Teatru-parabola (Anexa 1) TEATRUL CLASIC
•
Dialogul
•
Structura textului : scene, tablouri, acte, parti.
TEATRUL MODERN (IONA) •
Solilocviul
•
4 tablouri
•
•
Spatiul si timpul – mentionate in didascalii si
Spatiul si timpul - simbolice: plaja, burtile pestilor – meta metafo fore re care care defin defines escc un spat spatiu iu inch inchis, is, limita limitat; t; o perspectiva perspectiva discont discontinua inua a timpului timpului psiholog psihologic, ic,
vizeaza plasarea actiunii la modul real. •
Conflict puternic exterior sau psihologic.
•
•
•
Textul e structurat pe momentele subiectului.
•
Mai multe personaje.
•
Dispare notiunea de conflict si de intriga Apar Apar tehnic tehnicii si proce procedee dee compoz compozitio itional nalee specifi specifice ce teatrului teatrului modern: modern: introspectia introspectia (Iona mediteaza mediteaza asupra asupra mortii, a vietii, a existentei) si tehnica ,,flash-back-ului” sau analepsei sau rememorarii. Un singur personaj
IONA de Marin Sorescu text dramatic - dramă postbelică - dramă neomodernistă - dramă parabolă -
"Iona", subintitulată de Marin Sorescu (1936-1996) "tragedie în patru tablouri", a fost publicată în 1968 în revista "Luceafărul" şi face parte, alături de "Paracliserul" şi "Matca", dintr-o trilogie dramatică, intitulată sugestiv " Setea muntelui de sare" (1974). Titlul trilogiei este o metaforă care sugerează ideea că setea de adevăr, de cunoaştere şi de comunicare sunt căile de care omul are nevoie pentru a ieşi din absurdul vieţii, din automatismul istovitor al existenţei, iar cele trei drame care o compun sunt meditaţii-parabole. Simbolice pentru titlul volumului din care fac parte, dramele "Iona", "Paracliserul" şi "Matca" sunt parabole pe tema destinului uman, parafrazând trei mituri fundamentale: mitul biblic ("Iona"), mitul meşterului Manole ("Paracliserul") şi mitul potopului ("Matca").
Caracteristici ale teatrului postbelic. Încadrarea textului într-o direcţie/ specie literară „Iona” de Marin Sorescu apartine teatrului modern, unde nu se mai pastreaza distinctiile dintre speciile traditioanale ale dramaturgiei: tragedia, comedia si drama. Eliberarea de formele dramaturgiei traditioanle se manifesta prin mai multe aspecte: alaturarea comicului si a tragicului, preferinta pentru teatrul parabola si teatrul absudului, reluarea parodica a unor structuri din dramaturgia anterioara, insertia liricului in text, valorificarea miturilor (mitul biblic, mitul lui Don Quijote, mitul lui Sisif), aparitia personajului-idee, lipsa conflictului exterior, incalcarea succesiunii temporale a evenimentelor, prezenta unui spatiu simbolic, suprapunerea fictiunii cu realitatea, prezenta unui singur personaj. Desi e subintitulata „ Tragedie in patru tablouri”, „ Iona” este de fapt o drama in care tragicul se imbina cu comicul; Sorescu nu foloseste cuvantul “ tragedie” in acceptiunea clasica de specia a genului dramatic, ci vrea sa ilustreze lupta individului cu destinul, incercarea dea a-l infrunta, incercarea de a se gasi pe sine, de a-si defini fiinta. Geneza. Drama "Iona" are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona, fiul lui Amitai. Iona primeşte în taină misiunea de a propovădui cuvântul Domnului în cetatea Ninive, căci păcatele omenirii ajunseseră până la cer. Iona acceptă misiunea, dar după aceea se răzgândeşte şi se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu îl pedepseşte pentru nesupunere, trimiţând un vânt ceresc care provoacă o furtună pe mare. Corăbierii îşi dau seama că Iona este cel care a atras mânia cerească, aşa că îl aruncă în valuri. Din poruncă divină, Iona este înghiţit de un monstru marin şi, după trei zile şi trei nopţi petrecute în burta chitului în pocăinţă, "Domnul a poruncit peştelui şi peştele a vărsat pe Iona pe uscat". Titlul este dat de numele personajului eponim al operei, Iona, şi trimite la mitul biblic al prorocului Iona din cartea cu acelasi titlu a Vechiului Testament, pe care autorul il reinterpreteaza si il trateaza in maniera proprie. Sorescu pastreaza din mitul biblic doar numele eroului, deoarece spre deosebire de prorocul biblic, care este inghitit de un peste pentru neascultarea de a propovadui credinta in Dumnezeu oamenilor din cetatea Ninive, personajul din tragedia lui Sorescu se afla de la inceput prizonier in gura unui peste, fara posibilitatea evadarii si fara a fi savarsit vreun pacat. În ebraică ,,iona” înseamnă „porumbel”, pasăre ce asimilează simbolul libertăţii, idee grefată în discursul dramatic. Explicând semnificaţia numelui personajului, Marin Sorescu afirma: Io în vreo limbă veche înseamnă: eu.
In piesa lui Sorescu, spatiul si timpul sunt mai degraba simbolice. Relaţiile spaţiale, coordonate atipice, se definesc prin imaginar, plaja şi burţile peştilor fiind metafore ale existenţei umane, precum şi prin spaţiul închis, psihologic al protagonistului, care îşi pune întrebări şi îşi răspunde. Tablourile I şi IV prezintă exteriorul, iar celelalte două – interiorul. Relaţiile temporale reliefează, în principal, perspectiva discontinuă a timpului psihologic care potenteaza starile interioare ale personajului. .
Tema dramei este singurătatea fiinţei umane şi ilustrează conflictul interior, strigătul tragic al individului însingurat, care face eforturi disperate de a-şi regăsi identitatea. Piesa de teatru exprimă neputinţa eroului de a înainta pe calea libertăţii, raportul dintre individ şi societate, dintre libertate şi necesitate, dintre sens şi nonsens, ca problematică filozofică existenţială. Secvente ilustrative sunt momentul in care Iona isi pierde ecoul, încercarea eşuata de comunicare cu cei doi pescari si episodul in care rateaza comunicarea cu lumea (biletul scris cu propriul sange e gasit tot de el). Tema textului este indicata de autor in prefata, piesa de teatru ilustrând viziunea acestuia despre lume: „Stiu ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona îşi pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Io-na şi ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu a rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga: Io-na şi nu se mai auzea decât Io, Io...”
Con flictul este de fapt drama existentiala a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona traieste plenar un conflict interior cu propriul sine,intr-o intriga de mare tensiune dramatica nascuta din discrepanta dintre idealul/ideea de libertate, de cunoastere absoluta, si damnarea de a trai intr-un orizont inchis, ca un pantece de chit. Piesa e structurata in patru tablouri: tablourile I şi IV surprind un plan exterior, iar II şi III -un plan interior.
Construcţia subiectului Actiunea de a pescui a personajului devine un simbol al cautarii, al cunoasterii. Tragicul situatiei consta in faptul ca procesul cunoasterii se deruleaza intr-o lume inchisa: abdomenul monstrului marin.
Tabloul I. Iona este pescar, este omul aflat în faţa întinderii imense de apă, marea, care sugerează viaţa, libertatea, aspiraţia, iluzia şi chiar deschiderea spre un orizont nelimitat. Iona este un pescar ghinionist, care, deşi îşi doreşte să prindă peştele cel mare, prinde numai " fâţe" şi, pentru a rezolva neputinţa impusă de destin atunci când vede " că e lată rău", îşi ia totdeauna cu el un acvariu ca să pescuiască peştii care "au mai fost prinşi o dată ", semnificând faptul că se refugiază în micile bucurii şi satisfacţii pe care le mai trăise şi alte daţi. Din pricina neputinţei, Iona se simte un ratat, un damnat. Incipitul piesei îl prezintă pe Iona care încearcă, strigându-se, să se regăsească, să se identifice pe sine, cugetând asupra relaţiei dintre viaţa care se scurge foarte repede şi moartea veşnică: “ Ce moarte lungă avem!”. Marea e plină "de nade [...] frumos colorate", care sugerează capcanele sau tentaţiile vieţii, atrăgătoare, fascinante, pericolele acestora asupra existenţei umane. Iona îşi asumă această existenţă, deoarece "noi, peştii, înotăm printre ele (nade), atât de repede, încât părem gălăgioşi ". Visul omului
este să "înghită" una, pe cea mai mare, dar pentru Iona totul rămâne la nivel de speranţă, pentru că " ni s-a terminat apa".
Finalul tabloului îl prezintă pe Iona înghiţit de un peşte uriaş, cu care încearcă să se lupte şi strigă după ajutor - "Eh, de-ar fi măcar ecoul!", sugerând pornirea personajului într-o aventură a cunoaşterii. Tabloul al II-lea îl găseşte pe Iona în " interiorul Peştelui I ", în întuneric, ca semnificaţie a neputinţei de comunicare, ceea ce îl determină pe Iona să constate deprimat că " începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei". Iona vorbeşte mult, logosul fiind expresia supravieţuirii. Monologul dialogat continuă cu puternice accente filozofice, exprimând cele mai variate idei existenţiale pe care le gândeşte eroul: " de ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii ", ori cugetări cu nuanţă sentenţioasă " de ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?". Iona doreşte să se simtă liber, " fac ce vreau, vorbesc. Să vedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura. Nu mi-e frică". Iona găseşte un cuţit, semn al libertăţii de acţiune şi constată lipsa de vigilenţă a chitului, apoi recomandă că "ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet", de unde reiese ideea că este necesară o selecţie lucidă a lucrurilor importante în viaţă. In finalul tabloului, Iona devine visător şi se simte ispitit să construiască "o bancă de lemn în mijlocul mării", pe care să se odihnească "pescăruşii mai laşi" şi vântul. "Construcţia grandioasă", singurul lucru bun pe care l-ar fi făcut în viaţa lui, ar fi "această bancă de lemn" având "de jur împrejur marea", comparabilă cu "un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului".
Tabloul al III-lea se desfăşoară în " interiorul Peştelui II ", care înghiţise, la rândul său, Peştele I şi în care se află o " mică moară de vânt ", simbol al zădărniciei. Ideile asupra cărora meditează Iona în acest tablou se referă la viaţă, la condiţia omului în lume, la ciclicitatea existenţială a vieţii cu moartea: "dacă într-adevăr sunt mort şi-acum se pune problema să vin iar pe lume? ". Oamenii sunt copleşiţi de viaţă şi-şi uită "fraţii", pierd din vedere faptul că sunt semeni şi sunt supuşi aceleiaşi condiţii de muritori, "neglijezi azi, neglijezi mâine, ajungi să nu-ţi mai vezi fratele ". Apar doi figuranţi care "nu scot nici un cuvânt", Pescarul I şi Pescarul II, fiecare cu câte o bârnă în spate, pe care o cară fără oprire, surzi şi muţi (mitul Sisif), simbolizând oamenii ce-şi duc povara dată de destin, dar care nici nu se frământă pentru găsirea unei motivaţii, totul devenind rutină. Iona vorbeşte cu ei, dorind să le înţeleagă această condiţie umilă asumată ca o obligaţie. Viaţa înăuntru, în spaţiul restrictiv, impus, este plină de "umezeală", nu este una sănătoasă spiritual, benefică şi atunci se întreabă Iona de ce trebuie să ducă oamenii un astfel de trai, " de ce-i mai mănâncă (chitul), dacă n-are condiţii?" . Iona devine încrezător, "o scot eu la cap într-un fel şi cu asta, nici o grijă ", apoi scapă cuţitul şi se închipuie o mare şi puternică unghie, " ca de la piciorul lui Dumnezeu", o armă cu care începe să spintece burţile peştilor, despărţind " interiorul peştelui doi de interiorul peştelui trei". Iona adresează o scrisoare mamei sale, pentru că " în viaţa lumii" există "o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă... până se ajunge la o singură mamă, una imensă...". Deşi i "s-a întâmplat o mare nenorocire", Iona
iubeşte viaţa cu jovialitate şi tristeţe, ideea repetabilităţii existenţiale a omului fiind sugerată prin rugămintea adresată mamei: "Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu", deoarece "ne scapă mereu ceva în viaţă", totdeauna esenţialul. Replicile se succed cu vioiciune şi amărăciune în acelaşi timp, cu tonuri grave sau ironice. Astfel, primind multe scrisori, remarcă faptul că "scriu nenorociţii,
scriu", cu speranţa naufragiatului de a fi salvat de cineva: " Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să intre în mare după tine - nici unul" , însemnând dezinteresul şi compasiunea semenilor la necazurile omului, făra a acţiona în vederea acordării unui ajutor. Finalul tabloului ilustrează o infinitate de ochi care-l privesc, simbolizând nenăscuţii pe care chitul îi purta în pântece.
Tabloul al IV-lea îl prezintă pe Iona în gura " ultimului peşte spintecat ", iar din el se vede la început numai "barba lui lungă şi ascuţită [...] care fâlfâie afară". Respiră acum alt aer, " aer de-al nostru - dens", dar nu este fericit, pentru că " fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie". Este singur în pustietatea imensă şi-şi strigă semenii: " Hei, oameni buni!". Apar cei doi pescari care au în spinare bârnele, iar Iona se întreabă de ce întâlneşte mereu " aceiaşi oameni", sugerând limita omenirii captive: “S-o fi-ngustat lumea până într-atâta?”. Orizontul lui Iona se reduce la o burtă de peşte, după care se zăreşte "alt orizont " care este "o burtă de peşte uriaş", apoi "un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul" . Meditând asupra relaţiei dintre om şi divinitate, Iona nu are nici o speranţă de înălţare, dorind doar un sfat de supravieţuire, "noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere" , după care fiecare se va duce acasă ca " să murim bine, omeneşte", însă "învierea se amână". Drama umană este aceea a vieţii apăsătoare, sufocante, din care nimeni nu poate evada în libertate: " Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul!", simbolizând ideea că în viaţă omul are un şir nesfârşit de necazuri, de neplăceri care uneori se ţin lanţ. Toţi oamenii sunt supuşi aceluiaşi destin de muritor, "toate lucrurile sunt peşti". În naivitatea lui, Iona voise sa-şi depăşească umila condiţie, aspirase spre o existenţă superioară, deşi ar fi trebuit să se oprească la un moment dat " ca toată lumea", iar nu să "tot mergi înainte, să te rătăceşti înainte". Iona încearcă să-şi amintească trecutul - părinţii, şcoala. Îşi aminteşte numele: "Eu sunt Iona". Constată că în viaţa de până acum a greşit drumul, "totul e invers", dar nu renunţă: "plec din nou". Soluţia de ieşire pe care o găseşte Iona este aceea a spintecării propriei burţi care ar semnifica evadarea din propria carceră, din propriul destin, din propria captivitate. Drama se termină cu o replică ce sugerează încrederea pe care i-o dă regăsirea sinelui, concluzionând că "e greu să fii singur " şi simbolizând un nou început: " Răzbim noi cumva la lumină". Acest ultim gest al Iui Iona poate fi un gest reflex sau o sinucidere, o părăsire voită a lumii înconjurătoare şi o retragere în sine, aceasta fiind unica salvare pe care o găseşte. Această dramă este o parabolă, deoarece printr-o alegorie, adică un şir de metafore, Sorescu oferă o pildă de viaţă, din care omul simplu să înveţe că totdeauna puterea, energia şi soluţia de a ieşi dintr-o situaţie limită se află numai în sine, în propria capacitate de supravieţuire.
Iona - personaj de teatru modern-parabola - personaj-simbol - personaj alegoric "Iona", de Marin Sorescu - teatru modern-parabola -
Personaj-simbol, interpretări şi semnificaţii Formula literara a solilocviului impletita cu influenta biblica in conturarea personajului si cu tematica filozofica, atribuie dramei calitatea de text aflat la granita, inscris in neomodernismul literar.
Iona este un personaj neomodernist, care exprima strigatul tragic al individului insingurat, care face eforturi disperate de a-si regasi identitatea, neputinta eroului de a inainta pe calea libertăţii. Modalitatile de caracterizare in textul dramatic sunt directe si indirecte. Caracterizarea directa este realizata de autor prin intermediul indicatiilor scenice. In text regasim si procedee moderne de caracterizare precum introspectia si monologul interior. Iona este personajul principal si eponim al dramei omonime, pentru conturarea caruia Marin Sorescu foloseste tehnica moderna a solilocviului (monolog rostit în prezenţa sau absenţa altui personaj, de care se face abstracţie). Iona se dedubleaza pe tot parcursul piesei, dialogand cu sine insusi pentru a pune in valoare numeroase idei privind existenta si destinul uman, prin exprimarea propriilor reflectii, opinii sau conceptii. Însuşi autorul precizează, în deschiderea piesei, această modalitate artistică, menţionând: " ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi răspunde, se comporta ca si cand in scena ar fi doua personaje". Într-un interviu privind semnificaţia dramei, Marin Sorescu afirma: "îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu... Cel care trăieşte în Ţara de Foc este tot Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite. Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii".
In primul tablou, conditia lui Iona este cea a omului modern, obligat sa se supuna conventiilor sociale: Iona e pescar, iar asta presupune ca trebuie sa prinda pesti. Visul lui e sa prinda „pestele al mare”, adica sa evadeze din aceasta conditie, sa-si urmeze idealul; din pacate, “ nu poti sa-ti schimbi marea”, asadar Iona e condamnat sa ramana un prizonier al destinului. Incearca sa-l pacaleasca prin joc, pescuind pesti din propriul acvariu. Iona, pescar pasionat, simbolizează omul ce aspiră spre libertate, speranţă şi iluzie, idealuri simbolizate de marea care îl fascinează. El încearcă să-şi controleze destinul, să-l refacă. Fiindcă nu-şi poate împlini idealul (prinderea unui peşte mare), el este înghiţit de un chit uriaş, intrând astfel într-un spaţiu ce pare definitiv închis, aceasta fiind şi unica raţiune de a lupta pentru supravieţuire. Lumea este simbolizată de acest univers piscicol, în care peştii se înghit unii pe alţii, iar Iona, încercând să se elibereze, spintecă pereţii pântecelor mistuitori ai şirului nesfârşit de peşti, într-o succesiune concentrică, sugerând că eliberarea dintr-un cerc al existenţei este posibilă numai prin închiderea în altul, ieşirea din limitele vechi înseamnă intrarea în limite noi (" toate lucrurile sunt peşti"). Metafora peştelui este viziunea centrală a piesei: în pântecele chitului, Iona se descoperă pe sine, ca ins captiv în labirintul vieţii în care omul este condamnat la eterna condiţie de prizonier. Iona
este constrâns la un exil forţat în spaţiul singurătăţii absolute şi caută mereu comunicarea cu ceilalţi, libertatea de exprimare şi de acţiune. Armele pe care Iona le foloseste pentru a evada din interiorul pestelui sunt logosul (in absenta unui interlocutor), eroul se dedubleaza, dialogand cu sine si imbinand singuratatea si actiunea (mersul, cautarea unei iesiri). Iona reuseste sa-si invinga teama de moarte prin ratiune: Dorinta lui Iona este aceea de a construi o banca in mijlocul marii, adica un loc de refugiu care sa ofere echilibru, stabilitate vietii. Incercarea lui Iona de a evada din peste are drept rezultat intrarea intr-un alt peste, asadar Iona ramane prizonier in absurdul existentei: insa el isi constientizeaza singuratatea, intelege ca „nimeni din sat, nimeni de pe pamant, nimeni din cer” nu-l poate salva. Se adapteaza la situatie, insa nu renunta la gasirea unei cai de evadare. In ultimul tablou Iona are impresia ca e liber, dar descopera ca intreg orizontul e un sir nesfarsit de burti de peste, adica e condamnat la un destin din care nu poate iesi. Iona iese pe o plajă pustie şi înţelege că drumul este greşit şi gândeşte o cale inversă pentru a " ieşi la lumină". Îşi strigă numele şi, în loc de a mai tăia burţi de peşte, în speranţa unei libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit, nu în afară, ci în sine, deplina libertate: " Răzbim noi cumva la lumină". Decizia finala e surprinzatoare, dar perfect logica: nedescoperind nicio cale de salvare din universul inchis, in care e iremediabil captiv, el incearca sa caute iesirea in sens invers, adancindu-se in propriul univers launtric. Gestul sinuciderii şi simbolul luminii din final sunt o încercare de împăcare între omul singur şi omenirea întreagă, o salvare prin cunoaşterea de sine, ca forţă purificatoare a spiritului. Gestul lui nu trebuie inteles ca sinucidere, ci ca eliberare totala prin care isi rezolva criza. Criticul literar Nicolae Manolescu, în articolul intitulat sugestiv " Triumful lui Iona", interpretează gestul personajului, din finalul piesei, nu ca sinucidere, ci ca pe o salvare de sine, ca pe un nou început: " Gestul final al eroului nu e o sinucidere (fiindcă el nu se dă bătut: întoarcerea cuţitului împotrivă-şi trebuie interpretată simbolic!), ci o salvare. Singura salvare -care înseamnă că lupta continuă şi după ce condiţia tragică a fost asumată. Sinucidere ar fi fost asumarea eşecului. Cum să nu se vadă cât de imensă, de copleşitoare, ca o iluminare născută din miezul fiinţei, este bucuria cu care Iona îşi spune cele din urmă cuvinte de încurajare, înainte de a înfrunta, încă o dată, destinul?. «Gata, Iona? (îşi spintecă burta). Răzbim noi cumva la lumină». Adevărata măreţie a lui Iona este de a fi luat cunoştinţă de sine, de forţa sa: de aici înainte, el va putea fi ucis, dar nu înfrânt ".
In opinia mea, atitudinea pescarului Iona, personaj principal al piesei cu acelasi nume, este conforma situatiei omului modern, care se descopera singur in univers si incearca, prin orice mijloc, să găsească un punct de echilibru prin care să poată supravieţui. Piesa „Iona” de Marin Sorescu aduce o innoire radicala in teatrul romanesc prin renuntarea la concretul istoric, situarea in atemporal, deschiderea spre arhetipal si, de aici, spre general-uman, rescrierea mitului biblic cu trimiteri spre actualitate.
Iona, Marin Sorescu
Forme de manifestare ale dramaturgiei in teatrul modern ilustrate intr-un text dramatic In teatrul modern nu se mai pastreaza distinctiile dintre speciile traditioanale ale dramaturgiei: tragedia, comedia si drama. Eliberarea de formele dramaturgiei traditioanle se manifesta prin mai multe aspecte: alaturarea comicului si a tragicului, preferinta pentru teatrul parabola si teatrul absudului, reluarea parodica a unor structuri din dramaturgia anterioara, insertia liricului in text, valorificarea miturilor, aparitia personajului-idee, lipsa conflictului, incalcarea succesiunii temporale a evenimentelor. O opera dramatica in care sunt prezente trasaturi ale teatrului modern este Iona de Marin Sorescu. Piesa, subintitulata ,, tragedie în patru tablouri”, modifica datele fundamentale ale tragediei. In spiritul teatrului modern, dramaturgul muta centrul de interes de la personaje cu inalta conditie sociala (in sfera carora era plasata, de obicei, confruntarea) spre valorile omului obisnuit. De aici rezulta o desprindere de tragedie, inteleasa in sensul clasic, si o inscriere pe coordonatele teatrului modern. Un prim argument care arata noutatea teatrului lui Marin Sorescu, autor care sparge cliseele si tiparele, este acela ca piesa Iona nu se mai constituie ca un dialog ( procedeele mecanice) intre mai multe personaje, o formula consacrata in speciile dramaturgiei traditionale. De aceea, dispare notiunea de conflict si de intriga. Desi exista aparenta unui dialog, el este in realitate un monolog al personajului, in care acesta isi pune intebari si tot el isi raspunde. Din aceasta apare impresia ca, de fapt, nu se intampla nimic. Monologul scoate in evidenta esecul comunicarii lui Iona cu lumea si intoarcerea spre sine. Un al doilea argument priveste structura piesei, tiparul gata facut . In text nu mai exista impartirea traditionala in acte si scene; piesa este alcatuita dintr-o succesiune de patru tablouri. Fiecare tablou prezinta un alt context in care se afla personajul: in primul tablou el apare in pragul celor doua lumi (pamantul si marea), in al doilea, Iona se afla in burta unui peste, in al treilea se afla in burta celui de-al doilea peste, iar in ultimul tablou il gasim pe un fel de plaja, la gura unei grote, dar tot in interiorul unui peste. Al treilea argument se refera la reperele spatiale si temporale. In piesa lui Sorescu, spatiul si timpul sunt mai degraba simbolice. In primul tablou se presupune ca este momentul de inceput al zilei. Tablourile urmatoare prezinta personajul in semiobscuritate pentru ca spatiul este cel din interiorul unui peste urias (chitul). Al patrulea argument are in vedere noul tip de teatru pe care il ilustreaza piesa Iona . Povestea simpla a personajului este investita cu semnificatii general-umane, facandu-se reflectii asupra unor aspecte fundamentale: cautarea identitatii de sine, nasterea, moartea, solitudinea individului. Din acest punct de vedere, creatia lui Sorescu se apropie de teatrul-parabola (lat. parabola-comparatie). Iona nu mai este personajul bilblic, nu mai este Prorocul, ci devine omul care nu-si poate reaminti trecutul, dar nici nu-si cunoaste viitorul. In concluzie, piesa lui Marin Sorescu aduce o innoire radicala in teatrul romanesc. Lipsa concretului istoric, situarea in atemporal, deschiderea spre arhetipal si, de aici, spre general-uman, ,,denaturarea” mitului biblic despre prorocul Iona si reformularea sa cu trimiteri spre contemporaneitate denota trasaturi ale teatrului modern, care sustin opinia lui Mihail Sebastian: Nu e rau ca, din cand in cand, sa patrunda in aceasta lume inchisa un om care sa poata arunca o privire noua asupra altor lucruri vechi.
Scrie un eseu de 2 - 3 pagini în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume, reflectate într-un text dramatic studiat, aparţinând perioadei postbelice.
Parabola dramatica “Iona”(1968) de Marin Sorescu, face parte, alaturi de “Paracliserul” si “Matca”, din volumul “Setea muntelui de sare”, aparut in 1974. Desi e subintitulata „Tragedie in patru tablouri”, „Iona” este de fapt o drama in care tragicul se imbina cu comicul; Sorescu nu foloseste cuvantul tragedie in acceptiunea clasica de specia a genului dramatic, ci vrea sa ilustreze lupta individului cu destinul, incercarea dea a-l infrunta, incercarea de a se gasi pe sine, de a-si defini fiinta. „Iona” de Marin Sorescu apartine teatrului modern, unde nu se mai pastreaza distinctiile dintre speciile traditionale ale dramaturgiei: tragedie, comedie si drama. Eliberarea de formele dramaturgiei traditionale se manifesta prin mai multe aspecte: amestecul speciilor, insertia liricului, reinterpretarea unor mituri (mitul biblic, mitul lui Don Quijote, mitul lui Sisif), absenta conflictului exterior, absenta cronologiei, prezenta unui timp si a unui spatiu simbolic, suprapunerea fictiunii cu realitatea, prezenta indicatiilor scenice ample pentru fixarea spatiului si prezentarea personajelor, prezenta unui singur personaj. Tema textului este indicata de autor intr-o prefata „stiu numai ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur.” Asadar, rezulta, tema e singuratatea fiintei umane aflata in cautarea sinelui intr-o lume din care Dumnezeu s-a retras. Secvente ilustrative pentru tema sunt momentul in care Iona isi pierde ecoul, incercarea esuata de comunicare cu cei doi pescari si episodul in care rateaza comunicarea cu lumea (biletul scris cu propriul sange e gasit tot de el). Titlul piesei trimite la mitul biblic al prorocului Iona din cartea cu acelasi titlu a Vechiului Testament, pe care autorul il reinterpreteaza si il trateaza in maniera proprie. Sorescu pastreaza din mitul biblic doar numele eroului, deoarece spre deosebire de prorocul biblic, care este inghitit de un peste pentru neascultarea de a propovadui credinta in Dumnezeu oamenilor din cetatea Ninive, personajul din tragedia lui Sorescu se afla de la inceput prizonier in gura unui peste, fara posibilitatea evadarii si fara a fi savarsit vreun pacat. Actiunea de a pescui devine un simbol al cautarii, al cunoasterii. Tragicul situatiei consta in faptul ca procesul cunoasterii se deruleaza intr-o lume inchisa: abdomenul monstrului marin. Piesa e structurata in patru tablouri: tablourile 1 si 4 surprind un plan exterior, iar 2 si 3 un plan interior. Spatiul e insa simbolic: in tabloul 1, marea trimite spre libertate. Ea este insa simbolizata prin cercuri indicand un spatiu inchis, limitat. In tabloul 4 senzatia de eliberare din spatiul inchis din interiorul pestelui e anulata prin impresia formularii: „ceva ca o plaja”. Relatiile temporale reliefeaza, in principal, perspectiva discontinua a timpului psihologic care potenteaza starile interioare ale personajului. Conflictul este de fapt drama existentiala a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona traieste plenar un conflict interior cu propriul sine,intr-o intriga de mare tensiune dramatica nascuta din discrepanta dintre idealul/ideea de libertate, de cunoastere absoluta, si damnarea de a trai intr-un orizont inchis, ca un pantece de chit. Modalitatile de caracterizare in textul dramatic sunt directe si indirecte. Caracterizarea directa este realizata de autor prin intermediul indicatiilor scenice. In text regasim si procedee moderne de caracterizare precum introspectia si monologul interior. In primul tablou, conditia lui Iona este cea a omului modern, obligat sa se supuna conventiilor sociale: Iona e pescar, iar asta presupune ca trebuie sa prinda pesti. Visul lui e sa prinda „pestele al mare”, adica sa evadeze din aceasta conditie, sa-si urmeze idealul; din pacate, nu poti sati schimbi marea, asadar Iona e condamnat sa ramana un prizonier al destinului. Incearca sa-l pacaleasca prin joc, pescuind pesti din propriul acvariu. Armele pe care Iona le foloseste pentru a evada din interiorul pestelui sunt logosul(in absenta unui interlocutor), eroul se dedubleaza, dialogand cu sine si imbinand singuratatea si actiunea(mersul, cautarea unei iesiri). Iona reuseste sasi invinga teama de moarte prin ratiune: Dorinta lui Iona este aceea de a construi o banca in mijlocul
marii adica un loc de refugiu care sa ofere echilibru, stabilitate vietii. Incercarea lui Iona de a evada din peste are drept rezultat intrarea intr-un alt peste, asadar Iona ramane prizonier in absurdul existentei: insa el isi constientizeaza singuratatea, intelege ca „nimeni din sat, nimeni de pe pamant, nimeni din cer” nu-l poate salva. Se resemneaza, se adapteaza la situatie insa nu renunta la gasirea unei cai de evadare. In ultimul tablou este surprins un timp simbol: Iona a fost prizonier o viata, iar acum are impresia ca e liber. Descopera ca intreg orizontul e un sir nesfarsit de burti de peste, adica e condamnat la un destin din care nu poate iesi. Decizia finala e surprinzatoare dar perfect logica: nedescoperind nicio cale de salvare din universul inchis, in care e iremediabil captiv, el incearca sa caute iesirea in sens invers, adancindu-se in propriul univers launtric. Gestul lui nu trebuie inteles ca sinucidere ci ca eliberare totala prin care isi rezolva criza. In opinia mea, atitudinea pescarului Iona, personaj principal al piesei cu acelasi nume, este conforma situatiei omului modern, care se descopera singur in univers. Piesa „Iona” de Marin Sorescu aduce o innoire radicala in teatrul romanesc prin renuntarea la concretul istoric, situarea in atemporal, deschiderea spre arhetipal si, de aici, spre general-uman, rescrierea mitului biblic cu trimiteri spre actualitate
