Participaţi la noul concurs Scientia! În perioada 15 august - 17 decembrie 2011 se desfăşoară un nou concurs Scientia, în cadrul căruia acordăm premii pentru cei mai activi şi mai valoroşi participanţi. Concursul are ca temă domeniul IT, dar nu se mărgineşte la acesta. Citeşte regulamentul concursului...
Ce sunt şi care sunt emoţiile? Psihologie SCRIS DE SCIENTIA.RO VINERI, 01 IANUARIE 2010 15:41
Conceptul de "emoţie" este asemănător celui de "timp": dacă nu nimeni, ştim ce este, dacă suntem însă întrebaţi, nu ne găsim cu Problema este atât de obscură, încât nu există definiţii şi clasifi atât filozofii, cât şi psihologii s-au aplecat asupra acestui subiec
Conceptul de "emoţie" este asemănător celui de "timp", dacă nu ne întreabă nimeni emoţia, dacă suntem însă întrebaţi, nu ne găsim cuvintele pentru a formula un răsp este atât de obscură, încât încă nu există definiţii şi clasificări definitive pentru "em filozofii (ca Aristotel, de pildă), cât şi psihologii s-au aplecat asupra acestui subiect Probabil că principala dificultate a definirii şi înţelegerii emoţiilor ţine de faptul că este la origine un termen ştiinţific, cu o definiţie precisă, ci un construct popular. C sarcina dificilă de a descoperi ce vor să spună oamenii atunci când fac apel la aceste subiective numite emoţii şi care sunt mecanismele de funcţionare ale acestora. O altă dificultate în calea unei ştiinţe precise a emoţiei o reprezintă limbajul în sine au acelaşi set de termeni pentru a identifica emoţiile. În cazul limbii române este cu cuvântului "dor", care, după analiza unui mare gânditor cum a fost Constantin Noic unice şi este de netradus în alte limbi. Cum cuvintele sunt vehiculele prin care expr putem vorbi de "emoţii româneşti", "emoţii americane", "emoţii franţuzeşti" etc. Em specifică a naturii umane, sunt prezente în limbaj în construcţii diverse, unele extre ca mesaj şi sub aspectul analizei sensului, ca "mă doare sufletul", "îmi plânge inima ele, înţelegem sensul lor, dar trebuie să recunoaştem că este foarte greu să ştim care simţămintele unei persoane care ni se plânge că "o doare sufletul". Emoţia este o ex personală, greu de cuantificat în vreun fel. Dacă o să încercaţi să citiţi dicţionarul (îl puteţi încerca pe cel afişat pe coloana din pentru a vedea cum este definită emoţia în diversele dicţionare ale limbii române, v credem, pe de o parte că definiţiile diferă de la dicţionar la dicţionar, iar pe de altă p sunt lămuritoare. Dacă dorim totuşi să identificăm acel ceva care pare a fi numitoru definiţiilor, cred că am putea spune că emoţia este e reacţie mentală conştientă îns fiziologice şi de comportament. Nu lămuritor definitiv, dar suficient cât să ne facem Cum nu ne-am propus să lămurim noi problema definirii emoţiilor, vom continua p clasificări ale acestora, pentru a ne face o idee asupra modului în care psihologii se emoţii. PAUL EKMAN ŞI EMOŢIILE UNIVERSALE Psihologul american Paul Ekman de la Universitatea California (expert în studiul e
manifestărilor acestora şi în studiul mecanismului minciunii), pe baza rezultatelor u cercetări pe toate continentele, arată că există 4 expresii faciale care pot fi recunosc persoană aparţinând oricărei culturi de pe planetă: frica, mânia, tristeţea şi bucuria acestor manifestări poate fi tratate drept un puternic indiciu că aceste 4 emoţii sunt fundamentale, ce ţin de natura umană. Primul care a constatat caracterul universal al emoţiilor a fost Charles Darwin, folo pentru a susţine teoria evoluţionistă, motivând că emoţiile reprezintă modele de re întipărite în sistemul nervos. CLASIFICAREA EMOŢIILOR DUPĂ DANIEL GOLEMAN Psihologul Daniel Goleman (cunoscut în special pentru cercetările sale privind inte emoţională), face următoarea clasificare a emoţiilor: Tristeţea Mânia Furia Supărarea Resentimentul Mâhnirea Exasperarea Îmbufnarea Indignarea Melancolia Vexarea Mila de sine Animozitatea Singurătatea Irascibilitatea Disperarea Ostilitatea Deprimarea Ura
Frica
Bucuria
Iubirea
Surpriza
Dezgustul
Ruşinea
Anxietatea Nevozitatea Preocuparea Consternarea Neînţelegerea Îngrijorarea Teama Spaima Groaza Fobia Panica
Fericirea Uşurarea Mulţumirea Binecuvântarea Încântarea Amuzamentul Mândria Plăcerea senzuală Răsplata Satisfacţia Extazul
Acceptarea Prietenia Încrederea Amabilitatea Afinitatea Devotamentul Adoraţia Dragostea Mila
Şocul Mirarea
Dispreţul Aversiunea Detestarea Repulsia
Vinovăţia Jena Supărarea Remuşcarea Umilinţa Regretul
Goleman afirmă că pe baza emoţiilor se formează predispoziţiile (ori, am spune noi care sunt mai puţin evidente/intense ca emoţiile, dar au o durată mai mare. Dincol sunt temperamentele, tendinţa de a-ţi aminte anumite emoţii şi care defineşte/dete comportamentul general al persoanei în anumite conjuncturi. CERCUL EMOŢIILOR DUPĂ ROBERT PLUTCHIK
Psihologul american Robert Plutchik a creat în 1980 "cercul emoţiilor", care constă fundamentale şi 8 emoţii complexe, formate din câte două emoţii fundamentale. Em fundamentale pot fi observate pe cercul al doilea din imagine şi incluse în tabelul de emoţiile complexe sunt cele trecute pe fundal alb: optimism, dragoste, supunere, în dezaprobare, remuşcare, dispreţ şi agresivitate. Emoţii fundamentale Bucurie Încredere Frică Supriză Tristeţe Dezgust Mânie Anticipaţie
Emoţiile opuse Tristeţe Dezgust Mânie Anticipaţie Bucurie Încredere Frică Surpriză
LISTA EMOŢIILOR DUPĂ W. GERROD PARROTT În cartea sa "Emoţiile în psihologia socială", publicată în anul 2001, psihologul W. G stabileşte următoarea listă a emoţiilor: Emoţie primară
Dragoste
Bucurie
Emoţie secundară Emoţii terţiare Afecţiune
Adoraţie, afecţiune, dragoste, atracţie, grijă, tandre compasiune, sentimentalism
Dorinţă (sexuală)
Excitaţie, dorinţă, pasiune, infatuare
Pasiune
Pasiune
Veselie
Amuzament, extaz, jovialitate, plăcere, jubilare, sat euforie
Entuziasm
Entuziasm, zel, înfiorare, euforie
Satisfacţie
Satisfacţie, plăcere
Mândrie
Mândrie, triumf
Optimism
Speranţă, optimism
Surpriză
Mânie
Tristeţe
Frică
Încântare
Încântare
Uşurare
Uşurare
Surprisă
Uimire, surprindere, stupefiere
Iritare
Iritare, agitare, ţâfnă
Exasperare
Exasperare, frustrare
Furie
Mânie, furie, ostilitate, ferocitate, batjocură, acreală resentiment, respingere
Dezgust
Dezgust, repulsie, dispreţ
Invidie
Invidie, gelozie
Tortură
Tortură
Suferinţă
Suferinţă, agonie, durere
Tristeţe
Depresie, disperare, neajutorare, nefericire, durere, melancolie
Dezamăgire
Dezamăgire, anxietate
Ruşine
Ruşine, vină, regret, remuşcări
Indiferenţă
Alienare, izolare, indiferenţă, singurătate, înfrânger umilire, insultă
Simpatie
Simpatie, milă
Oroare
Alarmă, şoc, frică, groază, teroare, panică, isterie
Nervozitate
Anxietate, nervozitate, tensiune, nelinişte, îngrijora
După cum puteţi vedea din clasificările oferite mai sus (există multe altele), nu exis clare. Dezbaterea felului în care trebuie clasificate emoţiile continuă...
Emotii - TEORII ALE EMOTIILOR REFERAT TEORII ALE EMOTIILOR
TEORII ALE EMOTIILOR La inceputul acestei lucrari voi defini emotiile, si voi prezenta cateva generalitati ale emotiilor, dupa care voi continua cu expunerea teoriilor acestora. Una dintre functiile importante controlate sau mediate de maduva spinarii este reprezentata de starile emotionale, care apar frecvent ca efect al satisfacerii sau manifestarii unor tendinte biologice. Emotiile se definesc ca stari afective, de scurta durata, care traduc un specific al relatiilor mele cu un obiect sau o situatie, deci au un caracter situational (Andrei Cosmovici). Emotiile pot fi declansate de o imprejurare reala sau de una imaginara (gandul ca politia poate fi pe urmele sala sperie talharul care are banii furati in geamantan). Intensitatea lor e foarte variata: poate fi vaga, mijlocie, dar si foarte mare , zguduind intregul organism. Atat in vorbirea curenta , cat si in lucrarile de specialitate psihologica, emotiile sunt frecvent identificate cu sentimentele , cum ar fi iubirea si ura (dar sunt multe feluri de iubire: de tata , de sot , de prieten , dragoste de munca, de patrie etc. dupa cum exista si variate obiecte ale urii: fata de un rival , de un dusman , hot, secta, o ideologie etc). Intorcandu-ne la marii filozfi care au analizat afectivitatea , constatam o asemenea lipsa de diferentiere. Astfel, Rene Descartes, in lucrarea sa Les passions de l’ame (Pasiunile Sufletului) descrie 40 de „pasiuni”, printre care figureaza , pe langa emotii , sentimente , dorinte si chiar trasaturi de caracter. Dar marele filosof francez considera ca toate isi au originea in numai 6 pasiuni primitive: mirarea, iubirea,ura,dorinta,bucuria si tristetea. Toate celelalte n-ar fi decat varietati ale acestora sau rezultatul unor combinari ale lor. Cum se vede 3 din pasiunile fundamentale sunt emotii,doua-sentimente,iar una,dorinta, constituie o denumire generica in care pot figura nenumarate aspiratii.145992lys99pcr8d Emotiile se asociaza in cupluri contradictorii (bucurie-tristete, manie-relaxare, admiratie-dispret, simpatieantipatie ), imprimand polaritatea caracteristica vietii afective. De aici si dihotomia clasica : emotii stenice care sporesc activitatea, maresc forta si energia persoanei, si emotii astenice , care diminuiaza energia si activismul persoanei. Aceasta polaritate rezulta din corespondenta, respectiv discordanta dintre nevoile, convingerile , obisnuintele individului si situatiile sau evenimentele vietii. 2
a)Teoria intelectualista
Teoria intelectualista a fost elaborata la inceputul secolului trecut si apartine lui Herbart si Nahlowski. Ei erau adeptii unei psihologii asociationiste, care dadea o mare importanta reprezentarilor si asocierilor . Acesti filosofui au explicat emotiile prin dinamica reprezentarilor. O stare afectiva ar lua nastere din interactiunea imaginilor. De exemplu, acordul dintre reprezentari produce bucurie, in timp ce conflictul dintre ele genereazaa tristetea. Trairile afective odata aparute dau nastere unei serii de modificari organice. Astfel, vestea mortii unui bun prieten imi aduce imaginea lui in minte, care imi evoca numeroase amintiri fericite , petreceri,glume,discutii, dar acestea sunt stavilite de noua reprezentare a trupului sau neansufletit, imobil si rece.Ciocnirea lor brutala constituie ceea ce noi presimtim ca fiind o adanca tristete,durere. Conceptia intelectualista era unilaterala si simplista facand emotia reductibila la actul de cunoastere.
b)Teorii fiziologice periferice
34 Clipa n r . 2 • 2 0 0 8 C[l[torii `n jurul cozii E moţiile şi sentimentele sunt acei „musafiri” care ne vizitează în trecere. Uneori musafirii par a fi tirani, alteori par a fi prieteni. Fiecare ne dorim să avem doar musafiri buni, pozitivi. Aşa cum fiecare dintre noi a învăţat să citească, tot aşa putem învăţa să ne recunoaştem emoţiile, să le simţim în întregime, să ne gândim la ceea ce ne transmit, să descoperim situaţiile şi evenimentele care le-au provocat. Şi pe măsură ce vom învăţa toate acestea, „musafirii” se vor transforma treptat din tirani în prieteni. De aici încolo se deschide un spaţiu care ne permite să simţim o gamă largă de emoţii, care dau sens vieţii. Emoţiile noastre sunt foarte inteligente; sunt facilitatori dinamici ai vieţii; produc zăpăceală şi durere, relaţii zgomotoase şi liniştite; sunt un sistem meteorologic intern; ne motivează spre o schimbare; ne dau ocazia să ne revizuim trecutul; ne oferă şansa să ne direcţionăm viitorul. Da... Probabil, te aşteptai la altceva. Ei, vezi că te provoc la o altă abordare a emoţiilor şi anume cum putem învăţa din propriile noastre emoţii. Emoţiile sunt profesori buni. Ele ne învaţă prin experienţa trăirii diverselor stări – pozitive, negative, neutre. Suferinţa, de exemplu, ne deschide posibilitatea de a vedea altfel lucrurile. Când suferim, intensitatea durerii ne determină să dorim să facem ceva pentru a-i pune capăt. Disperarea ne deschide calea spre acţiuni pe care înainte eram neîncrezători să le întreprindem. Bucuria este catalizatorul multor reuşite. Iar căutarea fericirii devine un scop în sine. De multe ori o emoţie o maschează pe alta. Astfel, o furie poate fi masca unei frici, a unei neîncrederi, a singurătăţii. Agresivitatea poate ascunde nevoia de căldură, afecţiune. Invidia – dorinţa de autoperfecţionare, de stimă de sine. Bucuria şi optimismul pot, în unele cazuri, să se transforme în „entuziasm războinic”, care poate duce şi la urmări negative. În acest mod, în funcţie de situaţia concretă, una şi aceeaşi emoţie poate contribui la adaptare şi la dezadaptare, poate duce la distrucţii sau poate
înlesni comportamentul constructiv. Altfel spus, toate emoţiile au o parte pozitivă şi una negativă. În momentul în care recunoaştem ambele părţi ale emoţiei trăim un echilibru emoţional. În adolescenţă emoţiile sunt trăite mult mai puternic decât la orice altă vârstă. De multe ori, conflictele dintre semeni, dintre generaţii se datorează faptului că una dintre părţi interpretează greşit mesajul sentimentelor şi emoţiilor celeilalte persoane. Uneori, pur şi simplu, nu ne dăm seama cât de intense sunt sentimentele cuiva. Poţi începe prin a sorta sentimentele şi prin a te lămuri ce urmăreşte fiecare. Emoţii pozitive: bucuria, simpatia, încântarea, recunoştinţa, ataşamentul, stima, încrederea, mândria, entuziasmul, siguranţa, exaltarea. Emoţii negative: tristeţea, furia, frica, necazul, disperarea, regretul, invidia, dezamăgirea, mâhnirea, plictiseala, vinovăţia, zăpăceala, supărarea, indignarea. Emoţii neutre: mirarea, curiozitatea, indiferenţa, neliniştea, îngândurarea, simţul răspunderii. Definiţiile emoţiilor şi sentimentelor ne pot fi de folos în înţelegerea semnificaţiei acestora. Tatiana Turchină, psiholog Emoţiile Mă simt ameninţat şi ofensat în aşa măsură, încât vreau să le fac rău celor care cred că mă ofensează Furie Sunt într-o stare de nesiguranţă, pe care o văd ca pe o ameninţare la statutul, confortul sau bunăstarea mea fizică Anxietate Am încălcat o regulă importantă sau nu am reuşit să respect o valoare esenţială, lucruri împărtăşite de o persoană pe care o preţuiesc mult Vinovăţie Am o stare aproape constantă de apatie, amărăciune şi descurajare, atât în ceea ce priveşte prezentul, cât şi viitorul Deprimare Sunt mulţumit de mine, de cei din jurul meu şi de ceea ce încerc să fac Fericire Am sentimentul că sunt o persoană mai bună şi mai valoroasă pentru că am realizat ceva sau am făcut parte dintr-un grup care a avut o realizare, grup cu care mă identific Mândrie Privesc spre viitor şi mă gândesc că se vor întâmpla lucruri bune, chiar dacă nu am motive obiective să cred aceasta Speranţă
Sunt mişcat de suferinţa altcuiva şi simt nevoia să-l ajut Compasiune care ne guvernează Clipa n r . 2 • 2 0 0 8 35 C[l[torii `n jurul cozii Reacţii Situaţii Inima îţi bate mai tare Transpiri Simţi nevoia să urinezi Ţi se usucă gura Ţi se schimbă vocea Îţi tremură mâinile Simţi contracţia stomacului Te simţi de-a dreptul ameţit Eşti la o petrecere unde aproape nu cunoşti pe nimeni. Poliţistul îţi cere actele la control. Eşti prezentat unei persoane importante. Ai primit o scrisoare cu veşti proaste. Ai programare la dentist. Urmează să iei un examen important. Un biciclist care coboară dealul în viteză îţi taie calea. Un individ te abordează noaptea pe stradă. te bine reacţiile corporale. Stăpânirea de sine constituie o condiţie a succesului. Un scor prea scăzut denotă o deficienţă de conştientizare a modului în care reacţionezi la stimulii emoţionali. 101 – 250 de puncte. Cu acest scor te plasezi în rândul majorităţii. Reacţionezi în viaţa de zi cu zi asemenea Îţi propun un test prin care vei afla cât de emotiv eşti, cum reacţionezi în diverse circumstanţe. Mai jos sunt trecute opt situaţii cotidiene, la fiecare din ele sunt date mai multe reacţii. Estimează în ce măsură are loc reacţia, notând una din cifre:
celor mai mulţi. Dacă vrei să ai succes, trebuie să ai mai multă stăpânire de sine. Controlează-ţi mai atent reacţiile. Ai doar de câştigat. 251 – 320 de puncte. Se pare că eşti prea emotiv sau anxios. Ţi-ar fi de folos să înveţi câteva tehnici de relaxare. Scorul Însumează cifrele pe care le-ai trecut în tabel, aflând astfel punctajul total. Interpretarea rezultatelor 64 – 100 de puncte. Eşti stăpân pe reacţiile emoţionale. Îţi controlezi foar1 – foarte puţin 2 – puţin 3 – nici-nici 4 – mult 5 – foarte mult Dacă nu te poţi decide, alege cifra 1. Dacă da, atunci încearcă să parcurgi etapele: Recunoaşte şi numeşte emoţiile atunci când ele apar (de ex.: sunt furios; sunt supărat; sunt mândru etc.). Caută să înţelegi cauza emoţiilor. Încearcă să-ţi exprimi emoţiile negative natural, potrivit. Fii în stare să te respecţi, să poţi să ai sentimente pozitive faţă de tine. Asumă-ţi responsabilitatea pentru emoţiile identificate. Canalizează emoţiile şi sentimentele pentru atingerea unui scop. Reprimă-ţi impulsurile. Manifestă sensibilitate şi grijă faţă de sentimentele altora. Analizează şi încearcă să înţelegi relaţiile interpersonale. Fii apt/ă de a rezolva conflictele şi de a negocia neînţelegerile. Fii asertiv/ă şi abil/ă în comunicare. Fii mai cooperant/ă, activ/ă, serviabil/ă, de nădejde. Doreşti să-ţi ridici nivelul „culturii emoţionale”?
Ce sunt emotiile? Este important sa intelegem acest lucru: emotiile se nasc in mintea noastra. Constiinta nu isi are insa sediul in minte. Mai mult, mintea se afla in interiorul constiintei! Constiinta este vasta, infinita. Emotiile, dorintele, ambitiile, toate acestea se nasc in mintea noastra. Mai devreme sau mai tarziu, ele vor disparea. Dar chiar si dupa ce capul moare si este ingropat in pamant, constiinta nu dispare. Nu noi continem constiinta, ci ea ne contine pe noi. Constiinta este mai mare decat noi. Este adevarat: emotiile, sentimentele, gandurile ? intreg continutul mintii ? provin din exterior, putand fi manipulate de lumea exterioara. Acest lucru le-a devenit evident chiar si oamenilor de stiinta. Misticii au afirmat insa cu mult inainte oamenilor de stiinta, inca de acum cateva mii de ani, ca toate aceste lucruri cu care este umpluta mintea noastra nu ne apartin, ca noi suntem mai presus de ele. Noi ne identificam insa cu ele si acesta este unicul nostru pacat. Mintea este un aspect care gandeste, in timp ce inima este un alt aspect al aceleiasi minti, care simte. Sentimentul si gandirea, emotiile si gandurile? Complet separata de acestea este insa starea de martor. Exista un mator interior care contempla totul, inclusiv gandurile noastre, inclusiv emotiile prin care trecem, fara sa se identifice cu ele. Acesta nu este nici bun, nici rau, nici placut, nici neplacut, nici gand, nici emotie. El nu reprezinta nici mintea, nici inima. Iubirea ne da intotdeauna o stare de nervozitate. Exista anumite explicatii in acest sens. Iubirea se naste din subconstient, in timp ce toate capacitatile noastre se afla in planul constient. Toata cunoasterea noastra, toate calitatile pe care stim ca le manevram se afla in mintea constienta. Iubirea se naste din subconstient, iar noi nu stim cum sa o manipulam, ce sa facem cu ea, iar acest lucru ne depaseste. Subconstientul este de noua ori mai mare decat planul constient, asa ca tot ceea ce provine din subconstient este coplesitor. Asa se explica de ce sunt atat de speriati oamenii de emotiile lor. Ei incearca sa le blocheze, de teama sa nu creeze haos in micul lor univers (constient). Intr-adevar, emotiile creeaza haos, dar haosul are farmecul lui! Simtim cu totii o nevoie de ordine, dar si o nevoie de haos. Cand simtiti nevoia de ordine, folositi ordinea, adica mintea constienta; cand simtiti nevoia de haos, descatusati-va subconstientul si aduceti haosul in viata dumneavoastra. Omul plenar este acela care se poate folosi in egala masura de ambele aspecte, care nu permite interferenta mintii constiente cu planul subconstient, dar nici a subconstientului cu planul constient. Mai multe puteti citi in cartea "Emotiile - cum ne putem elibera de manie, gelozie si teama" de Osho si care poate fi comandata aici de la Editura Mix .
Palme umede, inima care bate puternic, picioare care tremura si gura uscata... In momentul in care sustii un examen oral, intri pe scena sau iei cuvantul in cadrul unui seminar, simti ca paralizezi de emotii. Este un lucru absolut normal ca inainte de un test important, de orice natura, sa simti aceasta teama intensa, insa trecatoare. Esential este sa stii sa o stapanesti. Cum apar emotiile? Reactia de frica sau emotie care iti invaluie corpul este declansata de sistemul nervos, care se manifesta in diverse moduri: transpiratie, puls rapid, tremurat etc. Cand este supus/a unei situatii emotionante, sistemul nervos intra in alerta eliberand asa-numitii hormoni ai stresului: adrenalina si cortizolul. Cum sa faci fata situatiilor emotionante? Pasul 1. Respira adanc. Pentru a oxigena creierul si pentru a elibera mintea de toate gandurile negative, inspira si expira lent de mai multe ori. Inchide ochii. Concentreaza-ti atentia timp de cateva secunde asupra respiratiei. Lasa sa
treaca trei-patru secunde intre fiecare respiratie. Expira ca si cum ai suspina de greutate. Umpleti plamanii la maximum, blocheaza aerul timp de cateva secunde si expira relaxandu-ti muschii. Pasul 2. Defineste emotia. Majoritatea persoanelor au impresia ca isi cunosc temerile. Adesea insa se dovedeste contrariul. Ia un carnet pe care sa-l porti mereu cu tine si noteaza fiecare situatie care iti genereaza emotii. Iti va fi mult mai usor sa descrii „momentul anxios”. Pasul 3. Fa scenarii. Contrar asteptarilor, una dintre cele mai bune metode consta in inventarea unui scenariu al evenimentului care urmeaza, cel mai dezastruos posibil. Altfel spus, creaza-ti dinainte in mod artificial emotii, pentru ca la final sa te obisnuiesti si sa gasesti solutia cea mai buna. Pasul 4. Gandeste-te la lucruri pozitive. Gandeste-te la un eveniment in care ai reusit sa-ti stapanesti emotiile. Relaxeaza-te pe un fotoliu sau intins/a in pat, rememorand acel sentiment in care ti-ai invis temerile. In acest moment, fa un gest aparent natural de care sa-ti aduci aminte in situatiile de stres: aranjeaza-ti nodul de la cravata sau ceasul de la mana, trece usor mana prin par etc. In situatia in care vei avea emotii, reprodu acest gest. Pasul 5. Fii perfect pregatit/a. Orice urma de slabiciune va fi o sursa de angoasa suplimentara. Sub impulsul emotiei si al fricii, poti risca sa uiti instantaneu ceea ce vroiai sa zici. Daca trebuie sa tii un discurs, fie in fata invitatilor de la propria nunta, fie in fata unor examinatori, reprodu-l inainte cu voce tare, in fata unor prieteni. Apeleaza la fisele cu informatii ajutatoare care se dovedesc adesea extrem de practice. Pasul 6. Ia cursuri de la un specialist. Apeleaza la ajutorul specializat al unui actor sau orator, care are experienta vorbitului in public. Acesta te va invata cum trebuie sa vorbesti si cum sa faci sa depasesti agitatia dinaintea unei prestatii. Exercitiile regulate de vorbire te pot ajuta sa combati efectele stresului si ale tensiunii nervoase. Pasul 7. Cere doctorului tau un medicament. Exista anumite medicamente care sunt recomandate in perioadele de stres intens. Betablocantele, cum este propanolul, sunt utilizate in tratamentul hipertensiunii si a anumitor afectiuni cardiace care pot fi administrate in situatii stresante, cum sunt discursurile in public sau reprezentatiile scenice. Este recomandat ca aceste medicamente sa fie avizate de catre medic, deoarece betablocantele pot avea efecte secundare. Pasul 8. Alege imbracamintea adecvata. In astfel de situatii pline de emotie este bine sa ai o tinuta in care sa te simti confortabil. Opteaza pentru haine din materiale naturale, cat mai lejere, in care sa nu se vada petele de transpiratie. Pasul 9. Mananca sanatos. Pentru a nu avea trac, trebuie ca organismul tau sa se simta bine. Evita sa-ti fie sete sau sa ai o criza de hipoglicemie: mananca un fruct sau un baton de cereale care sa-ti dea energie. Pe timpul verii, este bine sa bei cat mai multa apa, pentru ca gura ti se usuca foarte usor. Pasul 10. Nu te lasa provocat de raceala sau provocarile examinatorilor sau a publicului. Rolul acestora este de a vedea care este capacitatea ta, iar al tau de le demonstra ca esti capabil/a. Eventual, pentru a te destinde, imagineaza-ti o situatie foarte jenanta in care sunt acestia: de exemplu, in timp ce se spala la dus sau ca sunt dezbracati in fata ta. La aceasta metoda a declarat cantaretul Jay-Z ca apeleaza pentru a scapa de tracul dinaintea sustinerii unui concert.
PSIHOTERAPIE. EMOTIILE IN ATENTIA TUTUROR. emotiile, contact, viata, dureri, rani, plan general, eficient, intime, importanta, cream,daunatoare, oameni, garantie, fizica
Chiar daca am vrea, nu am putea niciodata sa ne dezicem de emotiile noastre. Desi unii pretind deseori ca le pot depasi, in realitate nu este adevarat, caci, chiar daca nu sunt exteriorizate, emotiile exista totusi acolo, interiorizate. De altfel, chiar in acest mod, ele risca sa fie si mai daunatoare. Tot suferind in tacere, ele se transforma in adevarate rani ale sufletului, dar si ale trupului; ele lasa urme de nesters, care ne marcheaza iremediabil si sfarsesc prin a ocupa prea mult loc in viata noastra, pana se transforma in dureri. Emotiile in sine sunt departe de a fi dau natoare. Ele reprezinta imaginea sufletului nostru, a interiorului nostru si fara ele nu am fi mare lucru. Numai ca, pentru a le da posibilitatea sa isi exercite rolul in mod eficient si pentru a ne permite sa traim liber, trebuie sa le lasam sa se exprime asa cum sunt ele, pozitive sau negative. Toata viata noastra este marcata de emotii! A alege sa le refulam inseamna sa ne renegam pe noi insine, sa ''murim'' putin. Fiti incantati sau consternati; jubilati sau urlati; strigati-va bucuria sau plangeti-va zbuciumul, dar traiti! Nu faceti ceea ce gandesc altii. Emotiile va apartin si va fi intotdeauna bine sa le exprimati asa cum simtiti! Exprimarea emotiilor este importanta, atat in plan psihic, cat si fizic. Bineinteles, anumite emotii ne tulbura mai mult sau ne sperie; trebuie totusi sa incercam sa le exprimam si pe ele, intrucat acestea sunt cele mai daunatoare. Incercati deci sa gasiti o cale de exprimare care va putea sa va elibereze. Numai ceea ce spui cu voce tare te poate elibera, caci nu exista decat cuvintele spuse. De exemplu, daca va este frica de furia dumneavoastra, este posibil sa alegeti sa o exprim ati in scris. Acest gen de exercitii va va determina sa fiti mai detasati; ele va vor da timp sa va cantariti fiecare cuvant si sa verificati daca mesajul pe care va pregatiti sa-l furnizati este intr-adevar cel pe care il doriti. Furia este posibil sa va treaca daca veti scrie doua sau trei ciorne care vor sfarsi, taiate, in cosul de hartii; ea se poate transforma in durere si deceptie intr-o pagina finala. Dar, pana la urma, nu veti pastra in dumneavoastra nimic distructiv. Arta in general - chiar daca nu suntem artisti, in sensul profesional al termenului - serveste la transmiterea emotiilor. Folositi-va de ea: sculptati, pictati, cantati, scrieti si veti obtine o mare satisfactie eliberatoare. Multe persoane isi tin un jurnal intim exact in scopul de a-si exterioriza sanatos furia si celelalte emotii negative sau paralizante. Jurnalul intim ne tine intr-un contact strans cu emotiile si sentimentele noastre si ne obliga sa devenim constienti de ceea ce se petrece in noi, pentru a raspunde apoi, intr-un mod mai adecvat, nevoilor noastre. In orice situatie v-ar fi pus starile dumneavoastra de spirit, trebuie sa va rezervati timp pentru a face ordine in interiorul dumneavoastra. Retrageti-va, oferiti-va cateva momente de liniste sau de creatie, meditati, vorbiti cu cineva, faceti ce vreti, dar incercati sa intelegeti ce s-a intamplat si motivul ascuns al reactiei dumneavoastra. Nu lasati sa fie acoperita aceasta arsura. Nu lasati emotiile sa se acumuleze, fara sa le infruntati. Inainte de a va exprima emotiile, invatati nu numai sa le recunoasteti, ci si sa le acceptati - caci acceptarea este extrem de importanta. Mult prea multi oameni sufera pentru ca simt ceea ce simt. Avem totusi dreptul de a fi exact ceea ce suntem, si aceasta pana in cele mai mici si mai intime ascunzisuri ale sufletului si trupului nostru. Ceilalti nu au nici un drept asupra emotiilor noastre. Sa iti stapanesti in mod sanatos emotiile este o garantie a sanatatii. O buna introspectie, facuta in mod regulat, este necesara pentru a verifica in ce stadiu ne aflam. Sa fim atenti cu noi insine, sa ne examinam indeaproape, sa ne ascultam, sa ne urmam instinctul sunt obiceiuri sanatoase care trebuie sa devina o practica zilnica. Sa tinem cont de emotiile noastre nu inseamna sa ne lasam coplesiti de ele. De indata cele-am recunoscut, le-am apreciat la justa lor valoare si am trait ce era de trait, trebuie sa stim si sa le abandonam si sa mergem mai departe. Suntem responsabili de emotiile noastre in aceeasi masura in care suntem responsabili de sanatatea si dispozitia in care ne aflam. Orice ar fi, in spatele emotiilor se ascund suferinte si stari de anxietate pe care trebuie sa invatam sa le numim, sa le intelegem si sa le analizam minutios. In fiecare zi facem pasi gresiti sau alegeri proaste, pentru ca suntem prost condusi d e suferintele noastre si de teama. Ele ne impiedica sa ne traim adevarata noastra viata, din plin si cu seninatate. Trebuie odata si odata sa le infruntam, pentru a putea trage invataminte din ele si, mai ales, pentru a ne elibera din cusca noastra -
trebuie sa ne eliberam pentru a atinge adevaratul nostru eu, adevarata noastra fire, cea care ne va face sa ne dezvoltam sanatos, departe de artificii si simulari, precum si de dependentele de orice fel.
In masura in care exista, dependentele pe care ni le cream incearca sa acopere un gol. In loc sa umplem acest gol cu ceva care risca sa ne ruineze sanatatea fizica sau mentala, sa ne intrebam mai bine care sunt adevaratele noastre lipsuri si sa vedem cum le putem acoperi intrun mod mai sanatos.
componente ale empatiei au efecte diferite: contagiunea emotionala promoveaza obosealaemotionala, în timp ce grija empatica o reduce.Ar fi interesanta studierea gradului în care factori precum genul, identitateaprofesionala, tipul de afectivitate (pozitiva/negativa) influenteaza nu numai alegereastrategiilor de munca emotionala, ci si impactul lor asupra diversilor indici ai starii desanatate mentala a angajatilor.Pe lânga caracteristicile personale ale angajatilor, suportul social de la locul demunca poate sa modereze impactul muncii emotionale. Desi munca emotionala (mai alesdin sectorul serviciilor) are un caracter puternic individualizat (munca în acest sectorpresupune în mare parte interactiunea angajatului din prima linie cu clientii, existând ointerdependenta limitata fata de ceilalti colegi/ angajati), în literatura apar referiri si lacaracterul colectiv al muncii emotionale. Hochschild (1983) introduce termenul de muncaemotionala colectiva, referindu-se atât la tonalitatea emotionala a muncii însotitorilor dezbor care este influentata de tachinarile dintre însotitorii de zbor, dar si dintre însotitoriide zbor si pasageri, cât si la faptul ca însotitorii conteaza unul pe altul în obtinerea desprijin emotional. Pornind de la atentionarile formulate de catre formatori la adresaangajatilor împotriva transmiterii furiei fata de clienti si celorlalti angajati, Hochschild(1983) sugereaza faptul ca managerii cauta sa evite ca angajatii sa-si comunice reciprocremarci rautacioase la adresa pasagerilor.Korczynsky (2003) dezvolta problematica aspectului social al muncii emotionaleîn sectorul serviciilor plecând de la mitul suveranitatii clientului ca parte esentiala înorientarea spre calitatea serviciilor si evidentiaza modul în care furia clientilor seîndreapta spre angajatii din prima linie atunci când mitul se dovedeste a fi nerealist. Dinaceasta perspectiva, clientul furios si abuziv poate fi vazut ca o parte sistematica arelatiilor sociale din cadrul muncii în sectorul serviciilor. Nemultumirea si furia clientilorpoate afecta negativ angajatii, iar acest impact negativ este mai puternic atunci cândangajatii sunt recrutati pe baza atitudinilor, credintelor, valorilor pro-clienti si cândangajatii vad în munca emotionala placuta una dintre cele mai importante si pline desatisfactii aspecte ale muncii lor. Korczynsky (2003) arata ca în gestionarea acestoraspecte ale muncii lor, angajatii din sectorul servirii clientilor cauta în general sprijin unulde la celalalt, dând astfel nastere „comunitatilor de coping” (coping-ul fiind definit camodalitatea prin care angajatii supravietuiesc unei zile de munca, în special în ceea cepriveste modul de gestionare a durerii, neplacerii pe care o pot aduce clientii).Comunitatile de gestionare pot fi privite drept strategii colective de supravietuire. Acestecomunitati au mare probabilitate sa aiba un caracter informal, dar pot sa constituie o parteimportanta a relatiilor sociale din munca din sectorul serviciilor. Korczynsky (2003) arataca, la un anumit nivel, aceste comunitati pot actiona într-o modalitate care estefunctionala pentru cerintele managementului prin faptul ca asigura o modalitate prin careangajatii din sectorul serviciilor pot trece peste tensiunile sistematice de la locul lor demunca, reducând astfel fluctuatiile de personal si costurile legate de aceste fluctuatii. Pede alta parte, aceste comunitati de coping pot constitui culturi informale de munca carepot sa îngreuneze controlul managementului asupra relatiilor de la locul de munca,putând sa genereze acte de rezistenta directa fata de directivele conducerii firmei. Dinacest motiv, conducerea tinde sa sprijine alte modalitati de coping.Literatura ce se ocupa de problematica stresului si a satisfactiei profesionale arataca sprijinul sefilor si al colegilor poate crea un mediu placut de munca. În plus, perceperea existentei acestui sprijin coreleaza cu satisfactia în munca, nivel scazut alstresului si chiar performante bune ale echipei. În medii de lucru ce presupun servireaclientilor, un mediu placut de munca presupune ca un nivel mai scazut al munciiemotionale este necesar. Din alt punct de vedere, sprijinul colegilor poate ajuta angajatiisa gestioneze mai bine stresul de la locul de munca. Un singur studiu (Abraham, 1998) aaratat ca interactiunea dintre sprijinul social si disonanta emotionala protejeaza împotrivainsatisfactiei profesionale. 4.6.Evolutiaconceptuluidemuncaemotionala
Majoritatea cercetatorilor investigheaza munca emotionala în acele sectoare încare exista un contact clar între organizatie si clientii sai. Dar necesitatea muncaemotionala este evidenta în majoritatea interactiunilor de la locul de munca. Aproapetoate posturile de conducere solicita suprimarea anumitor emotii si afisarea altora; acestfenomen se poate numi munca emotionala intraorganizationala.Desi studiile asupra muncii emotionale în cadrul sectorului de servicii sunt celemai numeroase, si managerii sunt platiti pentru a gestiona trairile afective alesubordonatilor lor. Jocoy (2003) arata ca, desi managerii au de obicei mai mult control siautonomie asupra tipului de munca emotionala pe care îl desfasoara (comparativ cuangajatii din prima linie din sectorul serviciilor), continutul sarcinilor lor implicainteractiuni care sunt similare în termenii jocului profund sau de suprafata din cadrulmuncii emotionale.Desi managerilor li se cere sa faca munca emotionala, Jocoy (2003) arata caprescriptiile legate de modul în care trebuie sa o desfasoare sunt mult mai putin strictedecât în cazul angajatilor ce lucreaza în contact direct cu clientii. Munca emotionalapoate fi vazuta ca o strategie de control, dar nu una traditionala în care managerii îiameninta sau le promit recompense angajatilor, ci una care promoveaza autoreglareaproprie a angajatilor si persuadarea lor sa urmareasca obiectivele organizatiei. Desi mareparte din literatura recunoaste ca munca emotionala poate fi un mecanism de control,totusi putine studii au examinat modul în care conducerea unei organizatii folosestemunca emotionala pentru a obtine acordul angajatilor, si astfel capatând control asupraprocesului de munca.Moore, Kelliher, Hailey (2004) evidentiaza si ei caracterul ne-prescris si auto-reglat al muncii emotionale manageriale. În plus, ei analizeaza efortul managerilor de anascoci trairi afective fata de egali si subordonati în conditiile în care ei au relatii deprietenie de lunga durata chiar si în afara locului de munca. Managerii de nivel mediu auo pozitie aparte în organizatii caci sunt în acelasi timp condusi si conducatori. Tendintelerecente de management încurajeaza relatii mai strânse între personalul de conducere si celcare nu se afla la conducere, ceea ce ar putea sa-i fi apropiat pe managerii de nivel mediumai mult de colegii de la locul de munca decât de organizatiile care îi angajeaza. Sitotusi, prin caracteristicile pozitiei pe care o ocupa, ei trebuie sa implementeze strategiilemanagementului superior, deseori în lipsa prescriptiilor explicite din parteamanagementului superior, ceea ce testeaza loialitatea fata de colegii lor de munca.Moore, Kelliher si Hailey (2004) evidentiaza nevoia pe care o resimt manageri de nivelmediu de a-si suprima si nascoci comportamente si trairi afective pentru a implementanoua politica si pentru a se proteja pe sine (pentru a mentine relatii apropiate cu egalii si subalternii lor). Ei desfasoara aceasta munca emotionala într-o maniera auto-reglata. Desiexista expectante implicite legate de rolul lor, nu au fost pregatiti în mod formal pentruacest tip de comportament, nici nu primesc ajutor in gestionarea rezultatelor acestuicomportament.Cercetarile care extind munca emotionala si la manageri sunt de natura calitativa(realizate preponderent de catre sociologi). Apare necesitatea unor studii de naturacantitativa.O alta extindere a conceptului de munca emotionala se refera la munca deîngrijire platita sau neplatita. Munca platita de îngrijire (caring labour) care implicagestionarea emotiilor altora, precum si asumptia ca celui care munceste îi pasa de trairileafective ale celorlalti este categoria prevalenta a muncii emotionale. În aceasta categorieintra asistenta medicala, asistenta sociala, cei care se ocupa de îngrijirea copiilor,consilierii, profesorii.Munca de îngrijire neplatita se refera la munca de îngrijire zilnica pe care odesfasoara femeile în munca de acasa cu familia, ajutarea copiilor, batrânilor, bolnavilor(Duguid, 2002). Rae (1998) examinat acordarea de îngrijire ca un tip de muncaemotionala având ca subiecti membrii ai familiilor pacientilor cu Alzheimer care îiîngrijeau pe bolnavi. Rezultatele indica faptul ca cei care fac munca de îngrijire suntputernic implicati în depunerea unei munci emotionale, sunt constienti de reguli afectivesi se simt stresati când nu se conformeaza acestor reguli. Esecul în managementulemotiilor afecteaza în mod negativ felul în care cel care acorda îngrijirea se priveste pesine.England si Folbre (1999) pun problema motivelor pentru care posturile careimplica îngrijire (care work) sunt prost platite în comparatie cu nivelul de educatie siabilitati cerut. Motivele identificate ar fi sexismul cultural care militeaza împotrivarecunoasterii valorii acestui tip de munca deoarece este asociate femeilor; recompenseleintrinseci pe care oamenii din asemenea posturi le resimt în urma faptului ca îi ajuta peceilalti le-ar putea permite angajatorilor sa plateasca mai slab aceste posturi; oamenii nuse simt confortabil în postura de a cântari în bani îngrijirea acordata.Un concept asociat propus este cel de
munca emotionala enviromentala (Donald,2001) care se refera la manipularea mediului fizic al angajatilor pentru a crea o fatadasimilara celei create de munca emotionala. Conceptul este înrudit cu cel de personalizarea locului de munca (personalizare care este putin probabil sa influenteze productivitateaangajatilor, dar care are un impact cert asupra experientei emotionale a muncii.
FAMILIA ŞI MODUL SĂNĂTOS DE VIAŢĂ Introducere Destinul şi fericirea fiecărui copil sînt strîns legate de familie: aici el se naşte, este educat, capătă forţă. Familia este parte componentă a societăţii, în cadrul căreia are loc dezvoltarea caracterului copilului, formarea personalităţii viitorului cetăţean. Sănătatea psihică şi fizică, moralitatea individului şi, în final, semnificaţia socială a personalităţii lui depind de educaţia în familie. Familia este primul mediu social pentru copil, avînd un rol important şi, în mare măsură, hotărîtor în educaţia lui. Familia condiţionează asimilarea de către copil a regulilor şi normelor de comportament, formează stereotipul de atitudine faţă de mediul înconjurător. Un copil sănătos este cea mai mare fericire pentru părinţi. Educaţia unui copil sănătos este datoria părintească şi civilă a tuturor oamenilor. încă din copilărie este necesar a forma o atitudine conştiincioasă faţă de sănătatea personală. Copiii nu se nasc cu cunoştinţe despre ce e rău şi ce e bine. Toate acestea ei le învaţă de la maturi, în special de la părinţi. Părinţii trebuie să-şi educe copiii nu numai prin cuvînt, dar şi cu faptă, prin exemplul relaţiilor din familie, prin modul lor de viaţă. Autoritatea părinţilor influenţează în mare măsură educaţia copiilor. În condiţiile actuale nu toţi părinţii, cu părere de rău, fac faţă îndatoririlor lor, cauzele principale fiind nu numai pregătirea insuficientă şi lipsa cunoştinţelor, dar şi starea materială grea legată de situaţia economică dificilă. O altă cauză este nedorinţa părinţilor de a se ocupa de educaţia copiilor. Modul sănătos de viaţă este o noţiune complexă şi include mai multe componente de bază: respectarea regulilor şi normelor igienice, regimul de instruire, muncă, odihnă, alimentare, activitate motorie, lipsa deprinderilor dăunătoare, comportament ecologic corect etc. Educarea deprinderilor igienice la copii şi adolescenţi Pentru a creşte o generaţie tînără, sănătoasă din punct de vedere fizic şi psihic, optimistă, capabilă să înfrunte orice obstacol, este necesar, ca părinţii să înveţe copiii să respecte regimul zilei, care include: somnul, alimentaţia echilibrată, orele de instruire, odihna, exerciţii fizice etc., un loc deosebit avîndu-1 igiena personală. Un corp curat este o dovadă a sănătăţii. Igiena personală este inseparabilă de modul sănătos de viaţă al copiilor şi adolescenţilor. Bazele sănătăţii fiecărui om sînt puse încă în copilărie, de aceea respectarea regulilor elementare de igienă personală va începe din fragedă vîrstă. Eforturile părinţilor în formarea deprinderilor igienice nu sînt în zadar, ele devin stabile pentru toată viaţa şi asigură sănătatea copilului. Nerespectarea regulilor igienice de îngrijire a corpului pot declanşa multe boli. Cerinţele igienice în această problemă sînt binecunoscute. Ne vom opri doar la cîteva dintre ele. O importanţă deosebită în igiena personală o are îngrijirea pielii — organul de protecţie a organismului de acţiuni biologice, mecanice, chimice etc. Pielea participă la procesul de termoreglare, la metabolismul hidro-salin, fiind un organ de respiraţie şi un organ de simţ. Lezarea pielii duce la formarea "porţii de intrare" pentru infecţie. Celulele pielii sînt fine şi se înnoiesc permanent. în cazul nerespectării igienei corpului aceste celule se acumulează la suprafaţa pielii şi servesc drept mediu de dezvoltare pentru microorganisme şi paraziţi, care cauzează procesele inflamatorii. Pentru a evita acumularea celulelor moarte, secreţiilor glandelor sudoripare şi sebacee, microorganismelor şi ouălor de helminti pielea şi lenjeria de corp se vor menţine curate. Este necesar a educa la copii simţul curăţeniei, deprinderile de îngrijire a corpului, să-şi spele cu săpun faţa, gîtul, pavilioanele urechilor, mînile, să aibă grijă de unghii. Pentru început, aceste deprinderi copilul le va efectua sub supravegherea părinţilor, iar mai apoi - de sine stătător. Este foarte importantă igiena cavităţii bucale. După fiecare masă dinţii se vor curaţi cu o periuţă sau cavitatea bucală se va clăti pentru a înlătura particulele de alimente, care pot servi drept mediu de înmulţire a bacteriilor şi pot provoca carii dentare. Dimineaţa şi seara dinţii se vor curaţi cu o pastă igienică sau curativă. Uneori adolescenţii nu simt intensificarea sudoraţiei, care în perioada pubertară devine excesivă şi are un miros puternic şi neplăcut, de aceea este necesar de a face duş zilnic. O dată cu apariţia unei game largi de deodorante apare ispita de a le folosi, dar fără a se spăla. Aceasta nu are sens, deodorantul fiind un procedeu suplimentar. La adolescenţi, atît la băieţi, cît şi la fete, uneori transpiră planta piciorului. Aceasta este condiţionată de piciorul plat, încălţămintea îngustă, confecţionată din materiale sintetice, ciorapi din fibre sintetice. Ca rezultat se formează o ambianţă favorabilă pentru apariţia bătăturilor, fisurilor, prin pielea lezată pot pătrunde uşor microorganisme, de aceea zilnic picioarele se vor spăla cu apă caldă şi se vor schimba ciorapii. O mare atenţie se va acorda încălţămintei şi îmbrăcămintei. Încălţămintea nu trebuie să împiedice dezvoltarea şi creşterea piciorului, încălţămintea îngustă incomodează mersul, strînge planta piciorului, degetele se încovoaie, apar bătături, fisuri etc. Repartizarea neuniformă a greutăţii corpului pe plantă duce la dezvoltarea piciorului plat. în cazul încălţămintei cu toc înalt greutatea corpului revine părţii anterioare a plantei piciorului, poziţia corpului se schimbă, ceea ce duce la dereglarea circulaţiei sîngelui în membrele inferioare şi în bazinul mic. De aceea adolescentele trebuie
să poarte încălţăminte cu toc gros şi nu mai înalt de 4-5 cm. încălţămintea fără toc, de asemenea, trebuie evitată, aşa cum poate provoca dezvoltarea piciorului plat. Îmbrăcămintea trebuie să corespundă vîrstei şi anotimpului, să fie confecţionată din materiale naturale, să fie comodă şi estetică. Părinţii trebuie să formeze condiţiile necesare pentru respectarea igienei personale a copilului şi să-1 asigure cu obiecte de uz individual: foarfece, perie de dinţi, pieptene, lenjerie etc. Igiena personală a elevului este un mijloc esenţial în fortificarea sănătăţii şi dezvoltării fizice armonioase. Respectarea regulilor igienice previne apariţia bolilor, complicaţiilor şi reţinerii în dezvoltare. Somnul - element de bază al regimului zilei O treime din viaţă omul o petrece în somn. Fiecare om în mediu doarme 20 de ani din viaţa sa. Somnul restabileşte capacitatea de muncă a sistemului nervos şi dă forţă organismului în întregime. După somnul de noapte copilul se simte odihnit, voios, vesel, plin de forţă şi energie. Somnul este important mai ales pentru persoanele cu activităţi mintale şi fizice încordate şi de răspundere. Pentru ca somnul să fie odihnă, trebuie respectat regimul de somn: culcarea şi trezirea la ore stabilite, durata somnului să corespundă vîrstei copilului. La diferite vîrste durata somnului de noapte este individuală. Ea depinde de multe condiţii, de exemplu: tipul sistemului nervos, starea generală a organismului, efortul fizic şi mintal depus etc. Durata somnului de noapte la adulţi constituie în medie 8 ore, la copiii de 7-10 ani - 10-11 ore, la cei de 11-14 ani - 9 -10 ore, de 15-17 ani - 8-9 ore. Această durată a somnului de noapte este recomandată pentru copiii şi adolescenţii sănătoşi, iar pentru cei bolnavi (cu infecţii acute respiratorii, gripă, angină etc.), cu predominarea proceselor nervoase de excitare, care obosesc repede, extenuaţi fizic, cu maladii cardiovasculare sau cronice durata somnului de noapte trebuie să fie mai mare sau să fie programat un somn adăugător ziua. Uneori este greu să culci copilul la o oră stabilită, mai ales copiii de vîrstă mică, deoarece, cînd vine ora de culcare, cei adulţi îşi continuă activităţile, este inclus televizorul etc. Cu părere de rău, mulţi încalcă această condiţie vitală, ca urmare consecinţele pot fi cele mai nefavorabile. Culcarea la o oră stabilită este o verigă principală în regimul copilului. Cînd micuţul se culcă la aceeaşi oră se formează un reflex - cînd vine ora dată copilul adoarme uşor şi repede. Dacă reflexul nu este format, copilul adoarme greu, ca rezultat durata somnului nu corespunde normelor igienice. Cauzele, care împiedică copilul să adoarmă, sînt diverse (gîndurile ce-1 frămîntă, conflictele de la şcoală sau din familie, vizionarea emisiunilor şi filmelor cu subiect captivant etc.). Procesele de inhibiţie a sistemului nervos nu sînt în stare să depăşească această excitare a sistemului nervos şi ca urmare apare insomnia. Nu toţi părinţii insistă ca copiii lor să facă proceduri igienice înainte de culcare (curăţirea dinţilor, spălarea mînilor, gîtului, feţei, picioarelor). Spălarea picioarelor cu apă de temperatura camerei înainte de culcare influenţează prielnic asupra sistemului nervos şi contribuie la adormirea rapidă şi uşoară. Este binevenită o plimbare în aer liber înainte de culcare (timp de 30-40minute). Aceasta asigură un somn profund şi de durată. Cercetările din ultimii ani au arătat, că la 80% din elevi durata somnului nu corespunde normelor igienice, deficitul fiind de 1-3 ore. Este bine cunoscut efectul negativ al insuficienţei somnului asupra activităţii sistemului nervos central la copii şi adolescenţi: apare slăbiciune, cefalee, excitabilitate, scade capacitatea de muncă, creşte rapid oboseala. Aceste dereglări poartă un caracter reversibil în cazul stabilirii unui regim corect din punct de vedere igienic. Insuficienţa somnului şi insomnia însă pot duce la surmenaj. Igiena somnului este strîns legată de alimentaţia raţională. Nu numai alimentaţia abundentă înainte de culcare, dar şi ceaiul sau cafeaua pot condiţiona dereglări de somn. Unele produse alimentaro (carnea, condimentele etc.) excită sistemul nervos, altele contribuie la adormire (produse lactate, alimente de origine vegetală), de aceea se recomandă a lua cina cu 2 ore înainte de culcare. Este greu să adormi într-o încăpere neaerisită, deoarece aerul conţine nu numai particule de praf, dar şi bioxid de carbon, care excită căile respiratorii şi, ca rezultat, în scoarţa cerebrală apare un focar de excitare, care la rîndul său împiedică adormirea. Cercetările au demonstrat că temperatura optimală a aerului din încăpere trebuie să fie de 1820 °C. Alimentaţia copiilor şi adolescenţilor Majoritatea părinţilor nu sînt indiferenţi faţă de modul de alimentaţie al copiilor lor, lucru firesc, aşa cum alimentaţia echilibrată condiţionează creşterea şi dezvoltarea fizică, capacitatea înaltă de muncă, mărirea rezistenţei organismului la factorii mediului înconjurător. Nerespectarea sistematică a principiilor alimentaţiei raţionale duce la dezechilibrul proceselor fiziologice, la slăbirea organismului şi la apariţia diferitelor maladii. Alimentaţia trebuie să conţină toate substanţele nutritive necesare, care ar compensa pierderile organismului în urma activităţii vitale. Pentru organismul tînăr este necesar un raport optimal de proteine, lipide şi glucide, o cantitate suficientă de vitamine, microelemente. Proteinele sînt „materialul" de bază pentru creşterea organismului, o sursă de energie. Ele determină în mare măsură metabolismul, stimulează imunitatea organismului. Proteinele conţin aminoacizi indispensabili, care participă la toate procesele metabolice din organism, la buna funcţionare a sistemului nervos central şi a organelor interne (cordul, ficatul, glandele endocrineetc.). Zilnic elevii trebuie să primească nu mai puţin de 80 grame de proteine. Sursele de proteine sînt: carnea, peştele, ouăle, caşcavalul, pîinea, fasolea, soia etc. Sînt necesare atît proteinele de origine animală, cît şi cele de origine vegetală. Din cauza lipsei îndelungate a proteinelor din raţionul elevilor încetineşte creşterea lor, dezvoltarea fizică, scade capacitatea de muncă intelectuală, imunitatea, se dereglează funcţionarea sistemului nervos şi a organelor interne. O sursă importantă de proteine o constituie produsele lactate, care la rîndul lor contribuie la asimilarea
proteinelor de origine vegetală. Totodată, consumul excesiv de proteine poate deregla funcţiile sistemului nervos. Necesitatea în proteine depinde de mulţi factori: vîrstă, tipul de activitate, condiţiile climaterice etc. Organismul tînăr are nevoie de o cantitate mai mare de proteine. Consumul de proteine creşte şi în cazul slăbirii organismului, în perioadele de remisie, în timpul gravidităţii şi alăptării copilului, după un efort fizic şi intelectual. Lipidele constituie nişte compuşi organici, care intră în componenţa ţesuturilor organismului, participă activ la procesele metabolice, sînt surse de energie, măresc rezistenţa organismului. Surse de lipide sînt atît produsele alimentare de origine animală, cît şi cele de origine vegetală. în raţia alimentară a elevilor trebuie inclus untul, uleiul vegetal etc. Părinţii trebuie să ştie că consumul excesiv de produse bogate în lipide poate duce la obezitate, mai ales la copiii care duc un mod de viaţă sedentar, nu fac gimnastică sau lucru fizic, nu practică sportul. Glucidele sînt indispensabile pentru organism. Ele joacă un rol important în metabolism, eliberînd energie. Produsele alimentare de origine vegetală sînt bogate în glucide (zahărul, pîinea, crupele, fructele şi legumele etc.). În cazul folosirii excesive a acestor produse se dereglează funcţiile sistemului nervos şi ale organelor interne, scade rezistenţa organismului la infecţii, la copiii mici pot apărea diateze. Excesul de glucide duce la transformarea lor în lipide, care la rîndul lor se depun în ţesuturile organismului. Pentru o creştere şi dezvoltare armonioasă este necesar un raport optimal de substanţe nutritive: proteine, lipide şi glucide în proporţie de 1:1:4. De asemenea, un rol important în metabolism îl au microelementele: iodul, magneziul, cobaltul, fluorul, fosforul, natriul, fierul, calciul, kaliul, seleniul, zincul, cuprul etc. Acestea intră în componenţa celulelor şi ţesuturilor organismului, participă la diferite reacţii chimice, biochimice etc., de aceea raţia alimentară trebuie să fie variată şi în cantităţi suficiente pentru a îndestula organismul. Raţia alimentară trebuie să conţină cantităţi optimale şi de vitamine (vitamina A, vitamine din grupul B, vitaminele PP, C, D, К etc.), care influenţează hematopoeza, funcţionarea sistemului digestiv, osteoarticular etc. Cantitatea suficientă de vitamine în organism contribuie la reacţio-narea adecvată şi adaptarea la schimbările din mediul înconjurător. Ele condiţionează dezvoltarea armonioasă a organismului tînăr, funcţionarea normală a sistemului nervos, a organelor senzitive, măresc rezistenţa organismului la infecţii, participă activ la metabolismul proteic, lipidic, glucidic şi hidrosalin. Hipovitaminoza şi avitaminoza se întîlnesc la persoane slăbite, cu patologii cronice, ele însă pot apărea şi la oamenii sănătoşi: deficitul de vitamine în produse, mai ales iarna şi primăvara, la persoanele ce muncesc fizic şi intelectual, la sportivi, la femeile gravide şi cele care alăptează copiii, la copii şi adolescenţi în perioade critice (stres, examene etc.). Regimul hidric nu trebuie exclus din raţia alimentară. în rezultatul activităţii vitale organismul pierde mult lichid, care trebuie recuperat, deshidratarea fiind foarte periculoasă. Cantitatea de lichid din organism se restabileşte prin consum de ape minerale, sucuri naturale etc. Băuturile de tipul "Coca-cola" sînt dăunătoare, mai ales pentru copii, deoarece ele conţin substanţe chimice, care excită mucoasa tractului digestiv. Modul de alimentare trebuie să corespundă cerinţelor igienice şi etice: • înainte de masă se vor spăla mîinile cu săpun; • nu se va folosi hrana prea rece sau fierbinte, pentru a evita excitarea mucoaselor esofagului şi stomacului; • nu se va mînca mai mult decît este necesar pentru organism; • în timpul luării mesei nu se vorbeşte, nu se citesc cărţi, ziare, nu se sustrage, deoarece se dereglează faza de ingerare, se produce mai puţină salivă şi suc gastric, necesare pentru digestie; • nu este estetic să mănînci cu zgomot, repede, lacom, să pui bucăţi mari de hrană în gură etc.; • nu trebuie să te întinzi peste masă pentru a lua ceva, roagă-1 pe cel ce stă alături să-ţi dea farfuria, pîinea etc. • după masă se va clăti cavitatea bucală cu apă caldă sau se vor curaţi dinţii pentru a înlătura particulele de hrană rămase. Tabacismul, alcoolismul şi narcomania Tabacismul, alcoolismul şi întrebuinţarea stupefiantelor sînt unele din cauzele principale ale morbidităţii şi mortalităţii subite în lumea contemporană. Tabacismul prezintă o variantă a narcomaniei şi este periculos pentru sănătatea fizică şi psihică a omului. Fumatul provoacă schimbări profunde în funcţionarea sistemelor organismului uman (sistemul nervos, cardiovascular, respirator, digestiv). Se dereglează funcţionarea sistemului endocrin şi se modifică metabolismul. Fumatul acţionează şi asupra sistemului respirator, provocînd cancerul pulmonar. La fumătorii începători, mai ales la copii şi adolescenţi, din start apar simptome de intoxicaţie: vertije, salivaţie, slăbiciune şi tremurai mînilor, dispnee, sudoraţie abundentă. în cazuri grave de intoxicaţie cu nicotină se manifestă asemenea simptome, cum ar fi: pierderea cunoştinţei, convulsii, vomă etc. care pot provoca stop cardiac şi chiar moartea. Nicotina provoacă spasmul vaselor sangvine în creier, hipoxia ţesutului nervos. Savanţii americani au studiat influenţa tabacismului asupra stării psihice şi comportamentului elevilor. S-a constatat, că elevii fumători sînt mai brutali, mai degajaţi, mai excitabili, au o memorie şi capacitate de muncă scăzută, întîmpină dificultăţi la învăţătură. La început nicotina dilată vasele sangvine, are un efect excitant asupra sistemului nervos, înlătură oboseala, efectele enumerate însă sînt de scurtă durată şi pentru a prelungi această stare cel fumător aprinde următoarea ţigară. In mod normal inima efectuează 70 de contracţii pe minut şi propulsează circa 100 ml de sînge la fiecare contracţie. La persoana care fumează inima lucrează mai intens decît la cei nefumători şi, prin urmare, mai repede se epuizează miocardul. Fumătorii des acuză dureri şi disconfort în regiunea inimii, palpitaţii etc. Fiecare adolescentă este o viitoare mamă. Fumatul influenţează negativ asupra fătului şi cauzează un şir de maladii
şi malformaţii la nou-născuţi, lucru ce trebuie să-1 cunoască fiecare adolescentă cînd încearcă să fumeze. Problema tabacismului îi preocupă pe mulţi părinţi, care devin neputincioşi s-o evite, mai ales dacă adolescenţii încep fumatul de la 12-13 ani (luînd exemplu de la cei adulţi, care fumează pe străzi, în baruri, acasă etc.). Ce-i face pe copii şi adolescenţi să fumeze? Mai întîi curiozitatea, dorinţa de a se afirma, de a deveni maturi. Pe unii îi atrage ritualul fumatului şi accesoriile lui (bricheta, etichetele atrăgătoare ale pachetelor cu ţigări, publicitatea etc.). Cu cît adolescentul fumează mai mult, cu atît mai dificil va fi să se debaraseze de această deprindere dăunătoare. Elevul fumător deseori îi învaţă pe tovarăşii săi să fumeze. Cu această deprindere dăunătoare se familiarizează atît băieţii, cît şi fetele. Fetele fumătoare consideră că sînt mai atrăgătoare şi mai frumoase cu ţigara în mină. Cum poate fi frumoasă o fată cu pielea palidă, cu privirea inexpresivă, cu glasul răguşit, cu dinţii îngălbeniţi, cu miros neplăcut din cavitatea bucală? Părinţii nu trebuie să fumeze în prezenţa copiilor, nici într-un caz să nu-i trimită după ţigări. Acest fapt direct sau indirect îl familiarizează pe copil cu fumatul. Sondajele efectuate în şcolile şi liceele din mun. Chişinău au arătat, că printre elevii din clasele V-VI fumează 910% din băieţi şi 5-8% din fete, în clasa VII - 25% din băieţi şi 19% din fete, în clasa VIII - 49% din băieţi şi 33% din fete, în clasele 1X-XI - 70% din băieţi şi 60% din fete. S-a constatat, că în familiile elevilor chestionaţi taţii fumători constituie 65-72%, fraţii - 45-54%,surorile - 24-41% mamele - 12-18%. În lupta cu fumatul este importantă promovarea sistematică a modului sănătos de viaţă în familie, exemplul adulţilor, practicarea sportului etc. Dauna alcoolismului asupra organismului adolescentului este cunoscută. Alcoolul se absoarbe rapid din tractul digestiv, nimerind cu sîngele în toate organele şi sistemele organismului, mai ales în sistemul nervos central, provocînd dereglări în activitatea nervoasă şi psihică. La adolescenţi chiar de la doze mici survine intoxicaţia cu alcool. Această stare este periculoasă, mai ales, cînd este însoţită de convulsii, provocînd deseori moartea. Alcoolismul se răsfrînge negativ asupra organismului adolescenţilor. Ei devin excitabili, răutăcioşi, obraznici, nu contactează cu semenii, fac cunoştinţă cu persoane suspecte, treptat se implică în săvîrşirea infracţiunilor. Atmosfera nefavorabilă din familie, educaţia incorectă joacă un rol esenţial în implicarea copiilor şi adolescenţilor în alcoolism. Majoritatea adolescenţilor, care consumă alcool, sînt din familii nefavorabile, ceea ce îşi lasă amprenta asupra stării neuropsihice a copiilor. în apariţia alcoolismului un rol important îl are şi vîrsta copilului, cînd a gustat pentru prima dată alcool. Cu cît mai devreme copilul s-a familiarizat cu alcoolul, cu atît mai mare este riscul apariţiei alcoolismului la tineri. Rezultatele sondajului au arătat, că mai mult de jumătate din copii au consumat băuturi alcoolice pentru prima dată la vîrsta de 7-8 ani. Abuzul de alcool în familie formează un şir de condiţii nefavorabile pentru educaţia copiilor (relaţii încordate şi conflictele în familie, înrăutăţirea stării materiale a familiei, divorţuri, vagabondaj, cerşitul etc.) Mai mult de jumătate din adolescenţi (52,8%), care folosesc alcool, au fost lipsiţi de atenţia, grija şi controlul din partea părinţilor. Copiii din familiile în care tatăl consumă alcool, sînt lăsaţi în voia sorţii de 6 ori mai des. Care sînt factorii ce determină mai mult apariţia alcoolismului la adolescenţi: biologici sau sociali? Este o problemă discutabilă. Fără îndoială, factorii sociali joacă un rol important în consumul de alcool de către adolescenţi, dar nu trebuie ignoraţi nici cei biologici, printre care: abuzul de alcool la părinţi pînă la naşterea copiilor, patologia gravidităţii, traumele intranatale, consumul de alcool de către mamă în timpul alăptării copilului etc. S-a constatat, că abuzul de alcool la bărbaţi timp de 4-5 ani condiţionează naşterea copiilor cu handicap mintal. Nivelul de studii al părinţilor este un factor, care determină nivelul de cultură generală în familie, diversitatea intereselor, orizontul de cunoştinţe etc. în familii incomplete (cu un părinte) se întîlneşte mai des lipsa atenţiei, grijii şi controlului faţă de copil. Condiţiile nefavorabile pentru educaţie în familie şi particularităţile perioadei de pubertate formează premize pentru "grupul de risc" printre adolescenţi. Aceştia devin indiferenţi faţă de obligaţiunile lor, au o reuşită şcolară joasă, nu-şi ajută părinţii în gospodărie, în rezultat ei au peste 6 ore timp liber, care, de obicei, este folosit nu pentru fapte bune. O nelinişte provoacă problema narcomaniei printre adolescenţi. Cauzele folosirii drogurilor de către adolescenţi sînt variate: unii încep să se drogheze din curiozitate, dorind să verifice efectul pe propria piele, fără însă a cunoaşte consecinţele, alţii - din întîmplare, imitînd pe cineva, care foloseşte droguri. Chiar dozele neînsemnate de droguri pot duce la un final tragic, iar după 3-4prize poate apărea dependenţa de droguri. În răspîndirea narcomaniei printre adolescenţi un rol important îl joacă persoanele, care se droghează. Este cunoscut faptul, că fiecare narcoman se străduie să implice cît mai multe persoane. Cei slabi, fără tărie de caracter se lasă imediat convinşi, pentru că nu au informaţiile necesare, sînt iresponsabili de sănătatea lor, de aceea şi fac primul pas spre prăpastie. Drogurile se administrează prin diferite căi (inhalator, per os, parenteral), provocînd o stare de euforie, de ameţeală, de excitare sau de inhibiţie, cînd toate problemele, fobiile, tristeţile dispar, însă aceste senzaţii sînt iluzorii şi durează pînă la o administrare repetată a drogului. Ele scad capacitatea de muncă, duc la epuizarea organismului. Ca urmare apare dependenţa psihică şi cea fizică, care este şi mai profundă. în acest caz drogul se încadrează în procesele metabolice şi chimice şi, ca urmare, organismul nu mai poate păstra echilibrul biologic şi chimic fără drog. Lipsa acestuia duce la "foame" narcotică, narcomanul devenind excitabil, nervos, indiferent faţă de mediul înconjurător, lipsit de orice principii morale, toate gîndurile şi acţiunile fiindu-i îndreptate doar spre găsirea unei noi doze, mereu în creştere, pentru a provoca aceleaşi senzaţii. În cazul dependenţei fizice şi psihice faţă de droguri apar modificări profunde şi ireversibile, în primul rînd, în sistemul nervos central. Persoana care se droghează se pomeneşte într-o atmosferă delincventă. Cheltuielile de mijloace băneşti la o anumită etapă duc spre o cale criminală. Intoxicaţia organismului cu stupefiante se caracterizează prin epuizarea organismului, istovire fizică şi psihică, caşehsie, pielea devine palidă, uscată, icterică, suferă echilibrul şi coordonarea mişcărilor, se afectează organele interne, mai ales sistemul gastro-intestinal şi rinichii.
Părinţii adolescenţilor narcomani rămîn singuri faţă în faţă cu tragedia copiilor săi. Predispunerea la consumul de droguri la majoritatea nar-comanilor vine din copilărie, din comportamentul incorect al părinţilor faţă de ei. La vîrsta de 12-15 ani adolescentul este receptiv, psihicul lui este vulnerabil. El caută să slăbească sau să rupă relaţiile cu cei apropiaţi, devine agresiv. Aceste perioade pot dura circa 2-9 luni. Drogul îi vine "în ajutor" pentru a nivela conflictele, contradicţiile apărute în familie sau la şcoală, pentru a simţi senzaţii plăcute şi de dragoste, de care el este lipsit în momentul dat. Dacă adolescentul se închide în sine, dacă stă singur ore întregi, este indiferent de tot ce-1 înconjoară, devine apatic, indispus, lipseşte cîteva zile de acasă sau dacă apare interesul faţă de ţigări, alcool, substanţe toxice etc. înseamnă că el a ajuns sub influenţa nefastă a unor persoane suspecte. Trebuie luate măsuri urgente pentru a preveni implicarea copilului în aceste situaţii, de a-1 scăpa de influenţa lor. Educaţia sexuală a copiilor şi adolescenţilor Perioada de pubertate include dezvoltarea şi educaţia sexuală. In această perioadă are loc nu numai formarea corpului după tip masculin sau feminin, schimbarea funcţiilor organelor şi sistemelor organismului, dar şi a psihicului, comportamentului. La vîrsta de 10-11 ani în organismul fetelor începe să se producă hormoni sexuali feminini (estrogeni), care determină formarea semnelor sexuale secundare: se stabileşte ciclul menstrual, se dezvoltă glandele mamare, corpul capătă forme rotunjite, apare pilozitate în fosele axilare şi pe pubis. La această vîrsta fetele încep să acorde atenţie exteriorului, apare pudoare firească. Maturizarea sexuală la băieţi începe cu 1-2 ani mai tîrziu decît la fete. La vîrsta de 10-12 ani începe să se producă hormoni sexuali masculini (testosteroni). Apar semnele sexuale secundare: creşte masa musculară, formele corpului încep să se formeze după tip masculin, se schimbă vocea, apare pilozitate în fosele axilare şi pe pubis, se modifică organele genitale, apar ejaculări involuntare nocturne. Băieţii încep să atragă* atenţia fetelor prin puterea, îndemînarea lor. Copiii sînt curioşi de fire. Ei pun o mie şi una de întrebări pe cele mai diferite teme. Multe întrebări apar şi în perioada pubertară. Părinţii trebuie să răspundă corect şi cu delicateţe la toate întrebările. Multe răspunsuri copiii le primesc în şcoală, studiind biologia, anatomia, chimia etc., deci educaţia sexuală a copiilor şi adolescenţilor se formează atît în în şcoală cît şi familie. Părinţii trebuie să ştie, că maturizarea sexuală condiţionează o încordare suplimentară a sistemelor nervos şi endocrin. Totodată, programa şcolară include obiecte de studiu dificile. De aceea la copii apare oboseala şi nervozitatea condiţionată de aceasta. In familie copiii văd exemple de comportament, de relaţii între sexe, de stimă, grijă şi ajutor faţă de cei mai slabi. Începerea timpurie a vieţii sexuale se răsfrînge asupra stării sănătăţii adolescenţilor, mfluenţînd dezvoltarea de mai departe a organismului tînăr. La adolescente începerea timpurie a vieţii sexuale este legată cu apariţia sarcinii nedorite, care de cele mai dese ori se termină cu avort, care la rîndul său duce la consecinţe nefaste. O problemă în această perioadă este masturbarea. Ea poate fi atît mecanică, cît şi psihică, provocată de fantezii, gînduri erotice, vizionarea imaginilor sau filmelor pornografice etc.Masturbarea îndelungată contribuie la excitarea centrelor sexuale ale creierului. De menţionat, că adolescenţii cu temperament de tip holeric au o excitare sexuală pronunţată. La ei este bine dezvoltată senzualitatea şi este slăbit controlul scoarţei cerebrale asupra sferei emoţionale. O altă cauză în apariţia dereglărilor sexuale la copii este educaţia insuficientă din punct de vedere moral, fizic, igienic din partea părinţilor. Sfera sexuală a adolescenţilor este influenţată de orice informaţie cu conţinut erotic, de asemenea de deprinderile habituale ca: un pat comun cu părinţii, mîngîieri şi săruturi excesive, lenjerie de corp strimtă, igiena personală incorectă, abuzul de alcool, cafea, ceai, condimente etc. Părinţii trebuie să ia în considerare aceste cauze şi condiţii, şi să-şi protejeze copiii. Mulţi autori consideră că masturbarea îndelungată pe viitor poate duce la impotenţă sexuală, la imposibilitatea formării unei familii sănătoase, la dezvoltarea nevrozelor şi chiar la dereglări psihice. Părinţii, copiii cărora masturbează, trebuie să se consulte cu medicul sexopatolog sau neuropatolog pentru a urma tratamentul corespunzător. Este indiscutabil faptul, că exemplul părinţilor joacă un rol important în 1 educaţia morală şi etică a copiilor. Dacă în familie este o atmosferă de bună înţelegere, dragoste şi stimă, copiii caută să procedeze la fel. însă, dacă în familie predomină o atmosferă încordată, cu certuri, învinuiri reciproce etc., atunci copiii îşi formează modelul greşit de comportament şi de viaţă. Contactele sexuale precoce şi neprotejate ascund în sine pericolul infectării cu boli sexual transmisibile şi HIVSIDA. SIDA este o infecţie virală gravă cu sfîrşit letal, care se transmite pe cale sexuală, prin sînge, prin piele şi mucoase lezate. Conform datelor statistice în Republica Moldova sînt 1883 persoane infectate cu HIV, dintre care 15,4% au vîrsta cuprinsă între 15-19 ani. Grupele de risc sporit le formează homosexualii, narcomanii, persoanele cărora li s-a transfuzat sînge infectat cu virusul SIDA, persoanele heterosexuale infectate etc. Este necesar a explica adolescenţilor pericolul îmbolnăvirii cu maladii sexual transmisibile şi mai ales cu SIDA, daunele pe care le aduc familiei şi societăţii întregi. Numărul de bolnavi cu SIDA creşte progresiv în toate ţările. Promovarea modului sănătos de viaţă se va efectua în familie, în instituţii de învăţămînt, în instituţii curative etc. Tatiana VOINA, Natalia CORBU Centrul Naţional Ştiinţifico-Practic de Medicină Preventivă (articol publicat în cartea Eu şi familia mea. Conversaţie cu adolescenţii, Gunivas, 2004)
Emoţie şi adaptare. O abordare cognitivă a proceselor afective Titlul original: EMOTION AND ADAPTATION Publicată de: Oxford University Press, Inc., 1991 Limba originală: engleză Traducere de: Iuliana Diaconu Anul apariţiei: 2011
Cantitate minima de comanda:1 Preţ:85.00RON Preţ 80.75 RON special: Cantitate:
Autor: Richard S. Lazarus ISBN: 978-973-707-540-6 Nr. de pagini: 688 Colecţia: Psihologie-Psihoterapie
Pot fi înţelese emoţiile doar prin prisma factorilor individuali sau a condiţiilor externe? Motivaţia are vreo influenţă asupra procesului emoţional? Care este rolul relaţiei individ–mediu în acest proces? Prin teoria cognitiv-motivaţionalrelaţională, R. Lazarus oferă un răspuns integrativ acestor întrebări, subliniind funcţia centrală a proceselor emoţionale şi motivaţionale în adaptarea individului la mediu, atât în evenimentele cotidiene, cât şi în eforturile pe temen lung ale individului pentru a supravieţui, a se dezvolta şi realiza. Prima parte a cărţii se centrează asupra aspectelor controversate din psihologia emoţiei, oferind astfel contextul pentru formularea teoriei cognitivmotivaţional-relaţionale prezentată în detaliu în partea a doua a volumului, ale cărei principii sunt aplicate la fiecare din principalele emoţii pozitive şi negative. În ultima parte a volumului este explorat modul în care emoţia influenţează pe termen lung trei tipuri de rezultate adaptative: sănătatea somatică, starea subiectivă de bine şi funcţionarea socială. Autorul reuşeşte să menţină un echilibru între stilul academic şi cel colocvial, pune accent pe claritatea exprimării şi pe numeroase ilustrări clinice sau experimentale, astfel încât cartea poate fi citită şi înţeleasă nu numai de studenţi şi psihologi, dar şi de persoane din alte domenii în care emoţiile ocupă un loc central în activitatea practicienilor – medicină generală, psihiatrie, asistenţă socială. R. S. Lazarus a fost profesor de psihologie la University of California, Berkley şi este considerat de American Psychologist unul dintre cei mai influenţi psihologi. A fost printre primii cercetători care au studiat stresul şi emoţia, în special din perspectiva relaţiei acestora cu cogniţia. A scris numeroase articole şi cărţi printre care Adjustment and Personality (1961), Patterns of adjustment (1976), Stress and emotion: A new synthesis(1999). Cuprins: Prefaţă Partea I: Contextul
Capitolul 1. Despre emoţie Locul emoţiei în cadrul psihologiei Distanţarea de behaviorismul radical şi afirmarea cognitivismului Abordări privitoare la emoţie Interacţiunea adaptativă, contextul propriu manifestării emoţiei Aspectele controversate şi obiectivele unei teorii a emoţiei Teoria, pe scurt Rezumat Capitolul 2. Aspecte controversate specifice cercetării, clasificării şi măsurării Variabilele emoţiei Ce sunt emoţiile? Emoţiile: categorii sau dimensiuni Caracteristicile universale ale răspunsului emoţional Emoţii primare (de bază) şi secundare (derivate) Un sistem provizoriu de clasificare a emoţiilor Rezumat Partea a II-a: Teoria cognitiv–motivaţional–relaţională Capitolul 3. Relaţia individ–mediu, motivaţia şi procesul adaptativ Raţiunile unei teorii relaţionale Principiul motivaţional Emoţia ca proces Adaptarea Inţuenţa relaţiilor individ–mediu asupra emoţiilor Rezumat Capitolul 4. Cogniţie şi emoţie Explicaţii şi un scurt istoric Evaluarea Cum se ajunge la producerea unei semnificaţii Rezumat Capitolul 5. Controverse legate de cauzalitate Similarităţi şi diferenţe la nivelul constructelor mentale Cauzalitatea în cadrul procesului emoţional Contextualismul şi mecanicismul în teoriile referitoare la emoţie Trei controverse legate de rolul cauzal al cogniţiei Caracteristicile biologice universale şi variabilitatea socioculturală la nivelul procesului emoţional Emoţia ca sistem de variabile şi procese interdependente Rezumat Partea a III-a: Emoţiile specifice Capitolul 6. Emoţiile negative şi incongruenţa în raport cu scopurile Furia Frica–anxietatea
Vinovăţia–ruşinea Tristeţea Invidia–gelozia Dezgustul Rezumat Capitolul 7. Emoţiile pozitive (situaţie congruentă în raport cu scopurile) şi problematice Fericirea/bucuria Mândria Iubirea/afecţiunea Împăcarea Emoţiile problematice Rezumat Partea a IV-a: Dezvoltarea emoţională Capitolul 8. Dezvoltarea individuală Abordările studiilor despre relaţia mamă–copil în primii ani de viaţă Teoriile dezvoltării emoţionale Temperamentul ca factor biologic Procesele de învăţare şi de dezvoltare emoţională Teoria şi cercetarea asupra dezvoltării cognitiv-emoţionale Privire de ansamblu asupra dezvoltării procesului emoţional Rezumat Capitolul 9. Influenţa socială Perspectiva socioculturală Societatea, cultura şi individul Forme ale inţuenţei sociale Cultura şi emoţia Structura socială şi emoţia Rezumat Partea a V-a: Aplicaţii practice Capitolul 10. Emoţiile şi sănătatea Emoţia şi sănătatea somatică Emoţia şi starea subiectivă de bine (SSB) Emoţia şi funcţionarea socială Rezumat Capitolul 11. Implicaţii la nivelul cercetării, evaluării psihologice, al prevenţiei şi tratamentului Recapitularea principalelor teme Implicaţii la nivelul cercetării Implicaţii la nivelul evaluării psihologice Implicaţii la nivelul prevenţiei şi tratamentului Consideraţii finale Rezumat
UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE Renata Melinda Heilman DIFERENŢE INDIVIDUALE ÎN EMOŢIE ŞI DECIZIE Rezumatul tezei de doctorat Coordonator ştiinţific Prof. Univ. Dr. Mircea Miclea Cluj-Napoca 2011 2 Cuprins Capitolul 1 Interacţiunea proceselor emoţionale cu decizia în psihologia economică 4 1.1. Teorii ale interacţiunii emoţiilor şi reglării emoţionale cu procesul decizional 5 1.1.1. Teoria proceselor duale ale gândirii 8 1.1.2. Modelul emoţiilor anticipate şi al emoţiilor incidentale în decizie 1.1.2.1. Teorii ale emoţiilor aşteptate în deciziile riscante 10 11 1.1.2.2. Teorii ale emoţiilor anticipate în deciziile intertemporale 14 1.1.2.3.Teorii ale emoţiilor imediate 15 1.1.3. Euristica afectivităţii 17 1.1.4. Modelul riscului ca emoţie 23 1.1.5. Ipoteza marcherilor somatici 24 1.2. Controlul emoţiilor şi reglarea emoţională 33 1.3. Efectele cognitive şi comportamentale ale reglării emoţionale 36 1.4. Reglarea emoţională şi interacţiunea emoţie-decizie 40 1.5. Neurobiologia deciziei şi reglării emoţionale 41 1.6. Considerente teoretice finale legate de interacţiunea emoţii – strategii de RE – decizie economică 48 Capitolul 2 Proprietăţile psihometrice ale chestionarelor folosite pe populaţie românească 51 Studiul 1.1. Proprietăţile psihometrice ale ERQ 51 Studiul 1.2. Proprietăţile psihometrice ale CERQ 57 Studiul 1.3. Proprietăţile psihometrice ale DOSPERT 65 Capitolul 3 Reglarea emoţională şi căutarea riscului 73 Studiul 2 Impactul strategiilor reglatorii şi al emoţiilor negative 78 Studiul 3 Impactul strategiilor reglatorii şi al emoţiilor naturale pozitive şi negative 82 Studiul 4 Rolul strategiilor reglatorii şi al cunoştinţelor declarative 91 Capitolul 4 Reglarea emoţională şi efectul de framing 1113 Studiul 5 Strategiile reglatorii şi susceptibilitatea la framing 120 Capitolul 5 Reglarea emoţională şi corectitudinea 137 Studiul 6 Strategiile reglatorii şi corectitudinea în alocarea reurselor financiare 142 Capitolul 6 Reglarea emoţională şi procesele decizionale: Concluzii şi discuţii generale 155 Bibliografie 166 Cuvinte cheie: emoţii, reglare emoţională, decizie economică, căutarea riscului, efect de framing, corectitudine4 Capitolul 1 Interacţiunea proceselor emoţionale cu decizia în psihologia
economică Vreme de mai multe secole emoţiile au fost fie neglijate total din studiul proceselor decizionale, fie au fost considerate ca având o influenţă perturbatoare asupra deciziei. Ultimele decenii, în schimb, au readus emoţiile în centrul intereselor ştiinţifice ale celor care investighează procesele decizionale. Dacă am enunţa câteva dintre progresele majore înregistrate în acest domeniu, pe care le vom prezenta în detaliu pe parcursul acestei lucrări, lista noastră ar include cel puţin următoarele: (a) atât emoţiile incidentale – adică, acele emoţii care sunt trăite în momentul luării deciziei dar sunt nerelaţionate cu procesul decizional în cauză – cât şi emoţiile aşteptate – a se înţelege emoţiile pe care decidentul anticipează că le-ar trăi în urma selecţiei unei alternative decizionale – au un impact major asupra deciziei (Loewenstein & Lerner, 2003; Clore, 1992; Forgas, 1995; Isen, 1993; Lerner & Keltner, 2000; Schwarz, 1990; Davis, Love & Maddox, 2009); (b) în anumite circumstanţe, deficitele emoţionale reduc capacitatea decidentului de a lua decizii adaptative (Damasio, 2005; Wilson et al., 1993); (c) prin includerea emoţiilor în modelele dominante ale deciziei este crescută puterea explicativă a modelelor respective (Lopes, 1987; Lopes & Oden, 1998; Mellers et al., 1997). Luând în considerare cel puţin motivele enumerate mai sus, avem o bază empirică şi o argumentare teoretică solide în virtutea cărora cercetările de actualitate din domeniul deciziei ar trebui să îşi concentreze atenţia pe impactul emoţiilor asupra acestui proces cognitiv (Loewenstein & Lerner, 2003). Analiza multinivelară a lui Marr (1982) a sistemelor cognitive a constituit un punct de plecare în organizarea acestei lucrări. Analiza computaţională vizează stabilirea funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească un sistem cognitiv. Sistemul cognitiv uman trebuie, în primul rând, să rezolve probleme ce vizează supravieţuirea şi reproducerea individului, precum şi adaptarea acestuia la mediu. În acest scop, situaţiile problematice cu cea mai înaltă relevanţă evoluţionistă includ, căutarea hranei şi a unui partener de reproducere, detectarea şi evitarea pericolelor, sau cooperarea între indivizi şi identificarea trişorilor. De interes pentru lucrarea de faţă este identificarea funcţiilor pe care emoţiile şi procesele decizionale le joacă în adaptarea individului la mediu. Teoriile interacţiunii emoţie-decizie pot fi circumscrise nivelului reprezentaţional-algoritmic de analiză a sistemului cognitiv uman. Analiza situaţiilor decizionale cu care se confruntă un individ a rezultat în formularea unor teorii menite să explice comportamentul decizional (secţiunile 1.1.1. – 1.1.5.). Din investigarea proiecţiilor cerebrale ale interacţiunii emoţiedecizie rezultă conturarea nivelului implementaţional al acestor procese. În secţiunea 1.5. prezentăm studiile empirice care au analizat mecanismele neuronale subiacente proceselor emoţionale şi celor decizionale. Folosirea sarcinilor decizionale de inspiraţie economică şi a metodelor de investigaţie ce aparţin neuroştiinţelor a condus la apariţia unui domeniu interdisicplinar, şi anume neuroeconomia. Teorii ale interacţiunii emoţiilor şi reglării emoţionale cu procesul decizional 5 Emoţiile în decizie au parcurs un drum lung şi sinuos până să ajungă la recunoaşterea din prezent. Nu doar economiştii au ignorat rolul stărilor afective, ci şi psihologii au tratat cu superficialitate importanţa emoţiilor în cadrul proceselor cognitive. Aceste progrese în domeniul înteracţiunii emoţie-decizie au fost facilitate de eforturile marcante ale psihologilor de a cunoaşte şi înţelege cât mai multe aspecte ce ţin de emoţii, precum rolul lor în decizie (Damasio, 2005), substratul neuronal al emoţiilor (Panksepp, 1998) sau interacţiunile emoţie-cogniţie (Zajonc, 1980). Deşi interesul crescut al economiştilor şi psihologilor pentru studiul emoţiilor în decizie a coincis ca perioadă de timp, cele două categorii de specialişti s-au concentrat, în mare parte, pe tipuri diferite de emoţii (Loewenstein, 2000). Economiştii şi-au îndreptat atenţia asupra emoţiilor anticipate, precum dezamăgirea şi regretul (Loomes & Sugden, 1982; vezi şi secţiunile următoare). Psihologii, în schimb, au studiat preponderant emoţiile imediate. Emoţiile imediate afectează diferite niveluri ale proceselor cognitive. Stările afective pozitive se asociază cu creşterea capacităţii de rezolvare de probleme (Isen, 1984, 1987, 1993), reactualizarea evenimentelor plăcute (Bower, 1981), căutarea riscului (Kahn & Isen, 1993) şi optimism crescut faţă de perspectiva unor evenimente pozitive în viitor (Wright
& Bower, 1992; Nygren, Isen, Taylor & Dulin, 1996). Pe de altă parte, stările afective negative îi predispun pe inidivizi la reactualizarea evenimentelor negative (Bower, 1981) şi la supraestimarea şanselor unor evenimente negative în viitor (Johnson & Tversky, 1983). Dacă starea afectivă negativă este însoţită de un nivel crescut de activare fiziologică este îngreunată folosirea discriminativă a informaţiilor disponibile (Forgas, 1992; Forgas & Bower, 1987; Gleichter & Weary, 1991) şi sunt împiedicate procesele de căutare a opţiunilor disponibile (Fiedler, 1988; Keinan, 1987). În unele situaţii, emoţiile sunt suficient de puternice pentru a bloca procesele cognitive şi a ghida comportamentul în mod direct, cum se întâmplă în cazul fobiilor sau al adicţiilor (Baron, 1992; Loewenstein, 1996). Controlul emoţiilor şi reglarea emoţională Cu toate că am arătat că emoţiile pot afecta semnificativ procesele decizionale, vieţile noastre nu rămân la cheremul emoţiilor. Oamenii pot utiliza o paletă foarte largă de strategii prin care să îşi modifice reacţiile emoţionale. În cele mai bune circumstanţe, succesul strategiilor reglatorii asigură o bună funcţionare emoţională şi socială a individului, chiar şi în situaţii dificile. Însă, în cazurile în care mecanismele de RE sunt deficitare şi nu funcţionează în favoarea sănătăţii şi stării de bine a individului, ele pot precipita apariţia simptomelor specifice unui număr larg de psihopatologii (Davidson et al., 2000; Phillips et al., 2003). Una dintre cele mai influente şi prolifice abordări în studiul emoţiilor şi al regrării emoţionale (RE) este modelul procesual al emoţiilor (Gross, 2002). RE este un concept care include toate acţiunile pe care le fac oamenii pentru controla ce emoţii trăiesc, când le trăiesc şi cum le exprimă (Gross, 2002). Primele studii de RE îşi au rădăcinile în literatura developmentală şi au vizat modul în care copiii la vârste diferite, îşi regrează emoţiile (Campos et al., 1983; Campos, Campos & Barrett, 1989; Thompson, 1990, 1991). În ultimii ani, însă, suntem martorii unei dezvoltări substanţiale a domeniului RE la vârstă adultă (e.g., Gross & Levenson, 1993; Izard, 1990; Ochsner & Gross, 2005; Gross & Thompson, 2007). Efectele cognitive şi comportamentale ale reglării emoţionale 6 Diferenţele individuale de RE (e.g., folosirea habituală a supresiei expresive sau a reevaluării cognitive) au fost asociate cu modificări la nivelul afectivităţii, funcţionării sociale sau cognitive, reactivitate fiziologică sau chiar stare subiectivă de bine (John & Gross, 2004). În Figura 1.4. reprezentăm principalele diferenţe individuale ale folosirii habituale ale supresiei şi reevaluării şi efectele acestora pe diferite domenii. Fig. 1.4. Sumarizarea rezultatelor studiilor anterioare (vezi Gross & John, 2003; John & Gross, 2004) cu privire la diferenţele individuale ale folosirii habituale a supresiei şi reevaluării pe domeniul afectivităţii, cognitiv, social şi al stării de bine subiective. * p < 0.05 Reglarea emoţională şi interacţiunea emoţie-decizie Întrucât RE este o componentă extinsă a vieţilor noastre este posibil ca ea să medieze impactul emoţiilor asupra deciziei economice. Majoritatea studiilor anterioare care au investigat interacţiunea emoţie-decizie nu au controlat utilizarea strategiilor de RE de către participanţi în timpul probelor decizionale. În consecinţă, efectele asupra deciziei care au fost iniţial atribuite emoţiilor incidentale ar putea fi rezultatul folosirii strategiilor de RE. Rolul major pe care RE l-ar putea juca în decizie este susţinut de cel puţin patru direcţii de argumentare: (a) Emoţiile sunt frecvent reglate în mod spontan, nonintenţional. Omniprezenţa strategiilor reglatorii în situaţii emoţionale face dificilă disocierea efectelor datorate emoţiilor şi RE în sine. (b) Efectele distincte ale emoţiilor specifice asupra deciziei pot fi explicate de diferenţele în modalităţile de evaluare a dimensiunilor de certitudine şi control ce caracterizează situaţiile emoţionale (Lerner & Keltner, 2000). RE este eficientă pentru a reduce experienţele emoţionale iar prin acest mecanism contribuie la creşterea nivelului de control perceput în situaţiile decizionale. (c) Studii recente de neuropsihologie au scos la iveală faptul că anumite leziuni cerebrale (e.g., leziuni la nivelul cortexului prefrontal ventromedial) se asociază cu deficite la nivelul comportamentelor economice (e.g., negocierea 7
în situaţii sociale) şi dereglări ale mecanismelor de control ale emoţiilor (Koenigs & Tranel, 2007). De asemenea, alte studii empirice au arătat că manipularea farmacologică a semnalizării serotoninergice, care afectează foarte probabil funcţionarea prefrontală, influenţează atât aversiunea faţă de inechitate în situaţii de negociere cât şi RE (Crockett, Clark, Tabibnia, Lieberman, & Robbins, 2008). (d) RE şi dimensiunile deciziei care depind în mod critic de influenţele emoţionale (e.g., căutarea riscului, susceptibilitatea la framing, comportamentul de negociere) depind de circuite nervoase similare implicate în emoţie şi cogniţie (Pessoa, 2008), precum circuitele nervoase care cuplează funcţional complexul amigdalian şi cortexul prefrontal (e.g., Goldin et al., 2008; DeMartino et al., 2006). O recenzie foarte recentă a documentat mecanismele nervoase comune subiacente RE şi deciziei şi a fost evidenţiat rolul cortexului prefrontal ventrolateral, medial, dorsomedial şi dorsolateral în folsoirea acută a strategiilor de RE şi o anumită sarcină decizională (vezi Mitchell, 2011). Studiile experimentale prezentate în capitolele următoare oferă dovezi incontestabile ale efectelor strategiilor de RE asupra deciziei. Calitatea deciziei nu este influenţată doar de emoţiile incidentale sau anticipate, ci şi de eficienţa mecanismelor folosite pentru a controla trăirile afective. Capitolul 2 Proprietăţile psihometrice ale chestionarelor folosite pe populaţie românească Studiul 1.1. Proprietăţile psihometrice ale ERQ Ultimele două decenii au fost marcate de o creştere semnificativă a interesului ştiinţific legat de domeniul RE. Aceste cercetări au întărit credinţa conform căreia strategii reglatorii eficiente sunt cruciale pentru diferite aspecte ale funcţionării umane adaptative (Gross, 2001, 2007). Două strategii care au fost în mod special în centrul atenţiei cercetătorilor au fost reevaluarea cognitivă (care se referă la încercarea de interpreta o anumită situaţie în aşa fel încât să îi fie alterată relevanţa emoţională) şi supresia expresivă (care se referă la încercările de a inhiba sau de a reduce exprimarea comportamentală a stărilor emoţionale) (Gross, 1998b). Pentru a facilita demersul ştiinţific de investigare a diferenţelor individuale în reevaluare şi supresie, Gross şi John (2003) au dezvoltat Chestionarul de Reglare Emoţională (engl., Emotion Regulation Questionnaire, ERQ) compus din două scale ce măsoară folosirea habituală a reevaluării şi supresiei. Rezultatele prezentate până acum indică faptul că ERQ este un instrument valid pentru a măsura diferenţele individuale în reevaluare şi supresie. În ultimii ani, acest instrument a fost tradus şi adaptat în multe limbi (pentru o lista completă a traducerilor vezi www.spl.stanford.edu/resources.html), toate aceste versiuni având indicatori de consistenţă internă acceptabili pentru scalele de supresie şi reevaluare. Scopul studiului nostru a fost de a traduce şi iniţia un demers de adaptare a instrumentului pentru populaţia românească, în special cu aplicabilitate pentru adulţi tineri. 8 Metodologie Traducerea şi adaptarea chestionarului Am început demersul de adaptare a chestionarului ERQ (Gross & John, 2003) prin traducerea în limba română a intrumentului original. După finalizarea primei forme traduse a instrumentului, aceasta a fost predată unor persoane care aveau cunoştinţe avansate de limbă engleză şi aveau specializare în domeniul psihologiei, pentru a realiza retroversiunea instrumentului. Pe baza comentariilor acestora s-a stabilit forma finală a chestionarului, astfel încât să includă corecţiile şi sugestiile impuse de diferenţele semantice sesizate de experţii care au comparat versiunea originală a instrumentului cu retroversiunea. Versiunea românească a intrumentului este prezentată în Tabelul 2.1. Răspunsul la itemii chestionarului vizează nivelul de acord cu afirmaţiile enunţate în itemi şi se notează pe o scală Likert cu 7 puncte, unde 1 înseamnă „dezacord puternic”, iar 7 reprezintă „acord puternic” cu afirmaţia respectivă. Pentru calcularea scorului final la fiecare scală se face media aritmetică a scorurilor itemilor corespunzători scalei. Tabel 2.1.
Itemii instrumentului ERQ traduşi în limba română Număr item Descriere item Reevaluare 1. Când vreau să am mai multe emoţii pozitive (cum ar fi bucurie sau amuzament), schimb lucrul la care mă gândeam. 3. Când vreau să am mai puţine emoţii negative (cum ar fi tristeţea sau furia), schimb lucrul la care mă gândeam. 5. Când mă confrunt cu o situaţie stresantă, încerc să mă gândesc la ea în aşa fel încât să rămân calm. 7. Când vreau să am mai multe emoţii pozitive, îmi schimb felul cum văd situaţia. 8. Îmi controlez emoţiile schimbând felul în care văd situaţia în care sunt. 10. Când vreau să am mai puţine emoţii negative, îmi schimb felul în care văd situaţia. Supresie 2. Îmi ţin emoţiile pentru mine. 4. Când trăiesc emoţii pozitive, am grijă să nu mi le exprim. 6. Îmi controlez emoţiile prin faptul că nu mi le exprim. 9. Când trăiesc emoţii negative, mă asigur că nu le exprim. Subiecţi În cadrul studiului nostru au participat studenţi ai Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Participanţii aveau vârste cuprinse între 18 şi 59. Lotul iniţial a inclus N = 324 de participanţi voluntari, în timp ce retestul după 2 luni s-a facut pe un lot de N = 118. Datele demografice sunt prezentate în Tabelul 2.2. 9 Tabelul 2.2. Datele demografice ale participanţilor la studiul de adaptare naţională a instrumentelor Test Retest Vârstă Vârstă N min max medie ± s.d. N min max medie ± s.d. Femei 292 18 48 20.51 ± 2.85 114 19 48 33.5 ± 16.74 Bărbaţi 32 19 59 24.18 ± 9.14 4 18 27 20.15 ± 1.37 Total 324 18 59 20.88 ± 4.15 118 18 48 20.61 ± 3.86 Procedură de lucru Participanţii au completat individual chestionarul, fără limită de timp. După un interval de 2 luni, chestionarul a fost reaplicat pentru a determina stabilitatea în timp a rezultatelor. Fidelitatea instrumentului În cadrul demersului ştiinţific din lucrarea de faţă am ales să calculăm coeficientul Alpha Cronbach pentru consistenţa internă şi coeficientul de stabilitate prin metoda testretest. Analiza datelor Analiza datelor a inclus determinarea proprietăţilor psihometrice ale instrumentului tradus în limba română. Am calculat mediile şi abaterile standard ale celor două scale (i.e., reevaluare şi supresie), coeficientul de consistenţă internă Alpha Cronbach şi coeficientul de stabilitate test-retest. Toate analizele statistice au fost derulate cu ajutorul programului SPSS 15. Rezultate Consistenţa internă şi fidelitate test-retest Coeficienţii de consistenţă internă Alpha Cronbach ai scalelor traduse în limba română au fost 0.741 pentru reevaluare, respectiv 0.728 pentru supresie (Tabelul 2.3). La fel ca în studiul original, am testat corelaţia între reevaluare şi supresie, iar rezultatul indică absenţa unei relaţii între cele două scale (r = 0.24, ns). Coeficientul de fidelitate test-retest după un interval de 2 luni a fost de 0.443 pentru reevaluare, şi de 0.571 pentru scala de supresie, semnificativ la p < 0.001. Tabel 2.3. Indicatori de fidelitate ai chestioanrului ERQ tardus în limba română şi valorile
parametrilor psihometrici ai instrumentului original (Gross & John, 2003). Medie ± Abatere standard traducere Medie ± Abatere standard original Coeficient Alpha Cronbach traducere Coeficient Alpha Cronbach original Fidelitate test-retest traducere Reevaluare Femei 5.17 ± 0.91 4.61 ± 1.02 0.721 Bărbaţi 5.01 ± 1.5 4.40 ± 0.94 0.87 Total 5.15 ± 0.94 0.741 0.79 0.443*** 10 Supresie Femei 2.97 ± 1.14 3.14 ± 1.18 0.72 Bărbaţi 3.35 ± 1.29 3.64 ± 1.11 §§ 0.76 Total 3.01 ± 1.15 0.728 0.73 0.571*** Notă *** p < 0.001; §§ p < 0.01 teste t pe diferenţele de gen Diferenţe de sex în folosirea reevaluării şi a supresiei În continuare am făcut teste t pentru a determina diferenţele de sex la cele două
scale de RE. În studiul lui Gross şi John (2003) au fost evidenţiate diferenţe semnificative la supresie, bărbaţii folosind această strategie mai mult decât femeile. În studiul nostru, deşi am evidenţiat aceeaşi tendinţă, diferenţa nu a atins pragul de semnificaţie statistică (t(322) = -1.756, p = 0.08). Nu am identificat diferenţe între folosirea habituală a reevaluării de către femei faţă de bărbaţi, acest rezultat fiind concordant cu cel obţinut în studiul original (t(322) = 0.885, p = 0.37). Concluzii Rezultatele acestui studiu arată că traducerea în limba română a chestionarului ERQ (Gross & John, 2003) păstrează calităţile psihometrice ale instrumentului original, precum şi valori similare cu ale altor traduceri (Balzarotti et al., 2010). Aceste rezultate valoroase din punct de vedere empiric pot fundamenta folosirea cu încredere a instrumentului tradus pentru a evalua diferenţele individuale în ceea ce priveşte folosirea habituală a reevaluării şi supresiei. Studiul 1.2. Proprietăţile psihometrice ale CERQ Literatura de specialiate care abordează problema copingului poate fi subscrisă abordării mai generale a strategiilor de RE. Cu alte cuvinte, mecanismele de coping sunt modalităţi particulare prin care un individ îşi reglează emoţiile în faţa unui eveniment negativ. La modul general, mecanismele de coping pot fi diferenţiate în două categorii majore: coping centrat pe problemă şi coping centrat pe emoţie. O problemă conceptuală raportată la împărţirea mecanismelor de coping în funcţie de ţinta acestora este faptul că această dimensiune nu este singura după care strategiile de coping pot fi clasificate. Tot mai multe studii fac referire la gruparea mecanismelor de coping în strategii cognitive (ce gândeşte individul), respectiv în strategii comportamentale (cum acţionează individul). La modul general, copingul cognitiv sau RE cognitivă sunt concepte interşanjabile, care se referă la maniera cognitivă de control asupra informaţiei cu încărcătură emoţională (Thompson, 1991). Cogniţiile sau procesele cognitve pot ajuta individul să îşi controleze sau să îşi regleze emoţiile, astfel încât să nu fie copleşit de intensitatea emoţională. Relaţia între tipul cogniţiei şi natura reacţiei emoţionale care îi succede stă la baza eficienţei tehnicilor de intervenţie cognitivă în procesul psihoterapeutic. Până relativ recent, mecanismele cognitive de RE nu au fost studiate separat de celelalte forme de coping. Recunoaşterea limitelor conceptuale ale vechii abordări din această ramură a literaturii de specialitate a întărit nevoia de investigare amănunţită a 11 mecanismelor cognitive de coping. Primul pas în acest demers ştiinţific a constat în crearea unui instrument menit să evalueze în mod explicit şi exclusiv mecanismele reglatorii cognitive. Pornind de la instrumente care măsurau dimensiuni diferite ale copingului, Garnefksy şi colaboratorii (2001) au creat un chestionar care să măsoare doar mecanisme de coping cognitiv (engl., Cognitive Emotion Regulation Questionnaire, CERQ, Garnefski, Kraaij & Spinhoven, 2001). Instrumentul CERQ include nouă mecanisme de coping cognitiv, care au fost deja asociate cu o serie de beneficii sau costuri pe plan afectiv. Nu mai este niciun dubiu în privinţa implicării strategiilor de RE cognitive în procesele emoţionale umane. Investigarea în continuare a naturii mecanismelor de coping cognitiv, a factorilor lor determinaţi, precum şi a consecinţelor folosirii acestora ar putea avea implicaţii serioase pentru adaptarea unor programe de prevenţie sau intervenţie psihoterapeutică. Studiile realizate până în prezent oferă argumente solide în favoarea importanţei acestor mecanisme în relaţie cu simptomatologia clinică. Având ca punct de pornire atenţia crescută acordată acestor mecanisme de RE cognitive am considerat de cuviinţă să iniţiem un demers de adaptare a instrumentului CERQ pentru populaţia tânără, care reprezintă grupul ţintă al studiilor noastre. Metodologie Traducerea şi adaptarea chestionarului Procedura de traducere a instrumentului CERQ s-a realiza în mod similar celei descrisă în studiul 2.1. În Tabelul 2.4. prezentăm forma tradusă a instrumentului. Răspunsul la fiecare item al chestionarului vizează frecvenţa cu care participantul reacţionează faţă de un eveniment neplăcut conform descrierii din item. Răspunsurile se înregistrează pe o scala Likert cu 5 puncte (1 = aproape niciodată, 5 = aproape
întotdeauna). Scorul la fiecare scală se calculează prin însumarea răspunsurilor la itemii scalei respective. Aşadar, scorul la o scală variază între 4 şi 20. Tabel 2.4. Itemii instrumentului CERQ traduşi în limba română Număr item Descriere item Auto-blamare 1. Simt că eu sunt de vină pentru ceea ce s-a întâmplat. 10. Simt că eu sunt cel/cea care e responsabil(ă) pentru ceea ce s-a întâmplat. 19. Mă gândesc la greşelile pe care le-am facut eu în această situaţie. 28. Mă gândesc că în fond eu sunt cauza pentru ceea ce s-a întâmplat. Acceptare 2. Mă gândesc că trebuie să accept ce s-a întâmplat. 11. Mă gândesc că trebuie să accept situaţia. 20. Mă gândesc că nu pot sa schimb nimic la cele întâmplate. 29. Mă gândesc că trebuie să învăţ să trăiesc cu asta. Ruminare 3. Adesea mă gândesc la ce simt faţă de ceea ce mi s-a întâmplat. 12. Mă preocupă ceea ce gândesc şi simt legat de ceea ce mi s-a întâmplat. 21. Doresc să înţeleg de ce mă simt in acest fel in legatura cu ceea ce mi s-a 12 întâmplat. 30. Insist pe sentimentele pe care mi le-a declanşat situaţia. Reorientare pozitivă 4. Mă gândesc la lucruri mai placute decât la ce mi s-a întâmplat. 13. Mă gândesc la lucruri plăcute care nu au nicio legătură cu situaţia respectivă. 22. Mă gândesc la ceva agreabil în loc să mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat. 31. Mă gândesc la experienţe plăcute. Reorientare pe planificare 5. Mă gândesc la ceea ce pot face cel mai bine. 14. Mă gândesc la cum pot face faţă cat mai bine situaţiei. 23. Mă gândesc la cum as putea să schimb situaţia. 32. Mă gândesc la un plan privitor la ceea ce ar fi cel mai bine să fac. Reevaluare pozitivă 6. Mă gândesc că pot învăţa ceva din situaţia respectivă. 15. Mă gândec că pot deveni un om mai puternic în urma a ceea ce s-a întâmplat. 24. Mă gândesc că situaţia are şi părţi bune. 33. Caut părţile bune ale situaţiei. Punere în perspectivă 7. Mă gândesc că totul putea fi mult mai rău. 16. Mă gândesc că alţi oameni trec prin experienţe mult mai rele. 25. Mă gândesc că nu e chiar atât de rău în comparaţie cu alte lucruri. 34. Îmi spun că exista şi lucruri mai rele în viaţă. Catastrofare 8. Adesea mă gândesc că ceea ce mi s-a întâmplat este mult mai rău decât ceea ce li s-a întâmplat altora. 17. Mă gândesc in continuu la cât de groaznic e ceea ce mi s-a întâmplat. 26. Adesea mă gândesc că ceea ce mi s-a întâmplat e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla cuiva. 35. Mă gândesc cuntinuu la cât de oribilă a fost situaţia. Învinuirea altora 9. Simt că alţii sunt de vină pentru ceea ce s-a întâmplat. 18. Consider că alţii sunt responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat. 27. Mă gândesc la greşelile pe care le-au facut ceilalţi în situaţia respectivă. 36. Consider că în fond alţii sunt cauza pentru ceea ce s-a întâmplat. Subiecţi Participanţii incluşi în studiul de adaptare naţională a chestionarului CERQ sunt
aceiaşi ca în Studiul 2.1. Pentru datele demografice ale participanţilor care au completat cele două faze de testare vezi Tabelul 2.2. Procedură de lucru Procedura de completare a instrumentului, atât pentru faza de test cât şi pentru retest a urmat modalitatea descrisă în Studiul 2.1. Reaplicarea instrumentului în vederea stabilirii consistenţei în timp a măsurătorilor s-a făcut după o perioadă de 2 luni. Fidelitatea instrumentelor Pentru a stabili indicatorii de fidelitate ai chestionarului CERQ ne-am raportat la coeficientul de consistenţă internă Alpha Cronbach şi coeficientul de corelaţie test-retest. 13 Analiza datelor Pentru analiza datelor am apelat la indicatori ai tendinţei centrale (i.e., medie şi abatere standard) şi la coeficienţii de corelaţie (i.e., consistenţă internă Alpha Cronbach şi corelaţie test-retest). Toate analizele statistice au fost derulate cu ajutorul programului SPSS 15. Rezultate Consistenţa internă şi fidelitate test-retest Coeficienţii de consistenţă internă Alpha Cronbach au variat între 0.68, pentru scala de Acceptare şi 0.87, pentru scala de Reorientare pozitivă, fiind astfel comparabili cu valorile scalelor CERQ originale. Aşadar, am obţinut indicatori buni ai calităţilor psihometice ale intrumentului tradus în limba română. Din analiza stabilităţii în timp a rezultatelor la scale am dedus faptul că şi acest parametru psihometric a atins cote bune, corelaţiile test-retest fiind, de asemenea, comparabile cu cele ale scalelor originale. Tabel 2.5. Indicatori de fidelitate ai chestioanrului CERQ tardus în limba română şi etaloanele pentru adulţi prezentate de Garnefski şi Kraaij (2007). Scale CERQ Medie ± Abatere standard (traducere) Medie ± Abatere standard (original) Coeficient Alpha Cronbach traducere (original) Coeficient de corelaţie test-retest traducere (original) Autoblamare Femei 10.84 ± 2.96 0.754 Bărbaţi 10.87 ± 2.95 0.726 Total 10.85 ± 2.96 8.22 ± 2.96 0.751 (0.75) 0.301** (0.55**) Acceptare Femei 12.44 ± 3.31 0.695
Bărbaţi 13.03 ± 2.94 0.603 Total 12.5 ± 3.28 11.01 ± 3.53 0.685 (0.76) 0.639*** (0.51**) Ruminare Femei 12.98 ± 3.39 0.768 Bărbaţi 12.12 ± 2.94 0.603 Total 12.89 ± 3.36 10.46 ± 3.72 0.757 (0.83) 0.459*** (0.60**) Reorientare pozitivă Femei 10.31 ± 3.79 0.872 Bărbaţi 11.12 ± 3.61 0.896 Total 10.39 ± 3.78 10.01 ± 3.53 0.875 (0.85) 0.636*** (0.52**) Reevaluare pozitivă Femei 14.72 ± 3.15 0.712 Bărbaţi 15.87 ± 3.8 0.66 Total 14.83 ± 3.23 12.46 ± 4.07 0.715 (0.85) 0.718*** (0.57**) Reorientare pe planificare Femei 14.48 ± 3.15 0.857 Bărbaţi 15.31 ± 4.4 0.83 14 Total 14.56 ± 3.99 13.03 ± 3.89 0.856 (0.86) 0.720*** (0.48**) Punere în perspectivă Femei 13.31 ± 3.89 0.831 Bărbaţi 11.93 ± 4.46 0.815 Total 13.18 ± 3.97 11.64 ± 3.91 0.83 (0.82) 0.501*** (0.56**) Catastrofare
Femei 7.48 ± 3.17 0.785 Bărbaţi 6.93 ± 3.11 0.686 Total 7.75 ± 3.17 6.05 ± 2.43 0.776 (0.79) 0.576*** (0.61**) Învinuirea altora Femei 7.74 ± 2.22 0.725 Bărbaţi 7.43 ± 2.74 0.827 Total 7.71 ± 2.27 6.38 ± 2.69 0.761 (0.82) 0.643*** (0.65**) Notă: * p < 0.05 ; ** p < 0.01, *** p < 0.001 Valorile medii ale scalelor de RE cognitive În general, am observat în cadrul eşantionului nostru o folosire mai frecventă a strategiilor adaptative de RE, precum Reevaluare pozitivă, Punere în perspectivă sau Reorintare pe planificare, comparativ cu folosirea strategiilor dezadaptative. Cel mai puţin frecvent sunt folosite strategiile Catastrofare şi Învinuirea altora, rezultat similar cu cel raportat de Garnefski si Kraaij (2007), în timp ce Reevaluarea pozitivă a avut cel mai mare scor mediu de folosire a unei strategii. Corelaţii între scalele de strategii de RE cognitive Am calculat corelaţii Pearson între cele nouă scale ale instrumentului CERQ. Am obţinut mai multe corelaţii semnificative şi prezentăm rezultatele în Tabelul 2.7. Cea mai puternică relaţie a fost identificată între Reevaluare pozitivă şi Reorientare pe planificare (r = 0.622), iar cea mai redusă relaţie observată a fost între Reorientare pozitivă şi Autoblamare (r = -0.2). În general am obţinut corelaţii pozitive între strategiile de RE cognitive dezadaptative (Auto-blamare, Catastrofare, Ruminare şi Învinuirea altora), şi corelaţii negative ale acestora cu strategiile de RE adaptative. De asemenea, strategiile adaptative corelează pozitiv între ele. Tabel 2.7. Corelaţii Pearson între scalele CERQ Scale CERQ 1 2 3 4 5 6 7 8 1. Auto-blamare - - - - - - - 2. Acceptare 0.21** - - - - - - 3. Ruminare 0.37** 0.25** - - - - - 4. Reorientare pozitivă -0.20** 0.24** -0.08 - - - - 5. Reevaluare pozitivă 0.08 0.22** 0.23** 0.39** - - - 6. Reorientare pe planificare -0.07 0.28** 0.02 0.47** 0.62** - - 7. Punere în -0.07 0.31** 0.03 0.38** 0.37** 0.57** - - 15 perspectivă 8. Catastrofare 0.28** 0.05 0.29** -0.16** -0.16** -0.27** -0.01 9.
Învinuirea altora -0.01 0.01 0.23** -0.05 0.01 -0.03 0.09 0.35** Notă: ** p < 0.01 Concluzii În studiul de faţă am prezentat rezultate preliminare ale adaptării naţionale a chestionarului de strategii cognitive de RE, cu aplicaţie pe populaţia de studenţi. Chestionarul CERQ este primul instrument care investighează exclusiv mecanismele cognitive de coping aparţinând atât strategiilor de coping centrate pe probleme cât şi ale celor centrate de emoţii. Proprietăţile psihometrice ale chestionarului tradus indică o fidelitate bună a instrumentului. Coeficienţii de stabilitate test-retest indică faptul că strategiile de RE cognitive sunt destul de stabile în timp. Aceste rezultate susţin folosirea cu încredere a intrumentului în programe de cercetare ce vizează strategiile reglatorii cognitive şi motivează continuarea demersurilor de adaptare naţională a instrumentului CERQ. Adaptarea naţională a chestionarului CERQ a fost finalizată şi au fost făcute publice etaloanele pe diferite grupe de vârstă (Perţe & Miclea, 2011). Studiul 1.3. Proprietăţile psihometrice ale DOSPERT Oamenii diferă în privinţa modului în care abordează situaţii decizionale ce implică riscuri sau ambiguitate, iar aceste diferenţe sunt deseori descrise în termeni de atitudini faţă de risc (Blais & Weber, 2006). Pentru a răspunde la nevoia unui instrument de cercetare care să măsoare atât atitudinea faţă de risc cât şi dimensiunea de căutare a riscului pe domenii diferite, Weber, Blais şi Betz (2002) au dezvoltat instrumentul DOSPERT (engl., Domain Specific Risk Taking Scale). Acest chestionar măsoară atitudinile convenţionale faţă de risc, prin prisma nivelului de căutare a riscului, precum şi atitudinile faţă de riscul perceput, evaluate prin nivelul lor de risc perceput, în cinci domenii fundamentale ale funcţionării umane (i.e., financiar, etic, social, recreaţional, sănătate). Studiile realizate până acum au condus la validarea instrumentului şi confirmarea structurii sale factoriale în contexte variate şi pe populaţii diferite. Studiul iniţial de stabilire a parametrilor psihometrici a evidenţiat o consistenţă internă bună a scalelor şi indicatori ai stabilităţii în timp moderaţi (Weber et al., 2002). Valoarea pentru comunitatea ştiinţifică a instrumentului DOSPERT a fost recunoscută de diferite grupuri de cercetare, fiind considerat chiar un instrument cu relevanţă clinică pentru detectarea nivelului de risc asumat în domeniul sănătăţii (Harrison et al., 2005). În consecinţă, scala DOSPERT se prezintă ca un instrument potrivit pentru a măsura atitudinea faţă de risc, conform ultimelor dezvoltări teoretice din domeniu. Aceste rezultate motivează intenţia noastră de a traduce şi adapta chestionarul DOSPERT pentru populaţie românească tânără. Metodologie Traducerea şi adaptarea chestionarului Procedura de traducere a instrumentului DOSPERT s-a realiza în mod similar celei descrisă în studiul 2.1. Forma tradusă în limba română a chestionarului este prezentată în Tabelul 2.8. Înregistrarea răspunsurilor pe scale s-a făcut pe scală Likert cu 16 7 puncte. Pentru scala de percepţie a riscului (SPR) cotarea s-a făcut având în vedere cât de riscante erau percepute activităţile descrise (1 = deloc riscant, 7 = extrem de riscant). Scala SAR măsoară atitudinea faţă de risc operaţionalizată prin probabilitatea de angajare în acţiunile descrise (1 = foarte puţin probabil, 7 = foarte probabil). Scorul pe scale s-a calculat prin însumarea răspunsurilor la itemii aferenţi. Scalele SPR şi SAR conţin aceiaşi itemi, însă cerinţa diferă, astfel încât să fie evaluată percepţia riscului, respectiv asumarea riscului. Tabel 2.8. Itemii instrumentului DOSPERT traduşi în limba română Număr item Descriere item Etic 6. Să declar deconturi îndoielnice în declaraţia de impozit pentru FISC 9. Să am o aventură cu o femeie maritată / un bărbat însurat.
10. Să îmi asum creditul pentru munca altcuiva. 16. Să dezvălui cuiva secretul unui prieten. 29. Să-mi las copiii mici singuri acasă, ca să-mi rezolv treburile în oraş. 30. Să nu returnez un portofel cu 200 de dolari pe care l-am găsit. Financiar 3. Să pariez venitul pe o lună la cursele de cai. 4. Să investesc 10% din venitul anual într-un plan de investiţii cu profit moderat. 8. Să pariez venitul pe o lună la un joc de poker cu mize mari. 12. Să investesc 5% din venitul anual în acţiuni la bursă foarte speculative 14. Să pariez venitul pe o lună pe rezultatul unui meci sportiv. 18. Să investesc 10% din venitul pe un an ca să lansez o nouă afacere. Sănătate 5. Să consum foarte mult alcool într-un context social. 15. Să fac sex neprotejat. 17. Să conduc o maşină fără să port centură de siguranţă. 20. Să conduc o motocicletă fără să port cască. 23. Să fac plajă fără să folosesc cremă de protecţie solară. 26. Să merg singur acasă, pe jos, noaptea, într-o zonă nesigură a oraşului. Recreaţional 2. Să merg în excursie în sălbăticie. 11. Să cobor o pârtie de schi care îmi depăşeşte deprinderile. 13. Să fac rafting pe râuri repezi de munte, primăvara, când nivelul apei este ridicat. 19. Să iau cursuri de paraşutism. 24. Să fac bungee-jumping de pe un pod înalt. 25. Să pilotez un avion de dimensiuni mici. Social 1. Să admit că am gusturi diferite de cele ale unui prieten. 7. Să dezaprob o autoritate într-o problemă majoră. 21. Să aleg o meserie care îmi face plăcere în locul uneia mai sigure. 22. Să spun ceea ce gândesc pe o temă nepopulară la o şedinţă de la serviciu. 17 27. Să mă mut într-un alt oraş, departe de familie. 28. Să încep o nouă carieră la 30-40 de ani. Subiecţi Participanţii incluşi în studiul de adaptare naţională a chestionarului DOSPERT sunt aceiaşi ca în Studiul 2.1. Pentru datele demografice ale participanţilor care au completat cele două faze de testare vezi Tabelul 2.2. Procedură de lucru Procedura de completare a instrumentului, atât pentru faza de test cât şi pentru retest a urmat modalitatea descrisă în Studiul 2.1. Reaplicarea instrumentului în vederea stabilirii consistenţei în timp a măsurătorilor s-a făcut după o perioadă de 2 luni. Fidelitatea instrumentelor Pentru a stabili indicatorii de fidelitate ai chestionarului DOSPERT ne-am raportat la coeficientul de consistenţă internă Alpha Cronbach şi coeficientul de corelaţie test-retest. Analiza datelor Pentru analiza datelor am apelat la indicatori ai tendinţei centrale (i.e., medie şi abatere standard) şi la coeficienţii de corelaţie (i.e., consistenţă internă Alpha Cronbach şi corelaţie test-retest). Toate analizele statistice au fost derulate cu ajutorul programului SPSS 15. Rezultate Statistică descriptivă şi diferenţe de căutare a riscului între domenii O analiza ANOVA simplă a pus în evidenţă un efect semnificativ al domeniului de decizie pentru percepţia riscului (F[4, 319] = 137.359, p < 0.0001), respectiv, pentru căutarea riscului (F[4, 319] = 164.431, p < 0.0001). Percepţia riscului cea mai mare a fost înregistrată pentru domeniul etic, în timp ce domeniul social a fost asociat cu cea mai redusă percepţie a riscului. Analizele post-hoc au evidenţiat efecte semnificative înte
domeniul etic şi domeniile recreaţional şi social, între domeniul financiar şi cel social, respectiv recreaţional, şi între domeniul social şi sănătate, respectiv recreaţional. Tiparul căutării riscului pe domenii a fost invers faţă de cel al percepţiei riscului. Domeniul social a reieşit ca fiind cel în care participanţii şi-ar asuma cele mai multe riscuri. Am obţinut diferenţe semnificative între toate domeniile de căutare a riscului, mai puţin între domeniul sănătate şi cel recreaţional. Prezentarea grafică a rezultatelor participanţilor este ilustrată în Figura 2.1., iar scorurile medii şi abaterile standard pe cele două scale de risc sunt prezentate în Tabelul 2.10. Am calculat indicatori de corelaţie între scorurile de percepţie a riscului şi căutare a riscului pe fiecare dintre cele cinci domenii. Rezultatele noastre arată că pentru fiecare domeniu investigat există o corelaţie negativă semnificativă între cele două măsurători. De asemenea am obţinut mai multe corelaţii semnificative între domeniile celor două scale, majoritatea fiind corelaţii negative (vezi Tabelul 2.9). 18 Tabelul 2.9. Corelaţii între scorurile scalelor de percepţie a riscului şi de căutare a riscului pe cele cinci domenii. Căutarea riscului Percepţia riscului Etic Financiar Sănătate Recreaţional Social Etic -0,67*** -0.53*** -0.47*** -0.33*** 0.10 Financiar -0.54*** -0.69*** -0.35*** -0.34*** 0.24*** Sănătate -0.54*** -0.39*** -0.66*** -0.43*** -0.03 Recreaţional -0.35*** -0.39*** -0.39*** -0.70*** -0.07 Social 0.43*** 0.34*** 0.09 0.02 -0.59*** Notă: *** p < 0.001 Fig. 2.1. Răspunsurile participanţilor la scalele de percepţie a riscului pe cele cinci domenii (A), respectiv la scalele de căutare a riscului (B). Consistenţa internă şi fidelitate test-retest Indicatorii de consistenţă internă Alpha Cronbach s-au situat între 0.701 şi 0.843, fiind consideraţi buni şi similari celor raportaţi în alte studii (Blais & Weber, 2006; Weber, Blais & Betz, 2002). De asemenea, stabilitatea în timp a scorurilor la cele două scale de risc, pe cele cinci domenii investigate, a fost la parametri satisfăcători din punct de vedere statistic. Tabelul 2.10. Statistică descriptivă şi indicatori de fidelitate ai chestioanrului DOSPERT tardus în limba română Scale DOSPERT Medie ± Abatere standard traducere Medie ± Abatere standard original Coeficient Alpha Cronbach traducere Coeficient de corelaţie test-retest traducere SPR- Etic Femei 28.56 ± 8.07 0.834
Bărbaţi 26.5 ± 7.11 0.695 0 5 10 15 20 25 30 Căutarea riscului Etic Financiar Sănătate Recreaţional Social B 0 5 10 15 20 25 30 Percepţia riscului Etic Financiar Sănătate Recreaţional Social A19 Total 28.36 ± 7.99 27.39 ± 6.59 0.822 0.330** SPRFinanciar Femei 28.15 ± 6.81 0.769 Bărbaţi 28.21 ± 6.27 0.590 Total 28.16 ± 6.75 26.53 ± 7.73 0.754 0.694*** SPRSănătate Femei 27.75 ± 6.85 0.724 Bărbaţi 23.56 ± 5.14 0.388 Total 27.33 ± 6.81 28.15 ± 7.43 0.712 0.348** SPRRecreaţional Femei 26.59 ± 7.02 0.775 Bărbaţi 24.15 ± 6.50 0.723 Total 26.35 ± 7.00 27.17 ± 9.14 0.770 0.473*** SPR- Social Femei 17.52 ± 6.13 0.723 Bărbaţi 17.56 ± 7.48 0.829 Total 17.53 ± 6.26 17.01 ± 5.69 0.737 0.269* SAR- Etic Femei 13.69 ± 7.37 0.814 Bărbaţi 16.21 ± 7.20 0.734 Total 13.94 ± 7.38 16.92 ± 6.59 0.805 0.239* SARFinanciar Femei 14.92 ± 6.72 0.796
Bărbaţi 17.53 ± 7.10 0.712 Total 15.17 ± 6.79 19.61 ± 7.73 0.789 0.278* SARSănătate Femei 19.57 ± 7.60 0.714 Bărbaţi 22.34 ± 5.99 0.484 Total 19.84 ± 7.49 20.63 ± 7.43 0.701 0.440*** SARRecreaţional Femei 20.55 ± 8.98 0.852 Bărbaţi 23.18 ± 8.00 0.744 Total 10.81 ± 8.92 22.43 ± 9.14 0.843 0.722*** SAR- Social Femei 27.53 ± 6.93 0.706 Bărbaţi 27.28 ± 6.92 0.688 Total 27.5 ± 6.92 32.58 ± 5.69 0.703 0.536*** Notă: * p < 0.05 ; ** p < 0.01, *** p < 0.001 Concluzii Rezultatele studiilor empirice ce au utilizat chestionarul DOSPERT susţin variaţia percepţiei riscului şi a căutării riscului în funcţie de domeniul investigat. Studiul nostru este concordant cu această direcţie de rezultate, confirmând atitudini faţă de risc diferite trans-situaţional. Rezultatele noastre arată că percepţia riscului şi căutarea riscului sunt negativ relaţionate pentru situaţii decizionale ce aparţin domeniilor etice, financiare, legate de sănătate, recreaţionale şi sociale. În plus, în concordanţă cu rezultatele lui Weber (2001) am constatat şi pe eşantionul nostru o stabilitate mai mare a percepţiei riscului pe diferite domenii, faţă de comportamentele de căutare a riscului. Studiul nostru recunoaşte meritele acestui instrument şi pune bazele unui demers mai amplu de adaptare pe populaţia românească a chestionarului DOSPERT. Analizele noastre preliminare, realizate pe un eşantion de studenţi, replică parametrii de consistenţă internă sau stabilitate în timp raportaţi în studiile realizate anterior. Studiile viitoare folosind acest instrument se pot centra pe extinderea populaţiei evaluate şi pe identificarea diferenţelor de gen pe dimensiunile riscului în cele cinci domenii ţintă. 20 Capitolul 3 Reglarea emoţională şi căutarea riscului Studiile empirice prezentate în această secţiune demonstrează rolul emoţiilor în deciziile riscante. Mai mult, având în vedere tendinţa naturală de reglare a emoţiilor în diferite situaţii am prezentat şi cercetările care au investigat în mod direct impactul RE asupra deciziei economice. Pornind de la studiile deja existente, am contribuit la extinderea cunoaşterii teoretice prin investigarea efectelor folosirii strategiilor reglatorii asupra emoţiilor cu valenţe diferite (i.e., emoţii pozitive vs. emoţii negative) şi asupra emoţiilor diferite, dar cu aceeaşi valenţă emoţională (i.e., frică şi dezgust) asupra deciziilor în condiţii de risc şi ambiguitate. În studiile de faţă am manipulat, în condiţii controlate de laborator, strategiile de RE pentru a decela efectele lor asupra performanţelor decizionale. Ne-am concentrat atenţia pe reevaluare cognitivă şi supresie emoţională instruite pentru a regla emoţiile negative induse cu ajutorul filmelor (Studiul 2) sau pentru a regla emoţiile naturale, pozitive şi negative (Studiul 3). Am evaluat efectele acestor două strategii de RE asupra deciziei în condiţii de risc şi incertitudine. Un al studiu legat de domeniul căutării riscului a vizat impactul strategiilor de RE asupra performanţei comportamentale şi a ratei de achiziţie a cunoştinţelor declarative despre sarcina JCI (Studiul 3). Am studiat decizia în proba Balloon Analogue Risk Task (BART; Lejuez et al., 2002) precum şi în sarcina decizională JCI (Bechara, Damasio, Damasio, & Anderson, 1994). BART este o probă computerizată de căutare a riscului, în care participanţii pot câştiga recompense financiare prin umflarea unor baloane prezentate pe monitorul calculatorului. Cu cât un balon este umflat mai mult, cu atât câştigul acumulat la acel balon este mai mare. Însă, baloanele au puncte de explozie variabile, iar în momentul în care un balon a explodat câştigul acumulat la acel balon se pierde (Lejuez et al., 2002).
Cealaltă probă decizională, JCI, simulează deciziile reale prin felul în care combină incertitudinea consecinţelor alternativelor decizionale, precum şi câştigurile şi pierderile financiare (Bechara et al., 1994). Performaţa optimă în JCI presupune selectarea preponderentă a alternativelor decizionale care conduc la câştiguri imediate mici (asociate cu pierderi pe termen lung şi mai mici) faţă de alternative care permit câştiguri imediate mari (asociate cu pierderi de lungă durată şi mai mari; Bechara et al., 1994). În continuare, vom prezenta studiile personale care au investigat următoarele aspecte: a) În ce măsură manipularea strategiilor de RE a două emoţii negative induse de filme afectează performanţa decizională; b) În ce măsură folosirea spontană a strategiilor de RE aplicate la emoţii pozitive şi negative naturale are impact asupra deciziei. c) Relaţia între folosirea incidentală a stretgiilor de RE şi performanţa decizională, respectiv cunoştinţele declarative evaluate în situaţii de risc. Am evidenţiat un tipar decizional asemănător între participanţii care au folosit supresia şi lotul de control caracterizat prin absenţa unei preferinţe pentru o anumită strategie de RE. În schimb, reevaluatorii au manifestat comportamente decizionale semnificativ diferite de cele ale supresorilor şi ale lotului de control. În mod particular, am arătat că reevaluarea ar susţine decizii adaptative de tipul căutării riscului. 21 Studiul 2 Acest studiu a vizat investigarea efectelor RE asupra proceselor decizionale în condiţii de laborator ce au presupus inducerea controlată a două emoţii negative. Am indus experimental frică sau dezgust şi am testat efectele suprimării sau reevaluării acestor emoţii asupra deciziei în BART şi JCI. Am ales să studiem aceste două emoţii negative din trei motive. În primul rând, conform literaturii de specialitate (e.g., Gross & Levenson, 1997) ambele emoţii negative ar trebui să poată fi reduse prin reevaluare, dar nu şi prin supresie. În al doilea rând, se cunosc prea puţine despre impactul emoţiilor cu aceeaşi valenţă asupra proceselor decizionale (Lerner & Keltner, 2000). Acest lucru este relevant datorită faptului că, deşi atât dezgustul cât şi frica implică stări neplăcute, cele două emoţii diferă prin prisma unor dimensiuni esenţiale, incluzând certitudinea evenimentului şi activitatea atenţională (Smith & Ellsworth, 1985). În ceea ce priveşte dezgustul, acesta este asociat cu un nivel înalt de certitudine a evenimentului negativ şi presupune o dorinţă puternică de a evita atenţional situaţia respectivă, în timp ce frica implică nesiguranţă mare, ce se reflectă în aparenta nehotărâre legată procesarea atenţională a situaţiei. În plus, există studii care sugerează că dezgustul s-ar fi dezvoltat ca un semnal de alarmă în posibile situaţii de contaminare cu un factor nociv, ceea ce ar putea să îi crească impactul asupra atitudinilor legate de risc (Fessler, Pillsworth & Flamson, 2004). În al treilea rând, frica şi dezgustul fac parte din categoria emoţiilor ce pot fi induse experimental cu ajutorul filmelor, ceea ce ne permite să abordăm metodologia de studiu aleasă (Kreibig, Wilhelm, Roth & Gross, 2007; Rottenberg, Ray & Gross, 2007). Pe scurt, este posibil să inducem experimental frică sau dezgust pentru a studia în condiţii controlate efectele RE asupra deciziei. Pornind de la diferenţele între reevaluare şi supresie în ceea ce priveşte capacitatea lor de a reduce emoţiile negative am emis ipoteza conform căreia participanţii care folosesc reevaluare vor lua decizii mai riscante decât cei care folosesc supresia. Materiale şi metode Participanţi La acest studiu au participat 60 de voluntari sănătoşi (56 femei; vârsta medie 21.45 ani) din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a Univesităţii BabeşBolyai. Toţi participanţii au fost informaţi despre natura experimentului, după care au semnat un acord de participare voluntară la studiu, conform recomandărilor Declaraţiei de la Helsinki (1965/2004). Procedură Patricipanţii au fost distribuiţi aleator în una din cele 6 grupe de cercetare, definite după emoţia indusă (i.e., frică sau dezgust) şi instrucţiunea pentru folosirea unei strategii de RE (i.e., reevaluare, supresie, control/fără instrucţiuni specifice de RE). Înainte de
începerea studiului, pentru a controla dispoziţiile iniţiale, participanţii au completat scalele de trăsături afective pozitive şi negative din Positive and Negative Affect Schedule – Expanded Form şi scalele de emoţii specifice pozitive şi negative ca măsură iniţială a emoţiilor (PANAS-X; Watson & Clark, 1999). În continuare, conform condiţiei experimentale, participanţii au vizionat unul din cele două clipuri video (Gothika, 2003 22 sau Pink Flamingos, 1972), fiecare clip având o durată de aproximativ 2 minute. Ambele clipuri video au fost folosite în studii anterioarte şi s-a arătat capacitatea lor de a induce frică sau dezgust (Rottenberg et al., 2007). Participanţii au urmarit clipurile video cu instrucţiuni specifice de reevaluare sau supresie a emoţiilor resimţite, sau în absenţa unor instrucţiuni specifice de RE (pentru detalii, vezi Richards & Gross, 2000). Imediat după terminarea clipului video, participanţilor li s-a cerut să completeze din nou scalele de emoţii pozitive şi negative ale instrumentului PANAS-X (post-test), pentru a putea evalua emoţia indusă. De asemenea, participanţii au completat chestionarul de reglare emoţionala ERQ (Gross & John, 2003), pentru a confirma folosirea strategiei de RE instruită. În continuare, participanţii au jucat versiuni computerizate ale BART şi JCI. Conform studiilor de referinţă, am folosit numărul mediu de umflări pe balon neexplodat ca variabilă dependentă în BART (Lejuez et al., 2002) şi diferenţa între selecţiile din pachetele de cărţi avantajoase şi cele neavantajoase (i.e., CD - AB) ca măsură a performanţei comportamentale în JCI (Bechara et al., 1994). În plus, am calculat scoruri CD-AB pe blocuri de câte 20 de selecţii deoarece aceste blocuri reflectă stadii ale optimizării deciziei în JCI, care pot fi influenţate în mod diferit de emoţiile trăite sau strategiile de RE folosite (vezi Bechara, Damasio, Tranel, & Damasio, 1997). Ordinea prezentării probelor decizionale a fost contrabalansată pe grupele de participanţi (vezi Fig. 3.1). Fig. 3.1. Schema procedurii experimentale folosite în Studiul 2 Rezultate Verificarea manipulării experimentale Scourile la scalele de afectivitate pozitivă şi negativă au indicat faptul că, înainte de prezentarea clipurilor video, nu au existat diferenţe semnificative între grupurile de cercetare în ceea ce priveşte stările afective ale participanţilor. După evaluarea stărilor afective în post-test am constatat că clipurile video au indus frică sau dezgust, prin creşterea semnificativă a scorurilor la scalele specifice (vezi Tabelul 3.1.). Scorurile la ERQ au arătat că participanţii au folosit cu succes strategia de RE care a fost instruită (vezi Tabelul 3.1.). Experienţa emoţională Strategia de RE folosită de participanţi în timpul filmului a afectat intensitatea subiectivă a emoţiei trăite de aceştia. Doar reevaluatorii, nu şi supresorii, au experienţiat 23 emoţii de frică şi dezgust semnificativ mai puţin intense decât participanţii din lotul de control (vezi Tabelul 3.1.). Tabelul 3.1. Emoţiile specifice induse cu ajutorul filmelor şi folosirea reevaluării cognitive şi a supresiei expresive în Studiul 2. Notă: RE = reglare emoţională ** p < 0.01 (teste t-Student) în comparaţie cu măsurătoarea din pretest. §§ p < 0.01 (ANOVA) în comparaţie cu celelate două grupe de RE. Valorile din tabel reprezintă mediile ± o abatere standard. Performanţa decizională O analiză ANOVA 3 (RE: reevaluare vs. supresie vs. control) X 2 (emoţie: frică vs. dezgust) a indicat un efect semnificativ al RE asupra performanţei la BART, F (2, 57) = 22.69, p < 0.01, η 2 = 0.8. Efectele emoţiilor specifice sau ale interacţiunii RE - emoţii nu au fost semnificative la BART. Analizele post-hoc au arătat că reevaluatorii au avut un număr semnificativ mai mare de umflări pe balon neexplodat, decât supresorii sau
participanţii din lotul de control (vezi Figura 3.2.A ). Analize statistice similare asupra scorurilor CD – AB au indicat un efect nesemnificativ al RE sau emoţiilor asupra performanţei în JCI. Cu toate acestea, prin 24 includerea blocurilor de selecţii ca factor adiţional în AOVA am identificat un efect semnificativ al RE, F (2, 57) = 19.8, p < 0.05, η 2 = 0.4, şi al blocurilor F (4, 55) = 9.5, p < 0.01, η 2 = 0.3 asupra performanţei la JCI. Analizele post-hoc au indicat faptul că reevaluatorii au avut scoruri semnificativ mai mari ca ale supresorilor sau ale lotului de control în al treilea bloc de selecţii (vezi Figura 3.2.B). Fig. 3.2 Performanţa comportamentală a participanţilor la BART (A) şi JCI (B). Studiul 3 În studiul de faţă ne-am propus să replicăm rezultatele obţinute în studiul anterior, de data aceasta investigând impactul emoţiilor naturale asupra deciziei şi să extindem aceste investigaţii la efectele emoţiilor pozitive. Este deja larg acceptat în literatura de specialitate faptul că emoţiile naturale sunt mai relevante şi au valenţă emoţională mai mare decât emoţiile induse în condiţii de laborator, motiv pentru care influenţele lor asupra cogniţiei ar putea fi mult mai nuanţate (pentru diferite perspective, vezi Bradley & Lang, 2007; Damasio, 2005; Frijda, 1988). Din aceste motive este preferabil să studiem impactul emoţiilor naturale, iar emoţiile intense asociate aflării unei note la examen pot fi măsurate şi studiate obiectiv (Gramzow, Willard, & Mendes, 2008). În consecinţă, am investigat efectele RE incidentale asupra performanţei decizionale într-un asemenea context natural. Studierea emoţiilor pozitive ne permite să testăm dacă efectele diferite ale RE asupra deciziei se datorează gradului diferit de efort necesar sau încărcăturii cognitive. În mod specific, atât reevaluarea cât şi supresia sunt eficiente în reducerea emoţiilor pozitive (Gross & Levenson, 1997). Pornind de la acest aspect, orice diferenţă între efectele strategiilor de RE asupra deciziei ar putea fi atribuite efortului mai mare necesar suprimării expresiei emoţiilor. Aşadar, acest studiu ne-a permis să replicăm şi să extindem rezultatele anterioare la emoţii pozitive şi negative naturale, precum şi să determinăm dacă efectele RE asupra deciziei sunt susţinute de mecanisme emoţionale sau nonemoţionale (de pildă, încărcătura cognitivă). Ipotezele noastre în acest studiu au fost următoarele: 1. reevaluarea emoţiilor negative reduce aversiunea faţă de risc, comparativ cu supresia emoţiilor negative. 2. nu există diferenţe semnificative asociate atitudinii faţă de risc între participanţii care folosesc reevaluarea pentru a-şi controla emoţiile pozitive şi cei care folosesc supresia. 25 Materiale şi metode Participanţi Participanţii acestui studiu au fost 44 de studenţi voluntari (33 femei; vârstă medie = 22.6 ani) care au urmat un curs de specialitate în cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii Babeş-Bolyai. Toţi participanţii au fost informaţi despre natura experimentului, după care au semnat un acord de participare voluntară la studiu, conform recomandărilor Declaraţiei de la Helsinki (1965/2004). Procedură Cu câteva zile înainte de participarea la studiu, toţi studenţii au susţinut examenul la disciplina de specialitate, şi cu acea ocazie li s-a cerut să estimeze ce notă vor lua la examenul respectiv şi să evalueze importanţa subiectivă a examenului respectiv. Participanţii la studiu au fost selectaţi dintre studenţii care au sub- sau supra-evaluat performanţa lor cu 1-2 puncte (pe o scală de evaluare între 1 şi 10) şi au evaluat examenul ca fiind foarte important pentru ei. Imediat după aflarea notei reale la examen, studenţii au fost invitaţi să participe la studiu, iar cei care au acceptat au completat scalele specifice de emoţii pozitive şi negative ale chestionarului PANAS-X. De asemenea, pentru a identifica strategia de RE folosită pentru a controla emoţiile pozitive sau cele
negative asociate situaţiei respective, am folosit chestionarul ERQ cu instrucţiuni modificate, astfel încât să vizeze identificarea strategiei de RE folosită în minutele anterioare. În mod similar procedurii prezentate în studiul anterior, imediat după completarea chestionarelor, participanţii la studiu au fost conduşi în laborator, unde au jucat versiuni computerizate ale probelor BART şi JCI (vezi Figura 3.3.). Fig. 3.3. Schema procedurii experimentale folosite în Studiul 3 Rezultate Verificarea manipulării experimentale O analiză de covarianţă, în care am inclus diferenţa între evaluările subiective şi cele obiective ca şi covarită, a confirmat predicţia noastră conform căreia auto-evaluarea notei (sub- şi supraevaluarea acesteia) va avea un efect semnificativ asupra scorurilor la emoţii pozitive F (1, 42) = 7.83, p < 0.01, η 2 = 0.6, respectiv negative F (1, 42) = 4.3, p < 0.05, η 2 = 0.4. Analizele post-hoc au indicat faptul că participanţii care şi-au supraestimat evaluarea notei au trăit mai multe emoţii negative decât cei care şi-au subestimat evaluările, în timp ce participanţii care au subestimat evaluările notelor au trăit mai multe emoţii pozitive (vezi Tabel 3.2.). Scorurile la chestionarul ERQ au arătat că 17 participanţi (din care 9 au supraestimat evaluarea notei) au folosit în mod predominant 26 reevaluarea, 13 participanţi (din care 7 au supraestimat evaluarea notei) au folosit supresia, în timp ce 14 participanţi (din care 7 au supraestimat evaluarea notei) nu au folosit în mod preferenţial niciuna din cele două strategii de RE (numiţi „control” de acum înainte) pentru a-şi controla emoţiile declanşate de aflarea notei la examen. Experienţa emoţională Tipul de RE folosit a avut un impact semnificativ asupra emoţiilor pozitive F (2, 41) = 5.6, p < 0.01, η 2 = 0.7 şi negative F (2, 41) = 4.63, p < 0.05, η 2 = 0.5. Raportat la lotul de control, doar lotul de reevaluatori a trăit mai puţine emoţii negative. În schimb, în ceea ce priveşte emoţiile pozitive, atât reevaluatorii cât şi supresorii au raportat afectivitate pozitivă semnificativ mai redusă ca a lotului de control (vezi Tabelul 3.2.). Tabelul 3.2. Emoţiile pozitive şi negative induse de aflarea notei la examen şi folosirea reevaluării cognitive şi a supresiei expresive în Studiul 3 Notă: RE = reglare emoţională * p < 0.05 şi ** p < 0.01 (ANOVA) în comparaţia cu grupul care a subestimat nota la examen. §§ p < 0.01 (ANOVA) în comparaţie cu celelate două grupe de RE. Valorile din tabel reprezintă mediile ± o abatere standard. Performanţa decizională 27 În cadrul probei BART, o analiză ANOVA 3 (RE: reevaluare vs. supresie vs. control) X 2 (emoţii: pozitive vs. negative) a indicat un efect principal semnificativ al emoţiei, F(1, 42) = 16.8, p < 0.01, η 2 = 0.9 şi o interacţiune semnificativă RE X emoţii, F(4, 39) = 8.13, p < 0.01, η 2 = 0.7. Analizele post-hoc au relevat o atitudine de aversiune faţă de risc asociată cu emoţiile negative, faţă de emoţiile pozitive. În plus, participanţii care şi-au reevaluat emoţiile negative au manifestat mai multă căutare a riscului comparativ cu supresorii (vezi Figura 3.4.A).
Analize statistice similare efectuate asupra performanţei la JCI au relevat o interacţiune semnificativă RE X Emoţii X Blocuri, F(9, 34) = 3.7, p < 0.01, η 2 = 0.5. Analizele post-hoc au indicat un scor CD-AB semnificativ mai mare în al treilea bloc de selecţii la participanţii care şi-au reevaluat emoţiile negative, comparativ cu performanţa supresorilor sau a lotului de control în condiţiile afectivităţii negative (vezi Figura 3.4.B). Fig. 3.4. Performanţa comportamentală a participanţilor la BART (A) şi JCI (B). Simbolurile pline sunt pentru condiţia de afectivitate negativă, iar cele goale pentru condiţia de afectivitate pozitivă. Discuţii generale studiile 2 şi 3 Rezultatele de faţă arată că folosirea acută a reevaluării creşte căutarea riscului prin reducerea experienţei emoţionale negative. În contrast cu acest rezultat, am arătat că supresia emoţională nu reduce aversiunea faţă de risc, deoarece este ineficientă în raport cu trăirile emoţionale negative. Aceste efecte sunt susţinute în condiţii ce au presupus inducerea controlată a emoţiilor de frică şi dezgust folosindu-ne de clipuri video ca stimul-inductor emoţional şi au fost replicate în condiţii naturale, bazate pe emoţii negative asociate cu aflarea notei la un examen, după ce autoevaluarea fusese supraestimată. De asemenea, am investigat efectele RE asupra emoţiilor naturale pozitive şi nu am identificat diferenţe semnificative în asumarea riscului în funcţie de strategia de RE folosită. Aceste rezultate ar putea indica faptul că, în condiţii în care reevaluarea şi supresia au eficienţe egale în reducerea trăirii emoţionale (i.e., emoţii pozitive), diferenţele de efort voluntar asociat utilizării celor două strategii de RE nu influenţează decizia. Cu alte cuvinte, rezultatele noastre arată că mecanismul prin care RE afectează decizia în condiţii de risc şi incertitudine este prin reducerea experienţei emoţionale. Studii anterioare au arătat că emoţiile negative, precum anxietatea, cresc avresiunea faţă de risc în BART (Maner et al., 2007) şi interferează cu procesul optimizării deciziei în JCI (Miu, Heilman et al., 2008; Preston et al., 2007). Este ştiut 28 faptul că frica indusă experimental, precum şi cea trăită în mod spontan se asociază cu aversiune faţă de risc şi evaluări pesimiste ale riscului (Lerner & Keltner, 2001; Gasper & Clore, 1998; Miu, Miclea, & Houser, 2008; Stöber, 1997; Stracke et al., 2008). Magnitudinea aversiunii faţă de risc, indusă prin frică sau dezgust, în studiul de faţă (i.e., condiţiile de control în Studiul 2) a fost similară cu cea raportată în studii anterioare care au folosit proba BART (e.g., Maner et al., 2007). Cu toate acestea, scopul studiului 2 din lucrarea de faţă a fost investigarea efectelor reglării experienţelor emoţionale, prin reevaluare sau supresie, asupra deciziei în condiţii de risc şi incertitudine. Rezultatele noastre arată, pentru prima oară în literatura de specialitate, că prin instruirea participanţilor să reevalueze frica sau dezgustul este redusă semnificativ experienţa neplăcută a acestor emoţii şi este promovată căutarea riscului (sau reduce aversiunea faţă de risc) în comparaţie cu loturile de control şi grupurile de participanţi care folosesc supresia. Acest efect a fost replicat în Studiul 3, în care participanţii care au folosit în mod spontan reevaluarea pentru a reduce emoţiile negative declanşate de aflarea unei note la un examen important au manifestat aversiune la risc mai mică, măsurată cu BART. Prin reducerea eficientă a experienţei emoţionale negative, reevaluarea contribuie la creşterea unui sentiment de control emoţional, prin care este redusă aversiunea faţă situaţii decizionale riscante. Această interpretare este susţinută de rezultate anterioare, care atestă faptul că evaluarea controlului propriu mediază relaţia între emoţii şi căutarea riscului (Lerner & Keltner, 2001). În comparaţie cu reevaluarea, supresia este ineficientă pentru a reduce experienţa emoţiilor negative. În cosecinţă, atitudinile faţă de risc ale supresorilor care trăiesc emoţii negative nu diferă semnificativ comparativ cu ale participanţilor care nu folosesc nicio strategie de control emoţional în mod habitual. Pornind de la premisa că auto-reglarea consumă resursele cognitive personale, o serie de studii experimentale susţin că emoţiile negative cresc aversiunea faţă de risc, iar supresia acestora ar potenţa acest efect asupra deciziei (Leith & Baumeister, 1996; Muraven et al., 1998). Cu toate acestea, studiile au avut în vizor emoţii (e.g., ruşine) care diferă pe o serie de importantă de dimensiuni ale
evaluării (e.g., control) şi unele cazuri nu au reusit să inducă stări emoţionale negative care să poată fi decelate de stările neutre (vezi, de exemplu, Studiul 2 în Leith & Baumeister, 1996). În schimb, rezultatele noastre oferă dovezi solide pentru ineficienţa supresiei în reducerea aversiunii faţă de risc indusă de emoţiile negative, ca urmare a faptului că această strategie de RE nu poate reduce experienţa subiectivă asociată acestor emoţii. În continuare, studii viitoare ar putea controla nivelul de efort, precum şi succesul strategiilor de RE în reducerea experienţei emoţionale subiective, pentru a compara în mod direct mecanismele emoţionale şi nonemoţionale care ar putea media efectele RE asupra căutării riscului. În ceea ce priveşte efectul reevaluării asupra JCI, putem invoca un mecanism de acţiune diferit. Studii anterioare au arătat că optimizarea performanţei în JCI depinde de marcheri somatici, precum creşterile conductanţei electrice a pielii, induşi de sistemul nervos vegetativ simpatic, care apar la anticiparea unei selecţii dezavantajoase şi ghidează procesul decizional (Bechara et al. 1999). Rolul marcherilor somatici este foarte important în special în perioada pre-indiciului, când participanţii încep să aleagă preponderent din pachetele avantajoase, fără a putea, însă, explica această preferinţă (Bechara et al. 1997). Emoţiile negative, precum anxietatea, pot altera perfromanţa 29 decizională în JCI prin creşterea „zgomotului” fiziologic care împiedică recunoaşterea marcherilor somatici şi se asociază cu o tendinţă de a reinterpreta influenţa adaptativă a marcherilor somatici prin îngrijorare şi ruminare (Miu, Heilman et al., 2008; Preston et al., 2007). S-a arătat că reevaluarea scade răspunsul simpatic asociat cu anticiparea unei recompense (Delgado et al., 2008) şi aversiunea faţă de pierdere (Sokol-Hessner et al., 2009), în timp ce supresia creşte activarea simpatică (Gross, 1998a; Gross & Levenson, 1997). Cu alte cuvinte, efectele fiziologice opuse, evidenţiate în aceste studii, ale celor două strategii de RE ar putea explica performanţa mai bună a reevaluatorilor comparativ cu cea a supresorilor, în perioada de tranziţie de la cea de pre-indiciu la cea de indiciu. În studii psihofiziologice ulterioare, ne propunem să investigăm în mod direct efectele RE asupra marcherilor somatici şi a cunoştinţelor declarative. În cele ce urmează, ne vom concentra atenţia asupra emoţiilor pozitive. Studii anterioare au evidenţiat un efect de reducere a aversiunii faţă de risc asociat cu emoţii pozitive precum bucuria (Lerner & Keltner, 2001). Această perspectivă este susţinută de rezultatele noastre din studiul 3, în care am arătat că, într-o situaţie ce implică emoţii pozitive asociate aflării unei note la un examen, participanţii manifestă o reducere a aversiunii faţă de risc. De asemenea, am arătat că folosirea spontană a reevaluării sau supresiei pentru a controla aceste emoţii pozitive anulează efectul lor asupra aversiunii faţă de risc. Acest rezultat este explicabil prin prisma faptului că ambele strategii de RE sunt la fel de eficiente în reducerea experienţei emoţiilor pozitive (Gross, 1998a, 2002; Gross & Levenson, 1997). Singura diferenţă care există între reevaluare şi supresie în această condiţie este dată de efortul susţinut asociat cu cea din urmă (Muraven et al., 1998). Cu toate acestea, nu am gasit diferenţe în ceea ce priveşte căutarea riscului între condiţiile ce implicau reevaluarea şi supresia emoţiilor pozitive. Implicaţia acestui rezultat este aceea că diferenţa de eficienţă a acestor două strategii de RE în ceea ce priveşte reducerea experienţei emoţionale pare să fie mecanismul principal care stă la baza efectelor asupra atitudinilor faţă de risc. Studiile de faţă ar putea fi interpretate şi prin prisma neuroştiinţelor cognitive şi a neuroeconomiei. Numeroase cercetări oferă rezultate convergente în ceea ce priveşte rolul central jucat de VMPFC în procesul reevaluării (Banks, Eddy, Angstadt, Nathan, & Phan, 2007; Goldin, McRae, Ramel, & Gross, 2008; Wager, Davidson, Hughes, Lindquist, & Ochsner, 2008). Conectivitatea funcţională între VMPFC şi complexul amigdalian (Banks et al., 2007; Goldin et al., 2008), insula (Goldin et al., 2008) şi nucleul accumbens (Wager et al., 2008) ar putea explica eficienţa reevaluării în reducerea experienţelor emoţionale. Este interesant faptul că studii de neuroimagistică funcţională au arătat implicarea majoră a VMPFC în performanţa decizională în JCI (Northoff et al, 2006). Problemele legate de funcţionarea acestei structuri nervoase pot genera comportamente decizionale riscante aberante, precum cele care caracterizează performanţa pacienţilor cu dependenţă de substanţe sau joc patologic de noroc (Tanabe, et al., 2007). De asemenea, insula şi ganglionii bazali sunt structuri nervoase implicate în
anticiparea rezultatelor la JCI (Lin, Chiu, Cheng, & Hsieh, 2008), şi căutarea voluntară a riscului în BART. Prin urmare, se crede că performanţa la aceste sarcini ar fi asociată cu activarea unei căi nervoase fronto-mesolimbice (Rao, Korczykowski, Pluta, Hoang, & Detre, 2008). Rezultatul că reevaluarea influenţează atitudinea faţă de risc este important şi pentru psihologia sănătăţii şi psihiatrie. În primul rând, reducerea aversiunii faţă de risc 30 ca urmare a folosirii habituale a reevaluării ar putea contribui la o stare generală de bine (engl., well-being) mai crescută la nivelul populaţiei (Gross & John, 2003; Magar et al., 2008). În al doilea rând, alterări în ceea ce priveşte aversiunea faţă de risc au fost implicate în patogeneza tulburărilor afective (Chandler, Wakeley, Goodwin, & Rogers, 2009), adicţii (e.g., George, Rogers, & Duka, 2005) şi joc patologic de noroc (e.g., Brand et al., 2005). Abilităti de RE reduse, împreună cu activare neuronală redusă asociată RE au fost descrise şi în tulburări de anxietate (Goldin, Manber, Hakimi, Canli, & Gross, 2009). În consecinţă, instruirea acestor pacienţi cu privire la strategii eficiente de RE ar putea fi o metodă atât pentru creşterea controlului lor emoţional, cât şi pentru a reduce deficitele decizionale. Folosirea probelor decizionale BART şi JCI este utilă datorită faptului că sarcinile decizionale sunt simple şi au relevanţă interdisciplinară crescută ca urmare a numeroaselor lor aplicaţii în domenii precum psihologie, economie şi neuroştiinţe. Cu toate acestea, în studii viitoare de RE şi decizie s-ar putea folosi şi alte probe decizionale care măsoară riscul (vezi Holt & Laury, 2002; Tom, Fox, Trepel, & Poldrack, 2007), care ar permite derivarea funcţiilor utilităţii care stau la baza deciziilor. Acest lucru ar fi important pentru a determina dacă reevaluarea are efecte diferite asupra evaluării câştigurilor şi pierderilor şi ar reprezenta un pas major în conectarea RE cu teoria prospectivităţii (vezi e.g., Kahneman, 2003; Rangel et al., 2008). De asemenea, ar fi util dacă studii viitoare ar replica aceste rezultate folosind o metodă de evaluare continuă a efectelor RE asupra emoţiilor experienţiate în timpul probelor decizionale. Acest lucru sa putea realiza folosind sisteme precum Affect Rating Dial (vezi Ruef & Levenson, 2007). O posibilă limită a studiilor noastre are în vedere predominanţa femeilor în cadrul eşantioanelor de participanţi. Diferenţele de sex în domeniul căutării riscului sunt deja destul de bine susţinute empiric şi indică o aversiune faţă de risc a femeilor, şi mai specific, performanţe decizionale mai slabe în JCI (Bechara et al., 1997; Reavis & Overman, 2001). Diferenţele de sex par să interacţioneze cu emoţiile incidentale ale participanţilor, conducând la rezultate interesante (Preston et al., 2007; Lighthall, et al., 2009). Jighthall şi colaboratorii (2009) au arătat că inducerea stresului accentuează diferenţele de sex în căutarea riscului la BART: femeile devin mai aversive, în timp ce bărbaţii manifestă mai accentuat comportamentul de căutare a riscului. Într-un studiu în care participanţii au anticipat un eveniment stresant după finalizarea sarcinii decizionale (i.e., JCI) a relevat faptul că femeile din grupul experimental (i.e., condiţia de stres anticipat) au avut performanţe decizionale superioare bărbaţilor incluşi în aceeaşi condiţie experimentală, însă mai mici ca ale bărbaţilor din lotul de control (Preston et al., 2007). O interpretare posibilă a acestor rezultate s-ar baza pe influenţa perturbatoare a emoţiilor incidentale în sarcina decizională. Emoţiile legate direct de sarcina decizională sunt avantajoase şi ghidează decizia către un rezultat optim, facilitând accesul către cunoştinţele implicite şi explicite legate de contingenţele asociate alternativelor decizionale. În schimb, emoţiile care nu sunt relaţionate cu sarcina decizională pot interfera cu funcţionarea prefrontală şi rezultă în capacitatea redusă de a învăţa contingenţele (Preston et al., 2007; Bechara & Damasio, 2005). Indiferent de diferenţele de sex raportate de alte studii, meritul studiilor noastre este legat de efectul strategiilor reglatorii asupra performanţei decizionale. Limitele legate de eşantionare fac extrapolarea 31 acestor rezultate şi la bărbaţi mai problematică, însă în studii viitoare vom avea în vedere şi interacţiunea cu sexul participanţilor. În concluzie, studiile prezentate în acest capitol arată că reevaluarea cognitivă schimbă atitudinile faţă de risc. Prin reducerea eficientă a experienţelor emoţionale negative, reevaluarea promovează decizii mai riscante, care nu au loc în cazul folosirii supresiei expresive sau în absenţa unei strategii de RE. Emoţiile au câştigat un rol central
în teoriile decizionale şi, odată cu ele, RE pare să joace un rol tot mai important în psihologie, economie şi neuroştiinţe cognitive. Studiul 4 Rezultatele studiilor anterioare au indicat un impact al RE asupra deciziei în condiţii de risc şi ambiguitate. În studiul de faţă ne-am propus să investigăm mecanismele prin care diferenţele individuale în RE ar putea influenţa decizia în JCI. Am ales să ne centrăm în continuare doar asupra probei JCI întrucât aceasta presupune identificarea unei strategii decizionale adaptative şi aplicarea constantă a acesteia, în vederea obţinerii unor performanţe decizionale avantajoase. În literatura de specialitate au fost identificate două componente care asigură un rezultat decizional optim: achiziţia cunoştinţelor declarative despre probă (Bechara et al., 1997; Maia & McClelland, 2004) şi performanţa comportamentală susţinută de învăţare implicită ghidată de marcherii somatici, măsuraţi prin conductanţa electrică a pielii (Bechara et al., 1997; Damasio, 1994; Bechara, Damasio & Damasio, 2000; Bechara, Tranel & Damasio, 2000). În ultimii ani au început să apară şi studii care să pună la îndoială valoarea explicativă a SMH şi rolul marcherilor somatici în ghidarea deciziei. Într-o sinteză realizată de Dunn, Dalgleish şi Lawrence (2006) sunt contestate încercările de minimizare a influenţei cunoştinţelor declarative în JCI şi considerare a rolului central deţinut de marcherii somatici. În sprijinul acestor critici au fost invocate alte studii empirice care par să contrazică perspectiva grupului de cercetare al lui Damasio şi al lui Bechara. De pildă, Maia & McClelland (2004) au arătat că, de fapt, decidenţii au deja cunoştinţe declarative detaliate despre proba JCI în momentul manifestării preferinţelor decizionale, surprinse prin rapoarte verbale obţinute pe baza unui chestionar mult mai extins decât cel folosit de Bechara şi colaboratorii (1997). Raportul verbal al participanţilor din studiul lui Maia şi McClelland (2004) pare să indice faptul că performanţa avantajoasă se asociază cu un nivel ridicat de cunoştinţe declarative despre probă, care ar putea chiar să ghideze comportamentul decizional avantajos. Un studiu recent (Guillaume et al., 2009) a încercat să facă puţină lumină în acestă controversă şi a analizat atât rolul cunoştinţelor declarative, măsurate cu un chestionar asemănător celui folosit de Maia şi McClelland (2004), cât şi impactul CEP asupra performanţei decizionale la JCI. Nivelul de cunoştinţe declarative, măsurat exclusiv la finalul probei, a corelat pozitiv cu performanţa decizională, în timp ce diferenţa dintre CEP anticipativ faţă de o selecţie dezavatajoasă şi una avantajoasă a corelat, de asemenea, cu performanţa comportamentală. În schimb, autorii nu au identificat nicio asociere semnificativă între nivelul de cunoştinţe şi răspunsurile fiziologice. Rezultatele acestui studiu i-au determinat pe autori să concluzioneze că influenţele implicite şi cele explicite sunt la fel de importante în ghidarea unei performanţe decizionale avantajoase şi că acestea ar părea să acţioneze asupra deciziei prin mecanisme independente. 32 În contextul acestor dezbateri care suscită interesul diferitelor grupuri de cercetare privind rolul cunoştinţelor declarative în ghidarea performanţei decizionale în JCI, ne-am propus să analizăm implicarea strategiilor de RE ca posibil factor care să influenţeze această interacţiune cunoştinţe declarative – performanţă decizională. Drept urmare, obiectivul acestui studiu a fost investigarea relaţiei între strategiile de RE şi două dintre componentele majore ale JCI: achiziţia cunoştinţelor declarative şi performanţa comportamentală. Cu alte cuvinte, am vrut să testăm relaţia dintre cunoştinţele declarative şi comportamentul decizional, şi în ce măsură strategiile de RE influenţează aceste componente. De asemenea, am extins gama de strategii de RE, astfel încât să includă strategii cognitive de RE, strategii de coping şi mecanisme defensive. În consecinţă, am formulat următoarele ipoteze: a. Cunoştineţele declarative susţin performanţa comportamentală adaptativă. b. Reevaluarea se asociază cu performanţe comportamentale şi achiziţie de cunoştinţe declarative mai bune decât în cazul folosirii supresiei. Întrucât până în prezent numai reevaluarea şi supresia au fost investigate în mod direct în relaţie cu performanţa decizională, nu am putut emite ipoteze care să vizeze celelalte strategii de control emoţional, acest studiu având un caracter explorator. Materiale şi metode Participanţi
La acest studiu au participat 48 de voluntari sănătoşi, studenţi în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai (N = 42 femei, vârsta medie = 21.39 ani). Toţi participanţii au fost informaţi despre natura experimentului, după care au semnat un acord de participare voluntară la studiu, conform recomandărilor Declaraţiei de la Helsinki (1965/2004). Evaluarea cunoştinţelor declarative Evaluarea cunoştinţelor declarative despre proba JCI s-a făcut folosindu-ne de un chestionar de cunoştinţe (Fig. 2.5), dezvoltat pe baza celui folosit de Maia şi McClelland (2004). Acest chestionar s-a aplicat după fiecare bloc de 20 de selecţii de cărţi. Strategii de reglare emoţională În studiul de faţă am utilizat mai multe instrumente pentru a evalua strategiile de RE folosite de participanţi. În primul rând, am vrut să continuăm investigarea rolului reevaluării în decizie, motiv pentru care am folosit ERQ (Gross & John, 2003; pentru o prezentare detaliată a instrumentului, vezi studiul 1.1). În continuare, ne-am propus să analizăm şi rolul altor strategii de control emoţional, astfel că am folosit următoarele instrumente: chestionarul de strategii de RE cognitive, CERQ (Garnefski, Kraaij, & Spinhoven, 2002; pentru o prezentare detaliată a instrumentului, vezi studiul 1.2), chestionarul de mecanisme defensive, The Defense Style Questionnaire (Andrews, Singh, & Bond, 1993, DSQ) şi chestionarul de strategii de coping, Coping orientations to problems experienced (Carver, Scheier & Weintraub, 1989, COPE; pentru o prezentare detaliată a instrumentului, vezi Băban, 1998). Procedura de lucru Participanţii au fost testaţi individual, de o femeie experimentator. După ce au intrat în laborator, participanţii au primit fie instrucţiunile de realizare a probei comportamentale, fie chestionarele de autoevaluare a strategiilor de RE, într-o manieră balansată. După fiecare bloc de 20 de selecţii, proba era întreruptă automat pentru a fi aplicat chestionarul de cunoştinţe declarative. 33 Rezultate Caracteristicile eşantionului În Tabelul 2.3. prezentăm scorurile medii şi abaterile standard ale participanţilor la acest studiu, pe toate măsurătorile de RE folosite. Tabel 2.3. Caracteristicile psihometrice ale eşantionului. Medie ± abatere standard Total Femei Bărbaţi ERQ Reevaluare 5.06 ± 0.91 5.05 ± 0.88 5.1 ± 1.19 Supresie 2.91 ± 1.08 2.91 ± 1.08 2.87 ± 1.21 CERQ Auto-blamare 11.06 ± 2.97 10.85 ± 2.99 12.5 ± 2.66 Acceptare 12.27 ± 3.36 12.04 ± 3.41 13.83 ± 2.71 Ruminare 12.95 ± 2.98 12.85 ± 3.04 13.66 ± 2.65 Reorientare pozitivă 10.58 ± 3.33* 10.28 ± 3.27 12.66 ± 3.26 Reevaluare pozitivă 14.12 ± 4.49* 13.9 ± 3.31 17.5 ± 3.5 Reorientare pe planificare 14.35 ± 3.51 13.57 ± 4.07 18 ± 5.72 Punere în perspectivă 13.56 ± 4.03 13.61 ± 4.07 13.16 ± 4.07 Catastrofare 8.45 ± 3.48 8.69 ± 3.65 6.83 ± 2.48 Învinuirea altora 8.35 ± 2.55 8.5 ± 2.55 7.33 ± 2.5 DSQ Sublimare 4. 89 ± 1.76 4.78 ± 1.81 5.66 ± 1.16 Umor 5.78 ± 1.18 5.63 ± 1.89 6.83 ± 1.12 Anticipare 5.78 ± 1.57 5.72 ± 1.62 6.16 ± 1.21 Supresie 5.06 ± 1.96 4.85 ± 2 6.5 ± 0.83 Regret 4.61 ± 1.74 4.63 ± 1.8 4.5 ± 1.41 Pseudo-altruism 4.61 ± 1.74 4.63 ± 1.8 4.5 ± 1.41 Idealizare 5.5 ± 1.22* 5.64 ± 1.11 4.5 ± 1.54 Formarea reacţiei 5.05 ± 2.14 5.2 ± 2.11 4 ± 2.25 Proiecţie 2.92 ± 2.05 2.89 ± 2.04 3.16 ± 2.33
Pasivitate-agresivitate 3.72 ± 1.72 3.86 ± 1.75 2.75 ± 1.25 Agresivitate 4.93 ± 2.38 5.13 ± 2.38 3.58 ± 2.03 Izolare 3.78 ± 1.9 3.9 ± 1.97 2.91 ± 1.06 Devalorizare 3.89 ± 1.42** 4.11 ± 1.32 2.33 ± 1.21 Imaginaţie autistică 3.54 ± 1.86 3.54 ± 1.82 3.5 ± 2.32 Negare 3.76 ± 2.01 3.66 ± 1.96 4.41 ± 2.43 Transfer 3.09 ± 1.84 3.17 ± 1.91 2.5 ± 1.18 Discociere 3.96 ± 1.72 3.88 ± 1.64 4.58 ± 2.45 Divizare 5.04 ± 2.26 5.16 ± 2.27 4.16 ± 2.13 Raţionalizare 6.24 ± 1.44 6.17 ± 1.49 6.66 ± 0.93 Somatizare 5.1 ± 2.15 5.32 ± 2.08 3.58 ± 2.17 COPE Coping activ 12.4 ± 1.67 12.26 ± 1.65 13.33 ± 1.63 Planificare 13.48 ± 2.25 13.31 ± 2.29 14.66 ± 1.5 Reţinere de la acţiune 10.85 ± 2.11 11.12 ± 1.83 10.83 ± 2.04 Eliminarea activităţilor recurente 10.08 ± 1.84 10.85 ± 2.18 10.83 ± 1.72 34 Suport social instrumental 13.38 ± 2.17 13.58 ± 2.08 12 ± 2.44 Suport social emoţional 13.44 ± 2.07 13.61 ± 1.89 12.33 ± 3.01 Reinterpretare pozitivă 13.42 ± 2.24 13.41 ± 2.25 13.5 ± 2.58 Acceptare 12.68 ± 2.47 12.85 ± 2.45 11.5 ± 2.51 Negare 7.46 ± 2.64 7.36 ± 2.7 8.16 ± 2.31 Descărcare emoţională 7.46 ± 2.64 7.36 ± 2.7 8.16 ± 2.31 Religie 12.25 ± 4.17 12.68 ± 3.68 9.33 ± 6.31 Pasivitate mentală 10.06 ± 2.56 10.14 ± 2.5 9.5 ± 3.14 Pasivitate comportamentală 7.76 ± 2.19 7.85 ± 2.16 7.16 ± 2.56 Alcool/medicamente 1.1 ± 0.37 1.12 ± 0.4 1±0 Notă: * p < 0.05; ** p < 0.01 la Teste t - Student indicând diferenţe de sex pe măsurătoarea respectivă. Performanţă comportamentală În mod similar procedurii lui Bechara et al. (1994), am împărţit cele 100 de selecţii de cărţi în 5 blocuri a câte 20 de selecţii, după cum urmează: 1-20, 21-40, 41-60, 61-80, 81-100. Scorul total pentru fiecare bloc a fost calculat prin scăderea numărului de cărţi dezavantajoase din numărul de selecţii avantajoase, în blocul corespunzător: [(C+D)-(A+B)]. În fiecare bloc am considerat că un scor total mai mic decât zero indică o performanţă comportamentală predominant dezavantajoasă (numărul de selecţii dezavantajoase este mai mare decât cel de selecţii avantajoase), în timp ce un scor mai mare decât zero reflectă alegeri predominant avantajoase (Bowman, Evans & Turnbull, 2005). Am efectuat un test t – Student pentru a determina dacă participanţii au preferat pachetele avantajoase faţă de cele dezavantajoase şi am constatat că diferenţa este nesimnificativă (t (47) = 1.34) pe scorul total CD-AB. O analiză ANOVA cu măsurători repetate a pus în evidenţă un efect semnificativ al blocului de selecţii, marcat de îmbunătăţirea progresivă a performanţei comportamentale (F[4, 47] = 8.93, p < 0.0001) de-a lungul probei decizionale (Figura 2.9.A). Cunoştinţe declarative În continuare ne-am propus să analizăm ce am putut surprinde, pe baza chestionarul de cunoştinţe declarative, din cunoştinţele participanţilor despre performanţa avantajoasă în probă. Figura 2.7.A. ne arată numărul de participanţi care au dat dovadă de cunoştinţe despre strategia avantajoasă, pe baza diferiţilor indicatori verbali, cât şi numărul de participanţi care au afişat un comportament decizional adaptativ la fiecare selecţie în parte. După cum se poate vedea în Fig. 2.7.A., la fiecare etapă de evaluare a cunoştinţelor declarative, toate măsurătorile verbale demonstrează prezenţa cunoştinţelor
explicite despre probă, pentru majoritatea participanţilor. În plus, observăm că tendinţa este ca existenţa cunoştinţelor declarative să fie mai evidentă prin indicatorii verbali decât prin intermediul performanţei comportamentale, care ar putea fi afectată de strategiile de explorare a pachetelor de cărţi sau chiar de comportamentul decizional mai impulsiv sau riscant al unora dintre participanţi. Cu alte cuvinte, am putea spune că participanţii ştiu mai multe lucruri despre probă decât cele folosite în ghidarea comprtamentului decizional. Aceste rezultate sunt foarte similare cu cele raportate de Maia & McClelland (2004), pe care le prezentăm în scop comparativ în Fig. 2.7.B. 35 Fig. 2.7. Cunoştinţele declarative ale participanţilor cu privire la recunoaşterea unuia dintre cele două pachete avantajoase, reflectate prin diferiţi indicatori verbali, comparate cu tendinţa comportamentală de a selecta simultan din unul dintre cele două pachete avantajoase. Linia verde arată câţi dintre participanţi au selectat din unul dintre cele două pachete avantajoase, la fiecare selecţie în parte. Cercul roşu şi triunghiul albastru corespund numărului de participanţi care au oferit cea mai mare evaluare unuia dintre pachetele avantajoase, respectiv, numărului de participanţi care ar alege doar din unul dintre pachetele avantajoase în cazul în care ar fi nevoiţi să facă acest lucru (cunoştinţe de nivel 1). Pătratele corespund cunoştinţelor de nivel 2. Pătratul portocaliu reprezintă participanţii care au declarat că aşteaptă cel mai mare câştig net de la unul dintre pachetele avantajoase, în timp ce pătratul bleumarin corespunde participanţilor al căror cel mai mare câştig calculat este pentru unul dintre pachetele avantajoase. (A) performanţa comportamentală şi cunoştinţele declarative ale participanţilor la studiul 3; (B) performanţa comportamentală şi cunoştinţele declarative ale participanţilor la studiul realizat de Maia şi McClelland (2004). În continuare ne-am propus să analizăm în mod direct relaţia dintre performanţa comportamentală şi cunoştinţele declarative. Deşi nu am obţinut o corelaţie semnificativă între nivelul final de cunoştinţe şi scorul total CD-AB (p = 0.09), am identificat o corelaţie semnificativă între nivelurile de cunoştinţe declarative, măsurate la fiecare bloc de selecţii şi performanţa comportamentală de-a lungul probei, r(46) = .24, p = 0.0007 (vezi Fig. 2.9.), confirmând, aşadar, ipoteza noastră legată de existenţa unei relaţii între performanţa decizională şi nivleul de cunoştinţe explicite despre probă. -4 -3 -2 -1 0 1 2 3 4 5 6 CD-AB 12345 .4 .5 .6 .7 .8 .9 1 1.1 1.2 1.3 1.4 Nivel de cunoştinţe 12345 Bloc de selecţii 36
Fig. 2.9. Performanţa comportamentală (A) şi nivelul cunoştinţelor declarative (B) ale participanţilor. Impactul strategiilor de RE asupra performanţei decizionale şi a cunoştinţelor declarative Am analizat rolul strategiilor de RE în comportamentul decizional şi impactul acestora asupra cunoştinţelor declarative. Rezultatele analizelor corelaţionale indică faptul că există o relaţie pozitivă şi semnificativă între reevaluare şi comportamentul decizional (r = 0.289; vezi Tabelul 2.4.), confirmând parţial ipoteza 2. Nu am identificat nicio altă relaţie semnificativă între celelalte strategii de RE şi performanţa decizională. De asemenea, rezultatele noastre indică absenţa unor relaţii semnificative între achiziţia cunoştinţelor explicite despre probă şi strategiile de RE folosite habitual de participanţi. Discuţii generale În studiul de faţă ne-am propus să continuăm investigarea relaţiei între strategiile de RE şi mecanismele prin care acestea ar contribui la influenţarea performanţei comportamentale. Întrucât în literatura de specialitate au apărut controverse cu privire la rolul cunoştinţelor declarative în ghidarea deciziei, am vrut să verificăm dacă strategiile de RE influenţează performanţa comportamentală prin modularea achiziţiei cunoştinţelor explicite despre probă. Ne-am aşteptat să identificăm o relaţie pozitivă între performanţa comportamentală şi rata de achiziţie a cunoştinţelor declarative, şi să evidenţiem care ar fi strategiile de RE care facilitează achiziţia de cunoştinţe declarative şi/sau performanţa comportamentală şi care sunt strategiile de RE mai puţin adaptative în acest context decizional. Mai specific, pe baza literaturii de specialitate, ne aşteptam să identificăm un impact pozitiv al reevaluării asupra acestor două componente ale JCI, prin facilitarea deciziei şi a achiziţiei de cunoştinţe, şi un rol negativ al folosirii habituale a supresiei, asupra acestei sarcini decizionale. Rezultatele studiului nostru au arătat că participanţii îşi îmbunătăţesc progresiv performanţa şi aceste îmbunătăţiri sunt secondate de achiziţia cunoştinţelor declarative, astfel că există diferenţe semnificative între numărul de selecţii avantajoase şi cele dezavantajoase pe parcursul probei, precum şi între nivelurile de cunoştinţe declarative. Tiparul de achiziţie a cunoştinţelor declarative pare să oglindească fidel rata de îmbunătăţire a performanţei comportamentale. Aşadar, aceste rezultate arată că participanţii care au făcut mai multe selecţii avantajoase în JCI au avut acces cognitiv conştient la calitatea relativă a pachetelor de cărţi de joc. De asemenea, aceşti participanţi au dat dovadă că deţin cunoştinţe declarative explicite, verbalizabile, care ar putea sta la baza comportamentului decizional avantajos. În consecinţă, am confirmat prin aceste rezultate prima noastră ipoteză experimentală si putem oferi suport empiric concluziilor generate de Maia şi McClleland (2004). Totodată, rezultatele noastre vin în contradicţie cu rezultatele şi interpretările lui Bechara şi colaboratorii (2000, 1997), care susţineau că „bisări inconştiente ghidează comportamentul înaintea cunoştinţelor declarative” (Bechara et al., 1997) şi că aceste biasări au loc înainte ca participantul să devină conştient de calitatea bună sau rea a selecţiei pe care urmează să o facă (Bechara et al., 2000). Un aspect foarte important care nu a fost abordat până acum în acestă sarcină este măsura în care participanţii chiar se folosesc de cunoştinţele pe care le au despre probă, în 37 efectuarea acesteia. Chiar dacă studiile anterioare (Maia & McClelland, 2004; Bechara et al., 1996) au arătat că participanţii deţin cunoştinţe declarative prin care s-ar putea explica performanţa decizională adaptativă, încă nu s-a găsit răspuns la întrebarea ce vizează măsura în care participanţii îşi bazează realmente deciziile pe cunoştinţele lor explicite. Simplul fapt că participanţii au putut genera răspunsuri conştiente relevante pentru funcţionarea probei, nu înseamnă în mod necesar că aceştia au folosit aceste cunoştinţe în cadrul deciziilor şi nu implică o relaţie cauzală între cunoştinţele declarative şi performanţa comportamentală. Prin studiul de faţă am încercat să oferim un răspuns şi la această întrebare. Prin două întrebări specifice incluse în chestionarul de evaluare a cunoştinţelor declarative am măsurat nivelul subiectiv de cunoştinţe pe care cred că le deţin participanţii (i.e., cunoştinţe metacognitive) şi încrederea lor în corectitudinea acestor cunoştinţe despre probă, mai clar spus, măsura în care se bazează pe cunoştinţele lor în efectuarea probei. Rezultatele analizei de regresie indică faptul că participanţii care
cred că deţin mai multe cunoştinţe despre probă manifestă şi încredere mai mare în utilizarea acestor cunoştinţe ca sursă de informare pentru performanţa comportamentală. Aşadar, deşi nici această procedură nu ne permite să stabilim o relaţie cauzală între cunoştinţele declarative şi performanţa decizională, avem totuşi motive să credem că nivelul de cunoştinţe metacognitive influenţează măsura în care participanţii aplică aceste cunoştinţe în comportamentul lor decizional. Practic, putem presupune că cei care au un nivel ridicat de cunoştinţe declarative despre sarcină aplică mai mult aceste cunoştinţe în realizarea deciziilor lor, şi, în consecinţă, performanţele lor decizionale sunt mai bune. Prin interpretarea acestor rezultate nu încercăm să convingem de faptul că nu există distorsiuni inconştiente care ar putea influenţa performanţa decizională. Rezultatele noastre şi ale altor grupuri de cercetare (Maia & McClelland, 2004; Guillaume et al., 2009) pot doar să sugereze faptul că nu este suficient să apelăm doar la mecanisme inconştiente care ar putea ghida decizia în JCI, întrucât rapoartele verbale ale participanţilor arată că există cunoştinţe accesibile conştient despre strategia avantajoasă, iar aceste rapoarte verbale reflecă cât se poate de fidel performanţa comportamentală şi permit identificarea unui nivel ridicat de cunoştinţe declarative încă din fazele timpurii ale probei. A doua ipoteză a acestui studiu a vizat investigarea relaţiei între strategiile de RE şi performanţa comportamentală, respectiv achiziţia cunoştinţelor declarative. Ne-am aşteptat să identificăm o relaţie pozitivă între reevaluare şi cele două componente decizionale de mai sus, şi o relaţie negativă între supresie şi decizie. De asemenea, am extins gama strategiilor de RE, astfel încât am investigat relaţia între decizie şi strategiile de RE cognitive, mecanismele defensive şi strategiile de coping. Rezultatele noastre au oferit suport parţial acestei ipoteze de cercetare. Astfel, am arătat că reevaluarea corelează pozitiv cu performanţa comportamentală la JCI. Acest lucru denotă o predominanţă a deciziilor avantajoase pentru participanţii care folosesc reevaluarea în mod habitual. Nicio altă strategie de RE investigată nu s-a asociat semnificativ cu performanţa comportamentală sau cu nivelul cunoştinţelor declarative. Un posibil motiv pentru care nu am identificat mai multe relaţii între strategiile de RE şi performanţa decizională, respectiv rata de achiziţie a cunoştinţelor declarative poate fi datorat faptului că nu am manipulat reactivitatea emoţională a participanţilor, precum şi folosirea acută şi instruită a strategiilor reglatorii. În studiile anterioare am realizat aceste manipulări şi am evidenţiat efectele folosirii acute a strategiilor de RE pentru a controla emoţiile 38 incidentale. Studiul de faţă are meritul de a fi evidenţiat un beneficu pe termen lung a folosirii habituale a reevaluării, acest rezultat fiind similar cu cele obţinute în studiile 2 şi 3 ale acestei lucrări. Cu alte cuvinte, un stil de RE bazat pe folosirea reevaluării permite soluţionarea într-o manieră mai adaptativă a problemelor de viaţă ce presupun decizii în condiţii de risc. O problemă de interes pentru literatura developmentală vizează maniera în care performanţa decizională evoluează cu creşterea în vârstă a participanţilor. Studiile anterioare (Heilman et al., 2009; Crone et al., 2003, 2005; Crone & van der Molen, 2004) arată o îmbunătăţire progresivă a performanţei decizionale cu creşterea în vârstă, primele diferenţe fiind evidente înca în perioada 3-4 ani. Un studiu recent (Cauffman et al., 2010) arată că nu există diferenţe semnificative între scorul total la JCI între adolescenţi (peste 14 ani) şi adulţi. Aşadar, rezultatele obţinute pe eşantioanele din studiile noastre nu sunt restrânse la o categorie minoritară de participanţi (i.e., adulţi tineri) ci pot fi generalizate. În concluzie, acest studiu completează peisajul ştiinţific prin oferirea unor noi dovezi empirice în favoarea rolulului cunoştinţelor declarative pentru o performanţă decizională adaptativă, aşa cum au evidenţiat anterior Maia şi McClelland (2004) şi Guillaume şi colaboratorii (2009). De asemenea, rezultatele studiului nostru sunt în acord cu cele ale studiilor anterioare (Heilman et al., 2010) privind rolul RE, şi mai specific, beneficiile decizionale asociate folosirii habituale a reevaluării. Coroborând concluziile acestor studii, putem spune că atât folosirea acută cât şi cea habituală a reevaluării favorizează performanţe decizionale superioare. Dincolo de răspunsurile pe care le oferă, studiul de faţă pare să ridice noi întrebări. Deşi ne-am aşteptat ca RE să fie un factor moderator/mediator prin care cunoştinţele declarative să contribuie la performanţa comportamentală avantajoasă,
rezultatele noastre nu susţin această ipoteză. Perspectiva pe care o avem în urma acestui studiu ne indică faptul că reevaluarea ar putea fi un alt factor care să contribuie la comportamentul decizional. Studiile viitoare ar merita să urmărească mecanismele prin care reevaluarea ar putea fi implicată în decizie: ca factor complet independent de nivelul cunoştinţelor declarative şi de CEP sau prin intermediul răspunsurilor fiziologice în probă, prin acţiune la nivelul componentei fiziologice a emoţiilor asociate selecţiilor de cărţi. Capitolul 4 Reglarea emoţională şi efectul de framing Timp de mai multe secole, economiştii au făcut apel la modelele normative ale deciziei pentru a evalua nivelul de raţionalitate în diferite situaţii decizionale. Cu toate că definiţia raţionalităţii a fost îndelung dezbătută, există un oarecare consens legat de faptul că deciziile raţionale ar trebui, printre alte criterii, să satisfacă şi cerinţa majoră de invarianţă (Tversky & Kahneman, 1981). Conform principiului invarianţei, preferinţa unui decident pentru o anumită opţiune decizională ar trebui să fie independentă de termenii în care aceasta este descrisă (Tversky & Kahneman, 1986). Cu alte cuvinte, când opţiunile dintr-o situaţie decizională sunt prezentate în forme diferite (engl., frame), aceste modalităţi de prezentare nu ar trebui să influenţeze preferinţa decidentului în favoarea unei anumite alternative. Cu toate acestea, oamenilor le lipsesc cunoştinţele, 39 abilităţile computaţionale sau resursele necesare pentru a lua decizii compatibile cu noţiunea de raţionalitate economică (Simon, 1957). Aşadar, există numeroase dovezi empirice incontestabile care contrazic raţionalitatea decidentului şi atestă faptul că oamenii sunt predispuşi la anumite distorsiuni decizionale, consistente şi predictibile în anumite circumstanţe. Una dintre cele mai prolifice direcţii de cercetare care a furnizat dovezi prin care este subminată raţionalitatea decidenţilor vizează efectul de formulare a alternativelor (engl., framing effect). Acest efect se referă la faptul că descrieri obiectiv echivalente ale alternativelor decizionale, însă în termeni diferiţi, ghidează decizia către anumite preferinţe, fapt ce se traduce printr-o încălcare a principiului invarianţei (Kahneman, 2003a,b). Acest efect a fost demonstrat pentru prima dată folosindu-se o sarcină experimentală deja consacrată, şi anume Problema Bolii Asiatice (engl., Asian Disease Problem, Tversky & Kahneman, 1981). Existenţa efectului de framing a fost documentată pentru domenii precum deciziile medicale sau clinice, evaluările perceptive, preferinţa consumatorilor, dilemele sociale, sau situaţii de negociere (Levin, Schneider & Gaeth, 1998). Cea mai mult studiată categorie a efectelor de framing este reprezentată de framingul alegerilor riscante. Această formă a distorsiunii decizionale a fost introdusă de Kahneman şi Tversky (1981) prin intermediul Problemei Bolii Asiatice, şi este forma prototip pentru categoria efectelor de framing. În cadrul acestui tip de framing formularea diferită se aplică rezultatelor unor alternative decizionale care implică niveluri variate de risc. Altă formă a efectului de framing este reprezentată de framingul atributelor, în care caracteristicile unui obiect sau eveniment sunt formulate diferenţiat. Acest tip de framing este considerat cea mai simplă formă de framing şi este relevant pentru a înţelege felul cum valenţa descrierilor influenţează procesarea informaţională. În final, a treia formă de framing vizează framingul obiectivelor, adică, manipularea formulării obiectivelor unui comportament sau ale unei acţiuni. Acest tip de framing a devenit cunoscut ca urmare a studiilor de persuasiune în domeniul comunicării. Pe lângă variaţiile metodologice care au fost invocate pentru a explica aceste preferinţe decizionale, în ultimul deceniu cercetătorii şi-au îndreptat atenţia către rolul pe care diferenţele individuale şi emoţiile l-ar păutea juca în procesul de evaluare a alternativelor decizionale (Kahneman, 2003), iar în ultima vreme RE a început să fie sub lumina reflectoarelor ca parte esenţială în explicarea efectului de raming. Studiul 5 Direcţia de cercetare legată de investigarea directă a rolului emoţiilor şi al diferenţelor individuale legate de folosirea habituală a strategiilor de RE a fost deschisă, însă prea puţine studii s-au realizat până în acest moment. Pentru a contribui la dezvoltarea teoretică a rolului strategiilor de RE în decizie cu aplicaţie pe efectul de framing ne-am propus să realizăm un studiu care să abordeze direct această problematică.
Aşadar, obiectivul major al studiului de faţă a fost investigarea diferenţelor individuale în RE în relaţie cu susceptibilitatea la framing. Pentru a creşte validitatea ecologică a sarcinii decizionale, am ales să folosim probleme similare Problemei Bolii Asiatice. Natura exploratorie a acestui studiu şi lipsa unor studii empirice anterioare care să ghideze demersul de cercetare ne-au făcut mai rezervaţi în ceea ce priveşte formularea 40 unor ipoteze specifice de cercetare. Cu toate acestea, ne-am aştepta să identificăm diferenţe semnificative legate de susceptibilitatea la framing a participanţilor în funcţie de nivelul folosirii strategiilor de RE şi de caracterul acestora. Materiale şi metode Participanţi La acest studiu au luat parte în mod voluntar 82 de participanţi sănătoşi (69 femei, vârsta: 27.134 ± 7.529), selectaţi aleator din cadrul populaţiei de studenţi înscrişi în cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Toţi participanţii au fost informaţi despre natura experimentului, după care au semnat un acord de participare voluntară la studiu, conform recomandărilor Declaraţiei de la Helsinki (1965/2004). Materiale Participanţii au primit 9 probleme decizionale ce implicau scenarii similare celui descris în Problema Bolii Asiatice, astfel încât una dintre opţiuni era sigură, prezentând consecinţele certe ale selecţiei alternativei respective, în timp ce a doua opţiune era riscantă, prezentând probabilităţile consecinţelor posibile. Am manipulat modalitatea de formulare a alternativelor şi am prezentat problemele în termeni de câştig la jumătate dintre participanţi, iar a doua jumătate a participanţilor a primit problemele prezentate în termeni de pierdere. Problemele prezentate au fost împărţite pe trei categorii: sănătate (2 probleme), financiar (3 probleme) şi natură şi obiecte (4 probleme). În Tabelul 4.2. ilustrăm problemele prezentate participanţilor, în ambele formulări. După prezentarea fiecărei probleme şi selectarea răspunsului dorit, participanţilor li s-a cerut să evalueze pe o scală likert cu 5 puncte arousalul, sau cât de activatoare emoţional li s-a părut problema citită anterior (1 = neactivator, 5 = foarte activator) şi valenţa emoţională a problemei anterioare (1 = neplăcută, 5 = plăcută). Pentru a măsura dispoziţia afectivă a participanţilor înainte de începerea probei comportamentale am aplicat scala dispoziţiilor afective pozitive şi negative din chestionarul Positive and Negative Affect Schedule – Expanded Form (PANAS-X; Watson & Clark, 1999). De asemenea, în studiul de faţă am folosit două instrumente pentru a evalua strategiile de RE la care apelează participanţii în mod curent, şi anume: ERQ (Gross & John, 2003; pentru o prezentare detaliată a instrumentului, vezi studiul 1.1) şi chestionarul de strategii de RE cognitive, CERQ (Garnefski, Kraaij, & Spinhoven, 2002; pentru o prezentare detaliată a instrumentului, vezi studiul 1.2). Pentru a controla diferenţele pre-existente în ceea ce priveşte abilităţile matematice ale participanţilor şi capacitatea lor de a opera în mod corect cu procente şi probabilităţi, toţi participanţii au completat un instrument cu 11 itemi prin care evaluam competenţele lor aritmetice (Numeracy Skills, NS, Peters et al., 2006). În plus, am folosit un instrument (A DomainSpecific Risk-Attitude Scale, DOSPERT) pentru a măsura percepţia subiectivă a riscului şi căutarea riscului pe cinci domenii diferite: financiar, sănătate, etică, recreaţional şi social (Weber, Blais & Betz, 2002; pentru o prezentare detaliată a instrumentului, vezi studiul 1.3). Procedura de lucru Participanţii au fost testaţi individual iar durata testării a fost de aproximativ 50-60 minute. După semnarea acordului de participare, fiecare participant a fost aşezat la o masă cu calculator şi a primit instrucţiunile de completare a chestionarului PANAS – X. După ce participanţii au completat chestionarul dispoziţiilor afective am prezentat fie 41 instrucţiunile pentru proba decizională comportamentală, fie setul complet de instrumente de auto-evaluare, într-o manieră balansată. Rezultate Date demografice Primul pas în demersul de analiză a datelor a fost investigarea trăsăturilor individuale ale participanţilor şi compararea lor în funcţie de condiţia experimentală (câştig vs. pierdere). Am măsurat nivelul de abilităţi matematice (NS), dispoziţiile
afective pozitive şi negative (PA şi NA), strategiile de RE folosite în mod habitual (ERQ şi CERQ), precum şi atitudinea faţă de risc şi asumarea riscului (DOSPERT). Am identificat o diferenţă semnificativă între participanţii care au fost expuşi la problemele de framing cu formulare de câştig faţă de cei care au primit formulările în termeni de pierdere în ceea ce priveşte acceptarea ca strategie de RE cognitivă (t(81) = -2.773, p = 0.007). Nicio altă diferenţă între cele două loturi nu a mai fost semnificativă (vezi Tabel 4.3.). Verificarea manipulării experimentale Rezultatele au indicat faptul că sunt diferenţe semnificative în funcţie de condiţia experimentală doar la nivelul valenţei pentru problemele financiare: problemele financiare formulate în termeni de pierdere au fost percepute ca fiind mai neplăcute decât cele formulate în termeni de câştig (t(81) = 3.53, p < 0.001). Pentru celelalte două categorii de probleme (i.e., sănătate şi natură & obiecte) nu am găsit diferenţe în ceea ce priveşte nivelul de activare sau valenţa emoţională a problemelor, indiferent de modalitatea de formulare. De asemenea, am vrut să vedem în ce măsură categoriile de probleme generează reacţii emoţionale diferite, motiv pentru care am comparat nivelurile medii la scalele de arousal şi valenţă în funcţie de categoria de probleme. Rezultatele noastre au indicat faptul că problemele de sănătate au declanşat o stare de activare mai puternică decât problemele financiare (t(40) = 3.31, p < 0.01 ) şi cele legate de natură şi obiecte (t(40) = 2.792, p < 0.01), în condiţia de pierdere. În condiţia de câştig, problemele de sănătate au fost semnificativ mai activatoare decât cele legate de natură şi obiecte (t(40) = 2.477, p < 0.05). În ceea ce priveşte valenţa emoţională a problemelor decizionale am constatat că, atât în cazul formulării în termeni de câştig cât şi pentru formularea în termeni de pierdere, problemele de sănătate sunt percepute ca fiind mai neplăcute decât cele legate de natură şi obiecte (t(40) = -3.89, p < 0.001, respectiv t(40) = -3.58, p < 0.001)), cât şi faţă de problemele financiare (t(40) = -9.11, p < 0.001, respectiv t(40) = -6.71, p < 0.001)). De asemenea, problemele de natură şi obiecte au fost cotate ca fiind mai puţin plăcute decât problemele financiare pe domeniile de câştig şi pierdere (t(40) = -6.75, p < 0.001 , respectiv t(41) = -4.69, p < 0.001) (vezi Fig.4.1.). ** ** 0 .5 1 1.5 2 2.5 3 Medie valenţă Financiar Sănătate 0 .5 1 1.5 2 2.5 3 3.5 4 4.5 Medie arousal Financiar Sănătate Natură & obiecte câştig pierdere Natură & obiecte
AB * ** ** ** **42 Fig. 4.1. Nivelurile medii de arousal şi valenţă în funcţie de condiţia experimentală (câştig vs. pierdere). Performanţa comportamentală O analiză ANOVA simplă a pus în evidenţă un efect semnificativ al modalităţii de formulare a alternativelor decizionale, participanţii fiind mai predispuşi la asumarea riscului în condiţia de pierdere, faţă de cea de câştig, F[1, 80] = 38.627, p < 0.0001 (posthoc: diferenţă medie = -0.295, diferenţă critică = 0.094, p < 0.0001) (Fig. 4.2). Analize similare efectuate pe fiecare categorie de probleme au evidenţiat menţinerea efectului de framing pentru categoriile sănătate, F[1,80] = 38.816, p < 0.0001, (post-hoc: diferenţă medie = -0.493, diferenţă critică = 0.138, p < 0.0001) şi natură şi obiecte F[1, 80] = 31.337, p < 0.0001 (post-hoc: diferenţă medie = -0.354, diferenţă critică = 0.126, p < 0.0001). Pentru problemele financiare participanţii nu au manifestat o preferinţă evidentă, semnificativă statistic, pentru căutarea riscului în situaţii de formulare a problemei în termeni de pierdere (post-hoc: diferenţă medie = -0.113, diferenţă critică = 0.129, p = 0.0857), deşi tendinţa rezultatelor indică tot o preferinţă a riscului în condiţii de pierdere. (vezi Fig. 4.2.). Fig. 4.2. Proporţia alegerilor riscante în funcţie de tipul de problemă şi modalitatea de formulare a alternativelor (câştig vs. pierdere). Strategiile de RE şi performanţa comportamentală Într-o analiză de regresie logistică am testat impactul celor unsprezece strategii de RE asupra preferinţei pentru risc în problemele de framing. Pentru problemele în cadrul cărora cel puţin o strategie de RE s-a reliefat ca fiind un predictor semnificativ al căutării riscului, modelul de regresie încluzând RE explică o varianţă cuprinsă între 22% - 49% din totalul varianţei criteriului. În categoria problemelor de sănătate am identificat un 0 .1 .2 .3 .4 .5 .6 .7 .8 .9 Risc total Risc sănătate Risc financiar Risc natură & obiecte Proporţia alegerilor riscante ** ** ** câştig pierdere 43 singur predictor negativ al căutării riscului, şi anume auto-blamarea. Indicatorii statistici sugerează că relaţia între auto-blamare şi cătarea riscului este în sensul accentuării framingului, întrucât prin creşterea auto-blamării se accentuează aversiunea faţă de risc. În categoria problemelor financiare am identificat trei predictori negativi semnificativi ai alegerii răspunsului riscant (i.e., punere în perspectivă, reorientare pe planificare,
reevaluare pozitivă) şi doi predictori pozitivi, marcând o reducere a efectului de framing (i.e., acceptare şi supresie). Tabel 4.5. Strategiile de RE care prezic semnificativ selecţia alegerilor riscante în cadrul problemelor formulate în termeni de câştig B(SE) Wald Exp(B) IÎ 95% pentru Exp(B) R 2 Jos Sus S1 Auto-blamare -0.554 (0.278) 3.971* 0.575 0.333 0.991 0.22 F1 Acceptare 0.620 (0.289) 4.591* 1.859 1.054 3.278 0.49 Punere în perspectivă -0.575 (0.284) 4.103* 0.562 0.322 0.982 F2 Acceptare 0.984 (0.475) 4.281* 2.674 1.053 6.79 0.48 Reorientare pe planificare -1.842 (0.797) 5.346* 0.159 0.033 0.755 F3 Supresie 1.565 (0.751) 4.343* 4.785 1.098 20.858 0.31 Reevaluare pozitivă -0.595 (0.3) 3.932* 0.552 0.306 0.994 NO4 Reevaluare pozitivă 0.580 (0.268) 4.676* 1.786 1.056 3.022 0.35 Notă: * p < 0.05, R 2 indicatorul Hosmer - Lemeshow.
În continuare am testat rolul strategiilor de RE în ghidarea comportamentului decizional în cadrul problemelor formulate în termeni de pierdere. În această situaţie am considerat că un predictor care se asociază pozitiv cu căutarea riscului contribuie la accentuarea efectului de framing, în timp ce predictorii asociaţi negativ cu asumarea riscului ar lucra pentru reducerea framingului. Predictorii semnificativi pentru căutarea riscului în condiţie de pierdere sunt prezentaţi în Tabelul 4.6. Modelele de regresie ce includ strategiile de RE explică maxim 34% din varianţa totală a răspunsurilor la aceste probleme. Singurul predictor pozitiv pentru o situaţie decizională ce vizează probleme de sănătate a fost ruminarea. Pentru problemele din categoria natură şi obiecte am identificat supresia şi acceptarea ca predictori negativi, accentuând, aşadar, raţionalitatea decidenţilor. Tabel 4.6. Strategiile de RE care prezic semnificativ selecţia alegerilor riscante în cadrul problemelor formulate în termeni de pierdere 44 B(SE) Wald Exp(B) IÎ 95% pentru Exp(B) R 2 Jos Sus S2 Ruminare 0.338 (0.172) 3.860* 1.402 1.001 1.965 0.34 NO1 Supresie -1.142 (0.549) 4.32* 0.319 0.109 0.937 0.27 NO4 Acceptare -0.562 (0.236) 5.644* 0.57 0.359 0.906 0.33 Notă: * p < 0.05, R 2 indicatorul Hosmer - Lemeshow Discuţii şi interpretarea rezultatelor În studiul de faţă ne-am propus să investigăm relaţia între unsprezece strategii diferite de RE şi atitudinea faţă de risc pe diferite domenii precum şi predispoziţia la efectul de framing. Rezultatele noastre indică o asociere semnificativă între folosirea habituală a unor strategii reglatorii şi atitudinea faţă de risc a participanţilor. Performanţa comportamentală a participanţilor, operaţionalizată prin selecţia alternativei riscante în ambele modalităţi de formulare a problemelor a indicat existenţa efectului de framing pentru problemele din domeniul sănătăţii şi din cel legat de natură şi obiecte. Acest lucru se materializează prin preferinţa majoritară în favoarea alternativei sigure pentru formularea problemelor în termeni de câştig şi preferinţa pentru căutarea riscului în condiţii de pierdere. Acest rezultat este în conformitate cu alte studii din literatura de specialitate (Bloomfield, 2006; Schneider, 1992; Petres & Levin, 2008) care au indicat acelaşi tipar de selecţii. În ceea ce priveşte problemele financiare, participanţii studiului nostru nu au manifestat efectul de framing, ca urmare a faptului că în ambele modalităţi de prezentare a problemelor a predominat selecţia alternativei sigure. Aşadar, participanţii au manifestat aversiune faţă de riscul financiar, indiferent de modul de formulare a alternativelor decizionale. Acest rezultat ce ţine de domeniul financiar ar putea fi asociat diferenţelor de sex identificate în acest domeniu decizional. Deşi există numeroase controverse cu privire la stabilitatea unui efect al sexului asupra deciziilor în diferite domenii, Huang şi Wang (2010) arată că bărbaţii sunt mai predispuşi la efectul de framing în domeniul financiar, în timp ce femeile manifestă mai accentuat această tendinţă în situaţii decizionale ce vizează domenii legate de viaţă şi moarte. Întrucât lotul
nostru de participanţi a inclus un număr redus de bărbaţi nu putem exclude posibilitatea ca lipsa efectului de framing pe domeniul financiar să fie o consecinţă a diferenţelor de sex în această privinţă. Studiul nostru confirmă concluziile altor studii anterioare (Kusev et al., 2009; Mandel & Vartanian, 2010; pentru o meta-analiză vezi Kühberger, 1998) care atrag atenţia asupra faptului că domeniul asupra căruia se iau deciziile este un factor major care influenţează prezenţa şi chiar mărimea efectului de framing. Un alt rezultat semnificativ este legat de atitudinea faţă de risc a participanţilor în cadrul problemelor din acelaşi domeniu investigat. Majoritatea studiilor experimentale realizate până în prezent au abordat atitudinea faţă de risc în câte o problemă relevantă pentru un domeniu. Din acest punct de vedere, studiul nostru este inovator şi aduce un plus de cunoaştere, întrucât am selectat mai multe probleme pentru fiecare domeniu în parte. Rezultatele noastre pun în evidenţă atitudini comportamentale diferite faţă de risc în probleme diferite, aparţinând aceluiaşi domeniu. Cu alte cuvinte, este posibil ca o parte 45 din varietatea rezultatelor şi mărimii efectelor de framing raportate în literatura de specialitate să fie datorată problemelor diferite folosite. Din inspectarea reprezentării grafice a preferinţei pentru alternativa riscantă în cadrul studiului nostru rezultă faptul că nu în toate situaţiile decizionale participanţii manifestă evident efectul de framing. Spre exemplu, în două dintre cele trei probleme financiare, respectiv, în două dintre cele patru probleme legate de natură şi obiecte folosite în acest studiu, nu apar diferenţe semnificative în ceea ce priveşte alegerea alternativei riscante ca urmare a formulării diferite a alternativelor decizionale. Acest rezultat atrage atenţia asupra faptului că nu toate problemele se asociază cu răspunsuri decizionale similare, iar studii viitoare ar putea investiga aspectele legate de conţinutul sau valoarea motivaţională a problemelor pentru a elimina posibile variabile confundate din acest domeniu de cercetare. Ca o posibilă explicaţie a acestui rezultat am putea face referire la valenţa emoţională sau nivelul de activare fiziologică auto-evaluată a participanţilor. În studiul de faţă am observat că, indiferent de modalitatea de formulare, problemele de sănătate sunt cotate ca fiind mai activatoare decât problemele celorlalte categorii, iar valenţa lor emoţională este orientată spre polul negativ. Deşi atât studiul nostru, cât şi alte studii relevante (vezi Kühberger, 1998) evidenţiază un efect clar de framing faţă de domeniul sănătăţii, studiul nostru ar putea fi primul care să asocieze prezenţa acestui efect cu o relevanţă motivaţională mai mare a acestei categorii de probleme, aşa cum am măsurat prin nivelul de activare mai mare şi valenţa emoţională negativă a acestui domeniu. Cele mai importante contribuţii ale studiului nostru vizează asocierea între atitudinea faţă de risc şi folosirea habituală a strategiilor de RE. Pentru a investiga acest aspect am folosit atât problemele de framing, cât şi un chestionar de auto-evaluare a percepţiei subiective a riscului şi a căutării subiective a riscului pe diferite domenii situaţionale. Rezultatete noastre au indicat existenţa unor predictori semnificativi ai atitudinii faţă de risc în diferitele domenii ale problemelor de framing. Pe domeniul sănătăţii am observat că ruminarea ca strategie reglatorie cognitivă creşte căutarea riscului, indiferent de modalitatea de formulare a alternativelor, în timp ce auto-blamarea reduce tendinţa de căutare a riscului pe domeniul câştigurilor. Pe domeniul financiar am găsit că punerea în perspectivă, reorientarea pe planificare şi reevaluarea pozitivă reduc căutarea riscului, favorizând astfel selecţia alternativei sigure. De asemenea, acceptarea şi supresia acţionează asupra deciziilor din domeniul financiar prin creşterea tendinţei de căutare şi asumare a riscului. În final, pe domeniul legat de natură şi obiecte am obţinut un efect semnificativ al reevaluării pozitive pentru creşterea asumării riscului, în timp ce supresia şi acceptarea reduc căutarea riscului. Varianţa totală explicată de folosirea habituală a strategiilor de RE din efectul asupra atitudinii faţă de risc este similară cu cea raportată în alte studii ce au investigat rolul trăsăturilor de personalitate în asemenea situaţii decizionale (Lauriola et al., 2005; Levin, Schneider & Gaeth, 1998). Acest rezultat era de aşteptat în virtutea faptului că am studiat folosirea habituală şi nu cea incidentală a diferitelor strategii reglatorii. De asemenea, în studiul de faţă am vrut să investigăm în ce măsură strategiile de RE prezic în mod similar atitudinea faţă de risc a participanţilor prin folosirea unor instrumente decizionale diferite. În acest scop am analizat implicarea strategiilor de RE în prezicerea atitudinii faţă de risc în problemele de framing şi prin folosirea unui chestionar
de auto-evaluare. Rezultatele noastre nu au scos în evidenţă predictori comuni ai atitudinii faţă de risc măsutare cu cele două instrumente. Acest fapt ridică problema 46 validităţii instrumentelor şi a reprezentativităţii lor pentru situaţiile decizionale în care pot fi folosite. Este posibil ca diferenţele legate de situaţiile decizionale prezentate de cele două instrumente de evaluare să explice implicarea diferită a strategiilor de RE. Spre exemplu, în problemele decizionale prezentate în sarcina de framing participantul era nevoit să ia o decizie care ar fi avut consecinţe semnificative asupra altor persoane sau obiecte/animale (e.g., număr mare de persoane salvate/pierdute, sume mari de bani, număr mare de animale, tablouri, etc), în timp ce itemii din chestionarul de risc aveau implicaţii mult mai reduse şi limitate la propria persoană (e.g., consum exagerat de alcool, asumarea creditului pentru o activitate realizată de o altă persoană, începerea unor cursuri de paraşutism, investirea a 5% din venitul anual în acţiuni la bursă, etc.). Problema diferenţelor între instrumentele de măsură a atitudinii faţă de risc a fost investigată în mod direct într-un studiu realizat de Lönqvist şi colaboratorii (in press). În acest studiu, autorii au comparat în mod direct capacitatea de predicţie a comportamentului de risc prin folosirea unui chestionar de risc sau prin utilizarea unei alte sarcini comportamentale de risc. Rezultatele acestui studiu confirmă existenţa unor diferenţe semnificative între predicţiile comportamentului de risc folosindu-se cele două instrumente, între acestea neexistând nici măcar corelaţii semnificative. În consecinţă, este posibil ca rezultatele studiului nostru cu privire la diferenţele de predictori pentru cele două tipuri de instrumente de evaluare a riscului să fie justificabile prin prisma diferenţelor existente între instrumentele înseşi. Modalitatea de formulare a alternativelor decizionale s-a dovedit a fi cauza unor diferenţe majore în preferinţa pentru una dintre opţiuni. Acest rezultat are implicaţii majore pentru numeroase domenii ale vieţii umane. De pildă, deciziile medicale sunt influenţate de modul în care sunt prezentate alternativele de intervenţie şi succesul, respectiv eşecul acestora. Includerea acestor concluzii în pregătire cadrelor medicale şi modul lor de prezentare către pacienţi ar putea influenţa direcţia de intervenţie aleasă de pacienţi (McDermott, 2008; Almashat et al., 2008). O altă direcţie de implicaţii vizează activitatea managerilor. Karevold şi Teigen (2010) au realizat trei studii empirice prin care au arătat că modul în care este descris progresul realizat în cadrul unui proiect determină decizia managerilor de continuare a finanţării proiectului. Aşadar, decizii majore ce vizează viaţa umană sau alocarea suplimentară a resurselor financiare sunt expuse la distorsiuni. Studiul nostru susţine că sensibilitatea decidenţilor la modul în care sunt descrise alternativele decizionale este influenţată de strategiile reglatorii utilizate, motiv pentru care considerăm necasară continuarea investogării acestor aspecte. În ultimă instanţă, rezultatele studiile legate de diferenţele individuale în strategiile reglatorii şi distorsiunile decizionale s-ar putea concretiza în programe de consiliere menite să reducă susceptibilitatea decidenţilor la framing. Una dintre limitele studiului de faţă vizează designul său inter-subiecţi. Acest design nu ne permite să comparăm direct schimbările de atitudine faţă de risc a participanţilor ca urmare a formulării alternativelor. În studii viitoare am putea folosi un design intra-subiecţi pentru a vedea dacă şi în ce fel se modifică preferinţele decizionale ale participanţilor. Un alt neajuns al acestei cercetări este legat de faptul că nu putem stabili o relaţie de cauzalitate directă între folosirea strategiilor de RE şi atitudinea faţă de risc. Studiul de faţă are doar valoare corelaţională, însă ne permite să motivăm necesitatea investigării suplimentare a acestor aspecte. În studii viitoare ne propunem să manipulăm direct emoţiile incidentale ale participanţilor în timpul derulării probei 47 decizionale asociate cu folosirea curentă a unei strategii reglatorii anterior instruite. În acest fel am putea controla emoţiile induse şi strategia de RE folosită pentru a gestiona emoţiile incidentale şi am verifica dacă există consecinţe cognitive diferite ale strategiilor reglatorii. În concluzie, acesta este primul studiu empiric care abordează relaţia dintre strategiile de RE şi atitudinea faţă de risc, făcând apel la o gamă largă de strategii reglatorii şi la situaţii decizionale din diferite domenii. Rezultatele noastre susţin ideea tot mai frecventă în literatura de specialitate a implicării emoţiilor în decizie, şi aduc un plus în ceea ce priveşte rolul strategiilor de control al emoţiilor asupra deciziilor umane.
Capitolul 5 Reglarea emoţională şi corectitudinea Cooperarea între indivizi nerelaţionaţi genetic a evoluat ca un mecanism adaptativ, menit să asigure supravieţuirea speciei, deoarece numeroase activităţi sau obiective pot fi realizate mult mai eficient dacă oamenii cooperează decât dacă acţionează pe cont propriu. Succesul unei relaţii de cooperare depinde în bună parte de deciziile pe care oamenii le iau cu privire la alocarea resurselor şi împărţirea lor între cei care au contribuit la obţinerea acestora (Van den Bergh & Dewitte, 2006). Pentru acest motiv normele legate de corectitudine (engl., fairness) joacă un rol extrem de important. În ultimele decenii, folosirea jocurilor economice a facilitat un progres remarcabil în înţelegerea unor aspecte esenţiale ale deciziei umane, cum ar fi altruismul, cooperarea strategică sau aversiunea faţă de trădare (engl., betrayal aversion) (Aimone & Houser, 2008; Fehr & Rockenbach, 2003; Haselhuhn & Mellers, 2005; Kiyonari & Barclay, 2008). Jocurile economice au devenit un instrument esenţial pentru explorarea comportamentului decizional, pe de o parte datorită simplităţii lor şi a soluţiilor normative, iar pe de altă parte, ca urmare a dorinţei de a înţelege felul în care oamenii se poartă în realitate în situaţii de alegere. Jocul Ultimatumului (JU) ilustrează tensiunea între motivele egoiste, legate de propriul interes, şi motivele legate de reciprocitate şi corectitudine în situaţiile de decizie socială (Güth et al., 1982). Forma standard a JU implică doi jucători sau decidenţi. Unul dintre ei este propunătorul şi are sarcina de a face o ofertă de împărţire a unei sume de bani cu un alt jucător, şi anume, respondentul. Respondentul poate alege între a accepta şi a respinge oferta primită. Dacă oferta este acceptată, banii sunt împărţiţi între cei doi jucători conform ofertei făcute. Însă, dacă respondentul alege să refuze oferta primită, niciunul dintre jucători nu primeşte nimic. Dacă am face predicţii legate de comportamentul decidenţilor bazându-ne exclusiv pe două asumpţii economice majore legate de natura umană, adică raţionalitatea decidenţilor şi preferinţa lor pentru opţiunea de maximizare a câştigului (Camerer & Fehr, 2006), soluţia normativă pentru această situaţie decizională ar fi ca propunătorul să ofere suma minimă posibilă, iar respondentul ar trebui să accepte orice ofertă mai mare decât zero. Cu toate acestea, decidenţii se comportă foarte diferit de predicţiile economice. Majoritatea propunătorilor oferă respondenţilor aproximativ 50% din suma pusă în joc, iar respondenţii acceptă doar jumătate din ofertele injuste, definite ca reprezentând mai puţin de 20% din suma totală (Camerer, 2003; Thaler, 1988). Ca urmare a rezultatelor obţinute folosindu-se această probă, JU s-a impus ca fiind unul dintre cele mai puternice instrumente care au indicat 48 limitele modelelor normative. În ultimele două decenii, proba a fost jucată experimental în sute de variante, manipulându-se diferite variabile. Studiile trecute în revistă în această secţiune demonstrează importanţa ce se acordă probei JU în investigarea comportamentului decizional. De asemenea, se poate observa că, în primele două decenii de la introducerea probei, s-a dat o importanţă foarte mare variabilelor ce ţin de administrarea probei. Ultimii ani, însă, au adus o reorientare a interesului cercetătorilor din domeniul economiei comportamentale către diferenţele interindividuale la nivel psihologic, în special emoţii şi trăsături de personalitate. Studiul 6 Aşa cum reiese din paragrafele anterioare, numeroase studii din economia comportamentală sau neuroeconomie demonstrează impactul emoţiilor asupra JU. Acest lucru ne îndreptăţeşte să presupunem că şi diferenţele individuale în strategiile de RE ar putea influenţa deciziile participanţilor la sarcina JU. Chiar dacă această temă de cercetare este încă foarte recentă, oamenii de ştiinţă au recunoscut deja că RE ar putea media efectele emoţiilor legate de sarcina decizională asupra deciziei în sine, atât în JU cât şi în alte situaţii decizionale (Kahneman şi Frederick 2007; Crockett, Clark et al. 2008; Heilman et al., 2010; Miu & Crişan, 2011). Un studiu care a folosit o situaţie de negociere similară celei din JU a arătat că diferenţele individuale în RE explică 55% din varianţa profitului negociatorilor (Yurtsever 2008). Deşi această cercetare a deschis o nouă direcţie de investigaţie, nu s-au făcut până în prezent studii care să testeze în mod direct rolul strategiilor de RE în comportamentul decizional în JU. Studiul de faţă analizează efectele diferenţelor individuale în folosirea habituală a reevaluării cognitive sau a supresiei expresive într-un JU binar, în care propunătorii pot
face doar oferte inegale, fie foarte egoiste, fie foarte generoase. Folosirea acestei forme binare a JU ne permite să obţinem mai multe oferte extreme având riscuri de respingere diferite. Am ales această formă a JU şi ca urmare a faptului că în populaţia românească frecvenţa ofertelor extreme este foarte redusă (i.e., mai mică de 15%) (Heilman, Miu, Opre, & Houser, 2006). Pentru a testa efectele cognitive ale RE într-o situaţie încărcată emoţional, studiul a fost realizat înaintea unui examen. Această procedură de inducere a anxietăţii ca stare beneficiază de o validitate ecologică foarte ridicată şi a fost deja frecvent folosită în studiile de psihologie cognitivă a anxietăţii (Mathews & MacLeod, 2005; Williams, Mathews, & MacLeod, 1996). Întrucât literatura de specialitate asupra efectelor cognitive ale RE este încă destul de redusă, nu am găsit alte studii care să fi abordat efectele RE asupra JU. Drept urmare, studiul nostru este primul din acest domeniu, iar acest lucru îi conferă un caracter explorator. Cu toate acestea, am considerat de cuviinţă să formulăm o ipoteză de cercetare conform căreia folosirea habituală a unei strategii de RE se asociază cu toleranţă faţă de inechitate, manifestată printr-o rată mai mare de acceptare a ofertelor egoiste. Materiale şi metode Participanţi 49 Studiul nostru a inclus un număr de 520 participanţi (N = 455 femei), studenţi în cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii Babeş-Bolyai. Toţi participanţii au fost informaţi despre natura experimentului, după care au semnat un acord de participare voluntară la studiu, conform recomandărilor Declaraţiei de la Helsinki (1965/2004). După semnarea acordului de participare, participanţii au fost alocaţi aleator rolului de propunător sau de respondent. Toţi participanţi au fost recompensaţi financiar pentru acordul de participare cu suma de 10Ron, pe lângă câştigul realizat ca urmare a deciziei în JU. În consecinţă, câştigul participanţilor a variat între 10Ron şi 38Ron. Instrumentele de evaluare a RE şi anxietăţii Pentru evaluarea folosirii habituale a reevaluării sau a supresiei am folosit chestionarul de RE propus de Gross şi John (ERQ, 2003; pentru descrierea instrumentului vezi capitolul 2 al acestei lucrări). De asemenea, am folosit scala de anxietate ca stare (AS) a chestionarului State-Trait Anxiety Inventory (STAI-S; Spielberger, 1983) adaptat pe populaţie românească de Pitariu şi Peleaşă (2007). ERQ a fost administrat cu câteva zile înainte de studiu, iar STAI-S a fost completat de participanţi înainte sau imediat după sarcina decizională, într-o formă balansată. Procedură Propunătorii şi respondenţii au fost aşezaţi în săli diferite şi au fost anonimi unii faţă de alţii. Participanţii au fost clar informaţi asupra faptului că partenerul de joc este o persoană aflată într-o sală învecinată. Propunătorii au avut sarcina de a alege dacă să împartă suma de 35Ron într-o formă egoistă, adică să păstreze 28Ron pentru ei înşişi şi să ofere 7 Ron respondenţilor, sau să împartă banii într-o formă generoasă, adică să păstreze 7Ron şi să ofere 28Ron. Dacă respondentul accepta oferta primită, banii erau împărţiţi corespunzător, în timp ce respingerea ofertei ducea la pierderea banilor puşi în joc. Toţi participanţii au fost informaţi cu privire la această regulă. Rezultate În Tabelul 5.1. prezentăm datele demografice ale eşantionului. Nu am identificat diferenţe semnificative între propunători şi respondenţi cu privire la vârsta lor, nivelul AS sau folosirea habituală a reevaluării şi supresiei. Tabel 2.1. Datele demografice ale eşantionului Sex Vârstă (medie ± sd) AS (medie ±
sd) Reevaluare (medie ± sd) Supresie (medie ± sd) Propunători N = 231 femei 20.5033 ± 4.17 43.5098 ± 11.51 5.1160± 1.02 3.1778 ± 1.16 Respondenţi N = 224 femei 20.4868 ± 3.83 41.6769 ± 11.16 5.0965 ± 0.97 3.2991 ± 1.29 Propunători 50 Per ansamblu, propunătorii au făcut semnificativ mai multe oferte generoase decât oferte egoiste (χ 2 = 4.985, p < 0.05). Pentru a testa existenţa unui efect de moderare al AS asupra relaţiei între RE şi tipul de ofertă făcută am inclus AS, reevaluarea, supresia şi variabilele de interacţiune (AS*Reevaluare şi AS*Supresie) într-o regresie logistică. Niciuna dintre variabilele predictor sau variabilele de interacţiune nu a prezis semnificativ tipul ofertei făcute de propunători. Pentru a testa posibilitatea unor interacţiuni specifice între AS şi strategiile de RE, am refăcut analizele de frecvenţă ale tipurilor de oferte între reevaluatorii şi supresorii habituali şi non-habituali în funcţie de nivelul AS (vezi Tabelul 5.3.). Aceste analize au arătat că în rândul propunătorilor cu AS mare, folosirea habituală a supresiei s-a asociat cu o frecvenţă mai mare a ofertelor egoiste decât în cazul folosirii acestei strategii reglatorii la un nivel mai scăzut (χ 2 = 4.89, p < 0.05). Nicio altă diferenţă în funcţie de nivelul AS sau al folosirii habituale a strategiilor de RE nu a fost semnificativă (Figura 5.1.). Tabel 2.3. Propunători anxioşi vs. non-anxioşi: Comparaţii ale tipurilor de oferte în funcţie de nivelul de folosire al reevaluării sau supresiei. AS <> Reevaluare (< vs. >) Supresie
(< vs. >) Reevaluare (< vs. >) Supresie (< vs. >) Ofertă Egoistă χ 2 = 0.02 (n.s.) χ 2 = 1.04 (n.s.) χ 2 = 0.01 (n.s.) χ 2 = 4.89 (p < 0.05) Generoasă χ 2 = 0.23 (n.s.) χ 2 = 1.47 (n.s.) χ 2 = 0.13 (n.s.) χ 2 = 1.17 (n.s.) Fig.5.1. (A) Frecvenţa ofertelor egoiste făcute de propunători în funcţie de nivelul AS şi al strategiilor de RE; (B) Frecvenţa ofertelor generoase făcute de propunători în funcţie de nivelul AS şi al strategiilor de RE Supresie mică Supresie mare Reevaluare mică Reevaluare mare B 0 5 10 15 20 25 30 35 40
AS mică AS mare Frecvenţă oferte 0 5 10 15 20 25 30 35 40 45 Frecvenţă oferte AS mică AS mare A 51 Respondenţi Indiferent de tipul ofertei, semnificativ mai mulţi respondenţi au acceptat ofertele primite (χ 2 = 71.479, p < 0.001) faţă de cei care au respins ofertele. Frecvenţa de acceptare a ofertelor generoase a fost semnificativ mai mare ca cea a ofertelor egoiste (χ 2 = 7.03, p < 0.01), în timp ce nu au existat diferenţe între frecvenţele de respingere ale ofertelor primite (χ 2 = 1.19, n.s). În continuare, am testat un posibil model de moderare al AS şi RE asupra ratei de acceptare. Principalele efecte obţinute în urma acestei analize sunt prezentate în Tabelul 5.4. Tabelul 5.4. Analiză de moderare folosind regresia logistică B(SE) Wald Sig. CI 95% pentru Exp(B) Exp(B) Jos Sus Block 0 Constanta 2.494** (0.245) 103.432 0.000 12.111 Block 1: Method= Enter AS 0.054* (0.027) 4.161 0.041 1.056 1.002 1.112 Reevaluare -0.089 (0.269) 0.110 0.740 0.915 0.540 1.549 Supresie 0.351 (0.209) 2.803 0.094 1.420 0.942 2.140 Constanta 2.677** (0.290) 85.326 0.000 14.536 Block 2: Method=
Enter AS 0.071* (0.030) 5.491 0.019 1.074 1.012 1.140 Reevaluare 0.098 (0.294) 0.112 0.738 1.104 0.620 1.964 Supresie 0.324 (0.232) 1.938 0.164 1.382 0.876 2.180 AS* Reevaluare 0.055* (0.022) 6.061 0.014 1.057 1.011 1.104 AS* Supresie -0.008 (0.019) 0.180 0.672 0.992 0.995 1.030 Constanta 2.872** (0.331) 75.270 0.000 17.679 Notă: R 2 = 0.1016 (Hosmer & Lemeshow), 0.053 (Cox & Snell), 0.128 (Nagelkerke). Model χ 2 (5) = 12.235, p = 0.024. CI = interval de încredere 95% pentru Exp(B). * p < 0.05; ** p < 0.01 Analiza parametrilor modelului în al doilea bloc al regresiei logistice, care a inclus efectele blocului anterior şi efectele de interacţiune între AS şi reevaluare, respectiv supresie a condus la următoarele rezultate. Noul model este semnificativ mai bun faţă de modelul anterior (χ 2 (5) = 12.931, p < 0.05) cât şi faţă de modelul de bază (∆χ 2 (1) = 7.137, p < 0.01). Această diferenţă indică faptul că includerea variabilelor de interacţiune între predictori creşte semnificativ puterea modelului de a prezice acceptarea 52 unei oferte. Variabila de interacţiune care explică acest efect semnificativ este AS*Reevaluare. Coeficientul Exp(B) îndică o creştere a probabilităţii de acceptare a unei oferte odată cu creşterea variabilei de interacţiune cu o unitate. De asemenea, AS rămâne un predictor semnificativ al probabilităţii de acceptare a unei oferte. Puterea explicativă a noului model este de 10% din totalul varianţei ratei de acceptare (R 2 = 0.1016, Hosmer & Lemeshow; 0.053, Cox & Snell; 0.128, Nagelkerke). În Figura 5.2. reprezentăm principalii indicatori ai acestei analize. Fig. 5.2. Reprezentarea efectelor AS şi RE asupra ratei de acceptare a ofertelor primite. Valorile notate reprezintă coeficienţii Exp(B) şi pragurile de semnificaţie. Pentru a developa efectul de moderare am analizat interacţiunea AS cu reevaluarea pe ratele de acceptare şi respingere a ofertelor egoiste (vezi Fig. 2.3). Rezultatele noastre indică faptul că respondenţii cu AS mare resping semnificativ mai puţine oferte egoiste decât cei cu AS mică, în condiţiile folosirii habituale ale reevaluării
(χ 2 = 4.5, p < 0.05). În schimb, repondenţii cu AS mică manifestă aversiune faţă de inechitate prin respingerea unui număr mai mare de oferte egoiste, acest efect fiind mai accentuat la cei cu AS mică şi reevaluare mare. În ceea ce priveşte acceptarea ofertelor egoiste, observăm o interacţiune a variabilelor. Pe de o parte, pentru respondenţii care folosesc ra reevaluarea observăm o tendinţă de creştere a ratei de acceptare a ofertelor egoiste pe măsură ce nivelul AS creşte. Pe de altă parte, la reevaluatorii habituali rata de acceptare a ofertelor egoiste tinde să scadă proporţional cu nivelul AS. Fig. 5.3. Reprezentarea grafică a interacţiunii AS cu reevaluare pe frecvenţa acceptării şi respingerii ofertelor egoiste 0.992, p = 0.672 1.074, p = 0.019 1.382, p = 0.164 1.104, p = 0.738 1.074, p = 0.019 1.057, p = 0.014 AS Reevaluare AS * Reevaluare AS Supresie AS * Supresie Rată de acceptare 0 1 2 3 4 5 6 7 8 <> Frecvenţă refuz Reevaluare 0 5 10 15 20 25 30 <> Frecvenţă acceptare AS > AS < Reevaluare53
Discuţii Studiul de faţă aduce rezultate noi cu privire la impactul strategiilor de RE asupra comportamentului decizional în JU, pentru ambii jucători. În cazul propunătorilor, AS interacţionează cu supresia şi modulează comportamentul decizional. În condiţii de AS mare, supresorii habituali fac semnificativ mai multe oferte egoiste comparativ cu propunătorii care folosesc supresia la un nivel mai redus. În ceea ce priveşte comportamentul decizional al respondenţilor, am observat că acesta este influenţat mai mult de folosirea reevaluării ca strategie de RE. Respondenţii care folosesc mai puţin reevaluarea şi se află în condiţii de AS crescută manifestă toleranţă la inechitate prin acceptarea unui număr mai mare de oferte egoiste. Având în vedere observaţiile anterioare că în populaţia noastră predomină ofertele egale (Heilman et al., 2006), şi ţinând cont de obiectivul nostru de studiu de a investiga comportamentul decizional în situaţii cu încărcătură emoţională ridicată şi imposibilitatea de a face oferte egale, am decis să folosim o variantă a JU în care propunătorii să poată face doar oferte egoiste sau generoase. Această situaţie decizională a condus la apariţia unui conflict între scopul de evitare a inechităţii şi cel al maximizării profitului (Falk et al., 2008). Pentru propunători, ofertele egoiste indică predominanţa intereselor de maximizare a profitutului, chiar cu riscul respingerii ofertelor făcute. Aceste oferte egoiste pot declanşa reacţii de respingere din partea respondenţilor ca urmare a aversiunii faţă de inechitate şi din dorinţa de a sancţiona comportamentele egoiste. Cu toate acestea, norma de comportament raţional presupune că orice câştig este preferabil faţă de absenţa unui câştig. Aşadar, folosirea eficientă a strategiilor de RE ar putea explica diferenţele de comporatment decizional al participanţilor la JU (Crockett et al., 2008). Reevaluarea cognitivă acţionează înainte ca o emoţie să se dezvolte (e.g., furia, tristeţea sau iritarea asociate cu primirea unei oferte egoiste; vezi Bosman et al., 2001; Pillutla & Murnighan, 1996) şi este eficientă pentru a reduce intensitatea emoţiilor negative. În contrast, supresia expresivă intră în acţiune după ce o emoţie a fost declanşată şi necesită eforturi cognitive continue pentru a inhiba manifestările emoţionale prepotente (Gross, 2002). În cadrul acestui studiu ne-am aşteptat ca folosirea habituală a stretegiilor de RE să se asocieze cu maximizarea profitului participanţilor la joc. Acest lucru se traduce prin mai multe oferte egoiste făcute de propunători şi o rată mai mare de acceptare din partea respondenţilor. Rezultatele noastre indică faptul că supresia se asociază cu raţionalitate economică în cazul propunătorilor care trăiesc AS crescută. Aşadar, folosirea habituală a supresiei facilitează un comportament decizional raţional din punct de vedere economic, dar care este foarte riscant întrucât se poate solda cu un refuz din partea respondentului şi cu pierderea automată a câştigului posibil. Numeroase studii (pentru o trecere în revistă vezi Camerer & Thaler, 1995; Haselhuhn & Mellers, 2005; Weg & Zwick, 1994) au investigat preferinţa propunătorilor pentru ofertele egale sau generoase, chiar şi în variante ale JU în care respondenţii nu pot refuza ofertele primite. Propunătorii folosesc strategii foarte sofisticate pentru a-şi maximiza profitul în diferite contexte. Din acest motiv devine o anomalie comportamentul unui propunător care face o ofertă egoistă atunci când are posibilitatea să ofere mai mult şi să îşi crească şansele unui câştig. În contextul studiului nostru propunătorii care folosesc frecvent supresia şi trăiesc o emoţie negativă intensă ar putea evalua eronat şansele ca o ofertă egoistă să fie respinsă. Dacă din punct de vedere normativ ofertele egoiste sunt raţionale, normele sociale de cooperare ar putea sancţiona aceste oferte, iar propunătorii lor ar 54 pierde resurse financiare. Faptul că acest efect al folosirii supresiei apare doar în condiţiile unei emoţii negative intense (i.e., anxietatea înaintea unui examen) poate fi explicat printr-o monitorizare mai activă a stărilor emoţionale şi se asociază cu creşterea fluxului sangvin local în cortexul prefrontal ventromedial şi dorsolateral şi cortexul insular (Abler, Hofer, & Viviani, 2008). Cu toate acestea, în absenţa unor studii neuroimagistice care să investigheze în mod ţintit problema circuitelor nervoase implicate în comportamentul decizional al propunătorilor nu putem invoca un substrat implementaţional cert. Rezultatul principal legat de comportamentul repondenţilor vizează efectul de interacţiune între AS şi reevaluare. Rezultatele noastre susţin ipoteza moderării relaţiei între reevaluare şi frecvenţa de acceptare a ofertelor de către AS. Analiza de regresie a
relevat faptul că atât AS cât şi variabila de interacţiune AS*Reevaluare se asociază cu rata de acceptare a ofertelor. Prin analiza de regresie logistică am obţinut că o creştere a nivelului AS şi al variabilei de interacţiune AS*Reevaluare prezice creşterea probabilităţii de accepatre a ofertelor. Acest rezultat l-am dezvoltat în analize ulterioare prin care am arătat că repondenţii care nu folosesc habitual reevaluarea în condiţiile unui nivel crescut al AS acceptă cele mai multe, respectiv refuză cele mai puţine oferte egoiste. În Figura 5.3. am ilustrat interacţiunile între AS şi reevaluare pe rata de acceptare, respectiv, respingere a ofertelor egoiste. În virtutea teoriilor care caută să explice comportamentul respondenţilor putem face referire la două interpretări posibile. Pe de o parte, vedem că un nivel crescut al AS se asociază cu acceptarea ofertelor egoiste, indiferent de nivelul reevaluării. Acest rezultat este susţinut de modelele decizionale normative. Pe de altă parte, la fel ca în cazul propunătorilor, un comportament pur raţional din punct de vedere economic s-ar putea să nu fie adaptativ pe termen lung, în condiţiile unor interacţiuni sociale repetate. În acest caz observăm că reevaluatorii habituali, în condiţii de AS scăzută, refuză mai multe oferte egoiste decât în condiţii de AS mare, iar acest rezultat este concordant cu modelele aversiunii faţă de inechitate (Falk et al., 2008). Studiul nostru arată că nivelul AS influenţează comportamentul decizional pentru ambii participanţi la joc. În plus, prin includerea interacţiunii AS*Reevaluare în modelul de regresie am crescut puterea explicativă a acestui model. Aşadar, nu doar emoţiile incidentale (i.e., anxietatea) interferează cu performanţa decizională, ci şi obiceiul de a folosi strategiile de RE are un impact semnificativ asupra decidenţilor. Rata scăzută de refuz a ofertelor egoiste ar putea să fie explicată pe baza interpretării intenţiilor propunătorilor şi a condiţiilor care constrâng ofertele. Cu alte cuvinte, propunătorii având posibilitatea să facă doar oferte generoase sau egoiste, fără a avea alternativă de mijloc, nu pot fi aspru acuzaţi pentru ofertele egoiste făcute iar respondenţii nu mai sunt aşa de tentaţi să le sancţioneze egoismul. În plus, este posibil ca şi alocarea rolului de respondent sau propunător, chiar dacă a fost făcută aleator, să contribuie la crearea unei impresii din partea respondenţilor că propunătorii au dreptul la un câştig mai mare decât al lor, iar acest lucru să justifice parţial acceptarea ofertelor egoiste (Bergh, 2008). Chiar dacă vedem că rezultatele noastre se încadrează în modele decizionale deja consacrate, este evident faptul că includerea strategiilor de RE în studiul comportamentului decizional poate explica o parte semnificativă din varianţa rezultatelor, pentru ambii participanţi la sarcina decizională. Un alt avantaj al studiului nostru se referă la tipurile de oferte disponibile pentru propunători. Alegerea între o ofertă generoasă şi una egoistă reflectă o serie de situaţii 55 sociale reale în care nu există o cale de mijloc. De exemplu, o persoană poate sau nu să participe la un eveniment social neplăcut, poate ajuta sau nu pe altcineva în detrimentul propriei persoane, sau poate accepta sau nu un comentariu nepoliticos din partea alcuiva în cadrul unei întâlniri. De asemenea, putem invoca exemple de situaţii în care alocarea fondurilor nu se poate face la liberă alegere şi există nişte criterii care stipulează modalităţile posibile de împărţire a resurselor. În acest context, atât cei care aleg cum să împartă resursele cât şi cei care vor fi beneficiarii acestor oferte sunt conştienţi de limitele impuse şi pot alege dacă să accepte această situaţie sau nu. Studii viitoare ar putea investiga robusteţea rezultatelor noastre în contexte decizionale diferite sau cu resurse disponibile variate. Implicaţia cea mai reprezentativă a rezultatelor noastre ar putea conecta rezultatele JU cu diferenţele de salarizare între femei şi bărbaţi. Declaraţiile financiare ale adulţilor din SUA în anul 2009 indică menţinerea unei diferenţe de salarizare între femei şi bărbaţi, existând chiar rapoarte care susţin că femeile câştigă cu aproximativ 23% mai puţin decât bărbaţii, iar diferenţele sunt şi mai mari pentru afro-americani sau minorităţile latine. Acceptarea din partea femeilor a unor salarii inferioare celor primite de bărbaţi, în condiţiile în care nivelul de pregătire profesională, numărul de ore lucrate săptămânal şi cerinţele postului sunt similare, poate să fie modelată prin JU. În esenţă, decizia de acceptare a unui post care aduce o anumită salarizare este similară cu cea de acceptare din partea respondentului a ofertei primite de la propunător. Studiile cu JU au arătat că femeile primesc oferte mai mici decât cele făcute bărbaţilor, iar rata lor de acceptare este mai mare ca a bărbaţilor (Eckel & Grossman, 1998; Solnick, 1998). Deşi este speculativă
această interpretare, studiul nostru ar putea oferi o explicaţie plauzibilă pentru aceste diferenţe. Rezultatele noastre indică faptul că o combinaţie între un nivel crescut al AS şi folosirea mai puţin frecventă a reevaluării rezultă în acceptarea unui număr mai mare de oferte egoiste. La nivelul populaţiei generale, femeile au anxietatea ca stare şi ca trăsătură mai mare decât bărbaţii, acest rezultat fiind documentat deja şi pe populaţie românească (Pitariu & Peleaşă, 2007). Coroborând diferenţele de sex în ceea ce priveşte nivelul de anxietate cu acceptarea mai frecventă a ofertelor egoiste din partea femeilor putem oferi o explicaţie plauzibilă pentru situaţia salarială reală. Aşadar, un comportament care considerat individual denotă raţionalitate economică – i.e., acceptarea ofertelor egoiste – în situaţii sociale complexe rezultă în diferenţe notabile de câştiguri financiare. Întrucât eşantionul din studiul nostru nu a fost echilibrat ca distribuţie pe sexe, nu am putut testa în mod direct această explicaţie posibilă. Aşadar, ea este, deocamdată, doar o speculaţie. Rămâne în seama studiilor viitoare să verifice în ce măsură diferenţele generale legate de anxietate şi folosirea habituală a reevaluării pot explica frecvenţa mai mare a femeilor de a accepta oferte financiare mai dezavantajoase decât ale bărbaţilor. O posibilă limită a studiului nostru se datorează faptului că nu am controlat folosirea incidentală a strategiilor de RE. Mai specific, este doar probabil că reevaluatorii sau supresorii habituali au folosit reevaluarea, respectiv, supresia pentru a-şi controla nivelul anxietăţii înainte de examen sau al altor emoţii în timpul JU (Gross & John, 2003; Heilman et al., 2010; John & Gross, 2004). Dovezile tot mai convingătoare pentru impactul diferenţelor individuale în RE asupra cogniţiei, funcţionării creierului, şi chiar în tulburări afective şi anxioase (Drabant, McRae, Manuck, Hariri, & Gross, 2009; Magar et al., 2008; Miu & Visu-Petra, 2009) cresc importanţa documentării acestor efecte asupra contextelor decizionale (Paulus, 2007). 56 În studii viitoare planificăm să investigăm relaţia între strategiile de RE şi comportamentul decizional în JU în condiţiile inducerii unor emoţii pozitive sau negative de intensităţi diferite şi controlarea sau manipularea drepturilor de proprietate (e.g., banii puşi în joc sunt percepuţi de participanţi ca fiind câştigaţi pe merit sau ca urmare a norocului). Capitolul 6 Reglarea emoţională şi procesele decizionale: Concluzii şi discuţii generale Este deja larg recunoscut faptul că emoţiile joacă un rol central în situaţiile decizionale economice şi sociale (vezi, de exemplu, Elster, 1998; Loewenstein, 2000; Petres, Västfjäll, Gärling, & Slovic, 2006). Oamenii evaluează caracteristicile obiective ale alternativelor decizionale, precum câştigul aşteptat, într-o manieră subiectivă (Edwards, 1962; Kahneman & Tversky, 1979), iar aceste evaluări sunt expuse la influenţele emoţiilor (Loewenstein & O'Donoghue, 2004; Naqvi, Shiv, & Bechara, 2006; Slovic, Finucane, Peters, & MacGregor, 2007). Literatura recentă dedicată reglării emoţionale (RE) susţine faptul că oamenii, în mod automat, încearcă să îşi controleze experienţele emoţionale (Gross, 2002). Acest lucru ne îndreptăţeşte să credem că efectele acute ale emoţiilor asupra deciziei ar putea fi, de fapt, interacţiona cu strategiile de RE. Dacă acest lucru se adevereşte, ne putem pune întrebarea în ce măsură strategii diferite de RE ar putea avea efecte decizionale diferite. Direcţii foarte recente de cercetare în acest domeniu au început să investigheze şi aceste posibilităţi. Noi aducem dovezi convergente, provenite atât din mediul controlat, de laborator, cât şi din mediul natural, care sprijină ideea că strategiile de RE modulează procesele decizionale. În mod specific, rezultatele noastre susţin faptul că efectele emoţiilor asupra deciziei variază în funcţie de felul în care oamenii îşi reglează experienţele emoţionale. Contrar perspectivelor tradiţionale din psihologie şi economie (Neisser, 1967; Simon, 1956), numeroase abordări teoretice susţin rolul activ al emoţiilor în anumite forme de decizie. Dintre cele mai cunoscute abordări teoretice şi experimentale, care au demonstrat în mod consistent impactul emoţiilor asupra deciziei, menţionăm: etichetarea afectivă a alternativelor decizionale ca fiind „bune” (engl. goodness) sau „rele” (engl. badness) (Slovic et al., 2007), influenţa emoţiilor prin activarea sistemelor motivaţionale apetitive şi defensive (Bradley & Lang, 2007; Loewenstein & O’Donoghue, 2004) sau reducerea emoţiilor la nişte marcheri somatici asociaţi cu rezultate comportamentale trecute sau prezente (Bechara, Damasio, & Damasio, 2000).
Principalele direcţii de studiu din neuroeconomie, ce se bazează pe studii de leziune, studii de neuroimagistică funcţională şi studii de neurofiziologie pe oameni sau modele animale, au început să clarifice bazele neuronale ale interacţiunii emoţie – decizie (Coricelli, Dolan, & Sirigu, 2007; O’Doherty & Bossaerts, 2008; Rangel, Camerer, & Montague, 2008; Seymour & Dolan, 2008). Aceste studii par să indice faptul că oamenii au capacitatea de a anticipa impactul emoţional al posibilelor consecinţe ale alternativelor decizionale, făcând apel la procese ce implică structuri nervoase precum complexul amigdalian şi cortexul prefrontal ventromedial (Bechara, Damasio, Damasio, & Lee, 1999; De Martino, Kumaran, Seymour, & Dolan, 2006; Weller, Levin, Shiv, & Bechara, 2007). O asemenea capacitate anticipativă poate avea valoare adaptativă, în special 57 pentru emoţii precum anxietatea sau dezgustul care au fost relaţionate cu performanţe decizionale deficitare (Lerner, Small, & Loewenstein, 2004; Preston, Buchanan, Stansfield, & Bechara, 2007), chiar şi în situaţiile în care răspunsurile fiziologice semnalizează în mod corect alternativele dezavantajoase (Miu, Heilman, Miclea & Houser, 2008). Ca urmare a dovezilor convingătoare în favoarea unei interacţiuni emoţie – decizie, neuroeconomiştii susţin importanţa studierii acestei relaţii în medii experimentale sau naturale ce includ risc (decidentul deţine toate informaţiile cu privire la relaţia stocastică între alternative şi consecinţele lor) sau incertitudine (decidentul nu deţine toate informaţiile legate de probabilităţile consecinţelor alternativelor decizionale) (vezi Rangel et al., 2008). Progresele înregistrate în domeniul interacţiunii emoţie-decizie atrag atenţia unui număr tot mai important de cercetători. Dincolo de numeroasele studii experimentale care au relevat rezultate importante din acest domeniu, au fost conturate câteva modele teoretice menite să explice rolul emoţiilor în decizie sau să facă predicţii mai bune legate de deciziile umane. Într-o serie de studii de referinţă, Peters şi colaboratorii (Peters, 2006; Peters, Lipkus & Diefenbach, 2006; Peters et al., 2006) au conturat patru funcţii majore pe care afectivitatea le joacă în procesele decizionale. În primul rând, autorii invocă faptul că emoţiile pot fi sursă de informaţie în decizie: în momentul unei alegeri, decidentul face apel la emoţiile sale faţă de alternativele decizionale şi se întreabă „Eu ce simt faţă de asta?” (Schwarz & Clore, 2003). Aceste emoţii joacă un rol informaţional în ghidarea deciziei (Slovic et al., 2002). În unele situaţii, emoţiile actuale se bazează pe experienţe anterioare relevante pentru situaţia decizională curentă (Damasio, 2005), însă pot fi şi rezultatul unor factori irelevanţi pentru procesul decizional, precum dispoziţia afectivă subiacentă. În al doilea rând, afectivitatea oferă un criteriu în baza căruia să fie comparate valorile diferitelor alternative decizionale (Cabanac, 1992). Prin traducerea unor evaluări cognitive complexe în evaluări afective, decidentul poate opera direct cu emoţii pozitive şi negative faţă de alternativele sale, evitând astfel raţionamente logice laborioase. Acest lucru implică faptul că informaţia afectivă este mai uşor integrată în decizie decât informaţia fără caracter afectiv (Peters et al., 2006). În al treilea rând, emoţiile pot să influenţeze decizia prin orientarea atenţiei către informaţii noi, relevante pentru situaţia decizională. În acest fel, informaţii inaccesibile anterior pot intra în planul conştienţei şi contribuie la evaluarea alternativelor. În final, emoţiile motivează decidentul către anumite comportamente sau procese cognitive. Chen şi Bargh (1999) au găsit o relaţie între afectivitate şi tendinţele comportamentale de abordare sau evitare a unei situaţii. Emoţiile incidentale pot avea, de asemenea, un rol motivaţional întrucât oamenii preferă iniţierea acţiunilor prin care pot obţine sau păstra o stare emoţională pozitivă (Isen, 2000). În momentul în care o persoană anticipează sau trăieşte o emoţie, el/ea va încerca frecvent să folosească strategii prin care să controleze experienţa emoţională respectivă. În consecinţă, RE, un concept ce include toate procesele prin care încercăm să controlăm ce emoţii avem, când le trăim şi cum le exprimăm (Gross, 2002), ar putea fi esenţială pentru decizie şi alte procese cognitive (e.g., memoria; Richards & Gross, 1999, 2000). Deşi există numeroase strategii de RE ce pot fi folosite în asemenea circumstanţe (e.g., Garnefski, Legerstee, Kraaij, Van Den Kommer, & Teerds, 2002), cele mai multe studii de specialitate se centrează pe strategiile de RE care intră în acţiune fie înainte de declanşarea emoţiilor (RE centrată pe antecedente), fie după ce răspunsul emoţional a 58 fost deja activat (RE centrată pe răspuns) (Gross & Thompson, 2007). Acest model
procesual care diferenţiază strategiile de RE după momentul în care intervin în procesul generării emoţiilor (Gross, 1998b, 2002) şi-a dovedit din plin utilitatea pentru cercetătorii din domeniul ştiinţelor cognitive şi a generat descoperiri marcante legate de efectele RE asupra cogniţiei, reacţiilor fiziologice şi sănătăţii (pentru recenzii recente, vezi Canli, Ferri, & Duman, 2009; Gross, 2008; Phillips, Ladouceur, & Drevets, 2008). Pornind de la modelul propus de Gross şi Thompson (2007), în ultimul deceniu au fost investigate cu prioritate două strategii specifice de RE (Ochsner & Gross, 2005, 2008). Prima dintre ele, reevaluarea cognitivă, este o strategie de RE centrată pe antecedente, care presupune alterarea traiectoriei răspunsului emoţional prin reformularea semnificaţiei situaţiei. A doua strategie, supresia expresivă, este centrată pe răspuns şi implică inhibarea comportamentelor (e.g., expresii faciale, gesturi, verbalizări) asociate cu răspunsul emoţional (Gross, 2002; Gross & Thompson, 2007). Ambele strategii sunt eficiente în reducerea expresiei emoţiilor, însă eficienţa lor în reducerea experienţei emoţionale diferă ca urmare a momentului în care fiecare strategie acţionează în procesul generării emoţiei. Mai specific spus, ambele strategii reduc experienţa emoţiilor pozitive, însă doar reevaluarea este eficientă şi pentru a reduce experienţa emoţiilor negative (Gross, 1998a; Gross & Levenson, 1997). O altă diferenţă calitativă între cele două strategii se referă la faptul că reevaluarea reduce emoţiile într-o fază timpurie, fără a avea nevoie de efort susţinut în timp, iar supresia implică eforturi active, de lungă durată, pentru a inhiba răspunsurile emoţionale prepotente (Gross, 2002; Muraven, Tice, & Baumeister, 1998). Prin efortul crescut sau „sărăcirea resurselor personale” (engl. ego depletion; Baumeister, 2003) necesare supresiei, aceasta interferează cu memoria explicită (Richards & Gross, 1999, 2000). În mod similar, supresia unor emoţii negative (e.g., furie, ruşine, dar nu şi tristeţe) asociată cu un arousal fiziologic crescut determină un tipar decizional caracterizat prin impulsivitate (Leith & Baumeister, 1996). Cercetări recente indică faptul că reevaluarea şi supresia ar putea afecta în mod diferenţiat procesele decizionale. Spre exemplu, folosirea habituală a reevaluării explică peste 50% din varianţa profitului într-o sarcină de simulare a unor negocieri economice (Yurtsever, 2004, 2008). În mod similar, diferenţele individuale în reevaluare şi supresie prezic comportamentele de risc pentru sănătate (Magar, Phillips, & Hosie, 2008). Cu toate acestea, încă nu au fost comparate în mod direct efectele reevaluării şi supresiei asupra luării deciziei în sarcini experimentale. După descrierea nivelului curent de cunoaştere în domeniul deciziei şi al emoţiilor, în lucrarea de faţă am prezentat demersurile noastre investigative menite să ilustreze emipiric rolul emoţiilor şi al strategiilor reglatorii asupra proceselor decizionale. Psihologia economică abundă de sarcini experimentale care surprind diferite aspecte legate de deciziile umane cu implicaţii individuale sau sociale. Pornind de la o analiză critică a acestor probe de laborator şi a aspectelor decizionale vizate, am selectat câteva domenii cu importanţă majoră ce aparţin proceselor decizionale şi am identificat sarcinile decizionale care se bucură de cel mai bun suport empiric. Drept urmare, probele decizionale folosite în studiile prezentate în această lucrare evaluează comportamentele de căutare a riscului (vezi studille 2, 3 şi 4), predispoziţia la o distorsiune decizională legată de modalitatea de formulare a alternativelor decizionale (vezi studiul 5) şi corectitudinea în împărţirea resurselor financiare (vezi studiul 6). 59 Putem identifica cel puţin două mecanisme majore prin care RE poate influenţa decizia. În primul rând, putem vorbi despre o “cale emoţională” care surprinde diferenţele de eficienţă a strategiilor de RE în a reduce experienţele emoţionale pozitive şi negative (Gross, 2002). În sprijinul rutei emoţionale, studii recente oferă dovezi că folosirea acută a reevaluării reduce arousalul fiziologic asociat anticipării unei recompense (Delgado, Gillis, & Phelps, 2008) sau aversiunii faţă de pierdere (Sokol-Hessner et al., 2009). În al doilea rând, putem argumenta şi o posibilă “cale non-emoţională” care vizează nivelurile diferite ale efortului cognitiv necesar implementării strategiilor de RE, şi care, la rândul lor ar putea fi legate de contribuţiile lor la depleţia resurselor personale (engl., ego depletion) (Baumeister, 2003; Richards & Gross, 1999). Spre exemplu, reevaluarea cognitivă reduce experienţa emoţională într-o fază timpurie a procesului generativ al emoţiei fără a fi necesare alocări ulterioare de resurse pentru a controla emoţia respectivă. În schimb, supresia expresivă necesită eforturi crescute de lungă durată pentru a inhiba
continuu răspunsurile emoţionale prepotente (Gross & Thompson, 2007). Richards şi Gross (1999, 2000) invocă această “cale non-emoţională” (adică, diferenţele în resurse computaţionale preluate de strategiile de RE de la procesările informaţionale curente) pentru a explica de ce supresia, nu şi reevaluarea, deteriorează memoria declarativă. În unul dintre studiile pe care le-am prezentat în această lucrare (Heilman, Crisan, Houser, Miclea, & Miu, 2010), am testat influenţa celor două strategii reglatorii (i.e., reevaluare cognitivă şi supresie expresivă) pe efectele emoţiilor pozitive şi negative asupra deciziei economice în condiţii de risc şi ambiguitate. Reglarea emoţiilor negative ne-a permis să contrastăm reevaluarea, care a controlat eficient experienţa emoţională, cu supresia, care s-a dovedit a fi ineficientă pentru a reduce experienţa emoţională negativă. În consecinţă, doar reevaluarea a reuşit să reducă efectele emoţiilor negative asupra deciziei economice. Reglarea emoţiilor pozitive ne-a oferit contextul în care reevaluarea şi supresia sunt la fel de eficiente pentru a reduce experienţa emoţională, însă diferenţa între cele două este la nivelul consumului de resurse cognitive necesar pentru a derula aceste două tipuri de strategii reglatorii. În această condiţie, atât reevaluarea cât şi supresia au influenţat efectele emoţiilor pozitive asupra deciziei. În consecinţă, rezultatele acestui studiu sugerează că impactul RE asupra deciziei economice s-ar realiza prin eficienţa strategiilor reglatorii de a reduce experienţele emoţionale (“calea emoţională”) şi nu prin consumul resurselor cognitive. De-a lungul acestei lucrări am oferit argumente empirice în favoarea importanţei strategiilor reglatorii în determinarea comportamentului decizional. Diferenţele individuale legate de trăsăturile de personalitate sau emoţiile anticipate sau incidentale ale decidenţilor pot fi completate cu cele legate de controlul voluntar al emoţiilor trăite. Rezultatele noastre pot fi integrate în teoriile majore ale interacţiunii emoţie-decizie, oferind o mai bună putere de predicţie sau explicaţie modelelor actuale. Teoria proceselor duale ale gândirii (Epstein, 1994) susţine existenţa unui sistem experienţial de gândire, centrat pe emoţii şi a unui sistem analitic, bazat pe procese raţionale. Este evident faptul că strategiile de control al emoţiilor în vederea reducerii efectelor perturbatoare ale emoţiilor intense lucrează în cadrul sistemului analitic. Faptul că aceleaşi stucturi nervoase, preponderent corticale, sunt implicate atât în decizie cât şi în RE ar putea fi rezultatul evoluţiei filogenetice. În cadrul teoriei proceselor duale este argumentată apariţia mai timpurie a sistemului experienţial de gândire, în timp ce sistemul analitic s-ar fi dezvoltat ulterior, pentru a răspunde la cerinţele de mediu tot mai complexe cu care se 60 confrunta individul. Această perspectivă evoluţionistă îşi găseşte suport la nivel implementaţional: stucturile subcorticale ce ghidează procesele afective sunt mai vechi din punct filogenetic, iar structurile corticale care susţin procesele decizionale adaptative şi procesele de RE au apărut mai târziu. Modelul acţiunii emoţiilor incidentale sau anticipate descris de Loewenstein şi Lerner (2003) ar putea fi extins pentru a include strategiile de RE. Ţinând cont de numeroasele studii care susţin folosirea spontană a strategiilor reglatorii în condiţiile trăirii sau anticipării unor emoţii şi de rezultatele noastre care arată efectul direct al eficienţei proceselor de reglare asupra deciziei, considerăm oportună includerea strategiilor de RE în acest model. Strategiile de RE pot acţiona atât pe emoţiile incidentale cât şi pe cele anticipate, iar de eficienţa lor poate depinde rezultatul decizional (vezi Figura 1.1). SMH ar putea fi, de asemenea, adaptată pentru a include strategiile reglatorii. Leziunile VMPFC invocate a fi cauza deficitelor decizionale manifestate de pacienţi sunt asociate şi cu deficite reglatorii (pentru o trecere în revistă vezi Mitchell, 2011). Ceea ce apare descris în literatura de specialitate ca deficit afectiv ar putea fi redus la deficite specifice în sfera reglării afectivităţii. Unul dintre studiile prezentate în acestă lucrare a analizat rolul RE în dezvoltarea comportamentului decizional optim şi al cunoştinţelor declarative despre sarcina decizională (Studiul 4). Rezultatele obţinute de noi susţin importanţa strategiilor de RE şi a cunoştinţelor despre probă pentru un comportament decizional adaptativ. Studiile viitoare ar putea aborda ţintit această problemă pentru a determina mecanismul prin care strategiile de RE interacţionează cu comportamentul decizional. Posibilităţile ce rezultă în urma investigaţiilor proprii au în vedere influenţa RE asupra marcherilor somatici sau o influenţă directă a RE asupra deciziei, alături de marcherii somatici şi cunoştinţele explicite.
În cele ce urmează vom realiza o sumarizare sistematică a principalelor contribuţii teoretice şi empirice ale acestei teze, aşa cum rezultă din capitolele prezentate anterior. La fiecare dintre capitolele experimentale am indicat o serie de limite şi direcţii viitoare de cercetare. Replicarea rezltatelor proprii şi testarea empirică a unor ipoteze sau explicaţii speculative lansate în această lucrare ar putea aduce contribuţii semnificative domeniului interacţiunii emoţie-decizie. Capitolul 1 s-a axat pe prezentarea cadrului teoretic care a oferit suport studiilor realizate. În acest capitol al tezei am trecut în revistă următoarele aspecte: • Analiza critică a teoriilor interacţiunii emoţiilor cu procesele decizionale. În aceste secţiuni am ilustrat asumpţiile teoretice ale interacţiunii emoţie-decizie şi am prezentat rezultate empirice care au fost invocate anterior în favoarea acestor teorii. • Definirea proceselor de reglare emoţională şi prezentarea celor mai cunoscute strategii reglatorii şi a efectelor acestora asupra principalelor domenii de funcţionare umană. De asemenea, am argumentat un posibil rol al strategiilor reglatorii în moderarea sau medierea relaţiei emoţie-decizie. • Descrierea mecanismele neuronale specifice şi comune proceselor emoţionale şi decizionale în vederea argumentării impactului proceselor emoţionale şi al strategiilor reglatorii asupra deciziei. Capitolul 2 oferă o contribuţie metologică a acestei lucrări prin iniţierea şi prezentarea demersului de adaptare naţională a unor instrumente de măsură a atrategiilor de RE, precum şi a unui chestionar ce evaluează atitudinile faţă de risc. 61 • Prezentarea demersului de adaptare pe pupulaţie adultă tânără a chestionarului ERQ ce măsoară reevaluarea şi supresia ca strategii reglatorii (Studiul 1.1). • Prezentarea demersului de adaptare pe pupulaţie adultă tânără a chestionarului CERQ ce măsoară nouă strategii de RE la nivel cognitiv (Studiul 1.2). • Prezentarea demersului de adaptare pe pupulaţie adultă tânără a chestionarului DOSPERT prin care se evaluează comportamentele de căutare a riscului precum şi percepţia subiectivă a riscului pe cinci domenii de funcţionare umană (Studiul 1.3). • Indicatorii psihometrici de fidelitate test-retest şi consistenţă internă a acestor instrumente de măsură sunt asemătnători cu cei raportaţi în studiile originale şi se încadrează în limita valorilor normale pentru aceste măsurători. • Stabilirea unor etaloane pentru populaţia adultă tânără la aceste instrumente a contribuit la evaluarea diferenţelor individuale pe dimensiuni ale RE sau ale căutării riscului în cadrul eşantioanelor de participanţi incluse în aceste studii. • De asemenea, existenţa acestor chestionare traduse în limba română şi a etaloanelor preliminare pentru adulţi facilitează demersurile viitoare de cercetare din acest domeniu. Capitolul 3 a inclus studii în care am investigat rolul strategiilor de RE în situaţii de decizie ce implică un nivel crescut de risc sau ambiguitate iar contribuţiile noastre la acest domeniu au vizat: • Prezentarea sistematică a studiilor ce au investigat diferenţe individuale în deciziile în condiţii de risc şi ambiguitate, cu accent pe rolul emoţiilor în aceste situaţii decizionale. • Realizarea formelor computerizate a sarcinilor decizionale pentru a putea fi folosite în studii empirice. • Rezultatele noastre arată, pentru prima oară în literatura de specialitate, că prin instruirea participanţilor să reevalueze frica sau dezgustul este redusă semnificativ experienţa neplăcută a acestor emoţii şi este promovată căutarea riscului în comparaţie cu loturile de control şi grupurile de participanţi care folosesc supresia (Studiul 2). • În Studiul 3 am confirmat rezultatele Studiului 2 şi le-am extins la emoţii naturale, pozitive şi negative. • Procedura de inducere a emoţiilor pozitive şi negative utilizată în Studiul 3 beneficiază de o validitate ecologică ridicată, iar emoţiile declanşate sunt mai intense decât în cazul celor induse în laborator.
• Confirmăm asocierea între emoţiile pozitive şi comportamentele de căutare a riscului. Elementul de originalitate adus de acest studiu se referă la reducerea căutării riscului în condiţiile trăirii unor emoţii pozitive la participanţii care îşi controlează spontan aceste emoţii prin reevaluare sau supresie. • În introducerea Studiului 4 realizăm o prezentare critică a cercetărilor ce implică rolul cunoştinţelor declarative în sarcina decizională JCI şi contribuim la această dezbatere prin rezultate proprii. • Rezultatele noastre susţin contribuţia semnificativă a cunoştinţelor declarative despre proba decizională în ghidarea comportamentului adaptativ, fără a nega rolul marcherilor somatici. 62 • Este primul studiu empiric în care este investigat impactul unui număr mare de strategii reglatorii asupra comportamentului decizional. Extindem lista strategiilor de RE investigate pentru a include strategii de RE cognitive, mecanisme de coping şi mecanisme defensive de filieră psihanalitică. • Folosirea habituală a reevaluării se asociază cu un tipar de alegeri adaptativ pentru participant, rezultat concirdant cu cele obţinute în Studiile 2 şi 3. • Pe scurt, studiile noastre care au vizat sarcini decizionale în condiţii de risc şi ambiguitate arată că atât folosirea spontană, instruită, a strategiilor reglatorii asupra unor emoţii imediate are un efect semnificativ în interacţiune cu decizia, cât şi folosirea habituală a strategiilor de RE îşi pune amprenta pe tipul de alegeri pe care le fac participanţii. Capitolul 4 a vizat analiza efectelor reevaluării şi supresiei şi ale trategiilor de RE cognitivă în interacţiune cu efectul de framing, pe trei domenii diferite (i.e., sănătate, financiar, natură şi obiecte). • Prezentăm literatura de specialitate relevantă pentru aceast efect decizional şi facem o analiză a tipurilor de efecte de framing, cu accent pe framingul alegerilor riscante şi a factorilor ce îl influenţeză. • La nivel metodologic, Studiul 5 are meritul de a fi investigat mai multe domenii decizionale simultan prin probleme cu relevanţă ecologică sporită. • Rezultatele noastre legate de prezenţa efectului de framing diferită în funcţie de domeniul investigat pot să explice o parte dintre divergenţele raportate în alte studii experimentale. • Strategiile de RE explică o parte mare din varianţa efectului de framing, demonstrând, şi în acest context decizional, impactul lor asupra deciziei. • Folosirea instrumentelor diferite pentru a evalua atitudinea faţă de risc (probleme de framing vs. chestionar) conduce la rezultate divergente. Acest lucru reduce posibilitatea de generalizare a rezultatelor între studii ce folosesc metode diferite. Capitolul 5 a abordat tema corectitudinii în alocarea resurselor financiare. În studiul 6 am investigat efectul reevaluării şi al supresiei şi rolul moderator al anxietăţii în sarcina Jocul Ultimatumului. • Cadrul teoretic al acestui capitol oferă o analiză a efectelor diferenţelor individuale în deciziile ce implică împărţirea resurselor financiare. • Varianta binară a JU folosită în Studiul 6 permite investigarea comportamentului decizional în situaţii particulare ce nu permit oferte egale de împărţire a resurselor. • Aplicarea probei decizionale înaintea unui examen este o componentă originală a acestui studiu şi a vizat inducerea unei stări de anxietate cât mai naturală. • Rezultatele noastre susţin rolul moderator al anxietăţii în relaţia reevaluării cu decizia. Şi în acest context decizional am evidenţiat efectele directe ale strategiilor reglatorii asupra procesului decizional. Capitolul 6 oferă o perspectivă sintetică asupra contribuţiilor teoretice, metodologice şi empirice ale studiile derulate. De asemenea, în acest capitol facem integrarea rezultatelor noastre în contextul literaturii de specialitate pre-existente. Chiar dacă economiştii nu au negat explicit existenţa şi importanţa emoţiilor, ei le-au ignorat în mod frecvent şi le-au exclus din modelele lor teoretice fie pe motiv că efectele emoţiilor sunt trecătoare şi lipsite de relevanţă sau pentru că emoţiile erau 63 considerate mult prea imprevizibile şi complexe pentru a fi incluse în modelele formale.
În lucrarea de faţă am încercat să aducem argumente teoretice şi empirice în favoarea ideii că emoţiile au consecinţe importante asupra comportamentului decizional, care nu pot fi ignorate. Modelele economice care ignoră rolul acestor factori viscerali se pot apropia de un standard de acurateţe predictivă numai în condiţiile în care decidenţii nu se află sub influenţa acestor factori. În plus, se poate observa că emoţiile afectează procesele cognitive, în special cele decizionale, diferenţiat ăn funcţie de intensitatea lor. Emoţiile reduse ca intensitate pot fi uşor controlabile şi lucrează în favoarea decidentului, ghidând decizia către alegerea alternativei optime. În schimb, emoţiile foarte intense au un efect perturbator asupra proceselor cognitive şi reduc capacitatea individului de a analiza costurile şi beneficiile alterantivelor decizionale şi conduc, în ultimă instanţă, la decizii mai puţin avantajoase. Pentru a prezice sau a înţelege comportamentul unei persoane care trăieşte emoţii mai mult sau mai puţin intense, stările emoţionale trebuie să fie formalizate şi incluse în modelele decizionale. Bibliografie Abler, B., Hofer, C., & Viviani, R. (2008). Habitual emotion regulation strategies and baseline brain perfusion. Neuroreport, 19(1), 21-24. Aimone, J., & Houser, D. (2008). What You Don't Know Won't Hurt You: A Laboratory Analysis of Betrayal Aversion. Unpublished working paper. Interdisciplinary Center for Economic Science, George Mason University. Ainslie, G. (1975). Specious reward: a behavioral theory of impulsiveness and impulse control. Psychol Bull, 82(4), 463-496. Albu, M. (1998). Construirea si utilizarea testelor psihologice. Cluj-Napoca: Clusium. Aldao, A., Nolen-Hoeksema, S., & Schweizer, S. (2010). Emotion-regulation strategies across psychopathology: A meta-analytic review. Clin Psychol Rev, 30(2), 217237. Alhakami, A. S., & Slovic, P. (1994). A psychological study of the inverse relationship between perceived risk and perceived benefit. Risk Anal, 14(6), 1085-1096. Allport, F. H., & Allport, G. W. (1921). Personality traits: Their classificationa nd measurement. Journal of Abnormal and Social Psychology, 16, 6-40. Almashat, S., Ayotte, B., Edelstein, B., & Margrett, J. (2008). Framing effect debiasing in medical decision making. Patient Educ Couns, 71(1), 102-107. Almashat, S., Ayotte, B., Edelstein, B., & Margrett, J. (2008). Framing effect debiasing in medical decision making. Patient Educ Couns, 71(1), 102-107. Amstadter, A. (2008). Emotion regulation and anxiety disorders Anxiety Disorders, 22, 211-221. Anastasi, A. (1979). Psychological testing. New York, MacMillan Publishing Co. Anderson, A. K., Christoff, K., Stappen, I., Panitz, D., Ghahremani, D. G., Glover, G., et al. (2003). Dissociated neural representations of intensity and valence in human olfaction. Nat Neurosci, 6(2), 196-202. Anderson, C. A., Miller, R. S., Riger, A. L., Dill, J. C., & Sedikides, C. (1994). Behavioral and characterological attributional styles as predictors of depression and loneliness: review, refinement, and test. J Pers Soc Psychol, 66(3), 549-558. 64 Anderson, M. C., Ochsner, K. N., Kuhl, B., Cooper, J., Robertson, E., Gabrieli, S. W., et al. (2004). Neural systems underlying the suppression of unwanted memories. Science, 303(5655), 232-235. Anderson, S. W., Bechara, A., Damasio, H., Tranel, D., & Damasio, A. R. (1999). Impairment of social and moral behavior related to early damage in human prefrontal cortex. Nat Neurosci, 2(11), 1032-1037. Andrews, G., Singh, M., & Bond, M. (1993). The Defense Style Questionnaire. J Nerv Ment Dis, 181(4), 246-256. Arkes, H. R. (1981). Impediments to accurate clinical judgment and possible ways to minimize their impact. J Consult Clin Psychol, 49(3), 323-330. Aron, A. R., Fletcher, P. C., Bullmore, E. T., Sahakian, B. J., & Robbins, T. W. (2003). Stop-signal inhibition disrupted by damage to right inferior frontal gyrus in humans. Nat Neurosci, 6(2), 115-116. Averill, J. R. (1983). Studies on anger and aggression. Implications for theories of emotion. Am Psychol, 38(11), 1145-1160.
Baban, A. (1998). Stres si personalitate. Cluj-Napoca: Presa Universitara Clujeana. Bajtelsmit, V. L., Bernasek, A., & Jinakopolos, N. A. (1997). Gender differences in pension investment allocation decisions Journal of Risk and Insurance, 16, 135147. Balzarotti, S., John, O. P., & Gross, J. J. (2010). An Italian Adaptation of the Emotion Regulation Questionnaire. European Journal of Psychological Assessment, 26, 61-67. Banks, S. J., Eddy, K. T., Angstadt, M., Nathan, P. J., & Phan, K. L. (2007). Amygdalafrontal connectivity during emotion regulation. Soc Cogn Affect Neurosci, 2(4), 303-312. Barett, L. F., & Salovey, P. (2002). The wisdom in feelings. New York: Guilford. Bar-Hillel, M., & Neter, E. (1996). Why are people reluctant to exchange lottery tickets? Journal of Personality and Social Psychology, 70, 17-27. Baron, J. (1992). The effect of normative beliefs on anticipated emotions. Journal of Personality and Social Psychology, 63, 320-330. Baron, R. M., & Kenny, D. A. (1986). The moderator-mediator variable distinction in social psychological research: conceptual, strategic, and statistical considerations. J Pers Soc Psychol, 51(6), 1173-1182. Basso, M. R., Schefft, B. K., Ris, M. D., & Dember, W. N. (1996). Mood and globallocal visual processing. J Int Neuropsychol Soc, 2(3), 249-255. Baumeister, R. F. (2003). Ego depletion and self-regulation failure: a resource model of self-control. Alcohol Clin Exp Res, 27(2), 281-284. Baumeister, R. F., Heatherton, T. F., & Tice, D. M. (1994). Losing control: How and why people fail at self-regulation. San Diego: Academic Press. Bazerman, M. H., Tenbrunsel, A. E., & Wade-Benzoni, K. A. (1998). Negotiating with yourself and losing: Understanding and managing conflicting internal preferences. Academy of Management Review, 23, 225-241. Beauregard, M., Leroux, J. M., Bergman, S., Arzoumanian, Y., Beaudoin, G., Bourgouin, P., et al. (1998). The functional neuroanatomy of major depression: an fMRI study using an emotional activation paradigm. Neuroreport, 9(14), 3253-3258. 65 Beauregard, M., Levesque, J., & Bourgouin, P. (2001). Neural correlates of conscious self-regulation of emotion. J Neurosci, 21(18), RC165. Bechara, A., & Damasio, A. (2005). The somatic marker hypothesis: A neural theory of economic decision. Games and Economic Behavior, 52, 336-372. Bechara, A., Damasio, A. R., Damasio, H., & Anderson, S. W. (1994). Insensitivity to future consequences following damage to human prefrontal cortex. Cognition, 50(1-3), 7-15. Bechara, A., Damasio, H., & Damasio, A. R. (2000). Emotion, decision making and the orbitofrontal cortex. Cereb Cortex, 10(3), 295-307. Bechara, A., Damasio, H., Damasio, A. R., & Lee, G. P. (1999). Different contributions of the human amygdala and ventromedial prefrontal cortex to decision-making. J Neurosci, 19(13), 5473-5481. Bechara, A., Damasio, H., Tranel, D., & Anderson, S. W. (1998). Dissociation Of working memory from decision making within the human prefrontal cortex. J Neurosci, 18(1), 428-437. Bechara, A., Damasio, H., Tranel, D., & Damasio, A. R. (1997). Deciding advantageously before knowing the advantageous strategy. Science, 275(5304), 1293-1295. Bechara, A., Damasio, H., Tranel, D., & Damasio, A. R. (2005). The Iowa Gambling Task and the somatic marker hypothesis: some questions and answers. Trends Cogn Sci, 9(4), 159-162; discussion 162-154. Bechara, A., Tranel, D., & Damasio, H. (2000). Characterization of the decision-making deficit of patients with ventromedial prefrontal cortex lesions. Brain, 123 ( Pt 11), 2189-2202. Bechara, A., Tranel, D., Damasio, H., & Damasio, A. R. (1996). Failure to respond autonomically to anticipated future outcomes following damage to prefrontal cortex. Cereb Cortex, 6(2), 215-225.
Bell, D. E. (1982). Regret in decision making under uncertainty. Operations Research, 30, 961-981. Bell, D. E. (1985). Disappointment in decision making under uncertainty. Operations Research, 33, 1-27. Bergh, A. (2008). A critical note on the theory of inequity aversion. . The Journal of Socio-Economics, 37, 1789-1796. Berkowitz, L. (1990). On the formation and regulation of anger and aggression. A cognitive-neoassociationistic analysis. Am Psychol, 45(4), 494-503. Berlinck, R. G., Hajdu, E., da Rocha, R. M., de Oliveira, J. H., Hernandez, I. L., Seleghim, M. H., et al. (2004). Challenges and rewards of research in marine natural products chemistry in Brazil. J Nat Prod, 67(3), 510-522. Bishop, S. J., Duncan, J., & Lawrence, A. D. (2004). State anxiety modulation of the amygdala response to unattended threat-related stimuli. J Neurosci, 24(46), 10364-10368. Bishop, S. J., Jenkins, R., & Lawrence, A. D. (2007). Neural processing of fearful faces: effects of anxiety are gated by perceptual capacity limitations. Cereb Cortex, 17(7), 1595-1603. Blair, K., Marsh, A. A., Morton, J., Vythilingam, M., Jones, M., Mondillo, K., et al. (2006). Choosing the lesser of two evils, the better of two goods: specifying the 66 roles of ventromedial prefrontal cortex and dorsal anterior cingulate in object choice. J Neurosci, 26(44), 11379-11386. Blair, K. S., Smith, B. W., Mitchell, D. G., Morton, J., Vythilingam, M., Pessoa, L., et al. (2007). Modulation of emotion by cognition and cognition by emotion. Neuroimage, 35(1), 430-440. Blair, R. J. (2005). Applying a cognitive neuroscience perspective to the disorder of psychopathy. Dev Psychopathol, 17(3), 865-891. Blair, R. J. (in press). Psychopathy, frustration, and reactive aggression: the role of ventromedial prefrontal cortex. Br J Psychol, 101(Pt 3), 383-399. Blair, R. J. (2008). The amygdala and ventromedial prefrontal cortex: functional contributions and dysfunction in psychopathy. Philos Trans R Soc Lond B Biol Sci, 363(1503), 2557-2565. Blais, A. R., & Weber, E. U. (2006). A Domain-Specific Risk-Taking (DOSPERT) scale for adult populations. Judgment and Decision Making, 1, 33-47. Bloomfield, A. N. (2006). Group size and the framing effect: threats to human beings and animals. Mem Cognit, 34(4), 929-937. Bolla, K. I., Eldreth, D. A., London, E. D., Kiehl, K. A., Mouratidis, M., Contoreggi, C., et al. (2003). Orbitofrontal cortex dysfunction in abstinent cocaine abusers performing a decision-making task. Neuroimage, 19(3), 1085-1094. Bolton, G., & Ockenfels, A. (2000). A theory of equity, reciprocity and competition. American Economic Review, 90, 166-193. Bontempo, R. N., Bottom, W. P., & Weber, E. U. (1997). Cross-cultural differences in risk perception: A model-based approach. Risk Analysis, 17, 479-488. Bosman, R., Sonnemans, J., & Zeelenberg, M. (2001). Emotions, rejections, and cooling off in the ultimatum game. Unpublished Working paper. University of Amsterdam. Bower, G. H. (1981). Mood and memory. Am Psychol, 36(2), 129-148. Bower, G. H. (1991). Mood congruity of social judgement. In J. Forgas (Ed.), Emotion and social judgement (pp. 31-54). Oxford, England: Pergamon Press. Bowman, C. H., Evans, C. E., & Turnbull, O. H. (2005). Artificial time constraints on the Iowa Gambling Task: the effects on behavioural performance and subjective experience. Brain Cogn, 57(1), 21-25. Bradley, M. M., & Lang, P. J. (2007). Emotion and motivation. In J. T. Cacioppo, L. G. Tassinary & G. G. Berntson (Eds.), Handbook of Psychophysiology (3rd edition ed., pp. 581-607). New York: Cambridge University Press. Brand, M., Kalbe, E., Labudda, K., Fujiwara, E., Kessler, J., & Markowitsch, H. J. (2005). Decision-making impairments in patients with pathological gambling. Psychiatry Res, 133(1), 91-99.
Brendle, J. R., & Wenzel, A. (2004). Differentiating between memory and interpretation biases in socially anxious and nonanxious individuals. Behav Res Ther, 42(2), 155-171. Brody, L. R. (1993). On understanding gender differences in the expression of emotion. In S. L. Ablon, D. Brown, E. J. Khantzian & J. E. Mack (Eds.), Human feelings: Explorations in affect development and meaning (pp. 87-121). Hillsdale, NJ: Analytic Press. 67 Brody, L. R., Hay, D., & Vandewater, E. (1990). Gender, gender role identity and children's reported feelings toward the same and opposite sex. Sex Roles, 21, 363387. Bromley, P., & Curley, S. (1992). Individual differences in risk taking. In J. F. Yates (Ed.), Risk-taking behavior. NY: John Wiley. Brown, J. W., & Braver, T. S. (2005). Learned predictions of error likelihood in the anterior cingulate cortex. Science, 307(5712), 1118-1121. Budhani, S., Marsh, A. A., Pine, D. S., & Blair, R. J. (2007). Neural correlates of response reversal: considering acquisition. Neuroimage, 34(4), 1754-1765. Burnham, T. C. (2007). High-testosterone men reject low ultimatum game offers. Proc Biol Sci, 274(1623), 2327-2330. Butler, E. A., Egloff, B., Wilhelm, F. H., Smith, N. C., Erickson, E. A., & Gross, J. J. (2003). The social consequences of expressive suppression. Emotion, 3(1), 48-67. Byrnes, J. P., Miller, D. C., & Schafer, W. D. (1999). Gender differences in risk-taking: A meta-analysis. Psychological Bulletin, 125, 376-383. Cabanac, M. (1992). Pleasure: the common currency. J Theor Biol, 155(2), 173-200. Cahill, L. (2006). Why sex matters for neuroscience. Nat Rev Neurosci, 7(6), 477-484. Calvo, M. G., Avero, P., & Miguel-Tobal, J. J. (2003). Multidimensional anxiety and content-specificity effects in preferential processing of threat. European Psychologist, 8, 252-265. Camerer, C., & Thaler, R. H. (1995). Anomalies, Ultimatums, Dictators and Manners. Journal of Economic Perspectives, 9, 209-219. Camerer, C. F. (2003). Behavioral Game Theory - Experiments in Strategic Interaction Princeton: Princeton University Press. Camerer, C. F., & Fehr, E. (2006). When does "economic man" dominate social behavior? Science, 311(5757), 47-52. Campos, J. J., Barrett, K. C., Lamb, M. E., Goldsmith, M. H., & Stenberg, C. (1983). Socioemotional development. In C. M. Haith, J. J. (Ed.), Handbook of child psychology: Vol. 2. Infancy and developmental psychology (pp. 783-915). New York: Wiley. Campos, J. J., Campos, R. G., & Barrett, K. C. (1989). Emergent themes in the study of emotional development and emotion regulation. Developmental Psychology, 25, 394-402. Canli, T., Desmond, J. E., Zhao, Z., & Gabrieli, J. D. (2002). Sex differences in the neural basis of emotional memories. Proc Natl Acad Sci U S A, 99(16), 1078910794. Canli, T., Ferri, J., & Duman, E. A. (2009). Genetics of emotion regulation. Neuroscience, in press. Cappelletti, D., Guth, W., Ploner, M. . (2008). Being of two minds: an ultimatum experiment investigating affective processes. Unpublished manuscript. Jena Economic Research Papers. Carter, J. R., & Irons, M. D. (1991). Are Economists Different, and if so, Why? . Journal of economics Perspectives, 5, 171-177. Carter, S., & Smith-Pasqualini, M. C. (2004). Stronger autonomic responses accopagnies better learning: A test of Damasio's somatic markers hypothesis. Cognition and Emotion, 18(7), 901-911. 68 Carver, C. S., Scheier, M. F., & Weintraub, J. K. (1989). Assessing coping strategies: a theoretically based approach. J Pers Soc Psychol, 56(2), 267-283. Casey, B. J., Forman, S. D., Franzen, P., Berkowitz, A., Braver, T. S., Nystrom, L. E., et al. (2001). Sensitivity of prefrontal cortex to changes in target probability: a
functional MRI study. Hum Brain Mapp, 13(1), 26-33. Cauffman, E., Shulman, E. P., Steinberg, L., Claus, E., Banich, M. T., Graham, S., et al. (2010). Age differences in affective decision making as indexed by performance on the Iowa Gambling Task. Dev Psychol, 46(1), 193-207. Chaiken, S., & Trope, Y. (1999). Dual-Processes Theories in Social Psychology. New York: Guilford. Chandler, R. A., Wakeley, J., Goodwin, G. M., & Rogers, R. D. (2009). Altered RiskAversion and Risk-Seeking Behavior in Bipolar Disorder. Biol Psychiatry. Chen, M., & Bargh, J. A. (1999). Consequences of automatic evaluation: immediate behavioral predispositions to approach or avoid the stimulus. Pers Soc Psychol Bull, 25, 215-224. Cheng, F. F., & Wu, C. S. (2010). Debiasing the framing effect: The effect of warning and involvement. Decision Support Systems, 49, 328-334. Clark, M. S., & Fiske, S. T. (1982). Affect and Cognition. Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum. Cleeremans, A., Destrebecqz, A., & Boyer, M. (1998). Implicit learning: news from the front. Trends Cogn Sci, 2(10), 406-416. Clore, G. L. (1992). Cognitive Phenomenology: Feelings and the construction of judgements. In L. L. Martin & A. Tesser (Eds.), The construction of social judgements (pp. 133-163). Hillsdale, NJ: Erlbaum. Clore, G. L., Schwartz, A., & Conway, M. (1994). Affective causes and consequences of social information processing. In R. S. Wyer & T. K. Srull (Eds.), Handbook of social cognition (2nd ed., Vol. 1, pp. 323-417). Hillsdale, NJ: Erlbaum. Compas, B. E., Orosan, P. G., & Grant, K. E. (1993). Adolescent stress and coping: implications for psychopathology during adolescence. J Adolesc, 16(3), 331-349. Conway, M., & Giannopoulos, C. (1993). Dysphoria and decision making: limited information use for evaluations of multiattribute targets. J Pers Soc Psychol, 64(4), 613-623. Cools, R., Clark, L., Owen, A. M., & Robbins, T. W. (2002). Defining the neural mechanisms of probabilistic reversal learning using event-related functional magnetic resonance imaging. J Neurosci, 22(11), 4563-4567. Corbetta, M., & Shulman, G. L. (2002). Control of goal-directed and stimulus-driven attention in the brain. Nat Rev Neurosci, 3(3), 201-215. Corbin, J., McElroy, T., & Black, C. (2010). Memory reflected in our decisions: Higher working memory capacity predicts greater bias in risky choice. Judgement and Decision Making, 5, 110-115. Coricelli, G., Dolan, R. J., & Sirigu, A. (2007). Brain, emotion and decision making: the paradigmatic example of regret. Trends Cogn Sci, 11(6), 258-265. Crisan, L., & Miu, A. C. (in press). Cognitive reappraisal reduces the susceptibility to the framing effect in economic decision making. Personality and Individual Differences. 69 Crisan, L. G., Pana, S., Vulturar, R., Heilman, R. M., Szekely, R., Druga, B., et al. (2009). Genetic contributions of the serotonin transporter to social learning of fear and economic decision making. Soc Cogn Affect Neurosci, 4(4), 399-408. Critchley, H. D., Wiens, S., Rotshtein, P., Ohman, A., & Dolan, R. J. (2004). Neural systems supporting interoceptive awareness. Nat Neurosci, 7(2), 189-195. Crockett, M. J., Clark, L., Tabibnia, G., Lieberman, M. D., & Robbins, T. W. (2008). Serotonin modulates behavioral reactions to unfairness. Science, 320(5884), 1739. Crone, E. A., Bunge, S. A., Latenstein, H., & van der Molen, M. W. (2005). Characterization of children's decision making: sensitivity to punishment frequency, not task complexity. Child Neuropsychol, 11(3), 245-263. Crone, E. A., & van der Molen, M. W. (2004). Developmental changes in real life decision making: performance on a gambling task previously shown to depend on the ventromedial prefrontal cortex. Dev Neuropsychol, 25(3), 251-279. Crone, E. A., Vendel, I., & Van der Molen, M. W. (2003). Decision-making in disinhibited adolescents and adults: Insesitivity to future consequences or driven by immediate reward? Personality and Individual Differences, 35, 1625-1641.
Croson, R., & Buchan, N. (1999). Gender and Culture: International Experimental Evidence from Trust Game. American Economics Review, Papers and Proceedings, 89, 386-391. Dadds, M. R., & Salmon, K. (2003). Punishment insensitivity and parenting: temperament and learning as interacting risks for antisocial behavior. Clin Child Fam Psychol Rev, 6(2), 69-86. Damasio, A. (2005). Descartes' error: Emotion, reason and the human brain. New York: Putnam. Damasio, A., Tranel, D., & Damasio, H. (1991). Somatic markers and the guidance of behavior: Theory and preliminary testing. In H. S. Levin, H. M. Eisenberg & A. L. Benton (Eds.), Frontal Lobe Function and Dysfunction (pp. 217-229). New York: Oxford University Press. Damasio, A. R. (1996). The somatic marker hypothesis and the possible functions of the prefrontal cortex. Philos Trans R Soc Lond B Biol Sci, 351(1346), 1413-1420. Damasio, A. R. (2005). Descartes' Error: Emotion, Reason, and the Human Brain. New York: Penguin. Damasio, A. R., Tranel, D., & Damasio, H. (1990). Individuals with sociopathic behavior caused by frontal damage fail to respond autonomically to social stimuli. Behav Brain Res, 41(2), 81-94. Damasio, H., Grabowski, T., Frank, R., Galaburda, A. M., & Damasio, A. R. (1994). The return of Phineas Gage: clues about the brain from the skull of a famous patient. Science, 264(5162), 1102-1105. Davidson, R. J., Jackson, D. C., & Kalin, N. H. (2000). Emotion, plasticity, context, and regulation: perspectives from affective neuroscience. Psychol Bull, 126(6), 890909. Davis, T., Love, B. C., & Todd Maddox, W. (2009). Anticipatory emotions in decision tasks: covert markers of value or attentional processes? Cognition, 112(1), 195200. 70 de Araujo, I. E., Rolls, E. T., Kringelbach, M. L., McGlone, F., & Phillips, N. (2003). Taste-olfactory convergence, and the representation of the pleasantness of flavour, in the human brain. Eur J Neurosci, 18(7), 2059-2068. De Martino, B., Camerer, C. F., & Adolphs, R. (2010). Amygdala damage eliminates monetary loss aversion. Proc Natl Acad Sci U S A, 107(8), 3788-3792. De Martino, B., Kumaran, D., Seymour, B., & Dolan, R. J. (2006). Frames, biases, and rational decision-making in the human brain. Science, 313(5787), 684-687. Delgado, M. R., Gillis, M. M., & Phelps, E. A. (2008). Regulating the expectation of reward via cognitive strategies. Nat Neurosci, 11(8), 880-881. Delgado, M. R., Nearing, K. I., Ledoux, J. E., & Phelps, E. A. (2008). Neural circuitry underlying the regulation of conditioned fear and its relation to extinction. Neuron, 59(5), 829-838. Denes-Raj, V., & Epstein, S. (1994). Conflict between intuitive and rational processing: when people behave against their better judgment. J Pers Soc Psychol, 66(5), 819-829. Derryberry, D., & Tucker, D. M. (1994). Motivating the focus of attention. In P. Niedenthal & S. Kitayama (Eds.), The heart's eye: Emotional influences in perception and attention (pp. 167-196). San Diego, CA: Academic Press. Dias, R., Robbins, T. W., & Roberts, A. C. (1996). Dissociation in prefrontal cortex of affective and attentional shifts. Nature, 380(6569), 69-72. Digman, J. M. (1990). Personality structure: Emergence of the five factor model. Annual Review of Psychology, 41, 417-440. Dolcos, F., LaBar, K. S., & Cabeza, R. (2004). Dissociable effects of arousal and valence on prefrontal activity indexing emotional evaluation and subsequent memory: an event-related fMRI study. Neuroimage, 23(1), 64-74. Drabant, E. M., McRae, K., Manuck, S. B., Hariri, A. R., & Gross, J. J. (2009). Individual differences in typical reappraisal use predict amygdala and prefrontal responses. Biol Psychiatry, 65(5), 367-373. Drevets, W. C., Price, J. L., Simpson, J. R., Jr., Todd, R. D., Reich, T., Vannier, M., et al.
(1997). Subgenual prefrontal cortex abnormalities in mood disorders. Nature, 386(6627), 824-827. Dunn, B. D., Dalgleish, T., & Lawrence, A. D. (2006). The somatic marker hypothesis: a critical evaluation. Neurosci Biobehav Rev, 30(2), 239-271. Durston, S., Thomas, K. M., Worden, M. S., Yang, Y., & Casey, B. J. (2002). The effect of preceding context on inhibition: an event-related fMRI study. Neuroimage, 16(2), 449-453. Eckel, C., & Grossman, P. (1998). Chivalry and Solidarity in Ultimatum Games Economic Inquiry, 39, 171-188. Edwards, W. (1962). Subjective probabilities inferred from decisions. Psychological Review, 69, 109-135. Ehring, T., Tuschen-Caffier, B., Schnulle, J., Fischer, S., & Gross, J. J. (2010). Emotion regulation and vulnerability to depression: spontaneous versus instructed use of emotion suppression and reappraisal. Emotion, 10(4), 563-572. Eippert, F., Veit, R., Weiskopf, N., Erb, M., Birbaumer, N., & Anders, S. (2007). Regulation of emotional responses elicited by threat-related stimuli. Hum Brain Mapp, 28(5), 409-423. 71 Ekman, P. (1972). Universal and cultural differences in facial expression of emotion. In J. Cole (Ed.), Nebraska Symposium in Motivation (pp. 207-283). Lincoln University of Nebraska Press. Ekman, P. (1992). An argumant for basic emotions. Cognition and Emotion, 6, 169-162-. Elliott, R., Agnew, Z., & Deakin, J. F. (in press). Hedonic and informational functions of the human orbitofrontal cortex. Cereb Cortex, 20(1), 198-204. Elliott, R., Dolan, R. J., & Frith, C. D. (2000). Dissociable functions in the medial and lateral orbitofrontal cortex: evidence from human neuroimaging studies. Cereb Cortex, 10(3), 308-317. Elster, J. (1998). Emotions and Economic Theory. Journal of Economic Literature, American Economic Association, 36(1), 47-74. Emanuele, E., Brondino, N., Bertona, M., Re, S., & Geroldi, D. (2008). Relationship between platelet serotonin content and rejections of unfair offers in the ultimatum game. Neurosci Lett, 437(2), 158-161. Emanuele, E., Brondino, N., Re, S., Bertona, M., & Geroldi, D. (2009). Serum omega-3 fatty acids are associated with ultimatum bargaining behavior. Physiol Behav, 96(1), 180-183. Endler, N. S., & Parker, J. D. (1990). Multidimensional assessment of coping: a critical evaluation. J Pers Soc Psychol, 58(5), 844-854. Endler, N. S., & Parker, J. D. (1994). Assessment of multidimensional coping: task, emotion and avoidance strategies. Psychological Assessment, 6, 50-60. Epstein, S. (1994). Integration of the cognitive and the psychodynamic unconscious. Am Psychol, 49(8), 709-724. Epstein, S., Pacini, R., Denes-Raj, V., & Heier, H. (1996). Individual differences in intuitive-experiential and analytical-rational thinking styles. J Pers Soc Psychol, 71(2), 390-405. Ernst, M., Bolla, K., Mouratidis, M., Contoreggi, C., Matochik, J. A., Kurian, V., et al. (2002). Decision-making in a risk-taking task: a PET study. Neuropsychopharmacology, 26(5), 682-691. Eslinger, P. J., & Damasio, A. R. (1985). Severe disturbance of higher cognition after bilateral frontal lobe ablation: patient EVR. Neurology, 35(12), 1731-1741. Evans, C. E., Kemish, K., & Turnbull, O. H. (2005). Paradoxical effects of education on the Iowa Gambling Task. Brain and Cognition, 54(3), 240-244. Eysenck, H. J., & Eysenck, M. W. (1985). Personality and Individual Differences: A natural science approach. NY: Plenum. Fagley, N. S., Coleman, J. G., & Simon, A. F. (2010). Effects of framing, perspec. Fagley, N. S., Coleman, J. G., & Simon, A. F. (2010). Effects of framing, perspective taking and perspective (affective focus) on choice. Personality and Individual Differences, 48, 264-269.
Fagley, N. S., & Miller, P. M. (1987). The effects of decision making on choice of risky vs. certain options. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 39, 264-277. Fagley, N. S., & Miller, P. M. (1990). The effects of framing on choice: Interactions with risk-taking propensity, cognitive style and sex. Social Psychology Bulletin, 16, 496-510. 72 Fagley, N. S., & Miller, P. M. (1997). Framing effects and arenas of choice: Your money or your life? . Organizational Behavior and Human Decision Processes, 71(355373). Falk, A., Fehr, E., & Fischbacher, U. (2003). On the Nature of Fair Behavior. Economic Inquiry, 41, 20-26. Falk, A., Fehr, E., & Fischbacher, U. (2008). Testing theories of fairness-Intentions matter. Games and Economic Behavior, 62, 287-303. Falk, A., & Fischbacher, U. (2006). A theory of reciprocity. Games and Economic Behavior, 54, 293-315. Fehr, E., & Rockenbach, B. (2003). Detrimental effects of sanctions on human altruism. Nature, 422(6928), 137-140. Fehr, E., & Schmidt, K. M. (1999). A theory of fairness, competition and cooperation. Quarterly Jurnal of Economics, 14, 815-848. Fellows, L. K., & Farah, M. J. (2003). Ventromedial frontal cortex mediates affective shifting in humans: evidence from a reversal learning paradigm. Brain, 126(Pt 8), 1830-1837. Fessler, D. M. T., Pillsworth, E. G., & Flamson, T. J. (2004). Angry Men and Disgusted Women: An Evolutionary Approach to the Influence of Emotions on Risk Taking. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 95(1), 107-123. Fetherstonhaugh, D., Slovic, P., Johnson, S. M., & Friedrich, J. (1997). Insensitivity to the value of human life: A study of psychophysical numbing. Journal of Risk and Uncertainty, 14(3), 282-300. Fiedler, K. (1988). Emotional mood, cognitive style, and behavioral regulation. In K. Fiedler & J. Forgas (Eds.), Affect, cognition and social behavior. Toronto, Ontario, Canada: Hogrefe. Finger, E. C., Marsh, A. A., Mitchell, D. G., Reid, M. E., Sims, C., Budhani, S., et al. (2008). Abnormal ventromedial prefrontal cortex function in children with psychopathic traits during reversal learning. Arch Gen Psychiatry, 65(5), 586-594. Finucane, M. L., Alhakami, A. S., Slovic, P., & Johnson, E. (2000). The affect heuristic in judgements of risk and benefits. Journal of Behavioral Decision Making, 13, 117. Finucane, M. L., Peters, E., & Slovic, P. (2003). Judgement and decision making: The dance of affect and reason. In S. L. Schneider & J. Shanteau (Eds.), Emerging perspectives on judgement and decision research (pp. 327-364). Cambridge, UK: Cambridge University Press. Fischhoff, B., Slovic, P., Lichtenstein, S., Reid, S., & Coombs, B. (1978). How safe is safe enough? A psychometric study of attitudes towards technological risks and benefits. Policy Sciences, 9, 127-152. Folkman, S., & Lazarus, R. S. (1988). Maual of the Ways of Coping Questionnaire. Palo Alto: Consulting Psychologists Press. Forgas, J. (1992). Affect in social judgements and decisions: A multiprocess model. Australian Journal of Psychology, 41, 197-214. Forgas, J. (2000). Feeling and thinking: The role of affect in social cognition. Cambridge, UK: Cambridge University Press. Forgas, J., & Bower, G. H. (1987). Mood effects on person perception judgements. Journal of Personality and Social Psychology, 53, 53-60. 73 Forgas, J. P. (1995). Mood and judgment: the affect infusion model (AIM). Psychol Bull, 117(1), 39-66. Frangou, S., Kington, J., Raymont, V., & Shergill, S. S. (2008). Examining ventral and dorsal prefrontal function in bipolar disorder: a functional magnetic resonance imaging study. Eur Psychiatry, 23(4), 300-308.
Franken, I. H., van Strien, J. W., Nijs, I., & Muris, P. (2008). Impulsivity is associated with behavioral decision-making deficits. Psychiatry Res, 158(2), 155-163. Frazier, P. A., Tix, A. P., & Barron, K. E. (2004). Testing moderator and mediator effects in counseling psychology research. Journal of Counseling Psychology, 51, 115134. Frijda, N. H. (1988). The laws of emotion. Am Psychol, 43(5), 349-358. Fujita, F., Diener, E., & Sandvik, E. (1991). Gender differences in negative affect and well-being: the case for emotional intensity. J Pers Soc Psychol, 61(3), 427-434. Fukui, H., Murai, T., Fukuyama, H., Hayashi, T., & Hanakawa, T. (2005). Functional activity related to risk anticipation during performance of the Iowa Gambling Task. Neuroimage, 24(1), 253-259. Gaechter, S., Orzen, H., Renner, E., & Starmer, C. (2009). Are experimental economists prone to framing effects? A natural field experiment. Journal of Economic behavior & Organization, 70, 443-446. Ganzach, Y. (2001). Judging risk and return of financial assets. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 83, 353-370. Garnefski, N., Boon, S., & Kraaij, V. (2003). Relationships between cognitive strategies of adolescents and depressive symptomatology across different types of life event Journal of Youth and Adolescence, 32, 401-408. Garnefski, N., & Kraaij, V. (2007). The Cognitive Emotion Regulation Questionnaire. Psychometric features and prospective relationships with depression and anxiety in adults. European Journal of Psychological Assessment, 23, 141-149. Garnefski, N., & Kraaij, V. (2006a). Cognitive emotion regulation strategies development of a short 18-item version (CERQ-short). Personality and Individual Differences, 41, 1045-1053. Garnefski, N., & Kraaij, V. (2006b). Relationships between cognitive emotion regulation strategies and depressive symptoms: A comparartive study of five specific sampels. Personality and Individual Differences, 40, 1659-1669. Garnefski, N., Kraaij, V., & Spinhoven, P. (2001). Negative life events, cognitive emotion regulations and emotional problems. Personality and Individual Differences, 30, 1311-1327. Garnefski, N., Kraaij, V., & van Etten, M. (2005). Specificity of relations between adolescents' cognitive emotion regulation strategies and Internalizing and Externalizing psychopathology. J Adolesc, 28(5), 619-631. Garnefski, N., Legerstee, J., Kraaij, V., van den Kommer, T., & Teerds, J. (2002a). Cognitive coping strategies and symptoms of depression and anxiety: a comparison between adolescents and adults. Journal of Adolescence, 25, 603-611. Garnefski, N., Teerds, J., Kraaij, V., & Legerstee, J. (2004). Cognitve emotion regulation strategies and depressive symptoms: differences between males and females. Personality and Individual Differences, 36, 267-276. 74 Garnefski, N., van den Kommer, T., Kraaij, V., Teerds, J., Legerstee, J., & Onstein, E. (2002b). The relationship between cognitive emotion regulation strategies and emotional problems: Comparison between a clinical and a non-clinical sample. European Journal of Personality, 16, 403-420. Gasper, K., & Clore, G. L. (1998). The persistent use of negative affect by anxious individuals to estimate risk. J Pers Soc Psychol, 74(5), 1350-1363. Gaul, M. (1977). Influences of anxiety level on evaluation of dimensional importance in risky tasks. Polish Psychological Bulletin, 8, 165-170. Gehring, W. J., & Willoughby, A. R. (2002). The medial frontal cortex and the rapid processing of monetary gains and losses. Science, 295(5563), 2279-2282. George, M. R. (1999, Spring/Summer). National Institute of Mental Health, Research described in Do Male and Female Brains Respond Differently to Severe Emotional Stress? In a Flurry of New Research, Scientists are Finding Tantalizing Clues. In Newsweek (Special Edition: What Every Woman Needs to Know ed., pp. 68-71). George, S., Rogers, R. D., & Duka, T. (2005). The acute effect of alcohol on decision making in social drinkers. Psychopharmacology (Berl), 182(1), 160-169.
Gleicher, F., & Weary, G. (1991). Effects of depression on quantity and quality of social inferences. Journal of Personality and Social Psychology, 61, 105-114. Glicksohn, J., & Zilberman, N. (2010). Gambling on individual differences in decision making. Personality and Individual Differences, 48, 557-562. Goldin, P. R., Hutcherson, C. A., Ochsner, K. N., Glover, G. H., Gabrieli, J. D., & Gross, J. J. (2005). The neural bases of amusement and sadness: a comparison of block contrast and subject-specific emotion intensity regression approaches. Neuroimage, 27(1), 26-36. Goldin, P. R., Manber, T., Hakimi, S., Canli, T., & Gross, J. J. (2009). Neural bases of social anxiety disorder: emotional reactivity and cognitive regulation during social and physical threat. Arch Gen Psychiatry, 66(2), 170-180. Goldin, P. R., McRae, K., Ramel, W., & Gross, J. J. (2008). The neural bases of emotion regulation: reappraisal and suppression of negative emotion. Biol Psychiatry, 63(6), 577-586. Goldman-Rakic, P. S. (1987). Circuitry of primate prefrontal cortex and regulation of behavior by representational memory. In F. Plum (Ed.), Handbook of physiology: The nervous system (Vol. 5). Bethesda, MD: American Psychological Society. Gottfried, J. A., O'Doherty, J., & Dolan, R. J. (2002). Appetitive and aversive olfactory learning in humans studied using event-related functional magnetic resonance imaging. J Neurosci, 22(24), 10829-10837. Gramzow, R. H., Willard, G., & Mendes, W. B. (2008). Big tales and cool heads: academic exaggeration is related to cardiac vagal reactivity. Emotion, 8(1), 138144. Gray, J. A. (1987). The psychology of fear and stress. Cambridge: Cambridge University Press. Greening, S. G., Finger, E. C., & Mitchell, D. G. (in press). Parsing decision making processes in prefrontal cortex: response inhibition, overcoming learned avoidance, and reversal learning. Neuroimage, 54(2), 1432-1441. 75 Grimm, S., Schmidt, C. F., Bermpohl, F., Heinzel, A., Dahlem, Y., Wyss, M., et al. (2006). Segregated neural representation of distinct emotion dimensions in the prefrontal cortex-an fMRI study. Neuroimage, 30(1), 325-340. Gross, J. J. (1998a). Antecedent- and response-focused emotion regulation: divergent consequences for experience, expression, and physiology. J Pers Soc Psychol, 74(1), 224-237. Gross, J. J. (1998a). The emerging field of emotion regulation: An integrative review. Review of General Psychology, 2, 271-299. Gross, J. J. (1998b). The emerging field of emotion regulation: An integrative review. Review of General Psychology, 2, 271-299. Gross, J. J. (2008). Emotion regulation. In M. Lewis, J. M. Haviland-Jones & L. F. Barrett (Eds.), Handbook of emotions (3rd edition ed., pp. 497-512). New York: Guilford Press. Gross, J. J. (2001). Emotion regulation in adulthood: Timing is everything. Current Directions in Psychological Science, 10, 214-219. Gross, J. J. (2002). Emotion regulation: affective, cognitive, and social consequences. Psychophysiology, 39(3), 281-291. Gross, J. J. (2007). Handbook of emotion regulation. New York: Guilford. Gross, J. J., & John, O. P. (2003). Individual differences in two emotion regulation processes: implications for affect, relationships, and well-being. J Pers Soc Psychol, 85(2), 348-362. Gross, J. J., & Levenson, R. W. (1993). Emotional suppression: physiology, self-report, and expressive behavior. J Pers Soc Psychol, 64(6), 970-986. Gross, J. J., & Levenson, R. W. (1997). Hiding feelings: the acute effects of inhibiting negative and positive emotion. J Abnorm Psychol, 106(1), 95-103. Gross, J. J., & Munoz, R. F. (1995). Emotion regulation and mental health. Clinical psychology: Science and Practice, 2, 151-164. Gross, J. J., & Thompson, R. A. (2007). Emotion regulation: Conceptual foundations. In J. J. Gross (Ed.), Handbook of emotion regulation. New York: Guilford Press.
Guilford, J. P. (1965). Fundamental Statistics in Psychology and Education: McGrawHill Book Company. Guillaume, S., Jollant, F., Jaussent, I., Lawrence, N., Malafosse, A., & Courtet, P. (2009). Somatic markers and explicit knowledge are both involved in decision-making. Neuropsychologia, 47(10), 2120-2124. Guitart-Masip, M., Talmi, D., & Dolan, R. (2010). Conditioned associations and economic decision biases. Neuroimage, 53(1), 206-214. Gutbrod, K., Krouzel, C., Hofer, H., Muri, R., Perrig, W., & Ptak, R. (2006). Decisionmaking in amnesia: do advantageous decisions require conscious knowledge of previous behavioural choices? Neuropsychologia, 44(8), 1315-1324. Güth, W., Schmittberger, R., & Schwarze, B. (1982). An experimental analysis of ultimatum bargaining. Journal of Economic Behavior and Organization, 75, 367– 388. Hampshire, A., Thompson, R., Duncan, J., & Owen, A. M. (2009). Selective tuning of the right inferior frontal gyrus during target detection. Cogn Affect Behav Neurosci, 9(1), 103-112. 76 Hansen, F., & Christensen, S. R. (2007). Emotions advertising and consumer choice. Copenhagen: Copenhagen Business School Press. Harle, K. M., Allen, J. J., & Sanfey, A. G. (2010). The impact of depression on social economic decision making. J Abnorm Psychol, 119(2), 440-446. Harle, K. M., & Sanfey, A. G. (2007). Incidental sadness biases social economic decisions in the Ultimatum Game. Emotion, 7(4), 876-881. Harlow, J. M. (1848). Passage of and iron rod through the head. Boston Medical and Surgical Journal, 39, 389-393. Harlow, J. M. (1868). Recovery from the passage of an iron bar through the head. Publications of the Massachusetts Medical Society 2, 327-347. Harrison, J. D., Young, J. M., Butow, P., Salkeld, G., & Solomon, M. J. (2005). Is it worth the risk? A systematic review of instruments that measure risk propensity for use in the health setting. Soc Sci Med, 60(6), 1385-1396. Harshman, R. A., & Paivio, A. (1987). Paradoxical Sex Differences in Self-Reported Imagery. Canadian Journal of Psychology, 41, 303-316. Haselhuhn, M. P., & Mellers, B. A. (2005). Emotions and cooperation in economic games. Brain Res Cogn Brain Res, 23(1), 24-33. Heilman, R. M., Crisan, L. G., Houser, D., Miclea, M., & Miu, A. C. (2010). Emotion regulation and decision making under risk and uncertainty. Emotion, 10(2), 257265. Heilman, R. M., Miu, A. C., & Benga, O. (2009). Developmental and sex-related differences in preschoolers' affective decision making. Child Neuropsychol, 15(1), 73-84. Heilman, R. M., Miu, A. C., & Miclea, M. (2010). Individual differences in cognitive emotion regulation and well-being. Paper presented at the 24th European Health Psychology Conference, Cluj-Napoca, Romania. Heilman, R. M., Miu, A. C., Opre, A., & Houser, D. (2006). The Thrills of DecisionMaking: Trait Anxiety, Neuroticism and Sensation Seeking in Ultimatum Game and Iowa Gambling Task. Paper presented at the IAREP-SABE Congress of Behavioral Economics and Economic Psychology. Hendrickx, L., Vlek, C., & Oppewal, H. (1989). Relative importance of scenario information and frequency information in the judgement of risk. Acta Psychologica, 72, 41-63. Hersch, J. (1997). Smoking, seat belts abd other risky consumer decisions: Differences by gender and race. Managerial and Decision Economics, 11, 241-256. Hoch, S. J., & Loewenstein, G. (1991). Time-inconsistent preferences and consumer selfcontrol. Journal of Consumer Research, 17(4), 492-507. Hoffman, E., McCabe, K., Shachat, K., & Vernon, S. (1994). Preferences, property rights, and anonymity in bargaining games. Games and Economic Behavior 7, 346–380. Hoffman, E., McCabe, K., & Smith, V. (1996a). Social distance and other-regarding
behavior in dictator games. American Economic Review, 86, 653-660. Hoffman, S., McCabe, K., & Smith, V. (1996b). On expectation and the monetary stakes in ultimatum games International Journal of Game Theory, 25, 289-301. 77 Holroyd, C. B., & Coles, M. G. (2002). The neural basis of human error processing: reinforcement learning, dopamine, and the error-related negativity. Psychol Rev, 109(4), 679-709. Holt, C. A., & Laury, S. K. (2002). Risk aversion and incentive effects. The American Economic Review, 92(5), 1644-1655. Hornak, J., O'Doherty, J., Bramham, J., Rolls, E. T., Morris, R. G., Bullock, P. R., et al. (2004). Reward-related reversal learning after surgical excisions in orbito-frontal or dorsolateral prefrontal cortex in humans. J Cogn Neurosci, 16(3), 463-478. Houser, D., Bechara, A., Keane, M., McCabe, K., & Smith, V. (2005). Identifying individual differences: An algorithm with application to Phineas Gage. Games and Economic Behavior, 52, 373-385. Hoyt, W. T., Imel, Z. E., & Chan, F. (2008). Multiple regression and correlation techniques: Recent controversies and best practices. Rehabilitation Psychology, 53, 321-339. Hsee, C. K., & Kunreuther, H. (2000). The affection effect in insurance decisions. Journal of Risk and Uncertainty, 20, 141-159. Hsee, C. K., & Menon, S. (1999). Affection effect in consumer choices. Unpublished study, University of Chicago. Huang, Y., & wang, L. (2010). Sex differences in framing effects across task domain Personality and Individual Differences, 48, 649-653. Isen, A. M. (1984). The influence of positive affect on decision making and cognitive organization. In T. Kinnear (Ed.), Advances in consumer research. Provo, UT: Association for Consumer Research. Isen, A. M. (1987). Positive affect, cognitive processes, and social behavior. In L. Berkowitz (Ed.), Advances in experimental social psychology. New York: Academic Press. Isen, A. M. (1993). Positive affect in decision making. In M. Lewis & J. M. Haviland (Eds.), Handbook of emotions. New York: Guilford Press. Isen, A. M. (1999). Positive affect. In T. Dalgleish & M. J. Power (Eds.), Handbook of cognition and emotion (pp. 521-539). Chichester, England: Wiley. Isen, A. M. (2000). Some perspectives on positive affect and self-regulation. Psychological Inquiry, 11, 184-187. Isen, A. M., & Geva, N. (1987). The influence of positive affect on acceptable level of risk: The person with a large canoe has a large worry. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 39, 145-154. Isen, A. M., Nygren, T. E., & Ashby, F. G. (1988). Influence of positive affect on the subjective utility of gains and losses: it is just not worth the risk. J Pers Soc Psychol, 55(5), 710-717. Isen, A. M., & Patrick, R. (1983). The effect of positive feelings on risk-taking: When the chips are down. Organizational Behavior and Human Performance, 31, 194-202. Isen, A. M., Shalker, T. E., Clark, M., & Karp, L. (1978). Affect, accessibility of material in memory, and behavior: a cognitive loop? J Pers Soc Psychol, 36(1), 1-12. Izard, C. E. (1990). Facial expressions and the regulation of emotions. J Pers Soc Psychol, 58(3), 487-498. 78 Izquierdo, A., Suda, R. K., & Murray, E. A. (2004). Bilateral orbital prefrontal cortex lesions in rhesus monkeys disrupt choices guided by both reward value and reward contingency. J Neurosci, 24(34), 7540-7548. James, W. (1884). What is an emotion? Mind, 9, 188-205. John, O. P., & Gross, J. J. (2004). Healthy and unhealthy emotion regulation: personality processes, individual differences, and life span development. J Pers, 72(6), 13011333. John, O. P., & Gross, J. J. (2007). Individual Differences in Emotion Regulation In J. J. Gross (Ed.), Handbook of Emotion Regulation (pp. 351-372). New York: The Guilford Press.
John, O. P., & Strivastava, S. (1999). The Big Five trait taxonomy: History, measurement and theoretical perspectives. In L. A. Pervin & O. P. John (Eds.), Handbook of Personality: Theory and Research (2nd ed., pp. 1-2-138). New York: Guilford. Johns, M., Inzlicht, M., & Schmader, T. (2008). Stereotype threat and executive resource depletion: examining the influence of emotion regulation. J Exp Psychol Gen, 137(4), 691-705. Johnson, E., & Tversky, A. (1983). Affect, generalization, and the perception of risk. Journal of Personality and Social Psychology, 45, 20-31. Johnson, J. G., Wilke, A., & Weber, E. U. (2004). Beyond a trait view of risk taking: A domain specific scale measuring risk perceptions, expected benefits and perceived risk attitude in German-speaking populations Pollish Psychological Bullettin, 35, 153-172. Jollant, F., Guillaume, S., Jaussent, I., Bellivier, F., Leboyer, M., Castelnau, D., et al. (2007). Psychiatric diagnoses and personality traits associated with disadvantageous decision-making. Eur Psychiatry, 22(7), 455-461. Jou, J., Shanteau, J., & Harris, R. J. (1996). An information processing view of framing effects: the role of causal schemas in decision making. Mem Cognit, 24(1), 1-15. Kahn, B. E., & Isen, A. M. (1993). The influence of positive affect on variety seeking among safe, enjoyable products. Journal of Consumer Research, 20, 257-270. Kahneman, D. (2003b). Maps of bounded rationality: Psychology for behavioral economics. American Economic Review, 93, 1449-1475. Kahneman, D. (2003a). A psychological perspective on economics. American Economic Review, 93, 162-168. Kahneman, D., & Frederick, S. (2002). Representativeness revisited: Attribute substitution in intuitive judgement. In T. Gilovich, D. Griffin & D. Kahneman (Eds.), Heuristics and biases: The psychology of intuitive judgement (pp. 49-81). New York: Cambridge University Press. Kahneman, D., & Frederick, S. (2007). Frames and brains: elicitation and control of response tendencies. Trends Cogn Sci, 11(2), 45-46. Kahneman, D., Knetsch, J. L., & Thaler, R. H. (1986). Fairness and the Assumptions of Economics. Journal of Business, 59, 285-300. Kahneman, D., Slovic, P., & Tversky, A. (1982). Judgement under uncertainty: Heuristics and biases. New York: Cambridge University Press. Kahneman, D., & Tversky, A. (1979). Prospect theory: An analysis of decision under risk. Econometrica, 47, 263-291. 79 Karevold, K. I., & Teigen, K. H. (2010). Progress framing and sunk cost: How managers' statements about project progress reveal their investment intentions. Journal of Economic Psychology, 31, 719-731. Keinan, G. (1987). Decision making under stress: Scanning of alternatives under controllable and uncontrollable threats. journal of Personality and Social Psychology, 52, 639-644. Kenning, P., & Plassmann, H. (2005). Neuroeconomics: an overview from an economic perspective. Brain Res Bull, 67(5), 343-354. Kensinger, E. A., & Schacter, D. L. (2006). Processing emotional pictures and words: effects of valence and arousal. Cogn Affect Behav Neurosci, 6(2), 110-126. Kienen, G. (1987). Decision making under stress: Scanning of alternatives under controllable and uncontrollable threats. Journal of Personality and Social Psychology, 52, 639-644. Kim, S., Goldstein, D., Hasher, L., & Zacks, R. T. (2005). Framing effects in younger and older adults. J Gerontol B Psychol Sci Soc Sci, 60(4), P215-218. Kim, S. H., & Hamann, S. (2007). Neural correlates of positive and negative emotion regulation. J Cogn Neurosci, 19(5), 776-798. Kirby, K. N., & Hernstein, R. J. (1995). Preference reversals due to myopic discounting of delayed reaward. Psychological Science, 6(2), 83-89. Kiyonari, T., & Barclay, P. (2008). Cooperation in social dilemmas: free riding may be thwarted by second-order reward rather than by punishment. J Pers Soc Psychol, 95(4), 826-842.
Knoch, D., Nitsche, M. A., Fischbacher, U., Eisenegger, C., Pascual-Leone, A., & Fehr, E. (2008). Studying the neurobiology of social interaction with transcranial direct current stimulation--the example of punishing unfairness. Cereb Cortex, 18(9), 1987-1990. Knoch, D., Pascual-Leone, A., Meyer, K., Treyer, V., & Fehr, E. (2006). Diminishing reciprocal fairness by disrupting the right prefrontal cortex. Science, 314(5800), 829-832. Knutson, B., Taylor, J., Kaufman, M., Peterson, R., & Glover, G. (2005). Distributed neural representation of expected value. J Neurosci, 25(19), 4806-4812. Koenigs, M., & Tranel, D. (2007). Irrational economic decision-making after ventromedial prefrontal damage: evidence from the Ultimatum Game. J Neurosci, 27(4), 951-956. Konishi, S., Nakajima, K., Uchida, I., Kikyo, H., Kameyama, M., & Miyashita, Y. (1999). Common inhibitory mechanism in human inferior prefrontal cortex revealed by event-related functional MRI. Brain, 122 ( Pt 5), 981-991. Kreibig, S. D., Wilhelm, F. H., Roth, W. T., & Gross, J. J. (2007). Cardiovascular, electrodermal, and respiratory response patterns to fear- and sadness-inducing films. Psychophysiology, 44(5), 787-806. Kringelbach, M. L., O'Doherty, J., Rolls, E. T., & Andrews, C. (2003). Activation of the human orbitofrontal cortex to a liquid food stimulus is correlated with its subjective pleasantness. Cereb Cortex, 13(10), 1064-1071. Kross, E., & Ayduk, O. (2008). Facilitating adaptive emotional analysis: distinguishing distanced-analysis of depressive experiences from immersed-analysis and distraction. Pers Soc Psychol Bull, 34(7), 924-938. 80 Kuhberger, A. (1995). The framing of decisions: A new look at old problems. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 62(2), 230-240. Kuhberger, A. (1998). The Influence of Framing on Risky Decisions: A Meta-analysis. Organ Behav Hum Decis Process, 75(1), 23-55. Kuhberger, A., Schulte-Mecklenbeck, M., & Perner, J. (1999). The Effects of Framing, Reflection, Probability, and Payoff on Risk Preference in Choice Tasks. Organ Behav Hum Decis Process, 78(3), 204-231. Kusev, P., van Schaik, P., Ayton, P., Dent, J., & Chater, N. (2009). Exaggerated risk: prospect theory and probability weighting in risky choice. J Exp Psychol Learn Mem Cogn, 35(6), 1487-1505. Lauriola, M., & Levin, I. P. (2001). Personality traits and risky decision making in a controlled experimental task: An exploratory study. Personality and Individual Differences, 31, 215-226. Lauriola, M., Russo, P. M., Lucidi, F., Violani, C., & Levin, I. P. (2005). The role of personality in positively and negatively framed risky health decisions. Personality and Individual Differences, 38, 45-59. Lawrence, N. S., Williams, A. M., Surguladze, S., Giampietro, V., Brammer, M. J., Andrew, C., et al. (2004). Subcortical and ventral prefrontal cortical neural responses to facial expressions distinguish patients with bipolar disorder and major depression. Biol Psychiatry, 55(6), 578-587. Lazarus, R. S. (1991). Emotion and adaptation. Oxford: Oxford University press. Lazarus, R. S. (1993). Coping theory and research: past, present, and future. Psychosom Med, 55(3), 234-247. Le Doux, J. (1996). The Emotional Brain. New York: Simon & Schuster Leith, K. P., & Baumeister, R. F. (1996). Why do bad moods increase self-defeating behavior? Emotion, risk taking, and self-regulation. J Pers Soc Psychol, 71(6), 1250-1267. Lejuez, C. W., Read, J. P., Kahler, C. W., Richards, J. B., Ramsey, S. E., Stuart, G. L., et al. (2002). Evaluation of a behavioral measure of risk taking: the Balloon Analogue Risk Task (BART). J Exp Psychol Appl, 8(2), 75-84. Lerner, J. S., & Keltner, D. (2000). Beyond valence: Toward a model of emotion-specific influences on judgment and choice. Cognition and Emotion, 14(4), 473-493. Lerner, J. S., & Keltner, D. (2001). Fear, anger, and risk. J Pers Soc Psychol, 81(1), 146-
159. Lerner, J. S., Small, D. A., & Loewenstein, G. (2004). Heart strings and purse strings: Carryover effects of emotions on economic decisions. Psychol Sci, 15(5), 337341. Levesque, J., Eugene, F., Joanette, Y., Paquette, V., Mensour, B., Beaudoin, G., et al. (2003). Neural circuitry underlying voluntary suppression of sadness. Biol Psychiatry, 53(6), 502-510. Levin, I. P., & Gaeth, G. J. (1988). Framing of attribute information before and after consuming the product. Journal of Consumer Research, 15, 374-378. Levin, I. P., Gaeth, G. J., & Schreiber, J. (2002). A new look at framing effects: distribution of effect sizes, individual differences, and independence of types of effects. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 88(1), 411-429. 81 Levin, I. P., Johnson, R. D., Deldin, P. J., Carstens, L. M., Cressey, L. J., & Davis, C. R. (1986). Framing effects in decisions with completely and incompletely described alternatives. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 38, 48-64. Levin, I. P., Schneider, S. L., & Gaeth, G. J. (1998). All Frames Are Not Created Equal: A Typology and Critical Analysis of Framing Effects. Organ Behav Hum Decis Process, 76(2), 149-188. Levin, I. P., Snyder, M. A., & Chapman, D. P. (1989). The interaction of experiential and situational factors and gender in a simulated risky deecision-making task. The Journal of Psychology, 122, 173-181. Liddle, P. F., Kiehl, K. A., & Smith, A. M. (2001). Event-related fMRI study of response inhibition. Hum Brain Mapp, 12(2), 100-109. Lighthall, N. R., Mather, M., & Gorlick, M. A. (2009). Acute stress increases sex differences in risk seeking in the balloon analogue risk task. PLoS One, 4(7), e6002. Lin, C. H., Chiu, Y. C., Cheng, C. M., & Hsieh, J. C. (2008). Brain maps of Iowa gambling task. BMC Neurosci, 9, 72. Loewenstein, G. (1992). The fall and rise of psychological explanations in the economics of intertemporal choice. New York: Russell Sage Foundation. Loewenstein, G. (1996). Out of control: Visceral influences on behavior. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 65(5003), 272-292. Loewenstein, G. (2000). Emotions in Economic Theory and Economic Behavior. The American Economic Review, 90(2), 426-432. Loewenstein, G., & Lerner, J. S. (2003). The role of affect in decision making. In R. J. Davidson (Ed.), Handbook of affective sciences (pp. 619-642). Oxford New York: Oxford University Press. Loewenstein, G., & O'Donoghue, T. (2004). Animal Spirits: Affective and Deliberative Processes in Economic Behavior [Electronic Version]. Retrieved January 9, 2008 from http://cbdr.cmu.edu/seminar/Loewenstein.pdf. Loewenstein, G. F., Weber, E. U., Hsee, C. K., & Welch, N. (2001). Risk as feelings. Psychol Bull, 127(2), 267-286. Lonqvist, J.-E., Verkasalo, M., Walkowitz, G., & Wichardt, P. C. (in press). Measuring individual risk attitudes in the lab: task or ask? An empirical comparison SOEP Papers on Multidisciplinary Panel Data Research Loomes, G., & Sugden, R. (1982). Regret theory: An alternative theory of rational choice under urcentainty. Economic Journal, 92(368), 805-824. Loomes, G., & Sugden, R. (1986). Disappointment and dynamic consistency in choice under uncertainty. Review of Economic Studies, 53, 271-282. Lopes, L. L. (1987). Between hope and fear: The psychology of risk. In B. Leonard (Ed.), Advances in experimental social psychology (Vol. 20, pp. 255-295). San Diego, CA: Academic Press. Lopes, L. L., & Oden, G. C. (1998). The role of aspiration level in risky choice: A comparison of cumulative prospect theory and SP/A theory. Paper presented at the Society for Judgement and Decision Making. Lykken, D. T. (1957). A study of anxiety in the sociopathic personality. J Abnorm Psychol, 55(1), 6-10. 82
MacCrimmon, K. R., & Wehrung, D. A. (1986). Taking risks: The management of uncertainty. NY: Free Press. MacCrimmon, K. R., & Wehrung, D. A. (1990). Characteristics of risk-taking executives. Management Science, 36, 422-435. Magar, E. C. E., Phillips, L. H., & Hosie, J. A. (2008). Self-regulation and risk-taking. Personality and Individual Differences, 45(2), 153-159. Maheswaran, D., & Meyers-Levy, J. (1990). The influence of message framing and issue involvement. Journal of Marketing Research, 27, 361-367. Maia, T. V., & McClelland, J. L. (2004). A reexamination of the evidence for the somatic marker hypothesis: what participants really know in the Iowa gambling task. Proc Natl Acad Sci U S A, 101(45), 16075-16080. Maia, T. V., & McClelland, J. L. (2005). The somatic marker hypothesis: Still many questions but no answers. Response to Bechara et al. Trends Cogn Sci, 9, 162164. Mandel, D. R. (2001). Gain-Loss Framing and Choice: Separating Outcome Formulations from Descriptor Formulations. Organ Behav Hum Decis Process, 85(1), 56-76. Mandel, D. R., & Vartanian, O. (2010). Frames, Brains and Content Domains: Neural and Behavioral Effects of Descriptive Context on Preferential Choice. In O. Vartanian & D. R. Mandel (Eds.), Neuroscience of decision making. New York: Psychology Press. Maner, J. K., Richey, J. A., Cromer, K., Mallott, M., Lejuez, C. W., Joiner, T. E., et al. (2007). Dispositional anxiety and risk-avoidant decision-making. Personality and Individual Differences, 42(4), 665-675. Marr, D. (1982). Vision. San Francisco, W. H. Freeman and Company. Marteau, T. M. (1989). Framing of information: its influence upon decisions of doctors and patients. Br J Soc Psychol, 28 ( Pt 1), 89-94. Martin, L. N., & Delgado, M. R. (2011). The Influence of Emotion Regulation on Decision Making under Risk. J Cogn Neurosci. Martin, R. C., & Dahlen, E. R. (2005). Cognitive emotion regulation in the prediction of depression, anxiety, stress, and anger. Personality and Individual Differences, 39, 1249-1260. Mathews, A., & MacLeod, C. (2005). Cognitive vulnerability to emotional disorders. Annu Rev Clin Psychol, 1, 167-195. Mayer, J. D., & Hanson, E. (1995). Mood-congruent judgement over time. Personality and Social Psychology Bulletin, 21, 237-244. McDermott, R. (2008). Medical decision making: lessons from psychology. Urol Oncol, 26(6), 665-668. McNeil, B. J., Pauker, S. G., Sox, H. C., Jr., & Tversky, A. (1982). On the elicitation of preferences for alternative therapies. N Engl J Med, 306(21), 1259-1262. McRae, K., Hughes, B., Chopra, S. G., J. J. D., Gross, J. J., & Ochsner, K. N. (2010). The neural correlates of cognitive reappraisal and distraction: An fMRI study of emotion regulation. Journal of Cognitive Neuroscience, 22, 248-262. Mellers, B. A., Schwartz, A., Ho, K., & Ritov, I. (1997). Decision affect theory: Emotional reactions to the outcomes of risky options. Psychological Science, 8(6), 423-429. 83 Mellers, B. A., Schwartz, A., & Ritov, I. (1999). Emotion-based choice. Journal of Experimental Psychology: General, 120(3), 332-345. Mennin, D. S., McLaughlin, K. A., & Flanagan, T. J. (2009). Emotion regulation deficits in generalized anxiety disorder, social anxiety disorder, and their co-occurrence. J Anxiety Disord, 23(7), 866-871. Meyerowitz, B. E., & Chaiken, S. (1987). The effect of message framing on breast selfexamination attitudes, intentions, and behavior. J Pers Soc Psychol, 52(3), 500510. Miclea, M., & Curseu, P. (2003). Framingul si mecanismele de aparare. Cognitie, Creier, Comportament/Cognition, Brain, Behavior: An Interdisciplinary Journal, 4, 383392. Miller, P. M., & Fagley, N. S. (1991). The effects of framing, problem variations and
providing rationale on choice. Personality and Social Psychology Bulletin, 17, 517-522. Mischel, W., & Shoda, Y. (1995). A cognitive-affective system theory of personality: reconceptualizing situations, dispositions, dynamics, and invariance in personality structure. Psychol Rev, 102(2), 246-268. Mitchell, D. G. (in press). The nexus between decision making and emotion regulation: a review of convergent neurocognitive substrates. Behav Brain Res, 217(1), 215231. Mitchell, D. G., Luo, Q., Avny, S. B., Kasprzycki, T., Gupta, K., Chen, G., et al. (2009). Adapting to dynamic stimulus-response values: differential contributions of inferior frontal, dorsomedial, and dorsolateral regions of prefrontal cortex to decision making. J Neurosci, 29(35), 10827-10834. Mitchell, D. G., Luo, Q., Mondillo, K., Vythilingam, M., Finger, E. C., & Blair, R. J. (2008a). The interference of operant task performance by emotional distracters: an antagonistic relationship between the amygdala and frontoparietal cortices. Neuroimage, 40(2), 859-868. Mitchell, D. G., Rhodes, R. A., Pine, D. S., & Blair, R. J. (2008b). The contribution of ventrolateral and dorsolateral prefrontal cortex to response reversal. Behav Brain Res, 187(1), 80-87. Mitchell, J. P., Heatherton, T. F., Kelley, W. M., Wyland, C. L., Wegner, D. M., & Neil Macrae, C. (2007). Separating sustained from transient aspects of cognitive control during thought suppression. Psychological Science, 18, 292-297. Miu, A. C. (2008). Emotie si Cognitie. Lateralizare cerebrala, diferente individuale si de gen. Editura ASCR, Cluj-Napoca. Miu, A. C., & Crisan, L. G. (in press). Cognitive reappraisal reduces the susceptibility to the framing effect in economic decision making. Personality and Individual Differences. Miu, A. C., Heilman, R. M., & Houser, D. (2008). Anxiety impairs decision-making: psychophysiological evidence from an Iowa Gambling Task. Biol Psychol, 77(3), 353-358. Miu, A. C., Miclea, M., & Houser, D. (2008). Anxiety and decision making: Toward a neuroeconomics perspective. In D. Houser & K. McCabe (Eds.), Neuroeconomics (Vol. 55-84). London: Emerald Group Publishing Limited. 84 Miu, A. C., Miclea, M., & Houser, D. (2008). Anxiety and decision-making: toward a neuroeconomics perspective. Adv Health Econ Health Serv Res, 20, 55-84. Miu, A. C., & Visu-Petra, L. (2009). Anxiety disorders in children and adults: A cognitive, neurophysiological and genetic characterization. In R. Carlstedt (Ed.), Integrative Clinical Psychology, Psychiatry, and Behavioral Medicine: Perspectives, Practices, and Research. New York: Springer. Monk, C. S., Nelson, E. E., McClure, E. B., Mogg, K., Bradley, B. P., Leibenluft, E., et al. (2006). Ventrolateral prefrontal cortex activation and attentional bias in response to angry faces in adolescents with generalized anxiety disorder. Am J Psychiatry, 163(6), 1091-1097. Monk, C. S., Telzer, E. H., Mogg, K., Bradley, B. P., Mai, X., Louro, H. M., et al. (2008). Amygdala and ventrolateral prefrontal cortex activation to masked angry faces in children and adolescents with generalized anxiety disorder. Arch Gen Psychiatry, 65(5), 568-576. Montgomery, H. (1983). Decision rules and the search for a dominace structure: Towards a process model of decision making. In P. Humphreys, O. Svenson & A. Vari (Eds.), Analysing and aiding decision processes (pp. 343-369). North Holland, Amsterdam. Morgan, M. A., Romanski, L. M., & LeDoux, J. E. (1993). Extinction of emotional learning: contribution of medial prefrontal cortex. Neurosci Lett, 163(1), 109-113. Mowrer, O. H. (1960a). Learning theory and behavior. New York: John Wiley & Sons. Mowrer, O. H. (1960b). Learning theory and the symbolic processes. Wiley, New York. Mueller, E. M., Nguyen, J., Ray, W. J., & Borkovec, T. D. (2010). Future-oriented decision-making in Generalized Anxiety Disorder is evident across different
versions of the Iowa Gambling Task. J Behav Ther Exp Psychiatry, 41(2), 165171. Munier, B., & Zaharia, C. (1998). High stakes do change acceptance behavior in ultimatum bargaining games: Experimental evidence from France and Romania. Discussion paper, ENS, Cachan. Muraven, M., Tice, D. M., & Baumeister, R. F. (1998). Self-control as limited resource: regulatory depletion patterns. J Pers Soc Psychol, 74(3), 774-789. Murray, E. A., O'Doherty, J. P., & Schoenbaum, G. (2007). What we know and do not know about the functions of the orbitofrontal cortex after 20 years of crossspecies studies. J Neurosci, 27(31), 8166-8169. Nagahama, Y., Okada, T., Katsumi, Y., Hayashi, T., Yamauchi, H., Oyanagi, C., et al. (2001). Dissociable mechanisms of attentional control within the human prefrontal cortex. Cereb Cortex, 11(1), 85-92. Naqvi, N., Shiv, B., & Bechara, A. (2006). The role of emotion in decision making. A cognitive neuroscience perspective. Current Directions in Psychological Science, 15(5), 260-264. Neisser, U. (1967). Cognitive psychology. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall. Nielen, M. M., Heslenfeld, D. J., Heinen, K., Van Strien, J. W., Witter, M. P., Jonker, C., et al. (2009). Distinct brain systems underlie the processing of valence and arousal of affective pictures. Brain Cogn, 71(3), 387-396. Nolen-Hoeksema, S., Parker, L. E., & Larson, J. (1994). Ruminative coping with depressed mood following loss. J Pers Soc Psychol, 67(1), 92-104. 85 Northoff, G., Grimm, S., Boeker, H., Schmidt, C., Bermpohl, F., Heinzel, A., et al. (2006). Affective judgment and beneficial decision making: ventromedial prefrontal activity correlates with performance in the Iowa Gambling Task. Hum Brain Mapp, 27(7), 572-587. Nygren, T. E., Isen, A. M., Taylor, P. J., & Dulin, J. (1996). The influence of positive affect on the decision rule in risk situations. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 66, 59-72. O’Doherty, J. P., & Bossaerts, P. (2008). Toward a mechanistic understanding of human decision making. Contributions of functional neuroimaging. Current Directions in Psychological Science, 17(2), 119-123. Ochsner, K. N., Bunge, S. A., Gross, J. J., & Gabrieli, J. D. (2002). Rethinking feelings: an FMRI study of the cognitive regulation of emotion. J Cogn Neurosci, 14(8), 1215-1229. Ochsner, K. N., & Gross, J. J. (2005). The cognitive control of emotion. Trends Cogn Sci, 9(5), 242-249. Ochsner, K. N., & Gross, J. J. (2007). The Neural Architecture of Emotion Regulation. In J. J. Gross (Ed.), Handbook of Emotion Regulation (pp. 87-109). New York: The Guilford Press. Ochsner, K. N., & Gross, J. J. (2008). Cognitive emotion regulation: Insights from social cognitive and affective neuroscience. Current Directions in Psychological Science, 17(2), 153-158. Ochsner, K. N., Ray, R. D., Cooper, J. C., Robertson, E. R., Chopra, S., Gabrieli, J. D., et al. (2004). For better or for worse: neural systems supporting the cognitive downand up-regulation of negative emotion. Neuroimage, 23(2), 483-499. O'Doherty, J., Kringelbach, M. L., Rolls, E. T., Hornak, J., & Andrews, C. (2001b). Abstract reward and punishment representations in the human orbitofrontal cortex. Nat Neurosci, 4(1), 95-102. O'Doherty, J., Rolls, E. T., Francis, S., Bowtell, R., & McGlone, F. (2001a). Representation of pleasant and aversive taste in the human brain. J Neurophysiol, 85(3), 1315-1321. O'Doherty, J. P., Dayan, P., Friston, K., Critchley, H., & Dolan, R. J. (2003). Temporal difference models and reward-related learning in the human brain. Neuron, 38(2), 329-337. Oechssler, J., Roider, A., & Schmitz, P. (2008). Cooling-Off in Negotiations - Does It Work? Unpublished Working paper. University of Bonn.
Ohira, H., Nomura, M., Ichikawa, N., Isowa, T., Iidaka, T., Sato, A., et al. (2006). Association of neural and physiological responses during voluntary emotion suppression. Neuroimage, 29(3), 721-733. Oosterbeek, H., Sloof, R., & Van de Kuile, G. (2004). Cultural Differences in Ultimatum Game Experiments: Evidence from a Meta-analysis. Experimental economics, 7, 171-188. Panksepp, J. (1998). Affective neuroscience. New York: Oxford University Press. Parker, J. D., & Endler, N. S. (1992). Coping with coping assessment: A critical review. European Journal of Personality, 6, 321-344. Paulus, M. P. (2007). Decision-making dysfunctions in psychiatry-altered homeostatic processing? Science, 318, 602-606. 86 Payne, J., Bettman, J., & Johnson, E. (1993). The adaptive decision maker. Cambridge, New York. Pennington, N., & Hastie, R. (1993). A theory of explanation-based decision making. In G. Klein, J. Orasano, R. Calderwood & C. E. Zsambok (Eds.), Decision making in action: Models and Methods (pp. 188-204). Norwood, NJ: Ablex. Perte, A., & Miclea, M. (2011). The standardization of the Cognitive Emotion Regulation Questionnaire (CERQ) on romanian population. Cognitie, Creier, Comportament/Cognition, Brain, Behavior: An Interdisciplinary Journal, 15, 111-130. Pessoa, L. (2008). On the relationship between emotion and cognition. Nat Rev Neurosci, 9(2), 148-158. Pessoa, L., Padmala, S., & Morland, T. (2005). Fate of unattended fearful faces in the amygdala is determined by both attentional resources and cognitive modulation. Neuroimage, 28(1), 249-255. Peters, E. (2006). The functions of affect in the construction of preferences. In S. Lichtenstein & P. Slovic (Eds.), The construction of preference (pp. 454-463). New York: Cambridge University Press. Peters, E., & Levin, I. P. (2008). Dessecting the risky-choice framing effect: Numeracy as an individual-difference factor in weighting risky and riskless options. Judgement and Decision Making, 3(6), 435-448. Peters, E., Lipkus, I., & Diefenbach, M. (2006). The functions of affect in health communication and in the construction of health preferences. Journal of Communication 56, 140-162. Peters, E., & Slovic, P. (2000). The springs of action: Affective and analytical information processing in choice. Personality and Social Psychology Bulletin, 26, 1465-1475. Peters, E., Vastfjall, D., Garling, T., & Slovic, P. (2006). Affect and Decision Making: A "Hot" Topic. Journal of Behavioral Decision Making, 19, 79-85. Peters, E., Vastfjall, D., Slovic, P., Mertz, C. K., Mazzocco, K., & Dickert, S. (2006). Numeracy and Decision Making. Psychological Science, 17, 407-413. Peters, J., Kalivas, P. W., & Quirk, G. J. (2009). Extinction circuits for fear and addiction overlap in prefrontal cortex. Learn Mem, 16(5), 279-288. Petty, R. E., Cacioppo, J. T., & Schuman, D. (1983). Central and peripheral routes to advertising effectiveness: the moderating role of involvement. Journal of Consumer Research, 10, 135-146. Phan, K. L., Fitzgerald, D. A., Nathan, P. J., Moore, G. J., Uhde, T. W., & Tancer, M. E. (2005). Neural substrates for voluntary suppression of negative affect: a functional magnetic resonance imaging study. Biol Psychiatry, 57(3), 210-219. Phillips, M. L. (2003). Understanding the neurobiology of emotion perception: implications for psychiatry. Br J Psychiatry, 182, 190-192. Phillips, M. L., Ladouceur, C. D., & Drevets, W. C. (2008). A neural model of voluntary and automatic emotion regulation: implications for understanding the pathophysiology and neurodevelopment of bipolar disorder. Mol Psychiatry, 13(9), 829, 833-857. 87 Pillutla, M. M., & Murnighan, J. K. (1996). Unfairness, Anger, and Spite: Emotional Rejections of Ultimatum Offers. Organizational Behavior and Human Decision
Processes, 68, 208-224. Pitariu, H., & Peleasa, C. (2007). Manual for the Romanian version of State-Trait Anxiety Inventory form Y. Cluj-Napoca: Sinapsis. Posner, M. I. (1986). Chronometric explorations of the mind. New York, Oxford UP. Pratt, J. W. (1964). Risk aversiona in the small and the large. Econometrica, 32, 12221236. Preston, S. D., Buchanan, T. W., Stansfield, R. B., & Bechara, A. (2007). Effects of anticipatory stress on decision making in a gambling task. Behav Neurosci, 121(2), 257-263. Quirk, G. J., & Gehlert, D. R. (2003). Inhibition of the amygdala: key to pathological states? Ann N Y Acad Sci, 985, 263-272. Rachlin, H., & Raineri, A. (1992). Irrationality, impulsiveness, and selfishenss as discount reversal effects. In G. Loewenstein & J. Elster (Eds.), Choice over time (pp. 93-118). New York: Russell Sage Foundation. Radu, I., Miclea, M., Albu, M., Moldovan, O., Nemes, S., & Szamoskozy, S. (1993). Metodologie psihologica si analiza datelor. Cluj-Napoca: Sincron. Raghunathan, R., & Pham, M. T. (1999). All Negative Moods Are Not Equal: Motivational Influences of Anxiety and Sadness on Decision Making. Organ Behav Hum Decis Process, 79(1), 56-77. Rangel, A., Camerer, C., & Montague, P. R. (2008). A framework for studying the neurobiology of value-based decision making. Nat Rev Neurosci, 9(7), 545-556. Rao, H., Korczykowski, M., Pluta, J., Hoang, A., & Detre, J. A. (2008). Neural correlates of voluntary and involuntary risk taking in the human brain: an fMRI Study of the Balloon Analog Risk Task (BART). Neuroimage, 42(2), 902-910. Reavis, R., & Overman, W. H. (2001). Adult sex differences on a decision-making task previously shown to depend on the orbital prefrontal cortex. Behav Neurosci, 115(1), 196-206. Reimann, M., & Bechara, A. (2010). The somatic marker framework as a neurological theory of decision-making: Review, conceptual comparisons, and future neuroeconomics research. Journal of Economic Psychology, 31, 767-776. Remijnse, P. L., Nielen, M. M., Uylings, H. B., & Veltman, D. J. (2005). Neural correlates of a reversal learning task with an affectively neutral baseline: an eventrelated fMRI study. Neuroimage, 26(2), 609-618. Richards, J. M., & Gross, J. J. (1999). Composure at Any Cost? The Cognitive Consequences of Emotion Suppression. Personality and Social Psychology Bulletin, 25(8), 1033-1044. Richards, J. M., & Gross, J. J. (2000). Emotion regulation and memory: the cognitive costs of keeping one's cool. J Pers Soc Psychol, 79(3), 410-424. Ritov, I., & Baron, J. (1990). Reluctance to vaccinate: Omission bias and ambiguity. Journal of Behavioral Decision Making, 3, 263-277. Rogers, R. D., Ramnani, N., Mackay, C., Wilson, J. L., Jezzard, P., Carter, C. S., et al. (2004). Distinct portions of anterior cingulate cortex and medial prefrontal cortex are activated by reward processing in separable phases of decision-making cognition. Biol Psychiatry, 55(6), 594-602. 88 Roiser, J. P., de Martino, B., Tan, G. C., Kumaran, D., Seymour, B., Wood, N. W., et al. (2009). A genetically mediated bias in decision making driven by failure of amygdala control. J Neurosci, 29(18), 5985-5991. Rolls, E. T. (2005). Emotion explained. Oxford: Oxford University Press. Rolls, E. T., Hornak, J., Wade, D., & McGrath, J. (1994). Emotion-related learning in patients with social and emotional changes associated with frontal lobe damage. J Neurol Neurosurg Psychiatry, 57(12), 1518-1524. Rothman, A. J., Salovey, A., Antone, C., Keough, K., & Martin, C. D. (1993). The influence of message framing on intentions to perform health behaviors. Journal of Experimental Social Psychology, 29, 408-433. Rottenberg, J., Ray, R. R., & Gross, J. J. (2007). Emotion elicitation using films. In J. A. Coan & J. J. B. Allen (Eds.), The handbook of emotion elicitation and assessment (pp. 9-28). New York: Oxford University Press.
Rudebeck, P. H., & Murray, E. A. (2008). Amygdala and orbitofrontal cortex lesions differentially influence choices during object reversal learning. J Neurosci, 28(33), 8338-8343. Ruef, A. M., & Levenson, R. W. (2007). Continuous measurement of emotion: The Affect Rating Dial. In J. A. Coan & J. J. B. Allen (Eds.), Handbook of Emotion Elicitation and Assessment (pp. 286-297). New York: Oxford University Press. Rushworth, M. F., Buckley, M. J., Gough, P. M., Alexander, I. H., Kyriazis, D., McDonald, K. R., et al. (2005). Attentional selection and action selection in the ventral and orbital prefrontal cortex. J Neurosci, 25(50), 11628-11636. Ryff, C. D., & Keyes, C. L. (1995). The structure of psychological well-being revisited. J Pers Soc Psychol, 69(4), 719-727. Salovey, P., Mayer, J. D., Golman, S. L., Turvey, C., & Palfai, T. P. (1995). Emotional attention, clarity and repair: Exploring emotional intelligence using the trait metamood scale In J. W. Pennebaker (Ed.), Emotion, disclosure, and health (pp. 125154). Washington, DC: American Psychological Association. Sanfey, A., & Hastie, R. (1998). Does evidence presentation format affect judgement? An empirical evaluation of displays of data for judgements Psychological Science, 9(2), 99-103. Sanfey, A. G., Rilling, J. K., Aronson, J. A., Nystrom, L. E., & Cohen, J. D. (2003). The neural basis of economic decision-making in the Ultimatum Game. Science, 300(5626), 1755-1758. Savage, L. J. (1951). The theory of statistical decision. American Statistical Assiciation Journal, 46, 55-67. Savage, L. J. (1954). The foundations of statistics. New York: Wiley. Schneider, S. L. (1992). Framing and conflict: aspiration level contingency, the status quo, and current theories of risky choice. J Exp Psychol Learn Mem Cogn, 18(5), 1040-1057. Schoemaker, P. J. H. (1990). Are risk-preferences related across payoff domains and response modes? Management Science, 36, 1451-1463. Schoenbaum, G., Chiba, A. A., & Gallagher, M. (1998). Orbitofrontal cortex and basolateral amygdala encode expected outcomes during learning. Nat Neurosci, 1(2), 155-159. 89 Schoenbaum, G., & Roesch, M. (2005). Orbitofrontal cortex, associative learning, and expectancies. Neuron, 47(5), 633-636. Schultz, W., & Dickinson, A. (2000). Neuronal coding of prediction errors. Annu Rev Neurosci, 23, 473-500. Schwartz, A., & Bless, H. (1991). Happy and mindless, but sad and smart? The impact of affective states on analytic reasoning. In P. F. Joseph (Ed.), Emotion and social judgements: International series in experimental social psychology (pp. 55-71). Oxford, England: Pergamon Press. Schwartz, A., & Clore, G. L. (1983). Mood, misattribution and judgements of well-being: Informative and directive functions of affective states. Journal of Personality and Social Psychology, 45, 513-523. Schwartz, A., & Clore, G. L. (1996). Feelings and phenomenal experiences. In E. T. Higgins & A. W. Kruglanski (Eds.), Social psychology: Handbook of basic principles (pp. 433-465). New York: Guilford Press. Schwartz, A., & Clore, G. L. (2003). Mood as information: 20 years later. Psychological Inquiry, 14, 294-301. Schwarz, N. (1990). Feelings as information: Informational and motivational functions of affective states. In E. T. Higgins & R. M. Sorrentino (Eds.), Handbook of motivation and cognition: Foundations of social behavior (Vol. 2, pp. 527-561). New York: Guilford Press. Seo, M. G., Goldfarb, B., & Feldman Barrett, L. (2010). Affect and the framing effect within individuals over time: risk taking in a dynamic investment simulation. Academy of Management Journal, 53(2), 411-431. Seymour, B., & Dolan, R. (2008). Emotion, decision making, and the amygdala. Neuron, 58(5), 662-671.
Shafir, E. (1993). Choosing versus rejecting: why some options are both better and worse than others. Mem Cognit, 21(4), 546-556. Shafir, E., Osherson, D. N., & Smith, E. E. (1989). An advantage model of choice. Journal of Behavioral Decision Making, 2, 1-23. Shafir, E., Simonson, I., & Tversky, A. (1993). Reason-based choice. Cognition, 49(1-2), 11-36. Shafir, E., Simonson, I., & Tversky, A. (1993). Reason-based choice. Cognition, 49(1-2), 11-36. Shanks, D. R., & St. John, M. F. (1994). Characteristics of dissociable human learning systems. Behavioral and Brain Sciences, 17, 367-447. Sheppes, G., Catran, E., & Meiran, N. (2009). Reappraisal (but not distraction) is going to make you sweat: physiological evidence for self-control effort. Int J Psychophysiol, 71(2), 91-96. Sheppes, G., & Gross, J. J. (in press). Is Timing Everything? Temporal Considerations in Emotion Regulation. Pers Soc Psychol Rev. Sheppes, G., & Meiran, N. (2007). Better late than never? On the dynamics of online regulation of sadness using distraction and cognitive reappraisal. Pers Soc Psychol Bull, 33(11), 1518-1532. Sheppes, G., & Meiran, N. (2008). Divergent cognitive costs for online forms of reappraisal and distraction. Emotion, 8(6), 870-874. 90 Shiv, B., Loewenstein, G., & Bechara, A. (2005). The dark side of emotion in decisionmaking: when individuals with decreased emotional reactions make more advantageous decisions. Brain Res Cogn Brain Res, 23(1), 85-92. Shiv, B., Loewenstein, G., & Bechara, A. (2005). The dark side of emotion in decisionmaking: when individuals with decreased emotional reactions make more advantageous decisions. Brain Res Cogn Brain Res, 23(1), 85-92. Sieck, W., & Yates, J. (1997). Exposition effects on decision-making: choice and confidence in choice. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 70, 207-219. Siemer, M., Mauss, I., & Gross, J. J. (2007). Same Situation—Different Emotions: How Appraisals Shape Our Emotions. Emotion, 7, 592-600. Silbersweig, D., Clarkin, J. F., Goldstein, M., Kernberg, O. F., Tuescher, O., & Levy, K. N. (2007). Failure of frontolimbic inhibitory function in the context of negative emotion in borderline personality disorder. American Journal pf Psychiatry, 164, 1832-1841. Simon, H. (1955). A behavioral model of rational choice. Quarterly Journal of Economics, 69, 99-118. Simon, H. A. (1956). Rational choice and the structure of the environment. Psychological Review, 63(2), 129-138. Simonson, I. (1992). The influence of anticipating regret and responsability on purchase decision. Journal of Consumer Research, 19, 1-14. Skeel, R. L., Neudecker, J., Pilarski, C., & Pytlak, K. (2007). The utility of personality variables and behaviorally-based measures in the prediction of risk-taking behavior. Personality and Individual Differences, 43, 203-214. Sloman, S. A. (1996). The empirical case for two systems of reasoning. Psychological Bulletin, 119(1), 3-22. Slonim, R., & Roth, A. E. (1998). Financial Incentives and Learning in Ultimatum and Market Games: An Experiment in the Slovak Republic. Econometrica, 66, 569596. Slovic, P. (1964). Assessment of Risk Taking Behavior. Psychol Bull, 61, 220-233. Slovic, P. (1987). Perception of risk. Science, 236(4799), 280-285. Slovic, P. (1995). The construction of preference. American Psychologist, 50, 364-371. Slovic, P. (1997). Trust, emotion, sex, politics, and science: Surveying the riskassessment battlefield. In M. Bazerman, D. Messick, A. Tenbrunsel & K. WadeBenzoni (Eds.), Psychological Perspectives to Environmental and Ethical Issues in Management (pp. 227-313). San Francisco, CA: Jossey-Bass. Slovic, P. (2001). Cigarette smokers: Rational actors or rational fools? . In P. Slovic
(Ed.), Smoking: Risk, Perception and Policy (pp. 97-124). Thousand Oaks, CA: Sage. Slovic, P., Finucane, M., Peters, E., & macGresor, D. G. (2002). The affect heuristic. In T. Gilovich, D. Griffin & D. Kahneman (Eds.), Heuristics and Biases: The psychology of intuitive judgement (pp. 397-420). NY: Cambridge University Press. Slovic, P., Finucane, M. L., Peters, E., & MacGregor, D. G. (2002). The affect heuristic. In T. Gilovich, D. Griffin & D. Kahneman (Eds.), Heuristics and biases: The 91 psychology of intuitive judgement (pp. 397-420). New York: Cambridge University Press. Slovic, P., Finucane, M. L., Peters, E., & MacGregor, D. G. (2004). Risk as analysis and risk as feelings: some thoughts about affect, reason risk and rationality. Risk Analysis, 24(2), 311-322. Slovic, P., Finucane, M. L., Peters, E., & MacGregor, D. G. (2007). The affect heuristic. European Journal of Operational Research 177, 1333-1352. Slovic, P., Fischhoff, B., & Lichtenstein, S. (1986). The psychometric study of risk perception. In V. T. Covello, J. Menkes & J. Mumpower (Eds.), Risk evaluation and measurement (pp. 3-24). New York: Plenum. Slovic, P., MacGregor, D. G., Malmfors, T., & Purchase, I. F. H. (1999). Influence of affective processes on toxicologists' judgements of risk. In (Vol. Report no. 99-2). Eugene, OR: Eugene Decision Research. Slovic, P., Monahan, J., & MacGregor, D. G. (2000). Violence risk assessment and risk communication: the effects of using actual cases, providing instruction, and employing probability versus frequency formats. Law Hum Behav, 24(3), 271296. Smith, C. A., & Ellsworth, P. C. (1985). Patterns of cognitive appraisal in emotion. J Pers Soc Psychol, 48(4), 813-838. Smoski, M. J., Lynch, T. R., Rosenthal, M. Z., Cheavens, J. S., Chapman, A. L., & Krishnan, R. R. (2008). Decision-making and risk aversion among depressive adults. J Behav Ther Exp Psychiatry, 39(4), 567-576. Sokol-Hessner, P., Hsu, M., Curley, N. G., Delgado, M. R., Camerer, C. F., & Phelps, E. A. (2009). Thinking like a trader selectively reduces individuals' loss aversion. Proc Natl Acad Sci U S A, 106(13), 5035-5040. Solnick, S. (1998). Gender differences in the Ultimatum Game. Economic Inquiry, 39, 189-200. Solnick, S., & Schweitzer, M. E. (1999). The Influence of Physical Attractiveness and Gender on Ultimatum Games Decisions. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 79, 199-215. Spielberger, C. D. (1983). Manual for the State-Trait Anxiety Inventory. Palo Alto: Consulting Psychologists Press. Stapley, J. C., & Haviland, J. M. (1989). Beyond depression: Gender differences in normal adolescents' emotional experiences. Sex Roles, 20, 295-308. Starcke, K., Wolf, O. T., Markowitsch, H. J., & Brand, M. (2008). Anticipatory stress influences decision making under explicit risk conditions. Behav Neurosci, 122(6), 1352-1360. Stephen, A. T., & Pham, M. T. (2008). On feelings as a heuristic for making offers in ultimatum negotiations. Psychol Sci, 19(10), 1051-1058. Stepper, S., & Strack, F. (1993). Proprioceptive determinants of emotional and nonemotional feelings. Journal of Personality and Social Psychology, 64, 211220. Stöber, J. (1997). Trait anxiety and pessimistic appraisal of risk and chance. Personality and Individual Differences, 22, 465-476. Stocco, A., Fum, D., & Napoli, A. (2009). Dissociable processes underlying decisions in the Iowa Gambling Task: a new integrative framework. Behav Brain Funct, 5, 1. 92 Strack, F., Martin, L. L., & Stepper, S. (1988). Inhibiting and facilitating conditions of the human smile: A nonobtrusive test of the facial feed-back hypothesis. Journal of Personality and Social Psychology, 54, 768-777.
Sullivan, M. J. L., Bishop, R. S., & Pivik, J. (1995). The pain catastrophizing scale: development and validation. Psychological Assessment, 7, 524-532. Tabibnia, G., Satpute, A. B., & Lieberman, M. D. (2008). The sunny side of fairness: preference for fairness activates reward circuitry (and disregarding unfairness activates self-control circuitry). Psychol Sci, 19(4), 339-347. Takemura, K. (1992). Effect of decision time on framing of decision: a case of risky choice behavior. Psychologia, 35, 180-185. Takemura, K. (1993). The effect of decision frame and decision justification on risky choice. Japanese Psychological Research, 35, 36-40. Takemura, K. (1994). Influence of elaboration on the framing of decision. Journal of Psychology, 128-133. Talmi, D., Hurlemann, R., Patin, A., & Dolan, R. J. (2010). Framing effect following bilateral amygdala lesion. Neuropsychologia, 48(6), 1823-1827. Tanabe, J., Thompson, L., Claus, E., Dalwani, M., Hutchison, K., & Banich, M. T. (2007). Prefrontal cortex activity is reduced in gambling and nongambling substance users during decision-making. Hum Brain Mapp, 28(12), 1276-1286. Tangney, J. P., Wagner, P. E., Hill-Barlow, D., Marschall, D. E., & Gramzow, R. (1996). Relation of shame and guilt to constructive versus destructive responses to anger across the lifespan. J Pers Soc Psychol, 70(4), 797-809. Tennen, H., & Affleck, G. (1990). Blaming others for threatening events. Psychol Bull, 108, 209-232. Thaler, R. H. (1988). Anomalies: The Ultimatum Game. Journal of Economic Perspectives, 2, 195-206. Thompson, R. A. (1990). Emotion and self-regulation. In R. A. Thompson (Ed.), Socioemotional development. Nebraska Symposium on Mativation (Vol. 36, pp. 367-467). Lincoln: University of Nebraska Press. Thompson, R. A. (1991). Emotional regulation and emotional development. Educational Psychology Review, 3, 269-307. Tom, S. M., Fox, C. R., Trepel, C., & Poldrack, R. A. (2007). The neural basis of loss aversion in decision-making under risk. Science, 315(5811), 515-518. Tomkins, S. S. (1963). Affect, Imagery and Consciousness: Vol. 2. The Negative Affects. New York: Springer. Tortella-Feliu, M., Balle, M., & Sese, A. (2010). Relationships between negative affectivity, emotion regulation, anxiety, and depressive symptoms in adolescents as examined through structural equation modeling. J Anxiety Disord, 24(7), 686693. Trapnell, P. D., & Campbell, J. D. (1999). Private self-consciousness and the five-factor model of personality: distinguishing rumination from reflection. J Pers Soc Psychol, 76(2), 284-304. Tremblay, L., & Schultz, W. (1999). Relative reward preference in primate orbitofrontal cortex. Nature, 398(6729), 704-708. Tversky, A. (1972). Elimination by aspects: A theory of choice. Psychological Review, 79, 281-299. 93 Tversky, A., & Kahneman, D. (1974). Judgment under Uncertainty: Heuristics and Biases. Science, 185(4157), 1124-1131. Tversky, A., & Kahneman, D. (1981). The framing of decisions and the psychology of choice. Science, 211(4481), 453-458. Tversky, A., & Kahneman, D. (1986). Rational choice and the framing of decisions. Journal of Business, 59(4), 251-278. Tversky, A., & Kahneman, D. (1992). Advances in prospect theory: Cumulative representation of uncertainty. Journal of Risk and Uncertainty, 5, 297-323. Ullsperger, M., & von Cramon, D. Y. (2003). Error monitoring using external feedback: specific roles of the habenular complex, the reward system, and the cingulate motor area revealed by functional magnetic resonance imaging. J Neurosci, 23(10), 4308-4314. Van den Bergh, B., & Dewitte, S. (2006). Digit ratio (2D:4D) moderates the impact of sexual cues on men's decisions in ultimatum games. Proc Biol Sci, 273(1597),
2091-2095. Van Dillen, L. F., & Koole, S. L. (2007). Clearing the mind: a working memory model of distraction from negative mood. Emotion, 7(4), 715-723. van Schie, E. C. M., & van der Pligt, J. (1995). Influencing risk preference in decision making: The effects of framing and salience. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 63, 264-275. van 't Wout, M., Kahn, R. S., Sanfey, A. G., & Aleman, A. (2006). Affective state and decision-making in the Ultimatum Game. Exp Brain Res, 169(4), 564-568. Verdejo-Garcia, A., Rivas-Perez, C., Vilar-Lopez, R., & Perez-Garcia, M. (2007). Strategic self-regulation, decision-making and emotion processing in polysubstance abusers in their first year of abstinence. Drug Alcohol Depend, 86(2-3), 139-146. Vlek, C., & Stallen, P. J. (1980). Rational and personal aspects of risk. Acta Psychologica, 45, 273-300. Vuchinich, R. E., & Simpson, C. A. (1998). Hyperbolic temporal discounting in social drinkers and problem drinkers. Clinical Psychopharamcology, 6(3), 292-305. Wager, T. D., Davidson, M. L., Hughes, B. L., Lindquist, M. A., & Ochsner, K. N. (2008). Prefrontal-subcortical pathways mediating successful emotion regulation. Neuron, 59(6), 1037-1050. Wager, T. D., & Smith, E. E. (2003). Neuroimaging studies of working memory: a metaanalysis. Cogn Affect Behav Neurosci, 3(4), 255-274. Wallace, B., Cesarini, D., Lichtenstein, P., & Johannesson, M. (2007). Heritability of ultimatum game responder behavior. Proc Natl Acad Sci U S A, 104(40), 1563115634. Walton, M. E., Bannerman, D. M., Alterescu, K., & Rushworth, M. F. (2003). Functional specialization within medial frontal cortex of the anterior cingulate for evaluating effort-related decisions. J Neurosci, 23(16), 6475-6479. Walton, M. E., Rudebeck, P. H., Bannerman, D. M., & Rushworth, M. F. (2007). Calculating the cost of acting in frontal cortex. Ann N Y Acad Sci, 1104, 340-356. Wang, X. T. (1996a). Domain-specific rationality in human choices: violations of utility axioms and social contexts. Cognition, 60(1), 31-63. 94 Wang, X. T. (1996b). Framing effects: Dynamics and task domains. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 68(145-157). Wang, X. T. (2008). Risk communication and risky choice in context: ambiguity and ambivalence hypothesis. Ann N Y Acad Sci, 1128, 78-89. Wang, X. T., Simons, F., & Bredart, S. (2001). Social cues and verbal framing in risky choice. Journal of Behavioral Decision Making, 14, 1-15. Watson, D., & Clark, L. A. (1999). PANAS-X. Manual for the Positive and Negative Affect Schedule - Expanded form. Iowa: The University of Iowa. Watson, D., Clark, L. A., & Tellegen, A. (1988). Development and validation of brief measures of positive and negative affect: the PANAS scales. J Pers Soc Psychol, 54(6), 1063-1070. Weber, E. U. (1988). A descriptive measure of risk. Acta Psychologica 69, 185-203. Weber, E. U. (1998). Who's afraid of a little risk? New evidence for general risk aversion. In J. Shanteau, B. A. Mellers & D. Schum (Eds.), Decision research from bayesian approaches to normative systems: Reflections on the contributions of Ward Edwards. Norwell, MA: Kluwer Academic Press. Weber, E. U. (2001). Personality and risk taking. In N. J. Smelser & P. B. Baltes (Eds.), International Encyclopedia of the social and behavioral sciences (pp. 1127411276). Oxford, UK: Elsevier Science Limited. Weber, E. U., Blais, A. R., & Betz, N. E. (2002). A Domain-specific Risk-attitude Scale: Measuring Risk Perceptions and Risk Behaviors. Journal of Behavioral Decision Making, 15, 263-290. Weg, E., & Zwick, R. (1994). Toward the settlement of the fairness issues in ultimatum games - A bargaining approach. Journal of Economic Behavior and Organization, 24, 19-34. Wegner, D. M., & Wheatley, T. (1999). Apparent mental causation: Sources of the
experience of will. American Psychologist, 54(7), 480-492. Weller, J. A., Levin, I. P., Shiv, B., & Bechara, A. (2007). Neural correlates of adaptive decision making for risky gains and losses. Psychol Sci, 18(11), 958-964. Williams, J. M., Mathews, A., & MacLeod, C. (1996). The emotional Stroop task and psychopathology. Psychol Bull, 120, 3-24. Wilson, D. K., Kaplan, R. M., & Schneiderman, L. J. (1987). Framing of decisions and selections of alternatives in health care. Social Behavior, 2, 51-59. Wilson, T. D., Dunn, D. S., Kraft, D., & Lisle, D. J. (1989). Introspection, attitude change, and attitude-behavior consistency: The disruptive effects of explaining why we feel the way we do. In L. Berkowitz (Ed.), Advances in experimental social psychology (Vol. 22, pp. 287-343). San Diego, CA: Academic Press. Wilson, T. D., Lisle, D. J., Schooler, J. W., Hodges, S. D., Klaaren, K. J., & LaFleur, S. J. (1993). Introspecting about reasons can reduce post-choice satisfaction. Personality and Social Psychology Bulletin, 19, 331-339. Wilson, T. D., & Schooler, J. W. (1991). Thinking too much: Introspection can reduce the quality of preferences and decisions Journal of Personality and Social Psychology, 60(2), 181-192. Winkielman, P., Zajonc, R. B., & Schwarz, N. (1997). Subliminal affective priming resists attributional interventions. Cognition and Emotion, 11, 433-465. 95 Wright, W., & Bower, G. H. (1992). Mood effects on subjective probability assessment. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 52, 276-291. Xiao, E., & Houser, D. (2005). Emotion expression in human punishment behavior. Proc Natl Acad Sci U S A, 102(20), 7398-7401. Yamagishi, K. (1999). 12.86% mortality is more dangerous than 24.14%. Implications for risk communication. Applied Cognitive Psychology, 11, 495-506. Yates, J. F. (1990). Judgement and decision making. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall. Yurtsever, G. (2004). Emotional regulation strategies and negotiation. Psychol Rep, 95(3 Pt 1), 780-786. Yurtsever, G. (2008). Negotiators' profit predicted by cognitive reappraisal, suppression of emotions, misrepresentation of information, and tolerance of ambiguity. Percept Mot Skills, 106(2), 590-608. Zajonc, R. B. (1980). Feeling and thinking: Prefernces need no inference. American Psychologist, 35(2), 151-175. Zald, D. H., Hagen, M. C., & Pardo, J. V. (2002). Neural correlates of tasting concentrated quinine and sugar solutions. J Neurophysiol, 87(2), 1068-1075. Zethraeus, N., Kocoska-Maras, L., Ellingsen, T., von Schoultz, B., Hirschberg, A. L., & Johannesson, M. (2009). A randomized trial of the effect of estrogen and testosterone on economic behavior. Proc Natl Acad Sci U S A, 106(16), 65356538. Zheng, H., Wang, X. T., & Zhu, L. (2010). Framing effects: behavioral dynamics and neural basis. Neuropsychologia, 48(11), 3198-3204. Zuniga, A., & Bouzas, A. (2005). Actitud hacia el riesgo y consume de alcohol de los adolescented. Unpublished Manuscript submitted for publication.
<< Pagina anterioara | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>
1.5. COMUNICAREA ÎN PSIHOLOGIA EXPERIMENTALÃ Studiile de psihologie experimentalã privind comunicarea au permis întocmirea unui tablou de ansamblu, complex şi sistematizat pentru fenomenele care fac parte din acest set de activitate umanã - neînsemnând cã metodele, scopul şi efectele sunt definitiv elucidate. Studiul comunicãrii presupune metodologic cel puţin douã aspecte principale: Ø abordarea globalã a comunicãrii într-un grup; Ø neglijarea detaliilor în procesele şi mecanismele comuni-caţionale cu avertizarea posibilei segmentãri a procesului global. Existã neîndoielnic o interacţiune între diverşii factori care influenţeazã procesele şi contextul social care influenţeazã comunicarea. Chiar dacã rezultatele obţinute în psihologia experimentalã au valoare parţialã, comunicarea poate fi studiatã. În astfel de cercetãri, factorii care influenţeazã comunicarea au doar o importanţã relativã. Ansamblul de structuri factoriale reprezintã în schimb nivelul la care trebuie abordatã interacţiunea factorilor care determinã reţele de comunicare. O serie de cercetãtori din deceniul 5-6 al secolului nostru au sugerat abordarea structurii comunicãrii atât din perspectiva grupurilor de muncã cât şi a grupurilor de discuţii. Metodele folosite ca şi problemele comunicate în studiul comunicãrii ne aratã cã aceasta este una din constituentele vieţii sociale, ea este în mod necesar prezentã în grup. Comunicarea apare aproape concomitent cu apariţia schimbului de informaţii. Prin natura sã socialã comunicarea are o situaţie intermediarã în secvenţele: scop, mijloace, efecte. Comunicarea este chiar un fenomen circular, efectele ei modificând
situaţia iniţialã care determinã chiar procesul de interrelaţionare. Consecinţele metodologice ale teoriei comunicãrii din perspectiva „reţelelor de comunicare" se referã la: Ø Limitarea sau restrângerea fenomenului comunicãrii conform cu emisia vocalizatoare; Ø Limitarea sau determinarea decupajului temporal al proceselor de comunicare; Ø Limitarea sau determinarea efectelor comunicãrii. Dupã cum uşor se poate observa în acord cu Scheriff şi Fraisse comunicarea între doi subiecţi este conceputã în funcţie de numãrul de unitãţi emise foniatric, la care se adaugã segmentul temporal. Procesul comunicãrii presupune descompunerea ansamblului în unitãţi comunicaţionale şi segvenţierea unitãţilor abordate de fiecare membru al grupului sau de grup în ansamblu. Unitatea de comunicare este mesajul sau discursul transmis de o persoanã prin intermediul unui emiţãtor. În cercetãrile de psihologie experimentalã se ţine cont de izomorfismul între structura şi mecanismele de comunicare, prezent în reţelele de comunicare. Ca atare, procesele de comunicare sunt înţelese ca fenomene intermediare care se diversificã conform cu anumite situaţii, care la rândul lor definesc scopuri diferite sau care cer comunicãri de „intensitãţi" diferite. Studiile privind conducerea (leadership) au pus adesea problema cercetãrii fenomenului de comunicare. Teoria comunicãrii nu poate fi decât o conexiune de relaţii invariante între situaţii şi
Fig. 1. Tipuri de reţele liniare
Fig. 2. Tipuri de relaţii circulare scopuri sociale pe de o parte, iar pe de altã parte o relaţie între mijloacele capabile sã asigure realizarea scopurilor în situaţii diferite. Faucheux, Moscovici au constatat cã grupurile au tendinţa de comunicare centralizatã, iar structura centralizatã este cea mai puternicã situaţie limitã. Existã o orientare genericã în psihologia experimentalã de a determina raporturile, categoriile şi situaţiile de tip comunicare. Categoriile comunicaţionale sunt definite în funcţie de raporturile stabilite între persoanele aflate în intercomunicare. Dupã Bales clasificarea comunicãrii (inclusiv a mimicii care transmite aspecte comunicaţionale) are la bazã o construcţie logicã şi psihologicã privind grupul. Categoriile de comunicare şi ale stilului de comunicare sunt raportate la emiţãtorul care se manifestã sau intrã într-un proces de comunicare. Categoriile de comunicare sunt: Ø Emiţãtorul - manifestã solidaritate, dã ajutor, oferã recompense şi ridicã moralul (statutul) altora; Ø Emiţãtorul manifestã scãderea tensiunii, vorbeşte, râde, glumeşte, exprimã satisfacţie. Ø Emiţãtorul îşi manifestã acordul, acceptã pasiv, se supune. Ø Emiţãtorul dã o sugestie, o direcţie, implicând autonomia altuia. Ø Emiţãtorul dã o pãrere, face o evaluare, o analizã, exprimã chiar o dorinţã sau un
sentiment. Ø Emiţãtorul dã o orientare, o informaţie, repetã, clarificã şi confirmã. Ø Emiţãtorul cere o orientare, o informaţie, o confirmare. Ø Emiţãtorul cere o opinie, o evaluare, o analizã, expresia unui sentiment. Ø Emiţãtorul cere o sugestie, o direcţie, o cale posibilã de acţiune. Ø Emiţãtorul îşi manifestã dezacordul, refuzã pasiv, reţine ajutorul. Ø Emiţãtorul manifestã o tensiune, cere ajutor, se retrage dintr-o discuţie. Ø Emiţãtorul manifestã antagonism, influenţeazã negativ statutul altuia, dar se afirmã el însuşi. 1.6. PSIHOLOGIA ŞI NEUROFIZIOLOGIA COMUNICÃRII Comportamentele verbale constituie unul dintre cele mai importante segmente ale activitãţilor sociale umane. Evoluţia umanã din punct de vedere cultural a fost posibilã pentru cã oamenii au reuşit sã vorbeascã, sã asculte, sã scrie şi sã citeascã. Funcţia de bazã a comunicãrii verbale este prezentatã şi obiectivatã prin efectele ei faţã de un alter-ego, de alţi semeni, de alţi subiecţi. Când noi spunem ceva unui sbuiect, când vorbim cu cineva noi aproape întotdeauna ne aşteptãm ca aceastã convorbire sã inducã ori chiar sã convingã persoana sã se angajeze cu noi într-un fel de comunicare. Altfel spus, ne aşteptãm sã percepem o reacţie. Adesea se poate considera cã noi suntem în mod evident avantajaţi de un astfel de comportament el devenind un mod de comunicare, mai ales când noi cerem un obiect, solicitãm o informaţie, ori cerem ajutor într-o acţiune, ori ne includem în rezolvarea de probleme. În alte ocazii subiectul transmite, întreabã, solicitã ceva în vederea unui „schimb social": puţin mai multã atenţie sau participarea unei alte persoane în convorbire, în conversaţie. Chiar o conversaţie neinteresantã, ori care lâncezeşte nu este lipsitã de rãspuns pentru cã ea devine o formã de comunicare care determinã cealaltã persoanã sã ne priveascã sau eventual sã ne rãspundã ceva.
S-au fãcut extrem de multe aprecieri, se construiesc ipoteze şi teorii ca şi posibile explicaţii în legãturã cu dezvoltarea, complexitatea şi mãrimea creierului în dorinţa de a se explica abilitatea umanã de a percepe cuvinte şi relaţii, de a planifica unele conduite şi de a înţelege avantajele unor consecinţe în plan psiho-neuro-fiziologic. În acord cu Heilman K.M., Satz P. (1983), Kerestesz A. (1983), Kolb B. (1985), generic se acceptã cã datoritã structurii speciale a gurii, a buzelor, a faringelui şi corzilor vocale ca şi a mecanismului complex care le controleazã funcţionalitatea, specia umanã are capacitatea de a emite cu precizie şi de a vocaliza emisii complexe de sunete. Individul uman dupã parcurgerea unei mari perioade de timp a devenit capabil sã audã, sã asculte, sã recunoascã şi sã reţinã aceste emisii vocalizatoare. Se poate admite cã limbajul uman îşi are rãdãcinile adânci într-o serie de activitãţi organizate în comun, între mai multe persoane. Se crede cã istoriceşte o persoanã dintr-un trib vedea un animal şi transmitea vestea celorlalţi membri ai tribului, la început mimând sunetele pe care le scotea animalul respectiv; aşa cã treptat oamenii au cãpãtat abilitatea vocalã de a descrie animalele, numãrul lor, dispunerea lor în vecinãtate, precum şi alte detalii. Astfel, aceastã formã de transmitere incipientã devine o formã avantajoasã de comunicare. Aceastã formã de comunicare a presupus creşterea capacitãţii de transmitere verbalã şi de creştere a complexitãţii vorbirii. Autori precum Carlson R.Neil (1991), Damasio (1981), Levine & Sweet (1983), Milner (1977), Heilman (1984), ca sã ne oprim doar la o micã parte din cei care se ocupã de interrelaţia: dezvoltarea vorbirii pentru comunicare -dezvoltarea creierului uman sunt unanimi în a aprecia cã aceste douã componente ale sistemului psihic uman au mers constant împreunã iar concomitenţa lor este absolut necesarã existenţei lor separate. Limbajul ca mod şi formã de comunicare interumanã trebuie sã fie învãţat. Dacã un nou nãscut care „aspirã la umanitate" este transportat undeva, departe de lumea civilizatã şi dupã mai mulţi ani este readus în societate, el nu va putea învãţa sã vorbeascã, va încerca în cel mai bun caz sã comunice prin semnale acustice nearticulate, ori prin gesturi necoordonate, de asemenea neînvãţate, nedeprinse de la adult prin acţiune şi imitaţie. În acest caz, mecanismele vorbirii din acel creier nu-şi vor intra în uz, nu vor putea fi folosite.
Nu ne propunem în acest material sã elucidãm problema mutaţiilor în seria lungã a dezvoltãrii creierului şi vorbirii, dar vom menţiona cã autorii consacraţi ai domeniului au abordat acest aspect în demersul lor privind comunicarea umanã. Unii autori cred cã asemenea mutaţii, care nu au apãrut brusc, au condus la complicarea structurii neuronale, iar o mutaţie favorabilã la un copil poate determina un complex de abilitãţi verbale superioare pãrinţilor lui. Copilul respectiv ar putea deveni apt sã foloseascã nu doar un limbaj rudimentar, vorbit de un trib de exemplu, şi probabil, chiar ar putea inventa cuvinte care sã exprime relaţii şi pattern-uri pe care ulterior le va recunoaşte, cuvinte care ar fi adoptate şi acceptate de trib. Ceea ce ar trebui remarcat este de ordin mult mai general decât simpla folosire a cuvintelor de cãtre populaţiile tribale, anume cã evoluţia culturalã chiar în cazul limbajului neevoluat (rudimentar) s-ar constitui într-un stagiu al evoluţiei circuitelor neuronale care participã în producerea şi recunoaşterea vorbirii. Producerea şi înţelegerea vorbirii presupune un efort de sintezã din partea noastrã privind accepţiile comunicare, legãturi cu limbajul, vorbire, note specifice etc. Pe de altã parte, neurofiziologia limbajului şi implicit a comunicãrii umane ne obligã la prezentarea mãcar succintã a mecanismelor neuronale ale creierului. Cele mai complete observaţii în neurofiziologia limbajului şi vorbirii umane au fost obţinute prin studierea efectelor leziunilor produse în creier la subiecţii la care s-a încercat studierea comportamentului verbal. În acelaşi timp, considerãm cã trebuie sã arãtãm cã pe lângã studiul comportamentului subiecţilor care au suferit intervenţii chirurgicale care aveau depistate tumori craniene, infecţii meningiale sau care au suferit accidente vasculare cerebrale - abordarea funcţiilor creierului ca sistem prezintã însã o serie de dificultãţi, fapt care a determinat numeroşi psihologi, neurofiziologi sã utilizeze, încã, animale de laborator. O serie de neajunsuri privind cunoaşterea funcţionalitãţii celulei nervoase, rolul debitului sanguin în irigarea unor zone ale creierului, circuitele de supleere sanguinã cu implicaţii pentru redobândirea capacitãţii de a vorbi, scrie, sunt relativ rezolvate prin apariţia şi dezvoltarea tomografiei computerizate (TC). Apariţia tomografiei computerizate reprezintã un câştig care a revoluţionat nu numai medicina ci şi microdomenii de studiu ale fiinţei umane printre care anatomia şi fiziologia comportamentelor verbale.
Deficitul de vorbire, de comunicare interumanã, tulburãri în sfera gândirii, vorbirii, înţelegerii ca şi studiul bolnavilor psihici (în special a celor bolnavi de schizofrenie) constituie o poartã deschisã spre „misterele" creierului uman, rãspunzãtor de o serie întreagã de disfuncţionalitãţi în comunicare. Astfel de date minuţioase, obţinute de neurofiziologi ajutã demersurilor neuropsihologiei şi ale psihologiei cognitive sã înţeleagã specificul proceselor de vorbire, scriere şi citire la subiectul normal. În prezent, se acceptã cã înţelegerea vorbirii începe ca proces la nivelul sistemului auditiv care este nevoit sã detecteze şi sã analizeze sunete. Regiunea din creier consideratã cea mai importantã pentru înţelegerea vorbirii este aria WERNICKE. Aceastã arie identificatã de Karl Wernicke la 1874 ca rãspunzând de blocarea porţiunii posterioare şi inferioare din lobul temporal stâng este „interesatã" în funcţionalitatea înţelegerii şi elaborãrii vorbirii - prin transformarea notelor perceptive şi de gândire în elemente de semnificaţie a cuvintelor (afazia Wernicke). Persoanele cu afazia Wernicke nu pot comunica, au un deficit de elaborare a vorbirii, dar şi un deficit de înţelegere a acesteia. Aceştia nu pot sã scrie şi sã citeascã, nu au cum sã comunice semenilor lor. În urmã cu peste o sutã de ani, Wernicke era convins (unii cercetãtori au acelaşi crez ştiinţific şi în prezent) cã girusul temporal superior din lobul temporal este o porţiune absolut necesarã pentru formarea unei categorii aparte de memorie: memoria imaginilor „auditive" ale cuvintelor. Se împãrtãşeşte ideea cã un pattern neuronal este transmis sistemului motor din lobul frontal care ar determina mişcãrile muşchilor care produc vorbirea. Aria Wernicke blocatã face incapabil subiectul uman de a înţelege cuvintele care i se spun şi dacã ar încerca singur sã le producã, lipsa unor tipare auditive adecvate îl va împiedica sã elaboreze semnificaţia ori înţelesul cuvintelor. Distrugerea sau blocarea ariilor corticale de asociaţie auditive şi vizuale determinã o serie de efecte şi deficite neuronale - fapt care ne sugereazã concluzia potrivit cãreia aria Wernicke joacã un rol deosebit şi special în gândire, la fel ca şi în percepţia auditivã şi vorbire. Pe lângã aria Wernicke la nivelul creierului mai existã o zonã care are o importanţã
deosebitã în înţelegerea şi elaborarea vorbirii. Aceastã zonã este aria Broca localizatã în lobul frontal stâng şi care este rãspunzãtoare de procesul de articulare a cuvintelor, de elaborare a lor şi de înţelegere a constructelor gramaticale. Regiunea în care a fost identificatã aria Broca cuprinde formaţiunile neuronale care alcãtuiesc cortexul motor primar care controleazã mişcãrile implicate în vorbire (emitere şi elaborare). Din aceastã cauzã aria Broca ar conţine memoria segmenţilor de mişcare muscularã, fiecare din aceste secvenţe fiind legatã cu o secvenţã omoloagã auditivã din partea posterioarã a creierului. Damasio & Damasio (1980, 1985) reiau predicţiile lui Wernicke şi ajung la concluzii interesante nu doar în plan teoretic dar mai ales de orientare practicã şi metodologicã. Între acestea enumerãm: Ø dacã lobul temporar este intact, subiectul este capabil sã înţeleagã vorbirea; Ø dacã lobul frontal este intact, subiectul este capabil sã elaboreze, sã producã în mod spontan vorbirea fluentã; Ø dacã se întrerupe legãtura neuronalã directã între aria Wernicke şi aria Broca persoana nu este capabilã sã repete cuvintele; activitatea lobului parietal inferior este întreruptã iar axonii aflaţi în substanţa albã din subcortex nu mai fac legãtura între cele douã arii.
Fig. 3. Aria Wernicke
Fig. 4. Aria Broca Determinaţi de multitudinea tulburãrilor apãrute în procesul comunicãrii verbale, dar şi de nuanţarea extrem de finã a raporturilor dintre vorbire-scriere-citire-înţelegere, numeroşi specialişti au dezvoltat şi diferenţiat cercetãrile în domenii de graniţã: psihofiziologie, psihoneurofiziologie, neurochirurgie etc. Neil R.Carlson(1991) sistematizeazã datele existente pornind de la unele iniţiale şi pânã la cele mai recente. Una din concluziile autorului sus menţionat se referã la inseparabilitatea zonelor Wernicke şi Broca. Aria Wernicke şi Broca, prin interconexiunile lor în substanţa albã trecând prin lobul parietal inferior, joacã un rol special în înţelegerea limbajului şi elaborarea lui. Acest bloc neuronal este absolut necesar pentru recunoaşterea cuvintelor rostite (limbajul vorbit), înţelegerea şi elaborarea structurii gramaticale şi articularea cuvintelor. Se înţelege cã aceste arii nu pot funcţiona izolat: recunoaşterea cuvintelor este o laturã, un aspect al procesului iar înţelegerea o altã laturã. În acelaşi timp, trebuie înţeleasã şi cealaltã parte a comunicãrii: articularea cuvintelor este partea procesului, exprimarea fluentã se realizeazã când articularea este posibilã. Comunicarea înseamnã, de fapt, un bloc verbal, un bloc auditiv, un bloc de percepere a mişcãrilor (secvenţe motrice),un bloc de percepere vizualã (când apare scris/cititul) dar şi un fel de supervizor al înţelegerii care depinde de existenţa memoriei. Aceste elemente mnezice se referã la denumiri de obiecte, acţiuni dar şi la relaţiile complexe din realitate. Cu alte cuvinte,, când noi denumim un obiect ori un fenomen secvenţe neuronale diferite din creier participã la realizarea imaginii lui, la înţelegerea semnificaţiei pe care o conţine, într-un fel spunem ce ştim despre utilizarea lui şi în alt mod este implicatã memoria în pronunţarea lui. Reprezentarea corticalã a perceperii, înţelegerii şi integrãrii cuvintelor Prezentãm, dupã datele lui Neil R.Carlson (1991), un tabel al tulburãrilor de tip afazic raportate la vorbireînţelegere-scriere.
1.7. COMUNICAREA EMOŢIONALÃ În mod obişnuit noi putem recunoaşte sentimentele semenilor noştri prin intermediul vãzului şi auzului; putem vedea expresiile faciale şi asculta tonul vocii ca şi înşiruirea cuvintelor în propoziţii şi fraze. Cercetãrile lui Ekman (1980), Ekman & Friesen(1971, 1985) au arãtat cã, de fapt, nu toatã comunicarea umanã se transmite efectiv prin intermediul vorbirii şi a cuvintelor scrise. Oamenii comunicã emoţiile şi sentimentele lor prin nuanţãri în tonul vocii, în expresii faciale, gesturi şi posturã. Unele cercetãri tind sã confirme ipotezele lui Darwin conform cãrora expresiile faciale ale emoţiilor sunt folosite ca şi când ar fi înnãscute. Se considerã cã existã un repertoriu tipic pentru specia umanã folosit prin intermediul expresiilor faciale cu micro- şi macro mişcãri. Membrii unor triburi izolate din Noua Guinee studiaţi de Ekman şi Friesen au demonstrat cã dispun de capacitatea de a recunoaşte unele expresii emoţionale afişate facial de occidentali. Aceşti locuitori nu au avut nici o problemã în recunoaşterea şi producerea expresiilor faciale ca: tristeţe, dezgust, bucurie şi teamã. Pentru cã aceştia foloseau expresii identice sau similare pentru situaţii la care nu au fost efectiv expuşi, Ekman şi Friesen ajung la concluzia cã expresiile faciale fac parte din tiparele comportamentale neînvãţate anterior. Oamenii din alte culturi folosesc diferite şi variate cuvinte pentru a exprima concepte particulare; elaborarea acestor cuvinte nu dezvoltã, nu amplificã zestrea de rãspunsuri înnãscute dar ele pot fi învãţate. Cercetãri minuţioase recente nu au reuşit încã sã determine dacã alte mijloace de comunicare emoţionalã (cum ar fi tonul vocii, mişcãrile mâinii etc.) sunt învãţate, dobândite ori dacã sunt parţial înnãscute. Studiile lui Bryden şi Ley (1983) au arãtat cã emisfera dreaptã joacã un rol mai important în înţelegerea, decodificarea stãrilor emoţionale decât în emisfera stângã. Cu alte cuvinte, studiile lor şi ale colegilor lor conchid în acest sens cã fiecare emisferã primeşte în mod direct informaţii din partea opusã a mediului şi emisferele cerebrale schimbã informaţii prin intermediul corpului calos. În mod vizibil, informaţiile dintre cele douã emisfere (transcomisurale) nu sunt la fel de precise şi amãnunţite precum cele care au fost direct
recepţionate. Spre exemplificare, dorim sã arãtãm cã fiecare emisferã primeşte informaţii auditive pentru fiecare ureche, proiecţiile opuse, laterale fiind mai bogate decât fiecare dintre ele separat. Când stimulii specifici sunt prezentaţi în direcţia câmpului vizual stâng ori urechea stângã, emisfera dreaptã primeşte informaţii mai conturate decât cele date de emisfera stângã, mai diferenţiate. Studiile de psihofiziologia comunicãrii urmãresc atât evidenţierea funcţionalitãţii specifice a celor douã emisfere cerebrale cât şi legãtura dintre exteriorizarea vocalã, emoţionalã, facialã şi expresivitate ca şi mecanismele neuronale implicate. Revizuirea unor studii mai vechi aratã cã recunoaşterea cuvintelor ori a înşiruirii literelor într-un cuvânt, rolul emisferei stângi este mai mare decât a celei drepte (Bryden şi Ley, 1989) ştiut fiind cã emisfera stângã este rãspunzãtoare de funcţionalitatea verbalã a procesului comunicãrii. Alte rezultate accentueazã rolul diferenţierilor dintre cele douã emisfere cerebrale arãtând rolul emisferei drepte în perceperea şi detectarea imaginilor vizuale şi a emisferei stângi în percepţia şi recunoaşterea imaginii auditive. Ley şi Bryden studiazã modalitãţile diferenţiale de comunicare emoţionalã interumanã. Ei prezintã subiecţilor imagini de persoane în ipostaze diferite cu expresivitate facialã variatã, iar pe o scalã înscriu expresii faciale: negative, de indiferenţã şi pozitive. Autorii au prezentat imaginile în acelaşi timp pentru câmpul vizual drept şi câmpul vizual stâng. Dupã fiecare prezentare ei arãtau aceeaşi imagine umanã sau una diferitã în centrul câmpului vizual -în care se ştie cã acţiunea ambelor emisfere cerebrale este sinergicã şi rugau subiecţii sã spunã dacã le-a fost prezentatã aceeaşi expresie emoţionalã. S-a observat cã la prezentarea de cãtre experimentator a imaginilor de tip indiferenţã („subjects - neutral") ori de expresivitate medie performanţele emisferelor cerebrale erau aproximativ aceleaşi. Când experimentatorii prezentau subiecţilor expresii faciale puternice rolul emisferei drepte era de mai mare acurateţe. Aceiaşi autori au studiat diferenţele fiziologice în perceperea tonului vocii - partea procesului de comunicare. Ei au prezentat simultan subiecţilor diferite mesaje verbale pe un ton variind de la tristeţe la bucurie, la fiecare din urechi, întrebând subiecţii despre participarea mesajului prezentat la o ureche şi rugându-i sã relateze conţinutul verbal al emoţiei. Cei mai mulţi dintre subiecţi au detectat cu mai multã acurateţe conţinutul verbal al mesajului când acesta era prezentat în partea stângã şi era mai bine detectat tonul emoţional al vocii când era prezentat în partea dreaptã. Rezultatele sugereazã cã în audierea unui mesaj emisfera dreaptã evalueazã expresivitatea emoţionalã a vocii, iar emisfera stângã evalueazã şi apreciazã înţelesul şi semnificaţia cuvintelor. Observaţii empirice sugereazã cã oamenii când vãd imagini care redau emoţiile prin mişcãri ale muşchilor faciali în mod obişnuit partea stângã a feţei capãtã mai multã expresivitate. Sackheim şi Gun (1978, 1985) au tãiat în douã jumãtãţi fotografii ale oamenilor care aveau întipãrite
Fig. 5. Expresii faciale tipic pentru indiferenţã pe faţã diverse emoţii. Pregãteau fiecare din imagini în oglindã, partea dreaptã şi partea stângã şi le prezentau subiecţilor împreunã. Ei au gãsit cã jumãtatea stângã a imaginii era mai expresivã decât cea dreaptã, dovedindu-se cã emisfera dreaptã este rãspunzãtoare de expresivitatea mai accentuatã, mai fidelã decât stânga datoritã controlului motor realizat încrucişat (decusaţia piramidelor). Observând în mod natural oamenii în parcuri şi restaurante Moscovitch şi Olds (1985) conchid cã partea stângã a faciesului reflectã mult mai puternic expresiile emoţionale, fapt confirmat, între altele, de analizarea în laborator a imaginilor video filmate prezentând subiecţi care spun povestiri triste ori umoristice. Cercetãtorilor şi specialiştilor domeniului de anatomofiziologie le-a devenit clarã şi profitabilã încã de multã vreme, ipoteza conform cãreia apariţia unei leziuni sau tulburãri neuronale pregãteşte terenul pentru studierea atât a implicaţiilor psihopatologice dar mai ales a cunoaşterii mecanismului normal de funcţionare a zonei respective. Pacienţii cu tulburãri neurologice, cu accidente ori disfuncţionalitãţi în emisfera dreaptã sau stângã au reprezentat tentaţii de studiu pentru neuropsihologie, neurochirurgie etc. Iniţiate de Babinski (1914), continuate de Goldstein (1948) şi mai recent de Kolb B., Whishaw I.Q. (1985), Kertesz (1988), studii de acest gen din clinicile de neurologie aratã cã fiind alteratã partea stângã a creierului unui subiect, emisfera dreaptã dispune de posibilitãţi de recunoaştere mai reduse şi, în consecinţã, subiecţii exprimã tristeţe sau supãrare. Când partea dreaptã este afectatã, persoana poate fi aptã sã recunoascã deficitul verbal dar nu izbuteşte sã reacţioneze verbal. Afectarea emisferei drepte, în special aria posterioarã reduce capacitatea de recunoaştere a emoţiilor exprimate de o altã persoanã. Scholes, Watson et al. (1975, 1983) au prezentat pacienţilor care aveau leziuni pe partea dreaptã sau stângã din zona temporo-parietalã propoziţii cu un conţinut neutru. Aceste propoziţii erau exprimate pe rând cu un ton al vocii care exprimã bucurie, tristeţe, indiferenţã. S-a observat cã pacienţii cu emisfera dreaptã afectatã dispuneau de o mai redusã capacitate de a aprecia emoţiile care au fost exprimate. În acelaşi sens, De Kosky, Heilman, Bowers & Valenstein (1981) au fãcut numeroase cercetãri care au întãrit cunoştinţele privind capacitatea de recunoaştere a emoţiilor. Recunoaşterea vizualã şi auditivã a emoţiilor reprezintã o disponibilitate mai degrabã a emisferei drepte decât a funcţionalitãţii emisferei stângi. Bowers, Bowers şi Heilman (1981) arãtau cã recunoaşterea diferitelor expresii emoţionale şi a variatelor ipostaze mimico-faciale deşi au baze anatomice diferite intrã, de fapt, în sarcinile bazale ale emisferei drepte. Buck şi Duffy (1981), preluând cunoştinţele mai vechi, considerã cã funcţionalitatea din emisfera stângã, în mod obişnuit, nu afecteazã capacitatea de expresivitate emoţionalã. O persoanã cu afazie Wernicke îşi poate modula vocea în funcţie de stare, de dispoziţia afectivã. Chiar persoane cu afazie de tip Broca cu deficit de tip prosodic (prosodie = expresia supernuanţatã a tonului vocal, ritmului şi accentelor vocale) pot sã râdã şi sã îşi exprime emoţiile prin tonul vocii doar când emite cuvinte fãrã rol sintactic. Concluzia autorilor susmenţionaţi este foarte clarã: persoanele care au emisfera dreaptã afectatã dispun de o gamã mai restrânsã de expresii emoţionale. Pe aceeaşi linie, Morrow, Kim, Boller, Urtunski (1985) s-au ocupat de pacienţii care aveau leziuni în emisfera dreaptã arãtând cã tendinţa de „deschidere" a rãspunsurilor emoţionale nu se reduce doar la expresivitatea facialã (experienţe de evaluare a controlului motor faţã de stimulii emoţionali
care oferã rãspunsul la nivelul conductibilitãţii pielii). Studiind pacienţii cu diferite tipuri de tulburãri neurologice, Ross E.D. (1981) sugereazã cã înţelegerea şi expresivitatea emoţiilor este realizatã de circuitele neuronale din emisfera dreaptã într-o manierã similarã modului în care emisfera stângã realizeazã înţelegerea şi expresivitatea vorbirii. Menţionãm cã de fapt cercetãrile lui Ross aduc similaritãţi importante în fiziologia emisferelor cerebrale privind diverse tipuri de informaţii.
Fig. 6. Reacţii de rãspuns caracteristice pentru stimulare pozitivã
Fig. 7. Reacţii de rãspuns caracteristice pentru stimulare negativã.
Faţã de aceste cercetãri şi sugestii teoretico-metodologice propunem câteva scurte concluzii: 1. Aria Wernicke dispusã în cortexul de asociaţie auditivã al emisferei stângi are un rol foarte important în perceperea (observarea şi înţelegerea) cuvintelor şi elaborarea semnificaţiei vorbirii. 2. Aria Broca aşezatã în lobul frontal stâng are un rol foarte important în articularea cuvintelor şi realizarea înţelesului constructelor gramaticale. 3. Înţelesul cuvintelor - ca activitate funcţionalã este localizat în circuitele neuronale care se gãsesc în creierul uman. 4. Afectarea - lezarea creierului poate determina o varietate de tulburãri de scris, citit, înţelegere. Studierea acestor tulburãri ajutã investigaţiilor de descoperire a funcţionalitãţii creierului atât în comportamentele normale cât şi în cele patologice. 5. Expresivitatea şi decodificarea sensului emoţiilor care sunt parte a procesului complex de comunicare (alãturi de vorbit, scris, citit) reprezintã un mod important de transmitere a informaţiilor realizatã prin mecanisme neuronale specializate la nivelul speciei umane şi dispuse în emisfera dreaptã.
