuda doar cu azotul? Greşit. Mai avem de adăugat magneziul şi potasiul, atât de apreciate de protejaţii noştri. Şi nu am terminat de înşirat elementele folositoare, mai este fosforul, răspunzător pentru înflorire şi rodire, calciul şi fierul, în cantităţi numai bune pentru o treabă reuşită. Vă supără dăunătorii? Dacă artileria grea este pregătită cu muniţie de zaţ putem fi liniştiţi. Se pare că nici conaşii nematozi, nici coanele coropişniţe nu „servesc cafele”. Credeţi că furnicile sau melcii apreciază zaţul? Nici vorbă. Probabil au probleme cu hipertensiunea, pentru că fug mâncând pământul când se întâmplă să dea de el. Pisicile sau căţeii şi-au făcut un prost obicei să considere grădina teritoriul nevoilor zilnice? Nu vă impacientaţi! Tocăm nişte coji de citrice, amestecăm cu zaţul hrănitor şi împrăştiem acest amestec picant la baza plantelor si culturilor. Animăluţele, strâmbând din trufe, îşi vor alege alt loc, mai potrivit scopurilor lor. Am reuşit să vă conving să nu aruncaţi bunătate de deşeu? Să ştiţi că îl putem folosi şi în alte scopuri, dar pe acestea vi le voi destăinui cu altă ocazie. Cât de curând. Staţi pe-aproape! Ingrasaminte la indemana oricui: partea 2/2 Oul. Vă puteţi imagina câte atribute pozitive într-un singur plod? Ia să ne gândim: „cine a fost primul – oul sau găina”, sau „Oul lui Columb”, sau „te porţi cu el ca si cu un ou”, „merge ca pe ouă”, sau “ca să faci omletă, trebuie să spargi nişte ouă” cu varianta” – “nu poţi face omleta fără să spargi ouăle”, mă rog, înţelegeţi voi cum vine treaba. Uite aşa realizezi cât de important în viaţa omului, şi nu numai a lui, a devenit OUL. Şi ca să continuu în aceeaşi notă vă voi povesti cum şade treaba şi cu ceea ce rămâne după el. De fapt ce vreau eu să subliniez este că şi cojile sunt la fel de importante. Ce credeţi că vom face cu ele? Nu, nu le aruncăm la gunoi! O să le găsim loc prielnic în gospodăria noastră. Dar, mai întâi, hai să facem un calcul mic: Coaja de la un ou cântăreşte cam 10 gr.; să zicem că familia noastră este alcătuită din 3 membri, iar fiecare membru mănâncă într-o săptămână 3 ouă, atunci, într-un an putem strânge nici mai mult nici mai puţin de 4 – 5 kg de coji de ou. O comoară, ce mai! Ce facem cu ele? Le uscăm, le mărunţim şi le păstrăm în pungi de hârtie până când nevoia o va cere. Fireşte că am în vedere utilizarea sa în scopuri ecologice, ca ajutor important în gradină, dar şi în ocrotirea plantelor de apartament. Un adept al vieţii ecologice şi duşman al folosirii chimiei în propria grădină va susţine, fără tăgadă, utilitatea Măriei Sale – Coaja de Ou. Coaja de ou se pune în slujba creşterii fertilităţii şi îmbunătăţirii structurii solului Ea poate juca rolul bunei doici nu numai pentru plantele din gradină, ci şi pentru pupilii noştri din apartament. Pentru protejaţii din apartament putem pregăti pur şi simplu o supă (am în vedere infuzie, fireşte), adică să turnăm apă peste cojile mărunţite şi să lăsăm câteva ore, sau câteva zile, ca apoi să folosim infuzia la udatul lor ; în acelaşi scop le putem utiliza mărunţite şi încorporate cu grijă în substrat. Procedăm la fel şi pentru suratele lor grădinărese.
13
Este bine de ştiut, totuşi, că mare parte dintre plantele de apartament nu suporta prea bine, sau, unele deloc, calciul. Aici am în vedere azaleele, gloxiniile, saintpaulia, streptocarpusii etc. Excesul de calciu poate duce la îmbolnăvirea (cloroza) lor. De aceea se recomanda udarea acestora, şi în general a tuturor plantelor de apartament, cu apă fiartă şi răcită sau cu apă stătută, în nici un caz cu apă de la robinet. Coaja de ou are prin cămările sale o multitudine de bunătăţuri. Una dintre ele –carbonatul de calciu, care ţine loc de îngrăşământ cu conţinut de calciu. Deoarece structura aparte a cristalelor din coaja de ou este diferită faţă de cea a varului sau a cretei, şi sunt bine asimilate de către sol, plantele apreciază mai mult aceasta hrană, fiind mult mai „digerabilă” decât suratele ei „calcaroase”. Astfel, coaja de ou îşi câştigă locul de seamă în bucătăria grădinilor, fie ele de legume, de flori sau livezi. Pentru a grăbi acţiunea benefică a cojii de ou, mai întâi de toate trebuie s-o pisăm. Este bine de ştiut, totuşi, că in sol coaja de ou se descompune destul de lent, aşa că, vom avea grijă să nu o înglobăm „cu toptanul”, ci cu măsură. Dacă nu vom avea cumpătare în utilizarea ei, acest lucru va influenţa negativ creşterea şi dezvoltarea răsadurilor de tomate, vinete, ardei, de altfel, a oricăror răsaduri, din simplul motiv că acest „ingredient” se aplică plantelor mature. Cu alte cuvinte, este un meniu pentru adulţi şi nu pentru copii. Cu toate acestea, pentru că în coaja de ou se îngrămădesc nu numai calciul ci şi o seamă de alte microelemente, foarte necesare plantelor, ne vom îngriji să administrăm acelor culturi care au mare nevoie de ele. Şi aici avem în vedere pe madam Conopida, care va aprecia nespus de mult acest regim preferenţial. Aşa că, la plantarea ei vom pune în brazdă, sau lăcaş, (amestecând-o cu ceva cenuşă şi foi de ceapă) şi o lingură – hai doua – de coji de ou bine pisate. Dacă le mai şi opărim olecuţă, treaba este perfectă. Coaja de ou face o treabă bună şi în calitate de strat de drenaj pe fundul recipientului folosit pentru răsaduri. Dacă presărăm coji de ou pisate de jur-împrejurul răsadurilor de callistephus (ochiul boului) ele vor fi protejate împotriva căderii plăntuţelor. Ca să alungăm oaspeţii nepoftiţi, tot de coaja de ou mărunţită ne folosim. Coaja de ou încorporată în brazde va ţine la respect pe hulpava coropişniţă. Dacă presărăm o mână de coajă de ou pe lângă varză melcii şi limacşii, boscorodind vorbe de ocară, o vor ocoli. O metodă de a păcăli fluturele alb al verzei, dar şi de a decora grădina este următoarea: din loc în loc înfigem crenguţe mlădioase cu câte o pălărie din jumătate de coajă de ou. Vor fi aievea unor fluturi jucăuşi, iar lepidopterele vărzoase vor considera că locul este deja ocupat şi-l vor ocoli. Ce ziceţi? Aşa-i că nu sunt de prisos? Foile de ceapă: infuzie, fiertură şi colorant Copil fiind, (cele mai frumoase si duioase amintiri în copilarie s-au cuibarit) urmaream, cu mare luare aminte, maiestria într-ale bucatarelii, a bunicii mele. În mintea mea, ceapa, era un fel de Baba Dochie dolofana si înforfonata toata, de-ti dadeau lacrimile. Care o fi fost legatura? Poate, povestile bunicii spuse cu farmec, în vreme ce trebaluia, iute si cu folos, prin cuhnia plina de miresme încântatoare. Desigur cojoacele poarta vina asemanarii. Uite, despre dânsele vreau eu sa va povestesc câte ceva. Asa de mult am ajuns sa respect foile de ceapa, încât într-o buna zi mi-am suflecat mânecile si, vitejeste, m-am pus pe alcatuirea unei expuneri scrise ca prinos acestui atât de darnic si prielnic „deseu”. Deseu. Ce urât, si câta lipsa de consideratie fata de aceasta binefacatoare altruista. Ea, foaia de ceapa, tata tâfnoasa, iute de gura, dar ostoitoare a atâtor hibe si betesuguri si, deopotriva, artista plastica în vopsirea oualor pascale, a pânzeturilor sau cositelor; ea fi – va personajul principal al povestirii mele. Iar povestirea va sa fie despre cum ne ajutam de ea în gradina. Iata ce trebuie sa stim: Foile cepei sunt mana cereasca, atât pentru om, cât si pentru fratii sai vegetali. Ele sunt universal valabile si le putem folosi în mai multe rânduri. Dupa ce preparam infuzia, fiertura, sau colorantul în mod categoric nu o sa le aruncam la gunoi, ci le vom folosi drept îngrasamânt pentru plantele si culturile noastre. Foile de ceapa sunt, atât un fertilizator excelent, cât si un vraci de temut în rândul bolilor si daunatorilor gradinaresti. S-a întâmplat ca plantele de apartament sa se întristeze? Le putem înveseli cu fiertura (decoct) din foi de ceapa. Nu e mare filozofie sa preparam asa ceva. Iata cum vom face: într-un vas emailat punem o mâna de foi de ceapa si turnam peste ele 1,5 l de apa fiarta. Lasam sa fiarba cam 5-7 minute, dupa care vasul îl lasam, acoperit, sa se ostoiasca, vreo 2 ore. Dupa ce s-a racit si a ajuns la temperatura camerei, vom strecura decoctul (fiertura) si apoi putem stropi plantele mâhnite si chiar substratul. Este foarte bine, daca o data pe luna, în scop profilactic, vom stropi plantele si substratul cu acest leac. Plantele nu numai ca se vor înviora, dar vor fi si satule, dat fiind ca infuzia are si proprietati hranitoare. Prepararea infuziei nu se deosebeste cu mult de cea a fierturii. Într-un vas, din sticla sau emailat, turnam un litru de apa calduta, punem vreo 20 gr. de foi de ceapa, acoperim si lasam la odihna cam o zi.
14
Apoi strecuram si stergem, cu grija, frunzele plantelor atacate de acarienii obraznici, mai cu seama, pe partea inferioara . A doua zi, dupa procedura, va trebui sa spalam bine plantele, cu apa curata. Cu toate acestea, trebuie retinut un fapt important. Infuzia si fiertura (decoctul) nu se folosesc decât proaspat preparate. De aceea, de fiecare data, vom pregati un leac nou. Foile întrebuintate, (eu folosesc foile de doua sau chiar trei ori) le vom îngropa în brazde, sau la radacinile copiilor nostri vegetali. Deopotriva de folositoare vor fi foile cepei noastre si, în cazul în care, le vom adaposti în groapa de compost. Am vazut cum ne ajutam de foile de ceapa la plantele de apartament. Sa stiti, ca la fel de bine, ne ajuta si la problemele din gradina. Spuneam mai sus, ca folie de ceapa au multe proprietati binefacatoare. Sunt hranitoare, au proprietati repelente, antiseptice, antibacteriene si antivirale. Când repic rasadurile în recipiente mai mari, sau la locul definitiv, nu uit niciodata sa le plantez într-un culcus captusit si cu o mâna de foi de ceapa. Stiu ca ele îmi vor feri pupilii de o gramada de betesuguri micotice si goange hamesite, dar, deopotriva, mi le vor si hrani. Rosiile, castravetii, varza, vor fi multumiti nevoie – mare. Cartofii, semanati într-o mana de foi de ceapa, vor fi ocoliti de cumatrul gândac vargat, care nu suporta mirosul lor. Bineînteles, îl am în vedere pe Gândacul de Colorado. Viermele sârmos, coropisnita îsi vor face bagajele si vor pleca cu coada-ntre picioare. Se mai întâmpla ca frunzele castravetilor si al dovleceilor (zucchini) sa se îngalbeneasca. Le-o fi sete. Încercam sa le ostoim setea, dar frunzele tot nu-si revin. Încercam sa-i umbrim o idee. Parca-parca s-au mai înviorat, dar frunzele nu-si revin si pace. Cine credeti ca ne vine în ajutor? Fireste, foile de ceapa, sub forma de infuzie. Pregatim o caldare cu apa calduta (cam 30?) în care aruncam vreo 200 gr de foi de ceapa (sau cat încape în doua cause bune), lasam sa dea în clocot, acoperim si lasam sa se dumireasca ceva vreme.. Apoi strecuram lichidul racit într-alt vas. Lichidul obtinut reprezinta concentratul, din care vom lua cam 2 litri la o galeata de apa calâie (+20-22?). Cu infuzia stropim direct peste frunze. Se vor înviora cât ai clipi. Si unde mai pui ca si rod mai bogat vor lega. Nu de putine ori ne-am trezit cu rasadurile secerate, practic, atacate fiind de un dusman ascuns. O ciuperca ce-si face de cap printre tinerele plantute, mai ales. Multi au obiceiul de a steriliza substratul, pamântul, pentru rasaduri. Numai ca, o data cu ciumafaile nemiloase, dispar si bacteriile cumsecade. Eu prefer sa las în pace microorganismele bune la suflet si sa folosesc ceaiul din foi de ceapa în calitate de dezinfectant hranitor, împuscând doi iepuri dintr-un foc. Stropesc cu infuzia (reteta de la paragraful 5) de 2-3 ori la 6 zile. Se curata substratul de rauri si radacinile primesc si leac si bunataturi. Pomii si arbustii fructiferi au si ei parte de dusuri binefacatoare. Purici, acarieni, cicade, etc., fug mâncând pamântul. Cele care scapa, caci celelalte sunt în drum spre alte lumi. În acest scop procedez în felul urmator: într-un butoi (nu e neaparata nevoie sa fie foarte mare, trebuie sa încapa doua galeti de apa) arunc o galeata de foi de ceapa si doua de apa calda. Acopar sau îi pun capacul, si las cam vreo 5 – 6 zile. Apoi strecor concentratul mortal pentru daunatorii prea îndrazneti si-l diluez cam 1:2. Nu uitam sa-i adaugam si niste sapun ras. Cel de casa e cel mai indicat, dar nici detergentul de vase nu e chiar de lepadat. La o caldare punem vreo 20 gr de sapun sau o lingura de detergent de vase. 3 litri din acest remediu înlocuiesc cu succes zeci de litri de veninuri chimice. Pentru paduchii invadatori, folosim o alt fel de licoare: punem, într-o galeata, 200 gr de foi de ceapa, turnam peste – 10 litri de apa calduta si lasam de azi pâna mâine (12-15 ore). Strecuram si stropim fara a lungi solutia si fara a uita sapunul (detergentul de vase ca varianta). Pentru cei ce au sera sau solar, galeata plina cu licoarea otravicioasa se poate lasa pur si simplu descoperita în aceste încaperi, si, doar din timp în timp, cu un pamatuf, aghesmuiti plantele. Foile de ceapa se pot pastra, la loc uscat, ani de zile, fara sa li se altereze proprietatile benefice curative. Singura conditie este sa fie luate de pe cepe perfect sanatoase. Nu-i asa ca va gânditi de doua ori înainte sa aruncati la pubela foile roscovane? Cenușăreasa, prințesa ogrăzii: cum folosim cenușa în grădină (1/3) Nania, mă întrebă într-o bună dimineaţă Lu, nepotul meu de 4 ani şi un cârstac, de ce-şi pun oamenii mari cenuşă-n cap? De ce nu le spui că e mai bine să o arunce în gradină, la flori, aşa cum faci tu? Tiii, şi uite aşa mi-a venit ideea să vă spun ce să faceţi cu ea, cu cenuşa, dacă vă prisoseşte cumva. Sunt sigură, că mulţi dintre cei cu dare de pământ, folosesc cenuşa drept îndreptar de bună-stare a ogrăzii. Că o fac dintr-o virtute a obişnuinţei seculare, sau cu ştiinţa că e un lucru cât se poate de preţios, nu ştiu să vă spun. Dacă stau să mă gândesc, oricum ar fi, tot bine este. Dar, mai există o categorie de gospodari cei, care cârtesc şi bombănesc în bărbi. Aşa că, m-am pus pe scris aste rânduri mai mult pentru domniile lor, doar-doar i-oi îndupleca să-şi plece urechea şi înţelegerea asupra celor ce urmează. Trebuie să recunosc, din start, că am început să folosesc cenuşa, pentru că aşa am vazut că se face pe la vecinii de la „moşie”. Apoi, au fost auzite vorbe de clacă, cum că, de fapt, cenuşa , netrebnica, face numa rău. Cum nu-mi place să plutesc în neştiinţă, m-am băgat repejor prin nişte cărţi, am început să
15
pun întrebări, am „goagălit”, pentru că, trebuia, musai, să-mi satisfac paraxenia. Ei, şi am pus dimpreună ce mai ştiam eu, cu ce am aflat de la minţi mai luminate şi mai experimentate, iar rezultatul îl vedeţi mai jos. CENUŞA: îngăşământ mineral desăvârşit, minunăţie a naturii, născută din jale şi trup de lemne, praf de mântuire pentru ţărâna obidită, aduce binefacere şi primeneală în orice ogradă cu respect de pământ. Sa pregătit ea cu multe bunătăţi şi leacuri: are prin boccele mulţime de elemente din răbojul bătrânului chimist, Mendeleev, vreo 74 la număr: şi potasiu, şi fosfor sub formă numa bună de asimilat de pământurile mai acre din fire, ca să se molcomească, să devina primitoare de rod, are şi calciu, şi magneziu, fier, sulf şi zinc. A mai pus şi căteva microelemente, din cele trebuincioase legumelor, perenelor, dar si pomilor şi arbustilor dătători de fructe: bor, mangan, cupru, zinc, molibden şi nu mai continuu, că mai avem multe lucruri interesante de aflat. Proprietăţile cenuşei In amănunte tehnice n-am să intru, în schimb, am să menţionez câteva lucruri bine de luat în seamă. Cenuşă mai multă „lasă”, nu trunchiul sau ramurile, cum s-ar crede, ci coaja si frunzişul. Felurite esenţe, lasă în urma lor şi o cantitate diferită de cenuşă. Vârsta lemnului, are şi ea importanţa ei. Apoi, din punct de vedere al conţinutului de elemente benefice, cea mai mare cantitate de potasiu o găsim în cenuşa provenită de la tulpinile de floarea soarelui (35-38%!), de la resturile vegetale (17,9%) urmată de cea provenită de la esenţele de foioase (14%), pe câtă vreme în cea de răşinoase – doar 37%. Cenuşa provenită de la oase se remarcă printr-un conţinut important de elemente fosfo-potasice. Aceste tipuri de cenuşă sunt prielnice pentru aproape toate culturile pe care le adăpostim în ograda noastră: legume, fructe, flori. În schimb, cenuşa de turbă, săracă în elemente hrănitoare, ar fi bine s-o amestecăm cu compost, sau, în cel mai bun caz, s-o punem la treabă când e vorba de amendarea solului cu calciu (această cenuşă având o concentraţie de 15% calcar) şi atât. Oricum, s-o utilizăm in stare pură, nu e indicat, deoarece putem face mai mult rău decât bine. Nu întâmplător am adus în discuţie şi acest lucru, pentru că, mulţi consideră cenuşa neprietenoasă şi spun cam aşa: „aveti grija cu cenusa, pentru ca are efecte benefice pe termen scurt, dar pe termen lung va stricati gradina, documentati-va mai mult despre efectul cenusei asupra pamantului”. Şi atunci mă simt obligată să fac următoarea menţiune. Ce „NU” Cele afirmate mai sus, nu-s chiar departe de adevăr, numai că trebuie limpezite, un picuşor, împrejurările. Este vorba, mai curând de cantitatea înglobată, decât de durata de administrare. Aşa că, vom puncta câteva lucruri trebuincioase: datorită faptului, că cenuşa conţine un procent însemnat de calciu, ea are proprietatea de a îndulci pământul, sau, în limbaj mai sec – creşte reacţia alcalină a substratului. Acest lucru face greoaie trecerea şi pătrunderea elementelor hrănitoare din sol în plante; de aceea, îngrăşămintele, care conţin azot (bălegar, găinaţ de pasăre, fecale, sulfat de amoniu, uree, etc.), nu se vor aplica laolaltă cu cenuşa, ci la o distanţă de cel puţin o lună după ce am prăfuit cu ea. Din acelaşi rezon, cenuşa nu va fi folosită nici în preajma plantelor acidofile (azalee, camelii, rhododendroni, hydrangeea, afin, merişor, răchiţele, erica, calluna, conifere) şi nici pe solurile cu pH7 şi peste. Pe dumneaei, cenuşa, este bine s-o adăugăm în substrat, pe suprafeţe mai întinse, o dată la cel putin 2 ani, dacă nu chiar la 3-4 ani, căte 100-200gr./m2. Teoretic, cam asta ar fi norma. De aplicat drept leac, îngrăşământ foliar sau aşezată cu potriveală suficientă în lăcaşul de plantare, o putem face an de an, în limitele simţirei de sine. Şi, ca să închei cu acest capitol, „ce să nu faci”, vă mai spun: sub nicio formă nu folosiţi cenuşa din arderea gunoiului, lemnului tratat sau vopsit, a cărbunelui, sau, şi mai rău, de la arderea diverselor plastice sau a cauciucului. O astfel de cenuşă ascunde chimicării primejdioase şi metale grele, care vor otrăvi, în loc să hrănească, pamantul şi plantele. În partea a doua, vă voi povesti cum puteți prepara și folosi cenușa în grădină! Cenușăreasa, prințesa ogrăzii: cum folosim cenușa în grădină (2/3) Ce „DA” Să trecem la actele filantropice ale Cenuşăresei. Spuneam în articolul precedent, că, prin conţinutul bogat de calciu, are darul de a înmuia aspreala pământurilor acide. De aceea, cănd dorim să ostoim acreala unui astfel de teren, vom folosi la metrul pătrat cam 0,700 kg. – 1,5 kg. de cenuşă de lemn, sau 1,5 kg.– 3 kg. din cea provenită de la resturi vegetale, iarbă sau buruieni, pe care o adâncim la cel mult 10 cm. Şi aici vin cu o subliniere, şi anume, la pământurile greoaie (lutoase, argiloase) cenuşa va fi încorporată atât la săparea din toamnă cât şi la cea din primăvară. Ştiu ce o să-mi spuneţi: parcă nu eram de acord cu săpatul, pentru că face mai mult rău decât bine. În cazul de faţă avem de-a face cu pământuri grele, care necesită, musai, un astfel de tratament, şi, culmea, săparea va trebui să fie la adâncime de 30, chiar 40 cm! Pe solurile nisipoase, uşurele, afânăcioase, aplicăm cenuşă doar primăvara.
16
Cenuşa nu conţine clor. Este o afirmaţie, care o face să fie foarte apreciată şi să crească în ochii multor culturi. De meniul şi leacul oferite se bucură şi castraveţii, roşiile, varza cu toate neamurile ei, mazărea, fasolea, cartofii, dovleceii, dovlecii, ardeii, vinetele, rădăcinoasele, dar şi căpşunii, arbuştii şi pomii fructiferi. Nu, nu am uitat să pomenesc florile; şi cele anuale, dar şi cele perene sunt mari amatoare de zguri vegetale. Prăfuiţi, sau înglobaţi cenuşa, de jur-împrejurul tufelor de bujori. Ei fac parte dintre plantele – egoist, care nu dau nimic, ci doar consumă, aşa că, un astfel de tratament va fi foarte apreciat şi de îmbujoraţi, dar şi de pământul, care nu va mai fii secătuit. Cum se aplică, parcă simt întrebarea plutind în aer. Aplicarea se poate face în mod diferit. Sub formă de „apă de cenuşă” (mod de preparare I: 500 gr de cenuşă opărim cu 5 l apă fiartă, sau fierbem 15 minute; lăsăm să se limpezească (decanteze), scurgem apa limpezită şi adăugăm încă 5 l de apă „stată”, adică, apă de ploaie, sau nu, stată în soare pănă se încălzeşte. Mod de preparare II: luăm o găleată de 10l, punem cenuşă cam pe sfert şi adăugăm apoi, peste ea, apă, aproape de plin. Lăsăm acoperit, afară, cam 1 săptămână – 10 zile. Scurgem apa limpede, adăugăm apă pănă la 10 l şi folosim. Peste cenuşa rămasă mai putem pune apă şi folosi încă de vreo două ori, numai că, în felul acestea, fireşte, concentraţia va fi mai slabă), pulverizand pe suprafaţa solului, sau, direct, pe plante. Când aplicăm cenuşa sub formă prăfoasă, şi o presărăm de jur-împrejurul culturilor, va trebui, totuşi, avut grijă s-o încorporăm, udând bine în urma ei, ca s-o fixăm mai abitir şi la propriu (să n-o zburătăcească vânturile mai agitate), şi la figurat (ca să ajungă mai lesne la plantele noastre înfometate). Un alt mod, ar fi acela, cu care eu mă împac cel mai bine, nefiind nevoită să fac pauze de folosire a ei, şi anume, direct în lăcaşurile de plantare la momentul transplantării sau al plantării la locul definitiv. Şi vin cu câteva exemple: (1 lingură = 6 gr. cenuşă; 1 pahar de 200ml = 100gr cenuşă; un borcan de 500 ml = 250 gr cenuşă; 1borcan de un litru = 500 gr. cenuşă.) • răsad de legume – se recomandă – 8 – 10 gr în lăcaş; eu pun o lingură, iar în timp, până la plantarea la locul definitiv, mai duşuiesc cu apă de cenuşă • castraveţi, dovlecei, patisson – se recomandă – 6 – 12 gr în lăcaş; eu pun vreo 2 linguri rase • cartof – se recomandă – 60 – 100 gr; eu pun în lăcaş, sau pudrez fiecare crump, cu câte o linguriţă de cenuşă. Pudrez tufele, până ce nu s-a topit roua, după ploi, sau după ce le stropesc chiar eu, aşa, ca să se prindă mai bine cenuşa de frunze; astfel, vargatului de colorado îi piere cheful de a rumega din frunze, iar pe ciupercă n-o mai bate gândul să invadeze tarlaua. • mazăre – se recomandă -15 – 20 gr; eu pun în fiecare cuib cam 2-3 linguri cu vârf . Pudratul este nelipsit, mai ales după ploi. ardei gras, vinete, roşii – se recomandă – 18 gr în lăcaş. Eu pun cam 3 linguri bune, şi, nu uit ca, după fiecare ploaie, să pudrez peste frunze şi rod, astfel, ca ciuperca, să nu se prindă de ele. • varză – la plantare pun în lăcaş cam o lingură, iar, peste vară, am grijă să pudrez, de jurîmprejur, să nu permit melcilor şi limacşilor să-şi croiască drum pănă la înfoiata noastră, dar şi peste ea, anume ca să n-o recunoască marele fluture alb şi să nu se aşeze la casa lui pe foile ei. În plus, prin metoda aceasta, primeşte şi hrană. • căpşuni, zmeur – se recomandă -100 – 150 gr; eu pun cam 1 cană pe lângă tufă, sau, la zmeur, presar de-a lungul rândului, socotind o cană la fiecare 3-4 fire. Pudratul stă la loc de cinste. Goneste lighioanele nesăţioase, dar şi ciupercile mişele. Mult se mai bucură pomii de trataţia cu cenuşă. Să vă spun ce şi cum am învăţat eu să procedez. O dată la 3-4 ani fac următoarea operaţiune: în jurul trunchiurilor pomilor mei fructiferi (pe tot cuprinsul coroanei) fac un şanţ nu mai adânc de 10-15 сm, cu mare grijă, să nu stric rânduiala rădăcinilor. În „tranşeea” creată torn cam 5-6 găleti de apă, în care pun câte două căni de cenuşă/galeată, sau, presar cam 1 kg de cenuşă (aceasta este raţia pentru un pom matur). Apoi, repejor, acopăr şanţul la loc. Dacă presar cenuşă „crudă”, am grijă să arunc peste ea foi de varză, foi de lobodă, de spanac, urzici, păpădie, sau orice alte „buruieni”, fără seminţe şi fără rădăcini. Cei mai mulţumiţi sunt vişinii şi prunii, dar şi merii şi perii. De departe, însă, cel mai fericit este coacăzul. Pentru el pun de-o parte cate trei pahare pline cu cenuşă. Pun de jur-împrejur, adâncind un pic, apoi îi mai fac şi un „duşuleţ uscat”, ca să-i alung eventualii colocatari. Agrişului îi fac, regulat, „duşuri uscate”, după ce am stropit cu nişte soluţie de detergent de vase, cum am învăţat de la o inimoasă prietenă de pe blog. Duşurile, fireşte, se fac şi cu soluţie de cenuşă, pe care o obţinem un pic altfel: Într-o găleată opărim vreo trei pahare de cenuşă cu apă clocotită (aproximativ 5 litri), după care lăsăm să fiarbă cam jumătate de oră. Lăsăm să se liniştească, apoi strecurăm, mai adăugăm apă pâne se fac cei 10 litri la loc şi adăugăm nişte detergent de vase sau săpun lichid, cam un căpăcel. Duşurile le fac pe timp uscat şi pe înserat, anume la vreme de bucureală a dăunătorilor.
17
Cenușăreasa, prințesa ogrăzii: cum folosim cenușa în grădină (3/3) Sper că deja am reuşit să vă pun în temă şi cu o altă însuşire binefăcătoare a cenuşii, cea de leac împtriva bolilor (făinare, phytophtora şi alte boli micotice) şi dăunătorilor. Cum păstrăm cenuşa Cenuşa se păstrează ferită de umezeală. O cenuşă plouată nu mai e bună, săraca, de nimic, deoarece toate bunătăţile din ea se duc pe…apa sâmbetei! Mai ales potasiul şi microelementele. Eu o colectez într-un bidon pentru murat varza, ieşit din uz, sau în diferite recipiente cu capac, rămase de la zugrăvit. Nu păstrez în recipiente metalice pe termen lung, să nu dau idei moleculelor să se ia la harţă sau la dănţuială. Mi -ar plăcea, tare mult, să ştiu că v-am trezit, cât de cât, interesul pentru aşa comoară la casa, sau, mai bine zis, soba omului! Este o prietenă a grădinii, a florilor, legumelor şi pomilor, deopotrivă. Este un ajutor de nădejde şi în ogradă, dar şi în casă. De la una dintre bunici am aflat, că părul şi dinţii, se pot spăla la fel de bine, şi cu cenuşă, musai de lemne. Părul devine mătăsos, luminos, şi, mai ales, sănătos. Cum făcea bunica mea „şamponul”? Simplu. Folosea „apa de cenuşă” preparată din cenuşă şi apă fiartă în cantităţi egale, ţinută vreo două ore şi apoi strecurată. Cu „pasta de dinţi”, anume preparată din cenuşă de lemne cernută fin şi ţinută pe vărful degetului, ne punea să frecăm, cu osârdie, de sus-in-jos, dinţii ca să devină mai albi, iar gingiile, mai zdravene. În treacăt fie spus: bunica n-a făcut cunoştinţă cu stomatologul şi nici n-a ştiut, până la adânci bătrâneţe, ce sunt durerile de dinţi. Şi nici ce este mătreaţa. Vasele le spăla cu o foaie de varză pe care presăra cenuşă sau cu urzici, pe care le prăvălea prin aceeaşi cenuşă. Clătea, apoi, în mai multe ape, să „treacă leşia”. Şi rufele le spăla tot cu apă de cenuşă. Săpunul de casă, cu miros de mentă sau pelin, tot din cenuşă-l meşterea. De la ea am aflat cum, a învăţat de la o prietenă ardeleancă, cunoscută la Baile Felix, să păstreze slana fără răcitor (înaintaşul frigiderului). „Iei, tu, fată, o ladă încăpătoare în care pui cenuşă de lemne, cam de-o palmă, apoi aşterni foaie de ziar; slana o înveleşti în pânză curată de in ori cânepă, apoi într-o hârtie de magazin (n.b. de ambalat) şi acoperi bine cu hartie de ziar. Torni, iară, cenusă de-o palmă şi o ţii tăt aşe până sus. Lada s-o pui în cameră uscată şi răcoroasă, că doar în felul ăsta se păstrează bine slana.” V-am spus că acţiunea cenuşii se întinde pe o perioadă între 2 până la 4 ani, după ce a fost încorporată? Nici acum nu v-am convins? Ba, cred ca da. Să aveti recolte bogate! Sa crestem rosii sanatoase: metodele Maslov V-ati obisnuit, cred, deja cu meteahna mea de a scotoci dupa metode neconventionale, mai mult sau mai putin ciudate de abordare a cresterii diverselor culturi. Imi place sa experimentez, sa vad daca cele aflate sunt sau nu conforme cu lauda, daca dau rezultate promise sau sunt prezentate doar de amorul artei. Si tot cautand si scormonind prin diverse arhive, am mai gasit ceva. Metoda agronomului rus I.M Maslov . Ideea pe care se bazeaza aceasta metoda este simpla: ca fructele sa se coaca intr-un timp cat mai scurt, plantei ii trebuie un sistem radicular cat mai puternic si cat mai ramificat. Urmand aceasta logica, agronomumul rus a stabilit doua metode prin care obtinem rezultatul dorit: Metoda 1: planta ingropata orizontal In brazduta pregatita din vreme, din toamna inca, sau in cel mai rau caz primavara devreme,astfel ca pamantul sa aiba timp sa se taseze si sa incorporeze toate elementele hranitoare pe care avem grija sa le punem, plantam rasadul nu vertical cum se face de regula, ci pe orizontala, culcat, cam 2/3 din lungimea tulpinii. Motul – afara. Indepartam de pe portiuna ingropata frunzele si acoperim cu pamant. Adancimea de plantare este de circa 10-12cm. Directia pe care plantam rosiile este N–S (motul la N si picioarele la S). In felul acesta, pe masura ce se dezvolta, planta va „trage” spre sud, spre lumina se indreapta si creste pe verticala. Pe bucata de tulpina ingropata radacinile se vor forma foarte repede. Nu o sa va vina sa credeti, dar aceste radacini nou formate sunt mai dezvoltate si mai zdravene decat a rasadurilor plantate in mod obisnuit, clasic.
18
Planta se ingroapa orizontal pentru a-si forma radacini suplimentare. Sageata reprezinta directia pe care se planteaza rasadul N-S, apoi este marcata adancimea, 10 cm. Metoda 2: Marcotarea copililor 2. Cea de-a doua metoda este chiar mai simpla si la indemana oricarui novice in gradinareala. In acest caz se propune folosirea còpililor in formarea unui sistem radicular solid. Cum? Simplu. Primii còpili laterali sunt lasti sa creasca ceva mai lungi, suficient incat la un moment dat, cand sunt suficient de mari, sa-i ingropam langa planta mama, de-o parte si de cealalta, indepartandu-le in prealabil frunzele de pe portiunea care vine ingropata. Ca si dincolo, motul – afara. Ganditi-va ca e un fel de marcotare la urma urmelor. Copilii astfel adanciti se prind foarte repede si, ne spune cu mana pe suflet agronomul in speta, dupa o luna nici nu mai stii cine este copilul si cine mama, ba mai mult, copiii intrec parintii nu numai ca „statura” ci si ca multitudine de fructe. Si apoi, prin metoda asta nu exista riscul nici ca plantele sa se inghesuie si nici sa-si tina umbra, deci nu se streseaza reciproc pentru ca sunt rude de sange, scuzati, de seva. Specific acestui mod de plantare este faptul ca legarea rodului incepede la mica inaltime, altfel spus, planta nu trebuie sa creasca in inaltime ca sa lege rod.
In stanga: tufa cu còpilii folositi in calitate de “marcota” roditoare; In dreapta: o tomata plantata in mod traditional Si inca un lucru interesant, mai ales pentru cei care vor sa creasca aceasta cultura pe suprafete mari: aceasta metoda nu numai ca nu implica costuri suplimentare, dar inovatorul acestei metode ne asigura ca recolta pe care o vom culege va fi de 3 pana la 10 ori (!!) mai mare decat a celei culese de la plantele crescute in mod traditional si da ca exemplu ca de la o planta din soiul De-Barao si de la una dintr-un soi obisnuit de sera a cules cate 30 de kg de planta! Cresterea prin aceasta metoda implica de fapt o intelegere mai profunda a naturii, adica a particularitatilor, acestei plante. Din pacate plantele nu pot grai. Daca ar face-o ne-ar spune, fara tagada, ca amestecandu-se in mersul vietii ei omul n-a tinut cont de niste insusiri ale plantei. El, omul, s-a apucat, cu bune intentii altminteri, sa o agate pe spalieri, sa o propteasca de araci in dorinta de face economie de spatiu. Sigur ca ideea nu e rea, are logica ei, dar doar din punctul de vedere al omului, nu si al plantei. De ce? Pai sa facem un exercitiu de observare si de logica: castravetele, vita-de-vie, fasolea pot creste si rodi minunat catarandu-se pe suporturile puse la dispozitie sau gasite in cale,
19
sustinandu-se si pe sine dar si greutatea darului vegetal. Si asta pentru ca sunt dotate cu mustati, carcei, „dispozitive de prindere” naturale daruite de Mama Natura. Tomata nu are in dotare asa ceva. Ea este obisnuita sa creasca „pe jos” si de aceea tinde spre pamant. Si cum Mama Natura se gandeste la toate, s-a hotarat ca pe tomata s-o daruiasca cu harul de a putea sa-si creasca din tulpina radacini, oriunde i se ofera mediu propice hranirii. Sarmele, sforile, spalerii, legaturile cu care o incatusam nu-i permit sa duca o viata normala, chiar daca, si in aceste conditii ea creste, se dezvolta, da roade, are grija de urmasii ei. Iata de ce trebuie sa o ajutam, sa-i facem viata mai usoara, folosindu-ne de aceste trucuri: metodele prezentate si musuroirea. Trucuri care o vor ajuta sa-si dezvolte radacini suplimentare. Si ca un comentariu legat de cele prezentate, va voi spune o scurta istorioara. La momentul respectiv mi s-a parut un fenomen ciudat, dar in lumina celor prezentate lucrurile s-au limpezit. La acea vreme doar cochetam cu ce se poate numi gradinarit, alintandu-ma cu niscaiva flori, arbusti fructiferi si decorativi, ceva fasole, castraveti, ceapa, morcov eventual, sporadic, cand „imi venea pe chelie”. Intr-o buna zi de septembrie, plimbandu-mi copilul paros si patruped printre blocurile si asfalturile bucurestene, ochii-mi cad pe o planta ce-mi parea tare cunoscuta. Ce credeti ca era? O rosie. Crescuta pe o portiune de pamant orasenesc, printre nisipuri, pungi si gunoaie citadine, semne ale lumii „civilizate”, printre gazele de esapament ale parcarii respective, caci acolo se aciuise. Si constat cu stupoare cat este de grasana in timp ce intrebarea fireasca imi inflorea in gand: de unde a aparut samanta ce a nascut asa frumusete? Mi-am amintit ca nu demult pe acolo isi faceau de lucru niscaiva muncitori, si probabil in pauzele lungi si dese mai si mancau: ceva cu rosii. Si uite ca se nascu aceasta frumusete verde-jad cu plozi bucalati, inca verzi. Ma gandeam (amuzanduma rautacios, in sinea mea) la vecinele mele de la „mosie” cum se dadeau de ceasul mortii cand mana le-a tuflit bunatate de culturi bibilite si ingrijite. S-o fi vazut pe cucoana asta, arogant de sanatoasa, zglobie, lafaindu-se pe un pamant necultivat, neingrijit, nebagat in seama! Si a tot stat in felul acesta (pana au dat frigurile adevarate) cu margele de fructe rosii, roz si verzi la gat. Nu prea mari, margelele, dar curate si neatinse de vreo lighioana ciupercoasa sau crontanitoare. Gustate in schimb de paserile ceriului. Repicarea răsadurilor: ghidul complet, nu numai pentru începători Când eram „tabula rasa” în materie de grădinăreală (nu că acum aş fi vreo „epicuriană” ceva acum) îmi doream să pot găsi scris undeva negru pe alb, pe înţelesul meu de grădinărist analfabet, cum se face una-alta in domeniul acesta. Iar când cei cărora le mai ceream sfatul (vecini binevoitori şi săritori, altminteri) îmi ziceau de „repicare” „copilire”, „butăşire” şi alte „ire” mă lua cu ameţeli şi mai abitir. Asa că, intr-o buna zi, m-am apucat să caut, si să caut, să notez, să dezleg enigme, să notez, să descopăr lucruri noi şi minunate, să notez, să citesc, să „internauţesc” şi apoi, din nou, să notez totul pe înţelesul meu. Ca să-mi rămână bine „îcuţupenite” în memorie. Şi iată ce a ieşit. Ca teorie, repicatul este o metodă agrotehnică importantă, folosita in legumicultura (şi nu numai), în scopul unei repartizări uniforme a răsadurilor pe o suprafaţă (fie ea seră, solar sau recipiente individuale) şi in scopul încetinirii creşterii plăntuţelor, astfel împiedicând lungirea lor în detrimentul robusteţii . Când și cum se repică răsadurile? Când plăntuţele au deja cam 2-3 frunzuliţe adevărate, ele se repică, adică se transplantează în alt spaţiu; astfel, rădăcinile au mai mult loc de desfăşurare si mai multă hrană, mai multă libertate. Important: Plăntuţele se aleg dintre cele mai robuste şi dezvoltate. Înainte cu aproximativ 2 ore de repicare, udăm substratul cu apă călduţă. De abia apoi, ajutându-ne de un beţişor ascuţit sau un creion, cu care vom afâna în prealabil pământul in jurul răsadului, vom trece la scoaterea (uşor, deci mai puţin stresant ) răsadului. Astfel vom putea scoate plăntuţa, ţinând-o de frunzuliţele cotiledonate şi nu de tulpină, cum am fi tentaţi. Înainte de repicare vom sacrifica 1/3–1/4 din rădăcina centrală, ceea ce va duce la dezvoltarea rădăcinilor suplimentare. Evident că in cazul răsadurilor cu rădăcină pivotantă nu are rost să facem aşa ceva. În recipientele pregătite din vreme – care pot fi la libera voastră alegere – se pune amestecul de pământ pe 3/4 din recipient, astfel, o dată cu dezvoltarea ulterioară vom adăuga pământ pentru a opri din lungire planta. Evident că ne vom îngriji din timp,( fie îl cumpărăm fie îl pregătim noi) să avem un substrat de calitate . Ca substrat universal pentru legume putem folosi următoarea reţetă: pământ de grădină+turbă+nisip în raportul 1:2:1 şi adăugăm 2 pahare de cenuşă la o găleata de amestec. Pentru răsadurile de tomate, varză, ardei, vinete, ceapă, salată, ţelină se consideră mai bun amestecul de pământ din 1 parte pământ de grădină, 2 părţi compost/mraniţă si 1 parte nisip, adăugându-se 2 pahare de cenuşă la găleata de amestec, iar pentru varză în loc de cenuşă – 1 pahar de var nestins (fiind higroscopic, fereşte plantele de umezeala în exces si astfel de căderea plăntuţelor) Pentru răsadurile de castravete, patisson, dovlecei, dovleac, amestecul considerat cel mai potrivit este din: pământ de grădină si compost/mraniţă in proporţie de 1:1
20
Unii grădinari au un mic secret: adaugă in amestecul de pământ cetină de conifere, păstrate de la pomul de iarnă. Ei bine, se pare că acest lucru ajută la obţinerea unui răsad sănătos şi mai zdravăn. Răsadul, luat cu grijă de frunzuliţele cotiledonate, îl adâncim până aproape sub acestea; avem grijă ca pământul să adere cat mai bine la rădăcini şi să nu rămână spatii de aer. Deasupra se presară în strat subţire de mulci din compost sau mraniţa amestecat cu puţina cenuşa sau var nestins (5%) în scop profilactic împotriva îmbolnăvirilor fungice şi mai ales împotriva căderii plăntuţelor. Încercăm dacă plăntuţa stă confortabil trăgând de ea (de frunzuliţe, evident). Răsadul va opune rezistenţă. Dacă nu, repetăm operaţia. Cum udăm răsadurile? Apoi udăm bine, în aşa fel încât pământul să fie bine „pătruns”, dar să nu băltească. După repicare , primele 3-4 zile menţinem temperatura de zi la 16-18 grade, iar pe cea de noapte la 14 -16 grade. Ştiu, mă veţi întreba cum sa facem. În cazul serelor – e simplu. Un pic mai complicat va fi în condiţiile de apartament. Astfel vom fi nevoiţi să sacrificăm o cameră pentru răsaduri, şi să reglăm radiatorul în aşa fel încât să ajungem la o temperatură convenabilă. Ce să-i faci?! Arta cere sacrificii. La fel si grădinăritul. Şi el este artă. Răsadurile nu se uda mai des de 1-2 ori pe săptămână. Rar dar bine . Până la saturarea completă a substratului. Repet: apa nu trebuie să băltească. Până la următoarea udare pământul trebuie să aibă aspectul de „uşor uscat” , dar, atenţie, nu permiteţi uscarea exagerată!. Dacă nu prea avem timp, sau din varii pricini nu ne putem ţine serios de udat, avem o ieşire din impas prin folosirea acelor granule polimerice, sau mai pe scurt: hidrogelul. Aceste granule, care îşi măresc volumul de câteva ori in momentul în care sunt saturate cu lichid, asigură rădăcinile plăntuţelor cu apă timp îndelungat. Ele se pun la fundul recipientelor în care vom transplanta plantele. Fertilizarea/hrănirea răsadurilor 12 zile de la repicare. Este deja timpul pentru masă. Prima de când au intrat în rândul lumii, pardon, a plantelor serioase. Fiecare dintre noi are propria „carte de bucate” pentru răsaduri. Unii preferă îngrăşămintele minerale, alţii folosesc organica. Eu mă număr printre cei din urmă. Deci: de ce anume au nevoie plăntuţele? Azot, fosfor , potasiu, fier, magneziu , sulf, calciu. Ce opţiuni avem? Fie mergem la magazinele specializate , de unde, dacă sunteţi adepţi ai „organicei” veţi cumpăra Bionat Plus sau Biol 555, sau oricare dintre îngrăşămintele biologice de pe piaţă, fie vom prepara noi înşine niscaiva bunătăţi pentru copiii vegetali. Si avem mai multe variante: macerat de compost ( 1 kg de compost + 10 l apa, se lăsa circa 2-3 zile, amestecând din când in când, lăsăm apoi să se decanteze), putem pune si ceva cenuşă, nu strică. Putem face si macerat din resturi vegetale menajere. Coji de cartof, morcov, si alte rădăcinoase, cojile de la fructe (nu citrice) macerate in apă sau in apa in care am fiert cartofi, fasole sau apa de la spălatul orezului sau a hriştei (1 kg de materie cruda sau 300 gr. uscată la 5 l de lichid) si putem adăuga si o lingura bună de bicarbonat de sodiu, sau nişte pâine de secară. Se lasă la macerat 2-3 zile. Daca plăntuţele sunt în recipiente individuale , cantitatea pentru 2 recipiente este de 1 pahar (250 ml) de soluţie hrănitoare. Este bine să nu uităm să stropim deja răsadurile cu lapte degresat (sau zer) => ½ pahar (125 ml) la 1 litru de apă. Această procedură de dezinfecţie a plăntuţelor trebuie făcută până la momentul transplantării lor la locul definitiv ( eu cred ca nu strică daca vom continua şi după acest moment). Următoarea hrănire se face doar în cazul în care răsadul nu primeşte suficientă hrană, şi drept urmare, aspectul său este nesănătos, fără vlagă cu o culoare verde-palid, concomitent cu schimbarea regimului de temperatură, adică o vom scădea: 18-20 grade pe timp de zi şi 15-17 grade – noaptea. Cum răsadurile, de felul lor, sunt nişte mâncăcioase şi putem risca să o ia razna îngrăşându-se peste măsură (ştiu, e un paradox, dar asta poate duce la sensibilizarea peste măsură a plantelor tinere, la fel ca şi la om, dacă stăm să ne gândim ) vom fi nevoiţi să luăm măsurile necesare: rărim drastic udarea până la uscarea superficiala a substratului, adică o dată la 8-10 zile şi hrănim doar la rădăcină (nu şi pe frunze). Pentru această operaţie ne putem ajuta de acele „paie de cocktail” . Dacă vremea este însorită, temperatura de zi o menţinem in intervalul 22-24 grade, iar pe cea de noapte între 15-17 grade. Dacă vremea este mohorâtă, vom scădea temperatura astfel: cea de zi + 16/17 grade, cea de noapte – 15/16 grade. Călirea răsadurilor Cât priveşte călirea răsadurilor, nu mai revin, ci doar reamintesc câteva aspecte; răsadurile , o dată cu creşterea temperaturii exterioare peste 12 grade, pot fi scoase afară, mai întâi pentru 2-3 ore, apoi timpul de stat afară se măreşte pana la 10-12 ore. Oricum, dovada faptului că plantele noastre sunt călite va fi nuanţa de albastru-violaceu a tulpiniţelor. Ca mugurii florali ai primului ciorchine să se păstreze (să nu avorteze), este necesar ca înainte cu 3-4 zile de scoaterea plantelor la locul definitiv să le stropim cu soluţie de acid boric 1 gram la 1 litru de apă. Operaţia se execută dis – de – dimineaţă ,
21
într–o zi mohorâtă . În nici un caz nu se face această operaţie in zi însorită, pentru că riscăm să ardem frunzuliţele tinere. O altă recomandare ar fi îndepărtarea a 2-3 frunze adevărate de la bază. Acest lucru reprezintă pe lângă măsura profilactică împotriva bolilor şi o asigurare a unei bune aerisiri si unui grad de iluminare mai mare. Îndepărtarea frunzelor se va face cu grijă, lăsând un ciotuleţ de circa 1-1,5 cm, care cu timpul se va usca şi va cădea singur. Reţineţi acest lucru şi pentru momentul când vom copili tomatele. Lăsând ciotuleţ în locul respectiv împiedicăm formarea unui nou còpil. Răsfățarea plăntuțelor A!, să nu uit! Atingerea. Nu zâmbiţi, este de fapt o stimulare a creşterii plantelor. Ştiu sigur ca printre noi sunt mulţi cei care vorbesc cu copiii noştri vegetali. În aceeaşi măsură şi atingerea lor uşoară ajută la o dezvoltare armonioasă. Explicaţia e simplă. Gestul mecanic de trecere a mâinii pe peste tinerele plante, după cum a fost stabilit de câtre unii cercetători, face ca plantele să elibereze prin frunze un gaz – etin sau etilen (ethene sau ethylene) incolor, inodor care este un hormon şi regulator de creştere. Bănuiesc ca vă e cunoscut faptul că acest gaz grăbeşte coacerea fructelor. Asfel, pentru tomatele culese necoapte din diverse motive se recomandă vecinătatea merelor coapte sau a bananelor (chiar coapte peste măsură), ştiut fiind că ele emană din plin etilena. Iată de ce e bine să faceţi acest gest drăgăstos cât mai des cu putinţă. Acestea se vor a fi doar câteva creionări ale unei operaţii pe cât de serioase pe atât de pline de satisfacţii. Mulţi probabil vor spune: dar de ce să ne chinuim şi să nu cumpărăm din piaţă, răsaduri deja mari şi frumoase?! Răspunsul este simplu: ce-i făcut de mâna ta e mai sigur si mai curat! Din piaţă nu ştii întotdeauna ce cumperi. Ne putem trezi cu alt ceva decât am vrut sau si mai rău, cu plante bolnave care ni le vor îmbolnăvi şi pe cele deja plantate. Deci, spor la treaba si recoltă bogată! Metodă bio pentru producerea răsadurilor: semănarea fără substrat vegetal Da, da, chiar asa, putem semana fara a folosi pamant. Si eu, cand am aflat prima oara, am stat pret de cateva minute in imponderabilitatea surprinderii. Ca sa nu mai lungim vorba si nici sa punem la incercare rabdarea cititorilor, prietenilor nostri, voi intra in subiect. Este o modalitate de insamantare in cazul in care, din varii motive, nu avem la indemana substrat vegetal sau timpul este intr-atat de dramuit, incat nu permite un spatiu de desfasurare prea larg. Cu alte cuvinte, mai putin pretioase: nu avem timp! Este o metoda nu doar interesanta si care ne scuteste de cateva operatii intermediare in cresterea traditionala a rasadurilor pentru culturile de baza ( tomate, adei, vinete, varza, etc.) si de flori, dar si eficienta, rezultatul final fiind: timp economisit + recolta imbucuratoare. Tratarea semintelor se face in modul in care vi l-am povestit nu demult: dezinfectie, incalzire, inmuiere, calire. In cazul in care sunt persoane care n-au ajuns sa citeasca intelepciunile din articolul precedent, va spun acum o alta metoda rapida de tratare-hranire-calire: Tinem semintele sub lampa de cuart sau cea de ultraviolete pret de 1-2 minute (sau in soare, undeva pe pervaz, cateva ore), apoi le punem in solutie concentrata de permanganat de potasiu pentru vreo 20 de minute (daca nu avem asa ceva, putem sa le tinem in solutie de sulfat de cupru sau de bicarbonat de sodiu). Poate aveti in casa tinctura de rostopasca sau ceai de coada calului (acesta din urma ar fi bine sa fie concentrat – folositi-le cu incredere). Dupa aceasta procedura, introducem semintele intr-un accelerator de crestere preparat in felul urmator: 1 lingurita de miere de albine + 1 lingurita de tinctura de propolis + 1lingurita de cenusa + 0,5l apa calduta. In ultima instanta, daca nu avem de unde face rost de cenusa de lemne procedam asa: 1 pachet de tigari ieftine, niste hartie igienica – cea mai simpla posibil -, cam un sfert de rola, le dam foc, mare atentie la masurile de siguranta, si vom folosi cenusa astfel obtinuta). In solutia astfel preparata semintele se vor tine cateva ore. Apoi pregatim un recipient transparent de preferat cu capac . In cazul in care nu-l avem, luam un PET sil taiem pe lungime, lasandu-i drept capac latura netaiata pana la capat, sau folosim cutie de la inghetata la urma urmelor, pentru ca intr-un final, oricum recipientul va sta in punga de plastic. Pe fundul recipientului punem hartie igienica (sau sugativa) in cateva straturi (7-8), o udam bine, iar apa de prisos o scurgem. Nu e permisa baltirea! Semintele inmuiate, dar neclatite dupa ce au fost tinute in acceleratorul de crestere, le rasfiram pe suprafata hartiei astfel incat ele sa nu se atinga unele de altele, cu putina rabdare si cu o penseta le punem una langa alta la o distanta suficienta ca ele sa se simta in largul lor cand vor incepe sa se dezvolte. Tot acest “ set” se introduce intr-o punga de plastic, se leaga bine la gura cu un elastic si se lasa, in apropierea unei surse de caldura (25-27 grade).
22
Capacul trebuie deschis zilnic, sau cu alte cuvinte, zilnic trebuie facuta o aerisire, o primenire a aerului, o oxigenare pret de cateva minute 3-4, timp in care profitam de ocazie sa pulverizam peste seminte si mai tarziu peste plantute cu apa. De regula, in cateva zile apar tinerele tulpinite cu funzulitele cotiledonate. In acest stadiu vom trece la scaderea temperaturii – ziua sa fie intre +17/+20 grade, iar noaptea intre + 14 si 17 grade. Asfel radacinile sunt puternice, iar tulpinitele nu se lungesc peste masura. Cu toate ca, practic, plantutele au rezerve de hrana(tineti minte?), le-am tinut intr-o solutie gustoasa de accelerare a cresterii, apa cu care le pulverizam poate fi o solutie foarte slaba hranitoare, eu una folosesc bicarbonat de sodiu. Se poate folosi orice ingrasamant bio, sau gumat lichid. Dupa fiecare pulverizare, excesul de apa il scurgem, sau tamponam cu o sugativa. In momentul in care plantute au rasarit in proportie de 25-30% se trece la o calibrare a lor, adica se pastreaza cele deja rasarite si se renunta la restul. Sincera sa fiu, mie mi-ar fi mila si “restul” l-as mai lasa o lecuta la cresa, dupa care le-as alege pe cele mai dezvoltate si le-as repica, separat, pentru ca au nevoie de un regim usor preferential fata de cele din “lotul reprezentativ”. Este drept ca plantele din procentul de 25-30% au un potential de viata foarte ridicat, si asa o sa ramana pe tot parcursul dezvoltarii lor ulterioare. Vor fi rezistente la boli si daunatori, vor da o recolta buna. Partea buna a acestei metode, inafara faptului ca vom avea rasaduri de foarte buna calitate este, ca putem tine plantutele in astfel de “rasadnite” un timp mai indelungat. Astfel, daca sunt conditii neprielnice repicarii sau pur si simplu nu avem suficient timp pentru aceasta, ele vor sta cuminti, astepatand momentul mutarii lor chiar si 2 saptamani, fara sa se lungeasca peste masura. Acest lucru se explica prin faptul ca le cam lipseste hrana (singura rezerva fiind solutia de accelerare in care au stat) si radacinutele cresc incet, planta devine robusta. Cand apar frunzulitele cotiledonate si dau ghes germenii celor adevarate, trecem la scoaterea plantutelor din rasadnita si le pregatim pentru repicare: scurtam radacinuta (lungimea radacinutei nu trebuie sa o depaseasaca pe cea a plantei in sine, cam 5cm) Astfel, radacina va incepe sa se ramifice. Pregatite in acest fel, repicam plantutele in recipientele special pregatite, dar umplute cu pamant doar pe jumatate, ca pe masura ce planta se dezvolta si creste in inaltime sa putem adauga pamant. In acest fel se va dezvolta un sistem radicular suplimentar, ceea ce va ajuta planta sa se dezvolte armonios si puternic. Plantuta o ingropam pana la nivelul cotiledonatelor sau daca intre timp a mai aparut vreo pereche de frunzulite, pana la nivelul acelora. Recipientele se pun apoi langa o sursa de caldura (20/25 grade), la intuneric, pentru 12 ore. Dupa aceea se trec la lumina. Ingrijirea ulteroara este cea cunoscuta: udare cu masura, adaugare de pamant pe masura ce planta creste in inaltime. Si acum surpriza: nu se hranesc cu nimic, nu este nevoie! Incercati aceasta metoda si nu veti regreta. Va va da posibiliatatea sa alegeti plantute solide, puternice si sanatoase, si astfel, rasadul va fi de cea mai buna calitate iar munca va fi incununata de lauri! Cand vine vremea sa le scoatem la locul definitiv, le scoatem din recipientele in care au stat si le vom ingrapa pana la limita primei perechi de frunze. Stiti deja de ce: formarea sistemului radicular suplimentar este in favoarea viitoarei recolte. Bineinteles ca vom verifica la care dintre culturi se potriveste si la care nu. Apoi, fiecare rasad il vom acoperi cu un PET la care am taiat fundul. Asa va fi protejat si de eventualele diferente de temperatura de peste noapte, dar si de musafiri nepoftiti (limacsi, melci, etc). Sa va fie de folos, dragi prieteni! Producerea răsadurilor Cu producerea răsadurilor vom avea ceva treaba, pentru că va trebui sa ţinem seama de o serie de factori, care ne vor ajuta la obţinerea unui rezultat mai mult decât mulţumitor. Si anume, vom tine seama de regimul de lumina, CO2, apa, substanţe minerale, regimul de convieţuire. O sa încerc sa le prezint cat mai succint. După însămânţare, (nu stau sa mai descriu ce fel de substrat folosim, pentru ca fiecare dintre noi este adeptul unui anumit tip) recipientele, fie ca sunt răsadniţe, paharele, pastile de turba sau orice altceva ne convine. Mulţi folosesc jumătăţi de coji de ou, cofrajele de la oua sau confecţionează din fâşii de ziar pus in câteva straturi, asta pentru ca sa evite repicarea ulterioara, mai ales când vorbim de ardei sau vinete, care sunt foarte sensibile la repicat. Recipientele le acoperim cu folii de plastic, si se pun intr-un spaţiu in care temperatura sa fie aproximativ de 18-20 grade C pana la răsărire. Ei, si daca exista posibilitatea, cele mai potrivite sunt foliile de culoare roz sau orange, dat fiind ca imita cel mai bine lumina zilei însorite chiar si in zilele mohorâte. După ce seminţele încep sa încolţească si plăntuţele sunt in stadiu de “mică buclă” scoatem folia si scădem temperatura. Practic regula de aur va fi: Ziua – lumina + căldura iar Noaptea – întuneric + răcoare În primele zile vom urmări destul de insistent regimul de temperatura pentru micile răsaduri. Astfel, pentru culturile iubitoare de căldura in prima săptămâna după răsărire, temperatura se va scădea astfel: pentru roşii de la +20-25 grade, la 12-15 peste zi iar in timpul nopţii, poate fi intre +8 si +10 grade.
23
Pentru ardei – de la 25-27 la 13-16 – ziua si 8-10 noaptea. Pentru castraveţi si dovlecei – de la 25-27 la 15-17 peste zi si 12-14 noaptea. Scăderea temperaturii, opreşte planta din creştere , nedându-i voie sa se lungească acesta fiind o metoda de a face planta sa se dezvolte “pe lăţime”, adică tulpina in loc sa se lungească, ea se îngroaşă si devine mai robustă, mai puternică. Din a doua săptămână, pe timp însorit, menţinem o temperatura ridicata de +20-25, iar pe timp mohorât mai scăzută de +15-19. Peste noapte, rămâne cea de +8-10 grade. Practic trebuie sa ţinem minte ca: la grad de însorire ridicat – temperatura de care au nevoie plăntuţele trebuie sa fie mai mare si urmând logica, la grad redus de însorire, – temperatura trebuie scăzuta.(in limitele bunului simt, evident) O alta metoda prin care nu permitem lungirea plantei este ca ele sa fie rotite, astfel ca lumina să cadă pe toate părţile plantei. Daca aceasta posibilitate nu exista, sau o consideraţi complicata, atunci recurgem la un truc: Montam pe laturile in care lumina nu cade direct , suprafeţe reflectorizante. Pe astea le alegeţi după bunul plac: oglinzi, folie metalica, tabla zincata… Ce trebuie sa mai urmărim cu atenţie? Regimul de CO2 – făra el fotosinteza nu are loc si pace! Daca avem sera/solar, problema se rezolva foarte simplu : punem câteva găleţi cu bălegar maturat. Ei, aşa ceva in condiţii de apartament nu vom putea face, corect? Si atunci ce vom face? Asiguram o buna aerisire a plantelor fie prin deschiderea geamurilor, dar la buna distanta de plante ca sa nu le îmbolnăvim de tot, sau, nu râdeţi, folosim ventilatorul pus la o distanta ca aerul care ajunge la plante (răsaduri) sa fie ca o boare nu c un taifun! Regimul de umiditate Pământul de la suprafaţa nu are voie sa se usuce prea tare, de aceea el va fi menţinut uşor umed, jilav, dar in nici un caz ud. In cazul in care lumina este putina, iar temperatura aerului e cam mare, atunci o uscăciune temporara a substratului va fi chiar binevenită, pentru ca in acest caz planta este împiedicată să se lungească, deci să se slăbească si prin urmare să piară. Urmează încă o regula de aur: multa lumina + temperatura ridicata (20-25)= strat umed; umbra si răcoare = strat jilav, doar uşor umed . DECI: nu trebuie sa avem in exces nici umezeala dar nici uscăciune. Pentru udatul răsadurilor vom folosi apa la temperatura camerei, chiar mai călduţa de atât (aprox .25 grade), evident ca nu direct de la robinet. Apa fie va fi ţinuta intr-un vas larg, descoperit pentru ca să se “evapore” clorul, sau şi mai bine, apa fiartă si răcită. Pentru stimularea si călirea in acelaşi timp a plăntuţelor, este bine de folosit apa provenita din topirea zăpezii. Da, ştiu – o sa-mi spuneţi despre zăpada poluata, sau de unde sa luam zăpada când afara sunt +10 grade. Ei bine, putem pune o sticla (de plastic, fireşte) cu apa la congelator, iar după ce devine “bocna” o lăsam lângă o sursa de căldura pana ce apa din sticla revine la temperatura camerei. Devine un fel de “apa distilata”. Eu, spre exemplu, pun la congelator, din timp, sticle din plastic in care am adunat apa de la spălatul orezului, sau al meiului, apa de la fiertul cartofilor in coaja, sau de la fiertul legumelor. Sunt sigura ca mulţi dintre voi aveţi o imaginaţie creativa, aşa ca, încercaţi diverse variante. Această apă este in acelaşi timp si un fel de “papabun” pentru răsaduri Hrănitul răsadurilor – substanţele minerale Si in situaţia asta sunt multe feluri de a hrăni viitoarele vedete. Probabil ca mulţi dintre voi deja aveţi ştiinţa, de aceea va rog sa ne împărtăşiţi si nou, in caz, ca sunt altele decât cele pe care vi le voi prezenta. In general hrănirea începe in momentul in care plăntuţele îşi schimbă domiciliul. Adică după repicare. In primele 2 săptămâni de viata răsadurile au nevoie de : azot, fosfor, magneziu, potasiu, calciu, sulf, bor. Mai târziu – de alte substanţe Dar, după cum se spune: duşmanul binelui este mai binele, nici noi nu trebuie sa exageram cu hrănirea plăntuţelor. Adică sa nu le îmbuibăm. De aceea, in primele etape de viata, vor fi hrănite cu soluţii hrănitoare ex. AVA sau UNIFLOR pentru răsaduri, (se găsesc în comerţ ). Atenţie!! Pauzele in hrănire se vor reflecta negativ in viitoarea dezvoltare a plantei , deci si in viitoarea recolta . Totodată trebuie sa fim foarte atenţi la aciditatea solului. Ca sa scăpam de aceasta grija, folosim – cu dublu efect – cenuşă sau faină de oase. De ce dublu efect? Hai ca ştiţi! Scade aciditatea substratului si totodată hrăneşte plantele. Din momentul apariţiei răsadurilor si pana la plantarea lor in locul definitiv plantele se uda cu soluţii hrănitoare. Nu se foloseşte apa simpla pentru udat ci mai degrabă o soluţie ceva mai diluata de îngrăşământ (de preferat bio) Regimul de convieţuire Si încă o regula de aur: plăntuţele au nevoie de spaţiu pentru ca sa se dezvolte! Deci: Nu le înghesuiţi, sau răriţi-le la momentul potrivit. Atenţie, insa: ARDEIUL, VÂNATA, CASTRAVETELE – URĂSC SA FIE REPICATE.
24
Prima frunza Planta ajunsa la vârsta de câteva săptămâni, este o cu totul alta planta. Un fel de puber. Are cu totul alte nevoi, si anume: mult substrat pentru ca rădăcinile sa stea in voie iar tulpina sa se dezvolte armonios. Acum este deja suficient de rezistenta la diferenţele de temperatura, umiditate, lumina. Desigur, lumina rămâne un factor extrem de important in dezvoltarea ei, deci trebuie sa primească, in continuare, suficienta lumina deoarece acum se pornesc frunzele sa se formeze. Lumina putina – procesul este întârziat si îndelung, se intârzie formarea mugurilor. Si asta nu e prea bine. Si revin la nevoia de spaţiu. Concurenta cu alte surate pentru “locul sub soare” este acerba de aceea trebuie redusa la minim. Spun cei trecuţi prin ale grădinăriei, ca una dintre greşelile curente ale grădinarului amator este răsadul individual. Crescut in vase mici, răsadul nu se dezvolta suficient. De aceea, in astfel de recipiente, unele răsaduri trebuie ţinute doar pana la apariţia câtorva frunze (ex. vânata – 2-3 frunze, roşii si ardei – cel mult 4) adică: daca nu se va repica planta la acest stadiu de dezvoltare, creşterea va fi frânata si calitatea plantei va fi, in consecinţa, scăzuta. Mai pe scurt: este mai bine sa avem răsaduri mai puţine dar mai viguroase, decât mai multe si slabe, deoarece, logica ne spune ca de la o planta zdravăna recolta este mai mare chiar decât de la 5 plante debile. Sau: folosiţi recipiente mai mari! Cine are loc… Cum producem legume din semințele proprii? Încet-încet ne apropiem de vremea semănatului, iar cu această ocazie Phlox a pregătit un material extrem de util celor care sunt la începuturi în grădinărit și nu numai. Eu zic, că toată lumea care vrea să producă legume din semințe proprii are ce învăța din seria de articole pe această temă. Aztăzi vă prezint primul episod din trilogie, care are următoarele capitole: 1. Tratarea și călirea semințelor 2. Producerea răsadurilor 3. Plantarea răsadurilor în grădină (huni) Învăţămintele ce urmează sunt pentru cei ca mine: afoni într-ale grădinăriei; sau mai bine zis pentru grădinari de duminică. Îmi doresc, de multa vreme, sa găsesc un “ghid” de grădinărit pentru amatori, pentru cei ca mine, care se ocupa degrădinărit după ureche – parafrazând un cunoscut blog – care au timp o data la săptămână, în cel mai fericit caz, dar, care cu ardoare doresc să – şi demonstreze că o pot face cu propriile puteri, şi anume legumicultura . Legumicultura… Cam preţios, pentru noi, ăştia, neaveniţii. Si pentru că, fie n-am ştiut unde sa caut, fie că nu există, fie ceea ce am găsit este tratat intr-un limbaj mult prea specializat pentru înţelegerea mea, m-am hotărât să iau taurul de coarne, cum s-ar zice, şi încet, dar sigur, am cules de ici – de colo sfaturi, secrete, reţete, experienţe si încerc, umil, sa le pun pe hârtie pentru alţi pasionaţi de grădina. Nu ştiu ce a ieşit, dar vi le împărtăşesc. Mă uit în calendar, cel lunar, desigur, și vad ca momentul mult aşteptat este aproape. Încep sa-mi fac calculele: am suficient timp pentru primul pas înainte de a semăna ce mi-am propus? Am pregătit “arsenalul” de semințe? Le-am pus pe “căprării”? Mi-am făcut planul de bătaie? Mi-am pregătit batalioanele de lupta (coji de citrice, cenuşă, coji de ou, foi de ceapa și usturoi, etc., ce-mi vor fi vajnici combatanţi împotriva bolilor si dăunătorilor, dar și ajutoare într-ale imunizării și hrănirii viitorilor colocatari ai tarlalei) Si pentru ca răspunsul, evident, este pozitiv, trecem la pasul 1: Tratare și călire Aceasta operaţie se face in trei etape: 1 – seminţele trec printr-un proces de dezinfecţie, 2 – apoi printrunul de accelerare a creşterii (încolţirii) ca intr-un sfârşit 3 – sa fie călite! Astfel, înainte de data hotărâta pentru semănat vom socoti cate zile avem nevoie pentru tratarea, stimularea si călirea seminţelor – si am in vedere seminţele pe care ni le selectam singuri sau le primim din alte surse, pentru ca cele cumpărate din surse organizate, sunt deja tratate si călite. Sau, cel puţin, aşa ar trebui sa fie. Pentru aceasta este bine ca seminţele sa le punem in material textil care lasa aerul si apa sa treacă fie sub forma de săculeţe, fie o alta varianta aleasa. Dezinfecţia și stimularea Si aici am ales mai multe variante: VARIANTA 1 Ţinem seminţele la bronzat, in soare, cel puţin doua-trei ore pe zi. Razele soarelui, nu numai ca joaca rol de “dezinfectant” natural împotriva diverşilor microbi, bacterii, microorganisme rău-voitoare, ci este si un veritabil accelerator de creştere, stimulând încolţirea. Sau, mai simplu, daca avem lampa cu ultraviolete sau avem pe cineva cunoscut ori mergem la un salon de frumuseţe pentru bai de ultraviolete am împuşcat doi iepuri! Culmea este ca nu glumesc. Doar ca trebuie ţinute nu mai mult de 2-3 minute/zi, timp de 2-3 zile.
25
Apoi urmează stimularea, introducând seminţele in diferite soluţii hrănitoare: macerat de cenuşă (1 lingura cenuşă + 0,5 ml apa calda infuzate 24 ore – in acest caz se ţin doar 3 ore), sau orice îngrăşământ lichid (de preferat bio) din comerţ. VARIANTA 2 1. Seminţele, se ţin in soluţie de permanganat de potasiu (de culoare violet-închis) cam 24 de ore, apoi clătim si le ţinem, alte 24 de ore in soluţie de acid boric (1 gr. la 0,5 l apa). sau 2. Ţinem aprox. 30-40 minute (după alţii intre 12 si 24 de ore, voi hotăraţi cât) seminţele în soluţie 1% de permanganat de potasiu sau de piatra vânata (0,2 gr la 1 l apa). sau 3. În apa oxigenata 2-3%, încălzita la 38-45 grade seminţele se ţin timp de 5 – 10 minute. In acest caz dezinfecţia se produce doar la suprafaţa seminţei, nepătrunzând si in interiorul ei. Dar, in schimb se produce o bine meritata “hrănire” cu oxigen. sau 4. Împotriva îmbolnăvirilor bacteriale seminţele pot fi tratate cu suc de aloe: 1 frunza de aloe de la o planta de cel puţin trei ani, se tine la întuneric si la rece (frigider) preţ de 6-7 zile după care pisează, sau se da prin maşina de tocat, iar sucul stors se diluează cu apa in parţi egale. Seminţele se ţin in aceasta soluţie cam 18-24 ore, după care se pun din nou la uscat. După dezinfecţie le ţinem in stimulator de creştere, care pot fi infuzie/macerat de cenuşa (1 lingura cenuşa + 0,5 ml apa calda infuzate 24 ore – in acest caz se ţin doar 3 ore), ori suc de aloe si/sau cenuşa si usturoi: 1 lingura de cenuşa+1 lingura de usturoi pisat+ 100 ml suc de aloe ţinute circa 12 ore. VARIANTA 3 Seminţele mari si sănătoase se pun intr-un săculeţe din tifon sau alt material textil care “respira” si se introduc intr-o soluţie de acid boric :1/2 linguriţa de acid boric la 250 ml apa cam 2-3 ore, după care mutam, fără clătire, in soluţie de permanganat de potasiu de 1% (1 gr la 100 ml apa) 25-30 minute si la urma intr-un stimulator de creştere ca cele descrise mai sus. Temperatura soluţiei hrănitoare e bine sa fie de 25-28 de grade, constant. Astfel, recipientul in care ţinem seminţele in aceasta soluţie va sta lângă sau pe o sursa de căldura, cu condiţia sa fim atenţi sa nu o dam in clocot! Călirea După tratamentele descrise mai sus, seminţele se clătesc in apa curata de câteva ori apoi se pun in vase de sticla (nu plastic si nici metal) bine închise si se dau “la rece”. Daca stăm la curte, îngropam vasul (vasele) in zăpada, daca nu avem nici curte nici zăpada recurgem la prietenul Frigider. Ideea este ca trebuie ţinute la o temperatura de cel mult +3 grade. O alta grija pe care o vom avea, cat timp seminţele stau “la răcoare”, este aceea de a tine materialul in care se găsesc seminţele mereu in stare umeda (nu uda). La rece trebuie ţinute seminţele vreo 2-3 zile. Unii spun ca imediat după ce le scoatem de la rece, seminţele trebuie semănate. Alţii sunt de părere ca perioada de repaus la rece sa fie alternata cu una de stat la o temperatura de +25-26 grade. Eu una le pun imediat in “culcuşul” lor de pământ și, substratul fiind mai cald decât mediul in care au stat, răsar foarte repede. În episodul următor vă voi prezenta producerea răsadurilor, până atunci, spor la treabă! Mutarea răsadurilor în grădină Scoaterea copiilor in lume, adică plantarea răsadurilor la locul definitiv. Desigur, fiecare zona, regiune, are particularităţile ei climaterice, aşa ca e de presupus ca fiecare dintre noi ştie perioada cea mai prielnica de plantare in sera/solar, gradina, a viitoarelor plante roditoare. Nu vom uita nici de calendarul lunar, desigur. In general, temperatura nu trebuie sa fie sub + 12-15 grade ziua, iar noaptea sub 10 grade celsius. Plantarea este bine de făcut in zi noroasa, dar fără ploaie, sau pe inserat. In primele 2 săptămâni plantele trebuie udate zilnic. Daca nu exista aceasta posibilitate, vorbesc despre grădinarii de duminica, cei care vin “la moşie” o data la săptămâna, exista o metoda foarte eficienta: pentru asta avem nevoie fie de un tub din plastic fie de sticle de plastic (de 2 – 2,5 litri) cărora le tăiem fundul, le facem pe pereţii laterali mici orificii si le îngropăm pe ¾ lângă planta sub un unghi de 45 grade. In aceste “recipiente” turnam apa cu soluţie hrănitoare, care va ajunge direct la rădăcini. Pentru ca acest lucru sa se facă treptat, sticla va avea dopul pus, iar tubul un “opritor” dintr-un material poros, o bucata de pâine, de ce nu?!, astfel ca scurgerea lichidului sa se facă nu dintr-o data ci lent. Mai exista un daca de care trebuie ţinut cont: daca este prea cald in perioada imediat plantarii, in primele 4-5 zile, tinerele plăntuţe ar trebui umbrite cumva. Fie ca vom avea grija sa le plantam lângă o cultura deja dezvoltata la vremea respectiva, fie ii instalam un umbrar.
26
Sigur, cu ce am prezentat aici, nu se termina ci de abia începe Odiseea Grădinarului de duminica. La buna revedere si spor la treburi! Mulcirea: cu ce, cand si cum mulcim? (Partea 1/2) In discutiile mele incinse cu prieteni sau cunoscuti, care se mai si ocupa de gradinareala – unii, gradinarie – altii, a rasarit si problema mulcitului. Unii dintre ei, cuminti, ascultatori, incerca sa probeze la ei in gradina efectele acestei binecuvantate metode de protejare a pamantului si culturilor, altii, mai tantosi si mai increzatori in cunostintele proprii incerca sa tina piept „veneticului orasenesc”, care indrazneste sa le bage nazbatii in cap. Surpriza vine cand constatata cu proprii lor ochi, ca ceea ce se indarjeau ei sa conteste se dovedeste a fi asa cum le zice vecina – venetica. De aceea vin si zic cu mana pe inima: mulcitul este cea mai eficienta si la indemana agrotehnologie. Haideti sa ne reamintim cateva dintre beneficiile unei astfel de tehnologii: • impiedica evaporarea apei de la nivelul sistemului radicular; • protejeaza radacinile plantelor de diferentele bruste de temperatura: impiedica incalzirea in exces pe timp de vara si de inghet pe timp de iarna; • prin folosirea cu discernamant, cu mult cap cu alte cuvinte, a mulciului organic asiguram un nivel optim de aciditate a solului; • imbogateste solul cu substante hranitoare si benefice , imbunatatindu-i structura, prin urmare, regenerandu-l; • prin mulcire tinem „ostatice” substantele bune din sol si astfel se impiedica „spalarea” si „vantuirea” lor in urma ploilor, gerului, vanturilor; • inabusa buruienile, impiedicand dezvoltarea lor, pentru ca nu permite patrunderea luminii (stratul trebuie sa fie de cel putin 7-10 cm); • mulciul organic permite inmultirea miscroorganismelor benefice in substrat si le ajuta in munca lor neostoita; • protejeaza plantele de daunatori; • sa nu uitam ca amplasat sub diferite culturi decorative da gradinii un aspect ingrijit si natural; • mulciul impiedica stropirea cu noroi a plantelor pe timp de ploaie sau cand udam gradina; • impiedica formarea mucegaiului la unele culturi: capsun, dovleac; Cu ce mulcim? Tipuri de mulci Mulci organic Buun! Am trecut in revista cateva dintre beneficiile acestui mod de protectie, hranire si decorare a gradinii. E vremea sa insiram drept exemple cateva tipuri de mulci organic: • Compostul de gradina – reactie neutra – de departe lider intre „mulcitori”, chiar mai bun decat balegarul. Contine substante hranitoare, mai ales fosfor, imbunatateste structura solului, apara de supraincalzire sau racire excesiva (inghet). • Balegarul bine maturat – reactie slab alcalina – (de multe ori se prefera in combinatie cu paie macerate) – in calitate de strat de mulcire i-ar sade mai bine laolalta cu stratul de suprafata de pamant, pentru ca altminteri se cam prapadesc bunatate de substante hranitoare, mai ales azotul. Deci: balegarul se inglobeaza in pamant, altfel, degeaba il imprastiem! • Iarba cosita – bogata in azot este cel mai des si la indemana material folosit pentru mulcire. Inainte de a fi imprastiata pe locurile alese, e bine s-o tinem o vreme sa se „zvante”, adica sa se mai ofileasca, sau chiar sa se mai usuce. De ce? Pentru ca exista pericolul sa intre prea repede in procesul de descompunere. Mai mult chiar, se va imprastia in strat subtire , de cel mult 8 cm, deoarece altminteri va duce la supraincalzirea substratului si nu ne dorim asa ceva, mai ales pe timp de vara. Pe langa iarba cosita sunt bune si buruienile, pe care, deasemenea, le lasam sa se ofileasca, dar ATENTIE! In nici un caz nu folosim buruieni inflorite sau si mai grav, care au legat deja seminte!!!! Va veti blestema zilele, noptile, serile si amiezile, da’ ce zic eu! Chiar si lunile si anii! Pentru ca va veti trezi cu un multiplicator de dânsele si vai si amar de noi!! • Paie maruntite – prin descompunere inghite azotul din substrat – ca strat de mulcire e foarte bun, dar din nefericire contine si seminte de buruieni, deci va trebui sa fim atenti ca inainte de imprastiere sa-l scuturam pe o folie nu sa-l vanturam, deoarece, dupa cum va aminteam, intervine treaba cu blestemul semintelor. Ca si in cazul rumegusului, talasului, cojii de copac, trebuie avut grija sa adaugam ingrasamant ce contine azot: cenusa, faina de oase, zeama de urzici, „apa” de gunoi de grajd sau de pasari. • Rumegus si talas – reactie slab acida – este foarte indicat pentru culturile de legume si fructe perene. E bine sa ne abtinem la utilizarea lui la culturile anuale, deoarece, dupa recoltare, se va amesteca cu substratul de pamant si in timp duce la cresterea aciditatii, saracirea in azot si
27
deteriorarea stratului fertil. Se va utiza impreuna cu apa de balegar, cenusa, faina de oase, „apa” de gainat • Coaja de copac, ţandara de lemn – reactie usor acida – Le utilizam mai mult in calitate de strat decorativ de acoperire pentru a nu lasa gol niciun petic de pamant. • De preferat ca ţandarele de lemn sa aiba intre 1 si 5 cm. Este un material de mulcire foarte potrivit pentru arbustii si pomii fructiferi, dar si pentru cei decorativi. Cu o astfel de paturica cel mai bine se simte zmeura. Nu uitati combinatia de ingrasamant aducator de azot. • Cele provenite de la conifere (fie coaja fie tandara) ar fi bine sa stea o vreme la compostare, cam un an, inainte de a le utiliza in gradina (cauza sunt rasinile pe care le contin in cantitate considerabila). • Cetina (acele) de conifere – reactie acida – De departe cel mai potrivit material pentru capsuni, chiar mai potrivit decat paiele. Raspandita printre randuri impiedica atacul si difuzarea putregaiului cenusiu, iar dupa ploaie fructele raman curate. De preferat sa se foloseasca doar pentru culturile/plantele acidofile (rhododendroni, hydrangeea-hortensia-, merisor, afin, rachitele,) • Turba – reactie acida – protejeaza solul de razele soarelui, pastreaza umiditatea. Sub stratul de turba nu se formeaza crusta si datorita culorii inchise a materialului regimul de temperatura este apropiat de cel ideal pe timp de vara. Nu este indicat pentru o mulcire totala si se foloseste cu predilectie pentru culturile/plantele acidofile. • Mranita de frunze – reactie neutra spre slab acida – suficient de bogata in substante nutritive; • Ziare (alb/negru), hartie de impachetat, carton, ambalaje diverse – este bine sa fie folosite drept suport pentru alte materiale de mulcire, de preferat organice, iarba, mranita de frunze. NICIODATA nu se foloseste ca atare, deoarece trage toata umiditatea din sol. • Coaja de ou – buna si in lupta cu limacsii si melcii • Coaja de nuca – dar atentie, are un continut crescut de iod • Resturile de la productia de bere (hamei) – extrem de hranitoare, dar nu in exces • Compostul de miceliu – reactie alcalina – • Zatul de cafea – reactie acida – • Resturile vegetale (masa verde maruntita) de la siderate, leguminoase (mazare, bob, fasole), foarte bogate in azot, plante medicinale si aromatice (alunga daunatorii) • Coaja de la boabele de cacao, mai neobisnuit, ce-i drept, dar foarte bogata in azot numai ca este extrem de TOXIC pentru caini mai ales!!! Mulci anorganic • pietris, spartura de piatra, marmura, calcar, piatra decorativa, keramzit, argila expandata – arata foarte bine printre plantele decorative, conifere, arbusti decorativi. Atentie insa, pe langa plantele acidofile spartura de calcar face ravagii! Este bine ca stratul sa fie aplicat mai intai peste un material geotextil, care lasa sa treaca aerul si apa. • Folia si material geotextil, mai ales cel din urma sunt eficiente pentru plantele tinere. Materialul geotextil este foarte util la culturile de capsuni, legume pentru ca permite trecerea aerului si a apei catre radacini si , totodata inabusa buruienile si nu le permite dezvoltarea. Stratul de mulcire este un excelent pastrator al umiditatii substratului la nivelul sistemului radicular al plantelor. Dar trebuie avut in vedere ca la udare sa folosim o cantitate mult mai mare de apa decat in cazul udarii pamantului neacoperit, deoarece trebuie udat si stratul de mulcire si substratul de sub el. Pe timp calduros si/sau secetos se recomanda udarea mai rar dar mult mai intens. In partea a doua va vom prezenta cand si cum sa mulcim ca sa beneficiem la maxim de avantajele aceste tehnologii, ne auzim maine! Mulcirea: cu ce, cand si cum mulcim? (Partea 2/2) Dupa ce v-am prezentat diferitele tipuri de mulci, azi vom vorbi despre cum si cand sa le aplicam. Cand mulcim? • Primavara, mai tarziu, dupa ce s-a mai incalzit oleaca pamantul, este cea mai potrivita perioada pentru mulcirea culturilor. Atentie insa: sub nicio forma nu imprastiem strat de mulcire pe un pamant inca rece! Stratul de mulci va pastra pamantul cu 2-3 grade mai rece decat cel neacoperit. In consecinta lasati cateva zile bune sa se incalzeasca suficient pamantul. Pentru grabirea incalzirii pamantului in vederea formarii de brazde cu semanaturi timpurii putem recurge la o metoda simpla: acoperim cu folie transprenta portiunea respectiva si asa impuscam 2 muste de-o data: substratul se incalzeste, ca urmare, semintele de buruieni incoltesc si noi putem usor , fara efort
28
sa le smulgem, lasand brazda curata inainte de semanare, iar pamantul e usor, afanat si aerisit. O placere! E drept ca operatia trebuie facuta in cateva etape, pentru ca semintele de buruieni rasar la diferite intervale de timp. • Toamna, si ea e o perioada prielnica pentru mulcit, mai bine zis, jumatatea toamnei, atunci cand pamantul este suficient „adapat” de ploile de toamna, iar pamantul este inca destul de cald. Procedam ca si la mulcirea din primavara: pregatim terenul vizat indepartand resturile vegetale in urma recoltarii, buruienile, presaram ceva cenusa sau faina de oase (pentru ca asimilarea lor se face lent, treptat), ca apoi sa imprastiem stratul de mulci. In felul acesta radacinile plantelor sau al culturilor vor fi ferite de dezgolire, respectiv de inghet. Cum mulcim? • Daca pamantul este mult prea ud, va trebui sa mai amanam mulcirea, pentru ca riscam tasarea lui, in loc sa fie usor si afanat. In consecinta asteptam luna mai (daca e primavara) si daca vremea se anunta calda purcedem de la inceputul lunii, iar in cazul in care , asa cum s-a mai intamplat, vremea rece se mentine si la inceput de luna, asteptam jumatatea ei, cand sigur se va incalzi. Cu alte cuvinte si mai putine: asteptam sa se instaleze vremea calda. • Intotdeauna lasam „spatiu de respiro” intre stratul de mulci si tulpina, lastar, tija plantei. • Cel mai potrivit moment de aplicare/imprastiere a stratului: dupa o ploaie buna • Deoarece , cu timpul, stratul de mulci, prin dezintegrare, se subtiaza, avem grija ca sa-l mentinem la grosimea initiala ( 7-10 cm) adaugand din cand in cand un strat proaspat • Inainte de aplicare a stratului avem grija sa curatam bine de resturi vegetale , buruieni, gunoaie, apoi udam, daca pamantul este uscat – altminteri, apa va ajunge cu greu la radacini – fie cu apa simpla, fie cu „compot de urzici”, apoi afanam si abia la urma imprastiem stratul de mulcire. • Materialul de mulcire verde, crud, (alte materiale decat paie, scoarta de copac, frunze uscate, etc) se aplica in strat subtire (5-8cm), pentru ca, in sens contrar, el va intra in putrefactie mult prea repede si va cauza negativ plantelor. Cel uscat se aplica in strat mai gros ( 8 – max. 12 cm). Arbustii fructiferi se mulcesc de jur-imprejur pe o raza de 40-50 cm, iar pomii fructiferi – pe o raza de 70-80 cm. In concluzie, dragii mei, acoperind solul cu mulci, mai ales organic, practic facem cea mai buna investitie pe termen lung. Prin dezintegrare, stratul de mulcire, el insusi, devine parte complementara de imbogatire si regenerare a structurii pamantului. Plantele sunt protejate de factorii distructivi, iar solul are de castigat printr-un surplus de elemente benefice. Si ca un ultim mic secret: primavara stratul de mulcire trebuie sa fie de culoare verde, iar pe timp de vara, trebuie sa treaca prin fazele „ nuantelor deschise” , lucru posibil doar daca am utilizat mulci organic crud pus in primavara. Mulciti, mulciti, mulciti! Si bucurati-va de beneficiile ei! Pamantul de frunze Este una din acele zile dintr-un noiembrie cam răcoros, dacă nu de-a dreptul friguros, şi mă uit contemplativ pe geamul aburit, gândind poetic la vremea de afară. Nicidecum bacovian, deoarece ziua este însorită, cu un cer limpede, uşor auriu ca şi frunzele copacilor. Stop. Care frunze? Unde-s frunzele? Desigur, a început Marea Desfrunzeală, ultima strigare a Naturii:- Ia neamule frunze! Ieftine şi bune! O dată! De doua ori! De trei ori! Adjudecat doamnei care a strâns 8 saci! Da, vederea maldărelor de frunze mai mici, mai mari, mai late, mai subţiratice, mai scorojite sau în care mai licăreşte un strop de clorofilă mă pune serios pe gânduri. Gânduri gospodăreşti, desigur. Ce minunăţie de material pentru viitorul pământ de frunze! Şi, uite aşa, poezia de afară se velnici într-o proză telurică. La propriu. Cu pământul de frunze eu mi-s prietenă veche, dar m-am gândit eu în sinea mea, că tare bine ar fi să le fac şi altora cunoştinţă cu dânsul. Este o minunăţie de substrat, care este obţinut în urma descompunerii frunzelor căzute ale copacilor, arborilor, pomilor şi arbuştilor fructiferi sau nu, mai ales ale foioaselor. Structura lui este pufoasă, uşoară, fiind permeabil la apă şi aer, bogat în elemente hrănitoare uşor asimilabile de către plante. Reprezintă un excelent material pentru îmbunătăţirea structurii şi proprietăţilor fizice ale solului. Adăugând pământ de frunze (dar şi ceva nisip) la un pământ greu, lutos, structura acestuia, într-un timp relativ scurt, se va îmbunătăţi considerabil. Cel mai bun pământ, substrat, cum vreţi să-l denumiţi, se va obţine din frunzele de mesteacăn sau de arţar. Foarte indicate şi bune sunt şi cele de carpen, fag, paltin, arin, tei, alun, scoruş, soc. Indicate sunt şi frunzele de plop, chiar dacă „se lasă” ceva mai greu descompuse. Ele sunt tare potrivite pe post de păturică-mulci peste bulboasele din gradina, pentru muşuroirea din jurul trandafirilor, pe sub pomii şi arbuştii fructiferi. Tocmai pentru că sunt mai rezistente, iar conţinutul în tanin nu este supărător.
29
La polul opus se îngrămădesc frunzele de salcie, castan, stejar din cauza concentraţiei de tanin. Frunzele de nuc sunt undeva pe la mijloc. Stau nehotărâte pe la mijloc. Pe ele le vom strânge să ne facem provizii pentru momentul atacului Gândacului de Colorado. Vreo 2 kg de „materie prima”, puse într-un butoi, acoperite cu apă, să zicem vreo 10 litri, şi ţinute aşa vreo 2-3 zile. La momentul potrivit, cam cu vreo trei săptămâni înainte de perioada de instalare a dumnealui, vom putea prepara o licoare de deochi împotriva americanului vărgat. Cu ce începem? Fireşte, cu adunatul lor. Cu grebla specială de frunze, cea cu dinţii lungi si elastici, ca un evantai. Este indicată pentru suprafeţe nu prea întinse. Dacă avem de adunat de pe o suprafaţă mai mare este potrivită folosirea maşinii mecanice de tuns iarbă. Desigur că îi am în vedere pe cei ce au aşa ceva. Potrivim înălţimea pentru tăierea cât mai superficială, astfel încât frunzele aspirate să fie tocate şi îndesate în sacul de colectare. Materialul este gata de compostat! În felul acesta, frunzele intră în descompunere mai repede şi mai uniform. Inconvenientul – trebuie lucrat doar pe vreme uscată. De unde adunam? Dacă nu avem altă soluţie, vom aduna de pe „tarlaua” noastră, mai exact din locurile în care nu avem prea mare trebuinţă de ele. Aici mă opresc din sporovăială pentru că trebuie să punctez ceva. Eu una, pe cele de pe moşia proprie, prefer să le las la locul lor de căzăciune. Poate mai puţin pe cele de la vreun copac sau arbust care-mi fură atacaţi de gângănii hămesite peste vară. Pe acestea le ard, iar cenuşa merge la compost sau sub brazdă. Pe cele de la plantele atacate de ciuperci le las pe loc. Ştiu, o să vă revoltaţi, poate că pe bună dreptate, dar merg pe logica celor care se pricep şi sunt meşteri în domeniu şi-mi spun cam aşa: sporii, până-n toamnă, nu mai au ce căuta pe frunze, se lasă la „vatră”, adică se împrăştie pe pământ, unde-şi văd gospodăreşte de treburile lor murdare şi ilicite. Deci de grija lor, cum s-ar zice, am scăpat, de aceea le las in pace. Eu prefer să-mi aduc frunze de aiurea, cel mai indicat de la vreo margine de pădure. Nu iau din pădure, ca să nu stric echilibrul. Un pământ dezgolit în pădure (şi nu numai, fireşte) este un pământ vulnerabil la orice rău, iar mişunelile de la suprafaţa, dar şi de sub pământ sunt văduvite de hrană. Scuzaţi-mi intermezzoul, dar am simţit nevoia , din nou, să aduc în discuţie grija şi atenţia pentru el, pentru pământ. Bun. Voci mai cârcotaşe ar spune că ne-am aduce boli şi dăunători din import. Nu e chiar aşa, pentru că o seamă de oameni luminaţi în domeniu ne asigură de contrariu. Noima este următoarea: chiar de sunt frunze de la copaci/arbori, arbuşti loviţi de vreun beteşug, nu va trebui să ne facem vreo problemă, pentru că nici bolile şi nici dăunătorii din alt areal nu se „potrivesc” cu cele din bătătura noastră. În lumea lor vegetală lucrurile sunt foarte clare. Revin acum la tipul de frunze. În principiu putem folosi frunzele tuturor speciilor, dar cu o condiţie: să aflăm care se descompun în cel mai scurt timp. Şi ce aflăm noi? Aflăm că între 0,5 – 1 an se descompun frunzele majorităţii foioaselor caduce (cu frunză căzătoare): mesteacăn, arţar, scoruş, soc, carpen, fag, alun, păducel şi altele. Între 1,5 – 2 ani au nevoie frunzele de stejar, plop; peste 2 ani, dar până în trei – nucul, castanul, salcia. Frunzele speciilor din urmă au nevoie de un timp mai îndelungat şi pentru că, având un conţinut considerabil de tanin, este mai bine sa aşteptăm cu înglobarea lor în substratul pentru culturi. Plantele tinere nu suportă prezenta taninilor. Este îngreunată sau chiar compromisă dezvoltarea ulterioară. Mai este un grup de frunze de care trebuie amintit: cele de la speciile cu frunzişul veşnic verde şi coniferele. Timpul de care au nevoie ca să treacă în rândul materiei folositoare este cuprins între 2,5 – 3 ani. Bine ar fi ca, înainte de compostare, să le mai şi mărunţim. Cum preparam pamantul de frunze? Înainte de toate trebuie spus aşa: prepararea pământului de frunze diferă de cea acompostului, deoarece el nu reprezintă un compost şi nici nu are proprietăţile acestuia. La transformarea lui, microorganismele, bacteriile, micelii nu folosesc oxigenul. Iată şi marea diferenţa dintre ele. Cam asta ar fi teoria. Trecem la practică. Avem diferite variante de „compostoare”. Dacă ştim să meşterim şi avem la îndemână 4 pari şi o plasă de sârmă sau doar sârmă, putem dibăci o cutie de 1×1 în care îndesăm binebine frunzele adunate. Dacă avem prin preajmă şi ceva iarbă sau buruieni încă rămase pe la colţuri de casă sau de gard le adăugăm printre ele. Nu avem cum sau din ce să construim „lada”? Nu-i nimic. Nici eu nu am şi am recurs la sacii pentru gunoi menajer, cei de litraj mare, pe care i-am înţepat pe alocuri şi în care am îndesat laolaltă frunzele, iarba rămasă şi câteva buruieni zgribulite. Fac bine la fermentaţie. O accelerează. Apoi am udat bine-bine cu apa rămasă după ultima ploaie (oricum recipientele pentru strânsul apei de ploaie trebuia să le adăpostesc în magazie). Sacii nu i-am legat la gură ci doar i-am răsucit şi am pus pe ei câte o greutate.
30
Singura condiţie fără de care nu se poate este ca materia primă să fie udă. Aşa deci frunzele trebuie să fie adunate după o ploaie bună sau după ce a căzut pe ele o brumă serioasă. Dacă sunt uscate avem grijă se le udăm din plin. Ce mai avem de făcut? De aşteptat. O leacă de răbdare. Oricum avem ce face între timp. Utilizare În stare nematurată, crudă, pământul va fi gata cam în 0,5 – 2 ani (în funcţie de „soiul” frunzelor, vă amintiţi?!) În pământul de frunze crud, pe lângă pământul negru, plăcut mirositor se disting cu uşurinţă resturi de frunze, bucăţele de rămurele. El poate fi adăugat la compost, la substratul de plantare pentru o mai bună afânare, ca strat de mulcire sau pentru umplerea golurilor din gazon. Pământul de frunze maturat, copt, este gata în 1 – 3 ani, din aceleaşi considerente ca şi cele amintite mai sus. El arată ca un pământ negru, cu un miros reavăn plăcut, omogen şi pufos, uşor, fără resturi vegetale. El se foloseşte ca şi cel crud, în plus mai poate fi utilizat ca substrat pentru însămânţare sau pentru răsaduri. Este şi un bun companion pentru compost sau pământul de grădină, care, dimpreună cu nisip vor face un substrat potrivit pentru plantele de apartament şi nu numai. Prin urmare, dragii mei, să pornim la cules de frunze! Vremea este taman potrivită pentru aşa activitate! Compostare: soluția practică pentru deșeurile din grădină Una dintre cele mai spectaculoase procese din grădinile noastre esteformarea compostului. Asta, dacă facem și noi compost, deoarece compostarea este o tehnica subestimată și prea puțin folosită la noi. Deși are o sumedenie de avantaje, acestea aparent nu sunt clare pentru toată lumea, altfel nu am mai vedea resturile vegetale în saci de plastic în fața caselor în zilele când se ridică gunoiul și cred că ar dispărea și fumul gros, care se ridică din așa multe grădini în fiecare toamnă. Cum se face compost? Compostul este extrem de ușor de făcut, ai nevoie doar de o ladă de compost (zis și compostor), cumpărată din comerț sau făcută de mână, în cadrul unui mic proiect de bricolaj. Pe toată perioada anului poți arunca deșeurile vegetale din grădină și cele menajere în compostor, care se descompun și se transformă în îngrășământ natural, care poate fi folosit în grădina de legume dar și ca pământ pentru florile şi răsadurile în ghiveci. În compost putem pune: • iarba tăiata • frunzele uscate (dar nu și cele de nuc!) • buruieni (cele care nu au semințe mature) • fructele stricate, cojile fructelor sau ale legumelor (Atentie: plantele sau fructele afectate de ciuperci sau boli NU se pun in compost) • materialele lemnoase (după ce au fost măcinate) • hârtie • cenușă de lemn (în cantități moderate) • …în general orice material biodegradabil, care se descompune în câteva luni Nu se pune în compost: • oase sau carne • cenușa de cărbune • sticlă • pietre, metal sau plastic • plante sau fructe afectate de boli sau ciuperci • …în general nimic ce nu se descompune în timp real (câteva luni) Recomandări practice Să fim serioşi, nici cel mai conștiincios ecologist nu va fugi până la lada de compost după fiecare măr mâncat, dar pentru a scădea volumul deșeurilor menajere, putem aduna resturile biodegradabile din bucătărie separat, care după câteva zile pot fi aruncate la compost deodată. Din experiența mea, un an pur și simplu nu este de ajuns ca toate resturile vegetale să se descompună. Sunt numeroase proceduri pentru accelerarea descompunerii, cum ar fi udarea și acoperirea compostorului, aerisire lunară sau acceleratori chimici, dar sincer, toate astea mi se par un efort inutil (cei care au întors vreodată cu furca conținutul unei lăzi de compost, știu exact la ce mă refer). Soluția cea mai practică şi mai comodă este să ai două compostoare, pe care le folosești alternativ an de an. În primul an pui resturile doar în primul, în care în mod normal nu se va descompune până toamnă (când ai cea mai mare nevoie de compost) așa că va mai trebui să aștepți încă un an, iar aici
31
întră în joc cel de-al doilea compostor. În anul următor folosești numai pe acesta şi până la toamnă materialul din celălalt va fi gata pentru a fi împrăştiat. Simplu! Eu folosesc acest sistem de mai mulţi ani cu succes şi fac (cel mult) o singură aerisire/amestecare pe an. Chiar zilele trecute am amestecat compostul de anul trecut şi atunci mi-a venit ideea acestui articol (lucrul cu furca tot timpul mă inspiră ). Am constatat că materialul adunat anul trecut s-a transformat în pământ fin, maro, care miroase plăcut a pământ de pădure şi care va fi tocmai potrivit pentru a fi împrăștiat în grădina de legume peste câteva săptămâni. Un adevărat miracol! Tu ce sistem foloseşti pentru compostare?
32
